Fizica cuatnică

Fizica cuantică este studiul materiei și energiei la

cel mai fundamental nivel. Ea țintește să descopere
proprietățile și comportamentele unităților ce
alcătuiesc natura.
Deși multe dintre experimentele cuantice examinează obiecte
extrem de mici, precum electroni sau fotoni, fenomenele cuantice sunt
peste tot în jurul nostru, acționând la orice scară. Cu toate acestea, nu am
putea să le detectăm la fel de ușor la o scară mai largă. Acest fapt ar
putea da impresia că fenomenele cuatice sunt străine, poate chiar
extraterestre. De fapt, știința cuantică nu face altceva decât să
completeze spațiile incomplete în înțelegerea noastră despre lumea
înconjurătoare.
Descoperirile cuantice și-au făcut apariția în înțelegrea noastră, atât
a materialelor, cât și a chimiei, biologiei sau astronomiei. Aceste
descoperiri sunt veritabile resurse pentru dezvoltare și inovație, dând
naștere dispozitivelor precum laserele, tranzistorii sau calculatoarele
cuantice. Fizica cuantică ar putea să explice legăturile dintre întregimea
materiei universului nostru, împreună cu dimensiunile superioare.

Originile fizicii cuantice

Printre descoperirile de bază a fost realizarea că materia și energia
pot fi imaginate precum pachete întregi, numite „quanta”, care au o
valoare minimă ce le poate fi asociată. De exemplu, lumina de frecvență
fixă livrează energia în quanta numite fotoni. Fiecare foton de aceasta
frecvență va avea aceeași cantitate de energiel, iar această energie nu
poate fi despărțită în unități mai mici.
Înțelegerea despre principiile cuantice ne-au transformat
concepțiile despre atom, care obișnuia să fie alcătuit doar din nucleu
înconjurat de electroni. Modelele inițiale descriau electronii drept
particule ce orbitau nucleul, așa cum muți sateliți orbitează Pământul.
Fizica cuantica modernă
înțelege electronii ca fiind
distribuiți în orbitali
( orbitalii fiind descrieri
matematice ce reprezintă
probabilitatea existenței
electronilor în mai mult
decât o singură locație
într-un interval de timp
dat ). Un electron poate
sări de la un orbital la
altul pe măsură ce pierd
sau câștigă electroni, dar
nu pot fi găsiți niciodată
între orbitali.

Alte concepte centrale ce au ajutat la stabilirea fundațiilor fizicii

cunatice:
 Dualitatea particulă-undă: un principiu aproape la fel de vechi
ca fizica cuantică însăși, descrie rezultatele unor experimente ce
dovedeau că lumina și particulele de materie se poartă ca particule
sau unde, în funcție de cum erau măsurate. Astăzi, înțelegem că
aceste forme diferite de energie nu sunt defapt nici particule nici
 unde. Ele sunt obiecte cuantice complet diferite, ce nu pot fi ușor
imaginate.
 Superpoziția: Acesta este un termen
utilizat pentru a descrie un obiect ca o
combinație de mai multe posibile stări în
același timp. Un obiect superimpozat este
asemănător unui mic val într-un lac,
născut din combinarea a două valuri
suprapuse. Din punct de vedere
matematic, un obiet în superpoziție poate
fi reprezentat drept o ecuație ce are mai multe soluții, nu doar una.
 Principiul incertitudinii: Un concept matematic ce reprezintă
faptul că în fizică, două proprietăți ale aceluiași obiect, precum
poziția și viteza lui, nu pot fi ambele determinate cu precizie în
același moment în timp. Dacă măsurăm cu precizie poziția unui
electron, vom fi limitați în determinarea cu precizie a vitezei
acestuia.
 Entanglement/ inseparabilitate: Fenomen ce are loc atunci când
două sau mai multe obiecte sunt conectate în așa fel încât ele pot fi
privite ca un singur sistem, chair daca sunt extrem de departe unul
de celălalt. Starea unuia din obiectele acelui sistem nu poate fi
descrisă complet fără informații despre starea celuilalt obiect. De
asemenea, aflarea de informații despre un obiect descoperă în mod
automat informații despre celălalt și vice versa.

Alte explicații despre noțiunile de mai sus

https://www.youtube.com/watch?v=856iL9Md9pQ un video ce explică
în mod grafic primul experiment ce a dat naștere ideii de dualitate
particulă-undă. Experimentul celor două fante, facut prima dată de
Young, a dat naștere ipotezei explicate în video, ce a fost de atunci
confirmată prin mai multe metode. Analogia cu valurile dintr-o piscină
cu apă, la care am făcut referire și mai sus, este una extrem de comună.
Esențială este ideea că valurile din apă urcă și coboară, având zone în
care apa se ridică, și zone în care apa urcă. Un electron, sau orice
particulă cuantică ce călătorește prin spațiu, nu urcă și coboară în drumul
său. Ce urcă și coboară sunt probabilitățile. Punctele în care apa este
înaltă, sunt puncte în care electronul are șanse foarte mari să se afle, deci
unde vom găsi cei mai mulți electroni. Punctele joase sunt puncte în
care, deși posibil, este mult mult mai puțin probabil să întâlnim un
electron. Comportamentul unei particule în starea aceasta este unul ce nu
poate fi descris prin imagini clasice. O minge împinsă, va ajunge din
punctul A în punctul B într-o linie fie dreaptă, fie ușor curbată. O
particulă nu este nevoită să „asculte” de aceste reguli. Ea poate urma
orice drum, să atingă orice poziție, aproape indiferent de obstacole.
Singura regulă ce o guvernează este cea a probabilității, descrisă de
unde. În aceeași manieră în care două zaruri, odată aruncate, pot rezulta
orice număr de la 2 până la 12, dar 7 va fi un rezultat mult mult mai
probabil decât un 12 perfect. De asemenea, la finalul video-ului avem o
explicație pentru principiul incertitudinii. Tot în cadrul experimentului
făcut de Young am descoperit faptul că o particulă, o dată observată,
analizată, dintr-un punct sau altul de vedere, are un impact asupra
celorlalte comportamente și trăsături ale sale. Observarea găurii prin
care electronul trece, determinarea căii pe care electronul o „alege”
determină particula să nu se mai comporte ca o undă, ci ca o particulă în
spațiu.
Ideea de impletire, explicată mai pe lung (opțional; un subiect foarte
vast, despre care se pot scrie cărți, și care este aproape imposibil de
descris pe deplin):
Inseparabilitatea cuantică este un fenomen cuantic în care sterile
cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt
„cuplate” între ele. Cuvântul englez „entanglement” înseamnă
„încurcătură complicată”.
În sens matematic, funcția de undă globală care descrie sistemul de
obiecte entanglate nu poate fi redusă („factorizată”) într-un produs de
mai multe funcții elementare independente corespunzând fiecare câte
unui obiect individual, chiar dacă obiectele respective sunt separate
spațial.
Este un fenomen din mecanica cuantică. Stările cuantice a două sau mai
multe obiecte fizice entanglate sunt legate între ele în așa fel, încât un
obiect neseparat cuantic (entanglat cu altul sau altele) nu mai poate fi
descris fără a lua în considerație celelalte obiecte, chiar dacă ele sunt
separate spațial. O astfel de interconexiune duce la corelații încă
neelucidate între proprietățile fizice observabile ale sistemelor depărtate.
De exemplu, mecanica cuantică declară că spinul unui obiect cuantic
este nedeterminat, atâta vreme cât nu se intervine fizic pentru a-l măsura.
Măsurarea stării cuantice a unui număr de particule neentanglate duce la
un rezultat impredictibil. De aceea, într-o serie numeroasă de măsurări
ale spinului, la jumătate din ele rezultă spinul în sus, iar la cealaltă
jumătate spinul în jos. Dar dacă aceleași măsurări se fac cu particule
entanglate, rezultatul particulei entanglate este total predictibil: dacă
starea primei din ele este de exemplu cu spinul-sus, starea celeilalte
particule este întotdeauna cu spinul-jos, indiferent de distanța dintre ele.
Pentru a explica acest gen de rezultate au fost inventate teorii ca teoria
variabilelor ascunse. Dar dacă această teorie ar fi valabilă, variabilele
ascunse ar trebui să fie într-o stare de „comunicație” oarecum
misterioasă, indiferent de distanța dintre particule. Variabilele ascunse
ce descriu una din particule ar trebui să se schimbe instantaneu în
momentul măsurării proprietăților particulei cuplate (entanglate). Dacă
variabilele ascunse nu ar „comunica” între ele atunci când distanța dintre
particule e mare, datele statistice ar satisface inegalitatea Bell, dar e
dovedit experimental că inegalitatea Bell se violează, după cum a prezis
teoretic și mecanica cuantică.
Fenomenul de colapsare a funcției de undă dă impresia că actul de
măsurare a unui obiect influențează instantaneu pe cel de-al doilea
obiect, entanglat cu primul, chiar dacă cele două obiecte se află la o
oarecare distanță unul de altul. Cu toate acestea entanglarea cuantică „nu
permite” transmiterea informației clasice mai repede decât viteza luminii
în vid.

Timpul
Unul din conceptele cele mai revoluționare ale secolului 20 este
ideea că timpul nu este o măsurătoare universală.
Indiferent de cât de guvernați suntem de aceleași secunde, minute
și ore zilnic, timpul nu va fi niciodată absolut. Viteza cu care acesta trece
depinde în întregime de viteza și accelerația noastră în orice moment dat.
Dar cât de mare poate fi variația defapt? Trecerea timpului
încetinește din ce în ce mai tare, pe măsură ce viteza cu care ne mișcăm
crește. În cazul acesta nu vorbim despre percepția noastră asupra
timpului, ci viteza timpului real, dovedită în multe experimente că
încetinește pe măsură ce particule precum mionii acelerează.
În teoria Relativității a lui Einstein, dilatarea timpului descrie o
diferență în timpul trecut între două evenimente măsurate de doi
observatori diferiți, fie care se mișcă cu viteze diferite unul față de
celălalt, sau care sunt afectați de câmpuri gravitaționale diferite. Practic,
ea constată că pe măsură ce ne mișcăm mai rapid, cu atât mai mult este
timpul aftectat.
Ideea de la care Einstein a pornit pentru teoria sa este faptul că
lumina călătorește mereu cu aceeași viteză, indiferent de mișcarea
observatorului. Această cunoștință a dus la concluzia că „ceasurile în
mișcare rămân în urmă”.
 Ne imaginăm o navă spațială ce călătorește cu 95% din viteza
luminii spre o planetă ce se afla la 9,5 ani lumină distanță. Un observator
staționar pe planeta Pământ va măsura călătoria drept distanța împărțită
la viteză, adică 9,5/0,95 = 10 ani. Călătorii de pe nava spațială, pe de altă
parte, vor simți dilatarea timpului, și astfel vor măsura călătoria ca
durând doar 3,12 ani (matematica în cazul acesta este puțin mai dificilă).
Astfel, membrii navetei spațiale îmbătrânesc puțin peste 3 ani, în timp ce
Pământul îmbătrânește cu 10 ani.
Deși pentru a obține rezultate cu diferențe atât de drastice vorbim
despre viteze alarmant de mari, dilatarea timpului la o scară mai modestă
are loc la orice viteză sau mișcare relativă. De exemplu, o persoană care
zboară peste oceanul Atlantic în fiecare săptămână va îmbătrâni cu
aproximativ 0,001 secunde mai puțin decât orice altă persoană dupa cam
40 de ani.
La zece ani după propunerea Relativității Speciale, Einstein și-a
extins teoria pentru a include efecte gravitaționale, în Teoria Relativității
Generale. Dilatarea timpului în teoria această depinde nu doar de viteza
de călătorie, ci și de forța câmpului gravitațional local. Din moment ce
deja trăim într-un câmp gravitațional de forță moderată, aparent suntem
deja expuși dilatării timpului fără știița noastră. De asemenea, factorul
dilatării acesteia a timpului se schimbă pe măsură ce ne mișcăm în sus
sau în jos în câmpul gravitațional al planetei.
Pentru a observa efecte mai drastice ale dilatării timpului, putem
căuta un spațiu afectat de un câmp gravitațional mult mai puternic,
precum vecinătatea unei găuri negre. NASA a calculat că, daca am pune
un ceas în orbită la 10 kilometri distanță de o gaură neagră cu o masă
similară soarelui nostru, ceasul, privit printr-un telescop, ar avea nevoie
de o oră și 10 minute pentru a ticăi o oră pe ceas.
Efectele relativității timpului, deși greu de măsurat sau detectat în
viața noastră de zi cu zi, sunt cruciale în lumea particulelor atomice și
subatomice, deci calcule relative sunt singurele metode în care putem
descrie timpul când vorbim despre evenimente cuantice.
Un bun exemplu sunt mionii, cunoscuți și sub numele de raze
cosmice. Razele cosmice sunt particule elementare, similare fotonilor
sau protonilor, generate în natură foarte des de stele, ce călătoresc
constant prin spațiul ce ne înconjoară, ajungând foarte des și pe Pământ.
Faptul că mionii ajung la suprafața Pământului întâi de toate este
fenomenul cel mai fascinant. Mionii sunt particule cu o perioadă de viață
extrem de scurtă, ei existând, imediat după nașterea lor, nu mai mult de
câteva minute, după care se descompun în alte particule (electroni). Cea
mai apropiată stea, Soarele, se află la aproximativ 8 minute-lumină
distanță de noi. În alte cuvinte, un obiect călătorind prin spațiu cu viteza
luminii, ar ajunge de la soare la noi în aproximativ 8 minute. Mionii se
mișcă cu o viteză puțin mai mică decât cea a luminii (din moment ce
doar fotonii pot atinge viteza luminii), și în orice caz, nici un mion nu ar
trebui să supraviețuiască 8 minute fără sa se descompună. Explicația?
Dilatarea timpului cauzată de vitezele enorme atinse de aceste particule
le poate mări durata de viață de până la 5 ori. Efect fără de care noi,
oamenii, nu am fi putut atinge niciodată razele cosmice.

Cuantica și organismele vii

După cum am stabilit și mai sus, orice quantă de materie-energie
(din punct de vedere cuantic, diferența dintre materie și energie fiind una
temporară, având în vedere faptul că transformările de la energie la
materie și vice versa fiind extrem de comune) are un comportament
cuantic. Deși sună extraterestru, tot ceea ce există funcționează defapt
după legile cuantice și ale relativității descrise mai sus. Astfel, totul de la
structurile obiectelor și reacțiile chimice, sunt mult mai dificile de
explicat prin imagini clasice. Electronii nu sunt pur și simplu cedați sau
puși în comun. Compușii nu se alătură pur și simplu, cristalele nu se
doar leagă. Totul prezintă dualitate particulă-undă, totul prezintă
superpoziție și entanglement. Natura probabilistică ale acestor
evenimente le face extrem de dificil de simulat sau calculat, cel puțin
atât timp cât nu avem încă un calculator cuantic funcțional. La scară
largă, privind miliarde de evenimente cuantice într-un sistem închis,
prezicerea unui rezultat este infinit mai ușor, similar cum prezicerea
comportamentelor unei mase foarte mari de oameni este mult mai ușoară
decât prezicerea comportamentului unui individ.
Efectele particulelor extrem de puternice sunt extrem de ușor de
documentat. Elementele radioactive, spre exemplu, fiind instabile, emit
particule/unde relativ puternice, fie datorita maselor foarte mari, fie
cantităților mari de energie. Aceste particule/unde ( „/” însemnând în
cazul astă „și” mai degrabă decât „sau”) interacționează cu particulele
din alcătuirea celulelor noastre, cauzând tot felul de dezechilibre, atât la
nivel structural cât și asupra ADN-ului, comportamentele de undă fiind
cel mai des observate asupra proteinelor.
De-a lungul timpului, multe studii și experimente au fost efectuate
studiind efectele cuanticii asupra celulelor vii. Cu toate acestea,
majoritatea rezultatelor nu sunt tocmai concluzive. Felul în care cuantica
afectează corpul uman este un mister la fel de dificil precum felul în care
neuro-chimia ne influențează și în ce măsură. Este evident că
funcționarea noastră este clădită asupra bazelor reacțiilor chimice ce au
loc constant în corpul nostru. De asemenea, nu ne putem îndoi de faptul
că fizica cuantică este esențială funcționării organismului nostru.
Efectele extreme ale acestor procese sunt destul de ușor de descris, cu
toate acestea, nuanțele subtile sunt încă subiecte de dezbatere.
Cuantica este încă o știință tânără, ce așteaptă mari descoperiri.
Mare parte din ce am descris până acum sunt doar modele teoretice ce
pot fi disputate în viitor. Maximul aplicării directe a cuanticii de care
suntem capabili la momentul actual este calcularea poziției unui singur
electron ce orbitează un atom de hidrogen. Chiar și adăugarea unui al
doilea electron complică operațiile mult prea tare pentru capacitățile pe
care le avem la dispoziție. Este adevărat că, unele materiale pot
influența, la nivel cuantic, prin undele și frecvențele magnetice la care
oscilează, procesele chimice din corpul nostru. Putem trasa corelații vagi
între ce observăm în evenimente foarte simple, pe care le-am analizat
experimental, și vastul sistem al organismului nostru. Majoritatea
fizicienilor, totuși, rămân mai conservativi în privința presupunerilor de
genul acesta. Dovezile sunt până acum anecdotice. Modelele teoretice nu
pot încă descrie astfel de efecte.
În concluzie, fenomenele cuantice au în mod evident un efect
asupra organismului. Și putem descrie cu un nivel de certitudine efectele
fenomenelor cuantice asupra sistemelor mult mai simple. Dificultăți apar
când încercăm să combinăm cele două înțelegeri, deoarece încă lipsesc
mult prea multe informații intermediare. Putem expune organisme la
diverse condiții, precum radiații sau oscilații magnetice, și putem nota
diferențele în rezultate. Dar deocamdată, în noiembrie 2022, teoriile
fizicii nu pot descrie cu nici un grad de certitudine șirul de cauze și
efecte.