POSTUL MARE

Origine, tradiție și dezvoltare

Postul Pa tilor, P resimile sau Patruzecimea, adic postul dinaintea Învierii Domnului,
este cel mai aspru i cel mai lung dintre cele patru posturi ale Bisericii Ortodoxe. Este de
asemeni unul din timpurile liturgice cele mai intense ale bisericii noastre, precum i al altor
biserici cre tine. În general, el este numit în popor Postul Mare sau Postul prin excelen .
Postul Mare așa cum îl știm noi astăzi este rodul unui lung și complex proces de
dezvoltare. Originea acestui post pregătitor în vederea Paștelui își găsește temeiul în Sfânta
Scriptura și a fost instituit încă din epoca apostolică. Până în secolul III, acest post pascal avea
lungime variabilă, diferind de la o comunitate la alta, iar modul postirii nu era unul uniform. Sf.
Irineu de Lyon mărturisea în a doua jumătate a secolului al doilea că „unii cred că ar trebui să
postească o zi, alții, două, iar alții, mai multe zile; unii socotesc ziua respectivă ca 24 de ore, zi și
noapte. Și această variație în ținerea postului nu s-a produs în zilele noastre, ci cu multă vreme
înainte, când trăiau înaintașii noștri“. Aceste diferențe nu reprezentau însă un impediment în
calea unității. De aceea același sfânt afirma că: „Deosebirea postului întărește acordul credinței“.
Cel mai adesea postul era limitat la o zi sau două înainte de Paște. Astfel Tertulian, la începutul
secolului al treilea amintește două zile de post obligatoriu: Vinerea Mare și Sâmbăta Mare.
Treptat postul Paștelui s-a dezvoltat în Siria în secolul al III-lea, fiind extins la întreaga
săptămână ce preceda sărbătoarea Învierii. De luni până joi nu se mânca decât pâine și sare și se
bea apă. Vinerea și sâmbăta nu se mânca nimic până la cântatul cocoșilor. Această măsură
corespundea foarte bine aspirațiilor ascetice ale credincioșilor, astfel încât la sfârșitul secolului
III „postul Săptămânii Mari” era păzit în mod universal, deși cu mari diferențe după regiuni.
Odată definită în forma sa generală, Săptămâna Mare și-a dezvoltat conținutul liturgic,
diferențiind fiecare din zilele care duceau spre Paște, în principal la lerusalim începând din
secolul al IV-lea. Cu timpul postul și cultul asociat Săptămânii Mari dezvoltă două valențe
diferite: una care accentua actualizarea dramatizată a evenimentelor cruciale ale Economiei
mântuirii, avându-și originea în Ierusalim și alta ce punea în prim plan pregătirea ascetică și
spirituală, originând în Constantinopol.



ș
ș

ș
ă

ă
ț
ș
ă

 Cu cât distanța de epoca apostolică creștea, cu atât necesitatea purificării pentru

pregătirea cu vrednicie în vederea Paștelui s-a impus drept corolarul martiriului. Deschizându-se
unor adepți din ce în ce mai numeroși, exigențele Evangheliei riscau deja sa fie atenuate, astfel
încât cei mai zeloși dintre creștinii secolelor III-IV își vor prelungi în mod spontan postul pascal,
iar episcopii nu vor întârzia să sancționeze aceste măsuri în Bisericile lor pentru a-și îndemna
credincioșii la vigilență. După cuvintele Avvei Theon relatate de Sf. Ioan Cassian episcopii au
instituit Postul Mare pentru că în lume creștinii s-au depărtat de la credința Apostolilor, pentru a-i
rechema la asceză și pocăință. Această înflăcărare în ce privește extinderea postului se lega de
dorința fiecăruia de a se uni cu Hristos nu numai în Patima Sa, dar și în toate episoadele vieții
Sale pământești, astfel încât postul pascal n-a întârziat să se extindă până la cele 40 de zile care
constituie astăzi Postul Mare propriu-zis și imitarea postului lui Hristos în pustie. La Alexandria
exista obiceiul de a se păzi după Arătarea Domnului (Bobotează) un post ascetic de 6 săptămâni
în amintirea celor 40 de zile petrecute de Hristos în pustie după Botezul Său. Această perioadă
coincidea și cu pregătirea catehumenilor în vederea primirii botezului, de unde se va mai păstra o
perioadă obiceiul celebrării botezurilor în Sâmbăta lui Lazăr.
Instituite probabil in Siria, cele patruzeci de zile ale Păresimilor s-au răspândit în cursul
secolului IV în întreaga lume creștină. Epistolele festale, publicate de Sfântul Atanasie cel Mare
de Arătarea Domnului (Bobotează) pentru a anunța data Paștelui și începutul postului, atestă
limpede evoluția acestei practici și trecerea de la postul de 6 zile la po tul de 40 de zile. Astfel
dacă în 329 el nu menționează încă cele 40 de zile de post, în 330 semnalează o pregătire de 6
săptămâni înainte de Paști, iar în 347 poruncește păzirea unui post de 40 de zile pentru a putea
sărbători cum se cuvine Paștile. Trebuie observat însă că în aceste epistole festale ale sfântului
Atanasie postul săptămânii dinainte de Paște rămâne clar distinct de cel al Păresimilor, fapt
rămas până astăzi în conștiința Bisericii.
Cu toate că în secolele IV-V postul pre-pascal, numit Patruzecimea, constituia o regulă
universal acceptată, sunt atestate o mare varietate de practici. Istoricii bisericești Socrate si
Sozomen afirmă: „Postul înainte de Paști este respectat în mod diferit, în locuri diferite: la Roma
se postește trei săptămâni fără întrerupere, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, în vreme

s­
 ce în Illyricum, Grecia și Alexandria se postește șase săptămâni înainte de Paști, perioadă numită
40 de zile; dar alții încep să postească cu șapte săptămâni înainte de sărbătoare“.
Este clar că aceste diferențe erau cauzate de felul în care fiecare înțelegea conceptul celor
40 de zile. Se punea întrebarea: trebuie să fie socotită în cadrul celor 40 de zile de post și
Săptămâna Mare, despre care știm că a apărut și s-a dezvoltat independent? dar sâmbetele și
duminicile, pe care tradiția unanimă le privea ca zile în care nu se postea? Se puteau distinge
astfel două sisteme de calcul principale. Cel mai vechi dintre ele tipul palestinian respectat în
Iliria, în Occ dent, în Grecia, în Egipt și în Libia.. Acesta cunoștea șase săptămâni ale Postului
Mare incluzând în acestea Săptămâna Mare și zilele nepostitoare (sâmbetele și duminicile) și se
oprea în Joia Mare, permițând astfel distincția între Postul Mare și postul pascal originar de două
zile. În evaluarea celor 40 de zile, acest sistem de calcul lua în considerare mai degrabă intervalul
de timp decât zilele efectiv postite. Aproape în același timp s-a constituit sistemul de calcul
antiohian, care excludea din cele 40 de zile, zilele nepostite și postul pascal. Acesta lua in
considerare numai zilele de post efective, contribuind prin acest fapt la prelungirea perioadei
pregătitoare în vederea Paștelui, la opt săptămâni, încât să corespundă celor 40 de zile petrecute
de Mântuitorul Hristos în pustie, distincte de săptămâna Patimilor. Localizat mai întâi în Asia
Mică și Constantinopol, acest sistem de calcul n-a întârziat sa înlocuiască tipul Palestinian,
extinzându-se în cursul secolelor IV-V în întreg Răsăritul ortodox. Astfel „40 de zile“ însemna o
perioadă de pregătire în timpul căreia practic se postea cinci zile pe săptămână, iar două zile
săptămânale erau euharistice.
Durata și structura Postului Mare vor mai fi ulterior modificate pentru a-1 face pe acesta
să corespundă în modul cel mai realist simbolismului celor 40 de zile, precum și pentru a
amenaja o intrare treptata în post. Chestiunea fixării limitelor Postului Mare va mai face încă
obiectul unor aprinse discuții în secolele VII-VIII privitoare la cea de a opta săptămână de post.
Aceasta dispută a fost prilejul introducerii Săptămânei Brânzei, conducând la dezvoltarea
perioadei pregătitoare în vederea Postului Mare. Cauza acestei extinderi poate fi atribuită
aceluiași zel al credincioșilor care au făcut ca postul Săptămânii Mari să se extindă la cele 40 de
zile ale Postului Mare, după cum relatează Teofan în Cronografia sa, la începutul secolului al XI-
lea.

i­

 În secolele IX-X, Constantinopolul a fost centrul în care perioada pr gătitoare s-a extins
cu încă două săptămâni suplimentare: Săptămâna Fiului Risipitor, menționată în secolul al IX-lea
de Sf. Teodor Studitul și Săptămâna Vameșului și Fariseului, care s-a dezvoltat din polemica
împotriva armenilor, fiind menționată pentru prima dată în secolul al VIII-lea, dar primind
formatul definitiv abia în secolul al XII-lea. Astfel, odată cu acest moment, s-a cristalizat în
forma lui actuală Postul Mare.
În viziunea bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna c l toria duhovniceasc a
c rei destina ie sunt Pa tile - „praznic al praznicelor i s rb toare a s rb torilor”. Între P resimi
i Pa ti exist o leg tur indisolubil , iar biserica Ortodox , prin tradi iile ei liturgice, prin
slujbele i această perioadă de postire bine determinată caută să ne pregătească cât mai autentic
pentru întâlnirea cu Hristos - „Pa tile cele mari i preasfin ite”.


ș
ă
ș
ș
ț
ă
ă
ș
ă

ș
ă
ș
ș
ă
ț
ă
ă
ă
ă
ă
ă
ț
e­
ă
ă