Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pasari
Pasari
Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil,
forma sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o
presiune considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele
şi deci dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost
fertilizate, aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul
de prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului.
Diverse specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei,
pinguinii depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18
sau 19 ouă.
Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.
După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.
După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.
Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.
Zone şi habitate
Afric
a
Asia
Australia
Noua Zeelandă
Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi -
şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.