Betty și rândunica din desiș

“Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” Matei 21:22

Betty locuia împreună cu părinții, fratele și surorile ei la o fermă în Australia de Vest. Într-o
dimineață, foarte devreme, tata spuse că voia să se ducă la cea mai apropiată stație de tren, ca să ducă
un pachet pentru trenul următor.
Aceasta însemna un drum lung cu mașina și cei patru copii se rugară să fie și ei luați.
Fiind o dimineață frumoasă de primăvară, răspunse afirmativ și porniră cu toții la drum.
Nu trecuse totuși decât puțin peste ora opt, când ajunseră la destinație. Ei depuseră îndată
pachetul și o porniră înapoi spre casă. Trecând cu mașina pe drumul singuratic din desiș, avură surpriza
să se întâlnească cu o altă mașină, care venea spre ei. Recunoscând-o ca aparținând unui vecin și
prieten, tata opri, coborâ și începu să discute cu prietenul său. Între timp, copiii, știind că aceasta va
putea dura multă vreme, începură să culeagă minunatele flori din desiș, toate frumos înflorite.
La nouă și jumatate tata hotărâ că era timpul să continue călătoria. Luându-și rămas bun de la
prietenul său, chemă copiii să vină repede la mașină. Veniră toți, alergând, cu excepția lui Betty.
-Unde-i Betty?, întrebă tata.
-Betty? Păi nu-i aici? spuse sora mai mare. Era aici mai devreme. Am vazut-o culegând flori, poate a
luat-o înainte. O strig imediat.
Sora cea mare o strigă, o strigă și iar o strigă, dar nimeni nu răspundea.
Atunci coborâră toți din mașină și începură s-o strige. Niciun răspuns însă nu veni din desiș.
Era atât de ușor să te pierzi prin desiș odată ce părăseai drumul principal. Tatăl, vecinul și cei trei copii
începură s-o caute, având grijă să rămână în contact unul cu altul, strigându-se din când în când. După
lungi căutări, Betty tot nu era de găsit iar cel mai rău era faptul ca nu știau în ce direcție să o caute. Tatăl
era deja speriat.
-Unde ar putea să fie?, spuse el, ce i s-a întâmplat, oare?
Niciunul nu știa ce să spună. Betty dispăruse pur și simplu.
După câteva ore de căutări zadarnice, tata decise că trebuie să ceară ajutor. Așa că se duse cu
mașina până la cea mai apropiata casă și trimise vorbă tuturor rudelor, prietenilor și vecinilor să vină să
ajute la căutat. Fiecare spuse că va veni bucuros. Curând începură să sosească primele mașini. Pe la
prânz erau zeci de oameni acolo, gata să cerceteze fiecare metru din desiș pe ambele părți ale drumului.
Între timp, Betty, departe, în desiș, unde ajunse tot căutând cele mai frumoase flori, se simți
obosităde atâta mers și oprindu-se, adormi adânc.
Când se trezi și observă că era singură de tot, se sperie și începu să plângă. Dar văzând că plânsul
nu o ajuta la nimic, se opri și începu să se gândescă ce să facă.
Îl strigă pe tata de mai multe ori însă vocea ei nu putea fi auzită fiind atât de departe și nimeni
nu răsăundea. Apoi, ridicând în sus buchețelul de flori pe care îl culesese în drum, ea spuse cu o
naivitate, așa cum numai un copil poate spune.
-Floricelelor, arătați-mi drumul spre casa!
Desigur, că floricelele nu i-au raspuns.
Apoi se gândi la Acela care a făcut floricelele și închizând ochii, spuse.
-Doamne, Te rog, arată-mi drumul spre casă. Vreau să-l găsesc pe tata, pe fratele și surorile mele. Sunt
sigură că ei mă caută. Te rog, arată-mi drumul.
Când deschise pchii, Betty văzu un lucru minunat. O rândunică mică zbura, sărind încoace și încolo, în
fața ei ca și cum ar fi vrut să-i vorbească. Apoi zbură puțin și se întoarse ca și cum i-ar fi făcut semn să o
urmeaze.
-Poate că rândunica aceasta este răspunsul la rugăciunea mea, își spuse Betty. Cred că ar trebui să o
urmez.
Betty merse după rândunică iar aceasta nu o slăbea din ochi. Câteodată zbura distanțe mai lungi iar alte
ori dinstanțe mai scurte, însă mereu se asigura că Betty o urmează.
Tot mai departe zbura rândunica, tot mai departe o urma Betty. Era cea mai minunată plimbare
pe care o făcuse vreodată.
Deodată, spre marea ei bucurie, zări drumul principal. Acolo, venind spre ea, era o mașină. Se
opri brusc, ușa se deschise și unchiul ei sări afară.
-Betty!, strigă el, unde ai fost?
-Nicăieri, răspunde Betty.
-Dar nu știi că este ora cinci și că jumătate dinn oamenii din regiune sunt prin desiș, în căutarea ta?
-Nu, răspunse Betty nevinovată. Chiar așa este? Nu știam, dar mi s-a părut mie că-mi este foame...
-Urcă-te repede în mașină!, îi spuse unchiul și ea îl ascultă și îndată porniră spre tata și spre casă.
Betty întoarse capul ca să-și ia rămas bun de la mica rândunică, însă ea zburase înapoi în desiș...