Note de Curs - Metode de Cercetare În Psihologie - : Universitatea Andrei Șaguna"

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA
FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
CONSTANTA
UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

DOMENIUL DE STUDII: PSIHOLOGIE
CICLUL DE STUDII: LICENȚĂ
NOTE DE CURS
- METODE DE CERCETARE ÎN
PSIHOLOGIE -
- ANUL II -
- SEMESTRUL I -
TITULAR ACTIVITATE: Lect. Univ. Dr. Moraru Aurelia
CONSTANŢA, 2017
1
CONSTANTA
Table of Contents
I. OBIECTIVE.......................................................................................................................................6
1. Obiectivul general al disciplinei.................................................................................................6
2. Obiectivele specifice..................................................................................................................6
II. COMPETENȚE SPECIFICE ACUMULATE..........................................................................................7
1. Competențe profesionale..........................................................................................................7
2. Competențe transversale..........................................................................................................7
III. CONȚINUTURI / NOTE DE CURS....................................................................................................8
CURS NR.1 - PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN PSIHOLOGIE................................8
1.1 Obiectivele cursului.............................................................................................................9
1.2 Caracteristicile cunoaşterii comune.....................................................................................9
1.3 Limitele cunoaşterii comune...............................................................................................9
1.4 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică....................................................................................10
1.5 Programul cercetării în psihologie.....................................................................................10
1.6 Scopurile şi principiile unei bune cercetări........................................................................10
CURS NR.2 - METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A METODELOR IN PSIHOLOGIE. 12
2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie................................................................12
2.2 Metode de cercetare în psihologie....................................................................................13
2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi
psihoterapeutice.....................................................................................................................15
CURS NR.3 - OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR......................................................................18
3.1 Constructe ipotetice. Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale
................................................................................................................................................18
3.2 Ipoteze de cercetare..........................................................................................................18
3.3 Variabile............................................................................................................................20
3.4 Eşantionarea......................................................................................................................21
CURS NR.4 - METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE...................................................................24
4.1 Introducere........................................................................................................................24
4.2 Definire şi caracteristici.....................................................................................................24
4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică..........................................................25
4.4. Observaţie şi experiment..................................................................................................25
4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei..................................................................................25
2
CONSTANTA
4.6. Conţinutul observaţiei......................................................................................................26

4.7 Avantajele şi limitele observaţiei.......................................................................................27
CURS NR.5 - METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARE STIINTIFICA...........30
5.1 Clarificări conceptuale convorbire, conversaţie, interviu..................................................30
5.2 Clasificarea interviurilor.....................................................................................................31
5.3. Interviul clinic...................................................................................................................32
5.4. Interviurilor structurate....................................................................................................34
5.5. Interviurile relaţionale......................................................................................................34
CURS NR.6 - STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE.......................................................................36
6.1. Introducere. Definiţia documentului social......................................................................36
6.2. Clasificarea documentelor................................................................................................37
6.3. Recensământul populaţiei................................................................................................39
6.4. Documnete scrise necifrice...............................................................................................39
6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică...............................................................................40
6.6. Analiza documentelor.......................................................................................................40
6.7. Valoarea si limitele documentelor....................................................................................41
CURS NR.7 - METODA ANCHETEI PSIHOSOCIALE ÎN PSIHOLOGIE. CHESTIONARUL...............42
7.1 Aspecte introductive.........................................................................................................42
7.2 Definirea etapelor.............................................................................................................42
7.3 Definirea chestionarului....................................................................................................43
7.4 Clasificarea chestionarelor................................................................................................44
7.5 Structura chestionarelor....................................................................................................45
7.6 Formularea întrebarilor.....................................................................................................46
7.7 Designul chestionarelor( punerea în pagină a întrebărilor) și condiţii de imprimare........47
7.8 Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar............................................................47
CURS NR.8 - ANALIZA DE CONŢINUT........................................................................................48
8.1 Introducere........................................................................................................................48
8.2. Definirea analizei de conţinut..........................................................................................49
8.3 Unităţi de analiză...............................................................................................................50
8.4 Schema de categorii..........................................................................................................51
8.5 Etapele analizei de conţinut..............................................................................................51
8.6 Procedee de analiză...........................................................................................................52
8.7 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutului....................................................................52
3
CONSTANTA
8.8 Avantajele şi limitele metodei analizei de conţinut catitative..........................................53

8.9 Seminar.............................................................................................................................54
CURS NR.9 - TESTELE PSIHOLOGICE..........................................................................................55
9.1. Algoritmul general de construire a testelor......................................................................55
9.2. Etape în construirea testelor............................................................................................55
9.3. Metode de scalare............................................................................................................56
9.4 Construirea şi experimentarea variantei iniţiale a testului................................................58
9.5. Revizuirea testului şi redactarea formei finale.................................................................58
9.6. Valoarea şi limitele utilizarii testelor în practica psihoterapeutica. Relaţia dintre teste şi
experiment..............................................................................................................................59
CURS NR.10 – METODA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC I.......................................................61
10.1. Introducere.....................................................................................................................61
10.2. Definiţie şi caracteristici.................................................................................................61
10.3. Componentele experimentului.......................................................................................63
10.4. Selectia sl repartizarea subiectilor..................................................................................64
CURS NR. 11 - METODA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC II..........................................................66
11.1. Organizarea experimentului. Fazele unui experiment....................................................66
11.2. Limitele experimentului.................................................................................................66
11.3. Avantajele experimentului.............................................................................................66
11.4. Tipuri de experiment......................................................................................................67
CURS NR. 12 - METODA STUDIULUI DE CAZ.............................................................................68
12.1. Introducere.....................................................................................................................68
12.2. Definiţia metodei............................................................................................................69
12.3. Designul cercetării..........................................................................................................69
12.4. Triangularea....................................................................................................................71
12.5. Defăşurarea investigaţiei................................................................................................71
12.6 Redactarea raportului......................................................................................................72
CURS NR.13 - ABORDAREA SINERGETICĂ A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE.............................74
13.1 Definirea sinergeticii........................................................................................................74
13.2 Cooperare sau conflict metodologic................................................................................75
CURS NR.14. METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII......................................................77
14.1. Definirea metodei...........................................................................................................77
14.2. Obiectul analizei psihologice..........................................................................................77
4
CONSTANTA
14.3. Scopul analizei produselor activității..............................................................................77

14.4. Tehnici de realizare.........................................................................................................78
14.5. Avantajele metodei de analiză a produselor activităţii...................................................78
14.6. Limitele metodei de analiză a produselor activităţii.......................................................79
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................80
IV. Metode de evaluare...................................................................................................................81
5
CONSTANTA
I. OBIECTIVE
1. Obiectivul general al disciplinei
 Însuşirea principalelor concepte, teorii, metode, tehnici, instrumente şi proceduri cu
referire la metodele de cercetare în psihologie. Prezentarea specificului metodologiei
cercetării ştiinţifice în psihologie.
2. Obiectivele specifice
• Dobândirea informaţiilor ştiinţifice şi practic-aplicative necesare utilizării metodelor,
tehnicilor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică.
• Formarea şi dezvoltarea competenţelor necesare elaborării proiectelor de cercetare
ştiinţifică şi de redactare şi prezentare a raportului final.
• Cultivarea eticii şi deontologiei profesionale în desfăşurarea activităţii de cercetare
ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor acesteia.
6
CONSTANTA
II. COMPETENȚE SPECIFICE ACUMULATE
1. Competențe profesionale
C1: Operarea cu concepte fundamentale in domeniul psihologiei
 C1.2. Utilizarea conţinuturilor teoretice şi conceptuale specifice psihologiei într-o
manieră mai largă pentru explicarea şi interpretarea fenomenelor asociate
psihologiei.
 C1.5. Elaborarea de interpretări psihologice ale comportamentului şi ale proceselor
mentale.
C2: Evaluarea psihologică a individului, grupului şi organizaţiei
C2.3. Utilizarea adecvată a instrumentelor de evaluare specifice psihologiei.
C4: Realizarea unui demers de cercetare ştiinţifică în psihologie
 C4.1. Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a principalelor metode de cercetare
specifice psihologiei.
 C4.2. Utilizarea specificului metodelor de cercetare în psihologie pentru explicarea
şi interpretarea fenomenelor conexe acesteia.
 C4.3. Utilizarea adecvată a metodelor de cercetare, în funcţie de specificul temei (a
fenomenului studiat).
 C4.5. Proiectarea demersului unei cercetări psihologice utilizând teorii şi modele
relevante în domeniu
2. Competențe transversale
 C.T.1. Exercitarea sarcinilor profesionale conform principiilor deontologice
specifice în exercitarea profesiei.
 C.T.2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe
diverse paliere ierarhice.
 C.T.3. Autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării
competenţelor profesionale la dinamica contextului social
7
CONSTANTA
III. CONȚINUTURI / NOTE DE CURS
CURS NR.1 - PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN

PSIHOLOGIE
În acest curs, ne vom ocupa de unele aspecte teoretice şi practice implicate în

cercetarea psihologică şi, în mod special vom trata diversitatea modalităţilor prin care
psihologii adună datele. Vom începe prin a ne referi la unele probleme pe care le ridică
psihologia ca ştiinţă. Este de domeniul evidenţei că în psihologie, modul de abordare, de
studiu se schimbă în permanenţă, că apar noi opinii despre psihologie, iar eclectismul
metodelor întrebuinţate în cercetare a devenit un truism. Toate acestea constituie probleme
specifice ale psihologiei ştiinţifice în comparare cu alte ştiinţe. Ne vom ocupa în continuare
de principalele metode de cercetare folosite în psihologie luând totodată în considerare şi
unele probleme pe care acestea le implică.
Cercetările în domeniul psihologiei ne atenţionează că trebuie să fim foarte
vigilenţi atunci când colectăm în mod sistematic date despre condiţia umană. Ca fiinţe
umane, noi putem avea idei preconcepute înrădăcinate adânc în sinele nostru profund şi am
putea avea tendinţa de a generaliza pornind chiar de la propria noastră experienţă. Suntem
unici şi, prin urmare, avem experienţe unice de viaţă, unele dintre acestea pot fi chiar
atipice. E posibil să vedem în exteriorul nostru exact ceea ce ne aşteptăm noi să vedem,
studiile asupra percepţiei şi memoriei vin în sprijinul acestei aserţiuni. Alteori se întâmplă
exact ceea ce am presupus că se va întâmpla deoarece „profeţiile se împlinesc”. Aceasta
este posibil deoarece expectaţiile noastre pot deveni predicţii, ceea ce ar putea însemna că
ajungem în situaţia să determinăm anumite fapte să se întâmple tocmai pentru că avem
convingeri puternice în acest sens şi ne aşteptăm ca ele să se împlinească.
O întrebare firească se ridică: cum am putea detecta ideile preconcepute pe care le
avem, astfel încât acestea să nu altereze cercetarea? Adesea prejudecăţile sunt inconştiente,
pentru a le aduce în conştient este nevoie de travaliu şi efort. Este adevărat ca unele din
acestea au ajutat oamenii de-a lungul existenţei lor să supravieţuiască evidenţiind
flexibilitatea şi adaptabilitatea fiinţei umane. Deşi nu sunt în totalitate nocive,
prejudecăţile, reprezentările şi stereotipurile sociale ridică totuşi anumite probleme în
înţelegerea psihologiei umane. Filosofia, literatura, istoria, arta, au descris acţiunile umane
de-a lungul secolelor făcând chiar speculaţii pe marginea psihologiei umane. Uneori, au
reuşit să aducă anumite clarificări preţioase asupra evenimentelor, dar ele nu ne pot furniza
o înţelegere sistematică şi încredere asupra tratării acestora. Aceasta se întâmplă tocmai
datorită acestor prejudecăţi înrădăcinate în inconştientul nostru care se afirmă cu tărie
afectând modul nostru de raportare la contextele naturale.
Psihologia ca ştiinţă, a apărut pentru prima dată în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Încă de la început, cercetătorii au conştientizat faptul că activitatea
8
CONSTANTA
lor necesită atenţie în legătură cu colectarea datelor despre condiţia umană, cu tratarea
adecvată a acesteia, concluziile pe care le extrag şi respectul necondiţionat pentru OM.
1.1 Obiectivele cursului

În cercetarea ştiinţifică din domeniul psihologiei identificăm următoarele obiective
principale:
1. Transformarea studenţilor din consumatori de cunoaştere psihologică în producători ai
acesteia, ceea ce implică formarea unor abilităţi de cercetare, respectiv cunoaşterea unor
metode de cercetare şi interpretare a datelor obţinute în urma aplicării instrumentelor pe
loturile de subiecţi.
2. Studiul metodologiei ştiinţifice, respectiv metode, procedee, tehnici, suport statistic,
oferă posibilitatea înţelegerii şi evaluării cercetărilor realizate de altcineva. Există şi alte
surse alternative la cercetarea ştiinţifică: simţul comun, arta, literatura, etc.
1.2 Caracteristicile cunoaşterii comune

Spre deosebire de realitatea fizică sau chimică, de exemplu, realitatea socio-umană
este direct accesibilă, de unde iluzia facilităţii cunoaşterii umane.
Realitatea socio-umană ne este foarte familiară astfel încât subiectul naiv poate
înţelege corect comportamentul celorlalţi sau are iluzia ca îl poate înţelege.
Oamenii formulează ipoteze, atribuie cauze, atribuie succesul, eşecul, fac inferenţe,
judecăţi, unii având strategii cognitive foarte complexe, flexibile, subtile. Ei sunt experţi
sau consideră ca sunt experţi în spaţiul lor direct de muncă şi de viaţă. În spaţiul lor de
viată, oamenii se comportă ca mici oameni de ştiinţă. Astfel, cu greu pot fi găsite constatări
şi explicaţii în psihologie care să aibă şi corespondenţe în cunoaşterea comună (proverbe,
zicători). Cunoaşterea comună este puternic stratificată, de la constatări simple
(stereotipuri, prejudecăţi) până la explicaţii şi interpretări nuanţate.
Concluzii: Există o serie de similarităţi între cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, dar
cunoaşterea comună, deşi nu este în mod obligatoriu lipsită de valabilitate, nu este în mod
necesar validă.
1.3 Limitele cunoaşterii comune
 Subiectivitatea: cunoaşterea comună este puternic personalizată, ţine de cel care emite.
 Tendinţa de a absolutiza pe baza unei situaţii particulare.
 Cunoaşterea comună se bazează pe legături aparente.
 In cunoaşterea comună se face confuzie între familiar şi cunoscut.
 Cunoaşterii comune îi lipseşte precizia, nu măsoară.
 Numeroase erori în cunoaşterea comună provin din fenomene banale. De exemplu,
ordinea prezentării informaţiilor, recenţa informaţiilor. (Erorile percepţiei
interpersonale sunt determinate şi de limitele cunoaşterii comune).
 Nu deţine un cod coerent de cunoaştere despre comportamentul uman.
 Rezultatele cercetării psihologice uneori sunt diferite de ceea ce crede omul obişnuit
(vezi experimentul lui Milgram, www.scribd.com).
 Unii oameni consideră că perspectiva lor este singura corectă asupra realităţii socio-
umane.
9
CONSTANTA
 Uneori, cunoaşterea comună creează explicaţii post-factum.

1.4 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică
Fiind o ştiinţă, psihologia utilizează metode sistematice pentru a observa, descrie,
explica şi a face predicţii asupra comportamentelor şi proceselor psihologice.
Ceea ce separă cunoaşterea ştiinţifică de cea comună este metoda.
Metoda ştiinţifică este o metodă empirică – adică este activ bazată pe experienţa în
raport cu lumea.
În acelaşi timp, cunoaşterea psihologică trebuie să se delimiteze de
pseudopsihologie, care este un sistem nonştiinţific pentru că descrierile, explicaţiile şi
predicţiile lor nu pot fi verificate, iar dacă sunt verificate, se dovedesc nefundamentate.
1.5 Programul cercetării în psihologie

În psihologie, progresul cercetării şi cunoaşterii se realizează, în principal, prin
dezvoltarea unei teorii psihologice.
Teoria reprezintă un set coerent de idei care ajută în explicarea observaţiilor şi în
elaborarea predicţiilor. Ea are ipoteze sau enunţuri care pot fi testate pentru a determina
corectitudinea lor. Teoria poate fi definită şi ca o construcţie ideală sau conceptuală care
încearcă să organizeze şi să exploreze anumite aspecte ale ambianţei.
O cercetare psihologică poate fi condensată pentru descoperirea a cât mai multe
fapte, dar ştiinţa modernă avansează dacă reuşim să descriem cât mai multe fapte prin cât
mai puţine teorii (principii fundamentale).
În psihologie, teoria are doua scopuri principale:
 Trebuie sa fie capabilă să explice cât mai multe fapte;
 Să permită cercetătorilor sa elaboreze predicţii asupra a ceea ce se va întâmpla în noi
situaţii.
Scopul multor cercetări este de a testa predicţiile utilizând metode ştiinţifice. Predicţiile
sunt adesea prezentate în forma ipotezelor, care sunt afirmaţii despre relaţia cauzală dintre
fenomene particulare.
Avantajul de a avea o teorie este acela că ştim unde să căutăm pentru confirmare,
pentru explicaţie. Progresul ştiinţific se realizează astfel prin trei modalităţi:
1. Prin colectarea unor date care susţin teoria.
2. Prin colectarea unor evidenţe care o contrazic.
3. Când supunem teoria la probă şi ea ne explică de ce se întâmplă, nu numai să descrie ce
se întâmplă.
1.6 Scopurile şi principiile unei bune cercetări.
Scopurile:
1. Descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, eveniment

prin abilităţi de observare sistematică;
2. Predicţie, se fac predicţii în forma ipotezelor privind schimbările în comportament,
experienţe mentale;
10
CONSTANTA
3. Control (manipularea factorilor care afectează comportamentele respective), controlul

este momentul esenţial al cercetării ştiinţifice prin metoda experimentală;
4. Explicaţie, descoperirea cauzelor schimbărilor comportamentelor, trăirilor, proceselor.
Principiile unei bune cercetări:
1. Fidelitatea – calitatea unei cercetări prin care un rezultat empiric poate fi reprodus.
Repetând cercetarea, obţinem acelaşi rezultat, deci el nu este rodul unei întâmplări.
2. Validitatea – exprimă faptul că o cercetare arată ceea ce şi-a propus să arate.
Există mai multe tipuri de validitate:
 Validitate predictivă, ţinând cont că ea arată ceea ce şi-a propus să arate, se pot face
predicţii (identificarea comportamentelor / efectelor, performanţelor viitoare);
 Validitate concurentă (concordanţa cu cercetări similare) – permite diferenţierea celor
cu rezultate superioare de cele cu rezultate inferioare;
 Validitate de conţinut – în sensul că ipoteza cercetată reflectă aspectele relevante ale
conceptului, teoriei;
 Validitate aparentă – cercetarea sa fie credibilă.
 Validitate de construct (strâns legata de validitatea de conţinut) – se referă la esenţa
conceptului (se măsoară realmente ceea ce şi-a propus să măsoare).
 Sa fie cumulativă – adică să ţină seama de alte cercetări în domeniu, fie ele bune sau
rele.
 Caracter economic – o bună teorie este aceea care oferă cea mai simplă, mai economică
şi mai eficientă explicaţie a evidenţei.
 Caracter public – cercetarea trebuie supusă la o posibilă critică de evaluare de către
comunitatea ştiinţifică pentru a fi siguri de calitatea ei, astfel încât să poată intra în tezaurul
cunoaşterii ştiinţifice.
11
CONSTANTA
CURS NR.2 - METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A

METODELOR IN PSIHOLOGIE
Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”,

Instrument de investigare”, vom putea preciza conţinutul conceptului de “ metodologie”,
aşa cum este utilizat cu referire la cercetările socioumane empirice.
2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie

Din punct de vedere etimologic, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează
ştiinţa metodelor. Considerăm metodologia (în genere) ca parte a discursului filosofic,
care conţine analiza metodelor folosite în ştiinţa modernă, întemeind o viziune generală
asupra acestora (Cazacu,A., 1991).
Metodologia are şase teme principale:
 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

 analiza conceptelor;
 analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;
 analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
 sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;
 formalizarea raţionamentelor.
Există două accepţiuni ale metodologiei:
• concepţia generală a cercetătorului cu privire la principiile teoretico-ştiinţifice pe
care se bazează;
• ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în psihologie pentru a recolta şi
interpreta date empirice în vederea construirii şi evaluării de ipoteze teoretice despre
comportament şi psihic.
O metodologie are urmatoarele elemente de clase:
 enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);

 metodele şi tehnicele de culegere a datelor;
 tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor (de ordonare, de sistematizare);
 procedeele de analiză, interpretare a datelor empirice în vederea elaborării de
descrieri, tipologii, explicaţii, predicţii.
Metoda, de la grecescul “methodos” =mijloc, cale, mod de expunere) este un mod de
cercetare, un sistem de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii
obiective (Cazacu,A., 1991). Ea se se constituie în aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei,
care jalonează calea descoperirii de noi cunoştinţe. Caracterul ştiinţific al unei metode
precum şi eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a
legităţilor lor. Sursa metodei se află în realitate deoarece există o corespondeţa relativă
între legile obiectului şi principiile cunoaşterii acestuia, stabilită prin experienţă pe cale
inductivă sau/şi prin deducţie logică.
Metoda se constituie prin urmare la două niveluri:
12
CONSTANTA
 teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi

 operator (de lucru), în cadrul căruia ne apare ca ansamblu complex de operaţiuni şi
proceduri concertante, montat în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective
ale cunoaşterii; metoda este, astfel, un corp de principii care conduc orice cercetare
(investigaţie) organizată, un ansamblu de norme care permit selecţionarea unor
tehnici de abordare a domeniului studiat. Metoda conduce la elaborarea unui
program de muncă, adecvat scopurilor propuse (apud Cazacu,A., 1991).
2.2 Metode de cercetare în psihologie
Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie
Nu există un consens al cercetătorilor în ceea ce priveşte teoria metodelor (tipologia,
criterii de clasificare), clasificarea metodelor diferă de la autor la autor.
Tipuri de clasificare in functie de urmatoarele criterii:
caracter  metode obiective
metode subiective
metode de recoltare a datelor
scop  metode de diagnoză
metode de prognoză
specificul relaţiilor investigate metode cantitative
metode calitative
(Zlate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)
Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul de

implicarea al cercetătorului asupra obiectului de studiu) prin posibilitatea controlului
variabilelor, împart metodele în: experimentale şi nonexperimentale (cvasiexperimentale şi
de observaţie).
Metodele experimentale – constă în proceduri controlate în care experimentatorul
manipulează variabila independentă pentru a determina efectul asupra variabilei
dependente.
Experimentul poate fi condus în laborator, în teren sau poate fi utilizat evenimentul
natural.
Avantaje:
- stabileşte relaţia cauza-efect;
- procedurile sunt puternic controlate, astfel că ele pot fi repetate de alt cercetator
(grupul de control este foarte puternic la experimentul de laborator şi mai redus la
experimentul natural);
13
CONSTANTA
Dezavantaj: rezultatele de laborator pot fi mai greu generalizate în afara lui 

experimentului îi lipseste validitatea ecologică.
Metodele nonexperimentale
1. Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;

Avantaj: tablou detaliat al comportamentului si dezvoltarii persoanei.
Dezavantaje:
 nu poate fi foarte generalizată;
 poate reflecta tendinţele deformatoare ale observatorului;
2. Observaţia naturală = observarea oamenilor în ambientul lor natural și fără

manipularea comportamentului;
Avantaje:
 ofera o bună descriere a comportamentului;
 comportamentul nu este distorsionat pentru că se desfaşoara în condiţii naturale;
 este o sursa pentru ipotezele de cercetare.
Dezavantaje:
 nu poate explica relatii de tip cauză-efect;
 se manifestă tendinţele observatorului.
3. Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea

comportamentului.
Avantaje:
 descriere mai bună;
 control mai mare decat în ambientul natural;
Dezavantaje:
 artificialitatea;
 nu poate explica relaţii de tip cauza-efect;
 se manifestă tendinţele observatorului.
4. Interviul  participanţii sunt chestionaţi despre anumite aspecte ale vieţii lor.
Avantaj: grad mai mare de implicare în viaţă, atitudinile şi opiniile persoanei.
Dezavantaje:
 pierderi de memorie;
 distorsiuni voluntare ale memoriei.
5. Studiile de corelaţie = studii care masoară direcţia si marimea relaţiei între

variabile.
Avantaj: permit predictii despre o variabilă plecând de la cealaltă variabilă.
Dezavantaj: nu pot determina relaţia cauza-efect.
Există şi metode statistice. Acestea pot fi clasificate în:
 Statistici descriptive – masurarea tendinţei centrale şi variabilitatea (abaterea

standard etc.), rezumă datele de cercetare.
 Statistici corelaţionale – măsoară variația concomitentă a două variabile.
14
CONSTANTA
 Statistici inferenţiale – utilizate pentru a vedea dacă modificările variabilei

dependente sunt cauzate de variabila independentă.
Tehnica şi procedee
Componentele metodei se numesc procedee sau tehnici (unii autori consideră că

tehnica este compusă din procedee). Termenul de “tehnică” își are sorgintea în grecescul
“tekne” şi se traduce prin procedeu, vicleşug. În genere, tehnica se defineşte prin
trăsăturile sale de ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune
eficientă, atât în sfera producţiei materiale cât şi în sfera producţiei spirituale (cunoaştere,
calcul, creaţie etc), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (Cazacu,A., 1991).
Procedura ca element asociat tehnicilor de investigaţie, de culegere, prelucrare şi
interpretare a datelor, se referă la operaţiile directe de raportare a cercetătorului la obiectul
cercetat, la maniera de punere în relaţie a datelor, de exprimare şi de tratre primară a
cestora (Cazacu,A., 1991).
Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare, iar instrumentele de cercetare sunt unelte materiale de care se foloseşte
cercetatorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor.
Metodele, tehnicile şi procedurile comportă legături multiple şi toate, se
subsumează unei perspective globale, de nivel teoretico-metodologic.
2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi

psihoterapeutice
Interviul de evaluare-ghid
Termenul “clinic” îşi are originea în cuvântul grecesc Kline, care înseamnă pat. În
medicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii de la patul
bolnavului; astăzi se foloseşte şi termenul de “învăţământ clinic” cu referire la procesul de
dobândire de cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia ( Dafinoiu, I.,
2002). În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el
vizează dobânidrea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin
focalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei
de interviu.
Interviul clinic este însăşi paradigma muncii psihologului clinician. Prin utilizarea
interviului, psihologul poate să obţină informaţii despre problemele şi dificultăţile
subiectului, despre evenimentele trăite, istorie sa, relaţiile cu ceilalţi, viaţa sa intimă etc.
Prin urmare, acest instrument ne permite accesul la subiectivittaea clientului (pacientului)
şi înţelegerea acestuia în specificitatea sa. Informaţiile pe care le obţinem cu acest
instrument un pot fi înţelese altfel decât raportate strict la cadrele de referinţă ale
subiectului investigat. Noţiunea de interviu clinic este legată de Carl Rogers,
psihoterapeut american interesat de dinamica personalităţii şi de valorile umane.. Carl
Rogers avea convingerea că “singur pacientul ştie unde şi cum suferă”. Toate aceste
noţiuni fundamentează astăzi cadrul desfăşurării practice a interviului clinic.
Tipuri de interviu:
15
CONSTANTA
1. Interviu non-directiv, se centrează pe persoană si subiectul investigat are

libertatea de a vorbi despre problemele sale, dificultăţi şi teme de interes.
Clinicianul îl ascultă fără să-l întrerupă, pune din când în când întrebări,
circumscrie anumite teme şi respectă momentele de tăcere, discontinuităţile,
asociaţii libere;
2. Interviu semi-directiv, se defăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele
teme ce vor fi explorate împreună cu subiectul;
3. Interviu directiv, subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate.
Relaţia psiholog-pacient favorizează un dialog asimetric între un subiect şi un
profesionist, care trebuie să aibă competenţa de a lua o anumită poziţie în acest tip de
dialog.
Metoda biografică (anamneza)
Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină şi

desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. În psihologie, metoda biografică
implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de
existenţă (Cosmovici, A,1996). Studiul trecutului unei persoane este foarte important
deoarece în primii ani de viaţă, în special în primii trei ani (şi în următorii patru ani), se
pun bazele formării personalităţii copilului şi a individualităţii acestuia, are loc
cristalizarea caracterului. Familia joacă un rol central în modelarea fragilei mlădiţe prin
asigurarea climatului sanogen, a unor interrelaţii bazate pe iubirea necondiţionată, respect
şi încredere. La cest nivel găsim cauzele primare ale comportamentului la vârsta adultă.
Firul vieţii psihice concrete, desfăşurat de-a lungul anilor, ne dezvăluie motivele,
interesele, aspiraţiile reale. Mai târziu, când examinăm modul de reacţie concret al unei
persoane în contexte de viaţă obişnuite, ajungem la o imagine corectă asupra specificului
său, nedistorsionat de ambianţa artificială a unui examen psihologic.
Metoda biografică se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din
viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre
evenimentele scop şi cele mijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale
metodei, au ca scop tocmai surprinderea relaţiilor dintre evenimente.
Exista o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode - cea a măsurării, în care
indicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul dispune de
două categorii de procedee de analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică:
 procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;

 procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi
obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi pâna la cel al culcării.
În cadrul investigaţiei biografice, distingem două momente importante: recoltarea
datelor şi interpretarea acestora.
Recoltarea informaţiei primare se poate face pe două căi: indirect şi direct.
 Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, medicale,

profesionale, caracterizări, recomandari, jurnale, date de familie etc.), analiza
produselor activităţii (modelaj, pictură, caiete de teme) şi în discuţii cu
16
CONSTANTA
persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative (rude,

prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.).
 Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi
subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau
interviuri speciale. Se ştie ca oamenii diferă foarte mult între ei în ceea ce
priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer
trecutul.
Aspectul esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice este reprezentat de efortul de
interpretare. Interpretrea este necesară în absolut toate metodele psihologice, dar numai în
anamneză, ea devine esenţialul, momentul caracteristic. S+ar putea spune că metoda
biografică este o hermeneutică a materialului oferit de existenţa unei anumite persoane.
Acest demers specific este, din păcate, puţin elaborat ştiinţific.
Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această
metodă.
Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui
individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă
sau chiar voit deformată
17
CONSTANTA
CURS NR.3 - OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

3.1 Constructe ipotetice. Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi
operaţionale
Constructe ipotetice
În scopul declanşării unei cercetări, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele

pe care ne bazăm activitatea. De exemplu, conceptele de comportament, moitvaţie, găndire
sau inteligenţă sunt termeni generali care se referă la o varietate largă de reacţii, trăiri,
judecăţi pe care oamenii le exteriorizează. Ele reprezintă idei generale pe care se bazează
«construcţia» cercetării, aceşti termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct
ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică particulară pentru a
descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază
(Aniţei, 2007). Este o idee care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să
comunicăm interpretările comportamentale concrete. Studiul constructelor se face indirect
prin observarea aspectelor lumii reale pe care considerăm că le-ar reflecta. Se fac apoi
raţionamente despre constructe şi modul lor de operare în natură pentru determinarea
comportamentului. Trebuie să definim fiecare construct ipotetic în termenii unui eveniment
specific, măsurabil ce reflectă constructul.
Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale
Operaţionalizarea permite să distingem între ceea ce aparţine ştiinţei şi ceea ce

aparţine speculaţiei ( Paul Fraise). Operaţionalizarea conceptelor constă, în ansamblu,
într-un şir de operaţii care pun în legătură cognitivă enunţurile şi, îndeosebi, conceptele
generale, cu acele concepte care le pot măsura sau evalua şi care se numesc concepte
« operaţionale ”.
Operaţionalizarea conceptelor este trecerea de la concept la dimensiuni, variabile,
indicatori şi indicii săi specifici.
Definiţia nominală (sau verbală) constă din spcificarea înţelesului unui termen cu
ajutorul altor termeni sau altfel spus din descrierea verbală a semnificaţiei unui concept.
Definiţia operaţională are o deosebită importanţă în stiintele sociale şi
comportamentale pentru că cele mai multe din obiectele şi calităţile designate prin termeni
din vocabularul acestor ştiinte nu pot fi direct observabile.
Valorile, atitudinile, inteligența nu pot fi direct observate: nici alinierea, structura socială
sau deprivarea relativă și în astfel de cazuri, se înceraca traducerea conceptelor.
3.2 Ipoteze de cercetare.

Precizări terminologice
Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care oferă posibilitatea
trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte.
Ipotezele nu trebuie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea are o
funcţie instrumentală şi reprezintă un enunţ care nu se confruntă cu realitatea. Bănuiala
18
CONSTANTA
constituie echivalentul ipotezei în planul cunoaşterii la nivelul simţului comun. Pornind de

la un număr redus de informaţii întâmplătoare, se formulează enunţuri despre legăturile
dintre fenomene, dar sunt simple bănuieli. Ipotezele se bazează pe un număr mare de
observaţii sistematice (Chelcea, 2004).
Formularea ipotezelor de cercetare reprezintă un moment esenţial în metodologia
cercetării, ipotezele ghidează şi direcţionează întreaga activitate de cercetare. Ipotezele
sunt considerate a fi “inima” sau “nucleul” cercetării.
Definiţia şi dimensiunile ipotezei

După Theodore Caplow « O ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă
care permite verificarea empirică « Theodore Caplow ( apud Clelcea, 2004).
Etimologic, conceptul de ipoteză derivă din limba greacă veche : « hupothesis » şi
desemnează acţiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo). Se mai consideră uneori
(Stahl, 1974) că termenul ar deriva din grecescul « hipo » şi « thesis » (poziţie) şi în
această accepţiune ar insemna subteză. Alţi specialişti (Constantinescu, 1972) consideră că
ipoteza înseamnă o pre-teză sau antiteză, adică ceea este inaitea tezei.
Principalele caracteristici care întemeiază ştiinţific enunţul ipotetic :

a) Validitatea. Ipoteza trebuie să aibă un anume grad de concordanţă cu materialul faptic la
care se referă.
b)Verificabilitatea. Ipoteza poate fi admisă, ca atare, numai dacă este principial verificabilă
(testabilă) cu mijloace adecvate demersului ştiinţific.
c) Îndoiala şi provizoratul. Ipoteza nu reprezintă o certitudine, ci o supoziţie, o
presupunere. In consecinţă, ea se va transforma în teză ( de îndată ce a fost confirmată), va
fi abandonată sau reformulată (dacă a fost infirmată).
d) Comunicabilitatea. Ipoteza trebuie să fie formulată clar şi simplu sub aspect logic, să
poată fi preluată de alţi cercetători în vederae verificării sale. Claritatea enunţurilor
ipotetice asigură premisele pentru dobândirae unui ridicat grad de fidelitate a operatorilor,
eliminând, astfel, ambiguitatea şi confuzia (Cazacu, A., 1991).
Elaborarea ipotezelor presupune, în linii generale, un demers intelectual de tip inductiv sau
de tip deductiv, cele două tipuri fiind puternic interferente.
Modalitatea inductivă presupune consideraraea faptelor concrete ca bază de
pornire pentru formularea ipotezelor. Ea se exprimă în plan intuitiv constituit prin
confruntarea imediată şi rapidă a datelor existente cu capacitatea analitică a cercetătorului)
şi raţional (bazat pe o atentă şi laborioasă examinare a faptelor, cu ajutorul unor judecăţi
adecvate), precum şi prin efectul de « serendipitate » ( naşterea ipotezei din constatarea
unui fapt-surpriză, neaşteptat, izolat, inexplicabil cu ajutorul informaţiilor existente pâna în
acel moment).
Modalitatea deductivă constă în considerarea, alături de fapte, a ideilor
preexistente, din care se extrag noi presupuneri.
Distingem trei cazuri ale acestei modalităţi :
19
CONSTANTA
a) deducerea ipotezei dintr-o teorie formulată, ceea ce presupune integrarea faptelor cărora
le căutăm explicaţie într-o structură conceptuală definitivată, intr-un model analitic unitar.
Acesta este cazul deductiv fundamental, orice altă manieră de formulare şi construire a
ipotezelor fiind subordonată unei opţiuni teoretice de bază ;
b) deducerea ipotezei din lucrări anterioare, dar fără explicitarea modelului teoretic de bază
(acesta rămânând implicit)
c) deducerea ipotezei cu ajutorul raţionamentului analogic, care presupune « apropierea »
unor corpuri de de date distincte, operaţie din care pot rezulta formulări noi, cu caracter
ipotetic, datorate « translaţiei analitice » pe care o poate face cercetătorul de la un domeniu
la latul al vieţii sociale.
Clasificarea ipotezelor
Clasificarea ipotezelor se face în funcţie de anumite criterii :
a) După nivelul de elaborare, distingem ipoteze de cercetare şi ipoteze de lucru
(operaţionale) ;
b) După întindere (sferă), ipotezele pot fi globale sau parţiale ;
c) După conţinutul lor, distingem ”ipoteze uniformităţi-teorii” şi ”ipoteze acţiuni” ;
d) După scopul cercetării distingem: ipoteze descriptive (de identificare a unor
fenomene, de clarificare); ipoteze statistice (ipoteze de nul) sau probabiliste (de
explorare a unor corelaţii între variabile analitice sau de extrapolare a
caracteristicilor unui eşantion la universul integral al populaţiei cercetate); ipoteze
euristice (care au rolul de a stimula permanent actul investigatoriu, prospectând
legăturile noi); ipoteze nomologice (anticipări asupra condiţiilor şi modurilor de
formare a legilor);
e) După gradul comunicării (formulării) distingemIpoteze implicite şi explicite ;
f) După modul de formulare: ipoteze apriori și ipoteze aposteriori (”post-factum).
Ipotezele aposteriori (”post-factum”) rezultă în urma finalizării unei cercetări şi
exprimă legături posibile şi probabile intra şi/sau inter-fenomenale, care nu au fost
cuprinse în orizontul cercetării sau care emerg din structura conceptuală, teoretică a
generalizărilor operate pe baza cercetării.
3.3 Variabile
Stabilirea variabilelor reprezintă momentul cheie al cercetării. Conceptul de „variabilă”
are mai multe conotaţii în ştiinţele socioumane. Ea desemnează în sens restrâns calitatea.
În sens general, termenul de „variabilă” priveşte indicarea proprietăţii fenomenelor şi
proceselor sociale de a schimba, de a lua valori diferite de la un moment la altul, de la un
individ la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura fenomenului respectiv. În
această accepţie, termenul de „variabilă” este pus în relatie cu cel de „criteriu”. Variabila
este o noţiune foarte disputată în cercetarea socioumană. Dupa Ion Mărginean (1982),
trebuie reţinute cel puţin trei înţelesuri:
1. Desemnarea cantităţii, a laturii cantitative a fenomenelor observate ( vârsta este a
astfel de variabilă).
2. Desemnarea proprietăţii fenomenelor de a se schimba, luând valori diferite de la un
moment la altul. În această accepţiune, variabila ne apare ca rezultat al împărţirii
20
CONSTANTA
colectivităţii după unul sau mai multe criterii: sexul vârsta, nivelul de şcolaritate,
mediul rezidenţial etc.
3. Desemnarea unui moment (“nod”) analitic pe traseul operaţional concept-
indicatori, unele concepte bucurându-se de proprietatea de a lua valori diferite pe
un continuum anume.
Variabilele sunt, şi ele, concepte subsumate conceptelor de bază ( de pornire), indicând
sensul variaţiei faptelor pe care le subîntinde conceptul. După G. de Landshere, variabilele
sunt caractere sau termeni cărora li se pot atribui mai multe valori (eventualităţi) într-un
ansamblu numit “domeniu de variaţie”.
Există o bogată tipologie a variabilelor: independente (active) referitoare la cauze într-
un raport cauzal,; aleatoare (cunoscute numai prin tragere la sorţi a individului sau altei
unităţi de analiză, căreia i se măsoară un caracter); analitice (determinate prin operaţii
matematice sintetice); alocate (date, existente ca atare-vârstă, profesiune, sex); antecedente
care premerg alte variabile într-un şir cronologic); auxiliare (cărorra li se cunosc valorile,
dar se introduc în studiu pentru a se obţine o imagine mai completă); compuse (sintetice,
reunind mai multe variabile, de ex.: “statul socio-educaţional”; concomitente (care
evoluează în acelaşi sens cu alte variabile); confuzionale (care afectează rezultatele
cercetării, fără a avea legături explicite cu variabilelel studiate şi definite); constitutive
(care explică o anume legătură testată dintre alte variabile); contextuale ( calificatoare ale
unui context studiat); continui (care pot lua orice valori); controlate (manipulabile de către
cercetător); dependente (pasive, indicând fenomenul de explicat; discrete (compuse din
elemente separate- sex, rasă, profesiune); de intrare (caracteristicile inputurilor în sisteme
definite); distributive (care permit clasificarea datelor de observaţie); globale (referitoare la
realităţi macro-sociale); istorice (care variază în timp); manifeste (interpretabile pornind de
la sensul lor imediat, observabil); latente (ascunse, care oferă o explicaţie pentru corelaţii
manifeste, dar necesită studii în “profunzime”); moderatoare ( nuanţează relaţia dintre VI
şi VD); nominale (calitative); parazite ( influenţează variabilele cercetate, dar un fac
obiectul cercetării); predictive (a căror valoare permite să se prevadă valorile altor
variabile); test (care furnizează informaţii suplimentare, probatorii, relativ la legăturile
diferitelor variabile.
Analiza variabilelor are mai multe modalităţi:
1. Analiza univariată - în care se consideră doar o singură variabilă.
2. Analiza bivariată este cea care explicitează tipul relaţiei dintre două variabile
definie.
3. Analiza multivariată. Este o modalitate mai complexă, presupune luarea în
considerare simultan, a tuturor legăturilor dintr-un set larg de variabile.
4. Analiza discriminată- urmăreşte combinaţii de variabile care discriminează cel
mai bine într-un ansamblu mai larg.
5. Analiza de regresie- permite, pornind de la evaluări efectuate asupra unui
eşantion, stabilirea celei mai bune realţii de tip linear între o variabilă
dependentă şi un anumit număr de variabile indepenente.
21
CONSTANTA
3.4 Eşantionarea
Una dintre cele mai importante probleme în proiectarea unei cercetări este cea legată
de eşantionare sau selecţie. Aceşti termeni sunt consideraţi sinonimi şi desemnăm prin ei
setul de operaţii, cu ajutorul cărora, din ansamblul populaţiei vizate de cercetare, se alege o
parte, care va fi supusă direct cercetării şi această parte se numeşte eşantion.
Alegerea trebuie făcută de aşa manieră încât, prin intermediul acestui studiu redus, să
se obţină concluzii cu valabilitate generală, adică dând seamă de caracteristicile
întregului univers de indivizi constituenţi ai populaţiei (Rotariu, Iluţ, 2001).
Calitatea esenţială a eşantionului este reprezentativitatea, care constă în capacitatea
acestuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este
extras. Notiunea de reprezentativitate, capătă o semnificaţie foarte exactă în contextul
teoriei matematice a probabilităţilor, teorie prin care, se fundamentează întreg câmpul
problematic legat de eşantionare. Această cale matematică de abordare, conduce la o
exprimare cantitativă a graddului de reprezentativitate a unui eşantion, în care intervin
două entităţi diferite ca natură :
 O mărime d, numită eroare maximă, ce exprimă diferenţa cea mai mare pe care o
acceptăm să apară între o valoare, v*, găsită pe eşantion, şi valoarea
corepunzătoare, v, din populaţie ;
 O mărime P, numită nivel de probabilitate sau nivel de încredere, care arată ce
şanse sunt ca eroarea reală comisă, atunci când valoarea v-fireşte, necunoscută-este
aproximată prin v*, să nu depăşească limita d.
Pentru nivelul de probabilitate, valoarae minimă acceptată este de 0,95, ceea ce
înseamnă că şansele de a greşi estimarea nu trebuie să fie mai mari de 5%. În
majoritatea studiilor se obişnuieşte să se evidenţieze tocmai această probabilitate de a
« greşi », notată cu p şi care este complementară celei despre care am vorbit mai sus :
p= 1-P.
Pentru valoare d, o eroare de 3 puncte procentuale, este de regulă acceptabilă în studiile
psihosociologice aplicate, dacă e vorba de proporţii, dacă este vorba de alte mărimi, se
poate generaliza acest ordin de mărime spunând că o eroare de 2-3% din mărimea estimată
se poate accepta. În consecinţă, folosirea expresiei de “eşantion reprezentativ”este
justificaă, dacă prin aceasta se înţelege că, în raport cu toate caracteristicile studiate,
eroroarea d este sub o limită acceptabilă, iar mărimea p se află sub pragul de 5% (sau P
peste cel de 95%).
Gradul de reprezentativitate a eşantionului depinde de următoarele aspecte :
 caracteristicile populaţiei care urmează a fi studiată, într-o cercetare se studiază
seturi de însuşiri ;
 mărimea eşantionului, sporul de reprezentativitate nu este direct proporţional cu
creşterea volumului eşantionului, dependenţa dintre reprezentativitate şi numărul
de indivizi din eşantion nu este lineară. Un eşantion format din n indivizi are,
ceteris paribus, aceeaşi reprezentativitate, indiferent de mărimea populaţiei din care
este extras.
 procedura de eşantionatre folosită. Calculul reprezentativităţii unui eşantion este
posibil numai pentru anumite procedee de alegere a eşantionului, cele aleatoare sau
probabilistice. Între tehnicile de eşantionare-chiar probabilistice-există diferenţe
22
CONSTANTA
mari în ceea ce priveşte asigurarea reprezentativităţii, prin urmare, nu toate au

aceeaşi valoare de cunoaştere.
O distincţie clasică este cea dintre eşantioane aleatoare (probabilistice) şi nealeatoare
(neprobabilistice).
O procedură de eşantionare este aleatoare atunci când fiecare individ din populaţie
are o şansă calculabilă şi nonulă de a fi ales în eşantion. Orice procedură care încalcă cel
puţin una din aceste cerinţe este neprobabilistică.
Eşantionare simplă aleatoare. Procedura “tipic ideală“ de selecţie simplă aleatoare
este cea a loteriei sau a “tragerii la sorţi“. Pentru fiecare individ din populaţie, se
confecţionează un bileţel, o bilă etc., care se introduc în urnă, unde se amestecă bine şi se
extrag atât căt o cere efectivul eşantionului.
Eşantionare prin stratificare. Aceasă procedură probabilistică, în forma cea mai
simplă, are la bază următoarea idee. Se porneşte de la o diviziune a populaţiei, după un
anumit criteriu, cifre care prin însumare dau efectivul populaţiei.
Eşantionare multistadială. Denumirea de “multistadială“ provine din faptul că există
mai multe stadii în alegerea eşantionului final, corespunzător fiecărui nivel al unităţilor de
eşantionare.
Eşantionarea multifazică. Procedura constă în alegerea, iniţial, a unui eşantion de
dimensiune mai mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare mai simplu,
eşantion care la rându-i se supune unor operaţii succesive de eşantionare, determinându-se
astfel loturi din ce în ce mai mici, cărora li se va aplica (şi) alte instrumente, de regulă tot
mai complexe, mai subtile şi deci mai sofisticate.
Eşantionarea nealeatore pe cote.
Este cea mai cunoscută şi mai utilizată procedură de eşantionare nealeatoare şi ea
prescrie alegerea pentru cercetare a subiecţilor prin încadrarea acestor alegeri în “ cote”,
adica indicând frecvenţele indivizilor care prezintă anumite însuşiri.
23
CONSTANTA
CURS NR.4 - METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE

4.1 Introducere
Observaţia este cea mai veche metodă psihologică, ea este prezentă în mod practic
în toate domeniile psihologiei. Orice cercetare concretă are ca punct de plecare un proces
observaţie.”Pleci de la obsevaţie, descoperi un fapt interesant, urmează să reproduci apoi
situaţia respectivă făcând să varieze factorii implicaţi” spune într-un interviu, Piaget. De
fapt, aici începe experimentarea.
Observaţia, ca metodă de investigaţie, nu se reduce la simpla impresie asupra unei
persoane sau a unui fapt. Observatorul are şansa de a descoperi un fapt inedit sau demn de
atenţie numai dacă inspectează realul, fiind înzestrat cu un fond bogat de cunoştinţe, fond
de ipoteze latente, în măsură să faciliteze formularea unor ipoteze locale care să fie supuse
experimentării şi verificării (P.Fraise, 1982).
Se impune a preciza că există o distincţie între observaţia care însoţeşte activitatea
profesională a psihologului în general şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare în
psihologia experimentală. Prima formă de observaţie, adesea se constituie într-o sursă
pentru cea de-a doua. Precizarea făcută are în vedere specificul activităţii psihologiei
experimentale în care observaţia joacă rolul metodei de cercetare.
4.2 Definire şi caracteristici

Etimologia cuvântului îşi are sorgintea în latinescul observaţio,-onis şi înseamnă a
privi, a fi atent la. Dacă în experiment, în mod deliberat se provoacă o modificare a
variabilei independente urmărindu-se efectele acesteia asupra variabilei dependente
(comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul natural de desfăşurare,
încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante, edificatoare (Aniţei,
2007).
În experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va
urmări obţinerea unor date suplimentare, care să descrie modificările variabilei dependente.
Metoda observaţiei poate fi utilizată cu succes în laborator, distincţia esenţială care se
impune este aceea a prezenţei sau absenţei a manipulării deliberate a variabilelor implicate.
Marca psihologică a observaţiei ca metodă de cercetare în laborator, o constituie
înregistrarea sistematică a manifestarilor comportamentale aşa cum se prezintă ele în
condiţiile normale ale contextului de desfăşurare într-un mod discret. Banister et al., 1996
(apud Aniţei, 2007) impun şi alte caracteristici definitorii observaţiei:
 Precizia observaţiei;
 Focalizarea;
 Nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul observat;
 Durata observaţiei;
 Nivelul de informare oferit subiectului observat.
24
CONSTANTA
4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică

Observaţia ocazională, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli,
este observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog, fie asupra lui, fie asupra celor
din jurul său (Aniţei, 2007).
Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală, ce apre într-
un anumit context expeimental, cercetătorul constatând aspecte inedite, chiar dacă
urmăreşte un set de scopuri proprii. Aceasta poate contribui la extragerea unor concluzii
total neaşteptate şi originale îmbogăţind istoria ştiinţei.
Observaţia sistematică este străină clişeelor obişnuite, ea urmăreşte înregistrarea
obiectivă a faptelor după un plan riguros în cadrul proiectului de cercetare prin
restrângerea câmpului studiat şi impunerea selectării datelor relevante pentru experiment.
Datele observaţiei sistematice vor fi consemnate în mod riguros de către observatori în
cadrul grilei de observaţie alcătuite şi planificate anterior.
4.4. Observaţie şi experiment

Din perspectivă temporală, cele două metode de cercetare constituie două momente
succesive, observaţia precede experimentul. Aceasta este o ordine istorică atăt în evoluţia
şiinţelor cât şi implicit a psihologiei. În mod obişnuit, spunem că realitatea fiind observată,
ne semnalează anumite probleme, pe care ulterior le vom aborda într-o manieră
experimentală. Observaţia survine pe parcursul experimentului ca sursă de date
suplimentare asupra efectelor variabilei independente fiind totodată şi o metodă ajutătoare.
Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte ce au
darul de a fi raspunsul la anumite probleme. Găsim ceea ce căutăm de cele mai multe ori,
laboratoarele au acumulat de-a lungul timpului multe date observaţionale şi unele din
acestea sunt inutile deoarece cercetătorii nu au pus întrebări precise.
Diferenţa observaţie-experiment constă în calitatea întrebării puse, în observaţie
întrebarea rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau are o vagă idee; în
experiment întrebarea se transformă în ipoteză, se avanseză supoziţia existenţei unei relaţii
între fapte, experimentul îşi propune să verifice relaţia. Procedurile observaţiei sunt mai
puţin riguroase decât ale experimentului, între cele două metode de cercetare în
psihologice existând şi diferenţe de grad şi nivel. În cazul experimentului explorator de
tipul „ce se întămplă dacă…”, observaţia va avea un rol mai imporetant deoarece ea pare să
fie calea de evidenţiere a modificărilor induse în mod explorator. Cea mai relevantă
distincţie observaţie-experiment este dată de precizia înregistrării observaţiilor.
Dezvoltarea metodologiei în psihologie impune observaţiei asigurarea rigorii prin
îmbunătăţirea modului de observare şi înregistrare a conduitei umane.
4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei

a). Prezenţa observatorului-introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării. Dotarea
laboratorului şi creativitatea cercetătorului joacă un rol important în reducerea influenţelor
asupra fapelor cercetate. Camera video, cercetător ascuns, paravane, conduita
25
CONSTANTA
experimentatorului, personalitatea sa, modul egal de a trata subiecţii, modul de exprimare

neutru-binevoitor, reprezintă factori cu impact pozitiv asupra bunei desfăşurări a cercetării.
b). Personalitatea observatorului are un rol deosebit de important în evaluarea conduitelor
observate, în special când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-
caracteriale.
 Înnăscut dobândit: potenţial înnăscut? sau doar abilităţi dobândite de observator?
Curiozitatea epistemică joacă un rol foarte importanta în raport cu acţiunile semenilor.
 Gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei.
Observatorul are tendinţa de observa şi judeca pe cel observat prin „proprii ochelari”,
propriul sistem de referinţă.
 Nivelul experienţei acumulate tinde să fie cel mai important factor ce ţine de
personalitatea observatorului. Calificarea, priceperea, măiestria pot contribui la o
observaţie calificată condusă cu competenţă de psihologii profesionişti.
4.6. Conţinutul observaţiei
V. Ceauşu (1978), dorind să facă o sistemizare a conduitelor, le-a împărţit în două
mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa
toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor,
circumferinţa şi diametrele craniene etc) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica,
modificările vegetative, vorbirea).
Particularităţile bioconstituţionale. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile
picnic, astenic,atletic,displastic.
Conduita expresivă include manifestările dinamice ale corpului: pantomima,
mimica, modificările vegetative şi vorbirea.
Conduita verbală include aspecte formale de expresivitate proprii limbajului oral
şi aspecte de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.
 Aspectul formal
 Fluenţa
 Intonaţia
 Aspectul semantic
Conduita reflexivă vizează în mod deosebit conduitele care reflectă poziţia,
atitudinea subiectului faţă de situaţia experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de
experimentator.
Protocolul observaţiei. Observaţia trebuie să fie sistematicăşi analitică pentru a
putea răspunde scopurilor cercetării experimentale. De asemenea, ea trebuie să răspundă
unor întrebări precise pentru a reuşi să rămână eficientă, să se subordoneze ipotezelor
experimentului, temei de cercetare. Observatorul se va orienta asupra conduitelor
relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Scopul observaţiei este acela
de a aduce un surplus de informaţii care să confirme şi să completeze datele obţinute prin
măsurătorile specifice ale variabilei dependente. După elaborarea proiectului experimental
va fi precizat şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care urmează a
fi observate în experimentul respectiv. Pentru fiecare conduită în parte se va preciza
sistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să întrebuinţăm scale
de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot
26
CONSTANTA
utiliza adjective sau adverbe prin care să se descrie intensitatea (foarte puternic pana la
foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Sunt şi
unele manifestări care permit doar evaluări dihotomice prin care vom consemna prezenţa
sau absenţa.
Observaţia va fi structurată şi în raport cu momentele acesteia: momentul iniţial al
primului contact între subiect şi situaţia experimentală, momentul instructajului, momentul
efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului.
Alcătuirea unei fişe de observaţie pentru consemnarea rapidă şi eficientă a datelor
observaţiei. Conţinutul fişei va fi particularizat în raport cu natura experimentului şi cu
momentele desfăşurării lui, o fişe standard de observaţie nu este.
Fişa de observaţie va conţine:
- Datele de paşaport ale subiectului, nume, vărstă, sex, nivel de pregătire
-Date privitaore la particularutăţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora,
ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţeiei, numărul de observatori, tipul de
observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi;
-Conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă,
pantomima, mimica, modificările vegetative, conduita reflexivă (componente senzorial
percepive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile).
În fişe, va exista un sistem clar de consemnare a fiecărei componente.
Observaţia este extrem de importanta in verificarea acurateţei modelului
experimental care trebuie sa fie pretestat. Ea poate identifica erori, deficienţe, inadvertenţe.
Pretestarea se aplică şi protocolului, fişei de observaţie, în scopul completării, corectării,
restructurării.
4.7 Avantajele şi limitele observaţiei

Avantajele
 Sursa bogată de informţii
 Atiudinea pozitivă, focalizată pe experimentare
 Intuiţie fină, simţ discriminitativ dezvoltat în observarea conduitelor umane a
observatorului profesionist
 Antrenarea capacităţilor de observator;
 Îmbunătăţirea performanţelor profesionale prin confruntarea cu rezultatele obţinute
prin alte metode validate ştiinţific;
 Îmbogăţirea câmpului ştiinţific prin noutate şi inventivitate;
 Accederea la fenomene profunde, ascunse, ambigue experimentului;
 Accesul la fenomenele sociale din cadrele naturale, care nu pot fi reproduse în
laborator (întruniri, nunţi, petreceri);
 Reprezintă modul, poate cel mai accesibil al validării profesionale al psihologului.
Limitele observaţiei
 Criterii subiective de interpretare prin întrebuinţarea „propriilor ochelari”;
 Selecţia limitată a fenomenelor observate;
 Atitudinile puţin focalizate pe experimentare pot conduce la erori de interpretare;
 Capacităţi limitate de recepţie şi interpretare;
 Încrederea absolută în propriile cunoştinţe, reprezentări, teorii;
27
CONSTANTA
 Influenţarea comportamentului subiecţilor de către observator;

 Probleme legate de etica observatorului;
 Dificultatea asigurării fidelităţii şi validităţii.
Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia
experimentală permite efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în
condiţiile controlării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau
organizată. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-
un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor
relaţii. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un
cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să
fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare,
în Radu, 1993, p.17)
28
CONSTANTA
Nr. Nume beneficiar Comportament Comunicare Cognitie Afectivitate Activitate

crt. înainte după înainte după înainte după înainte după înainte după
1 A. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
2 M. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
3 B. I. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
4 B. D. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
5 B. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
6 C. S. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
7 C. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
8 C. A. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
9 C. O. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
10 D. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
11 G. T. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
12 G. E. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
13 L. R. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
14 M. F. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
15 M. P. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
16 M. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
17 M. A. dezirabil dezirabil buna buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru activ apatic
18 M. M. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
19 M. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
20 N. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic apatic
Tabelul 1 - Grila de observatii asupra beneficiarilor din grupul experimental fara suport social, inainte si dupa experiment
Autor: Psiholog dr. Aurelia Moraru

Teza de doctorat: “Posibilităţi şi Limite ale Recuperării Psihologice şi Sociale a beneficiarilor serviciilor din Centrele de Recuperare Neuropsihiatrică”
29
CONSTANTA
CURS NR.5 - METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARE

STIINTIFICA
5.1 Clarificări conceptuale convorbire, conversaţie, interviu
CONVORBIREA
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care
presupune: relaţia directă, de tipul „faţă în faţă” între cercetător şi subiect; schimbarea locului
şi rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate şi să răspundă, cel care a răspuns poate şi să
întrebe); sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, de faţadă, a
celor care tind a-l pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare; existenţa la subiect
a unei oarecare capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şi autodezvăluire; abilitarea
cercetătorului pentru a obţine angajarea deplină şi autentică a subiecţilor în convorbire;
empatia cercetătorului (Zlate, 1996).
Dintre formele convorbirii, am ales pentru acest curs atât convorbirea nondirectivă cât
şi convorbirea standardizată, dirijată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi
formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.
Convorbirea nondirectivă se caracterizează prin maximum de flexibilitate, ambiguitate
(I., Dafinoiu, 2002). „Noţiunea de ambiguitate este fundamentală, deoarece ea permite
persoanei să-şi dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală, fără includerea unui
anumit cadru de referinţa” (Ghiglione şi Matalon, 1985 citaţi de I. Dafinoiu în lucrarea
Personalitatea).
Conform teoriei lui Rogers, „fiecare dintre noi are un potenţial unic de dezvoltare,
creştere şi schimbare într-o direcţie sănătoasă şi pozitivă. Acest potenţial va ghida toate
comportamentele noastre dacă nu vom suferi influenţe externe, sau constrângeri. Rogers a
crezut că aprecierea pozitivă este esenţială pentru dezvoltarea sănătoasă, la fel ca şi pentru
dezvoltarea relaţiilor interpersonale. Aprecierea pozitivă este o necesitate primară.Tendinţa de
actualizare este selectivă şi direcţională - o tendinţă constructivă (Rogers, 1980). Rogers a
crezut că personalitatea este guvernată de o înnăscută tendinţă de actualizare ce afectează
ambele funcţiuni: biologică şi psihologică.
Convorbirea standardizată, dirijată se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.
Pentru realizarea convorbirii standardizate, ţinem seama de nivelul de informare al
interlocutorului şi de limbajul accesibil al fiecăruia.
Limita convorbirii nondirective este aceea că nu permite cercetătorului obţinerea de
informaţii sistematice, din moment ce convorbirea este puternic individualizată. Limita
convorbirii dirijate este aceea că nu permite cercetătorului să abordeze alte teme decât cele
comune fixate. Avantajul metodei nondirective îl reprezintă marea sensibilitate la diferenţele
individuale şi schimbările situaţionale în timp ce avantajul metodei directive facilitează
înregistrarea şi analiza datelor.
Este de dorit să întrebuinţăm ambele variante pentru a diminua limitele lor şi a
valorifica la maxim resursele lor.
CONVERSAŢIA
Conversaţia este, în general, lipsită de un scop explicit menţionat sau, dacă el există,
atunci este implicit, interviul are un obiectiv explicit menţionat. Într-o conversaţie există
reguli nescrise prin care se evită repetiţia, în cadrul interviului psihologic, repetiţia
întrebărilor este necesară şi indicată. Într-o conversaţie ambii participanţi pot adresa
30
CONSTANTA
întrebări, într-un interviu, de regulă, doar psihologul adresează întrebări. Ambii parteneri de
dialog îşi pot arăta interesul cu ceea ce spune celălalt sau ignoranţa, într-un interviu,
interesul sau ignoranţa sunt exprimate adesea de psiholog. În timp ce conversaţia depinde în
mare măsură de cunoştinţe comune, împărtăşite, într-un interviu, toate informaţiile conţinute
în răspunsurile respondentului trebuie să fie explicite. Interviul are ca obiectiv provocarea
intervievatului să verbalizeze, în mod explicit cunoştinţele şi credinţele sale în raport cu tema
de cercetare.
INTERVIUL
În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba
engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi în
ştiinţele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien”
(conversaţie, convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane).
Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuşi
un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972, apud
Chelcea, S.,2004).
Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau
pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Chelcea, S., 2004). Interviul se
bazează pe comunicare verbală şi presupune întrebări ca şi chestionarul. Spre deosebire de
chestionar unde întrebările sunt scrise, interviul implică răspunsuri verbale întotdeauna.
Elementul fundamental al interviului îl constituie convorbirea.
5.2 Clasificarea interviurilor

Criterii de clasificare: conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor obţinute; gradul
de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor;
repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; status-ul sociodemografic al
acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare
( Chelcea, S., 2004).
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între
interviul de opinie şi interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi
de interviu extensiv care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să
pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.
Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi în ceea
ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un
continuum intre interviul directiv si cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
 număr redus de întrebări
 formularea lor spontană
 durata (teoretic) nelimitată
 volum mare de informaţii
 răspunsuri complexe
 centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii.
Interviurile directive se consideră că:
 au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
 se desfăşoară într-un interval de timp limitat,
 dispun de o singură întrevedere
 se centrează pe problema de studiu.
31
CONSTANTA
Grawitz propune în 1972 următoarea clasificare după gradul de libertate al

crecetatorului şi nivelul de profunzime:
1. Interviul clinic
2. Interviul în profunzime
3. Interviul cu răspunsuri libere sau ghidat
4. Interviul centrat sau focalizat
5. Interviul cu întrebari deschise
6. Interviul cu întrebari închise
Interviurile cu întrebări deschise şi cu întrebări închise (fac parte din categoria
interviurilor structurate). Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetare și, în cadrul lor,
cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.
După numărul aplicărilor vorbim de interviuri unice şi repetate, iar după numărul
intervievaţilor vorbim de interviuri personale şi de grup.
Totodată, după nivelul de vârstă al participantilor, ne putem referi la interviuri cu
adulţi sau cu copii, iar după modalitatea de comunicare surprindem interviuri faţă în faţă
(personale, directe) şi interviuri la distanţă (telefonice sau online, prin internet).
După funcţia pe care o au în cadrul cercetării se vorbeşte de interviu de explorare,
de interviu folosit ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare şi de interviu
practicat cu scopul completării sau verificării informaţiilor obţinute prin alte metode sau
tehnici de cercetare.
5.3. Interviul clinic
Definiţie. Caracteristici generale
Termenul „clinic" îşi are originea în cuvântul grecesc kline care înseamnă „pat", în
medicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii la patul bolnavului;
astăzi se foloseşte şi termenul „învăţământ clinic" cu referire la procesul de dobândire de
cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia (Dafinoiu, I., 2002).
În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el
vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin
focalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de
interviu.
Noţiunea de interviu clinic este legată de lucrările lui C. Rogers. Interesat de dinamica
personalităţii şi de valorile umane, C. Rogers a fundamentat o serie de noţiuni care astăzi
alcătuiesc cadrul desfăşurării practice a interviului clinic : „acceptarea celuilalt", „centrarea pe
persoană", „empatie", „non-directivitate", „comprehensiune". Ideea sa generală este că, în
domeniul clinic, trebuie să abordăm subiectul fără un a priori teoretic : „singur pacientul ştie
unde şi cum suferă" ; trebuie deci să avem încredere în el, să-l ascultăm cu atenţie, adoptând o
atitudine comprehensivă şi respectuoasă, care îi va permite să-şi dezvolte toate resursele de
care dispune.
Derularea practică a unui interviu clinic se efectuează în funcţie de mai mulţi factori:
 obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc. ;
 modelele teoretice şi formarea profesională a clinicianului;
 personalitatea, vârsta subiecţilor şi aspectele particulare ale interacţiunii în cursul
interviului;
 cine formulează cererea, cui îi aparţine iniţiativa interviului: subiectului, familiei,
instituţiei, cercetătorului etc.;
32
CONSTANTA
 momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul: prima convorbire sau

următoarele, mediu spitalicesc sau consultaţie externă, context de criză sau nu etc.
Lista nu este exhaustivă, interviul poate fi influenţat de o multitudine de factori,
fiecare interviu este unic, la fel cum fiecare individ este unic. Dincolo de variabilitatea pe care
o pot introduce factorii menţionaţi, ceea ce rămâne relativ constant în timpul interviului este
cadrul creat de reguli tehnice (non-directivitate, semi-directivitate) şi de atitudinea (atitudinea
clinica) adoptată de psihologul clinician.
Tipuri de interviu clinic
În funcţie de regulile tehnice privitoare la comportamentul clinicianului (pe axa non-
directiv - directiv), în timpul interviului există mai multe tipuri de interviu clinic.
a) Interviul non-directiv. Acesta este un interviu centrat pe persoană în cursul căruia
subiectul sau pacientul are libertatea de a vorbi despre problemele, dificultăţile sau temele
sale de interes. Clinicianul pune din când în când întrebări, circumscrie o anumită temă, apoi
lasă subiectul să vorbească. Acesta poate să se abată de la tema propusă, evocând problemele
sale de sănătate, amintiri din copilărie, viaţa sa de familie, problemele profesionale;
clinicianul îl ascultă fără să-1 întrerupă, deoarece tocmai aceste asociaţii libere sunt
importante pentru accesul la structura profundă a universului interior al subiectului. El
respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile ; „ceea ce este important este ca
subiectul să spună ceea ce are de spus, ceea ce vrea să spună şi ce poate să spună" (C.
Chiland, 1989 citat de Dafinoiu, I. în cartea Personalitatea).
Clinicianul va putea să analizeze informaţiile obţinute în cursul unui astfel de interviu
în funcţie de conţinutul manifest (ceea ce spune subiectul), dar şi în funcţie de conţinutul
latent (reprezentări şi semnificaţii, uneori implicite, asociate discursului). Aceasta presupune
ca psihologul să fie atent nu doar la ce anume spune subiectul, ci şi la cum spune şi când
spune ceea ce spune.
Interviul non-directiv creează cadrul adecvat de manifestare spontană a unor lanţuri
asociative, care exprimă subiectul în unicitatea sa şi permit clinicianului să verifice ipoteze
pertinente în scopul înţelegerii lui. Ceea ce este dominant într-un interviu decât lipsa
intervenţiilor verbale din partea clinicianului. De altfel, mulţi subiecţi recepta cu oarecare
teamă şi disconfort tăcerile prelungite ale clinicianului, interpreţi ca lipsă de interes şi
empatie.
b) Interviul semi-directiv. La fel ca în cazul interviului utilizat în cercetare, acest t de
interviu se desfăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele teme ce vor explorate
împreună cu subiectul, întrebările cuprinse în ghid nu vor fi adresate într-o manieră strict
ordonată, ci la momentul considerat oportun şi doar în cazul în ca subiectul nu a atins deja, în
mod spontan, tema avută în vedere.
Interviurile cu scop diagnostic şi o bună parte dintre interviurile terapeutice E această
structură : în cadrul temelor propuse de clinician, subiectul are libertatea de a-exprima, în
felul său, gândurile, stările afective, experienţele.
c) Interviul directiv. Acest tip de interviu este utilizat în domeniul psihologiei clinic
pentru completarea informaţiilor obţinute cu ajutorul altor metode. Caracterul clinic al acestui
tip de interviu, în care subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate este mai puţin
pregnant, din moment ce verbalizarea spontană a experienţelor este redusă la maximum, iar
implicarea personală este minimă.
Atitudinea clinică
Aspectele tehnice ale interviului clinic (non-directivitatea - directivitatea) sunt în strânsă
relaţie cu atitudinea clinicianului. Iată câteva dintre elementele acestei atitudini (R.
Mucchielli, 1994; Benony & Chahraoui, 1999):
33
CONSTANTA
• Non-directivitatea. Noţiunea de atitudine clinică este aproape de concepţia

rogersiană a non-directivităţii şi poate fi definită astfel:
„Non-directivitatea este în primul rând o atitudine faţă de client. Este o atitudine prin
care terapeutul îşi refuză tendinţa de a imprima clientului o direcţie oarecare, într-un plan
anume, îşi interzice să gândească ceea ce clientul trebuie să gândească, să simtă sau să
acţioneze într-o manieră determinantă" (M. Pages, 1965, apud Dafinoiu, 2002).
Se observă că elementul esenţial al acestei atitudini este centrarea pe subiect; aplicată
la relaţia de ajutor, această atitudine implică încrederea în capacitatea pacientului de
autodeterminare, în resursele sale personale.
• Individualizarea relaţiei. Personalizarea relaţiei, a ajutorului este o necesitate şi un
drept al clientului. Oamenii nu admit uşor să fie „cazuri", etichete, diagnostice, categorii.
• Libera exprimare a sentimentelor clientului. Preocuparea majoră a clinicianului nu
trebuie să fie problema clientului, ci relaţia clientului cu problema sa, adică semnificaţiile pe
care i le atribuie acesteia.
• Angajarea personală autentică fără implicare afectivă. Este vorba despre ceea ce în
unele lucrări se numeşte „implicare personală controlată" şi ceea ce rogersienii numesc
autenticitate şi empatie. Este indispensabil ca intervievatorul să păstreze o capacitate de
obiectivitate superioară celei a clientului său, adică un control de sine şi o independenţă
permanentă în situaţia de interviu.
• Neutralitate binevoitoare. Clinicianul nu trebuie să formuleze judecăţi de valoare,
critici sau dezaprobări cu privire la client, în acelaşi timp, neutralitatea nu trebuie confundată
cu răceala sau cu luarea unei anumite distanţe faţă de client; dimpotrivă, neutralitatea se
asociază cu bunăvoinţa şi cu transmiterea către client a unui semnal de încredere în
capacitatea lui de a se exprima liber.
• Acceptarea clientului în realitatea şi demnitatea sa. Acceptarea clientului nu
înseamnă aprobarea atitudinilor sale, a reacţiilor şi a modului său de a trăi. Obiectul acceptării
nu este Binele sau Răul clientului, ci realitatea sa.
• Autodeterminarea clientului. Acest principiu este expresia recunoaşterii dreptului
clientului de a lua liber propriile decizii. Acest drept îl obligă pe clinician să stimuleze şi să
activeze potenţialul de autoreglare al clientului, ajutându-l să identifice şi să utilizeze mai bine
resursele personalităţii sale, datorită recâştigării încrederii în sine.
• Secretul profesional. Secretul profesional se referă la păstrarea de către clinician
doar pentru sine a informaţiilor confidenţiale pe care clientul i le-a transmis în cursul relaţiei
profesionale.
5.4. Interviurilor structurate
Metodele consacrate de cercetre pentru interviurile structurarate sunt:
-Interviurile tip „creion plus hârtie”, interviu individual bazat pe o listă de teme, operatorul
aduce temele în discuţie şi pe măsură ce obţine răspunsurile, le notează pe hârtie.
-Grupul nominal, metodă de grup utilizată în special pentru identificarea şi evaluarae
criteriilor de alegere a unor produse sau a unor atribute relevante ale produselor. Pe parcursul
desfăşurării interviului, are loc o alternanţă între fazele de reflecţie individuală şi discuţiile de
grup.
5.5. Interviurile relaţionale
Interviurile relaţionale sunt interviuri destinate să încurajeze persoana în cauză să
discute cât mai liber cu putinţă (Hayes, N., Orrel, S, 2003) Ideea de bază este construirea unui
raport bazat pe amiciţie între intervievator şi intervievat, astfel încât persoana să poată spune
34
CONSTANTA
ceea ce gândeşte cu adevărat. În interviul relaţional apare adesea şi un desfăşurător, dar acesta
tinde să fie unul foarte general, cum ar fi unul cu cinci-şase subiecte. Desfăşurătorul este
arătat intervievatului, pentru ca acesta să ştie ce subiecte îl interesează pe intervievat
Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) prezintă atât avantajele, cât şidezavantajele
interviului.
Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care
nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc
decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative
decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru
testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Dezavantaje:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale
proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru
obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la
aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor
psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care
urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
35

Note de Curs - Metode de Cercetare În Psihologie - : Universitatea Andrei Șaguna"

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs - Metode de Cercetare În Psihologie - : Universitatea Andrei Șaguna"

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

TITULAR ACTIVITATE: Lect. Univ. Dr. Moraru Aurelia

4.6. Conţinutul observaţiei......................................................................................................26

8.8 Avantajele şi limitele metodei analizei de conţinut catitative..........................................53

14.3. Scopul analizei produselor activității..............................................................................77

II. COMPETENȚE SPECIFICE ACUMULATE

III. CONȚINUTURI / NOTE DE CURS

CURS NR.1 - PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN

În acest curs, ne vom ocupa de unele aspecte teoretice şi practice implicate în

1.1 Obiectivele cursului

1.2 Caracteristicile cunoaşterii comune

1.3 Limitele cunoaşterii comune

 Uneori, cunoaşterea comună creează explicaţii post-factum.

1.5 Programul cercetării în psihologie

1. Descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, eveniment

3. Control (manipularea factorilor care afectează comportamentele respective), controlul

CURS NR.2 - METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A

Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”,

2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie

Metodologia are şase teme principale:

 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

 enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);

 teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi

caracter  metode obiective

metode de recoltare a datelor

scop  metode de diagnoză

specificul relaţiilor investigate metode cantitative

(Zlate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)

Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul de

Dezavantaj: rezultatele de laborator pot fi mai greu generalizate în afara lui 

1. Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;

2. Observaţia naturală = observarea oamenilor în ambientul lor natural și fără

3. Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea

5. Studiile de corelaţie = studii care masoară direcţia si marimea relaţiei între

 Statistici descriptive – masurarea tendinţei centrale şi variabilitatea (abaterea

 Statistici inferenţiale – utilizate pentru a vedea dacă modificările variabilei

Componentele metodei se numesc procedee sau tehnici (unii autori consideră că

2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi

1. Interviu non-directiv, se centrează pe persoană si subiectul investigat are

Metoda biografică (anamneza)

Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină şi

 procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;

Recoltarea informaţiei primare se poate face pe două căi: indirect şi direct.

 Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, medicale,

persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative (rude,

CURS NR.3 - OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

În scopul declanşării unei cercetări, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele

Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale

Operaţionalizarea permite să distingem între ceea ce aparţine ştiinţei şi ceea ce

3.2 Ipoteze de cercetare.

constituie echivalentul ipotezei în planul cunoaşterii la nivelul simţului comun. Pornind de

Definiţia şi dimensiunile ipotezei

Principalele caracteristici care întemeiază ştiinţific enunţul ipotetic :

mari în ceea ce priveşte asigurarea reprezentativităţii, prin urmare, nu toate au

CURS NR.4 - METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE

4.2 Definire şi caracteristici

4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică

4.4. Observaţie şi experiment

4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei

experimentatorului, personalitatea sa, modul egal de a trata subiecţii, modul de exprimare

4.7 Avantajele şi limitele observaţiei

 Influenţarea comportamentului subiecţilor de către observator;