Lacul Baikal 

este situat în sudul Siberiei (Rusia). Este un lac cu apă dulce (reprezintă cea mai mare
rezervă de apă dulce din lume 23000 km³) și este cel mai adânc lac de pe glob (1637 m). Deși este
greu de imaginat, depresiunea lacustră din Siberia de Sud, cu suprafața ceva mai mare decât cea
a Belgiei, conține 22-23% din rezervele de apă potabilă ale lumii (exceptând ghețarii).[1][2][3] Lacul
Baikal, pe lângă faptul că este cel mai adânc lac din lume, poate fi considerat și cel mai vechi prin
cei circa 20-25 milioane ani de existență (exclusiv Marea Caspică și Lacul Aral) și unul dintre
"muzeele vii", în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale și 245 specii de plante endemice.

Imagine din satelit a Lacului Baikal

Geografie și hidrografie[modificare | modificare sursă]

Lacul, a cărui formă seamănă cu o semilună, ocupă o suprafață de 31.500 km², iar linia țărmului
măsoară peste 2.000 de kilometri. Din punctul de vedere al mărimii, Baikal este a treia întindere de
apă din Asia (după Marea Caspică și Lacul Aral) și cel mai mare rezervor de apă dulce de pe acest
continent. Lacul ieșit din comun s-a format într-o depresiune tectonică, născută în epoci geologice
demult apuse. Adâncimea lacului a atins chiar și 2000 de metri. De-a lungul mileniilor însă, pe fundul
său s-au depus aluviuni care l-au ridicat până la nivelul lui actual.
Lacul Baikal își datorează abundența de apă celor 336 de râuri care se varsă în el, dintre care cele
mai importante sunt Selenga, la sud-est, și Angara Superioară, la nord. Unicul râu care curge din lac
mai departe (în partea sa sud-vestică) este aceeași Angara, afluentul fluviului Enisei. La nord de lac
tronează două masive muntoase, Munții Baikal și Munții Barguzin, iar prin apropiere de extremitatea
sa sudică trece granița ruso-mongolă.
Unul dintre cele mai vechi lacuri ale Terrei s-a format acum 15-25 de milioane de ani, după de o
fisură uriașă s-a căscat de-a lungul unei falii în scoarța Pământului, creată de lenta îndepărtare a
Asiei de Europa. Inițial fisura avea 8 km adâncime, dar cu timpul s-a umplut cu aluviuni; fosilele
micilor creaturi din aceste depuneri îi indică vârsta. Izvoarele fierbinți și frecventele cutremure slabe
demonstrează că falia este încă activă. Din cele 336 de râuri și fluvii care se varsă în lacul Baikal,
unul singur izvorăște din apele sale: Angara.

Istoric[modificare | modificare sursă]
Lacul Baikal a fost descoperit în anul 1643 de către K. Ivanov și V. Kolesnikov, iar în 1675,
cunoscutul călător și diplomat român Nicolae Milescu Spătarul, cunoscut în descrierile în limba rusă
sub numele de Nicolae Spafarovici, în drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestică, făcându-i
și o descriere amanunțită. De atunci lacul a constituit obiectul multor expediții, fapt ce a permis
elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adâncimea, regimul hidric, plantele și
animalele ce trăiesc în el. Astfel, lacul a fost cercetat de I. D. Cerski – după care s-a dat și numele
vârfului de lângă localitatea Sludianka, înalt de 2090 m, din culmea Hamar-Daban – de V. A.
Obrucev, E. V. Pavlovski, P. E. Riabukin, V. V. Belousov, L. S. Berg, B. Dibovski, V. Godlevski, F.
Drizenko, M. M. Kojov, G. I. Veresceaghin, A. Korotnev și alții.
Harta bazinului fluviului Enisei, Lacul Baikal, și orașele Dikson, Dudinka, Turukhansk, Krasnoyarsk, Irkutsk

Cele mai mari orașe din împrejurimi[modificare | modificare sursă]

 Irkutsk
 Severobaikalsk
 Turka
 Sludianka
 Baikalsk
 Dikson
 Dudinka
 Turukhansk
 Krasnoyarsk

Clima[modificare | modificare sursă]
 Temperat-continentală
 Temperatura medie atinge -170 C în ianuarie și +16 0 în iulie
 Temperatura apei la suprafață variază în august între +9 0C și +120C

Flora și fauna[modificare | modificare sursă]

Grup de foci Nerpa

Lacul Baikal se bucură de interesul oamenilor de știință nu numai datorită adâncimii sale, care
stabilește un record în materie, dar și datorită faunei și florei sale unice. Apele lacului surprind prin
transparența lor neobișnuită, și prin puritatea lor. Lacul se distinge printr-o mare varietate a florei și
faunei. Speciile care trăiesc în adâncurile sale sunt în majoritatea lor endemice, cu alte cuvinte pot fi
întâlnite numai în acestă zonă a globului pământesc, precum foca de Baikal sau dintre pești,
babetele de Baikal și omulul. Primul cercetător care a apreciat acest exemplar biologic deosebit a
fost polonezul Benedykt Dybowski. Focile de Baikal, iubitoare de apă dulce, rămân una dintre cele
mai importante particularități ale lacului. În timpul uneia dintre glaciațiuni, o parte dintre focile de
mare au migrat în aval. Când Baikal a devenit un lac fără cale de comunicare cu marea, ca urmare a
deplasării plăcilor litosferei, focile au fost separate de mediul lor natural. În prezent, aproximativ
70.000 dintre aceste mamifere înoată în Lacul Baikal, situat la aproape 1.700 kilometri distanță
de Oceanul Arctic.
Foca de Baikal se distinge prin craniul scurt cu orbite mari, precum și prin blana sa cenușiu-maronie.
Ea măsoară în medie 1,8 m lungime și cântărește 50 kilograme, putând să atingă chiar și150 kg.
Ghearele labelor din față, dotate cu membrane înotătoare, sunt mai puternice decât cele ale focilor
din Oceanul Arctic. Se presupune că datorită acestora, foca poate face mai ușor găuri în pătura de
gheață. Femelele și masculii ating maturitatea sexuală la vârsta de cinci ani. Vânătoarea de foci de
Baikal este permisă.
Baikal este unul dintre lacurile cele mai populate cu pește din Siberia. Aici se pescuiesc mai
ales sturioni și somoni. În zonele din vecinătatea lacului se extrage petrol și alte minerale folositoare.
Fabricile de celuloză și hârtie, construite pe malul sudic al lacului în perioada comunistă, continuă să
deverseze deșeuri direct în apele acestuia, amenințând ecosistemul regiunii de poluare.