Colectarea apei de ploaie!

Inovația uluitoare care a făcut posibilă viața în Veneția

4 Încă de la început, laguna venețiană a putut oferi venețienilor o mulțime de pește pentru a se
hrăni. Cu toate acestea, ceva la fel de important pentru susținerea vieții lipsea cu totul: nu era nicio
urmă de apă potabilă.
4 În trecut, chiar și astăzi, în unele zone ale lumii, lipsa apei putea fi rezolvată prin construirea
de fântâni, prin care oamenii puteau accesa resursele de apă subterane. Cu toate acestea, Veneția a
fost construită în zonă de mlaștină într-o lagună sărată, iar singurul fel de apă din subteran era
apă sărată!

4 Din fericire, venețienii au găsit o soluție pentru lipsa apei proaspete, iar această soluție a
fost cheia pentru începerea construcției Veneției în sine: filtrarea apei de ploaie și colectarea
acesteia la fundul fântânilor venețiene, care funcționează diferit de fântânile din restul lumii.

4 Primul pas al procesului de obținere a apei potabile a fost găsirea unei suprafețe mari libere.
Acest pas este motivul pentru care fântânile venețiene se găsesc exclusiv în piețe și în curți.
4 Al doilea pas a fost să sape pătrate la 5 până la 6 metri adâncime (16-20 picioare) și să
folosească lut pentru a crea un strat gros rezistent la apă în partea de jos. Apoi, au umplut aceste
găuri adânci cu pietre și nisip din albiile râurilor din apropiere de pe continent.
4 În cele din urmă, au construit 2 sau 4 jgheaburi simetrice în jurul fântânii pentru a scurge
apa de ploaie, care cădea în piață și pe acoperișurile clădirilor din jurul acesteia.

4 Această soluție este motivul pentru care piețele din Veneția nu sunt plane: pământul din jurul
jgheaburilor are o mică pantă pentru a ajuta apa să curgă în mod natural către jgheab. Odată ce
ploaia cădea pe „campi” Veneției, apa se scurgea spre aceste mici canale și era colectată.
4 Apa era apoi filtrată mecanic, curgând prin nisip și pietre sub pământ și se oprea odată ce
ajungea la stratul de argilă impermeabilă de la fund.
4 Venețienii puteau apoi să folosească apa din partea de jos printr-o găleată, la fel cum s-ar face
cu orice alt fel de fântână.

4 Pentru că apa avea o importanță vitală, mai ales într-o lagună sărată, Republica Serenissima a
promovat și coordonat mereu realizarea fântânilor. Dovadă în acest sens sunt decretele pe care
Marele Sfat le-a scris în 1322, 1424 și 1768 prin care dispune construirea a 50, 30 și respectiv 55 de
fântâni publice noi în tot orașul.
4 Utilizarea și supravegherea fântânilor publice era foarte strictă. Fântânile erau închise cu
cheie și doar preoții și nobili conducători locali aveau acces.
4 Venețienii puteau accesa fântânile de două ori pe zi, dimineața și seara, la sunetul
„clopotelor fântânilor”.

4 Realizarea unei fântâni era complexă, necesitând muncitori specializați și automat era și foarte
costisitoare. Din aceste motive, Serenissima a creat o breaslă specializată în construcția de
fântâni publice. Nimeni altcineva nu era autorizat să facă fântâni.
4 Contribuțiile private, totuși, au fost binevenite și încurajate: guvernul a răsplătit întotdeauna
în mare măsură, cu apreciere și prestigiu, fiecare familie venețiană bogată care dona (a se citi
finanța) o fântână orașului. Acesta este motivul pentru care pe multe fântâni, în cadrul
decorațiunilor, pot fi reperate inscripții sau basoreliefuri care se referă la familia generoasă.
4 A fi membru al breslei fântânarilor, numită confraternita dei Pozzeri, era un titlu de
prestigiu. Această onoare, împreună cu cunoștințele specifice construcției era transmisă din tată
în fiu.
4 Cu toate acestea, breasla avea o condiție: fiecare Pozzere trebuia să se angajeze să
construiască fântâni numai pentru Republica Venețiană.

4 În ciuda prezenței unui număr mare de fântâni în Veneția, creșterea populației venețiene a
însemnat o cerere tot mai mare de apă. Acest lucru a dus, în 1386, la crearea „corporazione degli
acquaroli”, un consiliu al cărui singur rol era să se asigure că orașul avea suficientă apă în
orice moment.
4 În caz de nevoie, membrii acestui consiliu vâsleau până la Brenta, un râu de pe continent în
apropiere, își umpleau bărcile cu apă dulce, o aduceau înapoi la Veneția și umpleau din nou
fântânile cu ajutorul țevilor de lemn.
4 În 1600, populația Veneției a crescut atât de mult încât în 1609 „acquaroli” au decis să sape
un canal artificial pentru a accelera livrarea apei. Noul canal, de 1 m lățime și 13,5 km lungime,
începea din râul Brenta și se termina în Moranzani, mult mai aproape de Veneția.
4 Deși apa era publică, „acquaroli” aveau totuși permisiunea de a vinde apă pentru consum
direct, la fel cum ar face niște vânzători ambulanți moderni. Și au început și să depoziteze apa
dulce în butoaie închise pentru a-i păstra puritatea.
4 În continuare, din moment ce „acquaroli” străbăteau cea mai mare parte a orașului pentru a
umple numeroasele fântâni venețiene, au început să strângă și gunoiul.

4 Veneția a facilitat construirea a sute de biserici și mănăstiri în interiorul și în jurul orașului, iar
fiecare avea fântâna sa privată.
4 Cu toate acestea, guvernul venețian își aplica întotdeauna Legea pe teritoriile sale, în fața
căreia trebuiau să se plece chiar și în ordinele religioase. Una dintre aceste legi a obligat ordinele
religioase să ofere acces la fântânile sale în anumite momente ale zilei tuturor cetățenilor
venețieni.

4 Acest sistem genial, care se baza pe fântâni publice, private și religioase, a fost întreținut cu
atenție și monitorizat cu strictețe, a fost un factor important, care a permis Veneției să crească și
să prospere timp de multe secole.
4 Când Serenissima a căzut, lipsa de interes a noilor conducători a făcut ca acest sistem eficient,
dar delicat, de apă să se prăbușească.

4 Nevoia de apă a populației putea fi însă rezolvată prin construirea unui sistem mai modern și mai
eficient: un apeduct.
4 Construcția apeductului de la Veneția a început în 1881 cu așezarea unei țevi din fontă (800 mm
diametru) care trecea pe sub Lagună și lega Moranzani de Veneția.
4 Lucrările au fost terminate în 1884, iar autoritățile au sărbătorit succesul prin construirea unei
fântâni în mijlocul pieței San Marco!

Curiozități
4 Există doar 3 fântâni semnate: pozzo de la Ca’ D’Oro creat de Bartolomeo Bon în 1427 și
fântânile de bronz din curtea Palazzo Ducale, create de Nicolò Conti și Alfonso Alberghetti în 1556
și în 1559.
4 În Piața San Marco era o fântână, dar a trebuit închisă pentru că necesita intervenție continuă.
Apa din interiorul puțului avea tendința să fie contaminată și să devină mirositoare prea repede; apa
nu era deci potabilă dar și mai rău, polua și zona cu mirosul ei urât.
4 Suprafața totală a puțurilor este egală cu 10% din întreaga suprafață a orașului!
4 Fiecare locuitor avea dreptul să aibă în medie 5,5-6,8 L de apă pe zi.
4 În 1858, Comune di Venezia a făcut un recensământ al fântânilor din Veneția: 180 fântâni
publice funcționale și 6.046 fântâni private! Aceeași cercetare a mai arătat că în secolele
precedente au fost închise și îndepărtate 556 de fântâni, printre care și cea din Piazza San Marco.