1

Nemurirea, mit sau o realitate în devenire?

Despre conservarea informației

Dirk K.F. Meijer

Textul de față este o versiune actualizată a lucrării publicată anterior în Syntropy Journal: Meijer D. K. F. (2013).
Immortality: Myth or Becoming Reality ? On the Conservation of Information. Syntropy Journal, 2013 (3), pp 166-203.
http://www.lifeenergyscience.it/english/2013-eng-3-04.pdf

Part One
(Rough copy of an abridged translation)

Introducere
Nemurirea definită de autor ar fi mai curând abilitatea oamenilor/umanității de a alege deliberat momentul morții
(individuale/colective) decât folosirea termenului în sensul vieții veșnice.
Omul este o ființă creatoare de simbol și metaforă, care cunoaște lumea prin puterea imaginației sale. Dorința
umană de a da o noimă morții (aparent) inevitabile a dus la crearea multor simboluri și opinii sugestive referitoare
la nemurire (Fig.1). Astfel, putem deosebi supraviețuirea individuală (a sinelui) de nemurirea colectivă (a
umanității). În plus, este familiară expresia trăirea prin celălalt (prin descendenți). Totodată, oamenii pot
supraviețui prin creațiile/realizările lor (de pildă, nemurirea digitală) sau pot spera la extinderea duratei vieții prin
metode tehnologice și biomedicale.
”Omul nu poate trăi fără să creadă necontenit în ceva indestructibil aflat în propria sa ființă.” (Kafka)
Obsesia (ne)muririi a generat apariția unei literaturi incredibil de bogate. O căutare pe Google după cuvântul cheie
(din titlu) furnizează sute de mii de pagini, iar literatura asociată este copleșitoare numeric. Există chiar și
disertații academice pe această temă, unele dintre ele cu adevărat excelente! (van Bergen, 2002, Vidal, 2012).
În eseul de față, autorul este un observator ”neutru” al acestor informații și trece în revistă un mare număr de
publicații și opinii pe baza unei selecții, subiective totuși. Este evident faptul că nemurirea este un concept
multistrat și merită o abordare integrală.
Unii pot susține că ar trebui să urmărim ”nemurirea” doar în scurta viață care ne-a fost dată. In acest fel, putem
deveni total conștienți de perfecta împletire a vieții cu natura și cosmosul și să ne obișnuim cu limitarea în timp a
existenței noastre, spre folosul celor care vin după noi. (Cave, 2012).

1. Nemurirea din perspectivă istorică.

Dorința de a viețui veșnic a fascinat omenirea chiar de la începuturile istoriei sale. Ghilgameş, regele mitic,
căutător și el al nemuririi, era convins că o va descoperi într-o plantă care, conform mitului, i-ar oferi viața eternă
după ce va fi ingerată. Legenda spune că a cules acea plantă de pe fundul mării. Revenit pe mal a adormit, însă,
după trezire, descoperă că planta i-a fost furată (de un șarpe!). Finalul este tipic uman, altfel spus, omul având (în
fine) nemurirea la îndemână, o pierde din nou! Ghilgameş pare să fie viu (și) prezent în vremea noastră, chiar și
ca personaj al jocurilor pe calculator.
Piramidele din Egipt erau considerate morminte ale faraonilor, dar interpretările ulterioare (mai recente) arată că
aceste structuri enorme, cu o tehnologie de construcție deocamdată inexplicabilă, trebuiau să fie niște ” mașini de
vehiculare a sufletului”. Calcule cosmologice retrospective sugerează că acele canale înclinate din camerele de
înhumare erau cu precizie orientate spre acele constelații stelare în care se credea că sălășluiesc Zeii egipteni (în
calcule ținându-se cont de perioada probabilă a construcției acelor piramide). Astfel, egiptenii credeau că
dobândesc nemurirea printr-o știință cosmologică exactă.

2. Tehnologia sănătății: o speranță pentru prelungirea vieții?

Omul moare din cauza traumelor, a bolilor sau a îmbătrânirii: și totuși, aceste trei procese pot fi contracarate
(Fig.3). Îmbătrânirea este cauzată, în parte, de uzură, de oxidare și de frânarea mecanismului de reparare a genelor,
un proces tot mai energofag. Dezvoltările actuale și viitoare ale științelor biomedicale oferă perspective pentru
asigurarea unei vieți mai lungi și mai sănătoase și asta numai dacă, în lumea noastră modernă, condițiile de trai nu
vor fi lăsate să se degradeze și mai mult. (Best, 2012, De Grey, 2007)
Cât de bătrâni vom putea fi depinde evident de experiența personală și atitudinea noastră față de fenomenul numit
îmbătrânire. Este îndeobște cunoscut faptul că o îmbătrânire corectă este facilitată de un stil de viață optimist și
 2

de curajul de a trata rațional inevitabilele probleme asociate îmbătrânirii. Conform concepțiilor actuale, pentru a
rămâne sănătos este nevoie de o abordare integrată, un stil optim de viață și o combinație de intervenții fericit
adaptate la persoana aflată la senectute. Un exemplu simplu ar fi tratamentul cu cel mai potrivit medicament/
remediu pentru o anumită persoană.
Și totuși, prescrierea și administrarea medicamentelor este adesea considerată prea exagerată (poli-farmacie / poli-
pragmazie), prea multe medicamente sunt prescrise uneori fără o suficientă justificare, mai ales pentru persoanele
în vârstă. Această hiper-pragmazie poate genera efecte secundare fatale sau chiar dependență/adicție. Avansata
tehnologie farmaceutică are și ea laturi negative!

Vom trăi oare până la 120 de ani, iar, dacă așa va fi, această performanță va fi considerată firească,
sau nu ?
Viața lungă și nemurirea virtuală nu sunt fenomene noi în natură: nemuritoare nu sunt doar coloniile de protozoare
și bacterii, dar chiar și unele animale pot trăi mai mult de 8000 de ani! (Fig.4)
Cel mai bătrân om trăitor pe planetă a fost o franțuzoaică (Madame Jeanne Calment) care a trăit 122 de ani! Ea
părea destul de inteligentă la vârsta aceea: când un jurnalist a vizitat-o cu ocazia zilei natale și după ce a
intervievat-o, i-a spus bătrânei: ”Ne revedem, poate, la anul,„ Răspunsul bătrânei a fost:”Contez pe asta. Nu îmi
pari prea dărâmat!”
În cercurile gerontologilor și ale transhumaniștilor se crede cu tărie că, în anii ce vin, durata vieții umane poate fi
extinsă la 120 de ani (în medie), prin măsuri preventive medicale/sanitare. Pe când se va fi reușit această
prelungire, ingineria genetică va fi atins deja o atare perfecțiune încât, curând după aceea, se va prefigura un nou
obiectiv de 250 de ani de viață, la pachet cu o calitate corespunzătoare a vieții.
Faimosul gerontolog englez Aubrey De Grey încearcă să abordeze proactiv temerile pe care oamenii le-ar putea
clama vis-à-vis de o longevitate umană extremă. El citează mai multe contra-argumente și lozinci ca acestea:
”Eu chiar nu vreu să trăiesc 1000 de ani”,”Sunt prea bătrân să mai beneficiez de promisiunile transhumaniști-
lor”, ”Noi ar trebui să ne concentrăm mai întâi pe eradicarea bolilor și hrănirea celor înfometați”, ” În primul
rând, să devenim oameni mai buni, nu merităm vieți lungi”, ”Ar trebui să ne concentrăm pe amânarea
neputințelor cauzate de bătrânețe și nu pe tema morții”, ”Viața este deja suficient de lungă pentru a realiza tot ce
ne oferă ea”, ”Am nega astfel generațiilor viitoare dreptul de a se naște; acest lucru nu ar fi salvarea de vieți, ci
ar fi prelungirea vieților oamenilor deja existenți”, ”Am uita atât de multe despre tinerețea noastră, încât nu am
mai fi aceeași persoană”. De Grey afirmă că aceasta este o perspectivă nouă pentru acei indivizi care nu acceptă
pur și simplu un timp de viață limitat la 70-80 de ani considerând-o un efort uman: omul modern își depășește
întotdeauna limitele. (De Grey and Rey, 2007)!
Pentru alții, această tendință de prelungire a vieții ar fi un scenariu de dezastru ecologic evident și totodată privită
drept contrară ideii de evoluție (supraviețuirea celui mai adaptat implică selecția și necesitatea morții celor
neadaptați). Astfel, ar exista oare suficient spațiu și hrană pentru toți acei oameni care ar dori să trăiască atât de
mult? Da, spun partizanii prelungirii vieții: în Occident aruncăm acum cel puțin 50% din alimente, producția
mondială de hrană poate fi mult mai mare, iar distribuția globală inegală și inechitabilă a alimentelor este de fapt
cea mai mare problemă. Mai mult chiar, putem locui în cele din urmă în oceanele noastre sau să colonizăm alte
planete. În orice caz, par să existe doar două opțiuni:
1) o viață scurtă, (dar plenară), sau
2) una mult mai lungă, dar poate mai plictisitoare ... Totuși, ultima opțiune este o anticipare bazată pe situația
actuală: de ce în viitor o viață mai lungă, dar de calitate, ar fi plictisitoare? Sau, dimpotrivă, ce s-ar câștiga prin
păstrarea cunoștințelor și a experienței!
De la ultima revoluție genetică / molecular-biologică, așteptările sunt mari pentru o dezvoltare rapidă a unor
medicamente mai eficiente și mai sigure și a terapiei genetice. Aici sunt incluse: corectarea genelor, înlocuirea și
transfecția genetică1 cu elemente străine. Mai recent, a devenit limpede faptul că structura și expresia genelor
noastre nu este întotdeauna unicul factor determinant în etiologia și/sau tratarea unei boli. Factorii de mediu, (cum
ar fi consumul excesiv de alimente), stresul, exercițiile fizice insuficiente, poluarea, foamea și nesiguranța socială
sunt adesea factori foarte dominanți (Jablonka, 2006). Bolile noastre cronice cauzate de bunăstare sunt adesea boli
de supra-alimentație și există o enormă nepotrivire între genele noastre moștenite și modelele actuale de
alimentație. Noi nu suntem atât victime ale propriilor noastre gene, cât ale comportamentului nostru colectiv
(aberant)!

1
Transfecţie (transfection) - Procesul de transfer (deliberat) de ADN într-o celulă eucariotică. Transfecţia celulelor animale implică în mod
tipic producerea de pori tranzienţi în membrana celulară, pentru a permite incorporarea materialului genetic. Se poate realiza utilizând fosfat de
calciu, prin electroporare, sau prin amestecarea ADN cu un lipid cationic pentru formarea de lipozomi, care fuzionează cu membrana celulară şi
descarcă materialului genetic în interiorul celulelor. (Dicționar E-R de Genetică Moleculară și Inginerie Genetică - Aurel POPESCU)
 3

Consumul de alimente sănătoase și reducerea caloriilor

În schimb, prin calitatea alimentelor ingerate (conținutul scăzut de calorii, abundență în fibre și antioxidanți în
fructele și legumele proaspete) și un consum zilnic redus de hrană, se asigură efecte favorabile și de lungă durată
asupra exprimării și reparării genelor care sunt responsabile de longevitate (Fig. 5). Evident, este mai bine să
rămânem relativ slabi prin restricții calorice combinate cu exerciții fizice regulate. Cercetările efectuate pe șoareci
cu un regim alimentar sărac sau unul bogat în calorii au arătat că animalele „care au postit” au trăit de cel puțin 3
ori mai mult față de șoarecii cu exces de hrană în fiecare zi!

Atât pentru tineri, cât și pentru persoanele în vârstă, restricția calorică este o „necesitate”! Alte sfaturi esențiale
sunt: reducerea stresului, mult exercițiu fizic, suficiente răgazuri de odihnă pe tot parcursul zilei (de exemplu,
meditație) și ultimul, dar nu cel din urmă, renunțarea la fumat.
Un alt factor important este modelul de activitate, atât fizică cât și mentală. Îmbătrânirea complexului nostru
organism este cauzată, de fapt, de pierderea complexității diferitelor sisteme biologice din corpul nostru (o
entropie crescută în timp). Pentru a contracara acest lucru, trebuie să aducem mai multă energie în sistem sub
formă de stimulare cognitivă (adică energie informațională), care activează numeroase procese biologice. Prin
urmare, se recomandă ca persoanele în vârstă să accepte în mod activ noi provocări în viața lor și să-și păstreze o
mare parte din caracteristicile stilului de viață specific tinerilor, cum ar fi sportul, sexul și învățarea. Stimularea
cognitivă intenționată (adică exerciții speciale pentru creier, exerciții senzoriale, căutarea noului și a excelenței)
vor adăuga robustețe atitudinii lor pozitive planificate. Prin urmare, creierul ar trebui să fie forțat să ia mai multe
decizii și să aleagă cea mai bună opțiune din o serie de posibilități. O selectare adecvată creează în sine informații
(reducerea indicelui de incertitudine al lui Shannon). Informațiile semnificative (cunoștințe, experiență,
înțelepciune, excelență), prin activarea (expresivă) a mecanismelor cerebrale adecvate, măresc energia disponibilă
proceselor biologice, care ameliorează apoi repararea și întreținerea structurilor esențiale, deci neînvechirea.

Statistic vorbind, persoanele care respectă aceste recomandări pot trăi cu 10-15 ani mai mult decât oamenii care
nu o fac, deși există excepții de la această regulă, care se datorează unor constituții genetice favorabile. De
asemenea, factorul psihologic contează: persoanele care se simt/consideră bătrâne, devin victime ale unei
anticipări negative care se împlinește de la sine și prin sine, spre deosebire de cei care acceptă provocările vieții
chiar și după 60 de ani și se pot simți relativ sănătoși. De fapt, îmbătrânirea este ceva aflat undeva în cap ( între
urechi!). Descifrarea genomului uman cu ADN-ul și ARN-ul său a deschis ușa spre dezvoltări revoluționare și
emergente ale științei evoluției. Exemple sunt: modificarea genei, înlocuirea genei, transfecția genei, repararea și
protecția genelor îmbunătățite. Chiar și clonarea indivizilor va deveni posibilă, cel puțin în principiu. (Fig. 6).

Abordări genetice
Mulți consideră intervențiile genetice la oameni un subiect tabu, în timp ce alții le consideră mai curând
binevenite. Genomica și proteomica sunt acum „keywords” în științele vieții. Genomul nostru cu aproximativ
22.000 de gene, care codifică proteinele esențiale ale celulelor noastre, conține un ocean de informații stocate în
nucleul celulei. ADN-ul este format dintr-un lanț de nucleotide care sunt pliate eficient într-o spirală dublă, și care,
la rândul ei, este ambalată în cromozomi într-un mod sofisticat. Citirea secvenței de nucleotide din fiecare genă
poate avea loc numai atunci când dubla spirală pliată poate fi desfășurată in situ, iar fiecare triplet de nucleotide,
corespunzător unui anumit alfa-aminoacid, poate fi recunoscut. Prin „citirea” întregii gene, aminoacizii individuali
sunt strânși laolaltă într-o (anumită) proteină specifică dintr-o secvență specifică pentru acea genă. Această
proteină se va plia apoi într-o structură proteică tridimensională (3D).
Orice genă poate da naștere la multiple proteine, fie prin citirea parțială a genei, fie prin variații ale plierii
lanțurilor de aminoacizi. Întregul proces este supus unei reglementări stricte de către grupuri/clustere specifice de
proteine-semnal, care controlează dacă o genă este cu adevărat activă sau nu (v ezi insertul din dreapta jos în Fig.
6). În acest mod, genele pot fi activate sau dezactivate, iar acest model de activări genetice diferă pentru fiecare tip
de celulă. Astfel sunt create cele 200 de tipuri diferite de celule din corp, toate având combinații ușor diferite de
gene active și, prin urmare, proteinele corespunzătoare vor fi ușor diferite. Cu alte cuvinte: ficatul, inima, mușchii
sau celulele creierului au toate aceleași gene, dar nu același amestec de proteine!

De asemenea, a devenit clar faptul că influențele de mediu sunt „resimțite” de celule prin modificarea expresiei
genice a acestora. De exemplu, stresul major determină producerea hormonilor de stres care acționează la rândul
lor asupra genelor unor celule ale creierului, (de ex. neuronii). Genele specifice din aceste celule suferă modificări
chimice (de exemplu prin metilarea ADN-ului) și sunt stopate, astfel că proteinele corespunzătoare nu mai sunt
produse (Jablonka, 2006). În consecință, expresia genelor este modificată iar funcțiile celulare, în legătură cu
 4

proteinele particulare, sunt și ele modificate. Astfel de modificări pot fi transmise chiar generației următoare,
deoarece ele apar și în celulele germinale ale individului. Acest proces descoperit recent se numește epi-genetică2
și implică faptul că starea organismului nostru nu este determinată doar de genele noastre (ca atare), ci și de
influențele mediului prin mijlocirea exprimării genei individuale. De exemplu, a devenit clar că victimele
Holocaustului, expuse la stres cronic, pot transmite copiilor lor anumite tipare comportamentale.

Una din realitățile deranjante ale vieții este că, până la urmă, vom muri din cauză că inspirăm oxigen!!
Deși oxigenul este esențial pentru metabolismul celular și pentru producerea de energie celulară, dezavantajul lui
major este că, noi, cu toții, producem specii (foarte reactive/toxice) de oxigen care reacționează cu componentele
celulare esențiale, ducând în cele din urmă la disfuncționalități și la moartea celulelor (Fig. 7). Rata de reparare a
ADN-ului (500.000 de ”reparații” pe celulă pe zi) nu poate să facă față (până la urmă) acestor deteriorări,
deoarece și calitatea elementelor de reparare celulară este afectată.
Întregul proces de exprimare, reglare și reparare a genelor (Fig.7) este mult mai dinamic și variabil decât se credea
anterior. Mecanismele de evoluție darwiniste, cum ar fi mutațiile aleatorii ale ADN-ului, cuplate cu o selecție
orientată spre „supraviețuire” a variantelor acestor gene, s-au dovedit a fi un model destul de primitiv. Trebuie
subliniat faptul că bolile se bazează adesea pe anomalii ale mai multor gene și că astfel de aberații pot depinde și
de expresia individuală a genei, influențată de stilul de viață și comportamentul pacientului! Astfel, controlul bolii
poate necesita nu numai corectarea mai multor funcții genetice sau a produselor acestora (adică proteine), ci și o
adaptare a condițiilor de viață și / sau a stabilității psihice! (Best, 2012, Post, 2004, Bishop, 2010, Kirkwood, 2011, Lipton,
2005).
În realitate, nemurirea nu este considerată o viață eternă per se, ci mai curând o viață cu durată nedeterminată,
altfel spus, o durată de viață fără un final predeterminat și, prin asta, se exclude moartea involuntară cauzată de
îmbătrânire. În plus, se consideră și absența continuă a unei patologii semnificative legate de vârstă. În loc să
acceptăm că celulele noastre sunt programate să moară, ar trebui investigat dacă sunt prezente gene ascunse
(neexprimate) care codifică însăși longevitatea (durata vieții). Dacă ar exista o modalitate de a activa acest „ ceva”,
atunci ar deveni posibilă nemurirea umană (biologică). Dacă ar exista una sau mai multe gene care codifică
nemurirea, iar acestea ar fi fost inactive timp de milioane de ani, atunci ar fi suferit mutații în timp și s-ar fi
pierdut în uitare. Luați, de exemplu, genele implicate în dezvoltarea unei cozi. Această abilitate este codificată în
timpul dezvoltării fetale și reprezintă un sistem activ de gene, prezent, de asemenea, și la oameni. Cu toate
acestea, în cursul evoluției au fost adăugate noi controale genetice pentru a le suprascrie. Genele există, dar
acțiunea lor este suprimată sau inhibată. Embrionii umani au cozi de la vârsta de o lună. Apoi, coada regresează și
dispare prin acțiunea unor controale genetice mai noi, provocând apoptoză și remodelare. Dacă am fi capabili să
activăm presupusa capacitate genetică pentru continuarea vieții, atunci acest sistem genetic ar putea fi manipulat
pentru a opera în cazul unei opțiuni diferite, care poate duce la o viață fără un sfârșit prestabilit/predeterminat
(Kyriazes, 2013).
În prezent, oamenii de știință lucrează și la „proiectarea genetică” a medicamentelor. De exemplu, substanțele
chimice sau proteinele terapeutice sunt selectate/sortate pentru legarea la și inhibarea componentelor genetice sau
a produselor genice3.
Aceast produs genic poate fi o proteină care este implicată în rețeaua metabolică disfuncțională din celulă și care
poate fi cauza bolii. Astfel, funcția celulei bolnave poate fi ajustată favorabil (de exemplu relaxarea vaselor de
sânge la pacienții cu tensiune arterială anormal de ridicată) sau prin influențarea factorilor specifici prin care se
ameliorează plierea proteinelor4 (de exemplu, în boala Alzheimer).
Cu toate acestea, căutarea genei care ar trebui să fie chiar cauza unei anumite boli, pare extrem de complexă, iar
2
Epigenetică (epigenetics) Studiul modificărilor ereditare în expresia genică sau fenotipul celular cauzate de alte mecanisme decât
modificările în secvenţa de nucleotide a ADN. Exemple de astfel de modificări sunt metilarea ADN şi modificarea histonelor, ambele servind la
reglarea expresiei genelor fără a altera secvenţa ADN a acestora. Astfel de modificări pot rămâne pe parcursul diviziunilor celulare, pe toată durata
de viaţă a celulelor, şi chiar pe parcursul multor generaţii. Exemple de modificări epigenetice sunt cele ce se produc în procesul diferenţierii celulare.
Vezi de asemenea epigenetic event, epigenetic variation. (Dicționar E-R de Genetică Moleculară și Inginerie Genetică - Aurel POPESCU)
3
Produs genic (gene product) - Produsul transcripţiei unei gene (de exemplu, ARNr sau ARNt în cazul genelor pentru ARN ribozomal sau
al genelor pentru ARNde transfer, de asemenea ARN mesager în cazul genelor structurale). Termenul se referă de asemenea la proteine ca produşi ai
genelor structurale. (Dicționar E-R de Genetică Moleculară și Inginerie Genetică - Aurel POPESCU)
4
Plierea proteinelor (protein folding) Interacţiunile complexe ale unui lanţ molecular polipeptidic cu mediul şi cu el însăşi, precum şi cu
alte entităţi proteice, care determină plierea moleculei polipeptidice într-o structură înalt organizată, strâns împachetată, tridimensională.
Capacitatea unui lanţ polipeptidic de a se plia într-o mare varietate de topologii (conformaţii), combinată cu numărul mare de secvenţe (în lanţul
molecular) ce pot deriva din cei 20 de aminoacizi comuni în proteine, conferă moleculelor proteice marea lor capacitate de recunoaştere şi
selectivitate. Modul în care se pliază o proteină determină funcţia sa chimică. In anii „90 s-a descoperit că, în celulele vii, moleculele “chaperon”
sunt necesare pentru producerea plierii (înfăşurării) adecvate a proteinelor. Aceşti “chaperoni” sunt molecule proteice (de exemplu, anumite proteine
de şoc termic) implicate în suprimarea plierii incorecte a proteinei pe măsură ce aceasta “iese” din ribozomi, astfel încât imediat ce molecula
proteică nou formată este eliberată din ribozomul celular plierea este nu numai totală, ci şi corectă. Se consideră că unele boli (de exemplu, boala
Alzheimer) pot fi cauzate de plierea incorectă (greşită) a proteinelor. (Dicționar E-R de Genetică Moleculară și Inginerie Genetică - Aurel POPESCU)
 5

costurile aferente sunt mari (800 de milioane Euro pentru fiecare medicament nou care vine pe piață). Totuși,
savanții încă așteaptă evoluții spectaculoase în acest domeniu .... Prelungirea vieții prin modificare genetică cu
siguranță se află ca obiectiv care poate fi atins în viitor (Fig. 8). Cu toate acestea, manipularea genelor ar trebui să
fie întotdeauna însoțită de îndrumări sociale adecvate și să fie precedată de o dezbatere publică bine organizată
despre ceea ce este etic justificat pe termen lung (De Gray, 2007, Post 2004, Weiner, 2010).
Acest lucru este valabil și pentru aspectele genetice (pentru unele de gene relevante în acest sens, a se vedea (Fig.
4). O evoluție probabilă ar fi modificarea exprimării genelor5 sau chiar adăugarea de gene străine care pot
amplifica funcțiile normale ale corpului.

În prezent, de pildă, există teorii referitoare la injectarea de viruși purtători ai unei gene specifice care promovează
producerea unui anumit tip de celulă musculară care poate, (în viitor) ameliora semnificativ performanțele
sportivilor. Prin urmare, dopajul poate fi și genic!

Supraviețuirea prin crioconservare

Înghețarea și conservarea programată a persoanelor decedate (crioconservare), în scopul reînvierii ulterioare a
unor astfel de indivizi, atunci când va fi disponibil un remediu clar pentru boala lor, este deja inițiată de o
organizație specializată din SUA care, până în prezent, păstrează aproximativ 40 de trupuri în compartimentele de
stocare răcite cu azot lichid (Fig. 9a). Acest lucru necesită o tehnologie de congelare programată și injectarea de
lichide de conservare pentru a preveni deteriorarea țesuturilor prin înghețare. Și mai complexă este etapa de
dezghețare care trebuie să fie pe deplin stăpânită în viitor. Oricum, acest lucru pare un efort stupid, întrucât, la
urma urmei, ar fi suficient să fie depozitate unele celule stem individuale pentru a clona un individ tânăr și sănătos
(vezi mai jos). Chiar dacă această procedură extrem de costisitoare ar fi realizată pe deplin și ar putea fi tratată
boala respectivă, indivizii se vor trezi într-un mediu complet diferit de cel inițial, (rude, condiții societale), astfel
încât, în noua situație, o mare parte din individualitatea originală s-ar pierde.
Un factor evident care complică intervenția terapeutică cu medicamente în organismul nostru este multiplicitatea
și redundanța proceselor celulare din fiecare dintre celulele noastre. Administrarea unui singur medicament va
duce inevitabil, fie la reacții de compensare, fie la modificări subtile în întregul organism care pot fi dăunătoare
individului pe termen lung. Avem cel puțin 100 de milioane de ori un milion de celule în corpul nostru, care
funcționează cumva perfect împreună și, de asemenea, în timpul vieții ele sunt înlocuite în mod regulat! Fiecare
celulă este, în sine, deja o mașină complexă care are cel puțin 100.000 de proteine funcționale diferite. Despre
cum se realizează reglarea fină a acestui frumos sistem pluricelular, ne aflăm încă în întuneric, deși s-au făcut
progrese considerabile în ultimii 20 de ani în studiul proceselor care duc la îmbătrânire și moarte.

Întinerirea celulelor
Îmbătrânirea se caracterizează printr-o scădere progresivă a funcțiilor la nivel celular și tisular la organismele
multi-celulare. Celulele suportă continuu stres și alterări/deteriorări din surse/cauze interne și externe, iar reacțiile
lor variază de la recuperarea completă până la moartea celulară.
Celulele care se multiplică inițiază un răspuns suplimentar prin adoptarea unei stări de stopare permanentă a
ciclului celular, stopare cunoscută sub denumirea de senescență celulară. Senescența celulară este o stare
caracterizată prin incapacitatea celulelor de a prolifera în ciuda prezenței unor nutrienți și mitogeni suficienți,
menținând în același timp viabilitatea celulară și activitatea metabolică. Există dovezi crescânde conform cărora
răspunsul la stres numit senescență celulară este asociat multor patologii ale îmbătrânirii. În ultimul deceniu s-au
înregistrat mari progrese în înțelegerea unui număr tot mai mare de stimuli care induc senescența și asocierea
acestor mecanisme de protecție împotriva cancerului cu îmbătrânirea. Compușii anti-îmbătrânire reglează
metabolismul energetic, dar și căile de stres induse de ROS (specii reactive de oxigen – Reactive Oxigen Species).
Recent, a devenit cunoscut faptul că îndepărtarea celulelor senescente (învechite) (Fig. 9b), care rămân intacte prea
mult timp în organism în timpul îmbătrânirii, poate produce o ameliorare majoră a stării de sănătate. Prin
programarea celulelor imuno-competente care distrug selectiv astfel de celule, se poate realiza o întinerire
dramatică a țesutului respectiv. Celulele senescente, aflate în imediata vecinătate a celulelor sănătoase (Fig 10, mai
jos, în centru) eliberează numeroși compuși cu efect inflamator care afectează negativ calitatea vieții. Insertul din
partea de jos a Fig. 10 prezintă un șoarece (relativ mare) după un astfel de tratament imunologic în comparație cu
un animal în vârstă netratat (Naylor și colab., 2011, Treadwell, 2006).
Ar fi oare posibil ca efectele de prelungire a vieții prin dietă hipocalorică și eliminarea celulelor senescente să fie
reproduse prin acțiunea unor medicamente adecvate? Anul trecut (2012), cercetările au arătat în premieră și în
mod convingător că un medicament poate prelungi viața mamiferelor. Un astfel de medicament special este
5
Exprimare genică, Expresie genică (gene expression) Procesul prin care o genă produce ARN şi o proteină, exercitându-şi astfel
efectele asupra fenotipului unui organism. (Dicționar E-R de Genetică Moleculară și Inginerie Genetică - Aurel POPESCU)
 6

Rapamicina (Rap), prescris pentru prevenirea respingerii organelor transplantate. În ciuda reputației sale de
imuno-inhibitor, studiile anterioare pe viermi și muște au arătat că Rapamicina ar putea repeta efectele anti-aging
ale restricției calorice. Iar când cercetătorii de la trei laboratoare americane diferite l-au administrat șoarecilor de
vârstă mijlocie târzie, rezultatele au fost uimitoare: durata de viață a șoarecilor masculi vârstnici a fost mărită cu
aproximativ 20% în medie, ceea ce corespunde la 15 ani de viață umană. Acțiunea Rapamicinei are loc prin
blocarea unei singure proteine - o enzimă numită TOR (Target Of Rapamycin - țintă a rapamicinei).
În celulă, TOR este centrul unei rețele masive de semnalizare și influențează modul în care celulele se dezvoltă și
se divid, modul în care proteinele cu absorbție rapidă (fast proteins) sunt ”fabricate” din ARN și modul în care
componentele nedorite sunt reciclate în unitățile de eliminare ale celulelor numite lizozomi. Blocarea TOR prin
medicamente de tip Rapamicină, accelerează eliminarea proteinelor și a organitelor disfuncționale din celule, și
ajută la distrugerea celulelor deteriorate (senescente), astfel încât daunele provocate de aceste componente tisulare
nocive sunt restricționate, iar procesul de îmbătrânire este mult întârziat.
Noile virtuți ale Rapamicinei au fost descoperite în cadrul programului NIAITP (National Institute on Ageing
Interventions Testing Program), un ambițios program de cercetare prin care se testează potențialii compuși chimici
care prelungesc viața la șoareci. Extractul de ceai verde, aspirina, resveratrolul (din vinul roșu) și simvastatina
sunt potențialii candidați și este foarte posibil ca și alte medicamente, deja existente, să aibă efecte de lungă
durată. În sprijinul acestei idei, se constată că Metformina (Met), un anti-diabetic, care normalizează glicemia la
om, reproduce în mod clar efectele restricției calorice asupra activității genetice la șoareci. S-a demonstrat că Met
prelungește viața sănătoasă, chiar și la rozătoarele non-diabetice. Peste 50 de milioane de prescripții pentru Met
sunt eliberate anual în SUA. Asta arată că revoluția anti-aging a fost deja lansată deja, neintenționat! Peste ani,
putem descoperi că utilizarea pe termen lung a Met de către diabetici le crește durata de viață sănătoasă mult mai
mult decât se poate explica doar prin efectul Met asupra glicemiei. Există deja dovezi că persoanele care se
tratează cu Met au un risc mai scăzut de cancer, demență, insuficiență cardiacă și alte boli asociate îmbătrânirii.
Acest lucru sugerează faptul că astfel de medicamente, dacă se va dovedi că pot fi administrate cronic în siguranță
în scop preventiv, ar avea o eficiență fără precedent în ameliorarea sau evitarea bolilor asociate obezității,
indiferent dacă induc sau nu pierderea în greutate.

Între timp, cercetările asupra medicamentelor anti-aging se dezvoltă rapid. După cum am mai menționat,
Metforminul diminuează o serie de tulburări legate de vârstă la animale și oameni, incluzând rezistența la
insulină, diabetul, disfuncții metabolice, boli cardiovasculare, dezvoltarea și răspândirea cancerului și disfuncția
cognitivă. Met poate prelungi chiar cu 5 ani supraviețuirea la vârstnici.
Rapamicina și agenții înrudiți prelungesc durata de viață la șoareci, întârzie pierderea de țesut adipos cauzat de
vârstă înaintată, reduce fragilitatea/șubrezenia la șoarecii bătrâni, scade frecvența declanșării stopului cardiac, a
cancerelor, reduce deteriorarea cognitivă și disfuncția imună la șoareci și amplifică răspunsul prin anticorpi la
vaccinarea antigripală la bătrâni.
Printre alți agenți de interes, Ruxolitinib-ul, un inhibitor JAK1/2 cu utilizări la oameni, diminuează unele
disfuncții ale țesutului adipos la vârstnici, rezistența față de insulină și disfuncția celulelor stem la șoarecii bătrâni.
Ruxolitinib-ul corectează parțial reziliența6 redusă, masa corporală redusă și apetitul redus, caracteristici ale
fragilității la persoanele cu sindrom mieloproliferativ, fără să afecteze condiția hematologică subiacentă după cum
arată dozările mieloproliferării clonale.
Inhibitorii SASP (Senescence-Associated Secretory Phenotype), cum este și Rapamicina, administrați sporadic,
pot ameliora boli legate de îmbătrânire și de senescența celulară.
Au fost descoperiți compuși numiți Agenți Senolitici, care acționează prin căile SCAP (Senescent Cell Anti-Apoptotic
Patways – Căile anti-apoptotice ale celulelor senescente /Căile cu acțiune anti-apoptotică la celulele senescente ).
Exemple de agenți senolitici sunt: Dasatinib, Quercetin, D+Q, Navitoclax, Piperlongumine și peptida înrudită
14 FOXO4, (Kirkland and Tchkonia, 2017), majoritatea fiind descoperiți prin testarea pe linii de celule sau pe animale
mici (șoareci).
De fapt, s-ar putea spune că (acum?) este un moment prielnic să fii un șoarece în vârstă ... Cercetătorii consideră
că prin îndepărtarea celulelor senescente (celule cu tendință persistentă spre deteriorare), care se acumulează în
mod natural odată cu vârsta, rozătoarelor senioare le poate crește din nou părul, pot alerga mai repede și li se poate
ameliora funcționarea organelor. Această strategie ne poate aduce cu un pas mai aproape de „ fântâna tinereții”,
afirmă cercetătorul în ale bătrâneții Peter De Keizer, 2016 de la Centrul Medical Universitar Erasmus din
Olanda. Într-o intervenție publicată în Trends in Molecule Medicine, el discută etapele pe care cercetarea mai
trebuie să le parcurgă înainte ca aplicarea strategiei la om să fie gata pentru dezbatere.
FOXO4 inhibition eliminates senescent cells Senescent cells exhibit a pro-inflammatory phenotype, and are thought to accelerate ageing and the onset of age-related diseases. Baar et al. report a

6
REZILIENȚĂ = capacitatea de revenire la starea normală inițială; S-ar putea spune că reziliența reprezintă o tărie ce depășește
rezistența. Reprezintă capacitatea de a domina, depăși stimuli nefavorabili.
 7

key role for forkhead box protein O4 (FOXO4) in maintaining senescent cell viability. In vitro, a FOXO4-derived peptide designed to inhibit the interaction of this transcription factor with the tumour
suppressor p53 reduced senescent cell viability through p53-mediated cell-intrinsic apoptosis. In mice, the FOXO4-derived peptide counteracted Doxorubicin-induced chemotoxicity and restored
fitness, fur density and renal function in models of ageing. ORIGINAL ARTICLE: Baar, M. P. et al. Targeted apoptosis of senescent cells restor restores tissue homeostasis in response to
chemotoxicity and aging. Cell 169, 132–147 (2017)

În general, îndepărtarea celulelor senescente a stârnit un interes sporit ca opțiune terapeutică pentru a combate
unele aspecte ale îmbătrânirii. După cele menționate mai sus, cercetătorii au observat că aceste celule se
acumulează mereu în țesutul matur și că unele dintre ele secretă factori nocivi pentru funcționarea propriului țesut
și afectează celulele vecine. Pentru a explica ce anume cauzează această dezordine în sistem, De Keizer, 2016
propune un "model de blocare a senescenței cu celule stem (senescence-stem lock model)" în care secreția
cronică a factorilor pro-inflamatori de către aceste celule senescente menține celulele vecine într-o stare
permanentă de stem-like și, astfel, împiedică refacerea corectă a țesuturilor.
"Când aduceți la service o mașină defectă pentru reparații, nu este suficientă îndepărtarea ruginii și eliminarea
pieselor defecte; aceste componentele stricate trebuie înlocuite", spune de Keizer. "O terapie perfectă anti-
senescență nu numai că ar înlătura celulele senescente, dar, totodată, ar promova întinerirea țesutului prin
stimularea diferențierii celulelor stem din vecinătate.” (Cell, 10.1016/j.cell. 2016.11.052).
Mai este mult de investigat la nivel fundamental până când oamenii vor putea vizita clinica locală de întinerire
pentru a-și primi doza anuală de ser anti-îmbătrânire. O parte importantă a investigării o reprezintă identificarea
potențialelor probleme legate de safety sau de efectele adverse (insuficient studiate pe rozătoare). (Celulele
senescente au un rol temporar în vindecarea rănilor, așa că nu veți dori să le eliminați mai ales când sunteți răniți).

De Keizer postulează existența a trei repere pentru o transpunere realistă la om a unei abordări anti-îmbătrânire:
- Reperul 1: Confirmarea conceptului. Mai multe studii au abordat deja dilema conform căreia senescența este o
cauză a îmbătrânirii și dacă eliminarea acesteia stagnează acest proces. Prin eliminarea celulelor senescente,
șoarecii care îmbătrânesc în mod natural au trăit cu 25% mai mult, ceea ce este o dovadă că ideea ar putea fi
fezabilă, în principiu.
- Reperul 2: Medicamente cu efecte terapeutice sigure anti-senescență sunt deja testate, dar nici unul dintre ele
nu au fost încă considerat sigur, deoarece acestea vizează și căi exprimate (expresate) de celule non-senescente !
Este probabil ca acest obstacol să fie depășit în viitorul apropiat.
- Reperul 3: Inversarea îmbătrânirii. În cele din urmă, cercetătorii vor trebui să identifice dacă eliminarea
senescenței poate fi, de asemenea, aplicată retrospectiv pentru a contracara caracteristicile îmbătrânirii naturale,
care s-au manifestat deja. Deși îmbătrânirea pare să nu poată fi blocată prin compuși terapeutici, rămâne neclar
dacă bolile legate de vârstă pot fi complet oprite.
În ceea ce privește peptida FOXO-4 legată, care este relativ ușor de sintetizat, în prezent sunt anunțate pe internet
produse non-oficiale, iar unele persoane au început să se auto-trateze, în pofida faptului că efectele lor secundare
pe termen lung nu au fost încă studiate, iar eficacitatea la om nu este clară.
Concluzie: Desigur, nu este exclus ca, chiar și în viitorul apropiat, combinații de terapie genică, stil de viață mai
sănătos și intervenții medicale adecvate să conducă la o extindere substanțială a vieții și la o sporire a calității
acesteia.

Terapia cu celule stem și clonarea

În afară de transfecțiile cu gene care prelungesc viața, un alt exemplu este implantarea așa-numitelor celule stem
în țesuturile organismului bolnav. Celulele stem din țesut embrionar se pot dezvolta în orice tip de celulă. De
exemplu, celulele bolnave din creier pot fi înlocuite în acest mod. Sau, în cazul bolii Parkinson fatale (Fig. 11),
rezultatele promițătoare au fost obținute prin injectarea locală de celule stem care, în creier, se dezvoltă până devin
celule producătoare de dopamină (West, 2013).
Recent s-a demonstrat că celulele stem din pielea șoarecilor pot fi manipulate ”retro” (pentru a trece din nou la
stadiul de celule embrionare) și că, folosind aceste celule, poate fi clonată o serie întreagă de șoareci (Fig. 11).
Dacă o astfel de tehnologie de clonare ar fi disponibilă pentru reproducerea omului, s-ar putea realiza un tip
special de nemurire care până acum este cunoscută doar în lumea microorganismelor (bacteriile).
Prin activarea în celulele stem embrionare a patru factori de transcriere diferiți (Oct4, Sox2, Lin28 și Nanog),
sunt produse celule stem pluripotente induse în care ceasul intern al îmbătrânirii este inversat, iar celulele își
recapătă nemurirea prin prelungirea telomerilor lor.
S-a demonstrat că o femeie fumătoare suferă o pierdere considerabilă a lungimii telomerilor, în timp ce
concentrațiile mai mici de Omega-6 în combinație cu concentrații mai mari de Omega-3 duc la creșterea lungimii
telomerilor. Stimularea cu Omega-3 poate fi realizată prin ingerarea a 1500 mg ulei de pește pe zi și, probabil, ea
funcționează prin inhibarea citokinelor inflamatorii. Aceste studii la om indică faptul că, în viitorul apropiat,
celulele juvenile din organismul intact pot deveni fezabile prin agenți terapeutici (Liu, 2003).
 8

De-programarea morții intrinseci a celulelor

O altă posibilitate de a face ceva cu durata limitată a vieții noastre, este reprogramarea genetică a celulelor din
organismul nostru. Chestia dificilă este că fiecare dintre celulele noastre (cu excepția celulelor germinale/
embrionare) este programată să moară după o anumită perioadă de timp: astfel celulele noastre sunt limitate doar
la 40 – 50 de diviziuni celulare pe durata medie a unei vieți umane. Prin urmare, moartea corpului noastru este
preprogramată... Dintr-o perspectivă evoluționară, acesta este un mecanism util deoarece garantează moartea
organismului nostru după ce și-a încheiat misiunea de reproducere. De asemenea, el (mecanismul) împiedică
celulele senescente să scape de sub control. Celulele în care, de pildă, este dezactivat acest mecanism de ” moarte
internă,, se pot transforma în tumori, dezvoltând tumori solide care invadează țesuturile sănătoase și se pot
răspândi prin corp (metastază!).
Unul dintre procesele care determină durata de viață a celulelor este scurtarea (gradată) așa numiților telomeri,
localizați la capătul fiecărui cromozom din nucleul celulei, și care este asociat diviziunii celulare (Fig. 12).
Telomerii sunt scurte catene repetate de nucleotide aflate la fiecare capăt al lanțului de ADN pliat, care au rolul de
a proteja lanțul ADN față de deteriorările/alterările survenite în timpul diviziunii celulare. La fiecare diviziune
celulară, acest telomer devine mai scurt, până când celula nu-și mai repară deteriorarea suferită (scurtarea) și, în
consecință, moare. O singură proteină cu efect catalitic, enzima numită telomeraza, este capabilă se restabilească
lungimea telomerului. Ea (telomeraza) este puțin exprimată (prezentă) în celelalte celule din corp (cu excepția
celulelor germinale (ovule și spermatozoizi). Prin urmare, pare logic să aducem (prin transfecție), gena care
codifică artificial telomeraza în celulele noastre, sau să activăm gena dormantă din celulă pentru a se produce
local telomeraza!
* Codificare (coding) = Specificarea unei secvenţe peptidice de codul conţinut în moleculele de ADN.

Activarea genei care controlează sinteza telomerazei se realizează prin gena promoter asociată (un tip de
comutator tip ON/OFF, vezi Fig. 12), astfel ca telomerii să poată fi restaurați, măcar parțial. Hormonii sexuali
(estradiolul și testosteronul) stimuleaza acest element promotor, dar producerea acestor hormoni în corpul nostru
este, din păcate, diminuată cu vârsta. Cercetările recente efectuate pe șoareci au arătat că gena telomerazei la
șoareci poate fi complet dezactivată printr-o tehnică numită gene-knock out **

** knockout gene Genă scoasă din activitate. Vezi de asemenea gene silencing. knockout (*) Termen folosit (în ingineria genetică) pentru un
animal rezultat dintr-o celulă stem embrionară în care o genă funcţională normală a fost înlocuită cu o formă non-funcţională a genei. Această tehnică
este folosită în mod extensiv la şoareci, pornind de la premisa că se poate afla mult despre funcţia unei gene prin studierea fenotipului animalelor la
care lipseşte produsul peptidic al genei.

Aceste animale cu gena blocată (pentru telomerază), încă de la vârste foarte tinere prezintă semne severe de
îmbătrânire, de exemplu: postură anormală, căderea părului, azoospermie, reducerea mărimii creierului, etc. (vezi
Fig. 13 și Jaskelioff et al, 2010). Șoarecii trăiesc numai 3 ani și au un genom care seamănă cu cel al oamenilor și sunt,
prin urmare, foarte potriviți ca animale de laborator în cercetări geriatrice, deoarece au o durată relativ scurtă și
pot fi studiate toate stadiile de dezvoltare ale unui ciclu de viață.
Dacă se injectează o substanță care activează promotorul ( ***) genei care controlează sinteza telomerazei la aceste
animale îmbătrânite artificial, enzima telomerazei este produsă/sintetizată din nou, iar telomerii șoarecilor sunt din
nou extinși (normalizați ca lungime). Această intervenție nu numai că oprește îmbătrânirea acestor animale de
experiență dar, spre surprinderea cercetătorilor, a dus la o reîntinerire spectaculoasă, cu reluarea creșterii părului și
revenirea spermatogenezei, în timp ce motilitatea a fost mult ameliorată, iar creierul animalelor testate a redevenit
normal d.p.d.v. anatomic (Fig. 13).
*** promoter (promotor) 1. O secvenţă de nucleotide ADN la care se leagă o ARN polimerază şi iniţiază transcripţia. Este aşezată în mod obişnuit
în amonte de (5‟ spre) o secvenţă codificatoare. Secvenţa promotor aliniază ARN polimeraza astfel încât transcripţia va fi iniţiată la un situs specific.
In procesul de sinteză a ARN, promotorii indică genele care trebuie transcrise (în ARNm) şi, prin extensie, controlează ce proteine produce celula; In
ingineria genetică, promotorii au un rol extrem de important întrucât orice genă transferată trebuie însoţită de un promotor care să îi permită
exprimarea (transcripţia). Diferiţii promotori pot duce la modele diferite de exprimare a genelor. Unii promotori sunt activi în toate celulele, tot
timpul. Alţii sunt sensibili la semnale externe, cum ar fi temperatura, intensitatea luminii sau prezenţa unei anumite substanţe chimice;
2. O substanţă chimică care sporeşte transformarea celulelor benigne în celule canceroase.

Acest model de investigare pe animale demonstrează importanța telomerazei în contracararea îmbătrânirii și

a arătat chiar o ameliorare majoră a stării de sănătate la aceste animale. Desigur, relevanța pentru oameni a
acestui model artificial rămâne să fie demonstrată. De asemenea, ar trebui de ținut seama de faptul că există
mecanisme celulare multiple, altele decât funcționarea telomerilor, care influențează procesul de îmbătrânire.
Industria farmaceutică nu este mai puțin activă în căutarea de agenți de activare selectivă a telomerazei și, de fapt,
se pare că unii sunt deja pe piață (Fig.14): un extract din rădăcina unei plante care crește în China. Componenta
 9

activă este un extract de Astragalus, care s-a dovedit că ameliorează activitatea sistemului imunitar, ameliorare
care este probabil legată de o alungire a telomerilor din celulele sistemului imunitar.
Apropo(s)! Multe dintre măsurile recomandate privind ”stilul (sănătos) de viață” menționate în Fig.5 s-a dovedit
că produc (și) o extindere/alungire modestă a telomerilor! Astfel, activarea telomerazei pare să fie o țintă logică în
lupta contra îmbătrânirii. Totuși, riscul acestei terapii este prea mare pentru că astfel de măsuri (terapeutice) pot
spori, totodată, riscul de promovare a tumorilor în anumite țesuturi țintă. Aici soluția constă în reglarea fina a
exprimării (expresării) telomerazei astfel încât repararea telomerului să aibă loc fără să se genereze cancer!
Oponenții argumentează că activarea exprimării telomerazei în tumoră este deja mare (în mod natural) și prin
urmare nu va fi crescută și mai mult prin tratament, în tip ce efectul pozitiv al medicamentelor (de ex. Astragalus)
asupra sistemului imun ar ameliora chiar tratamentul anticancer. Cercetările mai sus menționate sunt promițătoare,
dar așteaptă noi dovezi pozitive de la testele pe om, pentru că animalele de laborator au un genom care diferă cu
cel puțin 20% față de cel uman (Andrews, 2010).

CONCLUZIE: Nu este de neimaginat ca în următorii 50 de ani să se găsească soluții inovatoare pentru creșterea
duratei de viață a corpului uman și că într-un timp rezonabil, prin intervenții biotehnologice mai sofisticate și
terapii novatoare, va deveni posibilă chiar reînnoirea organismului uman într-o măsură semnificativă.
În pofida reticențelor și a scepticismelor (de altfel) solide generate de acestă declarație îndrăzneață (Vijg, 2008, Post,
2004, Shapin, 2000 and Goldsmith, 2012) se poate specula că peste un secol, oamenii vor privi retrospectiv cu milă la
acea întunecată perioadă a umanității din jurul anului 2000, când oamenii încă mureau la vârsta de 80 de ani.

3. Trăim oare (post-mortem) prin progeniturile noastre

sau putem supraviețui în ciberspațiu?
Continuarea vieții noastre individuale nu este posibilă, dar ce părere aveți despre continuarea vieții noastre prin
copiii noștri și progeniturile lor? E supoziție banală, deși nu total corectă. Ar fi de adăugat că copiii poartă doar o
jumătate din genele care sunt specifice tatălui sau mamei și că, prin aportul partenerilor străini, urmașii lor au gene
din ce în ce mai ”diluate”. (Fig. 15). Oamenii seamănă d.p.d. vedere genetic mult mai mult cu fratele sau sora,
pentru că au aceleași gene de la ambii părinți. Genele și meme-le (caracteristicile mintale individuale), care sunt
atât de specifice pentru un individ, pălesc treptat cu fiecare generație...

Nemurire digitală?
În deceniile din urmă, prin computerizarea globală, a fost creat un nou spațiu experimental: colonizarea vieții
cotidiene cu ajutorul ciberspațiului. Această dezvoltare va modifica inevitabil identitatea noastră biologică și
culturală. O alternativă la continuarea viețuirii în celălalt este că trăim cu o bună (mare) parte din in formațiile
noastre personale în ciberspațiu. Acest fapt este posibil acum prin ”incubarea” noastră în lumile virtuale a le
jocurilor pe calculator sau prin exprimarea noastră cât mai extinsă pe Internet ...astfel că supraviețuirea în spațiul
cibernetic (ciberspațiu) este la îndemână! ( Kurzweil, 2005, De Mul,2002, Greenfield, 2003, Kaku, 2005 and 2007).
Nivelul de exprimare a unui individ pe Internet oferă, de fapt, un soi de amprentă personală. O prezentare
personală sau o autobiografie poate fi identificată cu ușurință în această imensă bibliotecă colectivă de meme (*)
(Fig.15)
Aceste informații strict personale nu pot fi șterse cu ușurință și practic vor supraviețui existenței noastre fizice:
astfel, nemurirea digitală este la îndemână/gratis. (de Mul, 2006)!

(*) Memă (pl. Meme) este un concept evoluționist introdus în 1976 de biologul Richard Dawkins în cartea sa „Gena egoistă”, care definește ipotetica unitate de
informație culturală moștenită, utilizată și transmisă de individ. Așa cum gena este o unitate informațională macromoleculară, purtătoare de caracteristici biologice,
structurale și interactive ale individului, meme/mema este simbolic vorbind o genă informațională mentală, o purtătoare specifică de informație culturală. Altfel spus, dacă
gena este o unitate replicativă la nivel biologic și mema este tot o unitate replicativă, însă la nivel cultural. (WIKIPEDIA)

Realitatea virtuală ne ocupă existența

Multe persoane, mai ales cele tinere, au descoperit deja lumea virtuală. Întorși acasă după munca zilnică, ele
(persoanele) preferă realitatea virtuală: ele devin avataruri (**) în propria lor lume unde viața este bună,
contactele interumane sunt rezonabile, iar existența este mai colorată și palpitantă.
(**) avatar (mitol.) s. 1. avatar, întrupare a divinităţii (mai ales a lui Vișnu).
2. (figurat) încarnare, întrupare, transformare, metamorfoză.
Acolo, pe lângă prieteni și alte posesiuni vaste, userii (jucătorii), locuitori vremelnici ai lumilor virtuale, au câte
un iubit/ă (Fig. 16). Ei joacă aceste jocuri după reguli acceptate de comun acord de către useri: ei pot face aproape
orice dar, chiar și acolo, în lumea virtuală, există limitări și responsabilități. Jocurile interactive și lumile virtuale
sunt oferite prin portaluri către cam orice realitate. Firește, lumea în carne și oase continuă să se deruleze, dar
 10

scurta viață virtuală cu care suntem premiați poate fi mult mai plenară și mai concentrată: durata vieții nu este
extinsă, dar intensitatea ei poate fi dublată, cel puțin!

Se vor adapta oare creierele noastre la această manifestare colorată? Cu siguranță, da, așa cum orice metaforă,
poveste sau imagine modifică ”cablarea” rețelei neuronale a unei persoane. Intr-adevăr, această lume virtuală
intens trăită modifică structura intimă a creierului nostru la fel cum radiațiile telefoanelor portabile, televiziuni,
internet, cum fac toate sursele de semnale electromagnetice. Aceste aparate/echipamente (periferice) sunt de fapt
extensii ale creierului nostru. Prin definiție, toate astea modifică și conștiința individuală de sine, pentru că aceasta
apare prin interacțiunea creierelor noastre cu mediul ambiant: în orice caz, fără astfel de interacțiuni nu ne-am
dezvolta conștiința de sine!
Va deveni ciberspațiul un factor major în dezvoltarea viitoarei conștiințe umane? Impactul acestor dezvoltări pe
termen lung poate fi mult mai drastic decât putem anticipa acum... Extrapolări ale dezvoltărilor tehnologice
actuale oferă indicații clare asupra schimbărilor dreastice în evoluția umanității viitoare. Fluxul de informații care
ne asaltează zilnic este copleșitor și, după unii, chiar alarmant!
Multe părți din corpul uman par deja înlocuibile prin transplantare. Bio-chipurile care monitorizează permanent
starea metabolismului nostru va susține o astfel de dezvoltare. Este oare de conceput lumea noastră fără calculator,
internet sau telefon celular? Se pare că externalizăm tot mai multe funcții cerebrale și reiese că creierul nostru se
adaptează la această situație! S-a susținut chiar că suntem deja ciborgi (bio-hibrizi be bază de siliciu) (Clark, 2000,
Fig. 17)!
Fi-va această tehnologie salvarea noastră pentru că va înlocui fragilul nostru organism cu un hardware
indestructibil? In cazul ăsta, nu mai este nevoie deloc să intervenim la nivelul genomului nostru pentru a ne
extinde durata vieții noastre! Oricum, o dezvoltare în paralel a ciborg-tehnologiei și a manipulării genice pare
evidentă (Greenfield, 2003, Kaku, 2005 and 2007) și că aceste tehnici pot fi combinate în final într-o nouă specie
”mind children” care pot deveni urmașii noștri în evoluție. (Kurzweil, 2005).
S-ar putea argumenta că moartea organismului individual este necesară, astfel încât evoluția să continue rafinarea
și creșterea nivelului de complexitate și inteligență prin variabilitatea continuă și progresivă a descendenților. Dar,
s-ar putea (contra)argumenta, de asemenea, că acest lucru poate fi valabil pentru orice alt organism, nu doar la
oameni. Poate fi cazul în care oamenii moderni reprezintă cel mai înalt punct al evoluției procreative și că o
rafinare ulterioară a inteligenței prin procreare devine acum inutilă. Inteligența poate ajunge acum la niveluri
ierarhice superioare nu prin variabilitate evolutivă (adică evoluția descendenților prin procreare), ci prin
dezvoltarea personală, adică un proces personal autocentrat de dezvoltare.
Dacă am putea fi programați să trăim la nesfârșit, progresul ierarhic (ascensiunea pe o scară ierarhizată) se poate
manifesta prin învățare perpetuă, experiență/trăire autentică și rafinament intelectual care pot continua să se
dezvolte în același individ. Intr-adevăr, organismele (oamenii) cu inteligență mai scăzută trebuie să urmeze calea
morții și renașterii (așa cum este cerut de Disposable Soma Theory - Teoria trupului/corpului de unică folosință)
pentru a atinge o complexitate mai mare prin selecția naturală, iar ceilalți oameni (mai deștepți!) au atins de acum
nivelul maxim posibil de inteligență accesibil prin evoluția procreativă, și nu mai au nevoie de o dezvoltare
suplimentară pe această cale particulară (Kyriazes,2013).
Este important să ne gândim temeinic la aceste posibile evoluții, pentru a ne păstra destinul în propriile mâini. De
exemplu, literatura „science fiction” este o reflectare utilă a unor astfel de proiecții ale viitorului, deoarece în
această artă incredibilul devine realitate și se creează un cadru pentru a analiza evoluțiile sociale până în
consecințele sale finale.
Aceste proiecții ale viitorului, la rândul lor, afectează știința și arta existente, așa cum au făcut-o în trecut. Cine nu
cunoaște exemplele de vizionari precum Leonardo da Vinci, Jules Verne, George Orwell și Isaac Asimov (Primele
Legi ale Robotului). Cât de puternică este influența proiecțiilor noastre despre viitor asupra dezvoltării reale? Sunt
filmele Star Track, și Eu, Robotul intercalate cu imagini virtuale sau reprezintă ele o profeție "auto-împlinită"
asupra viitorului umanității? Cu toate acestea, teama că roboții vor deveni conștienți și vor subjuga o omenire
slăbită este o concepție greșită: va trebui să colaborăm cu inteligența artificială pentru a face față numeroaselor noi
provocări. (vezi Fig. 17)
(Ultima corectură până aici)

Va fi înlocuibil organismul uman în viitor?

După cum spuneam, fiecare celulă umană este în sine o mașină complexă care este programată pentru o durată de
viață relativ scurtă. În plus, multe imperfecțiuni s-au strecurat în organismul uman în timpul evoluției.
Impresionantă este pura multiplicitate și coerența sutelor de mii de reacții/răspunsuri celulare în fiecare dintre
aceste celule. Acest lucru se aplică și creierului nostru. În cele 100 de miliarde de celule cerebrale (neuroni) din
creierul nostru, conștiința de sine se manifestă ca un fenomen practic inexplicabil. Va deveni fezabil în viitor
 11

proiectarea unui organism complet nou pe baza biologiei sintetice și / sau a tehnologiei cibernetice? Autobiografia
noastră personală și conștiința de sine pot fi "încărcate" într-o formă de viață hibridă mai puțin efemeră sau în
roboți avansați? (Kurzweil, 2005, Tipler, 1994, Moravic, 1999).

Scanarea în profunzime a creierului și" încărcarea" tiparelor de activitate a creierului până la o memorie completă
în computere avansate pot fi un obiectiv final în viitorul îndepărtat. S-ar putea ca, în cele din urmă, "mintea"
noastră să se simtă mai confortabil într-o ”mașină” mai de încredere/fezabilă decât corpul uman vulnerabil și
perisabil? Aici, un rol util l-a putea avea nanotehnologia ( Vezi Fig. 18). Cel puțin, potrivit unor experți, va deveni o
realitate în următorii 200 de ani injectarea în sânge a unor "senzori" ultramicro care vor ajunge în creier sau în alte
țesuturi și organe din corpul nostru, pentru a monitoriza funcțiile celulare relevante. Aceasta include scanarea
întregii rețele cerebrale. Astfel de nanoboți sunt astfel instrumentați pentru a transmite aceste informații la un
dispozitiv aflat la distanță care apoi cartează permanent profilurile noastre personale. Toate aceste aspecte sunt
serios luate în considerare în domeniul științei "Transumaniste". Tehnologia robotică și cercetările actuale privind
inteligența artificială arată că, dacă această tendință va continua, în 50 de ani vor fi elaborate computere
”domestice” având capacitatea de procesare a creierului uman și care pot conține cu ușurință toată bibliografia
mondială, altfel spus, tot ceea ce a fost scris sau tipărit vreodată !
Acest lucru va fi combinat cu construirea sistemelor informatice de auto-învățare, trecând prin același proces
evolutiv ca și creierul uman, dar într-o fracțiune din cei 100.000 de ani în care a evoluat creierul uman. În acest
mod vor fi create mașini incredibil de inteligente (Kurzweil, 2005, Tipler, 1994, Moravic, 1999).
În general, impactul societal al acestei dezvoltări va fi uluitor. Dacă ne dăm seama că până și o defecțiune tehnică
la computerul pentru rezervarea biletelor într-un aeroport, declanșează în zilele noastre un uriaș haos, este clar că
pentru a face față complexității societății noastre, lumea noastră viitoare va fi în mare parte condusă de inteligența
artificială. O întrebare interesantă este dacă acest tip de creier artificial va fi conștient de el însuși și de mediul cu
care interacționează. Oamenii vor deveni un fel de roboți extinși sau roboții vor evolua către mașini asemănătoare
oamenilor? (Fig. 17). Vor fi roboții capabili să dezvolte empatie și să fie programați să acționeze ca cei mai buni
prieteni ai noștri sau vor deveni în schimb o potențială amenințare, așa cum este ilustrat în cărți SF cunoscute,
cum ar fi "2001, O Odisee Spațială" și filme precum "Eu, Robotul" și serialul "Terminator"?
Cum va arăta lumea peste o mie de ani? Trebuie să ne dăm seama că această dezvoltare tehnologică evoluează
exponențial: în secolul XX cunoștințele s-au dublat la fiecare 10 ani, acum se dublează în fiecare an! (Kurzweil,
2005) condițiile de la sfârșitul acestui mileniu vor depăși cu mult cele mai sălbatice vise ale noastre. Oricum, este
posibil ca dezvoltarea inteligenței artificiale să se dovedească a fi un punct terminus în cascada informațiilor care
ne vor înghiți: computerul /robotul poate deveni chiar mai mult decât cel mai bun prieten al nostru, altfel spus, un
instrument indispensabil în supraviețuirea rasei umane…

4. Fizica viitorului și implicațiile ei pentru nemurire

În cele de mai sus s-a considerat că viața individuală este finită, în pofida măsurilor avansate de prelungire a vieții
care vor deveni disponibile: până la urmă, moartea pare să fie inevitabilă. Totuși, există savanți teoreticieni, cum
sunt unii fizicieni cuantici, care ajung la o concluzie foarte diferită: și anume, că moartea, de fapt, este imposibilă!
Corpul nostru nu poate scăpa de dispariția sa (fizică), dar, potrivit acestora, informațiile care determină
personalitatea noastră generală și reflectă continuu viața noastră, vor persista: (în conformitate cu) legea
conservării informației. Această idee este, așa cum am mai spus, împrumutată din fizica modernă, în special din
fizica cuantică. Deși la prima vedere se pare că ceea ce percepem despre lume este probabil foarte limitat și
formează o reprezentare extrem de inadecvată a realității! În realitatea coerentă de bază (Vezi Fig. 19), care este
descrisă de fizica cuantică, păstrarea/conservarea informațiilor este o condiție prealabilă .
Prin urmare, în eseul de față, este logic să discutăm în detaliu despre aceste evoluții științifice (Forberg, 2006, 2007,
Greenfield,2003, Capra, 1996, Lanza, 2012). În secolul 20, a fost creat modelul standard despre structura materiei și
elementele constitutive, particule elementare. Acest model la nivel micro- și teoria cuantică însoțitoare, totuși, nu
au fost în concordanță cu descrierea lumii macro a Universului, așa cum este descris în special în teoria
relativității lui Einstein. Acum există încercări disperate de a dezvolta o "teorie a Totului", care ar trebui să
descrie în mod adecvat ambele aspecte. Un exemplu în acest sens este teoria stringurilor sau, chiar mai bună,
succesoarea ei: teoria M. Ideea de bază a teoriei corzilor este, că nu particulele elementare reale, cum ar fi
electronii. protonii, fotonii și quarcii, sunt elementele de bază ale materiei, ci mai curând elemente mult mai mici
care pot fi descrise cel mai bine ca un fel de corzi care pot vibra în moduri diferite, discrete. Fiecare dintre aceste
modele de vibrații diferite corespunde unei anumite particule elementare. Aceasta implică faptul că la cel mai mic
nivel fizic, chiar și creierul nostru, este un ansamblu de vibrații!
În plus, fizica cuantică ne spune că particulele se pot comporta în același timp ca oscilații (unde), prin care pot
 12

interfera între ele și pot produce un fel de unde mixte, numite superpoziții. Prin urmare, structura realității pare
mult mai flexibilă decât cea abordată din perspectiva particulelor solide/materiale. Mai mult, particulele care se
aseamănă reciproc, în ceea ce privește proprietățile lor (de exemplu, polarizarea și rotația sau spinul lor) sunt
mereu conectate cumva chiar și la distanțe uriașe: dacă schimbăm spinul unei particule, spinul particulei pereche
este modificat și el. Acest fenomen bizar a fost numit "entanglement cuantic". Că astfel de particule sunt într-un
fel interconectate/îngemănate nu înseamnă că ele schimbă semnale, ci că, într-un fel sau altul, sunt corelate. Acest
lucru a fost pentru David Bohm și mulți alți fizicieni ”cuantici” un motiv să presupună o "integritate cuantică",
ceea ce înseamnă cu adevărat că totul în univers este interconectat ("entangled - Meijer, 2012, Meijer și Korf, 2013). Această
interconectare bizară a tuturor lucrurilor nu poate fi detectată direct sau simțită de noi. Conștiința noastră
individuală este atât de dominată de bombardamentul senzorial copleșitor trimis de simțurile noastre, încât rareori
suntem cu adevărat conștienți de acest tip de conectivitate. Potrivit lui Bohm, existența unor astfel de fenomene
ascunse se datorează faptului că acestea sunt parte dintr-un câmp subiacent de informații cuantice, care este
omniprezent și pururea prezent (altfel zis, este non-local) și care, conform lui Einstein și Minkowsky, are o
structură 4-dimensională, deoarece conține o dimensiune temporală completă: trecut, prezent și viitor.
Un astfel de câmp cuantic nu-și exercită influența prin intermediul forțelor, cum este cazul câmpurilor
electromagnetice, ci face acest lucru prin schimbul de energie care este redistribuit continuu într-un proces
dinamic. Crearea și distrugerea materiei sunt, de fapt, cauzate de absorbția și eliberarea/emisia de fotoni (virtuali),
iar materia poate fi imaginată (mai poetic) ca o "lumină captată prin gravitație." Particulele virtuale ale câmpului
pot asigura în acest mod și un schimb de energie între realitatea fizică și câmpul local non-zero din care fac parte
(Fig. 20). Chiar și forța gravitației, un fenomen încă puțin înțeles, poate fi legată de acest câmp, deoarece are un
efect de întârziere asupra mișcării materiei: așa-numita inerție. Ambele aspecte subliniază, de asemenea,
posibilitatea sugerată de Penrose că gravitația cuantică are un rol esențial în captarea informațiilor cuantice în
creierul nostru (Meijer și Korf, 2013).

Conștiința infinită: un câmp informațional?

Acest câmp de energie cuantică este văzut și ca o hologramă uriașă (vezi, de exemplu, Steven Hawkins și omul
de știință olandez Gerard van 't Hooft) care pătrunde în tot universul. Este considerat de fizicianul și
teoreticianul sistemelor Laszlo ca un câmp informațional universal (Laszlo, 2006). În consecință, fiecare dintre noi
ar trebui să fie în contact acest câmp prin interacțiuni ondulatorii. Deci, fiecare dintre noi este de fapt conectat la
un câmp energetic general/universal, care pătrunde permanent în corpurile noastre (Meijer, 2012). Informațiile
schimbate nu sunt folosite doar pentru o formă mai profundă de coordonare, ci, probabil, și pentru crearea
sensului/ semificației. Unii oameni de știință proeminenți care au pus bazele ipotezei creierului cuantic :
câștigătorii Premiului Nobel Wigner (fizician cuantic) și Eccles (neurolog), fizicienii cuantici Bohm, Stapp,
Goswami și Wolf, neurologul Pribram și matematicianul Penrose, au avansat ipoteza conform căreia creierul
nostru poate funcționea ca o interfață între individ și conștiința colectivă, care este stocată în acest câmp cuantic.
Ervin Laszlo (2006), afirmă că universul se manifestă ca un fel de memorie universală și că toate experiențele
(evenimentele petrecute sau viitoare) sunt stocate în ceea ce el numește câmpul Akashic, termen întâlnit și în
religiile orientale. Laszlo consideră că baza existenței acestui câmp stă în existența așa-numitelor câmpuri de
torsiune / domenii de vid preconizate anterior de către cercetătorii ruși.
Experimentele recente au arătat că teleportarea particulelor se bazează pe transmiterea la mare distanță de
informații complete despre o particulă pe o distanță foarte mare, prin care la acel loc îndepărtat se creează o
particulă solidă: astfel materia se naște din informație. Prin urmare, renumitul om de știință Anton Zeilinger a
concluzionat că informația este ”mai fundamentală” decât materia și energia. De asemenea, a devenit clar că un
astfel de câmp informațional universal poate fi văzut și ca sursă originară a universului.
În secțiunile următoare vom explora posibilitatea ca și informațiile personale/individuale sunt stocate în acest
domeniu (câmp cuanti de energie de punct zero) și poate fi esențial în realizarea unor moduri diferite de nemurire.
Cu alte cuvinte, nemurirea ar putea fi considerată drept conservarea informațiilor.

5. Transcendența sinelui individual

Această secțiune abordează așa-numitele fenomene transcendentale care apar în experiența umană. Investigații
detaliate arată că și în acest domeniu, o cercetare științifică de înaltă calitate a fost făcută în Europa, precum și la
numeroase universități de top din SUA. Cu termenul "cercetare de calitate" ne referim la faptul că cercetarea este
proiectată/elaborată în mod corespunzător cu suficiente controale incorporate (built-in), cu o analiză statistică
profesională a datelor, precum și cu publicarea în peer-reviewed journals. Oamenii de știință care resping din start
rezultatele științifice care nu aparțin consensului (temporar), se fac vinovați de atitudini contraproductive pentru
 13

progresul științei ca atare. Când în această zonă "grâul este separat de pleavă" (și acest lucru este necesar în
toate domeniile științei), se descoperă că există dovezi zdrobitoare în favoarea apariției așa-numitelor experiențe
extraordinare (anomalii) (vezi Jahn și Dunne, 2007 Radin, 2006, 1996). Prin urmare, merită să ținem aceste fenomene
”la lumina zilei” în cadrul fizicii moderne, pentru a vedea ce înseamnă ele pentru viziunea noastră actuală asupra
lumii și cum am putea arunca o privire în spatele mecanismelor care sunt în joc aici. De asemenea, în general, este
de mare importanță pentru știință să se caute granițele/frontierele disciplinelor sale, deoarece din punct de vedere
istoric se pare că descoperirile reale apar mai ales în aceste zone (Fig. 21). De notat faptul că dezbaterile științifice
între viziunile materialiste și cele idealiste asupra lumii parcurg ca un fir roșu întreaga istorie a științei și filosofiei
și acum este vizibil în dezbaterile majore privind natura conștiinței, precum și în dialogul privind relația dintre
știință și religie.
Religiile au avut un rol foarte dezechilibrat în evoluția culturală a omenirii: de la viziuni unificatoare utile ale
societății până la cele mai oribile acte pe care oamenii le-au comis vreodată. Cercetările moderne asupra
creierului arată că experiența religioasă și spirituală este asociată cu diferite structuri ale creierului și că
spiritualitatea imanent evolutivă este profund încorporată în natura umană (Carter, 2013, Lanza, 2012, Wolf, 2008 Peake,
2008).
Dacă conștiința individuală este păstrată post-mortem sub orice formă sau dimensiune este întrebarea care se
discută intens în prezent în legătură cu diverse tipuri de experiențe transpersonale, în experiențe în apropierea
morții (NDE), experiențe mistice și în "channeling" (primirea de informații complexe, mari texte sau imagini de la
o sursă necunoscută). Creierul nostru este într-un fel un receptor de semnal pentru informații dintr-un domeniu
"supraconștient " (Jahn și Dunne, 2007, Peake, 2008, Radin, 2006) ?

Conștiința dincolo de spațiu și timp în NDE

În acord cu alți cercetători ai fenomenului NDE, în special cei din Anglia și SUA, cardiologul olandez Pim (van
Lommel, 2001, 2007), a propus o viziune proprie asupra conștiinței. În cartea sa „Conștiința nesfârșită”, el a
susținut că conștiința poate să nu fie cu adevărat un epifenomen al creierului, ci este mai curând un fenomen
autonom, independent de corpul fizic. În fenomene precum conștiința, trebuie să ținem cont de faptul că există o
expunere continuă a conștiinței noastre individuale către lumea exterioară: fără amprenta lumii exterioare,
conștiința personală oricum nu ar putea apărea.
Prin urmare, creierul nostru ar trebui să fie considerat întotdeauna în relație cu un flux de informații de la celelalte
părți ale corpului nostru și, de asemenea, cu semnalele pe care le primim de la lumea exterioară și cele pe care le
trimitem înpoi spre exterior. Acest flux de informații include interacțiunea cu lumea undelor cuantice, invizibilă,
dar mereu prezentă, care, la urma urmei, este la fel de reală ca și lumea particulelor materiale: materia și mintea
sunt aspecte complementare ale unei realități unificate.
În fond, toate simțurile noastre se bazează doar pe impulsuri electrice propagate prin nervi către creier, unde ele
activează rețele de neuroni și apoi sunt traduse cumva într-o percepție. Vederea, auzul, gustul, mirosul și pipăitul
sunt, în termeni materialiști, fundamental similare, deoarece toate aceste experiențe senzoriale diferite, provin din
stimuli electrici.
Cu toate acestea, este încă total neclar modul în care conștiința noastră individuală și conștiința de sine se
manifestă și care este baza pentru sentimentele noastre subiective, cum ar fi percepțiile noastre individuale de
culoare, miros și sunet (numite qualia). Mulți oameni de știință susțin astăzi ipoteza că acest tip de experiență nu
se bazează doar pe suma activității neuronale, etc.
Comunicarea necesară între zonele creierului ("legare-binding") este mai degrabă rezultatul coerenței cuantice și
entanglementul cuantic în creier și conștiință și este, cel puțin, parțial cauzată de așa-numita dualitate undă -
particulă, ceea ce implică faptul că particulele elementare care constituie creierul nostru fac parte, de asemenea, și
dintr-o lume ondulatorie, așa cum este postulat în teoria cuantică. Conform acestei ipoteze, prin acest aspect
cuantic-ondulatoriu, transferul de informații non-senzoriale către creier poate avea loc dintr-un câmp ondulatoriu
universal.
Cercetările recente au arătat că lumea cuantică nu este relevantă doar la nivel micro, ci aparține și lumii noastre
macro de zi cu zi (Fig. 26, 27). S-a demonstrat recent că fenomenele cuantice nu sunt importante doar pentru nivelul
atomic. Efecte cuantice au fost demonstrate în celulele vii, inclusiv în procesul esențial al fotosintezei, precum și
în creierul păsărilor folosite la detectarea câmpurilor geomagnetice în timpul migrării păsărilor.
Prin urmare, este foarte posibil ca câmpurile cuantice să fi jucat un rol în devenirea organismelor vii și să fie
esențiale în coordonarea a celor 100 de trilioane de celule care constituie corpurile noastre (Meijer și Korf, 2013)
 14

Trăsăturile comune ale NDE (Near Death Experience)

Cercetările au arătat că aproximativ 20% din pacienții aflați în stop cardiac au trăit fenomene NDE, de la forme
ușoare până la cele profunde. Trăirea pare să depindă doar în mică măsură de vârsta, sexul, cultura și religia
persoanelor implicate. NDE se întâmplă atât credincioșilor și ateilor, cât și persoanelor care nu au cunoștințe
prealabile despre fenomenul NDE (Van Lommel, 2007, Carter, 2012, Elsaesser, 1997).
Caracteristicile obișnuite ale acestor experiențe sunt (Fig. 22): călătoria printr-un tunel spre lumină, o abordare
asupra vieții și întâlniri cu persoane apropiate moarte/decedate. Majoritatea pacienților trăiesc o stare de conștiență
extinsă: gândurile par să circule mai rapid decât în starea de conștiență normală de veghe.
Se pare, în multe cazuri, că se simte un fel de acces la o conștiință omniscientă care răspunde la fiecare întrebare
pe care o persoană de pe pământ și-a pus-o vreodată. Este dovedit științific de mai mulți cercetători că aceste
experiențe apar în perioada stopului cardiac în care atât activitatea creierului, cât și bătăile inimii nu sunt
măsurabile. La acești pacienți, traseele ECG și EEG arată o linie plată pe monitor, iar activitatea în cortex și
trunchiul cerebral nu sunt detectabile. Conform datelor științifice actuale, nu se poate explica faptul că pacienții în
timpul unei experiențe NDE pot vedea și auzi mai clar și aparent au o conștiință expandată. În schimb, ne-am
aștepta mai curând la o stare de conștiință mai limitată. Toate explicațiile științifice convenționale referitoare la
NDE, cum ar fi deficiența de oxigen în creier, halucinațiile, consumul de droguri, care pot fi obținute din datele
experimentale înregistrate, pot fi respinse cu totul. De exemplu, argumentul adesea invocat că pierderea
alimentării cu sânge și un EEG plat nu exclude faptul că undeva încă există puțină activitate cerebrală, mai ales că
un EEG este în esență o înregistrare a activității electrice a cortexului cerebral. Pentru că nu este vorba dacă ar
putea exista o activitate neuronală măsurabilă, ci dacă există forme specifice de activitate a creierului, care,
conform neuroștiinței actuale, sunt considerate necesare pentru a experimenta o conștiință atât de clară. În visele
vii de acest tip există întotdeauna activități intense ale creierului care pot fi ușor de determinat. Și tocmai aceste
forme specifice de activitate a creierului în EEG la pacienții cu stop cardiac dispar total în timpul unei experiențe
NDE .
Recente descoperiri în fizică în raport cu NDE

Fenomenul experienței în apropierea morții ridică, de asemenea, întrebări filozofice profunde. Acest tip de
experiență arată că aparent, în aceste circumstanțe, conștiința poate observa (accesa?) o lume fizică fără implicarea
simțurilor normale. Există chiar și cazuri documentate în care în timpul NDE s-au făcut observații de către pacient
la distanțe mari de corp, care ulterior au fost verificate și dovedite ca fiind absolut corecte.
Se pune întrebarea dacă percepțiile noastre senzoriale normale acționează ca un filtru pentru acest tip de percepții
extrasenzoriale conștiente. Din mărturiile persoanelor care au raportat NDE, reiese că în timpul trăirilor lor tip
NDE, percepția realității/naturii de către ei este mai rapidă, mai cuprinzătoare, mai realistă și mai pură decât în
timpul unui vis obișnuit.
De asemenea, în timpul utilizării anumitor droguri, sunt generate: meditație și schimbarea rapidă a gravitației
(căderi și accidente de circulație), experiențe tip NDE și extracorporalizări, dar acestea nu au calitatea și
conținutul caracterului experiențelor tip NDE extins, așa cum au fost raportate în multe cazuri (vezi Fig.22)
Recent a fost prezentat un studiu interesant (Venselaar, 2011), în care NDE este descrisă d.p.d.v. fizic ca un proces în
5 etape care include:

a) separarea de corp a conștiinței fotonice,

b) o călătorie către un tunel de lumină după o contracție puternică, care implică mini-găuri negre ( mini black
holes) și găuri de vierme (worm holes) precum și observarea structurilor cosmice,
c) situarea la o graniță în prezența luminii, cu o trecere în revistă a evenimentelor de viață și experimentarea unor
schimbări specifice de lumină,
d) o întoarcere ulterioară în corp și
e) (re)unificare finală cu corpul fizic.

Viața de după viață este înfățișată ca o ființă de lumină, datorită faptului că atomii ”deteriorați” sau ”pe moarte” ai
corpului nostru fizic eliberează nnumeroși fotoni (energie luminoasă). Deoarece conștiința noastră cotidiană este
conectată la creier, se presupune că acești fotoni exotici ar fi transformați într-o altă conștiință transcendentă mai
largă, în care astfel de fotoni sunt indestructibili. Acest corp fotonic special este capabil să „poarte” informații
despre cine am fost și cine suntem.

Panorama vieții mai bună decât memoria....

 15

Impresionant este faptul că, în timpul unei experiențe NDE, pacientul se confruntă cu o panoramă completă și
luminoasă a întregii sale vieți, în care nu retrăiește doar viața din perspectiva propriului ego , ci și din perspectiva
fiecărei persoane cu care a fost în contact în timpul vieții. Conform multora dintre pacienții cu NDE, această
experiență din perspectiva celuilalt este completă, inclusiv gândurile și sentimentele fiecărei persoane cu care s-a
intersectat în viață. Ca urmare a experienței lor profunde, majoritatea pacienților NDE duc o viață mai conștientă,
fiind mai deschiși către ceilalți și mai interesați de marile întrebări ale vieții (vezi Fig. 22).

O experiență NDE se bazează exclusiv pe imaginile stocate anterior în creier?

Experiența extraordinară NDE trăită de Vicky Noratuk a dovedit că până și orbii pot vedea din nou în timpul unei
astfel de trăiri speciale! Din naștere, ea avea un glob ocular atrofiat și un nerv optic și un cortex vizual
nedezvoltate. Deci, chiar dacă ar exista o activitate încă necunoscută a creierului în timpul NDE, Vicky nu avea un
organ de simț sănătos prin care să-și transfere impresiile vizuale în conștiință prin creier și nici o memorie pentru
imagini detaliate. După această trăire/experiență, ea a descris-o că s-ar fi simțit în locul ”în care se află toate
cunoștințele”. Un studiu realizat cu deosebită atenție pe 31 de cazuri similare de vedere oarbă (Ring și Cooper, 1997),
a arătat că persoanele nevăzătoare, inclusiv cele oarbe din naștere, raportează fenomene NDE clasice de tipul celor
trăite de persoane văzătoare.
Cităm, în continuare, din articol "Astfel, ceea ce avem aici este o schițare a unui proces care începe cu Mintea,
complet independent de faptul că creierul devine autoreferențial, adică se identifică cu conștiința însăși și apoi
transformă această conștiință noumen-ală într-o modalitate dualistă care generează lumea fenomen-ală
familiară. Ceea ce am numit conștientizare transcendentală este cel puțin începutul inversării acelui proces prin
care, deși rămân urmele unui dualism cotidian, individul devine capabil, temporar totuși, să experimenteze lumea
dintr-o perspectivă independentă de funcționarea creierului și de operarea simţurilor. Oricare dintre aceste teorii
implică în mod formal o astfel de stare de conștientizare, în timpul NDE sau OBE” și în special la persoanele
nevăzătoare. (OBE = Out of Body Experience)
Cercetarea modernă a NDE conduce astfel, ca și în investigarea reîncarnării (vezi mai jos), la ipoteza conform
căreia, după moarte, conștiința continuă să existe într-o anumită formă. Moartea, conform acestei ipoteze, este
doar o iluzie. În această perspectivă, moartea este doar o stare de tranziție către o altă formă de viață conștientă,
dar fără experiența unui corp fizic. Potrivit unor fizicieni cuantici, cum ar fi Alan Wolf, (1996, 1999 și 2008),
moartea nu este o tranziție către o altă fază, ci mai curând, fiecare individ în fiecare moment al vieții sale este deja
reprezentat în dimensiunea nematerială a câmpului cuantic informațional menționat mai sus (Fig. 23). Cu alte
cuvinte, conservarea informațiilor individuale (cele care țin de individ) este un proces continuu și este permanent.

Reîncarnarea, un indiciu pentru viața de după moarte?

Referitor la o posibilă supraviețuire a informațiilor personale după moarte, există și indicii în numeroasele
rapoarte (acum documentate) de reîncarnare la copii. Astfel, copiii de vârste foarte diferite, relatează spontan, fără
vreun motiv special, poveștile reale de viață ale unor persoane care s-au dovedit a fi complet necunoscute pentru
ei și despre anumite persoane decedate cu mult înainte de propria lor naștere și toate astea cu amănunte uluitoare.
La nivel global, zeci de mii de cazuri bine documentate au fost examinate minuțios, adesea la copii de 5 - 10 ani
care în mod spontan explicau că ei au trăit o altă viață și că au fost alte persoane. Astfel de relatări sunt
întotdeauna întâmpinate cu mult scepticism și uneori sunt primite cu totală neîncredere, care, desigur, este
explicabil. Totuși, ele conțin numeroase cazuri cu descrieri incredibil de amănunțite, care dezvăluie diverse
aspecte, cum ar fi localizarea exactă a reședinței decedatului, structura și aspectul locuinței, obiecte ascunse,
informații despre familia decedatului și caracteristicile personale ale acestuia.
Aceste relatări au fost, între altele, (inter alia) verificate amănunțit de către reputatul cercetător Ian Stevenson și
în multe cazuri au fost dovedite ca fiind în concordanță perfectă cu realitatea istorică (Phipps, 2012, Peake, 2008,
Carter, 2012, Elsaesser, 1997, Fontana, 2005)!
Toate acestea, chiar și în cazurile în care copilul nu a fost niciodată în țara descrisă și nici nu a avut contacte cu
persoane din afara zonei respective și nici cu membrii familiei defunctului. În unele cazuri, aceste relatări
semnalează vorbirea fluentă de către copil a unei a doua limbi (vorbită de decedat) sau, fără o pregătire prealabilă
sau talent, copilul este capabil să cânte la un instrument muzical, ca și cum abilitatea defunctului este transferată
direct copilului.
O analiză critică a acestor fenomene entanglate se găsește în referințele despre Braude, 2003 și Carter, 2012.
Există, potrivit autorilor, în afară de fraude, care de multe ori pot fi pur și simplu excluse, două posibilități: fie
copilul primește informații cumva exacte dintr-o altă lume în care decedatul într-un fel persistă mental (ipoteza
supraviețuirii), fie se datorează unei transmisii telepatice de la o persoană încă în viață, care în acest caz ar trebui
să aibă informații detaliate despre decedat și să poată transmite acest lucru telepatic (ipoteza PSI).
În cărțile menționate mai sus (bine documentate), se concluzionează că ipoteza supraviețuirii, așa cum este
 16

corelată cu aceste rapoarte, pare mult mai susținută decât ipoteza contactului telepatic dintre copil și persoana
implicată. Se presupune că un câmp de informații generale poate fi esențial în procesul de reîncarnare datorită
stocării informațiilor individuale și rezonanței potențiale cu o entitate viitoare (Fig. 23).

Autorii respectivi, după cercetări cu adevărat exhaustive și scrupuloase, concluzionează că, într-un mod
inexplicabil, unii oameni (sau datele detaliate despre ei) persistă sau continuă să existe cumva, cel puțin temporar,
după moartea lor. Acest lucru, într-un fel, ne duce cu gândul la transferul de informații cu caracter personal către
copii mici care se tem de aceste informații și le interpretează ca fiind din viața lor anterioară (Braude, 2003 și Carter,
2012). Este clar că ajungem aici la granițele cunoașterii și că experimentăm ceva care este cu mult dincolo de
intelectul nostru uman. Cu toate acestea, raportul fenomenului manifestat la copii este, în sine, stabilit prin
cercetări aprofundate și, în ciuda absenței unei explicații satisfăcătoare, este recunoscut ca atare în cercurile
științifice, deși fără ideea că acesta reprezintă un proces de renaștere sau reîncarnare.

Noțiunea care poate fi dedusă din secțiunile de mai sus, și anume că conștiința tuturor entităților vii aparține unei
"rețele colective de informații" , ar trebui completată implicit cu partea inversă a acestui concept: acela conform
căruia conștiința individuală, prin această interfațare, este totodată o expresie a conștiinței universale (non-locale /
nelocalizate). În acest sens, conform acestui concept cuantic, suntem cu adevărat parte a unității naturii, așa cum a
postulat deja Spinoza (Fig. 23).

Fenomene paranormale: percepția extra-senzorială a informațiilor venite dintr-un alt domeniu?

Modelele de conștiință cuantică tratate mai sus pot fi, de asemenea, esențiale în explicarea unui număr de așa-
numite experiențe transcendentale. Exemple sunt, sentimente (trans)-personale destul de normale de intuiție,
serendipity, sincronicitate, precum și sentimente de "înălțare", și vise (Fig. 23 și 24). Dar, de asemenea, aspecte mai
"transcendente", sau paranormale, cum ar fi canalizarea, experiențele OBE și NDE ar putea fi discutate în acest
context (Radin, 2006, Jahn și Dunne, 2006, Braude, 2003, Carter, 2012).

6. Semnificația vieții individuale într-un Univers reglat fin

Originea vieții ca și apariția omului par să se datoreze unei construcții bine reglate a Universului: chiar și abaterea
infimă la fiecare dintre cele 25 de constante fixe din Legile naturii, ar fi fost fatală pentru apariția vieții biologice
(Ross, 1989, Fig. 34). Această imagine este, de asemenea, adevărată dacă includem parametrii macro, cum ar fi
distanța de la planeta Pământ la soarele său (determinarea densității luminii, energia liberă pentru viață și
temperatură), influența lunii (influențând ciclurile de viață) și locul sistemului nostru solar în Galaxia sa (chiar
departe de o imensă gaură neagră din centru!). Aceste condiții din Universul nostru au făcut posibilă apariția vieții
inteligente, iar Universul și-a creat în cele din urmă propriii săi observatori: noi, oamenii! Această ipoteză se
numește principiul antropic: omul a formulat legile naturii, dezvăluind astfel procesele care stau la baza evoluției
biologice. De fapt, s-ar putea spune că inteligența este o parte esențială a unui program universal de prelucrare a
informațiilor. Prin urmare, conștiința universală poate fi văzută ca programul pe baza căruia ”funcționează”
Universul nostru (Greene, 2011, Tipler, 1996, Vidal, 2012, Wolf, 1996,1999, 2006 Meijer, 2012).
E posibil ca informația să fi existat deja la sau în timpul "Big Bang-ului" (evident, un termen impropriu: nu a
existat nici un sunet și totul ar fi trebuit să înceapă de la scară micro). În ceea ce privește natura big bang-ului,
cosmologii gândesc astăzi în termeni de fluctuație a vidului cuantic, proces în care s-au creat energie, materie și
antimaterie. Expansiunea universului nu arăta cu adevărat ca o explozie, ci a fost, cel puțin conform cosmologiei
actuale, un proces de expansiune bine reglat . Chiar și micile abateri ale ratei de expansiune ar fi făcut imposibilă
crearea vieții ! De exemplu, nu ar fi avut loc formarea carbonului din heliu, o precondiție pentru viață. Din nou,
acest lucru dă impresia unor informații inițiale bine definite, existente deja la începutul Universului nostru ( Ross,
1989, Meijer 2012).
Întrebarea logică este: de unde au venit informațiile despre constantele naturale și cele necesare pentru viteza de
expansiune și cum ar putea fi format un sistem solar cu o structură exact așa cum s-a format al nostru? (Fig.25).
Unii susțin că există milioane de alte universuri (teoria multiversului) și că poate numai în condițiile Universului
nostru viața a putut apărea. Cu toate acestea, nu există încă nici o singură dovadă pentru existența unui multivers.
O altă ipoteză este cea conform căreia constantele naturii nu au fost întotdeauna constante, ci că au fost treptat
convergente la valorile necesare pentru originea vieții. În domeniul 4-dimensional menționat mai sus, cu tot
timpul stabilit, viața poate fi chiar un produs al "retro-cauzalității" evenimentelor viitoare din condițiile primare
ale Big Bang-ului.
Informațiile despre viața inteligentă avansată în acest domeniu ar fi putut avea o influență inversată în timp asupra
 17

modelării treptate a acestor constante (astfel, informațiile necesare au venit din propriul nostru viitor). O a treia
ipoteză este că informația provine dintr-o versiune anterioară a propriului nostru univers, în care, într-un fel sau
altul, informația comprimată a fost folosită pentru procesul de naștere a Universului nostru: procesul timpului și
istoriei universului este apoi interpretat ca circular (Gott, 1997, Penrose, 2012, Steinhardt, 2008).
Ce legătură are această presupusă arhitectură a realității cu nemurirea? Este evident că corpurile noastre sunt
compuse din atomi/ particule elementare care s-au format acum 13,5 milioane de ani, iar suntem, într-adevăr,
destul de bătrâni...
La sfârșitul existenței noastre materiale, astfel spus, după moartea noastră personală, aceste blocuri de construcție
rămân manifeste. Organismul nostru poate fi descompus sau ars în întregime, dar toți atomii săi sunt persistă.
Niciunul dintre aceste elemente constitutive nu se pierde, ele mai curând pot reapărea în alte forme (adică forme
oxidate sau integrate în alte organisme) sau pur și simplu pot circula în atmosferă, dar ele sunt încă acolo/prezente.
S-ar putea spune că atomii specifici care formează corpul nostru devin distribuiți doar pe o suprafață mai mare a
lumii noastre, în timp ce gravitația împiedică difuzarea departe de planeta noastră. Cu toate acestea, este clar că
organizarea funcțională a acestor blocuri (elemente constitutive) necesară pentru viață, este complet pierdută.

Dar acest lucru este de asemenea valabil și pentru informațiile despre undele personale, adică aspectul non-
material al acestor atomi/particule elementare. Cu alte cuvinte, este distrusă această informație? Unii fizicieni
cuantici susțin ca informația nu poate fi pierduta (legea conservarii informatiilor) si ca, din cauza
entanglementului tipului de undă al acestor blocuri (atomi/Particule elementare), structura personală si organizarea
funcțională a vieții individuale vor supraviețui morții corporale (vezi referințele lui Wolf). Ca urmare a stocării
persistente a acestor informații în câmpul cuantic universal, împreună cu amprenta totală a experiențelor noastre
personale (biografia noastră completă) în acest domeniu, profilul personal va fi păstrat și ar fi disponibil pentru
înviere ( Tipler, 1996) și, în principiu, pentru reîncarnare.

7. Viitorul îndepărtat: moartea și renașterea Universului

Transumaniștii privesc în viitorul îndepărtat, dincolo de limitele actuale ale organismelor noastre și în mai ales la
potențialele posibilități tehnologice de a reduce drastic limitările corpului uman. Unii fizicieni precum Frank
Tipler și Ray Kurzweil, anticipează că ai noștri ”mind children”, sub formă de mașini foarte avansate, hibride,
(cyborgi), vor călători în cele din urmă până la frontierele universului, fără să fie constrânși de limitările corpului
uman, și vor colecta în cele din urmă toate informațiile despre univers și despre toată istoria sa trecută.
De notat: distanțele până la alte sisteme solare, ca să nu mai vorbim de alte galaxii, sunt atât de uriașe încât corpul
nostru uman, chiar dacă durata sa de viață ar putea fi extinsă de o mie de ori, nu ar putea realiza niciodată o
călătorie atât de lungă.
În schimb, mașinile inteligente elaborate și legate de om, care se pot repara și se pot reproduce, ar putea face acest
lucru, cu condiția să dispună de suficientă energie. Atâta timp cât universul nu moare într-un proces de încălzire
(și se estimează că acest lucru se va întâmpla doar după miliarde de ani), universul va deveni treptat populat și în
cele din urmă, saturat de informații (vezi Tipler, 1996 și Fig. 37, Kurzweil, 2005).
În aceste concepte transumaniste, în cele din urmă, un computer gigantic de omnisciență (cuantică), care conține o
"bază de date" completă a istoriei trecute a universului, poate, conform opiniei lui Tipler, să colecteze toate
informațiile despre istoria universului nostru. Succesorii noștri în viitorul îndepărtat vor fi, ca și noi, curioși cu
privire la originea lor, dar săpăturile lor (arheologice) nu vor avea loc, în acest caz, solul unui sit arheologic ci într-
o imensă bază de date informatice (Lloyd, 2006, Bostrom, 2003).

Deoarece, în acel moment, toate informațiile necesare vor fi disponibile, istoria totală a universului va putea fi
supusă unei simulări perfecte. Printr-o tehnologie inimaginabil de avansată, aceste simulări pot fi efectuate cu o
acuratețe atât de înaltă încât vor fi imposibil de deosebit de realitate. O astfel de imaginație perfectă a fost numită,
de către oamenii de știință menționați mai sus, o "emanație" și se presupune că ar trebui să aibă loc în/la așa-
numitul punct Omega, așa cum a fost postulat anterior de Teillard de Jardin.

Prof. Frank Tipler, 1996, un cunoscut matematician american, dar și un produs tipic al gândirii progresiste
(americano-creștine) speculează că un astfel de eveniment ar putea reprezenta Ziua Învierii! Cu toții, conform
teoriei sale, vom experimenta această nouă viață imediat după moartea noastră, deoarece după moarte tipul nostru
de timp nu mai există. Cu toții ne vom întoarce ca indivizi cu propriile noastre caracteristici și vom trăi în propriul
nostru mediu (perfect simulat) .... (Tipler, 1996).

Cu toate acestea, fizica anticipează că lumea noastră nu va fi veșnică... Acest lucru se datorează faptului că
 18

Universul nostru este în sfârșit condamnat la o moarte termică (prin contracția Universului) sau destinat unei morți
reci (prin extinderea ulterioară a Universului). În consecință, din cauza distrugerii implicite a computerului
atotputernic menționat mai sus, chiar și ființele înviate în paradisul lor simulat, nu se vor bucura de viața veșnică
și astfel este nevoie de un alt tip de înviere sau recreare (Vidal, 2012). Numai un transfer programat al informațiilor
totale, condensate, ale universului pe moarte într-un nou „univers bebeluș” adiacent poate permite un astfel de
proces de recreare. În această teorie se presupune că descendenții noștri și/sau alte forme avansate de inteligență
vor stăpâni fizica găurilor negre sau a găurilor de vierme, văzute ca portaluri gigantice către alte universuri. Aceste
structuri cosmologice uriașe ar putea fi manipulate pentru a transmite informațiile necesare ca rețetă pentru
nașterea unei noi versiuni a universului nostru (un Big Bang ante-proiectat)!

Astfel, succesorii noștri, din viitorul îndepărtat, pot da un nou start universului nostru într-un fel de proces
evolutiv circular (Gott, 1997, Steinhardt, 2008, Penrose, 2012, Vidal, 2012). Proiecțiile lui Gott, Penrose, Steinhardt și
ale altor oameni de știință care au teoretizat modelele ciclice ale Universului pot fi interpretate, de asemenea, în
sensul că propriul nostru Big Bang reconstruit, care este adesea văzut ca adevăratul început al cosmosului actual,
este mai curând reflectarea transferului de informații dintr-o versiune anterioară a Universului nostru... (Fig.26 și
28). Cu toate acestea, fiecare ciclu cosmic va cuprinde informații identice, astfel încât toți să fim reproduși, sau
fiecare renaștere va conține, de asemenea, informații și inovații noi, care să conducă la o complexitate și
inteligență tot mai mari a vieții cosmice?

Recent, a devenit de asemenea clar că până și spațiu-timpul însuși poate fi derivat din câmpul de fluctuație
cuantică menționat mai sus și, în special, prin entanglementul informațiilor cuantice. Aceasta, pe lângă existența
unui fel de scurtături în spațiu, care conectează o parte a spațiului cu orice altă parte a acestuia, printr-o așa-numită
structură de găuri de vierme. Acest concept se numește conjunctura EP = EPR (Maldacena și Susskind, 2013). Gaura
de vierme (destul de asemănătoare cu canalul central al torusului!) era deja cunoscută din fizica găurilor negre, dar
acum pare să fie prezentă la fiecare scară fractală în univers până la scara Planck unde se constituie spuma
cuantică (quantum foam) menționată mai sus (Fig 27).
Informația este proiectată pe orizontul găurii negre și se propune că ea să fie trecută printr-o structură de găuri de
vierme care este legată în mod inerent de o gaură albă. Acesta din urmă este esențială în dispersarea anumitor
informații într-o versiune ulterioară (imbricată) a unui univers ciclic (Meijer, 2015). Aspectul timpului din model
(fig.27) este reprezentat de planurile triunghiulare colorate: planul roșu descrie timpul prezent ca o retro-proiecție a
undelor trecute și viitoare, conform interpretării tranzacționale a fizicii cuantice de către John Cramer, planul
verde de mai jos indică timpul trecut și planul verde deasupra, timpul viitor,

S-a presupus că informațiile care intră într-o gaură neagră din exterior nu se pierd, ci, așa cum am menționat mai
sus, sunt proiectate pe ecranul său exterior, numit „orizontul evenimentelor/evenimențial” (Maldacena și Susskind,
2013; Pourhasan, 2013). De pe acest ecran care iradiază informații, informațiile colective 2-D ale găurilor negre
entanglate pot fi proiectate holografic în reprezentarea 3D a propriei noastre lumi. În prezent se discută dacă
undele emise reprezintă fie informații haotice sau informații coerente. Acestea din urmă ar putea, de exemplu , să
apară prin interferența constructivă cu informațiile existente din sistemele de viață din univers, iar informațiile
actualizate rezultate ar putea fi integrate într-un câmp general de cunoaștere (Bohm et al. 1980, 1987, 1993) și să
funcționeze ca șablon pentru o presupusă simulare a universului ( Meijer, 2015).

O teorie recentă (Pourhasan, 2013, Fig 27) susține că informațiile pot trece și prin structura găurii negre, printr-o
gaură de vierme de conectare (un fel de scurtătură în spațiu-timp) la o „gaură albă” intrinsecă, care are, în schimb,
un caracter antigravitațional, care poate dispersa informațiile integrale stocate pentru a începe o nouă versiune a
universului nostru de operare ciclică (vezi Fig. 27). În acest fel, combinația gaură neagră/albă este văzută drept
candidată pentru un proces de (re)naștere a universului nostru (Fig. 28), în care toate informațiile comprimate sunt
dispersate într-o nouă versiune a acestuia. Acest model pentru soarta finală a Universului nostru (așa-numita Mare
Săritură - Great Bounce), ar putea prezice faptul că informațiile unui univers nou format sunt integrate într-o
configurație imbricată cu cel precedent (Haggard și Rovelli, 2014).

Rezumat final
Reprezintă aceste gânduri doar un soi bizar de „Science Fiction” sau se referă, probabil, la o realitate acoperită de
un voal? Oricum, știința actuală se inspiră adesea din astfel de imagini ale viitorului și, totodată, aceste proiecții
pot ajuta la modelarea viitorului omenirii...
În teza sa despre începutul și sfârșitul Universului nostru, Vidal (2012) a afirmat: „Dar cum ne putem imagina că
 19

ne pasă serios de o astfel de problemă cum este nemurirea cosmologică? Putem rezuma cinci pași către aceasta.
Primul este să realizezi că moartea ta individuală este normală și inevitabilă pe termen lung. Al doilea este să te
dezvolți psihologic și să-ți satisfaci toate cerințele pentru a ridica ierarhia acestora până la nevoia de auto-
depășire. Apoi să te depășești pentru a deveni plin de compasiune și a te identifica cu procesul de evoluție
cosmică. Chiar dacă accepți moartea individuală, totuși refuzi moartea în ansamblu, și anume ideea că nimic nu
va continua să evolueze după moartea previzibilă a corpului tău, a societății, a speciei, a Soarelui, a galaxiei și a
universului. Apoi să stabilești nemurirea ca scop/obiectiv al procesului evolutiv”. Nemurirea reprezintă într-
adevăr un concept cu mai multe straturi.
Cei care sunt interesați de diferitele aspecte ale nemuririi, vor consulta cărțile lui Van Bergen, Chown, Pickover,
Weiner și Cave. Cititorii interesați pot împărtăși câteva întrebări frecvente: oamenii sunt în mod intrinsec
nemuritori (a se vedea referințele lui Carter, Phipps, Peake, Wolf, Van Lommel, Forberg, Braude și Fontana) sau vor deveni
în cele din urmă nemuritori fizic, fie prin tehnologia medicală avansată ( vezi De Grey, Post, Shapin) sau devenind o
varietate/variantă de cyborg (Tipler, Greenfield, Kaku, Moravic, Kurzweil). Pe de altă parte, unii susțin că există o
perspectivă pentru nemurire pentru noi toți: prin re-nașterea și eterna ciclicitate/revenire a Universului nostru
(Gott, Penrose, Steinhart, Vidal,). Cu toate acestea, toate aceste concepte pot fi privite ca un proces de conservare a
informațiilor.

Rezumat
Dintr-o perspectivă individuală, Nemurirea este definită mai curând capacitatea de a alege necondiționat
momentul morții individuale, decât înțelegerea semnificației vieții veșnice. Omul este o ființă care creează
simboluri și metafore, care înțelege lumea prin puterea imaginației sale. Dorința de a da o noimă unei morți
individuale „inevitabile”, a împins umanitatea să creeze numeroase simboluri ”puternice” asociate nemuririi,
unele mai importante le vom discuta în cele ce urmează în raport cu supraviețuirea colectivă a omenirii, precum și
cu o renaștere finală a universului nostru.
Biologia celulară arată că oamenii sunt programați să moară, iar realitatea cotidiană ne arată că nu putem evita
uzura fatală a corpului nostru. Ar trebui oare să fim realmente mulțumiți de organismul nostru muritor sau ar
trebui să declarăm război acestui străvechi dușman și să decidem că moartea nu este chiar invincibilă?
Intervențiile genetice și nano-tehnologice asupra corpului nostru vor deveni posibile, dar evident vor stârni multe
interogații etice. Cum va evolua viitorul prețioasei noastre planete în ceea ce privește durata individuală de viață și
calitatea vieții locuitorilor săi? Și cât de dominantă va deveni tehnologia biomedicală în depășirea limitelor
longevității? Aspectele moleculare și genetice ale cercetării actuale asupra longevității aruncă o lumină
spectaculoasă asupra primelor încercări de a stăpâni Nemurirea.
Am intrat în era nemuririi digitale, în timp ce larg experimentata conștiință transcendentală sugerează
supraviețuirea mentală. Pe baza fizicii cuantice, unii susțin că moartea este doar virtuală și este interpretată ca o
formă de conservare a informației.
Transumanismul susține că umanitatea poate deveni prima specie din evoluție care își creează propriii succesori.
Vor fi elaborați hibrizi om-mașină (cyborgs), iar universul ar putea fi în cele din urmă recreat de civilizații super-
inteligente, oferind un proces ciclic de renaștere a Universului nostru.

8. Bibliografie
Andrews W, (2010). Tuning on immortality: the debate over telomerase activation, in: Life Extension Magazine, August
Best B, (2012). Mechanisms of aging: http://www.benbest.com/lifeext/aging.html
Bishop N A, Lu T, Yankner B A, (2010). Neural mechanisms of ageing and cognitive decline: Nature. 2010 March 25; 464(7288):
529–535. doi: 10.1038/nature08983
Bohm D. Wholeness and the implicate order. London: Routledge & Kegan Paul, 1980.
Bohm D, FD Peat Science, Order and Creativity, Routledge, 2nd ed. 2000 (transferred to digital printing 2008, Routledge): ISBN 0-
415-17182-2.
Bohm, D, Hiley BJ. The undivided universe. An ontological interpretation of quantum theory, 1993. London: Routledge.
Bostrom N (2003). Are You Living In a Computer Simulation? Philosophical Quarterly, Vol. 53, No. 211, 243-255.
Braude S E, (2003). Immortal Remains. The evidence for life after death. Rowman & Littlefield, Boston
Capra F,( 1996). THE WEB OF LIFE. A New Scientific Understanding of Living Systems, Anchor Books, New York
Carter C, (2012). Science and the Afterlife Experience. Evidence for the Immortality of Consciousness. Inner Traditions, Rochester
40
Cave S, (2012). Immortality. The quest to live forever and how it drives civilization. Crown, New York
Chown M, (2007). The Never Ending Days of Being Dead, Faber & Faber, London
Clark A (2000). Natural born Cyborg. https://www.google.nl/#q=natural+born+cyborgs
De Grey, A and Rae, M (2007). Ending Aging: The Rejuvenation Breakthroughs that Could Reverse Human Aging in Our Lifetime.
New York, NY: St. Martin's Press, p. 416. ISBN 0-312-36706-6
 20

De Keyzer P L J (2016)., The Fountain of Youth by Targeting Senescent Cells? Trends in Molecular Medicine doi: 2016 Dec 20. pii:
S1471-4914(16)30172-1. doi: 10.1016/j.molmed.2016.11.006. 10.1016/j.molmed.2016.11.006.
De Mul J, (2002). Cyberspace Odyssee., Klement
Elsaesser V E, (1997). On the other side of Life. Exploring the phenomenon of Near-Death Experience. Perseus Publ. Cambridge,
Mass.
Fontana D, (2005). Is there an Afterlife? A comprehensive overview on the evidence. Books, London
Forberg J L, (2007). Quantum physics and your immortality. http://homepages.ihug.co.nz/~sai/forbquco.html
Free book: http://www.google.nl/url?
sa=t&rct=j&q=&esrc=s&frm=1&source=web&cd=8&sqi=2&ved=0CGMQFjAH&url=http%3A%2F
%2Fhome.mindspring.com%2F~bayflower%2Fsitebuildercontent%2Fsitebuilderfiles
%2FQuantumConsciousnessFullText.doc&ei=afyUUfixAoKx0QXxgoHABQ&usg=AFQjCNFS5YozxbrecQPS-
TDMhlooluZwUw&sig2=_K-psnMFZDGL8jWauJhUPg&bvm=bv.46471029,d.d2k
Forberg J L, (2006).Quantum Consciousness and your Immortality, Xlibris Corp
Goldsmith T (2012). On the Programmed/ Non-Programmed Aging Controversy. Biochemistry (Moscow) Phenoptosis 77-7.
Gott, J R and Li-X (1997) Can the Universe Create Itself ? arXiv:astro-ph/9712344v1
Greene B, (2011). The Hidden Reality. Parallel Universes and the Deep Laws of the Cosmos, Kindle edition
Greenfield S, (2003). Tomorrow’s People. How 21-st century technology is changing the way we think and feel, Penquin, London
Haggard HM, Rovelli C. Black hole fireworks: quantum-gravity effects outside the horizon spark black to white hole tunneling,
2014; arXiv:1407.0989v2 [gr-qc] 6 Jul 2014.
Jablonka E, Lamb M J, (2006). Précis of: Evolution in four Dimensions. Behavioral and Brain Sciences, pp 1 – 26
Jahn R G and Dunne B J (2007). A modular model of mind/matter manifestations. Explore, 3:311-24, reprinted from J. Scientific.
Exploration, 2001
Jaskelioff, M, Muller, Florian L. et al. (2010). "Telomerase reactivation reverses tissue degeneration in aged telomerase-deficient
mice". Nature 469 (7328): 102–6. doi:10.1038/nature09603. PMC 3057569. PMID 21113150. 41
Kaku M, (2005). Parallel Worlds. The science of alternative universes and our future in the cosmos,
Penguin/Allen Lane
Kaku M, (2007). Physics of the Impossible. A Scientific Exploration Into the World of Phasers, Force Fields, Teleportation, and
Time Travel. Doubleday. ISBN 978-0-385-52069-0
Kirk land J L, Tchkonia T (2017). Cellular Senescence A Translational Perspective.EBioMedicine, 21,21-28
Kirkwood T, Melov S (2011). On the Programmed/Non-Programmed Nature of Ageing within the Life History. Current Biology 21,
R701-7
Kurzweil R, (2005). The Singularity is Near. When humans transcend biology, Viking
Kyriazes M, (2013). Extreme Lifespans through Perpetual-equalising Interventions (ELPIs) http://www.elpistheory.info/ and
http://www.elpistheory.info/index.htm Summary: http://www.elpistheory.info/page13.htm
Lanza R L (2012). Does Death Excist ? http://www.robertlanza.com/does-death-exist-new-theory-says-no-2/
Laszlo E, (2006). Science and the Reenchantment of the Cosmos : The Rise of the Integral Vision of Reality , Inner Traditions
Lipton B H, (2005).The Biology of Belief, Unleashing the Power of Consciousness, Matter and Miracles, Elite books, Santa Rosa
Liu J, Killilea D W and Ames B N, (2002). Age-associated mitochondrial oxidative decay:Improvement of carnitine
acetyltransferase substrate-binding affinity and activity inbrain by feeding old rats acetyl-Lcarnitine and_or R-_-lipoic acid. PNAS ,
vol. 99, nr 4
Loyd S (2006). Programming the Universe: A Quantum Computer Scientist Takes On the Cosmos, Knopf Doubleday Publishing
Group (Random House).
Maldacena J and Susskind K, (2013). Cool horizons for entangled black holes, High Energy Physics - Theory (hep-th), 2013; DOI:
http://arxiv.org/pdf/1306.0533v2.pdf
Meijer D K F, (2012). The Information Universe. On the missing link in concepts on the architecture of reality. Syntropy Journal
2012, nr 1: pp 1- 64. http://www.sintropia.it/english/2012-eng-1-1.pdf
Meijer D K F, Korf J (2013) Quantum modeling of the mental state: the concept of a cyclic mental workspace. Syntropy Journal
2013 nr 2: pp1-41: http://www.lifeenergyscience.it/english/2013-eng-1-1.pdf
Moravic H, (1999). Robot. Mere machine to transcendent mind, (Oxford, London)
Naylor R M, Baker D J and van Deursen J M, (2011). Senescent cells removal alleviates related pathologies, Clinical pharmacology
& Therapeutics, doi:10.1038/clpt.2012.193
See also: Senescent Cells: A Novel Therapeutic Target for Aging and Age-Related Diseases
http://mariakonovalenko.wordpress.com/2011/11/04/senescent-cells-removal-alleviates-age-related-pathologies/
Peake A, (2008). Is there life after death ? The extraordinary science of what happens when we die. Arcturus Publ., London 42
Penrose R (2010). Cycles of Time. An Extraordinary New View of the Universe. London: Bodley Head.
Phipps C (2012). Death, Rebirth and everything in between. A scientific exploration.
http://integral-options.blogspot.nl/2009/06/carter-phipps-death-rebirth-and.html
Pickover C A, (2007). Immortality. A Beginners Guide. Thunder’s Mouth Press, New York
Post S G and Binstock R H, (2004). The Foundation of Youth: Cultural, Scientific and Ethical Perspectives on a Biomedical Goal.
Oxford Univ. Press
Pourhasan R, Afshordi N, Mann RB, (2013). Out of the White Hole. The Holographic Origin for the Big Bang. arXiv:1309.1487v2
[hep-th] 22 Sep.
Radin DI and Nelson R (2006). Entangled Minds. Extrasensory experiences in the quantum reality. New York: Simon & Schuster.
Radin D (1997). The Conscious Universe. The Scientific Truth of Psychic Phenomena. New York: HarperEdge.
Ring K and S Cooper (1997). Near-Death and Out-of-Body Experiences in the Blind: A Study of
Apparent Eyeless Vision. J. Near Death Studies, vol. 16, pp 101-147
Ross, H (1989). Design and the Anthropic Principle. http://www.reasons.org/articles/design-and-the-anthropic-principle
 21

Shapin S and Martyn C, (2000)."How to live forever: lessons of history", British Medical Journal, BMJ;321;1580-1582
Steinhardt PJ and Turok N (2007). Endless Universe: Beyond the Big Bang, (Doubleday), London: Weidenfeld & Nicolson.
Tippler F J ( 1994). The Physics of Immortality. MacMillan
Treadwell B V, (2006). A New Lifespan Hypothesis. Juvenon, Cellular health supplement vol.5, pp 1-3
Utts J (1995). AN ASSESSMENT OF THE EVIDENCE FOR PSYCHIC FUNCTIONING http://www.ics.uci.edu/~jutts/air.pdf
Van Bergen C, (2002). Verlangen naar Onsterfelijkheid (in Dutch), Damon, Budel, Belgium
Van Lommel P, (2007). Consciousness Beyond Life: The Science of the Near-Death Experience, HarperCollins. ISBN 978-
0061777264.
Van Lommel P, van Wees R, Meyers V, Elfferich I. (2001) "Near-Death Experience in Survivors of Cardiac Arrest: A prospective
Study in the Netherlands", The Lancet, 358(9298):2039–45, doi:10.1016/S0140-6736(01)07100-8.
Venselaar M (2011). The near death decoded in five phases theory. http://www.nderf.org/NDERF/Books/maureen_v_research.htm
43
Vidal C, (2012).THE BEGINNING AND THE END. Meaning of Life in a Cosmological Perspective. Chapter 10.4: Voyage to five
immortalities http://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1301/1301.1648.pdf
Vijg J and Campisi J, (2008). Puzzles, promises and a cure for ageing. Nature. August 28; 454(7208): 1065–1071. doi:
10.1038/nature07216
Weiner J, (2010). Long for this World. The Strange Science of Immortality, Ecco, New York
West M D , (2013). How engineerd stem cells may enable youthful immortality.
http://www.lef.org/magazine/mag2013/feb2013_otc_02.htm
Wolf F A, (1999). THE QUANTUM PHYSICAL COMMUNICATION BETWEEN THE SELF AND THE SOUL
Noetic Journal Volume 2, No. 2
Wolf F A, (1996). The Spiritual Universe. How Quantum Physics proves the Existence of the Soul Simon and Schuster, New York
Wolf FA (2008). Is the Mind of God Found in Quantum Field Theory? http://www.fredalanwolf.com/myarticles/Quantum%20Field
%20Theory.pdf

Translated by C.F.G.

N. B. Ultima corectură a textului numai până la pagina 11 !!!

Sper să ajung la versiunea finală în 2023.