Sfantul Spiridon Episcopul Trimitundei Făcătorul de Minuni 12 25 Decembrie

Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei,
făcătorul de minuni
(12/25 decembrie)
Sfântul Spiridon al Trimitundei a trăit în secolul al IV-lea. S-a născut în jurul
anului 270, în Aski, Cipru, şi a fost păstor de oi. După moarte soţiei sale, alege să
ducă o viaţă ascetică. Ajunge episcopul Trimitundei, o cetate din apropierea
oraşului Pafos. Participă la primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325. În
fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbaţi. Se spune
că ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos în
întreaga lume. De aici şi denumirea de „sfântul călător”.
Index
Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, mare făcător de minuni............................3
Paraclisul Sfântului Ierarh Spiridon..................................................................15
Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei,
făcătorul de minuni...............................................................................................31
Sinaxar - Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, făcătorul de
minuni....................................................................................................................54
Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida - Pomenirea celui între
sfinţi Părintele nostru Spiridon Episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni57
Cântare de laudă la Sfântul Spiridon Episcopul Trimitundei, făcătorul de
minuni.................................................................................................................59
Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni – puterea credinţei şi smereniei
................................................................................................................................62
Ne vorbeşte Mitropolitul Augustin de Florina la sărbătoarea Sfântului
Spiridon.................................................................................................................68
Adrian Cocoşilă - Spiridon al Trimitundei - sfântul călător............................71
Teodor Danalache - Spiridon, sfântul care îşi părăseşte racla.........................74
Constantin Ghiţă - Sfântul Spiridon, făcător de minuni şi în zilele noastre...77
Sfântul Atanasie din Paros - Judecata cerului - Minunea înfricoşătoare şi
nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon..................................................84
Sfântul Simeon Metafrastul - Sfântul Spiridon Taumaturgul - Preacuviosul
Părintele nostru şi făcătorul de minuni Spiridon (+347)................................106
Mitropolitul Metodie - Alte minuni ale Sfântului Părintelui nostru Spiridon,
Episcopul Trimitundei........................................................................................109
Pr. Constantin Necula - Icoana liturgică a Sfântului Spiridon Taumaturgul
..............................................................................................................................114
File de pateric - Sfântul Spiridon......................................................................119
Teodor Danalache - Catedrala Sfântul Spiridon - Insula Corfu....................121
Diac. Claudiu şi Roxana Păun - Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 -
septembrie 2009 - Cu dragoste, pelerini la Sfântul Spiridon..........................131
Radu Alexandru - Corfu, insula Sfântului Spiridon.......................................135
Biserica Sfântul Spiridon Vechi........................................................................142
Teodor Danalache - Icoana Sfântului Spiridon...............................................160
Catedrala Sf. Spiridon Nou................................................................................165
Icoane...................................................................................................................174
Icoane
Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, mare făcător de minuni

Rugăciunile începătoare
În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care
pretutindenea eşti, şi toate le implineşti, Vistierul
bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte
întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi
mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea

şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne, miluieşte !
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici

un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii
Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi
foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem
poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să

nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că
tu eşti mântuirea neamului creştinesc.
Crezul
Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din
Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi
S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a
îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi .
Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă,
să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin
prooroci.
Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !
Condacul 1
Apărătorului credinţei dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i
aducem din inimă mărturisiri mulţumitoare, toţi care prin ale lui înţelepte
învăţături ne-am luminat cu credinţa, şi să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe
Spiridoane, mare făcătorule de minuni!
Icosul 1
Popoarele credincioşilor cunoscând mulţimea minunilor tale, prin care ai ruşinat
pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinţei noastre, cu umilinţă te lăudăm
pe tine, cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinţei;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiţi;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că şi tu ai lucrat strălucirea credinţei;
Bucură-te, că pe protivnici vitejeşte i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruinţă;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândeţe primeşti la tine pe cei greşiţi;
Bucură-te, învăţătorul dogmelor creştineşti;
Bucură-te, care cu negrăită dulceaţă îndreptezi pe cei nepricepuţi;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare făcătorule de minuni!
Condacul al 2-lea
Deşi nu avem îndestulată vrednicie şi pricepere noi ticăloşii, pentru ca să lăudăm
cu potrivite cuvinte minunile tale, dar pentru că din suflete curate şi din inimi
umilite îndreptăm către tine aceste mărturisiri, primeşte-le Sfinte Spiridoane de la
noi, care Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Care dintre noi păcătoşii s-ar putea lăuda că rugăciunea lui cu vrednicie va fi
primită de tine, dacă nu ne sârguim a stinge pornirea patimilor noastre cele
trupeşti, care sunt lucrare de la vicleanul diavol? Dar prin mulţimea înţelepciunii
tale, socotind slăbiciunea firii noastre cu milostivire, pentru necazurile ce ne-au
cuprins, primeşte cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce din pântece ai fost ales de Dumnezeu;
Bucură-te, cel care fără învăţătura filozofică ai fost legii apărător, biruind pe
filozofi;
Bucură-te, arhiereule împodobit cu darul Sfântului Duh;
Bucură-te, comoara legii noastre cea mult preţuită;
Bucură-te, de la care şi cei mai învăţati legiuitori s-au povăţuit;
Bucură-te, lauda arhiereilor şi a dascălilor;
Bucură-te, podoaba Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, mustrătorul obiceiurilor celor rele ale ereticilor;
Bucură-te, că din pruncie ai fost plin de înţelepciune;
Bucură-te, că la Sobor te-ai arătat mare invingător;
Bucură-te, care pentru lege te-ai luptat cu toată puterea;
Bucură-te, cel ce şi astăzi de la noi credincioşii nu te depărtezi;
Condacul al 3-lea
Împovăraţi de multe ispite, şi în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-
ne astăzi, mare nădejde punem în tine, Ierarhe. Ajutorul celor fără de nădejde,
mângâierea celor necăjiţi, te rugăm fii mijlocitor pentru sufletele noastre, şi
împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Darul Duhului fiind cu tine, deşi în tinereţe ai fost păstor turmelor celor
necuvântătoare, la bătrâneţe însă fiind cu înţelepciune, ai ştiut a păstori şi turmele
cele cuvântătoare ale credincioşilor şi la Soborul cel dîntâi te-ai arătat apărător şi
de minuni făcător; pentru aceasta îţi aducem cântarea:
Bucură-te, episcopul Trimitundei;
Bucură-te, lauda poporului celui credincios;
Bucură-te, tămăduirea bolnavilor;
Bucură-te, că eşti rugător către Dumnezeu pentru cei cuprinşi de patimi;
Bucură-te, că din primejdii mântuieşti pe cei ce aleargă la tine;
Bucură-te, izbăvitorul patimilor celor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, că oricine aleargă la ajutorul tău nu iese neajutorat;
Bucură-te, tămăduitorul rănilor celor de moarte;
Bucură-te, că la orice întâmplare fiind chemat eşti grabnic ajutător;
Bucură-te, doctorul cel fără de plată;
Bucură-te, nădejdea tuturor;
Bucură-te, acoperământul şi scăparea noastră;
Condacul al 4-lea
Mult-milostive părinte, primeşte rugăciunea aceasta a noastră a păcătoşilor, şi cu
obişnuita ta bunătate şi milostivire mijloceşte către Ziditorul tuturor, pentru ca să
dăruiască vindecare şi sănătate robilor Săi celor ce te cheamă în ajutor, şi cu tine
cântă lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Astăzi stând înaintea icoanei tale, noi nevrednicii, ca şi când ne-am afla chiar
înaintea moaştelor tale, de care bogăţie suntem lipsiţi, şi mărturisind minunile tale
pe care le-ai făcut, Sfinte Spiridoane, ascultă această puţină rugăciune şi tinde
nouă dreapta ta cea puternică şi binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru ca
după vrednicie să săvârşim cântarea aceasta:
Bucură-te, cel ce eşti cu îngerii slujitor;
Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător;
Bucură-te, al cărui trup astăzi săvârşeşte minuni;
Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă;
Bucură-te, odor nepreţuit al ostrovului Corfu;
Bucură-te, că ale tale minuni în toată lumea s-au vestit;
Bucură-te, cel ce nu cruţi osteneala pentru a face bunătăţi;
Bucură-te, ajutătorul celor ce ştiu minunile tale;
Bucură-te, stâlp neclintit al creştinătăţii;
Bucură-te, lauda patriarhiior şi a cuvioşilor monahi;
Bucură-te, că, slujind în biserică, serafimii te umbreau;
Bucură-te, prin care slujba Sfintelor cu vrednicie se săvârşea;
Condacul al 5-lea
Aşa precum la ostrovul Corfu, unde sunt moaştele tale, cu milostivire cercetezi şi
vindeci toate nepuţinţele poporului celui binecredincios, care aşteaptă ajutorul tău,
îndură-te şi de noi nevrednicii; trimite ajutorul tău, şi ne izbăveşte de durerea care
ne-a cuprins, întărindu-ne a cânta lui Dumnezeu cântarea aceasta: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Pentru ca să arăţi marea ta milostivire neamului omenesc, tu izbăveşti din nevoi pe
cei ce se învăluiesc în călătoria pe marea lumii, când cer ajutorul tău puternic şi
din adâncul inimii te laudă cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, cârmuitorul cel prea bun al corăbiilor celor învăluite;
Bucură-te, scăparea deznădăjduiţilor înotători;
Bucură-te, alinarea valurilor tulburate;
Bucură-te, că prin suflarea ta undele se potolesc;
Bucură-te, că risipeşti cu rugăciunea ta şi furtuna;
Bucură-te, că se luminează prin a ta mijlocire întunecimea norilor;
Bucură-te, că eşti tare ajutător celor de tunet spăimântaţi;
Bucură-te, izbăvitorul celor înfricoşaţi de săgeata fulgerului;
Bucură-te, că tu mijlocind către Mântuitorul, ne izbăveşti de orice primejdii;
Bucură-te, nădejdea noastră şi scăparea de acum;
Bucură-te, şi pentru noi păcătoşii care în toate primejdiile la tine năzuim;
Bucură-te, pentru că nimeni, din câţi aleargă la tine, nu rămâne fără ajutor;
Condacul al 6-lea
Cinstitorule de Dumnezeu şi dumnezeiescule Spiridoane, ascultă rugăciunea
aceasta a noastră în ceasul acesta, şi prin sfintele şi de Dumnezeu primitele tale
rugăciuni, ne izbăveşte de războiul ce ne înfricoşează, precum ai izbăvit pe cei ce
erau învăluiţi în mare când au chemat ajutorul tău, pentru ca şi noi, ca aceia să
aducem lui Dumnezeu cântare: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Ierarhule al lui Hristos, cinstite slujitor al darului, soleşte nouă păcătoşilor
mijocirile tale cele bogate către Stăpânul, pentru ca să ne învrednicim noi
păcătoşii a ne împărtăşi de bunătăţile sufleteşti şi trupeşti, cele făgăduite
credincioşilor creştini, şi să cântăm ţie:
Bucură-te, Spiridoane al lui Hristos;
Bucură-te, cinstite slujitor al darului;
Bucură-te, vindecătorul bolnavilor;
Bucură-te, mir care împrăştii toată durerea;
Bucură-te, roua cea răcoritoare de fierbinţeala patimilor celor mai cumplite;
Bucură-te, că prin ale tale rugăciuni slăbănogii se întăresc;
Bucură-te, de aproape ajutător al celor cufundaţi în multe primejdii;
Bucură-te, că tu rogi pe Domnul pentru toţi câţi se află pe patul durerilor;
Bucură-te, că şi noi păcătoşii de la tine cerem ajutorul;
Bucură-te, că văzând numai chipul tău pe icoană, toată durerea ni se alinează;
Bucură-te, al patimilor mare mângâietor;
Bucură-te, şi al celor neputincioşi tare sprijinitor;
Condacul al 7-lea
O, preamilostive şi mult-îndurate Doamne, nu trece cu vederea lacrimile robilor
Tăi, ci le ajută şi-i miluieşte cu iubirea Ta de oameni, izbăvindu-i de toate
asupririle şi de tot necazul care i-a cuprins, din pricina mulţimii păcatelor şi,
precum pe soacra lui Petru ai ridicat-o din patul durerilor, aşa ridică şi pe robii Tăi
din primejdia în care se află, pentru rugăciunile Sfântului Spiridon, cu care
împreună îţi cântăm: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Toate puterile cereşti lăudând credinţa cea tare către Dumnezeu, cu tine dimpreună
slujesc Ziditorului lumii Celui fără de început; iar noi, nepricepându-ne de altă
rugăciune, aducem ţie aceste cuvinte de laudă:
Bucură-te, că ai strălucit credinţa prin minuni;
Bucură-te, că prin credinţă ai putut face minuni;
Bucură-te, că rugăciunile tale niciodată nu au fost neascultate;
Bucură-te, înţeleptule rugător către Dumnezeu;
Bucură-te, tămâie bine-primită înaintea Domnului;
Bucură-te, ale cărui rugăciuni au scăpat suflete din primejdii;
Bucură-te, cel ce biruieşti puterile celor fără de lege;
Bucură-te, tare ajutător al credincioşilor;
Bucură-te, tăria cetăţilor celor locuite de popoarele dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicirea zidurilor celor tari ale celor fără de lege;
Bucură-te, că tiranii sunt biruiţi auzind de puterea credinţei tale;
Bucură-te, temelia asupra căreia s-a aşezat semnul crucii;
Condacul al 8-lea
Toţi ocârmuitorii binecredincioşi, având nădejdea lor către tine, în orice
întâmplare nu se vor ruşina, Părinte Spiridoane, fiind tu creştinătăţii mare
folositor; pentru aceea nu trece cu vederea şi ale noastre rugăciuni, Milostive, şi ne
ajută şi ne izbăveşte de toate nevoile, măcar că suntem nevrednici de această
dobândire şi vom cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Având puterea darului primită de la Dumnezeu, tu ai prefăcut seceta în ploi,
precum şi mulţimea prisositoare a ploilor, prin ale tale rugăciuni, sfinte, s-a
contenit, şi de foametea aceea înspăimântătoare s-a rourat poporul cel ce o aştepta,
risipindu-se jitniţele strângătorilor de grâu; pentru care cântăm ţie acestea:
Bucură-te, scăparea cea din foametea cea văzută;
Bucură-te, că tu, ca alt Ilie, ai prefăcut seceta cea tare a vremii în ploi;
Bucură-te, prin ale cărui rugăciuni s-au oprit ploile cele prisositoare;
Bucură-te, nădejdea cea bună a lucrătorilor de pământ;
Bucură-te, mulţimea celor ce seamănă cu credinţă;
Bucură-te, secerişul cel îmbelşugat al semănătorilor;
Bucură-te, cămăraşul cel bogat al săracilor;
Bucură-te, că în orice vreme de secetă, cerând ajutorul tău, îl şi dobândim;
Bucură-te, că de la tine primim ajutor pururea;
Bucură-te, mângâierea celor cuprinşi de nevoi;
Bucură-te, lauda credincioşilor;
Bucură-te, ţarină bineroditoare;
Condacul al 9-lea
Făcătorule de minuni, Sfinte Ierarhe Spiridoane, după cum în vremea lui
Constantin şi a lui Constanţie, prin ale tale rugăciuni ai izbăvit poporul de
primejdie aducând peste semănăturile lor ploi hrănitoare şi risipind jitniţele
strângătorilor de grâu, aşa şi astăzi trimite mila ta asupra poporului ce locuieşte
ţara aceasta, dăruindu-le îmbelşugare şi timp roditor, pentru ajutorul sărmanilor şi
a celor ce plâng, cu care dimpreună vom cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Când ai auzit pe săracul acela cerându-ţi ajutor la necazurile lui, nu l-ai depărtat cu
cuvinte întristătoare, nici l-ai deznădăjduit de la bogata dobândire, ci, prefăcând
şarpele în aur, l-ai dat lui cu binecuvântarea ta, spre întrebuinţare, şi l-ai scăpat din
cumpăna nevoilor; pentru care auzi această laudă:
Bucură-te, bogăţia săracilor;
Bucură-te, ajutătorul celor lipsiţi;
Bucură-te, că ai schimbat şarpele în aur;
Bucură-te, că ai prefăcut firea jivinei în metal;
Bucură-te, că prin aceasta ai arătat netrebnicia metalului cea amăgitoare, a fi
trebnică numai în cele de folos;
Bucură-te, că prin aceasta săracul s-a mântuit;
Bucură-te, că ai arătat minunea ta împrumutătorului;
Bucură-te, că prin rugăciunea ta iarăşi în şarpe s-a prefăcut aurul;
Bucură-te, comoară neîmpuţinată a săracilor;
Bucură-te, ale cărui daruri mintea noastră nu le poate judeca;
Bucură-te, vistierul darurilor lui Hristos;
Bucură-te, că averea lumii acesteia nu ţi-a trebuit;
Condacul al 10-lea
Asemenea săracului aceluia socotindu-ne şi pe noi, care suntem săraci de faptele
cele bune, dăruieşte-ne ajutorul tău cu care, biruind toate pornirile vrăjmaşilor de
asupra noastră şi năvălirea şerpilor celor otrăvitori de gânduri, care se luptă cu noi
neîncetat, să dobândim cele spre folos pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare,
cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Cine nu se va înfricoşa de lucrurile tale, când va auzi, cum cea moartă din
mormânt ţi-a răspuns, când ai întrebat-o şi cum au fost izbăviţi corăbierii de
înecare? Pentru zavistuitul, pe care l-ai izbăvit de la moarte. Şi pentru toate
minunile tale, toţi îţi aducem această laudă:
Bucură-te, ajutorul văduvelor;
Bucură-te, descoperirea lucrurilor celor neştiute;
Bucură-te, că şi cea moartă ţi-a răspuns pentru credinţa ta;
Bucură-te, că răspunsul acela a făcut pe cei necredincioşi să amuţească;
Bucură-te, că tu toate acestea le-ai făcut pentru credinţă;
Bucură-te, că ai săvârşit minuni de care s-au îngrozit aleşii păgânilor;
Bucură-te, că pentru slava Ziditorului ai voit a face acestea;
Bucură-te, că bunătăţile pământului nu ţi-au trebuit;
Bucură-te, că ai adunat avuţiile tale în cer;
Bucură-te, că şi astăzi tot de acolo se revarsă milele tale;
Bucură-te, şi pentru noi care mulţumim ţie pentru câte ne dăruieşti;
Bucură-te, că pentru toate cântăm ţie: "Bucură-te"
Condacul al 11-lea
Auzind moarta glasul tău, din mormânt ţi-a răspuns la întrebarea ce i-ai făcut; şi
precum cu credinţă ai făcut trupul cel fără de suflare să dea glas, aşa cu milostivire
fă şi trupurile noastre acestea lipsite de bunătăţi, ca să dobândească sănătate şi
mântuire, pentru ca şi noi, dimpreună cu tine, sfinte, să aducem lui Dumnezeu
cântare: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Sfinte Spiridoane, care pe împăratul Constantin
l-ai izbăvit de boala ce avea şi pe copilul femeii celei de atunci l-ai întors spre
viaţă, întoarce şi ticălosul nostru suflet cel mort de mulţimea păcatelor ce l-au
cuprins din îndemnarea diavolului, şi primeşte spre plată mulţumirea aceasta:
Bucură-te, tămăduirea credinciosului împărat;
Bucură-te, scăparea copilului femeii cel ce era pe moarte;
Bucură-te, că prin tine a fost bucurată mama copilului cel vindecat;
Bucură-te, bucuria maicilor celor iubitoare de fii;
"Bucură-te", a zis ţie împăratul Constantin;
"Bucură-te", ţi-a cântat cu lacrimi femeia aceea cu fiul său;
Bucură-te, ale cărui leacuri nu sunt amăgitoare;
Bucură-te, scăparea femeii celei desfrânate care a îndrăznit a se atinge de tine;
Bucură-te, că văzând tu desfrânarea ei, pocăindu-se s-a curăţat;
"Bucură-te", a strigat ţie desfrânata aceea, dacă a scăpat de păcate;
Bucură-te, tămăduirea trupului meu;
Bucură-te, mântuirea sufletului meu;
Condacul al 12-lea
Nu cerem mai multă îndurare de la tine, părinte, decât ai arătat tuturor acelora care
mai înainte de noi au ajuns la ajutorul tău şi, pentru numele tău şi mijlocirea ta, au
dobândit de la Împăratul cerului şi al pământului vindecare bolilor, sănătate şi
sporire către cele de folos, pentru ca, precum aceia, aşa şi noi dimpreună cu tine,
să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Nu ne da morţii, preafericite, precum pe femeia cea căzută în păcatul desfrânării,
măcar că şi decât dânsa suntem mai păcătoşi; pentru că noi, fiind cuprinşi de
ruşinea faptelor noastre celor ce din tinereţe ne-au cuprins, nu ne vom îndoi a
mărturisi păcatele noastre către tine şi a cere ajutorul tău cu graiuri ca acestea:
Bucură-te, mărturia celor ce şi-au mărturisit păcatele către tine şi s-au pocăit;
Bucură-te, mustrarea celor ce cu viclenie tăinuiesc păcatele lor;
Bucură-te, că nu suferi pe cei ce petrec în nelegiuiri;
Bucură-te, că te-ai arătat folositor tare celor ce s-au pocăit;
Bucură-te, că tu ai slobozit limba mândrului diacon ce se oprise, spre smerire;
Bucură-te, că tu ai întors capra de la cel ce o răpise, aducând-o la stăpânul ei;
Bucură-te, că tu mai înainte ai descoperit lucruri neştiute care aveau să fie;
Bucură-te, că mulţi au venit la credinţă, văzând ale tale minuni;
Bucură-te, că şi eu de la tine aştept tămăduire;
Bucură-te, şi-mi fii mijocitor pentru iertarea păcatelor mele;
Bucură-te, că ai bucurat cu minunile tale tot neamul creştinesc;
Bucură-te, astăzi şi pentru mine păcatosul şi mă miluieşte;
Condacul al 13-lea
O, preabunule şi întru tot lăudate Părinte Spiridoane, primind acest dar de acum,
fii mijlocitor către înduratul Dumnezeu, ca pentru ale tale sfinte rugăciuni şi a Sa
iubire de oameni, să ne dăruiască sănătate şi iertare de păcate, ca şi noi cu tine
împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (de trei ori)
Apoi iarăşi se zice:
Icosul întâi
Popoarele credincioşilor cunoscând mulţimea minunilor tale, prin care ai ruşinat
pornirea ereticilor cea fără judecată asupra credinţei noastre, cu umilinţă te lăudăm
pe tine, cu cântări ca acestea:
Bucură-te, ierarhul Mântuitorului Hristos;
Bucură-te, scăparea celor ce năzuiesc către tine;
Bucură-te, îndreptătorul credinţei;
Bucură-te, ajutătorul celor necăjiţi;
Bucură-te, că mintea păgânilor tu o întuneci;
Bucură-te, că şi tu ai lucrat strălucirea credinţei;
Bucură-te, că pe protivnici vitejeşte i-ai gonit;
Bucură-te, cel ce pururea nouă te-ai arătat purtător de biruinţă;
Bucură-te, făclia care luminezi pe cei din întunericul păcatului;
Bucură-te, cel ce cu blândeţe primeşti la tine pe cei greşiţi;
Bucură-te, învăţătorul dogmelor creştineşti;
Bucură-te, care cu negrăită dulceaţă îndreptezi pe cei nepricepuţi;
Condacul întâi
Apărătorului credinţei dreptmăritorilor, Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, să-i
aducem din inimă mărturisiri mulţumitoare, toţi care prin ale lui înţelepte
învăţături ne-am luminat cu credinţa, şi să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe
Spiridoane, mare făcătorule de minuni!
Paraclisul Sfântului Ierarh Spiridon

Citeţul: Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
Rugăciunile începătoare:
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi

toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte,
Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Amin.

Amin.
Doamne, miluieşte ! (de 12 ori)

Amin.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Împăratul nostru Dumnezeu.

Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul
nostru.
Apoi:
Psalmul 142:
Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-
mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei
vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o
calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.
Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-
am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele
mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca
un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi
întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în
mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi
calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de
vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti
Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul
dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta
scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi
pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Bine este cuvântat Cel ce vine întru
numele Domnului. (de 3 ori), apoi:
Apoi troparele acestea, glas IV, podobie:
Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu
numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu
puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra
potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.
Soborului celui dintâi te-ai arătat apărător şi de minuni făcător, de Dumnezeu

purtătorule Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta cu femeia cea moartă în
groapă tu ai vorbit şi şarpele în aur l-ai prefăcut. Şi când ai cântat tu sfintele
rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfinţite. Slavă Celui ce te-a
preamărit pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Amin.
Nu vom tăcea nicicând, de Dumnezeu Născătoare, a spune pururea puterea ta noi,
nevrednicii, că dacă nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi scăpat pe noi
de atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi ? Noi de la
tine, Stăpână, nu ne vom depărta, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din toate
nevoile.
Psalmul 50
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor
Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de
păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu
înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut,
aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că
iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată
adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai
arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos
decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor
oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate
fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi
Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta,
şi Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii Tale,
şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei
necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge
Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea
Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi
voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu,
duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine,
Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe
altarul Tău viţei.
Canonul Sfântului Ierarh Spiridon
Cântarea I
Irmosul: Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând,

israeliteanul striga: Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.
Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un munte al smereniei ai strălucit, ajungând la înălţimile nevăzute ale Treimii,
unde îndulcindu-te de lumina cea nepătrunsă, nu uita a te ruga pentru cei ce
aleargă la mijlocirea ta cu credinţă.
Cu ploile rugăciunilor tale ai gonit seceta cea cumplită şi mult roditor ai arătat
pământul drept credincioşilor; şi sufletul meu cel cuprins de secetăa patimilor îl
adapă cu ploaia gândurilor cereşti.
Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Pe filosoful cel rătăcit l-ai adus în staulul credinţei închipuind lămurit taina
Treimii, măcar că aceasta nu poate fi cuprinsă între hotarele lucrurilor
materialnice; goneşte norii gândurilor deşertăciunii şi luminează cerul minţii
noastre cu razele cuvintelor rugăciunii curate.
Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ca Una Ce pe Cel necuprins de minte şi de gând ai cuprins în braţele Tale,

dezleagă legătura patimilor noastre şi încinge-ne sufletele cu rugăciunea, spre a
trece netulburaţi marea acestui veac grabnic trecător.
Cântarea a III-a
Irmosul: ,, Tu eşti tăria celor ce aleargă la Tine, Doamne, Tu eşti lumina celor
întunecaţi; şi pe Tine Te laudă duhul meu ”.
Asemenea marelui prooroc Ilie, cu cheia rugăciunii tale ai descuiat şi ai încuiat

cerul, iar acum peste tot călătorind descui inimile noastre împietrite, închizând uşa
minţii dinspre gândurile răutăţii.
Cu veşmântul smereniei te-ai încins mai mult decât cu haina văzută a arhieriei şi ai
umplut candelele inimilor cu untdelemnul minunilor tale, ca toţi cu bucurie să
aducă prin tine slavă şi mulţumire Stăpânului.
Cu adevărat de mare slavă te-a învrednicit Hristos pe tine, cel ce ca un luceafăr ai

strălucit în lume cu lumina smereniei curate, cu care străluceşte şi minţile noastre
întunecate spre a ajunge la răsăritul zilei neapuse în Împărăţia Sfinţilor.
Mai presus de gând şi de cuvânt ai născut pe Ziditorul tuturor şi cu lapte ai hrănit

pe Cel Ce hrăneşte pe îngeri cu mâna gândurilor dumnezeieşti, din care ospătează-
ne şi pe noi, cei ce am gustat din amărăciunea patimilor.
Apoi aceste stihiri:
Ca un serafim ai slujit Făcătorului, Celui Ce cu bunăvoinţă priveşte spre cei

smeriţi cu inima, iar acum cu focul rugăciunilor tale mistuieşti gândurile noastre
cele rele, strălucindu-ne lumina înţelepciunii.
Icoană prealuminată a fecioriei pe Tine Te ştiu cetele îngereşti, iar noi pe pământ,
neputând privi spre neapropiată frumuseţea Ta Stăpână, trimitem doar gânduri
smerite ca să ne străluceşti iarăşi frumuseţea cea dintâi a sufletului.
Sedealna, glas 2, podobie: Ceea ce eşti rugătoare caldă şi zid nebiruit, izvor de
milă şi lumii scăpare, cu deadinsul strigăm către tine, Născătoare de Dumnezeu,
Stăpână: Vino degrab şi ne izbăveşte pe noi din nevoi, ceea ce eşti singură grabnic
folositoare.
Ca alt David de la păstorirea oilor celor necuvântătoare ai fost luat, ca bine să

povăţuieşti la limanul mântuirii turma lui Hristos; nu ne pierde nici pe noi, cei
rătăciţi pe căile păcatelor, ci ne adu în staulul virtuţilor.
Cântarea a IV-a
Irmosul: ,, Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Tale celei de sus, celei
din Fecioară, proorocul Avacum socotindu-l a strigat: Slavă puterii Tale,
Doamne ! ”.
Fiind bogat în mâna rugăciunii, foametea poporului ai potolit, lucrând minuni prea
înalte spre mângâierea celor necăjiţi şi ruşinarea negustorului celui iubitor de aur,
de a cărui patimă păzeşte-ne şi pe noi, fericite.

Şarpele, cel ce oarecând a uneltit căderea strămoaşei Eva în păcat, l-ai prefăcut în
aur, ca să plăteşti datoria celui necăjit; pe Hristos, Cel Ce capul şarpelui a zdrobit
cu puterea Crucii, ca să plătească datoria lui Adam, pleacă-L spre milă ca să dea
iertare datoriilor noastre.
Datoria dragostei te-ai ostenit a o plini pentru prietenul cel nedreptăţit şi râul ţi-a
fost slujitor minunii; numai cu singură rugăciunea ta Sfinte, potoleşte revărsarea
gândurilor noastre celor rele, ca să ajungem la limanul pocăinţei.
Pe noi, cei ce cu nevrednicie Te lăudăm pe Tine, nu ne lipsi de ocrotirea Ta de

maică, ci ridică-ne din cumplita lenevire la lucrarea faptelor bune spre slava lui
Dumnezeu.
Cântarea a V-a
Irmosul:,, Negura sufletului meu, Mântuitorule, risipeşte-o cu lumina poruncilor

Tale şi mă luminează ca un singur Împărat al păcii ”.
Pe cea care căzuse în desfrânare ai îndreptat-o prin cuvânt, căci acesta zămislind
în inima ei pocăinţa îndată a răpit-o din mâinile păcatului, aducându-o la limanul
vieţii celei mai bune, spre care povăţuieşte-ne pe toţi.
Pe femeia care cu vicleşug tăinuia căderea în preadesfrânare ai legat-o prin cuvânt,

voind a o aduce până în sfârşit la pocăinţă în chinurile neputinţei de a naşte rodul
pântecelui; ajută-ne Sfinte, şi pe noi a omorî pruncii păcatelor de piatra rugăciunii.
Cu fiica cea moartă ai vorbit, biruindu-te de milă pentru femeia întristată; pe noi,
cei ce zacem necercetaţi în mormântul patimilor cu glasul rugăciunii tale trezeşte-
ne la pocăinţă spre a afla comoara mântuirii.

Cu blândeţe asculţi glasurile robilor Tăi întristaţi Preacurată, şi reverşi
untdelemnul darului Tău peste sufletele rănite de păcat; milostivirea Ta cea mare
să biruiască nevrednicia noastră spre a afla mângâiere în ceasul necazurilor.
Cântarea a VI-a
Irmosul: Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune mâhnirile
mele; că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad. Dar ca
Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.
În vis ai fost arătat împăratului celui ce era ţinut în legăturile unei boli cumplite şi
tămăduindu-l cu puterea Doctorului Celui Mare, l-ai învăţat a fi milostiv; cu
picăturile milostivirii tale stinge şi durerile noastre cele sufleteşti şi trupeşti .
Vistierie neîmpuţinată de daruri te-ai arătat celor săraci, iar acum reverşi tuturor
râuri de minuni, înmuind pământul inimilor celor ce aşteaptă să rodească spicele
bogate ale virtuţilor.
Mustrat-ai cu blândeţe pe ucenicul cel ce alunecase cu gândul în dorirea stăpânirii

averilor trecătoare; păzeşte-ne şi pe noi Sfinte, de cursa vrăjmaşului, povăţuind
gândul nostru spre căutarea comorii virtuţilor.
Purtat-ai în braţele Tale pe Cel de pe scaunul heruvimilor şi îngerii s-au înfricoşat,

iar noi căzând înaintea scaunul Tău de Împărăteasă cerem să trimiţi pe slujitorii
îngereşti ca să lege pe vrăjmaşii cei ce ne necăjesc.
Apoi aceste stihiri:
Mergând pe căile proorocului Ilie cu râvna pentru Adevăr, te-ai învrednicit de

minuni mari ca acesta, sculând din somnul morţii pe fiul femeii întristate; şi acum
înviază şi sufletele noastre omorâte de sabia păcatelor.
Preacurată, care, prin cuvânt, negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de
apoi, roagă-te Lui, ca una ce ai îndrăznire de Maică.
Condacul glas 2, podobie : Cu sângiurile tale...
“Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfinţit şi
curat, propovăduitor al sfintelor dogme şi vas preacinstit al darurilor Duhului, de
Dumnezeu purtătorule.
De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina

vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare, prin adânca-ţi cugetare la cele
înalte, însuflate de Dumnezeu, şi jertfelnic dumnezeiesc făcându-te, cere pentru
toţi dumnezeiască iertare.”
Prochimenul, glas 4: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Său.
Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul...
Evanghelia după Matei:
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi
nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte
nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i desopere. Luaţi jugul
Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima,
şi veţi găsi odihna sufletelor voastre căci jugul Meu e bun şi povara Mea e
uşoară.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. glasul al 2-lea
Pentru rugăciunile Ierarhului Tău, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor

noastre.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea

greşalelor noastre.
Apoi stihira glas 6 (forma glasului 2),

podobie: “Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă
sub acoperământul tău.”
Stih: Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea
îndurărilor Tale curăţeşte fărădelegile noastre.
Ca un soare ai strălucit cu minunile în tot pământul, căci cu milostivirea te-ai

asemănat Părintelui ceresc, prin slujirea fără prihană Arhiereului Celui Mare, iar
prin curăţia desăvârşită a inimii ai odihnit întru Tine pe Mângâietorul Duhul, Cel
Ce cu multe daruri de cântări împodobea cămara inimii tale.
[Diaconul (iar în lipsa lui, preotul ) rosteşte rugăciunea: Mântuieşte,

Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta
cu milă şi cu indurări, înălţă fruntea creştinilor ortodocşi şi trimite peste noi
milele Tale cele bogate; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre
Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de
viaţa făcătoarei Cruci; cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor netrupeşti Puteri;
pentru rugăciunile cinstitului, măritului Prooroc, Înaintemergătorului şi
Botezătorului Ioan; ale Sfinţilor, măriţilor şi intru tot lăudaţilor Apostoli; ale
tuturor sfinţilor sfinţiţilor ierarhi; ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori
mucenici; ale preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri, ale
Sfinţilor (N), a căror pomenire o săvârşim, ale Sfântului Ierarh Spiridon, ale
sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor
sfinţilor; rugamu-ne, Mult-milostive Doamne, auzi-ne pe noi păcătoşii, care ne
rugam Ţie, şi ne miluieşte pe noi.]
[Strana: Doamne, miluieşte (de 12 ori).]
Cântarea a VII-a
Irmosul: Chipului celui de aur neînchinându-se tinerii lui Avraam, s-au lămurit ca
aurul în topitoare; că, în cuptorul cel de foc, ca într-o cămară luminată, dănţuiau,
cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri ! ”.
Pe cel ce se biruise de lăcomie şi voia a cumpăra încă o capră fără să plătească l-a
vădit dreptatea dumnezeiască; şi pe noi Sfinte, cei ce pururea ne lăcomim a câştiga
cele pământeşti, ne arată prin pocăinţă râvnitori spre dobândirea bogăţiilor
duhovniceşti.

Slava deşartă a diaconului neplăcându-ţi Sfinte Ierarhe Spiridon, l-ai legat pe el cu
tăcerea, până va vesti graiurile pocăinţei; pe noi, cei ce alunecăm pururea în
faptele mândriei, ne luminează cu smerita cugetare, ca să nu pierdem plata
ostenelilor.
Cu îngerii ai cântat în biserică minunând pe toţi, dar noi, încă şi la slujbă având
mintea răpită de gândurile răutăţii, te rugăm cu credinţă: potoleşte năvala patimilor
şi cu laude îngereşti împodobeşte mintea noastră.
Pe cei ce în biserica Ta Te cinstesc cu dragoste, Preabinecuvântată, adăposteşte-i

totdeauna la limanul rugăciunii Tale, ca să se facă toţi moştenitori ai vieţii celei
veşnice spre bucuria Vieţii.
Cântarea a VIII-a
Irmosul: În văpaie de foc stau Ţie înainte heruvimii şi serafimii, Doamne, şi toată
zidirea cântare frumoasă cântă Ţie: Lăudaţi-L, binecuvântaţi-L şi-L preaînălţaţi
întru toţi vecii !
Untdelemnul ai înmulţit în candelă, având din destul Sfinte, în candela inimii

untdelemnul rugăciunii, din care dăruieşte o picătură şi sărăciei noastre, ca să
aducem laudă Celui Ce revarsă tuturor untdelemnul milostivirii.
Căutat-ai cu milă la rugăciunea femeii credincioase şi pe bărbatul ei l-ai scos din

prăpastia necredinţei cu frânghia rugăciunii tale, cu care ne scoate şi pe noi din
adâncul patimilor noastre.
Stih: Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.
Toate le cunoşteai prin Duhul, minunând pe toţi, iar acum cunoscând nepriceperea
noastră, nu te depărta Sfinte, de cei ce îndrăznesc a aduce ţie sărace cuvinte de
laudă, voind a se îmbogăţi duhovniceşte cu darurile minunilor tale.
Inima mea cea sărăcită în patimi o vindecă cu doctoria rugăciunii Tale şi ca Una
Ce eşti Vistierie de minuni, veseleşte şi sufletul meu biruit de întunecare cu
strălucirea acestora, Preacurată.
Cântarea a IX-a
Irmosul: Eva adică, prin păcatul neascultării, blestem înăuntru a adus, iar Tu
Fecioară de Dumnezeu Născătoare, prin odrasla purtării în pântece, lumii
binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi Te slăvim.
Ca nişte tâlhari gândurile slavei deşarte răpesc faptele cele bune ale sufletului,
păgubind pe cei ce se ostenesc spre urmarea poruncilor dumnezeieşti; dă-ne Sfinte
Ierarhe, făclia gândului smerit, nouă, celor ce călătorim prin întunericul
înşelăciunii.
Pe negustorul cel viclean, care nu ţi-a înapoiat aurul cuvenit l-a mustrat însăşi
fapta sa, iar noi, cei ruşinaţi de ale noastre păcate, te rugăm să ne soleşti pocăinţă
şi răspuns bun la judecata Mântuitorului Hristos.
Idolul cel mai mare s-a sfărâmat prin rugăciunea ta, voind a arăta lumii Stăpânul
tuturor puterea cea mai mare pe care o avea rugăciunea ta împletită cu smerenie;
cu neclintirea rugii tale Sfinte, sfarmă şi idolii patimilor noastre.
Durerea Evei ai ridicat, nepătimind Tu durerile naşterii, şi pe Adam din

stricăciune l-ai scos născând Preacurată, Rodul nestricăciunii, cu Care hrăneşte-ne
pe noi, ca să aducem roade bogate de mântuire.
Apoi : Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea

pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti
mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvita fără de asemănare decât Serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Apoi aceste stihiri, glas 8, podobie:"Ceea ce eşti mai cinstită...".
Bucură-te, lauda cea luminată a Trimitundei, slava ierarhilor celor ce călătoresc pe

calea smeritei cugetări, comoară nerăpită a săracilor, izvorul înţelepciunii celei
curate a Cuvântului, stinge arşiţa patimilor noastre şi sădeşte în pământul
inimilor noastre florile gândurilor îngereşti pentru a aduce spre bucuria tuturor
mireasma înţelepciunii.
Ca unul ce erai cu minte înaltă ai descoperit celor ce rătăceau în pământul ereziei

taina cea neînchipuită a Treimii, pe Care roag-O să lumineze şi cugetul nostru cel
întunecat de păcat.
Veselie picură din cer şi pe pământ izvoarele laudelor nu încetează a-ţi aduce
curgerea mulţumirii; nu trece cu vederea nici inimile noastre sterpe, ci ne dăruieşte
binecuvântarea Cuvântului, preafericite Sfinte Spiridoane.
Adâncul minunilor tale mintea noastră nu poate a-l ajunge, dar te rugăm să ne
scoţi din adâncul deşertăciunii şi să ne adăpi din destul cu roua darurilor tale.
Soborniceşte ai defăimat pe Arie cel cu minte deşartă, iar acum întăreşte Biserica
lui Hristos, cu zidurile rugăciunii tale păzindu-o de săgeţile ereziilor.
Pe toţi ai întrecut întru smerenie, pentru aceasta cu minuni mari te-a slăvit
Ziditorul arătându-te încă de pe pământ ca pe un serafim arzând de dorul
cuprinderii luminii nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu în cămara curată a inimii tale.
Îngerii şi cetele Sfinţilor, cu Botezătorul, cu Apostolii lui Hristos şi cu

Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca să ne mântuim.


Amin.

Amin.
şi după ecfonis cântăm Troparul, glas 4, podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai
înainte până ce nu ne robim, când vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe
noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca
să cunoască cât poate credinţa dreptmăritorilor creştini, pentru rugăciunile
Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.
Apărător nebiruit al soborului de Dumnezeu rânduit şi părinte iubitor al tuturor

celor săraci şi neputincioşi te-ai arătat Sfinte, neînchizând izvoarele minunilor tale
din pricina nevredniciei noastre; deci, şi acum te rugăm să luminezi inimile
noastre cu razele înţelepciunii tale spre a pune noi începutul cel bun al
pocăinţei.
Apoi cântăm această stihiră glas 2, podobie: "Când de pe lemn...", vreme în care
ne închinăm icoanei Sfântului:
Tu eşti podoaba ierarhilor şi minune înfricoşătoare îngerilor, căci pe Hristos

odihnind în inima ta cea smerită şi curată, pe toţi ai călăuzit pe calea adevărului;
iar acum, primind în ceruri plata ostenelilor tale, nu ne uita pe noi, cei ce avem
trebuinţă de rugăciunile tale spre a plăti datoria faptelor bune.
Stăpână, primeşte rugăciunile robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi de toată nevoia şi

necazul.
Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub
acoperământul tău.
Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei,

făcătorul de minuni
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi
simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi
şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia
cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în
simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani,
murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o
cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât
s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele
cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru
aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a
Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde
făcea minuni preaslăvite.
***
Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urmă
foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru
acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l
deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul Spiridon, care, văzând
nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce
piereau de foame, s-a rugat cu sârguinţă către preabunul Dumnezeu, Care
îndată a umplut cerul cu nori, adunându-i de la marginile pământului. Apoi a
fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din
stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăşi
sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe
pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a rugat sfântul şi s-a făcut
senin. Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au
îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea
îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon.
***
Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut
foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vânzători de grâu, pentru acea
scumpete, căci aveau grâu strâns de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele, au
început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu,
nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria
prin alte părţi mult grâu şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă
cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va
înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vândă mai scump şi să câştige avere
mai multă. Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a
început a vinde grâul său foarte scump.
Atunci a venit la dânsul un sărac, cerând şi rugându-l cu lacrimi să-l miluiască

şi să-i dea puţin grâu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El,
fiind cuprins de nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac,
ci a zis către dânsul: "Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei
cumpăra".
Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfântul Spiridon cu plângere spunându-i
despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfântul a zis: "Nu
plânge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfânt, că dimineaţa se
va umple casa ta de grâu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugându-se de tine şi
dându-ţi grâu fără plată".
Săracul, socotind că i-a zis sfântul aceasta numai pentru mângâierea necazului
său, văzându-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la
casa sa suspinând. Cum s-a făcut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat
ploaie mare pe pământ, iar hambarele bogatului nemilostiv şi iubitor de argint
au căzut şi apa a luat tot grâul. Nemilostivul vânzător de grâu, cu ai săi, a
alergat prin toată cetatea, strigând şi rugând pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu
ajunge sărac. Dar oamenii, văzând grâul risipit pe drumuri, au început a-l
strânge şi a-l duce la casele lor. Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a
adunat grâu din destul, pe care, văzându-l bogatul, a început a-l ruga să ia cât
va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi
foametea săracului a mângâiat-o, după proorocirea sfântului.
***
Un plugar oarecare cunoscut sfântului, în acea vreme de foamete, a mers la

acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grâu, cerând
pentru hrană grâu pe datorie, făgăduind că-i va da cu dobândă în vremea
secerişului. Acela, neînvăţându-se minte cu pierderea grâului celui dintâi,
neschimbându-se din zgârcenia sa şi neîndreptîndu-se, şi-a închis inima cu
nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încât nu voia să audă de rugămintea lui,
cea cu sârguinţă şi a zis către dânsul: "Nu vei lua de la mine fără aur nici un
bob de grâu". Auzind săracul acestea, lucrător de pământ fiind, a mers
plângând la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunându-i necazul său. Arhiereul,
mângâindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers
singur la plugarul acela, ducându-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat
aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punând aurul acela în mâinile
plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vânzător de grâu şi dă-i acest bulgăr
de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grâu, cât va fi spre trebuinţa ta. Şi când
va veni secerişul şi te vei îndestula cu pâine, atunci, răscumpărând zălogul
acesta, iarăşi îl vei aduce la mine".
Luând săracul aurul din mâinile arhiereului, s-a dus cu sârguinţă la acel bogat.
Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată a dat pe
datorie grâu săracului cât îi trebuia. După aceasta, trecând vremea foametei,
apoi fiind îmbelşugare şi sosind secerişul, plugarul a dat cu dobândă grâul
bogatului şi răscumpărând zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfântului Spiridon.
Sfântul, luând aurul, s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar,
zicând: "Vino cu mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună
îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut". Deci, intrând în grădină împreună cu
plugarul şi punând aurul lângă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicând: "Doamne
Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela
ce odinioară în faţa împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în
şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi
acum porunceşte să se întoarcă la chipul său cel dintâi, pentru ca şi acest om să
cunoască, câtă purtare de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce
este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricâte voieşte Dumnezeu, le
face.
Astfel, rugându-se el, îndată aurul acela luând puterea de fiinţă, a început a se
mişca şi se vedea întorcându-se şi târându-se ca un şarpe. Şi aşa, şarpele care
mai înainte se făcuse aur prin atingerea mâinilor sfântului, prin minune iarăşi
s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul, văzând acea minune, tremura de frică şi
căzând la pământ, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea.
Deci, şarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu
mulţumire, înspăimîntându-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au
făcut prin rugăciunile sfântului.
***
Un prieten îmbunătăţit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a fost clevetit
la judecătorul cetăţii şi pus în temniţă; apoi a fost osândit chiar la moarte, fără
de vină. Deci, înştiinţându-se Sfântul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe
prietenul său de la moartea cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă şi un
râu care era în cale, revărsându-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece.
Făcătorul de minuni, aducându-şi aminte de Iisus al lui Navi cum a trecut
Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, în vremea când era plin de apă şi crezând
în acelaşi Dumnezeu atotputernic, a zis către râu, poruncindu-i ca unei slugi:
"Stai! Stăpânul cel de obşte îţi porunceşte, ca să trec eu şi să scape bărbatul
pentru care mă grăbesc".
Aceasta zicând sfântul, îndată a stat râul, oprindu-şi repejunile apei şi a făcut
cale uscată sfântului şi nu numai lui, ci şi celor ce mergeau cu el, care au
alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea sfântului şi minunea care s-a
făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a liberat pe cel osândit şi l-a
dăruit pe el sfântului sănătos.
***
Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-văzători, greşelile cele ascunse ale
oamenilor.
Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini, o femeie oarecare, ce era

robită de dragostea trupească şi păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea a voit
să spele picioarele sfântului. Iar el, ştiind faptele ei, a zis către dânsa: "Nu te
atinge de mine, femeie". Aceasta a zis, nu urând pe cea păcătoasă sau
lepădându-se de ea. Căci cum ar urî pe cei păcătoşi, fiind ucenic al Domnului,
Care a mâncat şi băut împreună cu vameşii şi păcătoşii? Ci, pentru ca să o facă
pe ea să-şi aducă aminte de păcatele sale şi să se ruşineze de faptele şi de
cugetele ei cele necurate.
Când acea femeie mai vârtos se nevoia, vrând a se atinge de picioarele sfântului
ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfântul, cu blândeţe şi cu
iubire de oameni, o mustră, aducându-i aminte de păcatele ei şi povăţuind-o
către pocăinţă. Iar ea, mirându-se şi spăimântându-se că cele ascunse şi cele
nearătate ale ei, nu sunt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al
omului lui Dumnezeu, umplându-se de ruşine şi umilindu-se cu inima sa, a
căzut la picioarele sfântului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele şi faptele
sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut
odinioară desfrânata din Evanghelie. Iar el i-a grăit ei, cele ce Domnul cu
milostivire, a zis odinioară: Îndrăzneşte fiică, iertate-ţi sunt păcatele tale. Şi
iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greşeşti. Dintr-acel ceas,
femeia aceea şi-a îndreptat spre bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.
De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfântului, se cuvine a şti şi râvna
lui pentru dreapta credinţă; deci cuvântul ce ne stă înainte va arăta. Împărăţind
marele Constantin cel întâi între împăraţii creştini, în a şasea sută şi treizeci şi şase
de ani de la împărăţia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute
douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al Sfinţilor Părinţi, ca
să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credinţă zicea că Fiul lui
Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător şi să hotărască că Fiul este de o fiinţă cu
Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie al
Nicomidiei, Maris al Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi,
urmând cu totul nebuniei lui Arie, bârfeau, zicând că Fiul lui Dumnezeu este creat
ca orice om.
Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei împodobiţi cu viaţa şi cu

învăţătura erau aceştia: Marele între sfinţi Alexandru, care era încă preot şi în
vremea aceea ţinea locul Sfântului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului,
nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care
nu era încă împodobit cu rânduiala preoţească şi ţinea slujba diaconiei în
biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor,
din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treapta episcopiei covârşeau pe alţii
în înţelegerea credinţei. Atunci era împreună cu dânşii şi acest mare Spiridon, a
cărui viaţă şi dar care locuia într-însul, era mai de folos şi mai puternic, pentru
înduplecare spre cele de folos, decât gurile altora şi decât legăturile silogismelor
cele cu meşteşug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia împăratului,
erau şi filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înţelept care-l
ajută pe Arie, care tăia ca şi cu o sabie ascuţită de amândouă părţile şi se mândrea
cu limba sa de sofist, sîrguindu-se a râde de învăţătura celor dreptcredincioşi.
Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfântul Spiridon, fiind bărbat neînvăţat, care
numai pe Hristos ştia şi pe Acesta răstignit. Iar Sfinţii Părinţi, ştiind învăţătura lui,
căci n-a avut cât de puţină învăţătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se
întreba cu acel sofist, care era meşter la cuvinte. Dar acesta, ştiind ce poate
înţelepciunea cea de sus şi cât sunt de neputincioase puterile înţelepciunii
omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela, zicându-i: "În numele lui Iisus Hristos,
o, filosofule, ia aminte la mine şi ascultă cele ce voiesc a-ţi spune". Filosoful a
zis: "Vorbeşte şi te voi asculta". Sfântul a început a vorbi zicând: "Unul este
Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul, pe om din pământ l-a zidit şi toate
celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu Cuvântul şi cu Duhul Său. Pe
acel Cuvânt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de
rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a
murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat neamul
omenesc. Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să
răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L credem că este de o fiinţă cu Tatăl,
împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim fără ispitire şi
încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sunt acestea; pentru că acestea
covârşesc înţelegerea ta şi sunt mult mai înalte decât toată cunoştinţa".
Apoi, tăcând puţin, a zis: "Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea astfel, o! filosofule?
Pentru ca să te încredinţezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu
se cade să asemănăm firea cea îndumnezeită şi mai presus de fiinţă, cu făptura
zidită şi stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sunt mai credincioşi decât urechile
şi cel care este puţin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea ceva cu
ochii cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu această
cărămidă, care este alcătuită din trei.
Acestea zicând sfântul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, având în stânga
cărămida şi a zis: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Şi
îndată strângând cărămida, o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa
s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului. Cei ce vedeau s-au
înspăimântat şi mai vârtos filosoful, care, înspăimântându-se cu sufletul, tăcea,
ca şi cum nu mai ştia să vorbească, neavând gură s-o deschidă împotriva
cuvintelor sfântului, în care lucra o putere dumnezeiască, încât s-au împlinit
cele scrise: "Nu stă în cuvânt împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere".
Apoi, filosoful a zis: "Cred că aşa sunt cele grăite de tine". Atunci bătrânul a zis:
"Vino dar şi primeşte semnul sfintei credinţe". Iar filosoful întorcându-se către
prietenii şi către ucenicii săi, a zis: "Ascultaţi-mă: până când era cu mine
întrebarea din cuvinte, am adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meşteşugul
iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de când, în locul cuvintelor,
a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea minunii, nimic nu mai pot
cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu.
Deci, dacă şi dintre voi cineva poate să înţeleagă ca mine, să creadă în Hristos şi,
împreună cu mine, să urmeze acestui bătrân, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit".
Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura că a fost biruit de
sfântul bătrân spre folosul său şi se bucurau toţi cei binecredincioşi, iar cei
răucredincioşi s-au ruşinat.
Săvârşindu-se acel mare sobor al Sfinţilor Părinţi şi fiind biruit şi lepădat Arie şi
fiecare întorcându-se într-ale sale, s-a întors şi Sfântul Spiridon la casa sa.
***
În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinereţile şi vremea vieţii
sale şi-a petrecut-o în feciorie curată, încât era vrednică de cămara cea
cerească. Atunci a venit la sfântul o femeie plângând şi spunând că a dat fiicei
lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas
odorul ascuns, neştiut de nimeni. Sfântul Spiridon, căutând pretutindeni prin
casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzând lacrimile şi tânguirea
femeii şi fiindu-i milă de ea, a mers la mormântul fiicei sale, împreună cu
casnicii săi şi a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr,
zicându-i: "Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ţi s-a încredinţat spre
păstrare?"
Iar ea, ca dintr-un somn lung deşteptându-se, a răspuns: "În cutare loc al casei
(spunând numele locului) l-am ascuns pe el". Şi iarăşi a zis către dânsa sfântul:
"Dormi de acum, fiica mea, până când te va deştepta pe tine Domnul tuturor, la
învierea cea de obşte". Atunci s-au cuprins de frică toţi cei ce erau acolo,
minunându-se şi înspăimîntîndu-se de acea minune preaslăvită, iar sfântul,
aflând odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei.
***
După aceasta, murind marele Constantin şi împărţind fiilor săi împărăţia, a luat
Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea mare,
Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe care nu puteau să o vindece
doctorii. Deci, lăsând împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugăciune
către Dumnezeu, Care poate tămădui sufletele şi trupurile şi de la El îşi cerea
cu sârguinţă tămăduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un
înger arătându-i o ceată de mulţi sfinţi episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi
mai aleşi, care păreau a fi celorlalţi povăţuitori şi începători; deci, aceia, îi
spunea lui îngerul, sunt tămăduitorii bolii tale.
Deşteptându-se împăratul din somn şi gândind la ceea ce văzuse, nu cunoştea

cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaşte pe aceia, al căror nume
şi patrie nu erau lui ştiute? Şi mai ales când unul dintre ei încă nici nu era
episcop şi nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a fi întru acea
dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat
la sine pe episcopii din cetăţile dimprejur şi căuta să-i cunoască pe dânşii şi pe
cei doi episcopi ce îi văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăşi a chemat pe mai
mulţi, din locuri şi mai îndepărtate, dar nici între aceia nu i-a aflat. După aceea
a trimis în toată lumea ca să se adune la dânsul episcopii din toată stăpânirea
sa.
Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea rugăminte - şi
în insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia i s-a
descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre împărat. Sculându-se
Sfântul Spiridon, a mers la împărat, luând cu sine pe ucenicul său Trifilie, cu
care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu era
episcop. Ajungând în Antiohia au intrat în palatele împărăteşti. Sfântul episcop
era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe cap,
cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau
în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din
Sfânta Cruce.
Astfel, intrând el, una din slugile cele însemnate din palatele împărăteşti,
văzându-l ca pe unul din cei săraci, a râs de dânsul şi, nelăsându-l să intre, l-a
lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după cuvântul Domnului i-a întors lui
şi cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala sa,
şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o. Ajungând sfântul înaintea
împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în vis.
Sculându-se de la locul său, s-a apropiat şi s-a închinat robului lui Dumnezeu,
rugându-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-i vindece
boala.
Sfântul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut sănătos şi
s-a bucurat de tămăduirea sa, câştigată prin rugăciunile sfântului, iar
împăratul l-a cinstit foarte mult şi toată ziua aceea s-a veselit împreună cu
dânsul, făcând ospăţ bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată
slava împărătească, de frumuseţea palatelor şi de starea înainte a dregătorilor,
când şedea împăratul şi de toată rânduiala cea minunată a aurului, cum şi de
slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dânsul: "Ce te
minunezi, frate? Oare mândria şi slava împărătească fac pe împărat mai drept
decât alţii? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare fiecare din săraci şi
se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea înfricoşatului Judecător?
Pentru ce cinsteşti cele trecătoare, ca şi cum ar fi neschimbate şi te minunezi de
cele ce sunt de nimic, când mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sunt
nematerialnice şi veşnice şi a iubi slava cea cerească şi nepieritoare?"
Apoi a învăţat şi pe împărat destul, ca să-şi aducă aminte de facerea de bine a
lui Dumnezeu şi să fie bun către cei ce sunt sub stăpânirea lui; către cei ce
greşesc să fie milostiv, către cei ce se roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun
dătător celor ce le trebuieşte ajutor şi tuturor să le fie ca un părinte, cu bună
îndurare plecându-se către fiecare şi îndată întinzând mâna. Că dacă nu
împărăţeşte cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decât
împărat. În sfârşit, l-a învăţat să fie tare şi să păzească cele ce se cuvin dreptei-
credinţe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.
Vrând împăratul să mulţumească sfântului pentru tămăduirea adusă prin

rugăciunile lui, îi dădu mulţime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicând:
"Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu aşa urâciune, în loc de dragoste;
pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa
şi a veni pe acest noian al mării şi a răbda asprimea de iarnă şi de vânturi, oare
aceasta nu este dragoste? Şi pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur,
care este pricinuitor a toată răutatea şi care lesne pierde toată dreptatea?"
Astfel zicând, sfântul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit de
rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să ţină la
dânsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărţit săracilor, care le
trebuiau.
Prin sfătuirea acestui sfânt, împăratul Constandie a scutit de dări preoţii, diaconii,
tot clerul şi slujitorii bisericii, judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii
Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor.
***
Ieşind sfântul de la împărat şi întorcându-se într-ale sale, a fost primit în casa
unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dânsul o femeie străină, care
nu ştia să vorbească greceşte, aducând pe braţele sale pe fiul său mort, pe care,
punându-l lângă picioarele sfântului, plângând şi neştiind nimeni limba ei,
numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfânt să-l
învieze. Iar el, temându-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat.
Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea şi a întrebat
pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate?" Iar acela a răspuns: "Pentru
ce mă întrebi, părinte? Ce alta poţi face, decât numai să chemi pe Hristos,
dătătorul de viaţă, care de multe ori a ascultat rugăciunile tale; că dacă pe
împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci şi nenorociţi să-i treci cu
vederea?"
Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire s-a
înduplecat, a lăcrimat şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat cu fierbinţeală lui
Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei şi prin Ilie a dăruit viaţa fiului saretencii
şi fiului somanitencii, a ascultat şi pe Spiridon şi a întors duhul de viaţă în
pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plânge. Maica, dacă a văzut
pe fiul ei viu, îndată, de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu
numai durerea cea mare şi necazul inimii omoară pe om, ci uneori şi bucuria
cea peste măsură face acelaşi lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar
cei ce priveau spre dânsa, după bucuria cea mare pentru învierea pruncului,
îndată le-a venit întristare şi lacrimi. Atunci, iarăşi a zis sfântul către diacon:
"Ce vom face?" Iar acela iarăşi i-a dat sfatul cel dintâi şi sfântul s-a întors la
rugăciune, ridicându-şi ochii către cer şi mintea înălţându-şi către Dumnezeu,
se ruga Celui ce dă morţilor viaţă şi numai cu singura Sa voie toate le preface.
Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă pe pământ: "Scoală-te şi stai pe picioarele
tale"; iar ea, deşteptându-se ca din somn s-a sculat şi şi-a luat fiul cu mâinile
sale viu. Apoi a poruncit sfântul femeii şi celor ce se întâmplaseră acolo, să nu
spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut, iar diaconul Artemidot, după
mutarea de veci a sfântului, a dat acestea spre auzul tuturor credincioşilor,
neascunzând măririle şi puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră prin marele
plăcut al lui Dumnezeu, Spiridon.
***
Întorcându-se sfântul acasă, a venit la dânsul un oarecare om, vrând să
cumpere din turma lui o sută de capre. Şi sfântul i-a zis să aducă mai întâi
preţul cel rânduit şi apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar el, dând preţul pentru
nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va cunoaşte sfântul
despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieţii.
Deci, mergând amândoi în ocolul dobitoacelor, sfântul a zis către negustor ca să
ia atâtea capre pentru cât a dat preţul. Despărţind o sută de capre, le-a scos din
ocol şi una din acelea, ca o pricepută şi roabă bună, cunoscându-se că este
nevândută de stăpânul său, s-a întors degrabă şi a alergat iarăşi în ocol.
Negustorul, prinzind-o a tras-o după dânsul; iar capra, smulgându-se iarăşi, a
fugit în ocol. Aşa de două şi de trei ori se smucea din mâinile lui şi fugea în
ocol, iar el o scotea cu sila şi mai pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale
sale. Dar capra, zbierând şi bătându-l cu coarnele peste cap, se zvârcolea încât
se mirau toţi câţi erau acolo. Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând
înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dânsul cu
blândeţe: "Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea,
căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit preţul care se cuvenea pentru
dânsa şi iată pentru aceea se smulge din mâinile tale şi fuge la ocol?" Deci
acela, ruşinându-se, şi-a mărturisit păcatul şi şi-a cerut iertare. Apoi dând
preţul şi-a luat capra şi aceea mergea acum singură după dânsul în linişte la
casa aceluia ce o cumpărase pe dânsa, întrecând la mers pe stăpânul său cel
nou.
***
În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia
Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergând marele Spiridon
pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei
ce erau acolo, să facă o sfântă rugăciune pe scurt, pentru că sfântul se ostenise
de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare.
Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul

lungea rugăciunea, citind şi cântând cu mândrie şi mărindu-se în deşert cu
glasul său.
Deci fericitul, uitându-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime,
zicându-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci şi vorba
şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care
erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă
acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfântului rugându-se în tăcere,
ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dânsul şi acei prieteni ai lui şi
rudenii, încât abia l-au îmblânzit, pentru că sfântul era aspru cu cei mândri şi
măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi, dezlegându-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a
lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru că l-a
lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai
mândrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa cea
limpede.
***
Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică la
Vecernie şi s-a întâmplat atunci că nu era popor acolo, decât numai slujitorii
bisericeşti. Apoi a poruncit să se aprindă făclii multe şi candele, iar el singur
stătea înaintea altarului, bucurându-se cu duhul. Deci când a strigat după
obicei: "Pace tuturor", nefiind popor ca să dea răspunsul cel obişnuit la
cuvintele zise de arhiereu, îndată s-a auzit din înălţime, strigând: "Şi duhului
tău". Şi era glasul acela dulce şi potrivit, covârşind toată cântarea omenească
cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie
o cântare dumnezeiască de sus, cântând: "Doamne miluieşte". Glasul acela se
auzea şi de cei ce erau departe de biserică, încât alergau cu sârguinţă la acel
glas dulce şi prea minunat şi, apropiindu-se de uşi, îndulcea mai mult urechile
şi inimile lor acea cântare străină. După ce au intrat în biserică, n-au văzut pe
nimeni, decât numai pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cântare
bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult.
***
Altădată, sfântul stând în biserică la cântarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn
în candelă şi era să se stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn în biserică.
Deci se mâhnea sfântul de aceasta, ca nu cumva, stingându-se candela, să
înceteze cântarea Vecerniei şi să se sfârşească pravila cea obişnuită a bisericii.
Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în
candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar
slujitorii, aducând vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din
candelă şi s-au umplut acele vase cu untdelemn sfinţit, ce era plin de darul lui
Dumnezeu.
***
În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia, ci alta
cu acelaşi nume, la care mergea sfântul din Trimitunda pentru oarecare
trebuinţă. Atunci mergea cu dânsul şi Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop în
Levcusia Ciprului. Trecând ei muntele ce se numeşte Pentadactil şi ajungând la
un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeaţă şi cu multe
fructe, Trifilie, bucurându-se de acel loc, a poftit ca şi el să se facă stăpânul
unui sat din Parimna şi să-l câştige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la
aceasta îndelung, întru inima sa.
Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai înainte-
văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte înţelegându-l cu duhul, a zis:
"Pentru ce o! Trifilie, cugeţi neîncetat cele deşarte, poftind sate şi vii, care cu
adevărat nu sunt de nici un preţ, ci numai că se văd şi cu părere atrag inima
omenească spre pofta lor? Avem avuţie în cer nefurată, avem locaş nefăcut de
mâini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulceşte-te, mai înainte de vreme, prin
gândirea la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se
face odată stăpân acelora, are moştenirea care niciodată nu piere". Acestea
auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit şi după aceea altă viaţă a avut, încât s-a
făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel şi de nenumărate daruri
dumnezeieşti s-a învrednicit. Astfel fiind foarte îmbunătăţit, marele Spiridon şi
pe alţii îi povăţuia către fapte bune, pentru că sporeau învăţăturile lui la cei ce
le primeau, iar celor ce le lepădau li se întâmpla sfârşit rău, precum ne va arăta
cuvântul ce ne stă înainte şi va urma.
***
Un corăbier locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în oarecare lături
pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui,
fiind o desfrânată, a zămislit în pântece. Întorcându-se negustorul la casa sa şi
văzând pe femeie însărcinată, a cunoscut că a păcătuit şi, umplându-se de
mânie, o bătea nevrând să mai vieţuiască cu dânsa şi o izgonea din casa sa.
Apoi, mergând la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina şi cerea de
la dânsul sfat folositor. Iar el, mâhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei şi
pentru mâhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o
dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era însărcinarea şi rodul ce
se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei: "Pentru ce ai călcat
credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei tale?" Iar femeia, pierzându-şi
ruşinea, a îndrăznit a minţi, zicând că nu de la altcineva a zămislit, ci de la al
său bărbat. Iar cei ce auzeau, se mâniau asupra ei mai mult pentru minciună,
decât pentru desfrânare şi îi ziceau: "Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău
acasă şi cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să
zăbovească în pântece douăsprezece luni şi mai mult?" Iar ea întărea, zicând:
"Cel ce s-a zămislit în pântece aştepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă
din calea cea depărtată şi pruncul să iasă din pântecele meu".
Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat
gâlceavă, ca şi cum ea ar fi fost clevetită şi năpăstuită. Iar bărbatul cel blând,
Sfântul Spiridon, aducând-o spre pocăinţă, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce în
mare păcat ai căzut, îţi stă înainte şi pocăinţă mare, pentru că ţi-a rămas
nădejde de mântuire; căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui
Dumnezeu. Însă văd că prin desfrânare ai născut deznădăjduire, iar prin
deznădăjduire, neruşinare. Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica
răsplată după fapta ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dându-ţi-se loc şi
vreme de pocăinţă. Acestea grăim ţie de faţă că nu va ieşi din pântecele tău
pruncul acela până când nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul
neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce şi orbii, precum se zice, pot să o vadă".
Aceste cuvinte ale sfântului, degrabă au venit la săvârşire. Căci, apropiindu-se

vremea naşterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi munceau
pântecele foarte rău, ţinându-se pruncul în pântece. Însă fiind cu inimă
împietrită, n-a voit să-şi mărturisească păcatul său şi într-acea cumplită durere
a murit, neputând să nască. De acest lucru înştiinţându-se, arhiereul lui
Dumnezeu a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea
şi zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine
se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta".
Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfântului şi n-a ascultat
sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum şi despre o altă femeie bună.
***
O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei şi binecredincioasă, avea un bărbat
necredincios, care ţinea de credinţa păgânească. Deci femeia aceea s-a dus
degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, şi i-a spus necazul, rugându-l cu
dinadinsul să se sârguiască şi să întoarcă pe bărbatul ei la sfânta credinţă.
Omul acela avea prietenie cu Sfântul, ca vecin şi cinstea pe fericitul, iar uneori
mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.
Odată şezând la masă Sfântul Spiridon cu mai mulţi vecini şi cu acel

necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor: "Iată, stă
la porţi un vestitor trimis de slugă care păzeşte turma mea, ca să-mi spună că,
dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se prin munţi. Deci,
mergând, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o
peşteră şi nici un dobitoc din turmă n-a pierit". Deci a mers sluga aceea şi a
spus trimisului cuvintele Sfântului Spiridon. Trecând puţină vreme şi încă
nesculându-se de la masă, alt vestitor a venit de la acea slugă, spunând că
întreaga turmă s-a aflat.
Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că Sfântul Spiridon

toate le vedea înainte pe cele de departe şi pe cele de aproape şi părându-i că
acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă aceea ce cândva licaoniţii au făcut
lui Barnaba şi lui Pavel; adică să aducă tauri şi cununi şi să-i aducă jertfă. Iar
sfântul a zis către dânsul: "Nu sunt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sunt
pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea
îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei
cunoaşte care esta tăria şi puterea Lui cea atotputernică.“
Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflând vreme, sfătuia pe bărbatul său
cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăţia păgânească, să cunoască pe
Unul, adevăratul Dumnezeu, şi să creadă întru Dânsul. Şi aşa, cu darul lui
Hristos, a întors pe cel necredincios la sfânta credinţă, l-a luminat cu Sfântul
Botez şi s-a mântuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă,
precum grăieşte Sfânta Scriptură.
***
Se povesteşte despre smerenia cuviosului, că fiind atât de mare arhiereu şi

făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile cele necuvântătoare,
singur ostenindu-se pentru dânsele. Odinioară, năvălind tâlharii noaptea la
ocolul dobitoacelor, au furat câteva din ele şi voiau să iasă. Dar Dumnezeu,
iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe acei tâlhari cu
legături tari şi nevăzute, încât nu le era cu putinţă a ieşi din ocol şi astfel au fost
ţinuţi până dimineaţa. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi văzând pe tâlhari
legaţi cu puterea lui Dumnezeu, având mâinile înapoi şi picioarele nemişcate, i-
a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învăţându-i pe dânşii să nu poftească ale
celui străin, ci din osteneala mâinilor lor să se hrănească, le-a dat câte un
berbec, zicând: "Luaţi aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi
privegherea cea de toată noaptea". Apoi i-a slobozit pe dânşii în pace.
***
Un negustor, din aceeaşi cetate se obişnuise a lua de la sfânt aur pe datorie
pentru negustorie şi, după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea ceea ce
lua pe datorie şi-i poruncea sfântul să-l pună el singur în lada aceea din care
lua. Astfel, sfântul nu lua seama de averea cea vremelnică, necercetând cu tot
dinadinsul dacă acela, luând singur aur cu binecuvântarea lui, apoi iarăşi
aducând şi punându-l înapoi de unde îl lua, i se binecuvânta negustoria lui.
Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese şi-l
tăinuia la sine, iar înaintea sfântului a minţit, zicând că l-a pus. Dar în puţină
vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a
făcut nici un câştig, ci şi marfa care era a lui a prăpădit-o şi ca un foc în taină i-
a risipit averea lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăşi la sfânt şi i-a
cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfântul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-şi
ia singur, zicând: "Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat".
Acela mergând şi negăsind aur, s-a întors la sfânt deşert. Sfântul i-a zis: "Cu
adevărat, frate, până acum, afară de mâna ta, n-a fost alta în ladă; deci, de ai fi
pus atunci aurul, acum iarăşi ai fi luat". Iar acela, umplându-se de ruşine, a
căzut la picioarele sfântului, cerându-şi iertare. Sfântul l-a iertat şi l-a învăţat
să nu mai poftească ale celui străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi
minciuna; pentru că dobânda care se câştigă cu nedreptate, nu este dobândă, ci
adevărată pagubă.
***
Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo,
chemând pe toţi episcopii de sub stăpânirea lui, voia cu rugăciune de obşte să
sfarme toţi idolii păgâneşti, fiind încă mulţime de idoli acolo. Deci, săvârşindu-se
multe rugăciuni cu sârguinţă către Dumnezeu, soborniceşte şi deosebi, au căzut
toţi idolii din toată cetatea şi din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas
întreg la locul său. Rugându-se mult patriarhul, cu mâhnire pentru sfărâmarea
acelui idol şi stând el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască,
poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărîmarea idolului, ci să trimită
degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, căci pentru el s-
a lăsat idolul acela, ca să se sfărâme cu rugăciunea lui. Patriarhul, scriind
îndată Sfântului Spiridon, carte cu rugăminte, chemându-l în Alexandria şi
vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfântul,
primind scrisoarea aceea şi citind-o, s-a suit degrabă în corabie şi a pornit spre
Alexandria.
Sosind corabia la ţărmul cel vestit al Alexandriei, care se numeşte Neapoli, şi

ieşind sfântul din corabie, îndată s-a sfărâmat idolul acela din Alexandria, cu
multe jertfelnice, din care pricină s-au înştiinţat oamenii de acolo despre venirea
lui Spiridon; căci când s-a spus patriarhului că idolul s-a sfărâmat, îndată a zis
către ceilalţi episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie". Iar ei,
pregătindu-se, au ieşit întru întâmpinarea lui, primindu-l cu cinste şi s-au bucurat
de venirea acestui mare făcător de minuni la dânşii şi luminător al lumii.
Pentru acest sfânt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi

Sozomen pomenesc şi aceasta: "El era foarte sârguitor în păzirea rânduielii
bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi, neschimbând
nici un cuvânt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană cărţi. “
Odată, s-a întâmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor
din insula aceia, pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfântul
Spiridon şi episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea
cărţii - pentru că multă vreme în vârsta tinereţilor sale a petrecut la Varat, învăţând
scriptura şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au rugat părinţii ca să spună cuvânt de
învăţătură în biserică poporului.
Învăţând el poporul, s-a întâmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui

Hristos cele zise către slăbănog, care sunt scrise la Sfântul Evanghelist Marcu,
adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis
culcuş, adică: "Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău". Acestea auzind Sfântul Spiridon, s-
a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi
a zis către Trifilie: "Au doară tu eşti mai bun decât cel ce a zis pat, de te
ruşinezi de cuvintele Lui?" Acestea zicând, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi
n-a făcut un rău cu acestea, deşi era prea simplu cu învăţătura; căci pe Trifilie, care
se îngâmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinându-l puţin, l-a învăţat smerita
înţelepciune şi blândeţea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toţi, ca cel
ce era mai bătrân cu anii, mai slăvit cu viaţa şi mai întâi cu scaunul, cum şi
făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se ruşineze de
faţa şi de cuvântul lui.
***
Se mai spune şi despre o altă minune a Sfântului Spiridon. Mergând Sfântul
Spiridon la Sfântul Sinod cel dintâi, a toată lumea de la Niceea şi, rămânând la
o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în taină capetele celor doi
cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcându-se ziuă şi văzând sluga lui
răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfântului Spiridon. Iar el, nădăjduind
spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga,
făcând degrabă ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din
greşeală, la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat
pe picioarele lor. Apoi a mers Sfântul Spiridon cu dânşii pe drumul său.
Poporul se mira văzând un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi
calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.
***
Atâta dar şi mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încât în vremea
secerişului, în arşiţa soarelui, sfântul său cap se arăta plin de rouă răcoroasă,
ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul cel din urmă al vieţii sale. Căci
ieşind împreună cu secerătorii la seceriş - pentru că era smerit şi lucra cu
mâinile sale, nemândrindu-se de înălţimea dregătoriei - şi secerând holda sa,
deodată, în ceasul cel mai cumplit al arşiţei, s-a rourat capul lui, precum
odinioară lâna lui Ghedeon; de care lucru toţi s-au minunat şi s-au mirat. După
aceasta toţi perii capului său s-au schimbat şi unii s-au făcut galbeni, alţii
negri, iar alţii albi; singur Dumnezeu ştie pentru ce s-a făcut aceea şi ce
însemna. Iar sfântul, pipăind capul cu mâna sa cea dreaptă, a spus celor ce
erau acolo, cum că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup şi-i povăţuia pe
toţi la fapte bune, iar mai vârtos spre dragostea lui Dumnezeu şi către
aproapele.
După aceasta, trecând nu multe zile, sfântul şi dreptul său suflet l-a dat în mâinile
Domnului său, Căruia cu adâncă cuvioşie şi cu dreptate i-a slujit toată viaţa sa;
apoi a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli, care este în
Trimitunda, unde s-a orânduit a se săvârşi pomenirea lui în toţi anii, făcându-
se multe minuni la mormântul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui
preamărit întru toţi sfinţii Săi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia I
se cuvine şi de la noi slavă, mulţumire, cinste şi închinăciune în veci.
Amin.
Din secolul XI, datorită ocupaţiei arabe şi apoi a celei turceşti, moaştele
Sfântului Spiridon au fost strămutate în taină în insula Corfu (Kerchira) din
Marea Adriatică, unde se fac minuni până astăzi.
Moaştele Sfântului Spiridon au stat peste o mie de ani în scaunul arhieresc şi

datorită fumului de la lumânări s-au închis la culoare.
Biserica cu moaştele Sfântului Spiridon, se află în Kerchira la 100 de metri

distanţă de Mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora.
Spre deosebire de celelalte Sfinte Moaşte, moaştele Sfântului Spiridon au o

elasticitate deosebită. Sfântul Spiridon dispare frecvent din raclă, venind la cei
care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi, făcând nenumărate minuni. De
aceea, multe spitale îi poartă numele şi au în incinta lor Biserica cu Hramul
Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu Sfântul său Trup la cei bolnavi, care îi
cer ajutorul , şi îi vindecă.
Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă, arătăm următoarele:

1. Clericii şi credincioşii văd că lipseşte trupul său din raclă ;
2. Când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit ;
3. În fiecare an îi sunt schimbate încălţămintele, care sunt uzate şi impregnate cu
praf şi cu iarbă.
Acesta este şi motivul principal, pentru care Sfântul Spiridon este ales patronul
cizmarilor.
Când Corfu a aparţinut veneţienilor (catolici), aceştia l-au cinstit pe Sfântul

Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.
Într-o zi, i-au schimbat straiele arhiereşti cu un veşmânt ţesut în fir de

aur.Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite şi a doua zi veneţienii
au găsit veşmintele aurite lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou
îmbrăcat în veşmintele sale arhiereşti smerite.
La Ierusalim există o Biserică cu Hramul Sfântului Spiridon. Într-o zi, când

preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe
fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul
ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea şi astăzi.
Un părinte care purta numele Sfântului Spiridon , a mers în Kerchira şi s-a

rugat mai multe zile la Sfintele Moaşte. În fiecare zi punea la Sfântul Spiridon
câte puţin din valuta ce o avea. În ultima zi, când îşi număra puţinul mărunţiş
pe care îl mai avea şi se gândea cât să pună la sfânta raclă şi cât să-i mai
rămână, a auzit în mintea lui un glas care i-a zis:
"-Ce tot îi mai numeri ? Pune-i pe toţi !"
Părintele a pus atunci toată valuta pe care o avea şi se gândea cu părere de rău
că nu mai are valută ca să meargă la Sfântul Munte Athos. Dar, o, minunile
tale, Sfinte Spiridoane! Când să plece, l-a chemat preotul şi i-a dăruit valută, cu
care a putut merge şi la Sfântul Munte Athos.
Iată că Sfinţii lui Dumnezeu vorbesc prin darul Duhului Sfânt, cu cei care se
roagă lor cu credinţă şi le împlinesc cererile cele mântuitoare.
Sfântului Spiridon i se fac slujbe şi ceremonii, cu scoaterea Sfintelor sale Moaşte,

în următoarele zile :
➢ În sâmbăta lui Lazăr, zi în care a scăpat pe locuitorii din Corfu de
foamete, prin aducerea de vapoare cu grâu;
➢ În Duminica Floriilor, când vindecă pe cei bolnavi ;
➢ În ziua de 11 august, când a alungat pe turcii care vroiau să cucerească
oraşul;
➢ Prima duminică din luna noiembrie, când vindecă pe cei suferinzi de boli
grele.
Principalele virtuţi creştine, prin care Sfântul Spiridon s-a învrednicit de atâta
har şi cinste de la Dumnezeu au fost :
1. Credinţa sa puternică în Dumnezeu , Credinţă ortodoxă , izvorâtă din
dragoste creştină, rugăciune şi smerenie.
2. Milostenia. Toată viaţa sa a jertfit-o lui Dumnezeu şi oamenilor, ajutând pe
cei săraci.
4. Smerenia. Sfântul Spiridon ştia că toate darurile sunt de la Dumnezeu. El era
îmbrăcat simplu şi curat şi vorbea cu modestie şi blândeţe.
Fericit este creştinul care va citi Acatistul Sfântului Spiridon cu credinţă şi
smerenie. Sfântul Spiridon îl va tămădui de boli şi de neputinţe, va alunga
duhurile rele, îl va întări în credinţă. La cei care îl cinstesc cu credinţă şi evlavie
va veni cu Sfântul său Trup şi îi va vindeca, îndeplinindu-le cererile cele
mântuitoare. Amin.
Sinaxar - Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, făcătorul de
minuni
În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru
Spiridon, făcătorul de minuni.
Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea

împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la
purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar
după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor
în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.
În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui,

a oprit ploaia cea peste măsură.
A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le
hambarele în care ţineau grâul.
A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut
iarăşi aurul în şarpe.
A oprit curgerile râurilor.
A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să
se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul.
A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa
lor, la Sinodul de la Niceea.
O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui;
sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; şi
aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor.
A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea.
A dat din nou viaţă copilului unei femei.
A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o
plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar
după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate.
A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică
rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise
rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.
Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a
ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de
mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe
îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile.
Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în

candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn!
Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de
mai dinainte a lucrurilor.
Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a
îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare.
A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi
mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el
însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni.
În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta
Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da.
Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i

fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi
cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le
fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.
Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să

petreacă cu îngerii.
Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida - Pomenirea celui între

sfinţi Părintele nostru Spiridon Episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni
Acest mare şi slăvit sfânt al lui Dumnezeu s-a născut şi a trăit toată sfânta lui viaţă
în Insula Cipru, întru care a slujit minunat Biserica lui Hristos.
El s-a născut din părinţi simpli, lucrători ai pământului, îndeletncire pe care a

continuat-o şi el întru smerenie şi simplitate întreaga viaţă, chiar arhiereu fiind.
El a fost mai întâi bărbat căsătorit care a avut copii dar, după moartea soţiei lui,
el s-a închinat pe sine cu totul slujirii lui Dumnezeu.
Din pricina marii lui evlavii şi a sfinţeniei vieţii lui, obştea credincioşilor 1-a
chemat cu o inimă şi cu o gură la scaunul de arhiereu. Dar nici ca episcop Sfântul
Spiridon nu şi-a schimbat modul lui simplu de viaţă. El a continuat să crească
oi şi să cultive pământul cu mâinile lui. Din roadele muncii lui el păstra pentru
sine doar foarte puţin, dând cea mai mare parte spre hrana săracilor şi nevoiaşilor.
El s-a arătat mare făcător de minuni prin puterea lui Dumnezeu: el a adus
ploaie în vreme de secetă, a oprit curgerea apelor unui râu, a înviat mai mulţi
morţi, 1-a vindecat pe împăratul Constantius de o boală incurabilă, a grăit cu
îngeri ai lui Dumnezeu, a văzut mai înainte cele ce aveau să fie, a cunoscut
gândurile din inimile oamenilor, a adus mulţime de păgâni la Credinţă, şi a
lucrat întru Numele Domnului multe alte minuni.
El a fost unul din Sfinţii Părinţi de la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea [din
anul 325], şi a adus mulţi eretici la Credinţa cea Dreaptă prin formulările lui
simple şi clare ale Sfintelor Dogme, precum şi prin facerea de minuni.
El umbla tot timpul îmbrăcat atât de smerit şi de simplu, încât chemat fiind la
palatul imperial de către însuşi împăratul care dorea să îl vadă, un soldat 1-a
pălmuit, crezând că este un cerşetor. Dar Sfântul, fără vicleşug şi cu sfânta
simplitate împlinind cuvântul Domnului, i-a întors soldatului şi celălalt obraz.
Sfântul Spiridon L-a preaslăvit pe Dumnezeu prin nenumărate şi mari minuni,

fiind de folos nu doar celor mulţi oameni care s-au ajutat şi s-au mântuit prin el, ci
întregii Biserici a lui Dumnezeu.
El a intrat întru cereasca odihnă la anul 348. Sfintele lui moaşte făcătoare de
minuni odihnesc în Insula Corfu, unde şi astăzi îl preamăresc pe Dumnezeu cu
mulţime de minuni.
Cântare de laudă la Sfântul Spiridon Episcopul Trimitundei, făcătorul de

minuni
Soare luminos al paradis iacului Cipru
Şi slăvit luminător al Bisericii,
Sfântul Spiridon apărător al Ortodoxiei a fost,
Simplu ca un prunc cu nevinovăţia.

Dar simplitatea lui de înţelepciune e plină,
Ea luminează lumea.
La ce folosesc multele cuvinte ca să grăieşti adevărul?

Adevărul lui Dumnezeu este simplu:
Unul este Făcătorul, întru Sfânta Treime,
Tatăl, Fiul şi Duhul.
Fiul S-a pogorât la păcătosul pământ

Şi primit-a trup din Fecioara Maria.
El S-a întrupat spre a-i izbăvi pe oameni,
Căci Iubitor de oameni este.
El omenirii nouă lege i-a dat,
Legea iubirii şi a credinţei.
El acum şade în Ceruri, Hristos Preaslăvit,
Unde roada Sfintei Lui lucrări de pe pămînt culege.
Iar roada sfântă a lucrării Lui pe pămînt

Sunt Sfinţii, bărbaţi, femei şi copii.
El este Piatra de mântuire a omenirii,

în afară de Ea mântuire un este.
O Sfinte Părinte Spiridoane, Luminătorule al Bisericii,

Atlete al lui Hristos, roagă-te pentru noi păcătoşii!
Cugetare
Nimic nu ne va ajuta nouă dacă nu vom înţelege că trebuie să fim blânzi şi

îngăduitori faţă de slăbiciunile oamenilor şi să le iertăm din inimă. Cum vom
putea altfel nădăjdui că ne va ierta Dumnezeu pe noi dacă nu iertăm şi noi
greşiţilor noştri?
Sfântul Spiridon a vândut odată o sută de capre unui negustor la preţul cu care
se învoiseră, şi a cerut negustorului să pună banii jos. Negustorul, ştiind că
Sfântul nu număra niciodată banii, a pus jos preţul pentru doar nouăzeci şi
nouă de capre, iar banii pentru a suta capră i-a tăinuit.
După aceasta, Sfântul Spiridon i-a numărat aceluia o sută de capre şi le-a
despărţit de turmele lui. Dar mânând negustorul împreună cu ciobanii lui
turma astfel "cumpărată", iată că una din capre se rupe de turmă şi se întoarce
înapoi, behăind.
Sfântul a alungat-o, dar ea s-a întors înapoi. Şi tot aşa, până când s-a văzut
limpede că acea capră nu vrea să rămână nici cum între caprele cumpărate.
Atunci s-a apropiat Sfântul Spiridon de negustor şi i-a şoptit la ureche aşa:
"Ascultă, fiule, capra aceasta nu în zadar se întoarce mereu înapoi la mine. Nu
cumva ai dosit preţul ei?"
Negustorul, ars de ruşine, şi-a recunoscut înşelătoria. De îndată ce a plătit banii

cuveniţi, capra a mers liniştită alături de turma celor cumpărate.
***
Altă dată în staulele de oi ale Sfântului Spiridon au năvălit nişte tâlhari. După
ce au apucat câte oi au vrut, ei au căutat să iasă din staul, dar o forţă nevăzută
îi ţintuia pe loc, făcându-i incapabili de vreo mişcare, în zori, Episcopul a venit
să caute de oile sale. Văzându-i pe tâlhari, i-a certat cu blândeţe şi i-a povăţuit
ca pe viitor să caute să-şi câştige agoniseala traiului din muncă cinstită, iar nu
din tâlhărit. Apoi a luat un berbece şi 1-a dăruit tâlharilor, zicându-le: "Luaţi-1
pe acesta pentru osteneala voastră, să nu vă fi fost privegherea de toată noaptea
în zadar!" Apoi, i-a slobozit cu pace.
Sfântul Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni – puterea credinţei şi smereniei

Unul dintre cei mai aprigi apărători ai dreptei credinţe în perioada primului sinod
ecumenic de la Niceea a fost Sfântul Ierarh Spiridon, episcopul Trimitundei, pe
care Biserica noastră îl prăznuieşte astăzi. Este aşezat la loc de cinste, pentru că
prin simplitatea sa a reuşit să-i aducă pe mulţi necredincioşi la Dumnezeu,
vindecând patimile multora prin darul facerii de minuni cu care a fost învrednicit.
A fost prigonit în timpul împăratului roman Maximian, fiind arestat, apoi exilat.
La sinodul de la Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Ierarh Nicolae de care a fost
foarte apropiat. A săvârşit multe minuni prin care a ajutat pe cei ce erau în
suferinţe şi în lipsuri.
***
S-a născut în anul 270 în localitatea Askia din Insula Cipru, din părinţi simpli, iar
principala îndeletnicire a copilăriei sale a fost paşterea oilor. Sfântul Spiridon a
cunoscut taina nunţii, iar după ce a murit soţia sa (foarte devreme), a îmbrăcat
haina monahală, cheltuindu-şi averea pentru cei care erau în lipsă şi în nevoie.
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni, căci „vindeca tot felul de
boli, din cele cu anevoie de vindecat, şi izgonea duhurile rele numai cu cuvântul“,
Sfântul Spiridon a devenit păstorul spiritual al credincioşilor din cetatea
Trimitundei. A trăit în timpul marelui împărat Constantin, fiind un susţinător
neclintit al dreptei credinţe, pe care totdeauna a prezentat-o oamenilor nealterată,
făcând vii cuvintele Mântuitorului pentru cei ce erau în întuneric.
Participarea la Sinodul I Ecumenic de la Niceea
Aici, el i-a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat credinţa ortodoxă. Fără
prea multă ştiintă de carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filosof al
vremii de la arianism [1.Din încercări raţionale de a-L cunoaşte pe Creator, în
vremea Bisericii primare au luat naştere mai multe erezii, dintre care cea mai
grea a fost aceea a preotului Arie. El Îl socotea pe Dumnezeu-Fiul drept creatură
a lui Dumnezeu-Tatăl şi nu de o fiinţă cu Acesta.] la ortodoxie. El s-a apropiat şi i-
a zis: „Unul este Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, pe om din pământ l-
a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi cele nevăzute le-a aşezat cu Cuvântul şi cu
Duhul Său. Pe Acel Cuvânt Îl credem noi că este Fiul lui Dumnezeu, care S-a
milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a
pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat
tot neamul omenesc. Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate
şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie, şi-L credem că este de o fiinţă cu
Tatăl, pe scaun împreună-şezător şi asemenea cinstit. Acestea, astfel, le
mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni să ispiteşti adevărul,
pentru că el covârşeşte toată înţelegerea ta şi este mai presus decât toată
cunoştiinţa“.
Ca să-i dovedească filosofului unitatea Sfintei Treimi, Sfântul Spiridon a

făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, având în stânga o cărămidă, şi invocând
numele Sfintei Treimi. Deîndată focul s-a ridicat în sus, apa a căzut pe pământ, iar
lutul din cărămidă a rămas în mâna lui. Toţi cei prezenţi au fost cuprinşi de uimire,
iar filosoful nu mai avea cuvinte pentru a-l combate pe sfânt, în care lucra puterea
dumnezeiască, care a făcut să se împlinească cuvintele Scripturii:„Nu stă în
cuvânt Împărăţia lui Dumnezeu ci în putere“.
După o viaţă întreagă în care a slujit cu vrednicie Bisericii din Trimitunda, în
anul 348 d. Hr., la vârsta de 78 de ani, Sfântul Ierarh Spiridon a trecut la
Domnul, fiind îngropat în Biserica „Sfinţii Apostoli“ din cetatea Trimitundei,
din Insula Cipru.
După ce saracinii au cotropit insula, ciprioţii au deschis mormântul său pentru a-i
muta moaştele la Constantinopol. Atunci i-au descoperit trupul întreg, înconjurat
de o bineplăcută mireasmă de busuioc, semn al sfinţeniei vieţii sale. La căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor, în 1453, sfintele sale moaşte au fost mutate
în Serbia, iar de aici un părinte din insula Corfu, Georgios Kalohairetis, le-a adus
în Grecia.
În prezent, moaştele Sfântului Ierarh Spiridon se găsesc într-o biserică din
insula grecească Corfu, biserică aflată la 100 de metri de mitropolie, alături de
moaştele Sfintei Împărătese Teodora, prăznuită de Biserică în ziua de 11 martie
a fiecărui an.
Sfântul călător
Până şi astăzi, Sfântul lucrează pentru credincioşi prin sfintele sale moaşte. El este
cunoscut ca „Sfântul călător“, deoarece papucii săi de mătase se uzează şi sunt
înlocuiţi în fiecare an, de ziua prăznuirii sale.
(Una din perechile de încălţări ale Sf. Spiridon,

păstrate la catedrala cu hramul Sf. Spiridon
din Worcester, Massachusetts)
Spre deosebire de celelalte sfinte moaşte, cele ale Sfântului dispar frecvent din
raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi făcând numeroase minuni.
El este ocrotitorul celor bolnavi, şi de aceea multe spitale îi poartă numele.
Există mai multe dovezi şi mărturii despre aceste călătorii pe care le face sfântul:
clericii şi credincioşii au observat adesea că, pentru perioade scurte de timp, trupul
sfântului lipseşte din raclă, iar atunci când sfântul revine, trupul său este cald şi
prăfuit. De asemenea, papucii Sfântului sunt schimbaţi în fiecare an, deoarece se
uzează, putându-se vedea pe ei urme de praf şi de iarbă. Pentru acest lucru, Sfântul
Spiridon a fost ales patronul cizmarilor. În timpul procesiunilor religioase, Sfântul
Spiridon este purtat în raclă stând în picioare.
Când insula Corfu a aparţinut veneţienilor, aceştia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon
cu evlavie pentru ajutorul dobândit de la dânsul. Drept dovadă de cinstire,
veneţienii l-au îmbrăcat pe Sfânt cu veşminte cusute cu fir de aur, dar a doua zi au
găsit moaştele sale îmbrăcate în aceleaşi veşminte smerite, iar straiele pe care
aceştia i le dăruiseră erau lângă raclă.
La Ierusalim există o biserică cu hramul „Sfântul Ierarh Spiridon“. Într-o zi,
preoţii l-au văzut pe sfânt în biserică, uitându-se prin una dintre ferestre. După ce a
plecat, pe geamul ferestrei a rămas imprimat chipul său.
(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea
Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos.
Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).
De patru ori pe an (1 noiembrie, 12 decembrie, Duminica Floriilor şi Sâmbăta
Mare) sfintele sale moaşte sunt scoase în procesiune solemnă, pentru a aminti
intervenţiile sale minunate. Sunt zile sfinte pentru cei din Corfu şi ei se adună în
Piaţa Spianada şi pe străzile principale din oraş să-şi cinstească Sfântul.
Procesiunile sunt însoţite de numeroase orchestre, care merită văzute şi ascultate.
[...] Biserica Sfântul Spiridon a fost iniţial clădită în zona Sarocco a oraşului
Corfu, dar actuala structură a fost construită în 1590 în inima vechiului oraş
(Campielo). Biserica este tipică pentru construcţiile religioase din Insulele Ioniene
şi diferă mult de bisericile în stil bizantin din restul Greciei. Diferenţele sunt
observabile în interiorul bisericii, care este cel mai măreţ monument al oraşului.
Pictura stilizată bizantină lipseşte, fiind pictată în stil renascentist. Tavanul este
divizat în 17 secţiuni separate de rame aurite, iar tablourile reprezintă scene din
viaţa Sfântului şi din vieţile celor patru Evanghelişti.[...] Sfintele moaşte sunt
ţinute într-o raclă de argint din secolul al XIX-lea, aşezată în dreapta Sfântului
Altar.
Iconografie
Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 218;
minunile pp. 175-176, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca “bătrân, cu
barba lungă [înțepoșată], despicată [puțin] în două, purtând scufie, zice: “Încă
aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără de sânge, și cerem și ne
rugăm…” (p. 151, mai ales când e reprezentat în ceata Sfinților ierarhi).
Mai este reprezentat în icoana Primului Sinod de la Niceea din anul 325, împreună
cu mulți alți ierarhi acolo de față. În mijlocul adunării este zugrăvit un filosof care
privește uimit, în timp ce Sfântul Spiridon, întinzând o mână spre acesta, strânge
în cealaltă mână o cărămidă din care ies foc (în sus) și apă (care curge jos),
ilustrând astfel dogma Sfintei Treimi, anume cum este posibil ca Trei să fie Una
(p. 218).
Dionisie mai dă indicații și pentru ilustrarea a alte nouă episoade din viața și
minunile Sfântului Spiridon (pp. 175-176 în ediția românească).
“Împovăraţi de multe ispite şi în noianul păcatelor celor mai vătămătoare
aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe, ajutorul celor fără de
nădejde, mângâierea celor necăjiţi, te rugăm fii mijlocitor pentru sufletele
noastre şi împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” (Acatist, condacul al 3-
lea).
Soborului celui dintâi te-ai arătat apărător şi de minuni făcător, de Dumnezeu
purtătorule Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta cu femeia cea moartă
în groapă tu ai vorbit şi şarpele în aur l-ai prefăcut. Şi când ai cântat tu sfintele
rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfinţite. Slavă Celui ce
te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor
tămăduiri. (Tropar (glas 1) )
(Sursa: Orthodoxwiki.org.)
Ne vorbeşte Mitropolitul Augustin de Florina la sărbătoarea Sfântului

Spiridon
“…Sfântul Spiridon s-a născut în Cipru la mijlocul secolului III d.Hr. Nu era dintr-
o familie bogată, slăvită şi oficială; era sărac şi agramat. Îndeletnicirea lui era cea
de păstor. Un păstor sfânt. Dar nu cumva păstori au fost şi Avraam, Iacob, Moise,
David şi alţi bărbaţi din Vechiul Testament? Nu cumva păstori au fost şi cei care
în sfânta noapte a Naşterii lui Hristos au auzit cântarea îngerilor: „Slavă întru cei
de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!”? Un păstor
care crede în Hristos şi trăieşte conform voii Lui celei sfinte valorează
incomparabil mai mult decât un aşa-zis om de ştiinţă şi înţelept care nu crede în
nimic şi trăieşte contrar voii lui Dumnezeu.
Un păstor sfânt a fost Sfântul Spiridon. Îşi deschidea staulul, îşi lua oile, le
conducea la livezi pline de verdeaţă şi la izvoare cristaline şi găsea timp să
privească şi lucrurile lui Dumnezeu, să-L laude în cântări şi să-L slăvească pe
Dumnezeu. Natura era pentru Sfântul Spiridon o carte plină de minunate icoane şi
în fiecare zi, aşa cum ea era deschisă înaintea lui, o studia. Şi văzând toate
frumuseţile pe care le-a creat Dumnezeu, spunea şi el ca David: „Cât s-au mărit
lucrurile Tale, Doamne; toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24).
Sfântul Spiridon s-a căsătorit cu o fată îmbunătăţită şi a întemeiat o familie

creştină. Dobândise o fiică, pe care au numit-o Irina. Dar aleasa lui soţie a murit
de tânără şi Sfântul Spiridon a rămas văduv la o vârstă tânără. N-a vrut să se
căsătorească din nou. Se consacrase de-acum şi mai mult lui Dumnezeu. Casa lui
era ospitalieră. Spiridon îl ajuta pe fiecare sărac şi îl mângâia pe fiecare nenorocit.
Rugăciunea lui făcea minuni. La sfântul păstor alergau toţi şi, de aceea, când o
Episcopie a Ciprului, Trimitunda, a rămas văduvă (fără episcop), popor şi cler,
toţi, bărbaţi, femei şi chiar copii, au strigat: Pe Spiridon îl vrem episcop! Şi Sfântul
Spiridon în urma cererii clerului şi poporului a fost hirotonit preot şi episcop. Şi
aşa cum ucenicii lui Hristos din pescari de peşti au devenit pescari de oameni, aşa
şi Sfântul Spiridon, din păstor de oi necuvântătoare a devenit păstor de oi
cuvântătoare, păstor al Bisericii. Grijile lui erau de-acum mari. Dar cu ajutorul lui
Dumnezeu Sfântul Spiridon şi-a îndeplinit toate îndatoririle arhiereşti şi a devenit
un model şi un exemplu de bun păstor. Arma lui era rugăciunea. Nu doar în
biserică, ci şi în afara ei se ruga cu credinţă şi cu lacrimi, şi Dumnezeu asculta
rugăciunile acestui sfânt episcop al Său şi aveau loc minuni mari în întreaga
insulă. De la o margine la alta a ei se auzea numele Sfântului Spiridon.
Sfântul Spiridon a fost numit „făcător de minuni”, pentru că a făcut minuni.

Minuni a făcut în anii de demult, minuni în anii de mai de-aproape de noi, minuni
face şi astăzi. Dintre toate minunile lui vom istorisi aici 4-5.
***
În Cipru, pe vremea sfântului, trecuse multă vreme de când nu mai plouase.
Groaznică secetă. Izvoarele secau. Pământul crăpa de uscăciune. Copacii se
uscau. Animalele mureau. Oamenii sufereau groaznic. Se gândeau să plece din
insulă şi să se ducă în altă parte. Atunci, l-au rugat pe Sfântul Spiridon să facă
o rugăciune. Şi Sfântul Spiridon împreună cu poporul a făcut o procesiune. Au
ieşit pe ogoare şi L-au rugat pe Hristos. Şi cerul s-a umplut de nori. Peste puţin
timp a căzut ploaie; o ploaie, care a adăpat tot Cipru. Asta a fost o minune.
***
Altă minune. A făcut-o nu în insulă, ci în Niceea din Asia Mică, când a avut loc
primul Sinod Ecumenic. La Sinod, împreună cu alţi episcopi, a fost şi Sfântul
Spiridon. Ereticul Arie îşi deschisese gura, ca să-L hulească pe Hristos,
spunând că nu este Dumnezeu, ci om. Ceilalţi ierarhi respingeau erezia cu
cuvântul şi demonstrau că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Dar Sfântul
Spiridon printr-o minune pe care a făcut-o a demonstrat că într-adevăr Hristos
este adevăratul Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi. Astfel, păstorul
din Cipru a închis gura lui Arie, care credea că prin falsa lui filosofie ar putea
să-L dărâme pe Hristos de pe tronul Dumnezeirii.
***
A treia minune. Un sărac s-a dus la Sfântul Spiridon şi i-a cerut ajutor. Sfântul
Spiridon n-avea nimic să-i dea în ziua aceea; tot ce avusese împărţise altor
săraci. Săracul l-a rugat cu lacrimi în ochi să-l ajute. La un moment dat,
Sfântul Spiridon vede în ţarini un şarpe. Îşi face rugăciunea şi şarpele se
transformă în aur. A luat şarpele şi i l-a dat săracului cu rugămintea de a i-l
aduce înapoi când n-o să mai aibă nevoie de bani.
***
A patra minune. Într-o zi, când Sfântul Spiridon slujea Sfânta Liturghie singur
în biserică, cei ce intraseră în biserică au auzit voci îngereşti. Când sfântul a
ieşit în Uşile Împărăteşti şi a spus „Pace tuturor!”, au auzit psalmodiind îngerii:
„ Şi duhului tău”.
***
Să amintim şi o ultimă minune. O femeie a venit la sfântul şi l-a rugat să-i
înapoieze un lucru preţios pe care-l dăruise spre păstrare fiicei lui. Dar unica
lui fiică, Irina, murise, iar sfântul nu ştia unde ascunse fiica lui acel lucru
străin. S-a dus deci – zice sinaxarul – la cimitir, a stat deasupra mormântului
fiicei lui şi a întrebat-o unde ascunsese lucrul străin. Şi din mormânt a răspuns
fiica lui şi a spus tatălui ei unde ascunsese ceea ce-i dăduse femeia. Apoi, a spus
fiicei lui: Adormi, copilul meu, până în ziua celei de-a doua veniri a Domnului.
Şi nu sunt doar acestea minunile pe care le-a făcut Sfântul Spiridon; sunt şi altele
multe. Şi până astăzi continuă să facă minuni.
Sfântul Spiridon a fost făcător de minuni. Însă sunt mulţi care nu cred în minunile
sfinţilor. Dar oare cred în minunile lui Hristos? Şi de vreme ce aceşti oameni nu
cred în minunile lui Hristos, cum să creadă în minunile sfinţilor? Sau credem în
Hristos, sau nu credem! Cine nu crede este orb şi nu vede nimic. Dar oricine crede
în Hristos nu se îndoieşte de ceea ce a spus Hristos. A zis Hristos: „Oricine va
crede în Mine, va face nu doar cele pe care le fac Eu, ci prin puterea Mea va
face şi alte lucruri mai mari” (Ioan 14, 12).
Necredincioşilor! Da, Hristos este adevăratul Dumnezeu. Hristos trăieşte şi

împărăţeşte, iar prin sfinţi a făcut, face şi va face minuni până la sfârşitul
veacurilor. Aşadar, slavă lui Hristos pentru toate minunile! Tocmai de aceea la
sfârşitul troparului Sfântului Spiridon se spune: „Slavă lui Hristos, Celui ce Te-a
slăvit pe tine, slavă Celui ce Te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin
tine tuturor tămăduiri”. “
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa:

„Myripnoa anthi”)
Adrian Cocoşilă - Spiridon al Trimitundei - sfântul călător

Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Aski (Cipru) şi a fost păstor de
oi. Numele său provine de la cuvântul "spiris", care înseamnă "coşuleţ" în
limba greacă, ca urmare a smereniei sale de a purta pe cap o scufie din papură,
în locul mitrei episcopale.
După moartea soţiei sale, alege să ducă o viaţă ascetică. Ajunge episcopul
Trimitundei, o cetate din apropierea oraşului Pafos. Participă la primul sinod
ecumenic de la Niceea din anul 325, unde a fost condamnată învăţătura lui Arie,
care susţinea că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri
supranaturale.
Sfântul Spiridon - apărător al credinţei în Sfânta Treime şi

patron al olarilor
Sfântul Spiridon era atât de convingător atunci când vorbea despre Sfânta Treime,
încât mulţi păgâni s-au convertit la creştinism. Potrivit tradiţiei, ca să-i descopere
unui filosof unitatea şi diversitatea din Sfânta Treime, face semnul Sfintei
Cruci, invocând numele Sfantei Treimi, în timp ce în mâna stângă ţinea o
cărămidă. După ce a făcut semnul Sfintei Cruci, focul s-a ridicat din cărămidă,
apa a căzut pe pământ, iar pământul din ea a rămas în mâna lui. Astfel, prin
cele trei elemente distincte: pământ, foc şi apă, a descoperit diversitatea, iar prin
totul unitar - cărămidă, a descoperit unitatea. Plecând de la această minune,
Sfântul Spiridon este considerat şi patronul olarilor.
Spiridon al Trimitundei - sfântul călător
În fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbaţi. Se spune

că ei se tocesc ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos în
întreaga lume. De aici şi denumirea de "sfântul călător". Din mărturiile unor
clerici reiese că pentru perioade scurte de timp, trupul sfântului nu mai este
prezent în raclă, iar atunci când revine, este cald şi prăfuit.
Acesta este şi motivul pentru care, în cântările Acatistului sau spunem: "Bucură-
te că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te că încălţămintele tale
slujesc ca dovadă".
Moaştele Sfântului Spiridon
Sfântul Spiridon a trecut la cele veşnice în anul 348 d.Hr, la vârsta de 78 de ani.
A fost îngropat în Biserica "Sfinţilor Apostoli" din Trimitunda.
Când saracinii au cucerit cetatea, ciprioţii au decis să ia moaştele Sfântului

Spiridon şi să le ducă în Constantinopol. Aşa s-a descoperit că a fost învrednicit de
Dumnezeu cu darul neputrezirii.
Moaştele sale au fost mutate în Serbia, în anul 1453, iar la scurt timp au fost aduse
în Grecia, în insula Corfu, unde sunt prezente şi astăzi.
Ocrotitorul spitalelor
Datorită vindecărilor săvârşite, el este cinstit şi ca ocrotitor al celor bolnavi, motiv

pentru care multe spitale îi poartă numele.
Din minunile Sfântului Spiridon amintim:

- oprirea unei secete;
- vindecarea lui Constantius (fiul lui Constantin cel Mare) de o boală fără leac
prin atingerea de dânsul;
- învierea fiicei sale Irina pentru a-i descoperi locul în care pusese un vas de preţ
al unei femei;
- redarea puterii de a vorbi unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică
rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar acesta din cauza mândriei lungise
rugăciunea şi din această cauză amuţise.
Sfântul Spiridon nu încetează nici în prezent să fie făcător de minuni. Prin

bunătatea sa, descoperă bunătatea lui Dumnezeu. Prăznuit în luna decembrie, e un
îndemn pentru toţi creştinii la milostenie.
Teodor Danalache - Spiridon, sfântul care îşi părăseşte racla

Sfântul Spiridon este cinstit de Biserică pe 12 decembrie. Spiridon este sfântul
care pleacă periodic din raclă, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă în
rugăciune, cu credinţă şi cu dragoste. Astfel, precum se cunoaşte îndeobşte,
Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei ale cărui Sfinte Moaşte se păstrează în
catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare făcător de minuni.
Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în localitatea Askia,
insula Cipru, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Numele său se
trage din cuvântul grecesc "σπυρις", care înseamnă "coşuleţ împletit". Mai
înainte de a fi hirotonit episcop, fiind căsătorit şi având o fiică, Spiridon s-a
îndeletnicit cu păscutul oilor. Rămânând văduv încă de tânăr, sfântul a
continuat să-şi crească fiica de unul singur. Mai târziu, fiica sfântului, Irina, va
trece şi ea la cele veşnice. Fiind plin de dragoste dumnezeiască, sfântul va
îmbrăţişa o viaţă ascetică, cheltuindu-şi întreaga avere cu îngrijirea bolnavilor
şi găzduirea străinilor.
Pentru viaţa sa curată, Spiridon a fost ales episcop al cetăţii Trimitunda, aflată
aproape de oraşul Pafos, în această calitate el participând şi la Sinodul întâi
Ecumenic (Niceea, 325). Ales episcop în cetatea Trimitunda, sfântul a trecut de
la păscutul oilor cele necuvântătoare, la îngrijirea cu râvnă a celor
cuvântătoare, nelăsându-le însă nici pe primele. Astfel, smeritul Spiridon a
continuat să pască oile şi după rânduirea lui ca episcop.
În jurul anului 295, în vremea persecuţiilor împăratului păgân Maximian, sfântul

din Trimitunda este arestat şi exilat pentru o vreme. În cadrul şedinţelor Sinodului
Ecumenic de la Niceea, convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare
împotriva ereziei lui Arie, în anul 325, sfântul din Trimitunda se va arăta înaintea
tuturor ca un straşnic apărător al dreptei credinţe şi făcător de minuni.
Sfântul Spiridon
Pentru a închide gura ereticilor lui Arie care luptau împotriva Sfintei Treimi,
sfântul ia în mână o cărămidă, face deasupra ei semnul Crucii şi se roagă, zicând:
"În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." Apoi, strângându-o în
mână, cărămida se descompune în cele trei părţi din care fusese compusă: focul se
înălţă în sus, pământul îi rămâne în palmă, iar apa curge pe podea. Aşa a arătat
sfântul cum trei lucruri pot exista simultan într-unul: precum într-o cărămidă se
află simultan şi foc şi apă şi pământ, tot aşa, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Trei şi
Unul în acelaşi timp.
Sfântul Ierarh Spiridon a trecut la cele veşnice în anul 348, la vârsta de 78 de

ani, fiind îngropat după cuviinţă în Biserica Sfinţii Apostoli, din cetatea
Trimitunda. Pentru a le păzi de pericolul saracin, ciprioţii au hotărât mutarea
cinstitelor sale Moaşte în capitala bizantină, Constantinopol. În anul 1453, cu
puţin mai înainte de cucerirea capitalei bizantine de către turci, Moaştele
Sfântului Spiridon sunt duse în Serbia, iar mai apoi în insula Corfu, Grecia,
unde se află şi astăzi. În insulă grecească, cinstitele Moaşte au fost aduse de către
părintele Georgios Kalohairetis.
Spiridon, sfântul care îşi părăseşte racla
Sfântul Spiridon pleacă periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care îl
cheamă în rugăciune, cu credinţă şi cu dragoste, pretutindeni în lume. Alergând
prin lume să facă bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul său, sfântul cel
milostiv îşi toceşte periodic încălţămintea (papuci din mătase).
Pentru minunatele "plecări" din raclă ale Sfântului Spiridon, părinţii slujitori la
catedrala din Corfu îi schimbă anual veşmintele şi încălţămintea tocită. Înnoirea
veştmintelor sfântului are loc în ziua de 12 decembrie, când Biserica Ortodoxă îl
prăznuieşte cu mare bucurie. Cu binecuvântarea episcopului grec din Pafos, aceste
daruri duhovniceşti (hainele şi încălţămintea) sunt dăruite parohiilor şi
manăstirilor ortodoxe din întreaga lume.
Datorită minunilor săvârşite în întreaga lume, Sfântul Spiridon a fost numit

"sfântul călător". Potrivit unor evlavioşi părinţi ai locului, pentru perioade scurte
de timp, cinstitele Moaşte ale sfântului nu mai sunt prezente în racla din catedrală,
iar atunci când acestea revin, în chip minunat, ele sunt calde şi prăfuite; la rândul
lor, încălţările noi ale sfântului apar tocite, păstrând pe ele pământ şi fire de iarbă.
În amintirea acestei minuni periodice, în Acatistul Sfântului Spiridon, în icosul al

şaselea, ne rugăm acestuia, zicând: "Bucură-te, cel ce eşti cu îngerii slujitor;
Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup
astăzi săvârşeşte minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept
dovadă."
Constantin Ghiţă - Sfântul Spiridon, făcător de minuni şi în zilele noastre

Dăruit cu uşurinţa săvârşirii de minuni, ca un dumnezeu după har, Sfântul
Spiridon nu încetează nici acum să lucreze pentru izbăvirea din necazuri a
oamenilor. Mult milostiv cu cei smeriţi, aspru cu cei mândri, sfântul se
caracterizează printr-un neastâmpăr dumnezeiesc, ce îl face să iasă şi din raclă, cu
trupul, călătorind spre salvarea şi celei din urmă oi, din turma sa cuvântătoare.
Sfânt Părinte al Sinodului I Ecumenic, Marele Spiridon nu încetează a ne întări în
credinţă, prin minunile sale de "ieri" şi de azi.
Potrivit "Vieţii" redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a

născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel
Mare (272-337) şi a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări şi
smerenia, ocupaţia sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat şi a avut o fată,
Irina. Sozomen, în a sa "Istoria bisericească" (Cartea a II-a, cap. 11), mărturiseşte
despre modestia şi intransigenţa sfântului. "Deşi a fost căsătorit, nu a fost din
acest motiv şi deficitar în realizări spirituale". După moartea soţiei a fost
înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul
348, când s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în Biserica "Sfinţilor
Apostoli" din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale
continuând peste veacuri, până în zilele noastre.
Numele său provine de la cuvântul "spiris", care în limba greacă înseamnă

"coşuleţ", ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei
episcopale. De altfel, conform "Erminiei" lui Dionisie din Furna, Sfântul
Spiridon urmează a fi reprezentat ca un "bătrân, cu barba lungă şi înţepoşată,
despicată puţin în două şi purtând scufie".
În prezent, sfintele moaşte ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din
insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaştele
Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin
patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie
(1630), de ciumă (1673) şi de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni
corespund evenimentelor menţionate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în
prima duminică din luna noiembrie şi pe 11 august.
Cunoscut şi ca sfântul "călător", în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon

dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald şi prăfuit, iar
încălţările, tocite şi purtate, după cum arată şi iarba, şi pământul de pe tălpi.
În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în

picioare, în timp ce credincioşii cântă: "Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu
trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te,
că încălţămintele tale slujesc drept dovadă".
Portretul moral şi duhovnicesc al Sfântului Spiridon
Darul facerii de minuni este legat de calităţile morale şi duhovniceşti de excepţie

ale sfântului, aşa cum reies acestea atât din "Viaţa" sa, cât şi din cântările
bisericeşti. Însuşirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne
spune un irmos: "Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii
tale, blând, sfinţit şi curat, propovăduitor al sfintelor dogme, şi vas preacinstit al
darurilor Duhului". De asemenea, şi în "Acatist", Sfântul Spiridon este zugrăvit
ca cel ce "a fost ales din pântece" şi "din pruncie a fost plin de înţelepciune"
(Icos 2).
Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viaţă de profundă, intensă şi

continuă asceză şi rugăciune. Cântările bisericeşti insistă pe efortul de disciplinare
a trupului şi de supunere a acestuia sufletului: "Îmbărbătându-te mai întâi asupra
patimilor, sufletul şi trupul ţi le-ai sfinţit". Minunile devin posibile numai prin
domolirea patimilor: "Orânduindu-ţi îmboldirile trupului, de Dumnezeu
însuflate, morţi ai sculat cu grăirea ta cea de viaţă făcătoare". De asemenea,
"omorând cugetul trupesc şi ochii sufletului mai înainte curăţindu-i, cu totul te-
ai făcut dumnezeiască biserică Duhului".
Imnograful corelează, de fiecare dată, harismele cu dobândirea virtuţilor şi a
nepătimirii. Căci, ne previne însuşi Hristos: "Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea:
Doamne, Doamne, nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău
minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe
voi! Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 22-23). De
asemenea, Marele Macarie comenta că nu puţini s-au învrednicit de darul
vindecărilor, al proorocirilor şi al vedeniilor, însă nu au urcat şi treapta iubirii
desăvârşite, şi au căzut prin mândrie. "Iar cel ce a ajuns la desăvârşita dragoste a
devenit deja înlănţuit şi prizonier al harului", adică, la fel ca îngerii, este de
neclintit spre păcat, pentru că şi-a predat libertatea Domnului.
Sfântul avea însă o viaţă de intensă trăire duhovnicească, aşa cum reiese şi din
troparul: "De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-
se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare", adică
discernământul, cunoaşterea celor duhovniceşti prin experiere. Iubirea pentru
Hristos stinge în el dragostea după cele trupeşti şi materiale: "Aprinzându-te de
cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite".
Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: "Cu lucrări
dumnezeieşti curăţindu-ţi sufletul, (...) te-ai îmbogăţit cu lumina
preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh". El este cu totul desăvârşit, fiind
numit "livadă a nepătimirii binemirositoare" şi "pahar al dragostei nedeşertat".
Într-un alt irmos se spune că "luminându-ţi mintea cu nepătimirea şi

înfrumuseţând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să
alungi duhurile şi să dezlegi bolile celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine,
preasfinţite".
Atitudinea smerită a sfântului şi bogăţia harismelor
Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului faţă de

puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort şi
rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins şi de compasiune, şi de frica de a nu
se mândri, dacă ar face o minune. Căci, "temându-se de slava deşartă, se
lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara
tânguire a celei ce plângea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să
facem, frate"?". Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi şi pe
mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-şi vedea iar copilul viu. Dintr-
o adâncă smerenie, "a poruncit sfântul femeii şi celor ce se întâmplaseră acolo,
să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut".
De asemenea, Socrates Scholasticus, în "Istoria Bisericii" (Cartea I, cap.12),
subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se
ocupe cu păstoritul, chiar şi atunci când a fost încununat ca păstor al "oilor"
cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să
cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plăteşte decât preţul pentru 99,
vrând să îl înşele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una
dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând şi smulgându-se din orice legături,
încât se mirau toţi cei de faţă. "Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând
înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean", i se adresează acestuia cu
blândeţe, între patru ochi, făcându-l să îşi recunoască fapta şi să îşi plătească
datoria.
***
Într-o altă situaţie, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soţul ei şi
nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată
naşte până nu îşi mărturiseşte păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a
vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naştere. Auzind acestea, sfântul
nu se mândreşte cu puterile lui, ci "a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de
pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni,
dacă cuvântul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta"".
***
Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce
urmau să se întâmple, îi zice: "Eu sunt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că
ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru
care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care este tăria şi puterea Lui cea
atotputernică".
Smerenia Sfântului Spiridon transpare şi în veşmintele sale modeste. Aşa s-a

întâmplat când a fost chemat de împăratul Constantius să îl vindece. "Sfântul
episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră
pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce
vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn
din Sfânta Cruce". Unul dintre slujitorii împăratului, văzându-l îmbrăcat aşa
sărăcăcios, nu îl recunoaşte şi nu îi dă voie să intre în palat, ba chiar îl loveşte
peste obraz. Dar Sfântul Spiridon "fiind fără răutate, după cuvântul Domnului
i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi
greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o". De aceea şi
imnograful îl numeşte "arhiereu fără răutate" şi "preabun păstor".
După ce îi vindecă trupul împăratului, sfântul caută să îi tămăduiască şi sufletul,
după cum cântă stihira: "Cu învăţăturile tale l-ai plecat să caute pururea să
cinstească pe toţi preoţii, ca pe nişte slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu".
"Cinstirea" din cântare se referă la scutirea de dări a întregului cler şi a slujitorilor
bisericeşti, decizie pe care o ia împăratul la sfatul sfântului, "judecând a fi lucru
necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului
celui muritor".
Vindecându-l pe împărat, este silit să primească aur ca răplată, însă sfântul îl

împarte la săraci: "Graiurile dumnezeieştilor porunci păzindu-le, întru tot
fericite, durerile cele mari ale împăratului le-ai risipit şi aur ai dat tuturor celor
de pe pământ, Spiridoane fericite. Că nimic nu ai câştigat pe pământ,
strângându-ţi în cer bogăţia care rămâne în veac". Biruinţa sfântului asupra
patimii după bani se oglindeşte şi în minunea prefacerii unui şarpe în aur, pentru
ajutorarea cuiva în mari nevoi materiale, căci: "ai călcat în picioare năravul
iubirii de argint şi miluind pe cel lipsit".
Blândeţea şi asprimea sfântului
Cântările îl numesc "Spiridon cel înţelept, cel blând şi simplu, cel întreg şi fără
răutate". Multe irmoase cântă frumuseţea lui morală, caracterul liniştit şi "lesne
iertător" al sfântului: "în pământul celor blânzi ajungând, părinte, ca un blând
şi milostiv şi curat făcându-te"; "fără de răutate, drept, blând, milostiv şi
răbdător, primitor plin de dragoste de străini, ierarh preasfinţit şi cu evlavioasă
înţelepciune împodobit".
Luminânda îl zugrăveşte şi ea ca "pe cel blând şi liniştit, cel milostiv şi iubitor de

săraci", fiind noi înşine îndemnaţi "să urmăm blândeţilor lui, nerăutăţii,
bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni".
Sfântul Simeon Metafrastul scria şi el că sfântul "vieţuia cu cinste şi cu plăcere

de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi
lui Avraam în iubire de străini".
Compasiunea, dar şi umorul său sunt ilustrate de o întâmplare cu o ceată de hoţi

care a încercat să îi fure oile. Dimineaţa, sfântul îi găseşte legaţi cu funii
nevăzute. Milostiv, face rugăciune pentru ei, ca Dumnezeu să îi dezlege, iar la
plecare le dă şi un berbec, amuzat, ca să nu le fi fost în zadar "privegherea" de
toată noaptea. Fapta sa este în autentic duh evanghelic, nu doar un episod
anecdotic, după cuvântul Mântuitorului care ne îndeamnă să răspundem răului cu
o generozitate dezarmantă: "Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina,
lasă-i şi cămaşa" (Mt. 5, 40).
Cu toate acestea, sfântul este intransigent cu cei mândri, aşa cum reiese din
minunea prin care "amuţirea diaconului odinioară a tămăduit-o". Mergând Marele
Spiridon într-un sat Eritra, a intrat în biserică, cerându-i unui diacon să facă o
rugăciune pe scurt, pentru că era ostenit de lungimea drumului şi de arşiţă. Dar
diaconul lungi intenţionat rugăciunea, pentru că se mândrea cu glasul său şi îi
plăcea să se asculte cântând. Sfântul, "deşi era bun cu firea, îl ocărî cu
asprime, zicându-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul,
ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă". În urma rugăminţilor
rudeniilor şi prietenilor acelui diacon, sfântul abia se înduplecă să îi redea
glasul. Îl lăsă însă cu o anumită poticneală în vorbă, ca să nu se mai
mândrească cu vocea sa melodioasă şi cu glasul limpede. Căci "sfântul era
aspru cu cei mândri şi măreţi în deşert".
Acest diacon se mândrea auzindu-şi propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea
ascultând glasuri îngereşti. "Când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut
împreună cu tine slujind", spune troparul sfântului. Astfel, fiind la o Vecernie
sfântul arhiereu numai cu slujitorii bisericeşti, nu era popor în biserică pentru a
da răspunsurile cuvenite, dar se auzea din înălţime un glas dulce şi
nepământean ce striga "Şi duhului tău" şi "Doamne miluieşte", la fiecare
ectenie rostită de diacon. Glasul acela răzbătea până la cei ce erau departe de
biserică, atrăgându-i să se apropie şi să-şi îndulcească urechile şi inimile. Dar
"după ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât pe arhiereu cu puţini
slujitori bisericeşti; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi
se minunau foarte mult".
Intransigenţa sfântului, numit în Minei "dreptarul arhiereilor", este evidenţiată şi

de purtarea sa faţă de episcopul Trifilie, care, ţinând un cuvânt de învăţătură în
biserică, citează versetul: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Marcu 2, 9),
înlocuind cuvântul "pat" (krábbatos) prin "culcuş" (skímpous), adică: "Scoală-te
şi-ţi ia culcuşul tău". Auzind acestea, Sfântul Spiridon, care era de faţă, se ridică
şi îi zice lui Trifilie: "Oare tu eşti mai bun decât cel ce a zis "pat", de te ruşinezi
de cuvintele Lui?". Dojenindu-l astfel, sfântul iese din biserică în faţa tuturor,
"pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinându-l puţin",
pentru a-l învăţa înţelepciunea duhovnicească smerită şi blândeţea.
Altă dată, când acelaşi Trifilie visa cu ochii deschişi la viile şi livezile unui sat,
Marele Spiridon, cunoscând gândurile inimii sale, îl îndeamnă să îşi strângă mai
degrabă averi nestricăcioase în cer.
Adeverirea credinţei prin minuni la Sinodul I Ecumenic
Suind "în muntele nepătimirii", sfântul intră "în norul adâncii cugetări a celor
dumnezeieşti", primind pe "lespedea" inimii "legea mântuitoare", ca odinioară
Marele Pavel, care spunea că a primit legea "nu pe table de piatră, ci pe tablele de
carne ale inimii" (II Cor. 3, 3). Sfântul Spiridon era un om simplu, fără ştiinţă de
carte, ce, în mod uimitor, cunoştea însă temeinic Sfintele Scripturi, ca mai târziu
Cuvioasa Maria Egipteanca, ce ştia pe de rost toată Psaltirea, deşi nu o citise
niciodată. Cu Marele Spiridon şi alţi sfinţi ca acesta se împlineşte cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur după care "harul Duhului Sfânt ţine locul
Scripturilor" în cei cu viaţă curată. Cu cei neprihăniţi, Dumnezeu vorbeşte faţă
către faţă. Abia după ce au căzut oamenii în păcate grele "a fost nevoie de scrieri,
de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu". Iar
Hristos Însuşi nu a dat ceva scris apostolilor, "ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le
va da harul Duhului, zicând: "Acela vă va aduce aminte de toate" (Ioan 14, 26)"
("Omilii la Matei", Omilia I).
Astfel, Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viaţa sa, după
cum mărturiseşte şi icosul: "Cunoscut-ai cu vieţuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce
vede cele ascunse, şi sufletul tău locaş primitor Treimii făcându-l, pe Aceasta cu
curăţie ai primit-o". Cunoscând prin experienţă dumnezeiască adevărul de
credinţă, Marele Spiridon este numit "stâlp şi apărător al credinţei", aşa cum îl
arată şi minunea săvârşită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
În acel sobor erau prezenţi şi filosofi greci peripateticieni, între care se evidenţia
unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus
Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea şi el
parte din cei 318 Sfinţi Părinţi, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoaşterea
adevărului nu cu înţelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.
Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deofiinţimea Persoanelor

Sfintei Treimi, pentru că ştia că în cei îndoielnici "ochii sunt mai credincioşi decât
urechile". Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida şi "o! prea slăvită
minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în
mâinile sfântului". Cei de faţă s-au înfricoşat, "filosoful cel rău l-ai ruşinat" cântă
o stihiră. Acesta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrăţişând credinţa adevărată.
În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învăţătura Sfântului

Pavel, care, deşi era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înţelepciunii
raţionale, ci prin "adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să
nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 5-6).
Sfântul Atanasie din Paros - Judecata cerului - Minunea înfricoşătoare şi

nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon
Sfântul Atanasie din Paros - Judecata cerului adică Minunea înfricoşătoare a
marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor
uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfânta biserică lui din
Kerkira
„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu
(dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În
mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de
Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează
nimicnicia oricărui silogism.”
Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste
cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu,
pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel
trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl binecuvânteze pe
Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu
bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul
cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor
nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis
îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept, pentru că noi, făpturile cele
înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi
aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru
care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se
cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de
cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice
minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica
de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea
Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru
totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de
Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în
apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm
Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a
aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie
recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât
de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate
lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest
document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de
pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte
categoric lui Moise - şi prin gura lui tuturor evreilor - să nu treacă sub tăcere şi să
uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe
fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din
pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din
nou.
După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta
spre amintire într-o carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui
Navi” iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan,
purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului
din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a
trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era
în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul
secat douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă
împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din
comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta
Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi
pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi
subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au
scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul
timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu
cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel
dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit
minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile
următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale
mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci
foarte multe.
Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi
mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre
binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni,
acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest
slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut
îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula
Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă
minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului
Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea
minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata
Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor
preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună
dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze
prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci
nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac
cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi
mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de
Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui
slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi
ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu
toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate
felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de
aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi
nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub
stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze
cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm
noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija
lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David
strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în
lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător
în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi
povesti vouă.
Capitolul I - Cuprinzând relatarea minunii
După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului

de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de
atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de
mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu
teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi
bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să
construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte
scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi
pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te
vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit
să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i
s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte
ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta.
Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un
singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi
de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a
răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea
să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă
biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă
de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi

spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că
ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”.
Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de
sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a
răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le
acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti,
stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă
inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.”
Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea

următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă
în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi
va părea rău şi nu îţi va fi de nici un folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat
comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci
imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat
teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu
îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul
cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei
renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii
ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea
diavolului”.
Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11
noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de
întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să
măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci
cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi
protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea
comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie,
căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat
cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în
lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele.
„Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi
plăcut lui Dumnezeu.”
Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de

sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii
dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat
paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al
comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în
care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive.
Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în

mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi
încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit nici un
răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns:
„Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a
aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de
biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui.
Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a
distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi
toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au
sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost
găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate
murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un
preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă.
Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei,
cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne
înfricoşătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor
moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea
şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – nici
una din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi
astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost
găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu
voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai
târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit
tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău
vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi
ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru
comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul
catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde
este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat
poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care
am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa
pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte
cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se
poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul
garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a
vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu
uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile
l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul

Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al
întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă
aceste evenimente, prin care devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii
adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea
depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.
Capitolul al II-lea - Că explozia depozitului a fost

cu adevărat lucrare a cerului
Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în insulele din
împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi
pentru toţi locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă
(Corfu) nu avem nici o îndoială că toţi sunt informaţi şi convinşi întru totul că acea
distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toţi
cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo
şi îi aduc în Domo de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul
placa aşezată acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem
publică minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este
minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu
recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să Îl preaslăvească pe
Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc
adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem,
pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a
celor spuse vrem să publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în
amintirea noastră şi pe care le-am vizitat de dragoste de a învăţa.
Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (n.n. - în insulele ionice şi în

Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centru
administrativ). Cu acest nume apare propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de
Varusia şi de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime
nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o
confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă cu Epirul. În
ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni. Ceilalţi locuiesc în
afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În
hora este şi biserica sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de
care aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului
menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre
Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o
distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele
horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi plat, aproape
că reproduce suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam,
înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci
se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord
aproape de hora se află un ostrov, din care se înalţă la o înălţime considerabilă
două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi insula
întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί - de unde provine numele Corfu - n.n).
Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu, ci este
foarte populat.
Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri are de jur împrejur cel mai puternic
zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe
mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Fortăreaţa se
numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La
vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru,
la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion şi de
acolo comunică cu Kastelia şi cu turnurile (n.n. - e vorba de mine subterane care
comunică între ele şi suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)
Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform

regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi
generalaton, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri. Aşadar, zidul
horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea,
care le şi desparte (n.n. – în două părţi distincte). În acropole oamenii intră şi ies
pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane
construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există
permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după
trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi ale acropolei, şi ale horei. Se
închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât încât mai târziu
să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea, adică după ce am descris
locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se găsească un piroman cu atâta
tupeu şi, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel
de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni şi să o
prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a cerului?
Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie

dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada?
Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, când ar trebui să primească
pedeapsa cu moartea cel care ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de
la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu
alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două fortăreţe erau închise cum
trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel
învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă
adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa,
dar cum a rămas şi viu? Este aproape cu neputinţă, în primul rând, de la acea
zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând,
să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să
poarte şi arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de
lucru vrăjmaşului?
De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agăţată

de un lanţ puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei pe ortodocşi prin
aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa
întâmplată comandantului. Însă nu îşi are locul în nici un caz o astfel de calomnie
amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei şi, făcându-
se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat dacă ar fi
aruncat jos candela eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai
calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din
Veneţia s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi
atâta ingratitudine respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se
deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă nu,
nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi acest lucru
e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au şi văzut şi au
trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente sunt confirmate
la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din Epir. Aşadar, să fie clar că
a avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate
acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeieşti.
Pentru că sunt aşa de multe, adică:

✔ în primul rând explozia depozitului,
✔ în al doilea rând mutarea soldatului,
✔ în al treilea rând căderea candelei,
✔ în al patrulea rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp,
✔ în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de
cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă mortal
gâtul (să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie;
✔ în al şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului
în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele
domneşti.
Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine poate să le considere a fi ilogice
şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este
imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una şi aceeaşi noapte. Şi
pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar
este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică
trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputernicei
drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite,
spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici
nu a mai avut loc.
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza
cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o
bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă
dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat că îi va
trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a
crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru aceasta Sfântul Spiridon,
marele făcător de minuni, i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea
rea? Da, cu siguranţă, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi
puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când
avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai
rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a
constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune
să cadă candela fără nici un motiv, şi numai cea a comandantului, nu alta? Cum să
nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe
comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara
zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul
a lovit în aceeaşi clipă şi a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia?
Da, cu siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea
primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi
mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun:
„Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi e valabil în
veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor”, faptul în care am întreaga mea
încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e
mutarea soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă
împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de
toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi
predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a
văzut şi pe care el le-a păţit.
Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat foc depozitului? „Id San Spiridon ha
fatto questo teribile caso” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoşător).
Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut
cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână”, şi celelalte, precum le-am
spus în istorisire. Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător
veneţian, care locuia în hora. Şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat
să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din clopotniţa
bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi imediat a luat foc
depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi
care astupă cu desăvârşire orice gură - şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi
reţinerea celorlalţi catolici.
Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa

de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica
sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de
lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască? Desigur,
de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca şi cap al Bisericii lui, ca să
primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai
îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă. Şi
într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia
Sfântului Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu
toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă şi l-au trimis
în Italia.
Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani.
Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi creştin, pe nume
Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând
odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în
mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în discuţie a venit vorba şi de
numele Sfântului Spiridon. „Şi am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd
evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat
devenind o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune faţă de persoana
sfântului din pricina uciderii fratelui ei Andrei.” Astfel că nu numai din semne de
netăgăduit, ci şi din partea vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe,
care au suferit o asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice
caz s-a dovedit şi a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea
minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea să nege acest adevăr atât de
răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de lipsă cu totul
de judecată şi de indolenţă.
Capitolul al III-lea - Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-

adevăr o Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici,
Răsăriteană şi Apuseană
Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja
în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate felurile a fost
recunoscută şi mărturisită, chiar şi de către vrăjmaşii înşişi. Însă din ce cauză s-a
întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o spunem: ca să nu construiască
ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul la care se gândise.
Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel a spus şi în a doua, când i
s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să
renunţe la planul pe care acesta şi-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în
practică hotărârea lui cea nelegiuită, adică nevrând să construiască în sfânta lui
biserică, acolo în partea dreaptă, altarul lui cel nelegiuit şi urât de Dumnezeu,
pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. – făcând
lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ţi-
a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică
faţă de cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci?
Pentru ce (n.n. – spui) ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai
Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de
neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că erai
anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit atât de brusc de
lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a împlinit. Comandantul şi
cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi) altarul a rămas
neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că
Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu Biserica Răsăriteană
cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi (n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este
reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei şi cu papa al ei. Cu
siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă pe
papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) şi
jertfa cu azimă şi prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) şi toate celelalte
inovaţii. Sfântul Spiridon se mânie şi mânios respinge altarul. Prin urmare cu
acesta şi prin acesta a respins şi pe papa şi Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul
început al inovaţiilor papiste.
Şi, iată, creştini ortodocşi, creştini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici,
această minune nu este doar o minune, adică nu este una dintre acele minuni care
arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face şi aceasta, ci cu adevărat
este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de sus a
arătat astăzi care dintre cele două Biserici susţine adevărul dumnezeiesc, adică
dintre cele două care ţine neclintit dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice
şi tradiţiile apostolice şi patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe
toate acestea şi cu relele ei inovaţii a devenit pricină ca Biserica cea una să se
sfâşie în două părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape că nu există nimeni care să
nu ştie această dezbinare dureroasă şi foarte rea dintre cele două Biserici, adică
cea Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că
nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu
cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei învăţaţi şi cei
neînvăţaţi, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar, astăzi Cerul a judecat
din înălţimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori şi schismatici şi vrednici de
focul veşnic. Disputele care au avut loc de la început, încă din zilele preasfântului
Fotie (cel Mare – n.n.) şi de-a lungul a o mie de ani şi chiar mai mulţi, întotdeauna
au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părţi, nu numai prin voci
vii, dar şi prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit.
Astăzi Cerul, prin dreapta celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei,

Sfântul Spiridon, în mod vădit şi foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană
este ortodoxă, preacinstită, apostolică şi sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este
rău-credincioasă, eretică, fără de nici o cinste, papistă şi vicleană. Căci, dacă nu ar
fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod
mai moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă
retragere, câtă mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i şi
nimicindu-i ca rău-credincioşi şi trufaşi pe toţi cei care cu obrăznicie vin înaintea
lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl
sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar şi în murdăria cea mai scârboasă l-
a aruncat, precum i s-a întâmplat, fiind rostogolit fără de nici o cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile) nenumărate; căci, da,

astăzi cu adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte
adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie
împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat şi a
hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor a făcut apoi Sfântul Serghie care a
şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a confirmat şi a
pecetluit luptele raţionale şi bătăliile şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a
Sfântului Marcu al Efesului şi, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a
zădărnicit maşinaţiunile de sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic.
Într-un cuvânt, astăzi Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a

despărţit lumina de întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană şi de
partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică între adevărul cel
prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte
Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învăţăturilor
satanice pe care le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană.
Creştini ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale lumii, auziţi, aflaţi că
victoria e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut
indolenţa celor mândri şi semeţi. „Aceştia (n.n. – se laudă) cu carele, aceştia cu
caii lor, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări).” Şi apoi ce? „Aceştia s-au
împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat.”
Şi cu adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul Israel,

scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să
cântăm şi noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi
sărbătoresc, cântând şi zicând: „Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a
preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu
mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a
mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul;
minunat eşti, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este
asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se aseamănă în putere?” Şi eu
împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a
ortodocşilor: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a
lui Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă
şi te bucură, căci Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din
partea vrăjmaşilor tăi.
Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi ofensatoare,
popoare ale cultului papist, voi care vă mândriţi înaintea împărăţiilor şi puterilor
pământului şi cu dispreţ insuportabil batjocoriţi robia noastră, voi care şi bogăţia
înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că o posedaţi, Latinilor, vrăjmaşi
neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut şi aţi
înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul
Adevărului; cu noi, zic, cu cei smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi
luptat şi aţi uneltit mereu în mii de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit,
înţelegeţi şi vă smeriţi sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai
cuvinte, cu care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un cuvânt cu o sută, aşa
cum v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt
silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe care
nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci, ce la ce vă
gândiţi? De ce rămâneţi în acele învăţături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod
vădit şi de netăgăduit Sfântul Spiridon v-a alungat departe de sfânta lui biserică,
adică departe de Biserica Sobornicească, departe de Hristos, departe de
Preasfântul Său Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai oamenilor; întoarceţi-vă la
religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pe faţă amăgirea
voastră satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.
Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei. Renunţaţi la azima

iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să vă botezaţi prin trei
afundări, ca să nu rămâneţi nebotezaţi numai cu stropirea. Nu vă limitaţi doar la
cuvintele domneşti (ale Domnului) în prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi
adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh. Nu privaţi fără nici un
drept şi fără nici o omenie pe creştinii laici de la Potirul Vieţii, stabilind legi
împotriva Stăpânului Hristos. Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al
purgatoriului – n.n.); nu atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte
laudă şi faţă de Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost
fără păcatul strămoşesc (n.n. – imaculata concepţie). Să se smerească şi Papa cel
egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că este episcop al Romei,
dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat al
Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă
foarte bună şi plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această
lucrare mai presus de fire şi minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte că
sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi slăviţi ca sfinţi şi mai presus decât
sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene sau, ca să
spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur, printre toţi
ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel calomniator şi Toma sofistul. De la
care voi numiţi pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi
puteţi să îi cunoaşteţi că sunt desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani,
vrăjmaşi ai adevărului, apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele
Sinoade Ecumenice şi materie a focului veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu
trebuia să se întâmple aceasta? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se
trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi auzind
această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că aşa cum se află acum sunt
lepădaţi, respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de
nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori la acel
tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel înnebunit de
Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai cărturarilor şi fariseilor
neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit ale lui Iisus, nu
numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Şi
mă opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel
de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi întâmplările acelea care îl fac şi mai
îngrozitor şi vrednic să săvârşească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit
acele spaime inimaginabile, căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi
extraordinare şi cu urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat şi ei înşişi au
mutat materialul ca să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceştia în
principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere
drept o întâmplare delicată decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a şi
fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt
lepădaţi (de Dumnezeu – n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi plâng, pe ei îi acuz.
Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că sunt cu totul insensibili, zicând: „Le-a

dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca nevăzând ochii lor şi neauzind
urechile lor…”; ca „înţelegând să se întoarcă şi îi voi vindeca pe ei”; iată cu cine
s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum
Domnul, Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar
vrea mântuirea acestora, ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a
împietrit inima lor nesocotită, că îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte
orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot
să simtă, nici să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea veşnică. Aşadar, ce
urmează? Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai au
rost nici disputele, nu mai poate rămâne nici o îndoială despre catolici. În mod
declarat, fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini
de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia
aprinsă a lui Spiridon.
Capitolul al IV-lea - Epilog, cuprinzând un sfat

pentru conaţionali
Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului,
prin care şi palpabil şi inteligibil a lepădat şi a retezat, ca fiind putrezită şi stricată
de groaznicul papism, Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una,
Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu
toate că cei fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca şi satana,
nepocăiţi şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul
atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept
cuvântul spre voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care sunteţi
răspândiţi în oraşe şi locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi
năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor urâţi de Dumnezeu. Deci voi,
iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate şi extraordinare
ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi
înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute, recunoscute şi de nebiruit împotriva
teiştilor atei, ca să nu băgaţi în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile
voastre să ţineţi credinţa lui Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care
a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele
împăraţilor.
➢ (Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a
făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas pe
ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri
triipostatice.
➢ (Să ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită
faţă de ceilalţi, virtutea adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia
ca şi Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieţii veşnice.
O, credinţă dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai strălucitoare

decât soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea
neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie
vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să
priceapă sau care limbă ar putea să înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea pedepsire a
acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti) care, fiind lipsiţi de cap, precum
spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi eforturilor şi împlinirii iconomiei
întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte sunt cununile, recompensele şi premiile
date de Dumnezeu înţelepţiţilor propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea
sunt şi pedepsele şi chinurile acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi
întunecaţi de Dumnezeu. Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele
sociale cu ei, că sunt vătămătoare de suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor
potrivnice lui Dumnezeu. „Fiule, bea apă din ulciorul tău.” Astfel îţi porunceşte
Duhul Sfânt (Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl consideră
ca şi pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-
te din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei purtători
de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să
nu preferi aberaţiile lui Voltaire în faţa înţelepciunii dumnezeieşti a lui Pavel. Să
nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie.
Nu lua în seamă experienţele filosofilor de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului

Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe observarea
ciudatei eclipse a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul
răstignirii lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă –
adică Areopagitul) şi găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe
apologia pentru creştini pe care a scris-o Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii
Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele
eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi statornicia; (să ai
în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale cuvioşilor bărbaţi, pe care
nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi că îi aşteaptă, după răsplătiri
nemuritoare, bunuri veşnice şi fără de sfârşit, „pe care ochiul nu le-a văzut şi
urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, acestea sunt cele pe care
Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El”; iubiţilor, la acestea să vă
gândiţi, acestea să le cercetaţi şi pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. – faceţi fapte
bune) spre apărare în acea zi înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de
petreceri, de râsete, de dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci
prin toate acestea se împrăştie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu
şi astfel îşi face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte
nelegiuite.
Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al celor

cereşti şi al celor pământeşti, Cel ce a pătimit în trup pentru noi şi ne-a biruit
nepăsarea prin bunătatea Sa, să ne lumineze, fraţilor, şi pe voi şi pe noi şi să ne
învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima noastră frica Lui, ca
El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi (găsiţi)
plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii Sale celei înfricoşătoare şi slăvite;
da, fie, fie (aşa), pentru rugăciunile marelui şi fierbintelui apărător al credinţei
ortodoxe, ale Sfântului Spiridon. Amin.
Schiţă (plan) - Informaţie despre sfintele moaşte,
în ce fel au ajuns în Kerkira
Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în Kerkira e

cunoscut tuturor, relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul în care au
fost aduse acolo, pentru că mulţi necunoscând aceasta se întreabă în cel fel au
ajuns acolo.
Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia: În timpul căderii Constantinopolului
(1453), în timp ce alţii luând alte lucruri de preţ au fugit de acolo, un preot pe
nume Gheorghe Kaloheretis, care era paroh la biserica în care erau păstrate
moaştele Sfântului Spiridon şi al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva,
luându-le a coborât până în Epir şi de acolo în Kerkira (care încă nu era
împrejmuită cu ziduri), având împreună cu el şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi
Luca.
După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte: şi în vreme
ce Filip şi Luca au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh (Spiridon),
Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora şi altele; împărţirea a avut loc în 12
martie 1480.
Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor Kerkirei în 11

ianuarie 1483.
Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta) le avea,

precum (s-a spus) mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit Dukale (cu
alte cuvinte scrisori domneşti) de împuternicire ca să ducă acolo, în Veneţia,
moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor Kerkirei i-au înmuiat
aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.
Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în care a

aşezat sfintele moaşte, slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de a sluji ca
preoţi la moaştele sfântului.
Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele Asimina;
Luca, cel care era împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale Sfântului
Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire nepoatei lui Asimina, fiica părintelui
Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o asemenea comoară. Mulţi s-
au străduit, însă unul singur a primit premiul (n. tr. – s-a căsătorit cu fata),
nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut loc în 13 martie 1521.
În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a

Corfului, Nicolae Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată
de 6 picioare, în care au fost mutate moaştele sfântului de la Biserica
Arhanghelului.
În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare înlăuntrul

palatului cetăţii, într-o biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, în care s-a
refugiat pentru a fi ocrotită şi familia Vulgareilor şi preoţii slujitori. După
asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a sfântului).
Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi, Filip şi
Andrei, care au murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a făcut,
stabilind că moaştele sfântului să rămână în neamul Vulgareilor; testamentul a
fost făcut în 25 noiembrie 1571.
Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a hotărât să

înconjoare cu ziduri hora, stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au
mutat moaştele sfântului în biserica Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa
(biserica lui Spinula). Şi în anul 1577 a fost construită biserica lui în hora.
Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega, un

om iubitor de Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi spun
localnicii, pentru că are deasupra un geam – n.n.), considerând că este
necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul ţinut în braţele unui preot şi să
se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.
Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele moaşte ale
făcătorului de minuni Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în ce fel au
venit de la Constantinopol şi e foarte posibil să fi fost aduse acestea (moaştele),
precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui împărat, este nesigur; afară
dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru care trebuie să se fi întâmplat
înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost
imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr. – să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar
fi vrut să le mute ei în Italia, dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în
timpul căderii comune catolicii stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de
stăpânirea catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost în Constantinopol.
Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu cel sfânt, pe care El o are faţă de
Biserica Sa; căci l-a trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt preaminunat nu din alt
motiv, ci ca să fie o graniţă înfricoşătoare, o nouă sabie de foc care să ţină departe
de paradisul cel inteligibil pe papistaşii cei neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea
vor să intre în propriile noastre biserici şi să ne transmită şi nouă din contaminările
lor; precum i-au târât pe vitejii ciprioţi în mod tiranic în societatea lor cea
contaminată, deja de peste două sute de ani, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi
precum pe sărmanii cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa
de mare, ci i-au obligat să meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo
să fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă au îndurat-o din partea acelor cinstiţi şi
calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei înrobiţi sub stăpânirea
acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul lor propriu, pentru ca nu
cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n. tr. - papistaşii) de către comunitatea lor
(n. tr. – a ortodocşilor); şi adesea cu stăpânire tiranică construiesc altare în
bisericile ortodocşilor; dumnezeiescul Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi,
Răsăriteni şi Apuseni, în Kerkira nu i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să
spunem mai bine pe aceia nu i-a lăsat să se unească cu noi în orice mod vor ei ; (I
se cuvine) mulţumire bunului Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit pe noi de această
durere în veci; fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască, pentru folosul
nostru al tuturor, am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului
Spiridon, cu consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de aceeaşi
râvnă am alcătuit şi slujbă de biruinţă la această (minune) ca mulţumire lui
Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu mână puternică a distrus
născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a doisprezecea a
lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre ziua a 12-a s-a
săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac cunoscut faptul că
această sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută în ţinuturile
papistaşilor; deci trebuie cântată în locurile pe care ei nu le stăpânesc, ci sunt
libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu stabilind legi, ci povăţuindu-
vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi folositor. Şi, deci, toţi cei care aveţi
râvnă pentru ortodoxia cea primită de la Părinţi, împotriva catolicilor celor
răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă
şi de mulţumire pentru a ţine locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin
voci puternice durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de
bucurie, cântaţi-I cântare nouă, căci cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut
Domnul spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi mândri; a Căruia este slava în
veci. Amin.
(Nota editorului: Am ales să aşezăm prologul Sfântului Atanasie din Paros la

sfârşitul relatării despre minunea Sfântului Spiridon, pentru a uşura lecturarea
textului.)
Prolog
Tuturor cititorilor acestei cărticele,

fraţilor mei în Hristos şi fiilor adevăraţi
ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,
eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,
sănătate, pace şi mântuire veşnică…
În anul 1795, Theodorit, destructorul Bibliei canonice, dintr-o pricină oarecare mi-
a scris. Cu acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui, Theodor, cel numit
Mustatzas, a hotărât să tipărească operele Sfântului Grigorie Palama; eu i-am
răspuns că operele Sfântului Grigorie Palama sunt gata de tipărit de altcineva şi
am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la cele bune, am şi eu două lucrări,
pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le trimit de îndată ce primesc asentimentul lui.
Am primit răspuns că le primeşte cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an,
adică în 1796, adică lucrarea „Judecata cerului” şi „Viaţa Sfântului Clement”, în
scopul de a constitui amândouă un singur volum. Am primit imediat răspuns că le-
au primit şi nu numai aşa pur şi simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt
şi alte asemenea. Desigur am primit şi scrisoare separată de la Theodor însuşi, care
începea exact cu aceste cuvinte: „Mai demult am primit scrisoarea şi vă
mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta ne-am cunoscut; am
citit ceea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le tipărim”; datorită mărimii
lor, trec peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe
care le păstrez pe toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit cu
promisiunile lor foarte vii şi grase şi repetate, ce s-a întâmplat, ce au făcut? Iată ce
s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796 până în anul 1804 (operele) au
stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute, mi le-a trimis de la
Muntele Athos bunul Theodorit, aşa precum i le-am trimis eu, adică scrise de
mână, netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în faţa unei întâmplări
neaşteptate) care sunt motivele pe care le-a invocat? Ele sunt acestea: mai întâi a
scris că le-a uitat în Bogdania, când a plecat de acolo, în al doilea rând a scris că
stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi nu i-au rămas bani ca să tipărească aceste
cărţi (pentru „Apocalipsă” a avut bani şi i-au mai şi rămas); în al treilea rând i-a
spus mitropolitului de Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin
intermediul Prea Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să
pună de acord aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care
pentru mine sunt ireconciliabile, urmează şi această ciudăţenie: preaiubitul meu
domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris acestui Theodorit să i le trimită
lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să găsească o soluţie
pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea să i le trimită şi aştepta
să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi le-a declarat arhimandritul în
martie acum doi ani) apoi, în loc să le trimită în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum
am mai menţionat; iată cu ce oameni nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu
aceste opere bune şi folositoare multora, deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost
batjocorit şi înşelat de aceştia, cum n-a păţit-o nimeni de la altcineva vreodată de
la astfel de oameni. Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit să fie tipărite
pentru public de astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din
bunăvoinţa lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de
fraţi din Hios, pentru mântuirea lor sufletească şi a înaintaşilor lor. Se publică,
deci, într-un singur volum, „Judecata cerului” şi „Viaţa misionarului Clement”, şi
acesta, ca om integru, fiind o judecată a cerului, prin atitudinea şi mărturisirea lui
minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl; căci sfinţenia lui este, fără
îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a pecetluit şi i-a validat luptele şi
cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia împotriva papistaşilor rău-credincioşi,
precum puteţi vedea toate acestea citind sfânta lui viaţă.
Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de suflet, mai ales în
aceste timpuri când indiferenţa respingătoare revarsă pretutindeni răceală de
moarte în sufletele celor mai simpli.
Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei dumnezeieşti. Şi

aceasta cu ajutorul, aşa cum am spus mai înainte, al dumnezeiescului Spiridon şi
prin lucrarea foarte neobişnuită săvârşită în Constantinopol pentru Mântuitorul,
primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă, rugaţi-vă şi pentru fraţii care,
pentru folosul comun, au pus la dispoziţie cele necesare (n.n. – banii pentru
tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul
dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului
nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.
Amin.
(Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria),

fiind revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu). Din volumul
„Măreţia Ortodoxiei”, Editura Egumeniţa, 2009.)
Sfântul Simeon Metafrastul - Sfântul Spiridon Taumaturgul - Preacuviosul

Părintele nostru şi făcătorul de minuni Spiridon (+347)
Minunile Sfântului Spiridon
Un creştin pios, care-l iubea mult pe Sf. Spiridon dar la fel de mult şi adevărul,
spunea aceasta: s-a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua
prăznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci când era viu şi pentru a-şi arăta
veneraţia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când mă apropiam deja şi mă
pregăteam să mă concentrez asupra a ceea ce voi face, am simţit o asemenea
mângâiere dumnezeiască, care m-a învăluit şi m-a pătruns în inima mea, că am
intrat realmente în extaz, grabnic fiind purtat prin frumuseţile Cerului. Uitând
de toate cele pământeşti, chiar de trupul meu, am rămas mut şi nemişcat. N-am
vorbit nimănui şi, întocmai ca în tinereţe, n-am simţit nici foame nici sete toată
ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul şi Sângele Domnului.”
***
Acelaşi om, venind iarăşi la Trimitunda în ziua Sf. Spiridon, pe când se afla
îngenuncheat, îmbrăţişând sicriul cu trupul (neputrezit) al Sfântului, inima sa
fu umplută de lumină şi sufletul său inundat de bucurie, o bucurie ce-i făcea
simţit gustul bunurilor cereşti care-i aşteaptă pe Sfinţi (pregustarea Raiului). A
alergat grabnic la piaţă pentru a cumpăra oarece, inclusiv haine pentru săraci
şi pentru localnici, căci se făcuse iarna şi frigul venise cu putere. Şi, după ce
împlini această dispoziţie a inimii sale, se grăbi să se întoarcă spre ţara lui,
unde-l chemaseră treburi grabnice. Dar, dintr-o dată, norii se-ntunecară,
vestind că o ploaie cu adevărat diluviană avea să cuprindă pământul. Acest om
se afla aşadar la grea răscruce, putea oare merge mai departe în călătoria lui
câtă vreme astfel de vreme câinoasă se anunţa? Se întări însă în nădejde: vându
ceea ce cumpărase, achiziţionând nişte vite de povară şi trase la biserica
Sfântului. Aici, se prosternă iarăşi la racla cu moaştele Sfântului, ca şi cum
acesta ar fi fost încă viu şi-l rugă să fie tovarăş de călătorie cu el şi să oprească
ploaia, atunci când ea ar deveni prea furioasă. Încheindu-şi rugăciunea, ieşi
din cetatea Trimitundei. Sfântul Spiridon fu cu el pe toată durata călătoriei şi
nu doar în chip nevăzut ci, asemeni unui tovarăş de călătorie – precum îl şi
rugase – văzut, împreună-călător cu el! Vântul sufla teribil iar norii se
zbuciumau cu putere dar ploaia… ploaia părea suspendată, atârnată cu apa ei
sub nori: am putea spune că puterea Sfântului reţinea ploaia, o împiedica în
revărsarea ei.
Când omul a ajuns acasă, Sfântul dispăru îndată. Inima călătorului fu din nou
iluminată de o lumină negrăită şi umplută de bucurie – ca şi cum Sfântul
Spiridon s-ar fi atins de inima lui şi i-ar fi dăruit propria bucurie şi fericire.
Sfântul se făcuse, aşadar, iarăşi nevăzut o dată cu intrarea călătorului în casă,
când şi ploaia începu a cădea, ţinând grozăvia ei mai bine de trei zile. De astă
dată Spiridon l-a ridicat din greutăţile călătoriei, dar în alte dăţi multe din
greutăţile vieţii i le-a purtat Sfântul.
***
Era iarăşi praznicul sărbătorii Sfântului, dar de astă dată omul nu reuşi s-
ajungă la mormântul acestuia ca să-l cinstească, precum avea obiceiul s-o facă
în fiecare an. Şi aceasta-l umplea de tristeţe. Îl ruga aşadar pe Sfânt să nu-l
lipsească de dragostea lui şi să-i dăruiască bucuria acelei zile, deplină. Şi ce s-a
întâmplat? Nici nu terminase rugăciunea sa, că se simţi în Biserica Sfântului,
tocmai în Trimitunda. În acelaşi timp, simţi prezenţa reală a Sfântului Spiridon,
lumina şi dulceaţa ce vin de sus îl învăluiră şi-l umplură deopotrivă, părându-i-
se că Sfântul intră laolaltă cu el în locaş, rămânând prezent pe tot parcursul
sfintei slujbe. Apoi el binecuvântă pe credincioşii participanţi şi plecă.
Nu avem un „raport” complet al tuturor miracolelor Sfântului, dar cele menţionate

sunt suficiente celor care iubesc adevărul şi virtutea. Nimeni nu poate spune cum
Sfântul Spiridon ajută pe aceia care, prin rugăciune, îi cer ajutorul său pe aceia,
mulţi, care se bucură de minunile pe care el le săvârşeşte. Dar noi nu putem să nu
vestim creştinilor numele lui! Iar dacă vreunul se-ntreabă de unde vine această
ploaie de miracole ale Sfântului Spiridon şi pentru care virtuţi i-a dat Hristos să
împlinească acestea toate, să ştie că El, Hristos, a îngăduit ca toate virtuţile să fie
concentrate în persoana Sf. Spiridon care a şi devenit icoană a unei vieţi
desăvârşite în Hristos. Dar prin ce se deosebea cu totul de alţii: prin smerenia şi
modestia lui extreme. El care aproape că depăşea în minuni pe mulţi dintre
oameni, se considera un om lipsit de valoare şi păcătos.
Minunile sale toate au fost şi sunt la înălţimea virtuţilor sale. Să rugăm pe

Dumnezeu ca şi noi să dobândim unele din virtuţile sale! Nu spun toate, căci
aproape este de nerealizat aceasta. Cu ajutorul său, urmându-i până la a le
dobândi, noi înşine vom pregusta din cele din care Sfântul desăvârşit se hrăneşte,
prin Harul şi Dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Tatăl şi
Duhul Sfânt i se cuvin toată Slava, Cinstea şi mărirea, acum şi pururea şi în
vecii vecilor.Amin.
(Fragment din cartea: “Sfântul Spiridon Taumaturgul” - Sfântul Simeon

Metafrastul, Editura Agnos 2007)
Mitropolitul Metodie - Alte minuni ale Sfântului Părintelui nostru Spiridon,

Episcopul Trimitundei
Dumnezeu, Care păzeşte neputrezite moaştele Drepţilor ca mărturie a curăţiei
mărturisirii Ortodoxiei şi ca dovadă veşnică a virtuţilor ce-au locuit într-înşii,
păzeşte astfel întreg şi trupul Sf. Spiridon care scapă, astfel, legilor neschimbabile
ale naturii. Căci „unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii”.
Sfinţit de Dumnezeu, trupul său primeşte astfel, întâi în cer şi-apoi pe pământ,
slava şi închinarea tuturor ortodocşilor. El fu mai întâi venerat de către locuitorii
cetăţii – capitală de imperiu – care venerau în fiecare zi cu credinţă pioasă aceste
moaşte preţioase. Pe când moaştele Sfântului erau aduse spre închinare (până
astăzi, moaştelor li se schimbă încălţămintea şi sfântul este pus în picioare
dinaintea evlavioşilor credincioşi. N. Mitrop. M.), împăraţii înşişi asistau la slujba
– ba chiar cântau din troparele Vecerniei Sfântului:
„Preacuvioase Părinte Spiridoane, preaînţelepte, către femeia cea moartă

întocmai ca şi către una vie ai grăit, pentru dragostea lui Dumnezeu.
Şi pe şarpe l-ai prefăcut în aur celui cuprins de sărăcie; curgerea râului ai

oprit, milostivindu-te de popor şi împăratului i-ai stat înainte ca un doctor
rânduit de Dumnezeu.
Morţi ai înviat ca un ucenic al Lui şi credinţa ai lămurit-o în mijlocul a mulţi

părinţi.
Deci toate acestea putându-le întru Hristos, Cel Ce te-a întărit, pe Acela roagă-
L şi acum să mântuiască sufletele noastre” (Slava Vecerniei Mici, gls. 1).
„Cuvioase Părinte, în fapte bune strălucind, ai bineplăcut lui Hristos. Ca

îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul şi trupul ţi le-ai sfinţit, iar
mai târziu Biserica fiind tulburată de Arie, împotrivitorul lui Hristos, în sobor l-
ai înfruntat şi învăţăturile cele deşarte ale aceluia şi pe filozoful cel de un cuget
cu el şi deopotrivă bârfitor i-ai surpat; puterea cea în trei străluciri a
dumnezeieştii Stăpânii arătând-o, ca un alt soare te-ai vădit în mijlocul acelei
sfinţite adunări.
Pentru aceasta şi noi, adunându-ne astăzi, Preasfinţite Spiridoane înţelepte, cu

dorire înconjurăm dumnezeiasca racla ta şi trupul tău cel dumnezeiesc şi sfânt
cu bucurie sărutându-l, dobândim sănătate sufletelor şi trupurilor, slăvind pe
Domnul, Cel Ce te-a mărit pe tine; pe Care cu îndrăzneală roagă-L pentru
sufletele noastre” (Slavă Vecerniei Mari, gls. 6).
(Texte preluate din Mineiul pe Decembrie (ed. a VI-a, 1991), p. 163 şi 168).
După dureroasa cădere a Constantinopolului, un credincios din Corfu, pe care-l

chema Kalochairetis, transferă trupul Sfântului la Corfu şi-l depuse în minunata
biserică de acolo. Devenind preot, celebra Sfânta Liturghie în fiecare zi. După ce
sfinţitul trup fu depus acolo, în sfântul locaş, multe vindecări şi minuni multe au
avut loc, prin lucrarea Duhului Sfânt. Încântat de aceste evenimente, poporul
corfiot câştiga pe zi ce trecea tot mai multă evlavie în Biserica în care-şi aflau
adăpost moaştele, dând mulţumire lui Dumnezeu că i-a învrednicit de un atât de
mare dar şi c-au fost găsiţi vrednici de Dumnezeu de avea un asemenea mare
ocrotitor, hram oraşului lor. Când Corfu a fost restaurat şi reconstruit în parte,
preoţii au construit o biserică nouă, închinată Sfântului. Graţie donaţiilor care
veneau de la popor şi a bogăţiilor care curgeau spre racla Sfântului, locaşul
strălucea de frumuseţe. Racla care ţine în sine trupul neputrezit al Sfântului, aşezat
la vedere, atrăgea mulţime de pelerini la închinare şi săvârşea mulţime de minuni,
căci Spiridon Taumaturgul (Vindecătorul) uimea toată lumea cu darurile prin care
copleşea pe toţi, după moartea sa.
Pe când Insula Corfu a fost lipsită de mijloace de subzistenţă şi suferea de

foame, Sfântul fu acela care le aduse grâu pe vapoare: se arată, în Sâmbăta
Mare, unor căpitani şi echipajelor lor, vorbindu-le de necazul în care se află
Insula. Şi astfel, graţie acestei intervenţii a Sfântului, Insula cea deznădăjduită
prăznui cu lumina bucuriei Paştele.
***
Un oarecare Theodor, comerciant venit din Orient, a devenit complet orb. Cu
credinţa aprinsă se adăposti în locaşul Sfântului şi-şi recapătă vederea.
***
O epidemie aducătoare de moarte a lovit Corfu şi toţi locuitorii s-au refugiat în
biserica Sfântului Spiridon. Printre aceştia erau mulţi dintre cei contaminaţi iar
după legile cele nescrise ale naturii ar fi trebuit să se aneantizeze prin epidemia
ce-l cuprinsese. Dar, graţie mijlocirii Sfântul Spiridon, poporul cuprins de
pietate profundă fu vindecat, grabnic însănătoşindu-se.
***
Cine nu s-ar minuna auzind cum oameni căzuţi din turla bisericii, unde din
evlavie la Sfânt urcaseră pentru a aprinde un foc, fost-au până purtată pe braţe,
nesuferind nici un rău?
***
Sfântul Spiridon a redat vederea la doi vâslaşi care fuseseră daţi afară din flota
veneţiană datorită tocmai acestei infirmităţi pe care o aveau. Toţi cei care au fost
martori la acest eveniment cu-adevărat minunat au fost puternic impresionaţi şi
strigau: „Mare este Spiridon, ocrotitorul Insulei Corfu!”.
***
Un boier se ţinea într-o zi de lucruri slabe şi stupide şi ironiza un copil care
suferea de o maladie incurabilă. Copilul se aruncă sub racla Sfântului pe când
aceasta era purtată în procesiune prin oraş. Căci, până azi, Corfu a păstrat
vechea tradiţie de a purta moaştele Sfântului în procesiune prin oraşul lor, cum
o făceau şi cu icoanele. Bineînţeles că nobilul atingea cu vorbirea sa şi pe
părinţii copilului, care-l rugau fierbinte pe Sfânt pentru vindecare fiului lor şi
plângeau. Dreptatea divină n-a întârziat să-l atingă pe îngâmfatul aristocrat. În
chiar acea clipă o bubuitură ca de tun se-auzi şi o schijă de obuz îi taie urechea
dreaptă şi la aceasta mulţi au fost martori. Mai apoi, mult s-a pocăit pentru
aceasta şi a petrecut nopţi întregi în rugăciune şi lacrimi, în locaşul Sfântului.
***
Către 1673 o maladie infecţioasă decima pe locuitorii cetăţii, ai oraşului şi-ai
satelor din jur, ameninţând cu moartea locuitorii insulei, a doua oară în acel
an! Dar Sfântul, ocrotindu-i, vindeca din boală şi ridică mai apoi din moarte pe
toţi aceia care se-mbolnăviseră. Aceasta a fost o minune consemnată la data de 13
iulie, zi în care noi prăznuim atât vindecarea din orbire a lui Theodor cât şi
ridicarea celor aproape morţi în lupta cu boala pe care Sfântul a biruit-o pentru ei.
Şi în Duminica Floriilor, zi de mare procesiune, cu trupul neatins de putrejune al
Sfântului, plaga bolii a fost împiedicată cu totul.
***
După căderea Peloponezului sub turci (aflat sub jurisdicţia veneţiană după
1699, în 1715 a fost preluat, sângeros, de către turci), pe când veneţienii şi
otomanii se aflau în stare de război, i se păru normal odiosului conducător al
turcilor să-ncerce să se facă stăpân peste Corfu. Şi, în 24 iunie 1716, turcii au
atacat Corfu, asediind cetatea pe pământ şi pe mare. O bătălie crudă îşi începu
desfăşurarea. Focul continuu şi puterea armelor cotropea liniştea oraşului şi a
locuitorilor săi. După bătălii dure, care-au durat 50 de zile, turcii au decis să-şi
concentreze forţele, înainte de a lansa o nouă ofensivă. Toţi creştinii, în acele
momente, rugau pe Sfânt cu lacrimi şi glasuri pline de durere. Iar când oştile
turceşti au revenit pentru atacarea fortăreţei Corfu, prin rugăciunile Sfântului,
mare parte din trupele lor au fost împrăştiate şi date morţii. După această
înfrângere însă, turcii au devenit mai cruzi şi mai avizi de moarte. Nenorocirea
unei noi incursiuni, gândul la înrobire şi moarte plutea deasupra cetăţii. Dar
creştinii n-au încetat nici o clipă să adreseze rugăciuni şi litanii prelungi
„Părintelui” lor, implorând, cu mare credinţă, protecţia lui. Şi iarăşi planul
otomanilor eşua: pe când corfioţii se aşteptau la distrugerea cetăţii lor, Marele
Spiridon, Părintele nostru, apăru în coasta duşmanului, înconjurat de o armie
cerească înfricoşătoare şi nenumărată. Cu un paloş strălucitor în mâna
dreaptă, lovea cu mânie în turci. La vederea unei astfel de intervenţii, soldaţii
turci se împrăştiară în mare confuzie, urlând de durerea unor lovituri date de o
bâtă nevăzută. Au fost astfel învinşi fără luptă, fără foc, fără spadă, ci numai
prin puterea lui Dumnezeu, Mântuitorul, pentru rugăciunile fierbinţi ale
Sfântului Său, Spiridon Taumaturgul!
Infanteria şi cavaleria turcă au luat-o la goană, flota se depărtă, în derivă.

Corfu rămase astfel liber. Dimineaţa, pe când locuitorii se aşteptau la bătălia
obişnuită fiecărei zile de asediu, nu mai auziră pe nimeni: totul era calm şi
liniştit. Se apropiară, plini de curiozitate, de vechile poziţii ale inamicilor. Şi-
abia atunci înţeleseră miracolul. Tresărind de bucurie se fericeau de o astfel de
minunată biruinţă: turcii plecaseră de-a binelea! Şi înţeleseră şi cine le-a fost
sprijinul! De altfel, în ce-i priveşte pe turci, aceştia mărturiseau deschis că au
fost contraatacaţi şi ei fugiseră în debandadă, la vederea unui monah
respectabil – Sfântul Spiridon – care apăruse din cer, în compania unei slăvite
armii cereşti.
Toţi corfioţii intrară atunci, alergând, la locaşul Sfântului, pentru a aduce slavă
şi mulţumire lui Dumnezeu, mulţumind totodată Sfântului Ierarh.
Recunoscându-l pe Sfânt ca un mare eliberator al Insulei şi protector al
oştirilor creştine, aristocraţia veneţiană, cu mare recunoştinţă, au trimis de
asemenea un mare candelabru, cu mulţime de braţe, lucrat în argint, pentru
locaşul Sfântului şi au decis ca în data de 11 august, ziua eliberării insulei, în
fiecare an, Spiridon să aibă loc o procesiune cu moaştele Sfântului, care i-a
ocrotit cu minunile sale.
Având ca raţiune tocmai aceste minuni, André Pizanis, conducătorul flotei

veneţiene şi guvernatorul insulei Corfu, a avut ideea de a construi un altar nou în
Biserica Sfântului, pentru a se sluji acolo Liturghia, după ritul latin, în fiecare zi.
El gândea ca în acest fel va aduce mulţumire Sfântului pentru eliberarea de sub
jugul turcesc a Insulei. Dar cum ar fi putut Sfântul Spiridon, apărătorul
Ortodoxiei, să permită să se realizeze Sfânta Jertfă, Dumnezeiasca Liturghie, în
cuvioasa sa biserică, de preoţi ne-ortodocşi şi cu azimă?
(După lucrarea: Viaţa şi slujirea Părintelui nostru între sfinţi, Sf. Spiridon
Taumaturgul, Ed. Corfu, 1951)
Pr. Constantin Necula - Icoana liturgică a Sfântului Spiridon Taumaturgul

Nu de puţine ori, critica adusă Bisericii Ortodoxe este aceea că, în limbajul ei
liturgic, este „greoaie”, aproape de neînţeles şi că, mai ales, nu transmite adevăruri
privind mântuirea oamenilor.[ O astfel de critică putem identifica în multe lucrări
neoprotestante. Virulentă ne apare a fi Cornel Filip, Tradiţia bisericească şi
manipularea religioasă - păgânizarea creştinismului apostolic, Ed. Agape, 2004,
259p.] Dincolo de răutatea unor astfel de afirmaţii, ele conţin o doză mare de
neadevăr. Este suficient să privim textele din Triod sau Penticostar,[ Triodul, care
cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica vameşului şi a fariseului până la
Sfânta Înviere, Ed. B.O.M., Orhei, 1998, 712p.; Penticostar - adică sfintelor
slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica tuturor Sfinţilor, Ed. B.O.R.,
1999, 448p.] să le ascultăm cu inima şi mintea deopotrivă, este suficient să
îngăduim credincioşilor să asculte rugăciunile Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii -
astfel încât acestea să nu rămână, după spusa Părintelui Alexandru Schmemann,
nişte „continente euhologice scufundate”,[ Ideea aceasta fiind mereu consemnată
în scrierile Părintelui, mai ales în Alexander Schmemann, Introducere în teologia
liturgică, trad. ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti, 2002, 300p.] pentru ca o astfel de
acuză să fie eliminată, cultura teologică pe care o câştigă un credincios din astfel
de texte - desigur, în articularea lor cu textele Vechiului Testament (prezent mai
ales prin Paremiile Vecerniilor) şi ale Noului Testament (cu Evanghelii şi Apostol)
- lecturi obligatorii în toate formele de slujire ortodoxă a Dumnezeului celui Viu -
fiind cu adevărat remarcabilă. Un exemplu în acest sens, desigur teodidact dar şi
autodidact în mare parte, a fost pentru Ortodoxia contemporană Părintele Ilie
Cleopa, a cărei „pregătire la oi” sau în „universitatea pădurii” a conţinut, în mare
parte, cărţile de slujbă ale Bisericii Ortodoxe.[ Un alt chip convertit prin lectura
duhovnicească a slujbelor Bisericii, pornind de la descoperirea Paraclisului
Maicii Domnului, este acela al Părintelui Paulin Lecca (cf. De la moarte la viaţă,
ed. Paideia, 1997, mai ales cap. 11. Vămile Pustiei şi cap. 12 Se înseninează, p.
48-61).]
O astfel de teologie cântată dar şi încântătoare ne oferă textele Mineielor, cărţi de

slujbă ce conţin în ele textele specifice fiecărei zile din desfăşurarea calendaristică
a cultului ortodox care, exact pentru specificul lor, „umplu” anul bisericesc (altul
decât cel calendaristic, cel dintâi avându-şi începutul (idictonul) la 1 septembrie)
de o seamă de descrieri ale faptelor celor mari ale „războiului celui nevăzut” purtat
de campionii credinţei, Sfinţii. Mineiul în care se află descris în ritm liturgic
chipul Sfântului Spiridon , episcopul Trimitundei, este Mineiul lunii Decembrie,[
Mineiul pe Decembrie, ediţia a şasea, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1991, 519p] un Minei care are miez de foc praznicul Naşterii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În chip cu totul înţelept, Biserica a aşezat în
aşteptarea Praznicului Betleemului în paginile acestei aşteptări liturgice - care
este Mineiul - o serie de chipuri de ierarhi, împlinitori cu bucurie ai darului
celui mare al Arhieriei, în Hristos şi în Biserică. Dacă luna liturgică începe cu
prooroci (Naum, 1 decembrie; Avacum, 2 decembrie), culminează, în câteva
rânduri (6 decembrie, Sf. Nicolae; 7 decembrie, Sf. Ambrozie sau 12 decembrie,
Sf. Spiridon) în cei care au întrupat, la un înalt nivel, idealul creştin al
desăvârşirii. De aceea praznicele acestea sunt marcate de un tropar al
Înainteprăznuirii care spune astfel: „Să prăznuim mai înainte, popoarelor,
naşterea lui Hristos şi ridicându-ne gândul la Betleem, să ne suim mintea şi să
vedem Taina cea mare, din peşteră. Că s-a deschis Edenul, venind Dumnezeu
din Preacurata Fecioară, desăvârşit fiind cu Dumnezeirea şi cu omenirea.
Pentru aceasta să cântăm: Sfinte Dumnezeule, Părinte, Cel fără de început;
Sfinte Tare, Fiule, Cel ce Te-ai întrupat; Sfinte fără de moarte, Mângâietorule
Duhule; Treime Sfântă, slavă Ţie!” (Şi acum… a Înainteprăznuirii, glas 1).[
Idem, p. 163.]
Iată cum prin viaţă curată şi conţinut al credinţei, cei pomeniţi în slujba Bisericii
au cunoscut Taina cea mare din peştera Betleemului şi, mai mult, au trăit şi au
propovăduit Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cât adânc de înţelepciune şi
înţelegere a Sfintei Scripturi în ţesătura de lumină a textului liturgic![ Noi înşine
am încercat să oferim modele de cheie liturgică a înţelesului Scripturii şi
învăţăturii de credinţă în cel puţin două lucrări: Paştele Crucii, Ed. Buna Vestire,
Bacău, 2003, 160 p. şi cartea de predici Iubesc Doamne, ajută neiubirii mele, Ed.
Oastea Domnului, Sibiu, 2004, cărţi bazate în principal pe exegeza la care
îndeamnă integrarea liturgică a Sfintelor Evanghelii, evenimenţialul liturgic al
mântuirii.] Şi cât de eliptic de predicat logic în planul mântuirii pelteaua textuală a
unor cântate sectare, care despoaie de orice dumnezeiesc adâncul mesajului
evanghelic!
Ce încearcă să conserve, pe lângă adevărurile de credinţă necesare mântuirii,

textul liturgic? Biografii mărturisitoare! Pornind de la ideea că atât cântarea cât şi
potrivirea în versificaţie a istoriei mărturisirii se reţine mai uşor - lucru până astăzi
cercetat amănunţit şi, îndeobşte, psihologic şi pedagogic acceptat [O astfel de
abordare oferă lucrarea lui Beauperin, Yves, Rabbi Ieshova de Nazareth - une
pedagogie globale (Du texte écrit au geste globale), Edition Iris, 2000, p. 287, cu
recenzia noastră în R.T./2 apr.-iun. 2004, p. 184-189.] - astfel de texte vizau şi o
alfabetizare duhovnicească dar şi o racordare la trecutul Bisericii în vederea unei
lucidizări coerente cu privire la viitorul ei. Din nefericire, astăzi prea puţine
parohii, de oraş sau de sat, oferă credincioşilor - câţi se mai trezesc duminica şi
pentru Utrenie - canoanele sfinţilor zilei iar la mănăstiri, unde acestea constituie
parte integrantă a tipicului zilnic, desfăşurat la Utrenie, uneori ora matinală (la
mănăstirile unde Utrenia e citită noaptea…), alteori graba lectorului, citeţului,
diminuează mult din impactul pedagogico-duhovnicesc pe care acestea l-ar putea
dezvolta. E drept, ultima vreme marchează nu interes crescut pentru Acatiste
[Lucru de remarcat şi prin aceea că, pe lângă Acatistierul „oficial” editat de
Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., două alte Acatistiere, Acatiste alcătuite
de Arhimandritul Cleopa Ilie şi Ieromonahul Paisie Olaru, Ed. Pelerinul, Iaşi,
1996 (300p., 21 acatiste) şi Adunare de Acatiste la Sărbători şi Sfinţi deosebiţi,
Ed. Diagonal, Bacău, 1999 (628p., 50 de „alcătuiri”) precum şi de mulţimea de
Acatiste editate „singuratice” (mai ales Ed. Bunavestire). A se vedea şi lucrarea
Imnele acatist. Îndrumător practic, Ed. Brumar, Timişoara, 2002, 74 p., realizată
de Pr. Prof. Pamfil Radu şi Prof. Laurenţiu Radu.] - slujbe care în parte reiau teme
şi refrene teologice prezente în structura canonului Sfântului sau a praznicului -
sau Paraclise, ba, uneori, personal, „textul zilei”. Totuşi, mare parte din credincioşi
nu intră în contact cu aceste texte, pierzând mare parte din savoarea teo-poetică a
Ortodoxiei.
Aşadar, în context cu viaţa Sfântului Spiridon pe care ne-a lăsat-o Sf. Simeon
Metafrastul, ce anume ni se descoperă? O unitate de duh şi de cuvânt, dar şi o
extraordinară capacitate de a poetiza, pe care Biserica o pune în liturgicul ei,
repetăm, inclusiv cu scop pedagogico-meotdic.
Chemarea la rugăciune, mai exact la împreună-rugăciune cu cel prăznuit este

făcută în cuvintele alese ale smeritei bucurii: „Sărbătoare luminată, praznic cu
totul sfinţit ne stă înainte; veniţi credincioşilor să ne bucurăm de el! Că pe toţi
ne cheamă la el ospătătorul duhovnicesc, Spiridon; a lui este masa
dumnezeiască, minunile cele strălucite şi faptele cele nemuritoare. Să urmăm
blândeţii lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni, cu
care printre arhierei a strălucit ca o lumină” (Stihoavna 1, gls. 1, vecernia Mare)
[ Mineiul pe Decembrie, ed, cit., p. 168.] iar o altă stihoavnă (a III-a) ne lămureşte
„cheia” pe care sinaxa liturgică o dă icoanei sfinţeniei: „că întru tine a lucrat
Hristos, Spiridoane Sfinţitorule, care ai propovăduit dogma Treimii”.[ Idem, p.
169.] În acest context, al sfinţirii mărturisitoare, încadrează cântarea liturgică, în
ultimă instanţă, însăşi teologia, întreaga misiune a Sfântului Ierarh. Este, în fapt,
aceeaşi construcţie de fond cu a Sf. Simeon Metafrastul, care, aşa cum arătam, nu-
şi propune o prezentare „spectaculară” a sfinţeniei ci un apostrof smerit pentru
lumea de azi, în care orice meteor al show-bizz-ului cheamă mai multă
„informaţie” prezentată decât orice altă icoană reală a valorii. Pentru că lui
Spiridon îi cântăm: „Cu cuvintele tale ai împodobit Biserica lui Hristos; iar cu
faptele tale ai cinstit pe cel după chipul lui Dumnezeu, fericite Spiridoane.
Strălucit-ai în lume cu întreaga ta înţelepciune, împărţind tuturor darurile
vindecărilor. Pentru aceasta şi noi prăznuim cu credinţă pomenirea ta”
(Sedealna Catismei a II-a a Utreniei, gls. 4).[ Idem, p. 170.] O înţelepciune care
marchează, în fond, până astăzi, mărturia Bisericii.
Căci bogăţia cea mai de preţ transferată întezaurul conştiinţei mărturisitoare a

creştinilor, Sf. Spiridon o dăruieşte îndemnând „a cinsti un singur Dumnezeu în
trei Ipostăsuri”, acela despre care a înfăţat „că este deopotrivă cinstire, împreună-
şezător pe scaun şi de o fiinţă” (Sedealna de după Polieleu, Utrenie, gls. 8).
Apoi, toate minunile pe care Sf. Simeon le surprinde în viaţa Sf. Spiridon sunt
remarcate şi de Canonul Utreniei. Ridicarea lui de la turme, „ca un alt David”, la
Turma ce este Biserica (Cântarea 1. III), intervenţia la „însetarea” cu secetă a
Ciprului, ca un alt Ilie (Cântare 1, Canonul al II-lea, Slava), uciderea şarpelui
iubirii de argint (Cântarea 3. II), învierea femeii moarte de fericirea învierii fiului
(Cântarea 4. I), iubirea de străini (Cântarea 5. IV), roua cea din cer picată pe
sfinţitul său cap la vremea secerişului (Cântarea a 7-a, II), darul primirii de
oaspeţi, asemeni lui Avraam (Cântarea a 8-a, II), toate şi altele multe - „cine va
număra minunile tale, Ierarhe Spiridoane, de Dumnezeu înţelepţite?”[ Idem, p.
179.] - aduc dinaintea credinciosului întreaga viaţă a Sfântului, atent întreţesută cu
aceea a Duhului Sfânt care toate împreună cu el le împlineşte, „cu raza Duhului
fiind strălucit înţeleptul ierarh”.[ Idem, p. 180, iar ceva mai încolo (la Laude, II),
„strălucit fiind de cereştile raze…”, p. 181.] Acest „luptător în via poruncilor lui
Hristos” arată, o dată în plus, că fără despătimire orice minune e străină de
împreună strălucire cu Cerul.
Dar ceea ce textul liturgic subliniază marcant este calitatea de mijlocitor a
Sfântului. Condacul (gls. 2), „strofă” de preţ a cântării liturgice, cuprinde esenţa
acestei teologii a mijlocirii: „De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite,
mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea
lucrătoare, prin adânca-ţi cugetare la cele înalte, insuflate de Dumnezeu, şi
jertfelnic dumnezeiesc făcându-te, cere pentru toţi dumnezeiasca iertare”.[
Idem, p. 176.]
Moartea sa, la 12 decembrie 348, pe când avea 78 de ani,[ Douze Decembre,

memoire de notre Saint Père thèophore Spyridon le Thaumaturge, éveque de
Trimythonte, în Le Synaxaire - Vies des Sants de l’Eglise Orthodoxe, Tome
Second. December-Janvier, Thessalonique, 1988, p. 105. ] n-a făcut alta decât să-l
pună în dispoziţie mântuitoare faţă de toţi ai Ortodoxiei - şi, cum aţi citit, nu
numai.
„Sălăşluitu-te-ai cu sfântul tău suflet, Spiridoane, cuvioase, cu Cel ce este

binele, iar Preasfântul Duh te-a arătat pe tine casă şi vistierie a darului
minunilor şi te-a pus pe tine în lume, ca să o luminezi, cu razele tale cele
strălucitoare”.[ Minei, ed. cit., p. 181.]
Într-o astfel de tainică lucrare, învrednicit, până astăzi Sfântul Spiridon revarsă
harul minunii lui Hristos Domnul şi Mântuitorul în lumea noastră de noroi. Să
stăm cu frică! Să luăm aminte!
(Fragment din cartea: “Sfantul Spiridon Taumaturgul” - Sf. Simeon

Metafrastul, Editura Agnos 2007)
File de pateric - Sfântul Spiridon

1) Odată, părinţii de la Chilia “Sfântul Spiridon”, care aparţine de Mănăstirea
Kutlumusiu, erau îngrijoraţi deoarece nu găsiseră încă peşte pentru praznicul
Sfântului ce se apropia. Călugării spuneau stareţului să cumpere morun uscat, dar
bătrânul le răspundea:
- Faceţi răbdare şi veţi vedea că Sfântul Spiridon ne va aduce peşte.
Apoi stareţul a început să se roage pentru aceasta.
Părinţii îşi pierduseră răbdarea şi erau foarte mâhniţi deoarece venise vremea când
trebuia să gătească peştele. Deodată însă, au auzit bătăi în poartă. Când au deschis,
ce să vadă? Doi pescari cu două panere pline de peste îl căutau pe stareţ. Ucenicii
l-au chemat pe stareţ, dar când a venit bătrânul pescarii au spus:
- Nu acesta este stareţul. La noi a venit un alt stareţ şi ne-a spus: “Să duceţi peştele
la Chilia Sfântului Spiridon, unde este hram, şi veţi fi plătiţi cu un preţ bun. Dacă
vreţi, vă dau şi arvuna”.
Stareţul a înţeles minunea şi i-a dus în biserica să se închine. De îndată ce au zărit
icoana Sfântului Spiridon au spus:
- Iată, acesta este stareţul care ne-a spus să aducem peştele aici!
Atunci stareţul le-a spus:
- Ah, cum de n-aţi luat arvuna de la Sfânt, s-o fi avut de binecuvântare?
2) Despre avva Spiridon se spunea că atâta cuvioşie avea păstorul acesta, încât s-
a învrednicit şi să se facă păstor de oameni. Căci a primit acesta ca răspundere
episcopia uneia din cetăţile Ciprului, anume Trimitunda. Pentru netrufia cea
multă, aproape de episcopie, păştea şi oile. Iar la miezul nopţii, tâlharii la stâna
oilor pe furiş, se sileau să fure din oi, dar Dumnezeu, Cel ce păzeşte pe păstor şi
pe oi le păzea. Căci tâlharii de putere nevăzută fiind ţinuţi, lângă stână erau
legaţi. Când s-au revărsat zorile, păstorul a venit la oi şi după ce i-a găsit cu
mâinile legate înapoi, a cunoscut ceea ce s-a făcut; şi rugându-se lui Dumnezeu,
i-a dezlegat pe tâlhari. După ce mult i-a sfătuit şi i-a învăţat, ca să se silească mai
bine să trăiască din osteneli drepte iar nu din strâmbătate, dăruindu-le un berbec,
i-a slobozit şi glumind le-a zis : ca să nu vă arătaţi că în zadar aţi privegheat !
3) Se spunea iarăşi, că avea o fiică fecioară, evlavioasă ca tatăl său, anume Irina.
Acesteia, un cunoscut i-a pus zălog un odor de mult preţ. Iar ea, pentru mai bună
păstrare, l-a ascuns în pământ. Şi peste puţin s-a dus din viaţă. Deci,a venit după
câtăva vreme cel ce a pus zălog şi neaflând-o pe fecioară, l-a apucat pe tatăl ei,
pe avva Spiridon, uneori trăgându-l iar alteori rugându-l. Dar fiindcă îi era jale
bătrânului de paguba celui ce pusese zălogul, venind la mormăntul fiicei sale, se
ruga lui Dumnezeu ca înainte de vreme să-i arate lui învierea cea făgăduită. Şi,
cu adevărat nu a greşit din nădejde, căci vie iarăşi s-a arătat fecioara tatălui său
şi locul însemnându-l unde era ascuns odorul, s-a dus pristăvindu-se. Şi luând
zălogul bătrânul, l-a dat celui al cui a fost.
Teodor Danalache - Catedrala Sfântul Spiridon - Insula Corfu

Catedrala Sfântul Spiridon este cea mai renumită biserică ortodoxă din Insula
Corfu, Grecia. Această biserică păstrează, cu mare evlavie, Moaştele Sfântului
Ierarh Spiridon al Trimitundei, cinstit şi ca ocrotitor al insulei. Insula Corfu,
având o suprafaţă de 600 de kilometri pătraţi, o lungime de 63 de kilometri şi cu o
lăţime de 28 de kilometri, este aşezată pe coasta vestică a Greciei, în nordul Marii
Ionice. Insula se află la numai doi kilometri distanţă de ţărmul Albaniei.
Capitala insulei este Corfu Town, numele antic al acesteia fiind Kerkyra. Grecii,
romanii, veneţienii şi francezii au ocupat pe rând insula, fiecare punanadu-şi
amprenta asupra locului. Din anul 2007, capitala insulei este inclusă în lista
Patrimoniului Mondial UNESCO.
Dintre cele 37 de biserici aflate în zonă, cele mai importante sunt:

➢ Biserica închinată Maicii Domnului din Peşteră;
➢ Catedrala Sfântul Spiridon, care adăposteşte Moaştele sfântului;
➢ Biserica Sfinţii Iason şi Sosipatru, aceasta fiind şi cea mai veche biserică
din întreaga insulă.
Catedrala Sfântul Spiridon din Insula Corfu - scurt istoric
Având cel mai înalt turn din oraş, Biserica Sfântul Spiridon poate fi văzută de
aproape oriunde ar fi privit oraşul. Biserica a fost construită în anul 1596, ea
înlocuind vechea Biserica Sorokos, dărâmată în urma zidirii zidurilor oraşului
vechi. Moaştele Sfântului Spiridon au fost aşezate în această localitate în anul
1453.
Biserica este o basilică cu o singură navă centrală, având un turn clopotniţă foarte
înalt. Ceasul de pe clopotniţă aminteşte de cel de la Biserica Sfântul Gheorghe, din
Veneţia. Două bucăţi mari de marmură albă, lucrate în Veneţia, în anul 1852, după
cum se mărturiseşte în pisania bisericii, scrisă în limba latină, despart nava
centrală de Sfântul Altar.
Tavanul bisericii, deosebit de valoros, fusese iniţial alcătuit din plăci de lemn,
aurite şi sculptate de către artistul P. Doxaras, care a lucrat la ele până în anul
1727. Lipsa de grijă şi de condiţii favorabile au dus la avarierea tavanului,
reparaţiile şi înlocuirea acestuia fiind opera lui Nicolae Aspiotis.
Născut în insula Cipru, în anul 270, Sfântul Spiridon a fost fiul unei familii
sărace şi simple. Crescând în dreapta credinţă şi ducând o viaţă de nevoinţă,
Sfântul Spiridon a fost hirotonit episcop de Trimitunda. Sfântul Spiridon a luat
parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, unde a apărat dogma Sfintei Treimi
prin prefacerea unei cărămizi în pământ, apă şi foc.
Sfântul a trăit şi a murit în Cipru, de-a lungul vieţii sale el săvârşind nenumărate
minuni. El a fost prins şi omorât în vremea persecuţiei lui Maximin, în anul 350.
După adormirea în Domnul a sfântului, când saracinii au atacat insula Cipru,
localnicii i-au deschis mormântul, spre a lua trupul său în Constantinopol, spre a
nu fi profanat. Trupul său era neputrezit şi frumos mirositor.
După cucerirea Constantinopolului, în anul 1453, preotul Gheorghe Kalohairetis,

din Corfu, a luat Moaştele Sfântului Spiridon cu sine, pe meleagurile natale.
Acestea au rămas, pentru o vreme, în familia lui. Făcând parte din zestrea nepoatei
sale, Asemina, Moaştele Sfântului au ajuns în posesia familiei Voulgaris, care le-
au aşezat în capela personală.
Moaştele Sfântului Spiridon au fost aşezate în actuala locaţie în anul 1590,

când biserica cea veche din Sorokos a fost dărâmată, spre a fi zidite zidurile cele
fortificate ale oraşului. Anual, în oraş au loc patru mari procesiuni cu Moaştele
Sfântului Spiridon.
Prima procesiune are loc în Duminica Floriilor, zi în care localitatea

Corfu a fost izbăvită de o plagă cumplită, în anul 1630. Începând cu ora
11.00, Moaştele Sfântului Spiridon sunt purtate, cu mare fast, pe marile
bulevarde ale oraşului, precedate de toate orchestrele filarmonice din
insula Corfu. Traseul are în vedere vechile ziduri ale oraşului, de unde
sfântul a alungat plaga.
Cea de-a doua procesiune este şi cea mai veche din insulă. Acest obicei a
început în vremea dominaţiei veneţiene când, din motive de siguranţă,
procesiunea cu Sfântul Epitaf a fost interzisă, doar cea cu Moaştele
Sfântului având voie să aibe loc. Această procesiune a început în anul
1550, când Sfântul Spiridon a salvat insula de la foamete. Această
procesiune începe la ora 09.00, în Sâmbăta Mare, în acelaşi timp cu
procesiunea cu Sfântul Epitaf, pornind de la Biserica Sfântul Spiridon.
Orchestra filarmonică din Corfu cântă anumite cântări speciale, printre
care: „Cande Lacrime" alui Michelli, „Hamlet" a lui Faccio şi „Marşul
funebru" din Simfonia Eroică, a lui Bethoven.
Cea de-a treia procesiune are loc în prima duminică din luna noiembrie,
aducând aminte de cea de-a doua izbăvire a localităţii Corfu de molimă, tot
de către Sfântul Spiridon, în anul 1673.
Cea de-a patra procesiune aminteşte eliberarea oraşului Corfu de sub asediul
turcilor otomani, după mai bine de o lună de presiuni militare. Procesiunea
din ziua de 11 august aminteşte izbăvirea oraşului din mâna turcilor, din
anul 1716. Localnicii spun că Sfântul Spiridon s-a apropiat de armata
otomană având în mână o torţă aprinsă şi o cruce. Speriindu-se groaznic,
turcii au lăsat în pace localitatea şi au fugit din insulă.
Contele veneţian Schulenburg a fost cinstit de veneţieni, pentru puterea lui de a

gestiona asediul şi a apăra localitatea Corfu. Cu toate acestea, cu toţii au
recunoscut ajutorul primit de la Sfântul Spiridon. Cu această ocazie, veneţienii au
legalizat slujba şi pomenirea Sfântului Spiridon în ziua de 11 august, ca aducere
aminte de ajutorul primit din partea sfântului.
În anul 1716, compozitorul Antonio Vivaldi, la cererea Republicii Veneţiene, a

compus oratoriul "Juditha triumphans", în cinstea acestui măreţ eveniment.
Această operă a fost compusă şi cântată în luna noiembrie, anul 1716, în Veneţia,
de către orchestra şi corul Ospedale della Pieta.
Sfântul Spiridon face mari minuni şi astăzi, cea mai vădită dintre ele fiind aceea
că papucii din picioarele sfintelor sale Moaşte, în raclă, se tocesc în timp,
nimeni umblând la ei. Papucii Sfântului Spiridon trebuie schimbaţi periodic.
Acesta este semnul că Sfântul umblă neîncetat prin lume, spre a asculta şi
împlini rugăciunile celor ce îl cheamă în ajutor.
Diac. Claudiu şi Roxana Păun - Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 -
septembrie 2009 - Cu dragoste, pelerini la Sfântul Spiridon
„Bucură-te că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te că al tău trup
săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te că încălţămintele tale slujesc ca dovadă“
(Icosul al 6-lea din Acatistul Sfântului Spiridon)
Aflată în centrul vechi al oraşului Corfu, din Grecia, impunătoarea biserică ce

adăposteşte moaştele Sfântului Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, te cheamă, cu
dragoste, să-i treci pragul. E o biserică primitoare şi răcoroasă, o oază de linişte şi
bucurie în mijlocul lumii tumultoase. Cu paşi timizi, ne îndreptăm spre încăperea
micuţă din dreapta altarului, unde Sfântul îşi aşteaptă pelerinii cu braţele deschise.
„Sfântul călător”
Sentimentele şi emoţiile pe care le încearcă un biet pelerin la atingerea frumoasei

racle argintate ce îl adăposteşte pe Sfântul Spiridon nu pot fi descrise în cuvinte.
Sunt momente unice de bucurie nespusă, momente când găsim răspunsuri la
problemele ce ne preocupă şi mai ales momente în care ne dorim să fim mai buni,
mai iertători, pentru a ne învrednici de Împărăţia lui Hristos.
Ştiam că Sfântul Spiridon, izvor de mir şi flori veşnice, se află chiar în faţa
noastră, în racla sa frumos împodobită, şi că ne ascultă rugăciunile. Când
îndrăzneşti, cu frică şi cutremur, să ridici capul spre icoana sa făcătoare de
minuni din spatele raclei, îţi dai seama că Sfântul te priveşte, cu ochii trişti şi
larg deschişi.
Minunile săvârşite de el, ştiute şi neştiute, sunt nenumărate; drept mărturii stau
zeci de tăbliţe de mulţumire din partea celor vindecaţi, care împodobesc această
icoană. Sunt credincioşii care s-au rugat Sfântului şi au simţit puterea sa
tămăduitoare: bolnavi de cancer, inimă, arterite, femei care nu puteau zămisli
prunci cu nici un ajutor al medicinii... şi lista ar putea continua, ştiută doar de
bunul Dumnezeu.
Spre deosebire de alte moaşte, cele ale Sfântului Spiridon nu sunt răspândite în
întreaga lume. Sfântul este "întreg" şi stă şi azi aşezat pe tron, în raclă, încă din
veacul al IV-lea. Însă faptul cel mai impresionant este că sfintele moaşte dispar
uneori din raclă, mergând la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi împlinindu-le
cererile. Există mai multe dovezi şi mărturii despre aceste călătorii pe care le face
sfântul: clericii şi credincioşii au observat adesea că, pentru perioade scurte de
timp, trupul Sfântului lipseşte din raclă, iar atunci când revine, este cald şi prăfuit.
De asemenea, papucii Sfântului sunt schimbaţi în fiecare an, deoarece se tocesc,
putându-se vedea pe ei urme de praf şi de iarbă. De aici şi numele de „sfântul
călător“. O dată pe an, trupul întreg al Sfântului este dezbrăcat de veşmintele de
ierarh şi îmbrăcat cu altele noi, iar veşmintele vechi se taie şi se împart
bisericilor ortodoxe din lume.
Ne-am luat rămas bun cu greu de la Sfântul Spiridon, ca de la un prieten drag, dar
cu imaginea sa în suflet şi cu certitudinea că ne va veghea în fiecare clipă!
Patronul spiritual al insulei
De la mic la mare, credincioşi sau mai puţin credincioşi, locuitorii insulei Corfu au
o extraordinară dragoste şi râvnă faţă de sfântul lor ocrotitor: îi cer ajutorul în
orice împrejurare şi îl cinstesc cu mare evlavie, având numeroase praznice
dedicate minunilor sale. Chiar şi ocupanţii veneţieni ai insulei Corfu au avut un
respect deosebit pentru Sf. Spiridon, el făcând minuni care au salvat insula de
ciumă (secolele XVI-XVII). Drept dovadă de cinstire, veneţienii l-au îmbrăcat pe
Sfânt cu veşminte cusute cu fir de aur, dar a doua zi au găsit moaştele sale
îmbrăcate în aceleaşi veşminte smerite, iar straiele pe care aceştia i le dăruiseră
erau lângă raclă.
Procesiunile Sfântului Spiridon
Întrucât Sfântul Spiro sau Spiros (cum îl numesc grecii) a salvat insula de mai
multe ori de diferite ameninţări, în fiecare an au loc o seamă de procesiuni cu
moaştele sale, pe străzile oraşului Corfu, pentru comemorarea acelor zile.
Prima procesiune are loc în Duminica Floriilor, amintind de salvarea

insulei de o ciumă devastatoare în anul 1630.
Cea de-a doua procesiune, împreună cu scoaterea Epitafului, are loc în
Sâmbăta Mare şi aminteşte de o mare foamete, care a încetat prin
mijlocirea Sfântului. La sfârşitul procesiunii, moaştele rămân afară pentru
a fi cinstite de credincioşi până în ziua a treia a Paştilor.
A treia procesiune are loc pe 11 august, amintind de anul 1716, când insula
a fost cruţată după un îndelungat asediu al turcilor.
Ultima procesiune se desfăşoară în prima duminică din noiembrie, în
amintirea salvării insulei după o a doua epidemie de ciumă, petrecută în
1673.
Cine a fost Sfântul Spiridon?

Sfântul Spiridon s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru. În tinereţe a fost
păstor de oi, s-a căsătorit, a avut o fiică pe nume Irina, dar a rămas de timpuriu
văduv. A îmbrăcat apoi schima monahală, devenind peste câtva timp episcop al
Trimitundei.
În timpul împăratului Maximian (295), Sfântul Spiridon a fost arestat şi exilat.

În anul 325, el a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a reuşit să
convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, prin săvârşirea
unei extraordinare minuni: pentru a explica unitatea şi diversitatea Sfintei
Treimi, Sfântul a luat în mână o cărămidă, arătând că este formată din trei
elemente esenţiale (foc, pământ şi apă). Acestea, deşi distincte, formează un tot
unitar: cărămida. Astfel se poate explica şi învăţătura Sfintei Treimi, păstrând,
evident, proporţiile: trei Persoane distincte, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt formează
o singură Fiinţă, un singur Dumnezeu. În timp ce explica toate acestea, s-a
petrecut minunea: acea cărămidă din mâna Sfântului s-a transformat pe loc în
pământ, din care a ieşit foc şi apă. Minunea a confirmat prin urmare ceea ce a
spus sfântul, uimind pe toţi care au asistat.
O altă minune a Sf. Spiridon, în vremea când era episcop al Trimitundei, o

regăsim în Pateric. Fiind un om foarte smerit, Sfântul a continuat să pască oile
şi după ce a fost numit episcop. Într-o noapte, tâlharii au venit pe furiş la stână,
dar Dumnezeu, Cel ce păzeşte pe păstor, le păzea şi pe oi. Astfel, din senin,
tâlharii s-au trezit legaţi de o putere nevăzută. Când s-au revărsat zorile,
păstorul – episcopul Spiridon – a venit la stână şi, găsindu-i cu mâinile legate, a
cunoscut ce minune s-a făcut. Rugându-se lui Dumnezeu, i-a dezlegat pe
tâlhari. Le-a ţinut apoi un cuvânt de învăţătură, pentru a-i convinge să îşi
câştige traiul din muncă cinstită, iar nu din furt, dăruindu-le la sfârşit un
berbec, pentru osteneala privegherii din timpul nopţii.
Minunile sale au fost multe, chiar din timpul vieţii: salvarea insulei de secetă şi
foamete, vindecarea împăratului Constanţie de o boală gravă, readucerea la
viaţă a unui copil şi multe vindecări.
Sf. Spiridon a plecat la Domnul tot în insula Cipru, în anul 348, fiind mutat
după căderea Constantinopolului (1453) în Serbia şi ulterior în Corfu.
Sfinte Ierarh Spiridon, ales fiu al Luminii şi stea călăuzitoare pe drumul

mântuirii, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Radu Alexandru - Corfu, insula Sfântului Spiridon

Insula Corfu sau Kerkira, cum este cunoscută în rândul grecilor, este numită
adesea "insula Sfântului Spiridon" nu pentru că acesta s-ar fi născut şi ar fi trăit
aici. Se numeşte astfel pentru că Dumnezeu a rânduit ca moaştele Sfântului
Spiridon să fie aduse acum mai bine de jumătate de mileniu pe această insulă,
unde sunt păstrate cu cinste până în zilele noastre.
Paradoxal, Insula Corfu este locul unde Sfântul Spiridon nu a păşit în timpul vieţii
sale pământeşti, dar o va face, în chip tainic, odată cu aducerea sfintelor sale
moaşte pe aceste meleaguri, după cum ne stau drept mărturie papucii săi din
mătase care se tocesc. Această minune face ca Sfântul Spiridon să fie cunoscut
în întreaga lume ortodoxă ca "sfântul călător” sau "sfântul care îşi părăseşte
racla”.
Cum au ajuns moaştele Sfântului Spiridon

în Insula Corfu?
Sfântul Spiridon s-a născut în Cipru, în satul Asha, de lângă Trimitunda în 270
d.Hr şi a trăit în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare. A rămas
în istoria Bisericii sub chipul ierarhului smerit prin care Dumnezeu avea să
lucreze minuni, atât în timpul vieţii sale, cât şi după mutarea sa la cele veşnice.
Cea mai cunoscută minune a Sfântului Spiridon a avut loc în timpul Primului
Sinod Ecumenic când a demonstrat adevărul de credinţă, folosindu-se de o
cărămidă. El a arătat unui eretic din tabăra lui Arie că precum o cărămidă este
una şi este alcătuită din trei elemente - pământ, apă şi foc - tot la fel şi
Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane - Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh”.
Sfântul Spiridon a trecut la Domnul pe 12 decembrie 348, în Cipru, la vârsta de

78 ani. Moaştele sale au rămas în Cipru fiind păstrate într-o raclă din marmură
până în sec. al VII în timpul invaziilor saracine.
Când saracinii au sosit în Cipru credincioşii au deschis mormântul Sfântului

Spiridon pentru a muta moaştele sale la Constantinopol. Cu această ocazie au
descoperit că moaştele sfântului s-au păstrat intacte şi că în mormântul său era o
bună mireasmă.
Astfel, sfintele moaşte au fost mutate la Vasileunousa unde au rămas până în
1456. Aceste Sfinte Moaşte sunt cele pe care le venerăm până în zilele noastră,
în afară de mâna dreaptă a sfântului, care a avut o istorie aparte.
La trei ani după căderea Constantinopolului sub turcii otomani, în 1456, un

preot de origine corfiotă, părintele Gheorghe Kaloheretis, a ascuns
moaştele sfântului Spiridon şi pe cele ale Sfintei Teodora Împărateasa
într-un coş şi, după ce le-a acoperit cu iarbă, le-a luat din Constantinopol
şi le-a dus în Corfu.
Moaştele Sfântului Spiridon care au fost iniţial puse în biserica Sfântul
Atanasie, au fost moştenite de cei trei fii ai lui Kaloheretis, Marcu, Luca
şi Filip. Doi dintre fraţi au încercat să mute moaştele în afara insulei Corfu
dar au întâmpinat rezistenţa corfioţilor fiind nevoiţi a abandona planul. În
final, aceştia au oferit sfintele moaşte Asiminei, fiica lui Filip.
În 1520, moaştele Sfântului Spiridon au trecut în proprietatea familiei
Voulgaris, ca zestre a Asiminei, atunci când aceasta s-a măritat cu
Stamatello Voulgar. De atunci, timp de patru secole, până în 1925,
moaştele au aparţinut acestei familii.
Iniţial şi după 1528 sfintele moaşte au fost păstrate în Catedrala Sfântului
Mihail din Kampielo.
În 1528 Stamatellos Vulgaris le-a mutat în biserica construită de familia sa
în cinstea Sfântului Spiridon aflată în suburbiile localităţii Sarokko.
În orice caz, în 1537, în timpul primului asediu al insulei Corfu de către
turci, moaştele Sfântului Spiridon au fost mutate din motive de siguranţă în
Biserica Sfântul Anargyron din Vechea Fortăreaţă, fiind mutate înapoi
după încetarea asediului.
În 1577 a fost hotărâtă demolarea bisericii în vederea extinderii zidurilor
cetăţii. Moaştele au fost mutate în biserica Sfântul Nicolae din Garitsa
unde au stat până în 1589, când au fost duse în Catedrala Sfântul Spiridon,
în care se păstrează până în prezent.
Biserica Sfântul Spiridon, unul dintre cele mai importante monumente post-
bizantine ale oraşului Corfu, constituie un important pol de atracţie pentru
vizitatorii oraşului şi ai insulei Corfu.
Corfioţii îl consideră pe Sfântul Spiridon ocrotitorul Insulei Corfu. Sfântul
Spiridon este prăznuit de patru ori pe an în această insulă , în semn de mulţumire
adus lui Dumnezeu. El a înlăturat molime, a alungat foametea şi sărăcia, i-a ajutat
pe aceştia să-i învingă în luptă pe turcii otomani, atunci când au năvălit în ţara lor.
Amintim faptul că până în anul 1984, mâna dreaptă a Sfântului Spiridon, a fost
păstrată în Biserica Ordinului Oratorienilor din Roma. La insistenţele
Arhiepiscopului de Corfu şi Insulelor Paxi, Timotei, mâna dreaptă a Sfântului
Spiridon a fost înapoiată corfioţilor.
România este a patra ţară unde au ajuns Moaştele Sfântului Spiridon (în noiembrie
2011, mâna sa dreaptă a fost adusă în procesiune în Episcopia Dunării de Jos); din
1453, de prezenţa Moaştelor Sfântului Spiridon bucurându-se doar grecii din
Insula Cipru, precum şi creştinii ortodocşi din Moscova şi din Ucraina.
Biserica Sfântul Spiridon Vechi
Biserica Sfântul Spiridon Veche se află în plin centrul Bucureşti-ului, într-o zonă
în care aproape fiecare colţ evocă epoci succesive de istorie bucureşteană, la câţiva
paşi de vechiul Pod al Mogoşoaiei (astăzi Calea Victoriei). Biserica fostei
Mănăstiri Sfântul Spiridon Vechi, micuţă şi fără turle, a avut parte de o existenţă
tumultuoasă, datorită schimbărilor survenite de-a lungul timpului în spaţiul său
înconjurător.
Interesant este faptul că până în 1880, biserica se afla pe malul stâng al

Dâmboviţei, al cărei curs nu fusese încă rectificat. În faţa sfântului locaş se află un
pod de lemn, "Podul Cilibiului", numit astfel deoarece ducea pe malul celălalt, la
proprietatea stolnicului Constantin Cantacuzino, poreclit "Cilibiul", ceea ce în
turcă înseamnă "fin", "graţios".
Biserica Sfântul Spiridon Vechi - scurt istoric
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aici era o bisericuţă de lemn, cum se

menţionează, la 9 martie 1680, într-un document rămas de la Şerban Cantacuzino;
nu se ştie însă când a fost clădită. După unii istorici, ea a fost ctitorie a boierilor
Floreşti, servind ca paraclis pentru casele acestora, situate în apropiere, pe malul
stâng al Dâmboviţei.
Pe atunci, Dâmboviţa, în curgerea ei liberă, făcea tot felul de ocolişuri şi de coturi,
care au fost corectate în urma canalizărilor succesive. În dreptul Căii Victoriei de
azi, de pildă, ea făcea un mare cot spre dreapta, apropiindu-se mult de Biserica
Sfinţii Apostoli. După ce străbătea Mahalaua Arhimandritului, Dâmboviţa tăia
drumul Cilibiului, între bisericile Sfinţii Apostoli şi Sfântul Spiridon Vechi, şi se
îndrepta spre Curtea Veche - Curtea Domnească.
Aşadar, până la canalizarea Dâmboviţei, Biserica Sfântul Spiridon Vechi era pe

malul stâng al răului, iar după corectarea albiei, a rămas pe malul drept. La
începutul secolului al XVIII-lea, biserica avea case de zid în jurul ei, cum se
precizează într-un document de la 21 martie 1716, în care locuia Mitrofan
Tipograful. Este posibil ca acum şi biserica să fi fost de zid. Aceste case, ca şi
hanul aflat tot aici, au suferit mari stricăciuni la cutremurele din 1802 şi 1838,
drept care au fost demolate în 1868.
Înconjurată de construcţii ce alcătuiau un ansamblu mănăstiresc, ea avea să atragă

daniile şi oblăduirea diferiţilor boieri, între care, cei dintâi, au fost chiar domnitorii
ţării. Astfel, la data de 5 iulie 1718, Ion Mavrocordat a dat Mănăstirii Sfântul
Spiridon Vechi o prăvălie în oraşul Bucureşti, iar la 1 septembrie 1742, Mihail
Racoviţă a îngăduit egumenului să ia în stăpânire casa lui Stan Bărbierul,
întorcându-i banii, pentru că n-a respectat condiţiile înţelegerii ce a avut cu
mănăstirea.
Ultima pisanie, în limbile greacă şi arabă, arată că domnitorul Constantin
Mavrocordat, în a patra domnie în Ţara Românească, după ce a închinat
Mănăstirea Sfântul Spiridon Vechi Patriarhiei de Antiohia, la 8 decembrie 1746,
mitropolitul Ungrovlahiei fiind Neofit Cretanul, fost al Mirelor, "făcându-l metoc
pentru ierarhii şi călugării arabi", între anii 1747-1748 a rezidit din temelie
biserica, cu cheltuiala sa, la stăruinţa Patriarhului Silvestru al Antiohiei, aflat
atunci la Bucureşti, şi a înzestrat-o cu chilii, clădiri, hanuri, locuri de case şi moşii.
Pisania din piatră de la intrare care consemnează aceste fapte, este scrisă în greacă,
arabă şi română şi are la mijloc stema domnitorului, adică "un cap de bour şi un
corb cu o cruce în cioc". "Această sfântă şi prea cinstită biserică, cu hramul celui
între sfinţi Părintelui nostru Spiridon al Trimitundei, Făcătorul de minuni, s-a
zidit cu toate clădirile ei de primprejur în vremea stăpânirii Prea Înălţatului şi
iubitorului de Hristos, Domn şi Stăpânitor a toată Ungrovlahia, Domn Ioan
Constantin Nicolae Voievod, cu cheltuiala şi socoteala Prea Înălţimii Sale, pentru
sufleteasca sa mântuire. Şi s-a închinat prea sfântului apostolicesc şi
patriarhicesc scaun al marii cetăţi a lui Dumnezeu, Antiohia, fiind patriarh Prea
Fericitul Kir Silvestru care, în vremea zidirii ei era de faţă şi supraveghea. În
anul 1747 de la Hristos."
Patriarhul Silvestru a supravegheat direct zidirea Mănăstirii Sfântul Spiridon
Vechi, cu bisericuţa ei albă, îngrijindu-se să fie frumos zugrăvită, după rânduială.
Pentru împodobirea sfântului locaş, el a zugrăvit personal Icoana Sfântului
Spiridon, ocrotitorul mănăstirii. Icoana este compusă dintr-o icoană mai veche a
Sfântului Spiridon, de la pioasă soră a lui Constantin Mavrocordat, având
inscripţia cu caractere chirilice: "Sultana Domniţă, 1705, iulie 25", îmbrăcată
acum în argint, "nu numai ca să fie mai frumoasă, dar şi pentru a prilejui mai
multă cinstire patronului ei, căruia se cuvine osebită plecăciune", pe care a
încadrat-o de jur împrejur de acatistul sfântului, 12 scene şi încă două
reprezentând moaştele şi mormântul lui, ferecate şi ele în argint.
Acatistul sfântului Spiridon, încadrând icoana din mijloc mai mică, a fost
zugrăvită de Patriarhul Silvestru, în timpul şederii sale la Bucureşti, pe un strat de
ghips aplicat pe lemn, cu următoarea inscripţie în limba arabă: "În numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Ia aminte, cititorule, că în anul 1747 de la Hristos
am venit în Valahia. În această vreme era pe tron şi conducea ţara Măria Sa
Constantin Voievod, feciorul lui Nicolae Voievod, fiul lui Scarlat, om cucernic,
învăţat, temător de Dumnezeu, cercetător al Sfintelor Cărţi, iubitor de biserici şi
cinstitor al preoţiei. Când a aflat că al nostru Scaun Apostolic se află mai presus
decât toate celelalte trei scaune patriarhiceşti şi că nu are nici o mănăstire care
să-i fie închinată deosebit, ca pentru celelalte scaune patriarhale, din această
ţară, Măria Sa i-a făcut danie această Sfântă Mănăstire, cu hramul celui între
sfinţi slăvitorul Spiridon, Făcătorul de minuni. Această mănăstire este aşezată la
răsărit de râul care trece prin oraş şi este lipită de pod. El a zidit-o din nou
pentru pomenirea părinţilor săi şi a sa, făcând-o lăcaş pentru ierarhii şi călugării
arabi. ...
... Clădirile şi toate chiliile cele dinăuntrul mănăstirii au fost zidite în vremea
şederii noastre acolo. În afară, mănăstirea are danii, aşezăminte, şi moşii înscrise
în condica mănăstirii. Nădejde avem că niciodată nu va fi lăsată la o parte
pomenirea Măriei Sale Domnului, căci aceasta este o datorie pentru noi. Cu
mijlocirea Sfântului Spiridon, al cărui hram îl poartă această mănăstire, să o
întărească Domnul în slujba Sa şi să o păstreze înfloritoare până la sfârşitul
veacului. Aduceţi-vă aminte şi de noi, smeritul Silvestru, patriarhul Antiohiei,
care ne-am străduit să căpătăm această danie, pomenindu-i numele lui şi al
tatălui său Gheorghe şi al maicii sale Fotini, în toate rugăciunile, ecteniile şi
Sfintele Liturghii. Rog pe Dumnezeu Cel Prea Înalt ca şi pe noi şi pe voi să vă
învrednicească cereştii Sale Împărăţii. Anul 1748. Noi am zugrăvit această
icoană, iar în mijloc am aşezat icoana cea veche împodobind-o cu argint. Scrisu-
s-a aceasta de Petru Nofal, feciorul lui Gheorghe din Tripoli, scriitor în slujba
mănăstirii, în anul 1748, luna lui aprilie, cea binecuvântată."
La începutul anului 1748, Patriarhul Silvestru a primit şi un ajutor bănesc de la

Constantin Mavrocordat, pentru Mănăstirea Sfântul Spiridon Vechi, căruia îi
mulţumeşte, iar la 25 iunie, noul domn Grigore II Ghica, înzestrează mănăstirea cu
o parte din moşia domnească de la marginea Bucureştilor, pentru ca la 1
septembrie, acelaşi domnitor să dea un hrisov ca "să fie în pace şi nesupăraţi
chiriaşii din hanul Sfântul Spiridon Vechi". În anul 1749, patriarhul Silvestru încă
mai era la Bucureşti căci, la 1 octombrie, primeşte de la Grigore II Ghica, "două
case în oraş" pentru Mănăstirea Sfântul Spiridon Vechi.
Despre ctitoria lui Constantin Mavrocordat, închinată Patriarhiei Antiohiei, ne
vorbeşte şi F.I.Sulzer, în lucrarea sa dedicată Principatelor Dunărene, apărută la
Viena, în 1781, la sfârşitul căreia publică şi o schiţă de plan al Bucureştilor, unde
sunt însemnate clădirile care au atras atenţia autorului, între altele şi Mănăstirea
Sfântul Spiridon, aşezată lângă Dâmboviţa, pe locul de astăzi. De asemenea, în
planul Bucureştilor întocmit de F.Purcell în secolul al XVIII-lea şi în cel ridicat
din porunca lui Barbu Dimitrie Ştirbei de Artur Boroczyn, la 1852, se vede, între
mănăstirile bucureştene şi Mănăstirea Sfântul Spiridon Vechi.
Aşadar, de la înfiinţare şi până la 1852, mai precis până la secularizare, în 1863, ea
a fost mănăstire. Rămâne de stabilit când se vor fi dărâmat chiliile şi clădirile.
Biserica a avut de suferit din pricina cutremurelor din 1802 şi 1838, când s-a
dărâmat turla de pe naos. La 28 iulie 1847, se cerea egumenului să dărâme bolţile
de la tinda bisericii şi să refacă tavanul din şipci. Casele egumeneşti erau, de
asemenea, stricate la această dată. În 1862, lăcaşul era pe jumătate năruit, casele
egumeneşti fuseseră reparate.
Clopotniţa, aflată spre Piaţa Operetei, a fost dărâmată la 1898. Biserica a fost
reparată în mai multe rânduri (1865, 1877, 1914, 1939 şi 1951), rămânând
îngropată mai mult de un metru sub nivelul străzii, datorită tasării pământului scos
din albia Dâmboviţei, cu prilejul repetatelor lucrări de canalizare. Mănăstirea
Sfântul Spiridon Vechi, cu casele egumeneşti, cu chiliile şi clădirile sale, s-a risipit
prin vitregia timpului şi nepăsarea oamenilor, rămânând doar clădirea bisericii,
care a suferit şi ea modificări însemnate.
După secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1863, mănăstirea s-a transformat

în biserică de mir, fiind afiliata, mai întâi Parohiei Mihai Vodă şi mai târziu la
Parohia Sfinţii Apostoli. În anul 1960 a fost înfiinţată ca parohie de sine cu
denumirea Sfântul Spiridon Vechi.
La distanţă de peste două secole de la înălţarea sfântului locaş, asupra ţării şi

Sfintei noastre Biserici strămoşeşti s-a abătut urgia unor vremuri grele, căreia i-a
căzut jertfă un număr de biserici din Bucureşti. Demolarea străvechilor biserici
bucureştene Sfânta Vineri şi Sfântul Spiridon Vechi sunt două triste amintiri ale
românilor. Cea de-a doua biserică, a Sfântului Spiridon, a rămas cu suferinţă
nespovedită urmaşilor ei. Aici, comuniştii n-au înălţat blocuri. Bisericuţa asta n-a
stat în calea nimănui, a nici unui plan de urbanizare. În locul ei a rămas un loc gol,
folosit ca parcare.
În anii demolărilor masive s-au întocmit tot felul de studii de sistematizare,
încercându-se salvarea ei, fie prin translare, fie prin "acoperirea" cu un bloc mare,
aşezat în faţă. Variantele nu au fost aprobate şi, la 27 august 1987, Biserica Sfântul
Spiridon Vechi a fost dărâmată. Clădirea fiind mică, distrugerea s-a făcut rapid cu
ajutorul buldozerelor. În după amiaza aceleiaşi zile, locul a fost golit. Pietrăria
coloanelor şi ferestrelor, pisania, catapeteasma şi icoanele, obiectele de preţ au
fost salvate şi duse la Mănăstirea Cernica.
În lumina libertăţii, dobândită sub călăuzirea Duhului Sfânt, prin jertfa tinerilor
din decembrie 1989 şi la dorinţa credincioşilor, a fost posibilă rezidirea bisericii,
pe vechile ei temelii, respectându-se atât conturul fundaţiilor, cât şi vechiul nivel
al pardoselii interioare, cu cinci trepte mai jos decât trotuarul. Această lucrare s-a
împlinit, prin stăruinţa şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh
Teoctist, de către Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, cu sprijinul Ministerului
Finanţelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, Băncii Naţionale a României,
Primăriei Municipiului Bucureşti şi a multor credincioşi, miluitori şi făcători de
bine din ţară şi din cuprinsul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi
Canada.
Cu multă grijă, au fost aşezate la locul lor piesele originale: porticul de la intrare,
cu pisania în limba greacă şi arabă, coloanele de piatră cioplită din interior şi de la
pridvor, ancadramentele ferestrelor, icoanele din catapeteasmă, salvate din faţa
buldozerului prin râvna părintelui paroh Alexandru Zaharescu.
Lucrările de reconstrucţie s-au desfăşurat între anii 1992-1997, sub îndrumarea

arhitectului Florea Voicu de la Arhiepiscopia Bucureştilor, iar pictura în tehnică
frescă a fost realizată de o echipă de pictori talentaţi sub supravegherea pictorului
Vasile Buzuloi, după proiectul Prea Cuviosului Arhimandrit pictor Sofian Boghiu,
stareţul Mănăstirii Antim.
Sfinţirea bisericii s-a făcut de către Prea Fericiţii Părinţi Patriarhi Teoctist al
României şi Ignatie al IV-lea al Antiohiei, în mijlocul unui ales sobor de slujitori
şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi , în ziua praznicului Sfântului Mare
Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, 26 octombrie 1996.
Biserica Sfântul Spiridon Vechi - arhitectura
La origine, biserica era un edificiu de dimensiuni foarte mici, pe plan trilobat,

căreia ulterior, i s-au lărgit mult pronaosul şi pridvorul, turla de pe naos boltindu-
se pe o calotă rezemată pe vechile arcuri. Pronaosul a fost lărgit prin împingerea
zidurilor în afară, începând chiar de la punctul de pornire al absidelor laterale.
Biserica nu are turlă sau clopotniţă nici pe pronaos şi este sigur că n-a avut nici la
origine, date fiind dimensiunile cu totul reduse ale edificiului, precum şi faptul că
a avut clopotniţă în curte. Pridvorul, deschis şi foarte mic la origine, avea patru
coloane ce sprijineau arcadele. El a fost lărgit, ca şi pronaosul, prin adăugarea a
încă două coloane, pe care se rezeamă cele două arcade laterale prin care se intră
în pridvor.
Coloanele pridvorului, din piatră, cu caneluri răsucite şi baze pătrate, se termină cu
elegante frunze de acant. Pereţii exteriori sunt tencuiţi simplu, fără panouri sau
arcaturi decorative. Faţada principală a primit, la ultimile reparaţii şi transformări,
un fronton deasupra porticului. Biserica are o uşă de lemn frumos sculptată, ca şi
vechea tâmplă din secolul al XVIII-lea.
Biserica Sfântul Spiridon Vechi - loc de bucurie
La Biserica Sfântul Spiridon Vechi s-au săvârşit dintotdeauna "minuni grabnice",

la fel cum şi Sfântul Spiridon e socotit "grabnic făcător de minuni şi tămăduitor de
bolnavi". Înăuntru, în stânga intrării, este o raclă cu baldachin - optsprezece
kilograme de argint masiv - pe care este încrustat chipul Sfântului Spiridon. De
partea cealaltă a intrării, se află celebra icoana făcătoare de minuni a bisericii,
o icoană tămăduitoare.
O mare bucurie a credincioşilor bisericii a fost aducerea, din Grecia, în semn de
preţuire, a papucului de mătase roşie cu care au fost încălţate moaştele
Sfântului Ierarh Spiridon. Acolo, în Insula Corfu, Sfântul Spiridon e considerat
"călător". Pleacă noaptea din raclă, acolo unde este chemat în rugăciune. Hainele
şi papucii i se tocesc în permanenţă. Din cauza asta, o dată pe an, trupul întreg al
Sfântului este dezbrăcat de veşmintele de ierarh şi îmbrăcat cu altele noi. Racla cu
tronul arhieresc se deschide, iar veşmintele vechi se taie şi se împart celor mai
vrednice biserici ortodoxe din lume.
În jurul bisericuţei se înalţă acum unul dintre cele mai mari centre medicale şi de
asistenţă socială din întregul Bucureşti. Clădiri impresionante, cu săli de clasă
pentru copii nevoiaşi, cantine cu mese gratuite, farmacii, cabinete medicale,
laboratoare de analize. Pentru toate astea nu a cerut niciodată vreun ban, nu a
cerşit, n-a alergat după sponsori. Totul este rezultatul rugăciunii.
Sfânt grabnic făcător de minuni
Biserica „Sf. Spiridon Vechi” a primit din Grecia o părticică din moaştele
Sfântului Ierarh Spiridon, mare făcător de minuni! În ultimii zece ani, icoana
Sfântului Spiridon a făcut numeroase minuni, ce au depăşit graniţele Capitalei şi
ale ţării noastre. La predică, preoţii acestei biserici susţin că aici s-au săvârşit
dintotdeauna „minuni grabnice”, după cum şi Sfântul Spiridon este socotit drept
„grabnic făcător de minuni şi tămăduitor de bolnavi”. În incinta bisericuţei, în
partea stângă, se găseşte o raclă cu baldachin, creată din 18 kg de argint masiv, pe
care este încrustat numele sfântului. Moaştele sale au fost depuse aici. Cum intri,
în partea dreaptă a bisericii se află celebra icoană făcătoare de minuni la care s-au
rugat zeci de creştini şi au plâns tot atâtea femei.
Teodor Danalache - Icoana Sfântului Spiridon

Icoana Sfântului Spiridon, păstrată cu multă cinste în Biserica Sfântul Spiridon
Vechi, din Bucureşti, este o icoană numită "făcătoare de minuni" datorită
mulţimii minunilor petrecute în viaţa celor care s-au închinat sfântului cu
evlavie şi credinţă puternică.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aici era o bisericuţă de lemn, cum se

menţionează, la 9 martie 1680, într-un document rămas de la Şerban Cantacuzino.
La începutul secolului al XVIII-lea, biserica era împrejmuită cu un şir de case din
cărămidă. Aceste case, ca şi hanul aflat tot aici, au suferit mari stricăciuni la
cutremurele din 1802 şi 1838, drept care au fost demolate în 1868.
Domnitorul Constantin Mavrocordat, în a patra domnie în Ţara Românească, după

ce a închinat mănăstirea "Sfântul Spiridon Vechi" patriarhiei din Antiohia, în data
de 8 decembrie 1746, mitropolitul Ungrovlahiei fiind Neofit Cretanul, fost al
Mirelor, "făcându-l metoc pentru ierarhii şi călugării arabi", între anii 1747-1748 a
rezidit din temelie biserica, cu cheltuiala sa, la stăruinţa patriarhului Silvestru al
Antiohiei, aflat pe atunci în Bucureşti.
Biserica Sfântul Spiridon Vechi - Bucureşti
Bisericuţa sfântului ierarh a fost demolată de comunişti în luna august a anului

1987. Noua bisericuţă, zidită pe ruinele celei vechi, a fost sfinţită în dată de 26
octombrie 1996. La slujba de sfinţire, credincioşii au avut în mijlocul lor mai mulţi
ierarhi români, împreună şi pe patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei şi al
întregului Orient.
În pofida greutăţilor prin care a trecut, bisericuţa cea veche, închinată Sfântului
Ierarh Spiridon, este una dintre cele mai renumite şi iubite biserici ortodoxe din
Bucureşti. În această bisericuţă se păstrează, cu multă evlavie, o icoană veche
cu Sfântul Ierarh Spiridon şi o raclă din argint masiv, special pregătită pentru
păstrarea Moaştelor sfântului ocrotitor.
Icoana Sfântului Ierarh Spiridon - Bucureşti
În biserica închinată Sfântului Spiridon s-au săvârşit dintotdeauna "minuni

grabnice", la fel cum şi Sfântul Spiridon e socotit "grabnic făcător de minuni şi
tămăduitor de bolnavi". Înăuntru, în stânga intrării, este o raclă cu baldachin -
optsprezece kilograme de argint masiv - pe care este încrustat chipul Sfântului
Spiridon. De partea cealaltă a intrării, se află celebra icoana făcătoare de minuni a
bisericii, o icoană tămăduitoare.
După cum bine ştim, Sfântul Spiridon este socotit în popor drept "grabnic
tămăduitor şi făcător de minuni". Acest lucru este întărit şi de minunile săvârşite
de sfânt în acest loc sfânt, unde bolnavi de cancer au dobândit tămăduire, iar femei
sterpe au fost binecuvântate cu prunci.
În anul 1747, preafericitul Silvestru al Antiohiei, unul dintre cei mai însemnaţi
patriarhi ortodocşi ai vremii sale, a venit la mănăstirea Sfântului Ierarh Spiridon,
din Bucureşti, unde a şi rămas vreme de doi ani. În tot acest timp, el s-a ostenit
fără întrerupere în a îngriji biserică şi a zugrăvi icoana sfântului ocrotitor, care se
păstrează până astăzi în pronaosul acesteia.
Icoana Sfântului Spiridon
Icoana este compusă dintr-o icoană mai veche a Sfântului Spiridon, de la pioasa
soră a lui Constantin Mavrocordat, având inscripţia cu caractere chirilice: "Sultana
Domniţă, 1705, iulie 25", îmbrăcată acum în argint, "nu numai ca să fie mai
frumoasă, dar şi pentru a prilejui mai multă cinstire patronului ei, căruia se cuvine
osebită plecăciune", pe care a încadrat-o de jur împrejur de acatistul sfântului, 12
scene şi încă două reprezentând Moaştele şi mormântul lui, ferecate şi ele în
argint.
Acatistul sfântului Spiridon, încadrând icoana din mijloc mai mică, a fost
zugrăvită de Patriarhul Silvestru, în timpul şederii sale la Bucureşti, pe un strat de
ghips aplicat pe lemn, cu următoarea inscripţie în limba arabă:
"În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Ia aminte, cititorule, că în anul
1747 de la Hristos am venit în Valahia. În această vreme era pe tron şi conducea
ţara Măria Sa Constantin Voievod, feciorul lui Nicolae Voievod, fiul lui Scarlat,
om cucernic, învăţat, temător de Dumnezeu, cercetător al Sfintelor Cărţi, iubitor
de biserici şi cinstitor al preoţiei. Când a aflat că al nostru Scaun Apostolic se
află mai presus decât toate celelalte trei scaune patriarhiceşti şi că nu are nici o
mănăstire care să-i fie închinată deosebit, ca pentru celelalte scaune patriarhale,
din această ţară, Măria Sa i-a făcut danie această Sfântă Mănăstire, cu hramul
celui între sfinţi slăvitorul Spiridon, Făcătorul de minuni. Această mănăstire este
aşezată la răsărit de râul care trece prin oraş şi este lipită de pod. El a zidit-o din
nou pentru pomenirea părinţilor săi şi a sa, făcând-o lăcaş pentru ierarhii şi
călugării arabi. ...
... Clădirile şi toate chiliile cele dinăuntrul mănăstirii au fost zidite în vremea
şederii noastre acolo. În afară, mănăstirea are danii, aşezăminte, şi moşii înscrise
în condica mănăstirii. Nădejde avem că niciodată nu va fi lăsată la o parte
pomenirea Măriei Sale Domnului, căci aceasta este o datorie pentru noi. Cu
mijlocirea Sfântului Spiridon, al cărui hram îl poartă această mănăstire, să o
întărească Domnul în slujba Sa şi să o păstreze înfloritoare până la sfârşitul
veacului. Aduceţi-vă aminte şi de noi, smeritul Silvestru, patriarhul Antiohiei,
care ne-am străduit să căpătăm această danie, pomenindu-i numele lui şi al
tatălui său Gheorghe şi al maicii sale Fotini, în toate rugăciunile, ecteniile şi
Sfintele Liturghii. Rog pe Dumnezeu Cel Prea Înalt ca şi pe noi şi pe voi să vă
învrednicească cereştii Sale Împărăţii. Anul 1748. Noi am zugrăvit această
icoană, iar în mijloc am aşezat icoana cea veche împodobind-o cu argint. Scrisu-
s-a aceasta de Petru Nofal, feciorul lui Gheorghe din Tripoli, scriitor în slujba
mănăstirii, în anul 1748, luna lui aprilie, cea binecuvântată."
Se crede că inscripţia de pe această icoană, împreună cu cea de deasupra uşii de
intrare în biserică, reprezintă singurele elemente de patrimoniu religios cu
inscripţii în limba arabă de pe întregul pământ românesc.
Catedrala Sf. Spiridon Nou

Această biserică, socotită cea mai mare biserica ortodoxă existentă în prezent în
Bucureşti, se află pe vechea arteră Podul Şerban Vodă, la mică distanţă, spre sud,
de Piaţa Unirii. După modernizarea Bulevardului Dimitrie Cantemir, altarul
bisericii a ajuns să participe prin prezenţa sa impozantă, la frontul de vest al
acestei axe a oraşului.
Imagine din 1860
"Dar fiindcă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său şi a locuit cu oamenii, tot creştinul
este dator a zidi casa lui Dumnezeu, pe pământ. Pentru aceasta şi robul lui
Dumnezeu, domnitorul Ţării Româneşti, Scarlat Ghica, fiul Domnului Grigorie
Ghica, vrând a mări numele lui Dumnezeu, cel în Treime închinat şi slăvit, a zidit
din temelie acest templu, în cinstea Sfântului Ierarh Spiridon, Arhiepiscopul
Trimitundei, făcătorul de minuni. Această întreprindere s-a început în al doilea an
al domniei sale, la anul 1767 şi s-a sfârşit în a doua sa domnie, la anul 1768, 30
septembrie. Iar ca să poată fi suficientă în toată frumuseţea şi bună credinţă, s-a
înzestrat cu fonduri şi legate statorniceşti de către Domnul Alexandru Ghica, Fiul
Domnului Grigorie Ghica, întâiul ctitor."
Aceste frumoase cuvinte, dăltuite în piatra pisaniei de la intrare constituie actul de

naştere al acestui frumos aşezământ.
Această ctitorie construită în vecinătatea istoricului Deal al Mitropoliei, unde

parfumul istoriei, ce izvorăşte la tot pasul se înfrăţeşte cu şoaptele străbunilor, a
dăinuit până în anul 1852. Nu se mai ştie cât de mare a fost biserică şi nici date
despre clopotniţă nu sunt, dar era mănăstire domnească, dintre cele mai mari ale
ţării.
Atunci Marea Epitropie, cu aprobarea Domnitorului Barbu Ştirbei şi cu

binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro Vlahiei, aşează în locul celei dintâi,
temelia pe stâlpi de stejar a acestei monumentale biserici, care, şi astăzi este cea
mai spaţioasă şi mai impunătoare din capitală. Zidirea ei a durat din 1852 până în
1858, iar sfinţirea s-a făcut la 8 noiembrie 1860, cu mare cinstire.
Biserica este construită după un plan arhitectural deosebit - cu o turlă centrală şi

două turnuri în faţă - având dimensiunile: lungime 41 m., lăţime 14m., înălţime
38m.
Stilul construcţiei este gotic, în care predomină elemente de artă moldovenească.

În interior sunt de semnalat coloane de marmură, vitralii colorate artistic, cu scene
biblice şi sfinţi, executate la Viena.
Pictura în ulei este executată folosind influenţe ale Renaşterii, de ilustrul pictor
român Tăttărescu în anul 1862.
Biserica suferă stricăciuni de-a lungul timpului, fiind grav deteriorată în urma
cutremurului din 1940 şi în urma bombardamentului din 1944. Prea fericitul
Părinte Patriarh Justinian, care a fost intronizat la 6 iunie 1948 în această biserică,
în marea sa grijă şi râvnă pentru sfintele lăcaşuri din Patriarhia Română a luat-o
sub directa sa ocrotire, devenind prin restaurarea ei ctitorul de vremuri noi al
Catedralei Sf. Spiridon Nou.
În anul 1954, după efectuarea tuturor lucrărilor de restaurare, a fost sfinţită de Prea
Fericitul Părinte Patriarh Justinian ai României şi Chiril al Bulgariei, aflat în vizită
în ţara noastră şi rânduită a fi Paraclis Patriarhal (locul unde au loc hirotoniile
episcopilor vicari, intronizări, vizite la nivel înalt bisericesc, sfinţirea Sf.şi Marelui
Mir).
În urma cutremurului din 1977, dar mai ales în urma lucrării de construcţie a
metroului bucureştean, biserica suferă mari pagube, altarul comunist rupându-se
de aceasta, iar cum toate nu ar fi fost de ajuns, regimul comunist o trece pe lista
bisericilor ce aveau să fie dărâmate.
A rânduit Bunul Dumnezeu ca şi acum, biserica să fie salvată de la demolare prin

purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, hirotonit intru
arhiereu chiar aici, la 5 martie 1950, care a rânduit ca biserica să fie reparată şi
înfrumuseţată, sfinţirea făcându-se în anul 1990.
Mai nou, biserica s-a înfrumuseţat prin lucrările de restaurare a catapetesmei, a

întregului mobilier şi prin aşezarea cinstitelor în noua raclă.
Icoane
Holy Hieromartyr Blasius and Holy Hierarch Spyridon of Tremethius

Sfantul Spiridon Episcopul Trimitundei Făcătorul de Minuni 12 25 Decembrie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfantul Spiridon Episcopul Trimitundei Făcătorul de Minuni 12 25 Decembrie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei,

Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, mare făcător de minuni

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să

Apoi iarăşi se zice:

Paraclisul Sfântului Ierarh Spiridon

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Doamne, miluieşte ! (de 12 ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Împăratul nostru Dumnezeu.

Apoi troparele acestea, glas IV, podobie:

Soborului celui dintâi te-ai arătat apărător şi de minuni făcător, de Dumnezeu

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Canonul Sfântului Ierarh Spiridon

Irmosul: Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând,

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ca Una Ce pe Cel necuprins de minte şi de gând ai cuprins în braţele Tale,

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Asemenea marelui prooroc Ilie, cu cheia rugăciunii tale ai descuiat şi ai încuiat

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu adevărat de mare slavă te-a învrednicit Hristos pe tine, cel ce ca un luceafăr ai

Mai presus de gând şi de cuvânt ai născut pe Ziditorul tuturor şi cu lapte ai hrănit

Apoi aceste stihiri:

Ca un serafim ai slujit Făcătorului, Celui Ce cu bunăvoinţă priveşte spre cei

Ca alt David de la păstorirea oilor celor necuvântătoare ai fost luat, ca bine să

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pe noi, cei ce cu nevrednicie Te lăudăm pe Tine, nu ne lipsi de ocrotirea Ta de

Irmosul:,, Negura sufletului meu, Mântuitorule, risipeşte-o cu lumina poruncilor

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe femeia care cu vicleşug tăinuia căderea în preadesfrânare ai legat-o prin cuvânt,

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stih: Sfinte Ierarhe Spiridon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mustrat-ai cu blândeţe pe ucenicul cel ce alunecase cu gândul în dorirea stăpânirii

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Purtat-ai în braţele Tale pe Cel de pe scaunul heruvimilor şi îngerii s-au înfricoşat,

Apoi aceste stihiri:

Mergând pe căile proorocului Ilie cu râvna pentru Adevăr, te-ai învrednicit de

Condacul glas 2, podobie : Cu sângiurile tale...

De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina

Prochimenul, glas 4: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Său.

Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul...

Evanghelia după Matei:

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. glasul al 2-lea

Pentru rugăciunile Ierarhului Tău, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea