Estetica lui Nicolae Iorga

Iulian BOLDEA
Animat de vocația enciclopedismului, cu o viziune totalizantă asupra istoriei
și culturii, sintetizată în cele 1 250 de cărți și 25 000 de articole publicate de-a lungul
timpului, Nicolae Iorga este una dintre figurile tutelare ale culturii noastre. Profilul
marelui istoric e surprins de E. Lovinescu prin încadrarea într-un
context existențial, prin însumarea datelor psihologice, dar și printr-o tehnică subtilă a
corespondențelor și paralelismelor: „Ca și în Ion Eliade-Rădulescu și în B.P. Hasdeu –
și în N. Iorga stăpânea, de fapt, același suflet neastâmpărat, proteic, vast, fără o
adâncime egală, răzvrătit, cu un fond totuși conservator, de un romantism neînfrânat,
războinic și neconsecvent, egocentric până la diformitate, devorat de imaginație și de
ambiție, capabil de avânturi mari, dar scoborându-se la micimi, suflet transfuzibil ce
nu se recunoaște pe sine de câte ori apare sub un nou înveliș terestru”.
Preocupat cu pasiune și acribie de istorie, de literatură, de critica literară, Iorga a fost
interesat și de probleme de estetică, dorind să limpezească aspecte teoretice ale
frumosului în general, să exploreze momente semnificative ale artei populare
românești, în evoluția ei, sau să fixeze evenimente ale artei contemporane. Nicolae
Iorga a debutat cu foiletoane de critică și istorie literară, în ziarul „Lupta”,
configurându-și o concepție estetică ce pornea de la ideile și principiile unor filosofi,
critici literari și esteticieni influenți (Taine, Bourget, Guyau etc.). Sub influența lui
Bourget, Iorga acordă importanță stării psihofiziologice a artistului, a cărui
sensibilitate trebuie să rezoneze profund la ecourile realului, artistul fiind „înzestrat cu
un sistem nervos așa de impresionabil, vibrând la toate atingerile glasului în toate
ondulațiile sale,… prin faptul că se silește să rafineze și mai mult senzațiile admirabile
pe care i le dă aparatul lui de simțuri, îl cioplește pe fiecare și mai tare, îl subție, îl
meșteșugește până ajunge să fie un hiperestezic, un întăritor al senzațiilor naturale”.
De altfel, Iorga consideră că arta adevărată nu trebuie să imite servil realul, ci să-l
remodeleze prin prisma structurii temperamentale inconfundabile a artistului, care
decupează, din hățișul de senzații care îl asediază, pe acelea revelatoare,
semnificative, autentice, căci artistul e creatorul unor lumi posibile, ficționale, cu o
autonomie fermă, cu dinamica lor internă ce scapă determinismului realității: „Artistul
creează veșnic alături cu lumea în care trăiește, el își face o alta, care-i datorește lui
singur existența, lume tot așa de bogată și deseori mai tipică și mai concentrată ca
viață decât cea obișnuită, în care atâtea figuri sarbede și fără relief aruncă umbră. Cum
a expus așa de bine Guyau, artistul rezumă în el trei societăți: acea existentă, care-l
condiționează producându-l, cea viitoare, pe care el o scoate la lumină, modificând
prin puterea geniului său însușirile aceleia în care trăiește, și în sfârșit o a treia, lumea
lui artistică ideală, care izvorăște întreagă din creierul lui și care constituie
individualitatea lui de creator”. Atunci când definește frumosul, Nicolae Iorga crede
că el reprezintă, chiar etimologic (v. lat. formosus) „forma întreagă, forma deplină,
forma armonioasă”. Frumosul se definește, astfel, printr-o vocație a totalității, prin
armonie și coerență, el însumând senzații, cuvinte, forme, care nu au, luate în parte,
Estetica lui Nicolae Iorga
Iulian BOLDEA
pecetea frumuseții. („Este vorba de un cuvânt integral, iar nu de unul care să cuprindă
o parte a frumuseții; este vorba prin urmare de un complex, de o legătură, de o
potrivire, de o armonie în care pot să intre și elemente care ele în sine nu sunt
numaidecât frumoase, dar care sunt frumoase împreună”.)
Pe de altă parte, Nicolae Iorga a explorat arta românească în integralitatea ei,
contextualizând-o, prin racordul cu trecutul istoric și cu viața rurală, astfel încât
investigarea trecutului e fundamentată pe o documentație amplă, valorificată în lucrări
de sinteză dedicate artei românești și celei universale: Histoire de l’art roumain
ancien, L’Art populaire en Roumanie, son caractere, ses rapports et son
origine, Istoria artei medievale și moderne. Istoricul stabilește etapele de dezvoltare și
cadrul social-istoric al apariției și evoluției artei populare românești, integrând-o în
sfera artei răsăritene, prin sublinierea de analogii, similitudini, distincții și influențe
reciproce. Arta populară nu este, astfel, o artă suprapusă, ea revelează specificul unei
etnicități de tip rustic, factorul de coerență și unitate fiind stilizarea, sublimarea
trăsăturilor realității în forme geometrizante, „în ornamentație, reducerea a tot ceea ce
vor să reprezinte figurile schematice ale acestei arte, la construcții lineare, la notații
abstracte. Triunghiuri, romburi, linii oblice, paralele, cruci servesc a reda tot ceea ce
se prezintă privirilor artistului unic”.
Istoricul este captivat și de arta universală, cu predilecție limpede pentru curentele
artistice atente la etnicitate, astfel încât artiștii sunt comentați în măsura în care ei
rezumă, în creațiile lor, o epocă, un stil de viață, o forma mentis, umanitatea în ceea ce
are ea esențial. Înfățișând pictura lui Velásquez, Iorga expune două tendințe esențiale:
„măreția regilor”, cu splendoarea și fastul curții spaniole și reprezentările gloatei, ale
poporului („Alături de asemenea reprezentări, în care este atâta psihologie instinctivă,
simțită și minunat redată, – viața populară. În tablourile astelalte, adevăratul popor,
așa cum se prezintă pe stradă, în pragul caselor, prin ungherele înfundăturilor. E un
adevăr popular, murdar și atrăgător, dezmățat și estetic, care formează unul din
farmecele acestei arte”).
Eseul Arta, literatura și cultura Veneției se înscrie între lucrările importante
consacrate de Iorga artei italiene. Chiar dacă crede că „o literatură specială venețiană
(…) nu există în sensul beletristic”, Iorga recunoaște că trebuie circumscrisă
„dezvoltarea culturii venețiene”, reliefându-se „legăturile care s-ar stabili între starea
de suflet a venețienilor în deosebitele timpuri și manifestările lor literare sau artistice”.
Pe de altă parte, Iorga examinează în eseul său cultura și arta Veneției în strânsă
corespondență cu elementele de civilizație care au determinat relieful unor forme,
tipare și manifestări artistice sau culturale. Universul literaturii venețiene este explorat
în dinamismul său exuberant, prin raportare la cultura populară, în timp ce primele
cronici venețiene sunt percepute prin prisma lirismului lor subliminal, chiar dacă
istoricul crede că literatura și arta Veneției reflectă transformările și metamorfozele
Estetica lui Nicolae Iorga
Iulian BOLDEA
sociale pe care le-a suportat cetatea. Nu lipsesc din aceste pagini inflamări și irizări
patetice, autenticitatea expresiei fiind legitimată de implicarea subiectivă, de
interogația retorică sau de reflexele poeticității vag camuflate în aserțiunile cu relief
livresc, savant, ușor didactic: „O operă istorică în care un popor întreg pune toată
conștiința suferințelor sale, toată mândria biruințelor sale, nu cuprinde ea oare poezie?
Cum? Sentimentul acela care înălța pe fiecare venețian în legătură cu sacrificiile
făcute de poporul său, cu izbândele câștigate de dânsul, sentimentul acela nu colora el
proza celor dintâi povestitori ai trecutului venețian? Ce era aceasta decât un amestec
de legende simple și de imnuri de înălțare pentru patrie?”.
Circumscriind în manieră sintetică arta și literatura Veneției, Iorga surprinde detaliul
revelator, dar și sugestivitatea tabloului de ansamblu, un exemplu ilustrativ fiind
observarea caracterului eclectic al arhitecturii venețiene de până la 1300, prin San
Marco, edificiu ecleziastic minuțios descris, cu vervă imaginativă și rigoare („Și,
totuși, dacă această biserică făcută din petece, cu adausuri necontenite, înădită fără
sfârșit, nu ni dă impresia de unitate pe care o poate da o clădire concepută de o singură
minte, într-un singur moment și realizată după un singur plan, marele talent instinctiv
al venețienilor a fost că au găsit mijlocul de a potrivi laolaltă toate lucrurile acestea în
așa fel, încât s-ar zice că această biserică a voit-o cineva, un anume om, într-un anume
timp, după un anume plan, ca să fie așa cum este. Cu toate acestea, câte gânduri, câte
daruri, câte planuri s-au încrucișat și s-au legat între ele pentru a ni da pe San Marco
în actuala înfățișare”).
Aprecierile lui Nicolae Iorga privitoare la diverse documente din arhivele Veneției
sunt revelatoare pentru capacitatea istoricului de a explora necunoscutul. În aceste
documente în care sunt consemnate evenimente militare sau politice, din care răzbate
palpitul vieții cetății cu diversele sale avataruri, cu zvonul și pulsația existenței
cotidiene, Iorga inserează accente ale literarității, așezate sub emblema literaturii
nonfictive. Dincolo de observațiile neutre, aservite documentului, pot fi resimțite aici
scene, glasuri, gesturi ale unor oameni care au trăit într-un trecut reconstituit cu
fidelitate și pregnanță, istoricul reînviind ritmurile unei cetăți ce trăiește la confluența
pământului și a valurilor mării: „Se păstrează apoi în arhivele Veneției mii și mii de
documente, o literatură politică de o importanță excepțională, din care se vede cum se
judecau deosebitele probleme diplomatice, cum se rezolvau greutățile militare, – acte
în latinește, mai târziu în italienește, când apar și discursurile pe care le țineau
ambasadorii străini și trimeșii Veneției în țările străine, la Constantinopol, în Franța,
în Spania, acele admirabile rapoarte pline de idei originale, de informații prețioase, de
patriotism și prevedere pe care le-au tipărit Alberti, Barozzi și Berchet. Ele constituie
desigur o literatură: dacă nu e literatură poetică, rândurile acelea care exprimă în așa
de largă măsură sufletul omenesc agitat de așa de înalte gânduri și de nobile
sentimente, fac și ele parte din expresia literară a poporului de la care au pornit:
dinăuntru, din liniile acelea latinești și italienești, vorbește un glas așa de omenesc,
Estetica lui Nicolae Iorga
Iulian BOLDEA
încât el reține asupra unor subiecte care nu fac parte din preocupațiile științifice ale
momentului pentru cercetător”. În siajul acestor obsesive preocupări de consemnare a
documentului, de înregistrare a faptului trecut se regăsesc Diariile lui Marino Sanudo,
monumentale, arborescente, luxuriante prin informație, naturale prin stil, cuceritoare
prin imagini, gesturi și atitudini care se străvăd precum în țesătura unui palimpsest:
„Întâi, în ceea ce privește opera narativă, cronicile, avem cunoscuta culegere de Vieți
ale dogilor a lui Marino Sanudo, scrisă în acel dialect venețian care este o
dezmierdare pentru auz, care, dintre toate dialectele venețiene, sună fără îndoială mai
dulce, mai alintat, pierzându-se în sunete blânde ca o melodie în minor. Și tot de la el
avem acea admirabilă carte, fără păreche în orice literatură, ce sunt Diariile, «Ziarele»
lui Marino Sanudo, publicate integral abia dăunăzi. S-a găsit pe la 1490-1530 un om
care avea intrare la cancelaria de stat ca și în principalele case de negoț, în locurile de
întâlnire și de petrecere ale clasei dominante, și care și el și-a zis că e păcat să se
piardă toate acestea. Astfel a început să le noteze zi cu zi, și a notat, neobosit, o viață
întreagă, așa încât, când au început să se tipărească însemnările, zi cu zi, ale lui
Marino Sanudo, au trebuit douăzeci de volume mari. Ce nu se găsește înăuntru! Vești
adevărate și vești false, scrisori, simple informații, vuietul lumii întregi, pe care-l auzi
străbătând paginile «ziarelor» lui Sanudo. Nicio literatură nu posedă o carte de
informație așa de vastă, așa de variată, cum e aceasta, și, natural, nu e stilul lui, ci el
dă ce vine, dar toate glasurile străine care se amestecă aici dau impresia unei activități
uriașe, unor silinți nepilduite (…).”.
Centrul de greutate al comentariului lui Iorga e reprezentat de epoca de cea mai mare
eflorescență a artelor, literaturii, științelor, cea a Renașterii, Veronese, Tiziano și
Tintoretto fiind pictorii ce rețin atenția eseistului, prin excelența creațiilor, dar și prin
caracterul lor reprezentativ, exponențial pentru climatul artistic venețian, pentru o
concepție despre artă clar definită și pentru relația dintre artă și lume. Tizian e privit
ca un „pictor de figuri”, un portretist atent la detalii fizionomice, la atitudini și la
natura adâncă a figurilor („În schimb, tablourile lui Tiziano care înfățișează magistrați
și nobili venețieni sunt cele mai prețioase contribuții pentru înțelegerea istoriei
Republicii, a sufletului rasei pe această vreme. Așa erau, cum ni-i înfățișează el, cu
acea demnitate care nu e trufie, cu acea simplicitate care nu e umilință, cu acea
carnațiune înflorită care nu e vulgaritate burgheză, cu acel lux care nu e pretenție și cu
acea seriozitate care nu e poză sau melancolie”), în timp ce Tintoretto e un pictor al
contrastelor, al tușelor delicate de culoare: „Cel de-al treilea pictor, Tintoretto, cel mai
trist, mai întunecat, este și el venețian, nu prin ceea ce se vede, luminos, clar,
transparent, dincolo de casa venețiană, ci în însuși cuprinsul casei venețiene, în acea
umbră adâncă a mai tuturor ceasurilor din zi. O fi învățat lucrurile acestea și de la
maieștrii pe cari i-a avut ca tânăr, căci la fiecare dintre dânșii este și o parte învățată,
dar partea personală a lui Tintoretto vine din aierul scăzut, confinat, din acel umed
amurg, acel clar-obscur al locuințelor și strădițelor venețiene (…).” În schimb,
Estetica lui Nicolae Iorga
Iulian BOLDEA
Veronese îi pare lui Iorga pictorul ce a surprins cel mai bine atmosfera autentică a
Veneției, revelându-i acesteia atât dinamismul existenței exterioare, cât și viața sa
secretă, tulburătoare („Între acești trei pictori, fără îndoială că cel mai venețian e
Veronese. Lui i se atribuie pe drept meritul de a fi adus pe lângă iubirea pentru
arhitectură în pictură, care deosebește pe toți oamenii Renașterii, clădind bine pânzele
sale, cu coloane, coridoare, perspective, i se atribuie, zic, un merit legat de mărirea
Veneției, de cerul Veneției, de aierul Veneției, meritul, dublu, de a deschide
perspective care sunt speciale acestui oraș și de a da lumina particulară lagunelor, acel
amestec de albastru și aur care deosebește pânzele lui și care nu e adus din Verona, ci
s-a format din necontenita vedere minunată a transparenței aurite a Veneției, a cerului
de o puritate luminoasă, a mării de zăbranice și raze a Veneției”). Secolul al XVI-lea
este perceput pe bună dreptate ca apogeul cultural și artistic al Veneției, după cum
secolul al XVII-lea semnifică începutul decăderii venețiene, o epocă de declin, de
degradare economică, socială și artistică. În această epocă, nu se mai afirmă nici un
nume mare, nici un artist de talia celor dinainte, abia în secolul al XVIII-lea putându-
se consemna două personalități de excepție, Carlo Goldoni în dramaturgie și
Giambattista Tiepolo, „cel dintâi pictor de plein air în Italia”.
Eseul lui Nicolae Iorga despre cultura și arta Veneției se impune prin rigoarea
observațiilor, sobre, valide, argumentate, dar și prin acuratețea stilului, prin ritmul
armonios și cadența frazei, impregnată de un lirism insinuant și o plasticitate a
imaginilor ce conferă autenticitate aserțiunilor cărturarului. Prin informații precizate
cu acribie, prin detalii relevante, circumscrise din perspectiva întregului, ni se
dezvăluie o concepție coerentă, o viziune integratoare, ferm articulată asupra unei
culturi și a unei civilizații care e percepută și dintr-un indiscutabil unghi subiectiv:
„Veneția are un număr de biserici care sunt vechi, San Marco a fost începută înainte
de anul 1000. Biserica e făcută din elemente împrumutate de pretutindeni. Era un fel
de datorie pentru fiecare venețian care mergea în locuri depărtate și putea să capete
ceva, întrebuințând cuvântul «a căpăta» în toate înțelesurile, să aducă și pentru San
Marco, ceva ca să i se ierte păcatele. În felul acesta au venit atâtea coloane de
marmură colorată, au venit cavalerii de porfir roșu cari sunt așezați și astăzi într-un
colț al palatului ducal și atâtea alte lucruri. (...). Distracția cea mare în veacul al
XVIII-lea era însă teatrul. Atunci se întemeiază «Teatro della Fenice» și atâtea altele,
cu actori vagabonzi, cari veneau bucuroși la Veneția, știind că vor găsi o lume gata să-
i aplaude, să-i adore. Goldoni, marele scriitor de comedii venețian, n-ar fi fost cu
putință fără această organizație a teatrelor. Și prin această modă a teatrelor, în acest
aer confinat, dar iute, din veacul al XVIII-lea, iată că pentru întâia oară Veneția capătă
pe scriitorii săi adevărați: satira lui Carlo Gozzi și comediile lui Goldoni (…). La
sfârșit, pentru a încheia, secolul acesta al XVIII-lea mai înfățișează pe Giambattista
Tiepolo, ale cărui mari pânze cuprind atâtea din elementele picturii moderne – un
pictor având concepția lui Veronese și mijloace tehnice superioare celor pe care le
Estetica lui Nicolae Iorga
Iulian BOLDEA
întrebuințase acesta. Cu comedia lui Goldoni, cu satira socială a lui Gozzi, cu pictura
decorativă a lui Tiepolo se încheie viața sufletească a Veneției”.
Cu erudiție și savoare subiectivă, Iorga reconstituie în paginile sale eseistice secvențe
reprezentative din viața culturală și artistică a Veneției, ilustrându-le cu verva
sclipitoare a asocierilor sau cu abundența informației ce se resoarbe cu naturalețe în
text. Cititorul nu găsește aici doar date seci, informații lipsite de fior afectiv, rod al
unei memorii strict raționalizante, aservite documentului sau mecanicii intelectului;
dimpotrivă e de aflat aici viața Veneției cu palpitul său, cu freamătul și diversitatea sa
policromă, reînviată în culori plastice, din care nu lipsesc tonurile învolburate sau
accentele retorice. Eseistul știe să-și dozeze tonusul frazei, îmbinând patetismul
discret în fața măreției unei culturi apuse cu observația riguroasă ori cu aserțiunea
sobră, obiectivă, printr-o abilă punere în pagină a informației. Fraza are naturalețe și
cursivitate, expozeul savant se întâlnește cu evocarea, notația e asamblată într-un
context, într-o ambianță, într-o atmosferă pe care eseistul o conturează minuțios.
Atunci când vorbește, de pildă, de Diariile lui Marino Sanudo, Iorga e patetic,
tulburat, tulburător, enumerativ, riguros, atașat, sobru, sever în aprecieri, generos în
epitete, găsind în latura documentară a acestor texte un mod de a fi autentic al
literaturii. Astfel de texte, sugerează eseistul, își împlinesc cu adevărat menirea,
reprezentând credibil o realitate efemeră, surprinzând viul, fixând dinamica aleatorie
și inconstantă a clipei. Pe de altă parte, viața culturală și artistică a Veneției e
percepută și din unghiul schimbărilor de mentalitate, din perspectiva mutațiilor de
orizont estetic produse de-a lungul vremii. În acest joc de perspective și de nuanțe e
întrevăzută originalitatea de stil și de viziune a culturii și artei venețiene, impregnată
de climat, poziție geografică, tradiție și context socio-istoric. Revelatoare sunt
portretele unor scriitori sau artiști. În aceste portrete, sumare ca distribuție a
trăsăturilor, eseistul surprinde, printr-un detaliu revelator, caracteristica dominantă a
unui artist, modul său de a fi, locul pe care îl ocupă în devenirea artei italiene.
Paginile eseistice ale lui Nicolae Iorga se impun prin rigoare, spontaneitate și
dinamism afectiv, notațiile pe marginea documentului întâlnindu-se cu vibrația
emoției ori cu predispoziția empatică în fața valorilor artistice. În acest fel, eseurile lui
Iorga îmbină, până la ultimele lor consecințe, exercițiul de admirație și aserțiunea
obiectivată, suflul patetic și discreția evocării.
 
Bibliografie critică selectivă:
Iulian Boldea, Teme și variațiuni, București, EuroPress, 2008
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Minerva, 1986
Victor Crăciun, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Semne, 2005
Estetica lui Nicolae Iorga
Iulian BOLDEA
Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială (pentru o morfologie a câmpului
universitar), Cluj-Napoca, Limes, 2004
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura Fundației Culturale
Române, 1995
Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga: 1940-1947, (vol. I-II) București, Gramar, 2001-2002
Ioan Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, București, Curtea
Veche, 2008.