-Am păzit o singură lege, să nu ne plecăm capul în fața nimănui!

-Nici chiar în fața Zeilor?

- Nici!!!
-...Sarmisegetuza... e pierduta!
-Dar noi? Dar ei? Dar eu? Noi suntem morți? Atâta timp cât mă
voi putea mișca, atâta timp cât va mai fi un singur dac care va vrea
să trăiască liber, ne vom bate pentru acest pământ...bun și frumos!
Dacă nu mai avem cetăți, ne vom bate din ruinele lor, și cât va mai
fi o singură palmă de pământ pe care să putem sta în picioare, ne
vom bate pentru palma aceea! Aceasta-i legea! Singura! Alta nu
cunosc! Ultimul drept pe care îl avem, e să ne dăm moartea! Dar
ultimul!
Decebal către popor
Nr crt Civilizația / Orașul Perioada Pagina
1 ATLANȚII Cca 1.500.000-9500 I Hr 7
2 Agatârșii Cca 550 - 341 I Hr 28
3 Lemurienii Cca 70.000 - 13.000 I Hr 45
4 Egiptenii Cca 3150 – 30 I Hr 62
5 Evreii Cca 1100 – 70 D Hr 80
6 Mayașii Cca 1800 – 230 I Hr 104
7 CUCUTENIENII Cca 5200 -3200 I Hr 134
8 INCAȘII Cca 1200 – 1600 D Hr 147
9 AZTECII Cca 1325 – 1521 D Hr 160
10 SUMERIENII Cca 4000 – 3000 I Hr 174
11 BABILONIENII Cca 1895 – 562 I Hr 210
12 MESOPOTAMIEMII Cca 9000 – 600 I Hr 260
13 ASIRIENII Cca 1950 – 612 I Hr 271
14 ILIRII Cca 2000 – 165 I Hr 282
15 COSTOBOCII Cca 200 - 400 D Hr 309
16 GETO-DACII Cca 600 I Hr – 700 D Hr 317
17 Karal Supe Cca 5800 – 3800 I Hr 360
18 OAMENII SAN Cca 20.000 - prezent 364
19 HARAPPA Cca 3300 – 1300 I Hr 366
20 CIVILIZAȚIA INDUSULUI Cca 7000 I Hr – 185 D Hr 372
21 ROMANII Cca 30 I Hr – 1453 D Hr 378
22 PERȘII Cca 550 – 330 I Hr 454
23 HARMANȚII Cca 10.000 – 5000 I Hr 471
24 MOHENJO-DARO Cca 2600 – 1700 I Hr 473
25 EFES Cca 1200 I Hr – 700 D Hr 475
26 SMIRNA Cca 1200 I Hr– 156 D Hr 481
27 PERGAM Cca 600 I Hr – 1500 D Hr 489
28 LAODICEEA Cca 400 I Hr - 260 D Hr 525
29 Shambala Cca 500 I Hr – present 533
30 AMERINDIENII Cca 7000 I Hr – 1911 D Hr 556
31 Chatal Huyuk Cca 7500 – 5700 I Hr 573
32 Cahokia Cca 600 I Hr – 1400 D Hr 575
33 HYPERBOREA Cca 800 I Hr – 200 D Hr 577
34 Liangzhu Cca 5800 – 4000 I Hr 579
35 Cartagina Cca 1000 I Hr – 200 D Hr 586
36 IMPERIUL SELEUCID Cca 320 I Hr – 65 I Hr 590
37 FENICIENII Cca 1550 I Hr – 65 I Hr 609
38 Cro – Magnon Cca 1600 – 65 I Hr 628
39 Omul dragon Cca 310.000-140.000 I Hr 635
40 Avarii Cca 500 I Hr – 860 D Hr 638
41 TĂTARII Cca 1200 – 1800 D Hr 651
42 SCIȚII Cca 800 – 200 I Hr 663
43 ETRUSCII Cca 1200 – 100 I Hr 673
44 SARMAȚII Cca 600 I Hr – 1400 D Hr 717
45 Alanii Cca 300 – 550 D Hr 721
46 TEUTONII Cca 150 I Hr. – 600 D Hr 732
47 HERULII Cca 250 – 450 D Hr 738
48 VIZIGOȚII Cca 230 – 700 D Hr 749
49 VANDALII Cca 100 - 550 D Hr 753
50 SUEBII Cca 200 – 500 D Hr 758
51 NAZCA Cca 200 I Hr – 800 d Hr 764
52 ZAPOTECII Cca 2500 I Hr – 700 D Hr 780
53 TIWANAKU Cca 120 I Hr – 330 D Hr 784
54 CIVILIZATIA MISSISSIPPI Cca 600 I Hr – 1200 D Hr 789
55 ARZAWA Cca 1650 – 1200 I Hr 792
56 AKKADIENII Cca 3700 – 2300 I Hr 804
57 Aheii Cca 3200 – 1100 I Hr 815
58 AEQUII Cca 550 I Hr - 120 D Hr 820
59 ALLOBROGI Cca 320 I Hr – 30 D Hr 823
60 AMORIȚII Cca 2600 – 1400 I Hr 826
61 Anarții Cca 10 I Hr – 180 D Hr 829
62 Edom Cca 1200 I Hr – 125 D Hr 832
63 TRIBUL LUI DAN Cca 900 – 250 I Hr 841
64 Sarazinii Cca 800 – 1200 D Hr 843
65 Mitanni Cca 1500 – 1200 I Hr 847
66 ELAM Cca 2700 I Hr – 540 D Hr 851
67 Yamna Cca 3300 – 2600 I Hr 860
68 Cultura Maikop Cca 3700 – 2500 I Hr 862
69 TROIA Cca 3000 I Hr – 550 D Hr 868
70 Petra Cca 6000 I Hr – 750 D Hr 877
71 POMPEII Cca 600 I Hr – 87 D Hr 887
72 CLUJ-NAPOCA Cca 6000 I Hr – prezent 890
73 MEMPHIS Cca 3300 – 1300 I Hr 909
74 CONSTANTINOPOL Cca 330 – 1922 D Hr 916
75 NINIVE Cca 11.000 I Hr – 4000 I Hr 930
76 Tarquinia Cca 1000 I Hr – 100 D Hr 935
77 Pazyryk Cca 600 – 200 I Hr 943
78 SIRACUZA Cca 740 I Hr – prezent 952
79 WIKINGII Cca 790 – 1066 D Hr 957
80 Maorii Cca 5200 I hr – prezent 971
81 Iazygi Cca 100 I hr – 560 D Hr 983
82 LUGDUNUM Cca 45 I hr – 10 D Hr 992
83 Tikal Cca 900 I Hr – 900 D Hr 997
84 Saqquara Cca 3350 I Hr – prezent 1003
85 MICENE Cca 1600 – 1175 I Hr 1008
86 Hueneburg Cca 750 – 450 I Hr 1013
87 Anyang Cca 1600 I Hr – prezent 1017
88 SUSA Cca 4200 I Hr – 1200 D Hr 1023
89 IFE Cca 1100 I Hr – 1400 D Hr 1030
90 Angkor Cca 1200 D Hr – prezent 1033
91 Teba Cca 3000 – 300 I Hr 1038
92 PERSEPOLIS Cca 500 – 200 I Hr 1061
93 MACHU PICCHU Cca 1300-1500 D Hr 1072
94 ALEXANDRIA Cca 330 – prezent 1084
95 Sarmizegetusa Cca 100 I Hr – 200 D Hr 1094
96 Imperiul Vijayanagara Cca 1080 – 1670 D Hr 1112
97 CELȚII Cca 300 I Hr – 100 D Hr 1140
98 Nervii Cca 200 I Hr – 500 D Hr 1149
99 JAPONEZII Cca 4000 I Hr – prezent 1163
100 KHAZARII Cca 400 – 1000 D Hr 1203
101 HĂRȚI, PLANȘE, IMAGINI RARE 1245-1305
Atlantida, un continent dispărut, o civilizație care a existat in urma cu 10.000 de ani in urma.
Atlanții erau pasionați de lux și dețineau o tehnologie foarte avansată. Ei aveau credința în mai mulți
zei. Erau înalți, puternici și înțelepți. Studiau astronomia, filozofia, cunoșteau legi ale matematicii și
fizicii care astăzi nu există. Au contribuit decisiv la construirea piramidelor din Egipt, dar si a celor de
pe continentul american.
De asemenea, Atlant, potrivit uneia dintre lucrările filosofului grec Platon, a fost numit fiul lui
Poseidon. Ulterior, el a devenit primul rege al Atlantidei, iar oamenii au început să fie numiți atlanți.
 De unde vin atlanții?
La începutul lumii, planeta avea un singur continent, denumit Pangea. În decursul a milioane de ani,
această imensă bucată de pământ s-a desprins, formând mai multe continente. Se spune ca aceste
continente au ajuns să fie separate în urma ciocnirii plăcilor tectonice. Alții spun că, pentru a evita
războaiele, certurile, au decis sa se despartă, înfigând în pământ obiecte care au făcut ca apa să iasă la
suprafață.
Așa, că, luând pământ dintr-o parte, l-au dus in alta parte. Așa au apărut zonele cărora noi astăzi le
spunem câmpie, deal sau munte. Așa s-au format mările, oceanele, fluviile, râurile, fiindcă oamenii au
descoperit că apa este vitală pentru viață.
 Primul rege: Atlas
În scrierile grecilor, Atlas este considerat ca fiind primul rege al Atlantidei și al atlanților. Atlas era un
bărbat puternic, care se spune ca putea să ducă pe umerii săi bolta cerească. Astfel, Atlas a dat sfaturi
poporului său, i-a învățat să fie curajoși și să cerceteze orice stea din Univers.
Astfel, atlanții au desenat mii de stele, au făcut legături între stele care erau mai aprinse si altele care
abia se observau cu ochiul liber. Așa au ajuns la concluzia ca mai multe stele care au o anumita formă
geometrică, se numesc constelații.
Astfel, atlanții susțineau că anumite stele sunt de fapt planete unde există viață extraterestră. Așa au
început sa măsoare și să așeze locuințe și diferite plantații în forma constelațiilor, pe principiul analogic
cum că ceea ce se află sus trebuie să se afle și jos, iar ceea ce este jos, cu siguranță există și sus.
Astfel, atlanții au scris primele forme stelare, cunoscute astăzi ca fiind zodii.
Atlas s-a căsătorit cu Keleno. Ei nu considerau că bărbatul trebuie să aibă o singura femeie, astfel că
descendenții lui Atlas sunt considerați ca fiind urmași legitimi. Conform legendelor, cei doi au avut
un singur copil, pe nume Lika. Atlas a ajuns la rangul de Zeu, date fiind puterile sale supranaturale și
ajuns în stadiul in care își folosea al treilea ochi (ochiul minții). Astfel, atlanții au fost recunoscuți de-
a lungul timpului pentru eleganță, inteligență și spiritualitate foarte ridicata.

Războiul raselor
Atlas a observat că pe planetă sunt diferite rase, fiecare având alte îndeletniciri. Așa că, pornind în
diverse expediții, a realizat că poporul său nu era suficient de dezvoltat din punct de vedere al
cunoștințelor. A cerut informații pentru a putea face din Atlantida cel mai grandios ținut. Însă, membrii
raselor negre, galbene, roșii și verzi, s-au opus, spunând că secretul muncii lor nu va fi dezvăluit altor
popoare (civilizații) și că ei coexistă printr-un schimb amiabil (troc) și nu prin impunere. Astfel Atlas
s-a supărat foarte tare și, pentru a cuceri lumea fără arme, a cerut de urgență un consiliu al înțelepților.
După îndelungate discuții, s-a ajuns la concluzia că atlanții trebuie să intre în posesia cunoștințelor
celorlalte rase, cu orice preț. Unul din membrii consiliului atlanților a spus: să le dăm aur, mult aur!
Astfel, Atlas, alături de cei mai înțelepți oameni se deplasează spre alte continente, unde negociază cu
celelalte rase, promițându-le în schimb mult aur. Când un reprezentant al atlanților a fost întrebat cât
e dispus sa dea, acesta a răspuns: un sac cu aur! Oamenii nu erau mulțumiți de ofertă, așa că au zis:
plecați de aici, nu vă vom da nici o informație despre viața și cunoștințele noastre! Astfel, negocierile
au căzut, iar atlanții au fost nevoiți să revină acasă. Supărați din cauza eșecurilor repetate, atlanții au
luat decizia de a ataca celelalte rase, astfel încât ele să ajungă să li se supună.
Prima țintă a fost rasa neagră, care deținea cunoștințe despre reîncarnare și libertatea spirituală. Au
început asaltul asupra negrilor, folosind tehnologie nucleară, pârjolind pământul. Astăzi, acelor locuri
noi le spunem deșerturi. După ce atlanții au distrus peste 70% din continentul african, au mers din nou
și au spus: v-am oferit un sac cu aur pentru a ne da informații. Acum, că ați pierdut, că nu mai aveți
nimic, va oferim o ultima soluție. Vă vom da o pungă cu aur, iar dacă sunteți isteși, vă veți reveni in
100 de ani.
Războaiele atlanților au ajuns să fie cunoscute în întreaga lume. Au procedat la fel și cu celelalte rase,
supunandu-le, pe rand. Auzind așa o grozăvie, rasa alba care exista în Europa, s-a restrâns și a creat
un system de apărare în munți. Atlanții, venind la negocieri, au spus că vor, ca în cazul celorlalte rase,
să li se dezvaluie secretul civilizației lor. Rasa alba a refuzat orice negociere, spunând
- Voi, atlanții nu puteți fi stăpânii lumii! Nimeni nu vă neagă meritele, sunteți inteligenți, dar
inteligența voastră a devenit un pericol pentru planetă, fiindcă supuneți continente și rase, totul,
în favoarea voastră! Ori noi, agatârșii, nu vom permite să se repete istoria!
- Cum îndrazniți să ne vorbiți așa? Veți pieri ca ceilalți! Și noi, atlanții vom stăpâni planeta
milioane de ani! Vă dăm un sac cu aur să ne spuneți tot ce stiți despre albinărit.
- Voi atlanții ne dați nouă, agatârșilor, un sac cu aur, când noi extragem aur de 10 ori mai mult
într-o săptămână...? Plecați de aici!
Rămași fără adăposturi și hrană, rasele care pierduseră în fața atlanților, au trimis în munții Europei
oameni care să se alăture războiului atlanto-agatârs. Agatârșii erau cei care interacționau cu natura, se
ocupau cu albinăritul, și erau maeștri în extragerea aurului. Au creat multe lacuri, săpând la adâncime
mare, pentru ca forța atacului cu lasere care a distrus Africa sa nu aibă același impact și în Europa.
Atlanții începuseră să atace și nu înțelegeau de ce nu pot ajunge la ținta propusă... Un om din altă
civilizație a creat un zid care să întoarcă laserul de două ori mai puternic la locul de unde are loc atacul.
Atlanții nu înțelegeau cum de este posibil ca tocmai ei să fie învinși de niște mineri si apicultori. Astfel,
un sfert de continent a inceput sa ardă, iar riscul era ca atlanții să nu poată face nimic în cazul unui
incendiu de proporții care ar putea cuprinde fiecare cladire. Așa că, pentru prima dată, atlanții au fost
învinși. Drept răsplată, agatârșii le-au propus celorlalte rase să conviețuiască împreună o perioada,
până când fiecare din ei se vor putea dezvolta singuri. După 2000 de ani, fiecare rasă a părăsit Agartha,
nu înainte de a le fi înmânat și câte 10 saci cu aur si 10 stupi cu albine. Agatîrșii le-au spus la plecare
- Aceasta este răsplata noastră pentru voi. Mergeți și refaceti-vă casele și trăiți în pace și liniște.
Fiecare civilizație a plecat spre locul de baștină. Au făcut atunci un pact secret, acela că vor pune la
dispoziție toate cunoștințele lor, cei mai buni meșteri și vor crea drumuri ascunse spre Agartha, singura
civilizație care nu a putut fi supusă de atlanți. Astăzi, cercetătorii și arheologii le spun acestor drumuri,
tunele subterane. Comerțul între rase a fost unul înfloritor, realizându-se prin acele tunele.
Acum 10.000 de ani nu exista nici o formă de scriere. Cea mai utilizată metodă era transmiterea orală
prin diverse sunete care anunțau diferite evenimente.
Atlantida rămăsese izolată, dar era un continent care deținea tehnologie foarte avansată. Astfel, au
continuat să stăpânească legi ale matematicii și fizicii care astăzi nu le cunoaștem, sau nu le putem
ințelege.
Relațiile foarte bune dintre agatârși si celelalte rase, îi enervau pe atlanți. Așadar, printr-o bună
colaborare, agatârșii i-au ajutat pe galbeni să construiască un zid imens, fiindcă erau tot timpul asaltați
de invadatori din diverse triburi. Văzând o așa grozăvie, pentru a nu rămâne mai prejos, atlanții au
mers la mijlocul pământului. Era pustiu. Se așteptau sa fie locuit acel loc?

Piramidele – construcția atlanților

Ajunși pe continentul african, au pus la cale un plan prin care să construiască niște castele uriașe pentru
a putea comunica cu spațiul cosmic prin câmpuri energetice. Așadar, au creat un proiect de construcție
a trei piramide, așezate astfel încât ele să corespundă constelaței lui Orion.
Au măsurat cu precizie fiecare lespedă (cărămidă) și le-au așezat în așa fel încât gradul de înclinare
este de 0,001%. Asta înseamnă precizie, exactitate, asta în condițiile în care fiecare cărămidă cântărea
intre 2 și 20 de tone. Le-au șlefuit, le-au aranjat și apoi le-au pus una peste cealaltă, în așa fel încât să
poată fi observate de la mare distanță.

De asemenea, remarcabilă este şi precizia formei piramidale: potrivit măsurătorilor realizate din satelit
s-a constatat că vârful piramidei lui Keops este deviat cu doar 6 milimetri faţă de verticala ridicată din
centrul bazei, bază ce are o suprafaţă de mai mult de 5 hectare (adică aproape cât şapte terenuri de
fotbal)! A plasa unele peste altele mai mult de două milioane de blocuri de piatră de zeci de tone
fiecare, a le îmbina perfect şi a obţine în final o descentrare de doar 6 mm raportat la 148 metri înălţime
(şi asta, chipurile, folosind doar funii de viţă de vie)… reprezintă o precizie uimitoare, pe care
constructorii de azi în niciun caz nu o pot egala. Nici măcar telescoapele moderne nu sunt construite
cu o asemenea precizie. Mai mult, complexul arhitectural de la Gizeh este amplasat într-un loc în care
lungimea paralelei corespunzătoare acelui loc este egală cu lungimea liniei de longitudine, fapt pentru
care s-a considerat ca acest complex a fost construit în „centrul lumii”. Cele patru laturi ale piramidelor
se aliniază cu mare precizie cu cele patru puncte cardinale indicate de o busolă, instrument ce a fost
însă inventat de civilizaţia occidentală abia la mii de ani după construcţia piramidelor.

Mai sunt însă şi alte elemente uimitoare: perimetrul bazei împărţit la dublul înălţimii piramidei dă
numărul π (pi = 3,14), cu câteva zecimale exacte; dublul perimetrului bazei dă valoarea unui minut de
grad pe meridianul ecuator; înălţimea piramidei înmulţită cu 1 miliard aproximează distanţa medie de
la Pământ la Soare, iar greutatea piramidei înmulţită cu o sută de miliarde dă greutatea planetei. De
asemenea, se pare că proporţia de aur, φ (φ = 1,618033), prezentă pretutindeni în natură (ca raţie a
şirului lui Fibonacci, şir ce exprimă prin termenii săi legea universală a dezvoltării naturale) a fost în
mod sistematic utilizată şi la realizarea piramidelor.
După ce au terminat de construit piramidele, au turnat aur în vârf pentru ca razele soarelui să nu permită
apropierea oamenilor de ele decât ori pe timp de noapte, ori folosind diverse metode de atac de la
distanță.
Astfel, atlanții și-au creat chiar în mijlocul pământului, aceste piramide care se spune că ar comunica
cu spațiul cosmic. Ulterior, s-au adaptat condițiilor de pe continent, instituind astfel primul Regat din
Africa.
Foarte mulțumiți de realizările lor, atlanții au numit un conducător de regat. Au adus cele mai prețioase
pietre șlefuite din aur, scaunul era tot din aur, luxul si opulența predominau. Cei mai înțelepți atlanți
au plecat spre un alt tărâm, unde au construit alte piramide, dar într-un mod diferit. Astăzi, acele
piramide se află pe continentul american, din Peru pana în Mexic.

Câteva curiozități despre

piramidele egiptene
Rigel, cunoscut și sub numele de Beta Orionis, este o supergigantă albastră de tip B, care este a șasea
cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții. Similar cu Betelgeuse, Rigel contopește elemente grele
în miezul său și va trece în curând de stadiul său de supergigant (pe o scară de timp astronomică), fie
prăbușindu-se în cazul unei supernove, fie eliminând straturile sale exterioare și transformându-se într-
o pitică albă. Acesta servește ca picior stâng al lui Orion, vânătorul.

Bellatrix a fost desemnată Gamma Orionis de către Johann Bayer, dar este cunoscută colocvial ca
„Steaua Amazonului”. Este a douăzeci și șaptea cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții. Bellatrix
este considerată un gigant albastru de tip B, deși este prea mic pentru a exploda într-o supernovă.
Luminozitatea lui Bellatrix este derivată din temperatura sa ridicată, mai degrabă decât din raza sa, un
factor care definește Betelgeuse. Bellatrix servește ca umărul stâng al lui Orion.

Mintaka a primit numele Delta Orionis de la Bayer, chiar dacă este cea mai slabă dintre cele trei stele
din Orion's Belt. Numele său înseamnă „centru”. Este un sistem stelar multiplu, compus dintr-o gigantă
albastră mare de tip B și o stea mai masivă de secvență principală de tip O. Sistemul Mintaka constituie
o stea variabilă binară eclipsă, în care eclipsa unei stele peste cealaltă creează o scădere a luminozității.
Mintaka este cea mai vestică dintre cele trei stele din Centura lui Orion, precum și cea mai nordică.
Alnilam este desemnat Epsilon Orionis, o consecință a dorinței lui Bayer de a numi cele trei stele din
Centura lui Orion (de la nord la sud) în ordine alfabetică. Numit și Al Nathin, Alnilam este numit după
expresia arabă care înseamnă „șir de perle”. Alnilam este o supergigant albastră de tip B; în ciuda
faptului că este aproape de două ori mai departe de Soare decât Mintaka și Alnitak, celelalte două stele
din centură, luminozitatea sa o face aproape egală ca mărime. Alnilam pierde rapid din masă, o
consecință a dimensiunii sale; are aproximativ patru milioane de ani.
Alnitak, care înseamnă „breaua”, a fost desemnată Zeta Orionis de către Bayer și este stea cea mai
estică din Centura lui Orion. Este o stea triplă la aproximativ 800 de ani lumină distanță, steaua
principală fiind o supergigantă albastră fierbinte și cea mai strălucitoare stea de clasa O de pe cerul
nopții.

Saiph a fost desemnat Kappa Orionis de Bayer și servește drept picior drept al lui Orion. Are o distanță
și o dimensiune similare cu Rigel, dar pare mult mai slabă, deoarece temperatura sa fierbinte a
suprafeței (46.000 ° F sau 26.000 ° C) îl face să emită cea mai mare parte a luminii în regiunea
ultravioletă a spectrului. Dintre stelele mai mici, Meissa (sau Lambda Orionis) formează capul lui
Orion, în timp ce Hatsya (sau Iota Orionis) formează vârful sabiei lui Orion. Iota Orionis mai este
numită și Nair al-Saif, arabă pentru „cel mai strălucitor din sabie”.
Extratereștrii din Orion sunt una dintre multele rase care se presupune că au vizitat Pământul în trecut
și poate că încă o fac - conectate cu destinul umanității. Ei sunt adesea cunoscuți ca războinici Orion
și sunt uneori conectați cu mitologiile antice și creația. De asemenea, au fost menționate în science
fiction. Există ceva în a vedea numele Orion care determină sufletul să se asocieze...
Centura lui Orion sau Centura lui Orion este un asterism - model de stele recunoscute pe cerul de
noapte al Pământului - în cadrul constelației. Este format din cele trei stele strălucitoare Zeta (Alnitak),
Epsilon (Alnilam) și Delta (Mintaka). Alnitak se află la aproximativ 800 de ani lumină distanță de
pământ și este de 100.000 de ori mai luminos decât Soarele; mare parte din radiația sa este în intervalul
ultraviolet, pe care ochiul uman nu le poate vedea.
Alnilam se află la aproximativ 1340 de ani lumină distanță de Pământ, strălucește cu magnitudinea
1,70, iar cu lumina ultravioletă este de 375.000 de ori mai luminoasă decât Soarele.
Mintaka este la 915 ani lumină distanță și strălucește cu magnitudinea 2,21. Este de 90.000 de ori mai
luminoasă decât Soarele și este o stea dublă: cele două orbitează reciproc la fiecare 5,73 zile. Căutarea
centurii lui Orion pe cerul nopții este cea mai ușoară modalitate de a localiza constelația. În emisfera
nordică, centura lui Orion este vizibilă cel mai bine pe cerul nopții în luna ianuarie în jurul orei 21:00,
când se află aproximativ în jurul meridianului local.

La sud-vest de Alnitak se află Sigma Orionis, un sistem stelar multiplu compus din cinci stele care au
o magnitudine aparentă combinată de 3,7 și se află la 1150 de ani lumină distanță. La sud-vest de
Mintaka se află steaua cvadruplă Eta Orionis.
La scurt timp după aceea, au construit Sfinxul.
 Sfârșitul Atlantidei

Reușiseră să creeze adevărate rețele de comunicare prin intermediul piramidelor. Acest lucru i-a făcut
să considere că pot controla lumea, iar misiunea lor pe continentul izolat în ocean este îndeplinită. Așa
că au decis ca în secret, să se răspândească pe celelalte continente, iar pe al lor să îl scufunde.
Cei mai mulți au rămas pe continentul american, ulterior dând numele oceanului Atlantic după
denumirea continentului scufundat.
Apoi au decis că există suficiente piramide prin care ar putea comunica cu alte civilizații extraterestre.
Așadar, putem spune că atlanții au rămas să domine două continente. In Egiptul de azi, au supus
populația băștinașă și a transformat-o în sclavi. A fost prima formă de sclavagism din istorie.
Atlanții au continuat să își extindă regatul. Așadar, după multe războaie avute cu rasa neagră, au ajuns
să se extindă foarte mult.

Epoca lor este cunoscută în istorie ca epoca faraonilor. Ultima mare lucrare realizată de atlanți in
Egiptul de azi, a fost crearea Canalului de Suez, pentru a avea legături comerciale maritime atât din
Marea Mediterană, cât și din Marea Roșie. Ultimul faraon a fost Ptolemeu, fiul celebrei Cleopatra,
fiind ucis într-o luptă de cucerire spre India, la numai 35 de ani. Astfel, dominația atlanților a luat
sfârșit în Egipt, după o perioadă de peste 4000 de ani.
Agartha (uneori Agartta, Agharti, Agarta sau Agarttha) este un oraș legendar despre care se spune că
ar fi amplasat în centrul Pământului. În legende se spune că AGARTHA – civilizația din interiorul
Pământului va salva omenirea de APOCALIPSĂ. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre secolul al XIX-
lea a publicat prima relatare „sigură” cu privire la Agartha în Europa. Potrivit lui, lumea secretă din
Agartha cu înțelepciunea și toate bogățiile sale „vor fi accesibile pentru toată omenirea, atunci când
creștinătatea o să trăiască după poruncile care au fost transmise cândva de către Moise și
Dumnezeu”, adică „atunci când anarhia care există în lumea noastră va fi înlocuită cu sinarhia”.

Mândra cetate a Carpaţilor

Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, în mândra cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatârșii, o viţă
mai aleasă, desfăcută din neamul cel mare al geților. Retraşi din vadul gloatelor pribege, apăraţi de
întăriturile munţilor şi aproape neştiuţi de lume, agatârșii duceau acolo o viaţă aşezată şi liniştită,
îndeletnicindu-se unii cu creşterea vitelor, alţii cu viile, ori cu albinele, de răul cărora se zicea că nu
poate nimeni pătrunde la ei, – cei mai dinlăuntru strângând aur din prundul râurilor, sau scoţându-l din
desfundăturile munţilor, şi toţi laolaltă alcătuind o familie de oameni voinici, harnici şi sănătoşi, care
se purtau gătiţi în haine strălucitoare. Trăiau în belşug şi-n bună înţelegere, îşi iubeau ţara lor frumoasă
şi păzită, din care nu ieşeau niciodată, aveau cârmuitori paşnici, înlesniri multe, şi legi puţine, pe care
le puneau în versuri şi le-nvăţau pe dinafara cântându-le…

Agatyrsos, Gelonos & Scythes

Istoricul antic Herodot a dat primele informaţii despre agatârşi (agathyrsi), populaţie pe care o localiza,
în secolul V î. Hr., pe actualul teritoriu al Transilvaniei:

“Iar ea (n.r. Echidna, fiinţă mitologică jumătate femeie, jumătate şarpe), când copiii pe care îi
născuse au devenit bărbaţi, i-a numit pe unul dintre ei Agatyrsos, pe cel născut după acesta Gelonos,
iar pe cel mai tânăr Scythes. Şi aducându-şi aminte de îndemnul lui Heracles a îndeplinit cele cerute
de el. Doi dintre tineri, Agatyrsos şi Gelonos, neputând birui în întrecere, au plecat din ţară alungaţi
de mama lor“.

Istoricul Jerome Carcopino, a fost citat în volumul ”Aurul Daciei”, de I. Oprişan, (Editura Saeculum):

”Traian a pus mâna pe tezaurul enorm pe care regii geți – moştenitori ai minerilor agatârşilor despre
care vorbeşte Herodot, acumulaseră produsul exploatărilor de aur şi argint, pe care din preistorie şi
până în zilele noastre nu au încetat să le ofere locurile cele mai grandioase din Munţii Transilvaniei.
Şi bogăţia acestui tezaur s’a revărsat deodată ca un râu de aur asupra întregului Imperiu.”

Herodot oferea informaţii preţioase despre modul de viaţă al agatârşilor şi despre bogăţia lor. Afirma
că sunt iubitori ai vieţii uşoare, că obişnuiau să îşi împodobească trupurile cu aur şi că erau înclinaţi
spre poligamie.
„Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în
devălmăşie neveste, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici
vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot, în Istorii.
Istoricul antic a relatat despre agatârşi în cronicile expediţiei militare a regelui persan Darius, de
pedepsire a sciţilor. „Sciţii şi-au dat seama că ei singuri nu pot respinge în luptă deschisă oştirea lui
Darius şi au trimis soli la vecini. Regii vecinilor se adunară şi ţinură sfat pentru a vedea ce trebuia
făcut, deoarece se temeau de atacul unei armate numeroase. Regii care s-au strâns laolaltă erau cei ai
taurilor, ai agatârşilor, ai neurilor, ai androfagilor, ai gelonilor, ai budinilor şi ai sarmaţilor”, afirma
Herodot. I-au alungat pe sciţi Acesta adăuga că agatârşii nu s-au aliat cu războinii sciţii şi, mai mult,
au reuşit să le respingă atacurile. „Tulburându-i şi pe neuri, sciiţii, în retragerea lor, se îndreptară spre
agatârşi. Când agatârşii i-au văzut pe neurii vecini, fugind înspăimântaţi din calea sciţilor, încă înainte
de a năvăli aceştia la ei, au trimis un crainic care să-i oprească de a pune piciorul pe pământul lor şi i-
au prevenit că, dacă vor încerca să năvălească acolo, mai întâi vor avea de înfruntat o straşnică luptă
cu ei. După ce le-au spus din capul locului aceasta, agatârşii şi-au adus oastea la hotare, hotărâţi să-i
respingă pe năvălitori. Iar sciţii nu au mai intrat în ţara agatârşilor, deoarece aceştia nu le-au dat voie”,
informa istoricul grec.

Consiliul femeilor
Agatârșii au adoptat matriarhatul, și totodată, pentru a nu exista certuri, au creat consiliul femeilor,
care decidea care bărbat i se potrivește unei femei. Bărbatul trebuia sa fie frumos, îngrijit, musculos,
să aibă tatuaje care să reprezinte diferite simboluri. Toși agatârșii erau tatuați cu diverse simboluri din
familiile descendente.
Astfel, un bărbat care arată bine, putea avea mai multe neveste, pentru a-și răspândi seminția. Așa au
apărut familii cu mulți copii, iar copiii care nu mai puteau fi crescuți erau dați altor familii care îi
puteau îngriji.

Unele surse istorice spun că...

Organizația LUPTATORILOR ORDINULUI DRAGONULUI a luat naștere când bravii agatârși
(popor pe cale sa fie scos din toate manualele de .istorie), locuitori ai spațiului Carpato-Danubiano-
Pontic, au luat atitudine atunci când raselor coexistente pe Terra a început sa le fie încălcate drepturile
la existența universală de catre o alta rasa asemenea lor, rasa care astazi se ascunde în spatele
VATICANULUI și grupării numite FRANCMASONERIE.
Agatârșii aveau pe drapel capul unui dragon, deoarece situarea lor in zona munților Carpati are forma
unui dragon. Ei erau imparțiți în 17 cetăți subterane.

În prima imagine avem drapelul agatârs, cu un cap de dragon, iar în fotografia alăturată, avem drapelul
geto-dac, cu un cap de lup.
În cea de-a treia fotografie, observăm asemănarea dintre constelația dragonului și forma Munților
Carpați, în forma de dragon.

Agarharsii erau progenituri rezultate în urma împerecherii extratereştrilor dragonieni cu membre ale
rasei thrcilor. Arealul acestora era în exclusivitate Agartha, în special coloana Munţilor Carpaţi, până
la graniţa cu Munţii Tatrii (Slovacia), Munţii Sudeţi, Munţii Scandinavici şi toţi munţii Europei de
Vest până în Alpii Elveţieni. Aceştia i-au înlocuit pe Pelasgi care au luat în partea sudică Munţii
Rodopi, Taurus şi Caucaz.

Agatharsii aveau în grijă transportul minereurilor preţioase, în interiorul muntelui (Carpaţii). Tot ei
asigurau securitateaşi ordinea în colonie, după legi clare şi bine stabilite. Istoricii au stabilit că
termenul « agathîrs » este o derivare a termenilor «thrs» care înseamnă munte şi « aga » care înseamnă
superior sau stăpân.

In Agartha au loc, de asemenea, cazuri in care extraterestrii s-au imperechiat cu rasele umane ale
Thracilor si sauromatilor, fapt care a dus, asa cum era firesc, la aparitia de progenitori. Fii rezultati din
aceste uniuni mixte s-au numit agatharsi sau aryanmati sau aryeni.”

Cine a fost Zamolxis În scrierile lui Herodot este menţionată povestea lui Zamolxis, aflată de la grecii
care locuiau în Strântoarea Dardanele. Potrivit istoricului, Zamolxis era un discipol al înţeleptului
Pitagora, care trăise printre greci şi se întorsese apoi în Tracia. „Ca unul ce trăise printre eleni şi mai
ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de
primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici
oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind
de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel,
pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor,
coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi
de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi
aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici
nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel,
socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost
decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine”, relata Herodot, potrivit
istoricului Ioan Marius Grec, autor al volumului „Zamolxis Realitate şi mit în religia geto-dacilor”.
Peştera lui Zamolxis Strabon (n. 63 î. Hr. - d. 26 d. Hr.), un al istoric important al lumii antice, prelua
o parte din relatările lui Herodot despre Zamolxis, adăugând că acesta făcea proorociri.
 „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta
unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar
fi dus până acolo. Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor
– întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l
facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. La început, el a fost ales
mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu, iar după
aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el, şi unde ceilalţi
nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele
lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci
supuşii lui credeau că dă poruncile sfătuit de zei. Muntele unde se afla peştera a fost socotit sfânt şi s-
a numit aşa: i se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el”, relata
Strabon, în Geografia. Pliniu cel Bătrân (23-79 î.Hr.) în Naturalis Historiae IV, 26 scrie că: „Axa
boreană, în jurul căreia se învârtea Universul, ar atinge Pământul la gurile Istrului, pe teritoriul
hiperboreenilor sau geților” , iar aceste date, provenite atât de la greci, cât și de la romani, ne spun că
țara titanilor se află în jurul Carpaților, ea fiind sinonimă cu regatul atlanților titanului Atlas.
Agatârșii se închinau Zeilor, în special lui Apollo si Dionisos. Ei credeau în nemurirea sufletului,
credeau în reîncarnare. De aceea, mulți agatârși erau dispuși să moară, convinși fiind că se vor întoarce
pe pământ, mai buni, mai înțelepți, mai viteji. Numeroasele invazii ale triburilor migratoare din zona
Asiei, i-au făcut pe agatârși să se retragă încet-încet în subteran, nedorind sa participe la vărsare de
sânge. Ultimii agatârși care au rămas la suprafață, au asistat neputincioși la un atac subteran venit
dinspre zona Atlantidei, în 1802, când, conform unor surse, a avut loc un mare cutremur de pământ pe
actualul teritoriu al țării noastre. Cutremurul, așa cum a fost el notat în statistici, a scos la suprafață
peste 30% din aurul agatârs depozitat în locuri ascunse, sau folosit de geto-daci drept bijuterii, atât
pentru femei, cât și pentru bărbați.
După 1802, cei care rămăseseră la suprafață, au plecat spre lumea subterană. Nu au putut lua cu ei tot
aurul care a ieșit din pământ, însă o bună parte a fost recuperat. Astfel, agatârșii trăiesc în zone
subterane, fiind descoperit din întâmplare, țara Agarthei, care în present se află undeva în zona
Antarcticii. Se spune că locuiesc peste 20 de milioane de oameni.
După al doilea război mondial, un general American aflat într-o expedișie la Polul Nord, a făcut o
descoperire uluitoare
Exista sub pamant mai multe orase, in mai multe parti ale globului, dar Agartha este cel mai important
dintre ele.”, scria Byrd in jurnalul sau secret. Un fost agent CIA confirma Aceste file din jurnalul
exploratorului au fost date publicitatii de Virgil Armstrong, fost agent CIA. Armstrong sustine ca Byrd
a locuit in Agartha vreme de aproape o luna si ca descrie civilizatia subterana ca “fiindu-ne net
superioara noua”.
Amiralul descrie pe larg ca in orasele subterane locuiesc oameni cu trasaturi delicate, care au mii de
ani de viata, dar care varsta nu le marcheaza trasaturile. Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi
trupului.

Dupa ce considera ca au trait destul, ei sunt cei care-si aleg momentul cand sa se retraga din viata.
Femeile lor nasc doar o data, sau de doua ori indelungul vietii, iar gestatia dureaza doar trei luni. Ele
nasc in temple, in bazine speciale cu apa. Nasterea are loc fara dureri.” Razboiul atlanto-lemurian
Jurnalul lui Byrd despre Agartha nu este singura lucrare care pomeneste despre orasele subterane. De-
a lungul timpului au existat foarte multe marturii despre viata de sub scoarta terestra. Exista si alte
documente, gravuri, ba chiar sculpturi foarte vechi care descriu Agartha.
Astfel, se spune ca, sub pamant, pe intreg globul exista cam 100 de orase, dintre care cel mai mare
este Agartha. Lumea subterana este cunoscuta ca Shamballa. Locuitorii acestei lumi, spun
documentele, au parasit lumea de la suprafata acum 100.000 de ani, in urma catastrofalului razboi
dintre atlanti si lemurieni, cele doua mari civilizatii care stapaneau Pamantul. Razboiul ar fi descris in
cele doua lucrari Ramayana si Mahabharata. In urma acestui razboi, datorita armelor foarte puternice
folosite, ar fi rezultat zone desertice ca Sahara, Gobi, pustietatile din Australia si SUA, locuri unde ar
fi fost aglomerarile urbane ale atlantilor si lemurienilor. Atmosfera la suprafata era de nerespirat, asa
ca supravietuitorii conflictului s-au retras sub pamant. Conform acestor teorii, oamenii de la suprafata
ar fi urmasii celor care au refuzat sa se retraga in orasele subterane si care, intre timp, s-au salbaticit.

Sub Carpatii nostri exista o alta lume. Bucegii sunt considerati de catre specialisti un punct energetic
foarte puternic. S-au emis ipoteze asupra existentei unor galerii subterane, s-au facut teste radiestezice.
Cercetarile au demonstrat ca zona este incarcata energetic mai mult ca oricare alta din Romania. Traian
Trufin, muzeograf conservator la Muzeul “Cezar Petrescu” din Busteni, publicist si cercetator al
fenomenelor stranii la care a fost martor, a incercat sa gaseasca niste explicatii.
Agatârșii nu mai permit oamenilor de la suprafață să îi atace. Ei au de peste 2000 de ani un stil de
viață pe care noi oamenii de la suprafață, nu suntem capabili de a-l pune în practică, din cauza
nenumăratelor războaie, conflicte, vărsări de sânge. "Apropiindu-ne de Hotan, sub copitele cailor se
simtea golul, iar ghidul continua sa ne povesteasca despre torentii care pazesc intrarea in Agartha si
despre faptul ca cei impuri, care se apropiau de intrarea in Agartha, mureau otraviti de emanatiile de
gaze toxice." Se mai spune că agatârșii vor fi cei care vor salva planeta de la dezastrul imminent. Se
spune că agatîrșii vor da lovitura de grație atlanților care domină lumea prin forță și teroare de aproape
2000 de ani, ei infiltrându-se atât în politică, cât și în economie, finanțe sau religie. Astăzi, agatârșii
comunică prin telepatie, au o viață echilibrată, au maxim doi copii, iar atunci când se simt slăbiți de
puteri, când simt că nu mai pot contribui la bunăstarea comunitășii, se duc singuri intr-un loc unde
mor.
 Lemuria - continentul dispărut în urma unui
presupus atac al atlanților
Lemurii erau a treia rasă de creaturi asemănătoare omului, locuiau pe continent, conform unora, situate
între Madagascar și Australia, în Oceanul Indian, după altele - în Oceanul Pacific. Lemuria este adesea
numită continentul Mu (Maica umanității), dar Pacifida este, de asemenea, numită continent, situată
probabil pe locul actualelor insule Pacific. Acest lucru sugerează că Pacifida și Lemuria sunt unul și
același. Corpurile lemurienilor erau atât de dense încât puteau simți temperatura mediului. Giganții cu
pielea întunecată au atins o înălțime de 18-20 de metri, au avut telepatie și telekineză, unii dintre ei au
avut o separare a sexelor. Insula de Paște este considerată rămășițele Pacifida și Lemuria, pe ea se află
sculpturi uriașe - moai, aceasta este tot ce a rămas din puternica civilizație a lemurienilor.
Lemuria se pare ca a existat in primul din cele 3 cicluri, pe o zona continentala din actualul Ocean
Pacific, atingandu-si apogeul civilizational cu aproximativ 50.000 de ani in urma, datorita ablitatilor
acestei populatii de a forma complexe sociale puternice (filmul Avatar poate fi considerat o evocare
destul de fidela a unitatii sufletelor poporului lemurian, capabil sa aiba acces la o viata traita in armonie
cu natura si, pe cale de consecinta, plina de miracole). A disparut ca urmare a a unei reconfigurari
tectonice a platoului pacific, soldata cu numeroase cutremure si eruptii vulcanice care au scufundat
teritoriul lemurian, obligand pe locuitorii acestuia care au scapat de urgie sa ia calea pribegiei, migrand
progresiv din Cercul de Foc al Pacificului in Americi si Eurasia. Evenimentele dramatice ar fi avut
drept cauza o ajustare ampla a dinamicilor energetice planetare, inevitabila in perioadele de confluenta
dintre ciclurile de 25.000 de ani, extrem de virulenta pe planeta noastra intre ciclul planetar 1 si 2 si,
totodata, intinsa pe o perioada de timp de aproape 3 milenii.

Istorii…
Apogeul interesului pentru civilizația legendară a venit în secolul al XIX-lea, când oamenii de știință
au observat asemănarea florei și faunei din regiunile de sud-est ale Asiei și din partea de sud-est a
Africii (inclusiv Madagascar). În special, numele civilizației ipotetice a fost dat de lemurii -
reprezentanți ai ordinului primatelor. Cam în aceeași perioadă, în statul California (SUA), martorii
oculari care locuiau în așezările din apropierea Muntelui Shasta au început să vorbească despre creaturi
neobișnuite care trăiesc pe munte și care apar în orașe doar pentru a se aproviziona cu alimente. Aceste
creaturi arătau ca oameni și se numeau ultimii reprezentanți supraviețuitori ai unei civilizații care a
murit sub apă. Potrivit martorilor oculari, acești oaspeți ciudați au apărut de nicăieri și pur și simplu
au dispărut, ca și cum ar fi dispărut în aer. În rândul oamenilor, s-a stabilit opinia că aceste creaturi au
capacitatea de a pătrunde în alte dimensiuni și de a controla legile naturii. Unul dintre martorii oculari
a susținut că a putut să vadă prin binoclu un templu de marmură cenușie stând pe un munte în mijlocul
pădurii. Dar de îndată ce muntele a început să fie cercetat amănunțit, apariția unor ipotetici lemurieni
printre oameni a încetat.
Lemurienii supraviețuitori, care posedau deja corpuri fizice, au început să fie numiți atlanți și s-au
stabilit pe un nou continent (Atlantida), care a existat pentru următoarele 150 de secole și s-a
scufundat din același motiv ca și Lemuria.
O altă ipoteză cu privire la Lemuria s-a format în Societatea Teozofică a Helenei Blavatsky (1831-
1891), care era angajată în filozofia religioasă și ocultă. Și în acest caz, experimentele și predicțiile
oculte au devenit baza pentru concluziile despre o civilizație dispărută. Conform concluziilor Societății
Teozofice, pe planeta noastră pe întreaga perioadă a existenței sale locuite, în total, simultan sau în
epoci diferite, vor trăi șapte rase principale (fiecare rasă are șapte subrase): ființe invizibile supreme;
hiperboreeni; lemurii; atlanții; oameni; o rasă originară de la oameni care în viitor vor locui în Lemuria;
ultima cursă terestră care a zburat de pe Pământ la Mercur. Lemurii, sau locuitorii dispăruți din
Lemuria, în această ipoteză sunt creaturi uriașe (4–5 m înălțime) asemănătoare maimuțelor, fără creier,
dar cu voință mentală și capacitatea de a comunica telepatic, având trei ochi (doi în față și unul). în
spate) și picioare care permiteau mersul la fel înainte și înapoi. Din punct de vedere geografic,
Lemuria, conform Societății Teozofice, era situată în emisfera sudică și ocupa partea de sud a Africii,
Oceanul Indian, Australia, o parte a Americii de Sud și alte țări. Spre sfârșitul existenței lor, lemurii
au evoluat, creând o civilizație și au devenit mai asemănătoare oamenilor. Dar până atunci, continentul
lor a fost inundat, iar lemurii înșiși din teritoriile supraviețuitoare au dat naștere atlanților, precum și
papuailor, hotentoților și altor comunități etnice din emisfera sudică.
O ipoteză interesantă despre Lemuria aparține artistului, filosofului, arheologului și personalității
publice ruse Nikolai Roerich (1874-1947). Conform „mitului” alcătuit de el, care coincide în multe
privințe cu concluziile Societății Teozofice, Lemuria este continentul celei de-a treia rase rădăcină,
care s-a dezvoltat din a doua rasă, creată, la rândul său, din prima rasă. Până la mijlocul celei de-a
Treia Rase, oamenii și animalele nu aveau sex și nu aveau un corp fizic (erau ființe eterice). Nu au
murit, ci s-au dizolvat, apoi au renascut într-un corp nou, care de fiecare dată era mai dens decât cel
anterior. Treptat, trupurile lor au devenit mai dense și fizice, toate creaturile au evoluat, a avut loc o
separare a sexelor. După ce au primit un corp fizic, oamenii au început să moară și să nu renaască. În
același timp (în urmă cu aproximativ 18 milioane de ani) oamenii erau înzestrați cu minte și suflet.
Continentul celei de-a treia rase a fost situat de-a lungul ecuatorului, pe locul celor mai multe dintre
Oceanele Pacific și Indian de astăzi. Include actualele Himalaya, India de Sud, Ceylon, Sumatra,
Madagascar, Tasmania, Australia, Siberia, China, Kamchatka, Strâmtoarea Bering, Insula Paștelui,
terminându-se la est de-a lungul versantului central Anzilor. Creasta Nazca (acum sub apă) se
presupune că a conectat Anzii cu partea inundată mai târziu a Lemuriei. În sud, granița continentală
nu a ajuns puțin la Cercul Antarctic, în vest a înconjurat Africa de Sud de jos și s-a îndoit spre nord
spre Norvegia modernă (continentul includea Suedia și Norvegia moderne, precum și Groenlanda și
Oceanul Atlantic de mijloc) . Primii reprezentanți ai celei de-a treia rase, care locuiau pe Lemuria,
aveau o înălțime de aproximativ 18 m, dar aceasta a scăzut treptat până la 6 m. Această presupunere a
lui Roerich este confirmată indirect în statuile Insulei Paștelui, care, conform acestei ipoteze, făcea
parte din Lemuria. Poate că lemurienii au ridicat statui în mărimea înălțimii lor (de la 6 la 9 m), cu
trăsăturile lor caracteristice de aspect. Creșterea ridicată și forța fizică a lemurienilor explică
posibilitatea coexistenței lor cu animale mari din acele vremuri. Odată cu dezvoltarea civilizației lor,
locuitorii din Lemuria au început să construiască orașe asemănătoare stâncii: rămășițele acestor orașe
sunt ruinele ciclopice de pe insula Madagascar și insula Paștelui. Declinul civilizației lemuriene a
coincis cu scufundarea sub apă a continentului lor, fragmentarea acestuia în continente și insule
separate, care a avut loc ca urmare a dezastrelor naturale, însoțite de cutremure și erupții vulcanice.
Aici sunt de acord toate ipotezele despre Lemuria. Moartea Lemuriei, conform ipotezei lui Roerich, a
avut loc chiar la sfârșitul perioadei geologice secundare: continentul s-a scufundat sub apă cu 700 de
mii de ani înainte de începutul perioadei terțiare (Eocen).
Cercetătorii occidentali ai continentului ipotetic sunt și ei de acord cu această dată. La fel ca Blavatsky,
Roerich credea că lemurienii nu au dispărut fără urmă: descendenții lor sunt reprezentanți ai rasei
negroide, australieni, boșmani, aborigeni ai mai multor insule din Pacific.
Studiile florei și faunei fosile și moderne determină provizoriu zonele de uscat care au fost legate de
continentul antic și sunt acum situate pe diferite continente și insule. În diferite momente, continentul
de sud a fost legat fie de Australia, fie de Peninsula Malaeză modernă. Deci, în epoca Permian, India,
Africa de Sud și Australia erau presupuse părți ale unui singur continent. Este continentul sudic care
este considerat „leagănul rasei umane” în studiile de mai sus. Printre descoperirile arheologice care
confirmă existența unei civilizații antice misterioase, se numără următoarele artefacte: ruinele portului
de piatră și orașul Nan Madol de pe insula Ponape (Insulele Caroline, Oceanul Pacific); statui și clădiri
ale Insulei Paștelui; rămășițele clădirilor și statuilor de pe Insula Pitcairn (2 mii km vest de Insula
Paștelui); mumii și ruine de ziduri înalte sub formă de jumătate de inel pe Insulele Gambier (la vest
de Pitcairn); arc de piatră monolit pe insula Tongatapu (arhipelagul Tonga); coloane pe insula Tinian
(Insulele Mariane de Nord); Structuri ciclopice și resturi de drumuri asfaltate pe fundul mării în
apropierea insulelor Yonaguni, Kerama și Aguni (arhipelagul japonez); temple megalitice de pe insula
Malta; rămășițe ale scheletelor unor oameni giganți (găsite în Statele Unite, Australia, Africa de Sud,
Georgia și în alte părți).
Lemurienii, judecând după multe surse, i-au învățat pe aborigenii indieni altceva: cum să îmblânzească
elefanții, cum să facă bijuterii pentru femei, cum să coacă bunătăți - fursecuri și vafe. Lemuria, după
ce a dat impuls dezvoltării multor civilizații, a dispărut. După aceasta, au rămas doar insulele din
Oceanul Indian: Madagascar, Seychelles, Mascarene, Comore... Dar ea a continuat să excite
imaginația oamenilor. Lemuria a început să se scufunde parțial sub apă în urmă cu 10.700 de ani, adică
la sfârșitul erei glaciare, cel mai apropiat de vremea noastră, când nivelul mării a crescut brusc din
cauza topirii gheții. Dar civilizația Mu după aceea a continuat să înflorească pe „epava” fostului
continent gigant. Până la mijlocul celei de-a Treia Rase, oamenii și animalele nu aveau sex și nu aveau
un corp fizic (erau ființe eterice). Nu au murit, ci s-au dizolvat, apoi au renascut într-un corp nou, care
de fiecare dată era mai dens decât cel anterior. Treptat, trupurile lor au devenit mai dense și fizice,
toate creaturile au evoluat, a avut loc o separare a sexelor. După ce au primit un corp fizic, oamenii au
început să moară și să nu renaască.
În același timp (în urmă cu aproximativ 18 milioane de ani) oamenii erau înzestrați cu minte și suflet.
Continentul celei de-a treia rase a fost situat de-a lungul ecuatorului, pe locul celor mai multe dintre
Oceanele Pacific și Indian de astăzi. Include actualele Himalaya, India de Sud, Ceylon, Sumatra,
Madagascar, Tasmania, Australia, Siberia, China, Kamchatka, Strâmtoarea Bering, Insula Paștelui,
terminându-se la est de-a lungul versantului central Anzilor. Creasta Nazca (acum sub apă) se
presupune că a conectat Anzii cu partea inundată mai târziu a Lemuriei. În sud, granița continentală
nu a ajuns puțin la Cercul Antarctic, în vest a înconjurat Africa de Sud de jos și s-a îndoit spre nord
spre Norvegia modernă (continentul includea Suedia și Norvegia moderne, precum și Groenlanda și
Oceanul Atlantic de mijloc) . Primii reprezentanți ai celei de-a treia curse, care locuiau pe Aemuria,
aveau o înălțime de aproximativ 18 m, dar treptat a scăzut până la 6 m.
Printre descoperirile arheologice care confirmă existența unei civilizații antice misterioase, se numără
următoarele artefacte: ruinele portului de piatră și orașul Nan Madol de pe insula Ponape (Insulele
Caroline, Oceanul Pacific); statui și clădiri ale Insulei Paștelui; rămășițele clădirilor și statuilor de pe
Insula Pitcairn (2 mii km vest de Insula Paștelui); mumii și ruine de ziduri înalte sub formă de jumătate
de inel pe Insulele Gambier (la vest de Pitcairn); arc de piatră monolit pe insula Tongatapu (arhipelagul
Tonga); coloane pe insula Tinian (Insulele Mariane de Nord); Structuri ciclopice și resturi de drumuri
asfaltate pe fundul mării în apropierea insulelor Yonaguni, Kerama și Aguni (arhipelagul japonez);
templele megalitice de pe insula Malta. În prezent, unii oameni de știință antropologi admit existența
descendenților civilizației lemuriene în zone de pădure puțin studiate, inclusiv dincolo de teritoriul
probabil al continentului pierdut: o nouă rasă i-ar putea strămuta pe lemurieni în habitate mai severe.
Mulți dintre noi au auzit de secretul Atlantidei, dar legendele vorbesc despre o țară și mai veche
cunoscută sub numele de Lemuria... Ce fel de tara este asta? Din păcate, se cunosc foarte puține lucruri
despre ea în vremea noastră, ceea ce a dat naștere la cele mai fantastice ipoteze și presupuneri. Practic,
sursa de informare despre Lemuria o constituie lucrările ezoteriştilor, care, totuşi, se referă la legendele
antice din India, Indochina, pr. Sri Lanka și insulele popoarelor polineziene. Cu toate acestea, ca
civilizație, Lemuria a lăsat încă o anumită amprentă, de-a lungul căreia este vag, dar este posibil să-și
restabilească anumite trăsături.
Locuitorii din Lemuria posedau abilități supraomenești și puteau folosi energia Lumii Subtile,
pătrunzând în ea și primind cunoștințe de acolo. Acest lucru le-a dat posibilitatea de a construi structuri
de neînțeles de conceptele moderne. În același timp, scriitorul ocult britanic James Churchward,
precum și Helena Blavatsky, au susținut că Lemuria era condusă de o scurtă rasă preoțească de
„naascals”. În ciuda puterii sale, civilizația lemuriană a pierit într-o catastrofă teribilă, ascunzându-se
în apele Oceanului Pacific și doar mici părți ale marelui continent au supraviețuit. În ceea ce privește
exact ce a distrus continentul Lemuria, există două puncte de vedere: cutremure și incendiu vulcanic,
sau potopul în sine. Oricum ar fi, dar Lemuria a fost sub apă, conform legendei, fiind pedepsită de
Dumnezeu pentru aroganță extremă, abuz de putere și înecare în păcate. Există o presupunere că
legendara Atlantida și-a primit cunoștințele de la lemurieni. Totuși, sfârșitul ambelor civilizații este la
fel de tragic. Primii lemurieni s-au remarcat prin creșterea lor enormă - 18 metri, cu timpul a scăzut,
oprindu-se la 6-8 metri. Una dintre trăsăturile caracteristice ale oamenilor din rasa lemuriană a fost
forța fizică extraordinară, care a făcut posibilă apărarea împotriva uriașilor monștri din perioadele
mezozoic și xenozoic. Așa se explică și faptul că lemurienii au construit orașe stâncoase uriașe, de
dimensiuni ciclopice, din lavă solidificată, din piatră subterană neagră, din metal. Pe Insula Paștelui
mai există relicve sub formă de sculpturi, de 6-10 metri înălțime sau cu mega-cladiri proprii. Popoarele
civilizate din Rasa a Treia Rădăcină, sub îndrumarea conducătorilor lor Divini, au plantat arte și științe,
cunoșteau perfect astronomia, arhitectura și matematica. Primele orașe mari au fost construite în acea
parte a Lemuriei, unde se află acum insula Madagascar. Nașterea și moartea Raselor Rădăcină este
întotdeauna însoțită de schimbări geologice pe glob. Continentul a început să se scufunde încet în apele
mărilor și oceanelor. Uriașul continent, care domnea și se ridica deasupra oceanelor Indian și Atlantic,
a început să se împartă în multe locuri în insule separate, care au început să dispară treptat una după
alta. Australia este acum o mică rămășiță din odinioară uriașă continent. Insula Ceylon, care era platoul
nordic al vastei insule Lanka din Lemuria, a devenit locul în care cea de-a treia rasă a încetat să mai
existe.

Legendele Lemuriei din textele mayașe

Referirile cu privire la continentul pierdut Mu par să fi apărut în anul 1864, datorită unui arheolog
francez, Charles Etienne Brasseur de Bourbourg. Acesta era fascinat de hieroglifele descoperite în
ruinele mayașe. La data când exploratorii spanioli au ajuns în Lumea Nouă, mai precis în Mexic și
America Centrală, după anul 1500, marile centre ale civilizației mayașe fuseseră demult abandonate
și invadate de pădurea tropicală. Brasseur a călătorit în Spania, spre a studia artefactele civilizației
mayașe. Într-o bibliotecă din Madrid a descoperit un fel de ghid al hieroglifelor mayașe. Folosindu-l
spre a descifra un manuscris mayaș rar, a aflat despre un tărâm străvechi care se scufundase în ocean,
în urma unei erupții vulcanice. Figurile corespunzătoare literelor M și U erau legate de acest teritoriu
pierdut și Brasseur a presupus că se numea Mu. Folosind același ghid, savanții de mai târziu n-au reușit
să descifreze o astfel de poveste sau să recreeze un text inteligibil din hieroglifele respective. Abia pe
la mijlocul secolului al XX-lea un ghid complet de interpretare a hieroglifelor mayașe a fost pus la
punct. Cu toate acestea, versiunea lui Brasseur a atras comentarii favorabile. Arheologul Augustus
Plongeon a folosit aceeași cheie pentru a descifra hieroglifele și a susținut că a găsit povestea a doi
frați rivali la farmecele reginei Mu.

Cum erau lemurienii?

Legendele spun că lemurienii aveau case cu acoperișuri transparente, trăiau sute de ani și cunoșteau
tainele telepatiei, călătoriei astrale și teleportării. Lemuria avea o lungime de 8000 km și o lățime de
6000 km. Mai târziu, cercetătorii au descoperit surse sanscrite care vorbeau despre un continent, Rutas,
scufundat în ocean. Lemurienii au fost a treia din cele șapte rase fundamentale ale omenirii. Ei erau
hermafrodiți cu abilități Psi și un al treilea ochi. Atlanții erau a patra rasă a lumii și erau descendenții
lemurienilor. Continentul lor s-a scufundat în 8000 î.Hr. Supraviețuitorii s-au retras în Asia Centrală.
Alți mistici susțin că bătrânii din Lemuria, cunoscuți ca a 13 a Școală, s-au mutat pe un podiș nelocuit,
numit astăzi Tibet, înainte de producerea catastrofei. Ei au înființat o bibliotecă și o școală dedicată
adepților lor spirituali, numită Marea Frăție Albă.

De ce au dispărut contenitele?
Nu se poate certifica faptul pentru care cele două continente misterioase, Lemuria şi Atlantida au
dispărut de pe faţa pământului, dar există o teorie care susţine că cele două continente nu au fost
scufundate în totalitate dintr-o dată, ci progresiv.În decursul a 200 de ani Lemuria a fost acoperită cu
apă, iar orașele care nu s-au scufundat iniţial, au fost demolate din cauza cutremurelor, cât și a valurilor
uriașe care pătrundeau până în mijlocul continentului. În acest fel locuitorii continentului şi-au găsit
sfârşitul, foarte puţini reuşind să scape de destinul necruţător.

Există teorii conform cărora, atlanții ar fi avut un război nuclear cu lemurienii, dorind să supună toate
civilizațiile, iar lemurienii s-au opus. Drept urmare, avand tehnologie avansată, atlanții au scufundat
continentul Lemuria in proporție de peste 80%, azi rămânând rămășițe de pământ ca Madagascar,
Australia, Noua Zeelandă și alte insule și insulițe rămase la suprafață.

Pe cer apăreau semne ciudate. Un soare roșu și o cprare neagră s-au încrucișat. Războiul
dintre Lemuria și Atlantida, civilizații avansate ale antichității. Atlanții au fost manipulați
de anunnaki. În această poveste ascunsă de mai bine de 10.000 de ani, continentele pierdute
ale Lemuriei si Atlantidei s-au scufundat din cauza unui război nuclear provocat chiar de
anunnaki care i-a influențat pe atlanți să o facă. Acest lucru a declanșat o catastrofă lla
nivel mondial. Cu toate acestea, au existat supraviețuitori ai ambelor tabere.
Amurgul a acoperit suprafața pământului. Soarele strălucea încă, dar o ceață cenușie, mare
și puternică, a început să ascundă lumina zilei... Au ars lumea cu căldură solară și au
încercat să extragă energie una de la cealaltă. Râurile au fost schimbate, iar înălțimea și
puterea soarelui s-au schimbat. Au existat continente care au fost scufundate...
Unele tablete criptice hinduse vorbesc despre Lemuria. Potrivit tabelor, Mu s-a scufundat
in urmă cu 12.000 de ani înainte de era actuală și Insula Paștelui, alături de alte insule din
Polinezia, sunt rămășițe ale Lemuriei. Atlanții știau să manipuleze energia atomică mai abil
decât se face în prezent. Un dezastru nuclear era iminent.
Într-una din povești se spune că din 210.000 Î Hr ei au trăit în pace și armonie. Cu toate
acestea, extratereștrii reptilieni anunnaki au început să-i influențeze negativ, în special pe
marii preoți atlanți. Acești atlanți corupti s-au numit FII AI BELIALULUI si acolo a
început conflictul cu lemuria. Acum aproximativ 25.000 de ani, atlanții corupți au început
să se certe cu lemurienii despre cum să conducă pământul. Atlantida dorea sp conducă tote
celelalte triburi si civilizații.
Lemurienii au preferat, ca alte popoare, să se dezvolte singure, așa că le-au poruncit
atlanților să le lase în pace. Această decizie i-a înfuriat pe Fiii Atlanți ai Belialului să
genereze un război împotriva Lemuriei, culminând cu un plan de bombardare cu arme
nucleare.
Acest lucru a provocat un dezastru, odată cu explozia câmpurilor de gaz subterane. Peste
60 de milioane de lemurieni au murit. Supraviețuitorii s-au refugiat în Agartha și ulterior
au atacat Atlantida. Cu toate acestea, scufundarea acelui continent pierdut s-a datorat mai
mult unei serii de dezastre naturale. Pământul a devenit instabil ca urmare a exploziilor
nucleare excesive ale atlanților (din această cauză, axa Pământului s-a schimbat, iar polii
au început să se schimbe).
Mulți atlanți au căutat refugiu în Agartha și în întreaga lume. Agatârșii nu i-au primit,
atlanții fiind nevoiți să se orienteze în alte locuri. Se spune că structurile preistorice cum
ar fi cercurile de piatră, dolmenele și geoglifele sunt lucrări atlante, deoarece știau
tehnologia levitației acustice pentru ridicarea pietrelor grele.
Odată cu trecerea mileniilor și Pământul stabilizându—se, ambele civilizații au iesit în prim
plan, începând din nou în cele pe care le cunoaștem azi: Sumer, india, China, Egipt, etc.
Lupta dintre Atlantida, Lemuria și mitologia anunnaki, inclusiv schimbările geologice de
pe Pământ, pot fi sau nu adevărate, dar societățile secrete o țin ascunsă.
 Egiptenii sunt inventatorii calendarului
Descoperirea unei tablete din timpul domniei Regelui Djer din Prima Dinastie (aprox. 3000 î. Hr.) i-a
făcut pe primii egiptologi să declare faptul că egiptenii stabiliseră deja în aceea perioadă o legătură
între răsăritul heliacal al stelei Sirius și începutul anului. Conform vechiului calendar egiptean, anul
avea 365 zile și era împărțit în 12 luni a câte 30 de zile fiecare, plus cinci zile suplimentare
(epagomenae) la sfârșitul anului. Lunile erau împărțite în trei săptămâni, iar o săptămână avea 10 zile.
Deoarece anul egiptean era aproximativ cu un sfert de zi mai scurt decât anul solar și evenimentele
stelare nu se produceau la aceeași dată calendaristică, i se mai spunea și Annus Vagus sau „An
Rătăcitor”. Egiptul Antic a avut un calendar diferit în timpul Vechiului Regat, cu anul de 320 zile după
cum se menţionează pe Piatra de la Palermo.

Vechii egipteni foloseau pe post de leacuri contra bolilor uleiuri, aluaturi, curmale, ceapă, usturoi,
sămânță de in, mărar, smirnă, opiu, precum și diverse minerale, săruri de plumb, antimoniu, cupru.
Dintre produsele animale se întrebuințau carnea, creierul, sângele. Toate aceste “medicamente” se
administrau în lapte, vin, bere sau fierturi.

De exemplu, infecţiile erau tratate cu pâine mucegăită. Bolile de plămâni erau combătute cu smântână,
miere amestecată cu chimen, lapte cu roșcove. Făceau inhalații absorbind, cu o trestie, vaporii unei
fierturi în care amestecau curmale, rășină, smirnă. Sămânța de ricin, bine mestecată, după care se bea
bere, era un laxativ obișnuit.

În viziunea egipteană se considera ca pamantul este plat si rotund, iar fluvial Nil trece prin centrul lui.
Contrar obiceiului cunoscut în zilele noastre, în Egiptul Antic, doliul era reprezentat de culoarea albă,
nu de cea neagră. Vechii egiptenii obişnuiau să creadă că trecerea peste pragul casei cu piciorul drept
este aducătoare de noroc. Femeile din Egiptul Antic aveau acelaşi statut ca şi bărbaţii din punct de
vedere economic şi juridic. În schimb, în viaţa socială acestea nu se bucurau de egalitate. Culoarea
orginală a piramidelor este albul. De-a lungul timpului din cauza fenomenelor climatice acestea şi-au
schimbat culoarea, aşa cum le putem vedea astăzi.

În Egiptul antic albina era folosită ca un simbol, o hieroglifă, ce îl denota pe regele Egiptului de Jos,
menţionat pentru prima oară în papirusul Kahum. Mierea de albine a fost descoperită în mai multe
picturi murale a Egiptului antic. Potrivit Papirusului Ebers din anul 1550 î.Hr., mierea era inclusă în
147 de prescripţii pentru aplicare externă. Papirusul Smith, aproximativ din anul 1700 î.Hr., oferă o
vastă imagine a medicinei şi chirurgiei de acum 4000 de ani, incluzând chiar şi 48 de studii de caz.
Pepi II al Egiptului întotdeauna ţinea în apropiere doi sclavi goi ale căror corpuri erau unse cu miere,
cu scopul de a împiedica muştele să se aşeze pe el. În Biblie, Egiptul este descris ca fiind o ţară unde
“curge cu lapte şi miere”. Mierea de albine era folosită în fiecare casă, de orice clasă socială, în
medicină şi ca îndulcitor.

În Egiptul antic machiajul era folosit atât de

femei, cât şi de bărbaţi
Tot ceea ce egiptenii antici foloseau, avea un aspect spiritual pentru ei, inclusiv produsele cosmetice,
motiv pentru care produsele cosmetice au fost o parte integrantă a vieţii lor de zi cu zi. Atât bărbaţii
cât şi femeile egiptene purtau machiaj, cele două forme principale de machiaj pentru ochi au fost
vopseaua verde şi kohl-ul negru. Vopseaua verde pentru ochi era făcută din malachit, un pigment de
cupru, iar kohl-ul negru era făcut dintr-o substanţă numită galena, un minereu gri închis de plumb.
Machiajul facial aşa ca, vopseaua pentru obraji şi buze era produsă din ocra roşie extrasă din argila
colorată natural. Egiptenii credeau că machiajul avea o puterea tămăduitoare. Iniţial machiajul era
folosit mai degrabă ca o protecţie de soare, decât pentru înfrumuseţare.

Îmbrăcămintea în Egiptul Antic

Îmbrăcămintea egipteană era bogată în culori şi era creată pentru a face corpul să simtă cât mai răcoros
în deşertul fierbinte. Probabil anume din acest motiv copii până la şase ani nu purtau haine. Chiar dacă
copii de obicei erau fără haine, ei purtau bijuterii aşa ca, brăţare, coliere şi accesorii pentru păr. Ţăranii,
muncitorii şi alte persoane cu o poziţie socială modestă de multe ori, de asemenea, nu purtau nimic.
Sclavii, la fel, dese ori lucrau goi. Bărbaţii în Egiptul antic purtau aşa numitele fuste Shendyt, pe când
îmbrăcămintea femeilor era mai conservativă. Femeile purtau adesea rochii simple numite kalasiris,
cu o lungime până mai jos de glezne.

Egiptenii antici credeau că Pământul e plat

Ca şi multe alte civilizaţii antice, egiptenii credeau că pământul e plat. Concepţia cu privire la forma
Pământului în Egiptul antic era strâns legată cu mitologia. Textele religioase din piramide şi
sarcofaguri relevă că vechii egipteni credeau că Nun (Oceanul) era un corp circular care înconjura
nbwt (termenul ce desemna ‘terenurile uscate’ sau ‘insulele’) şi prin urmare, ei credeau similar ca şi
cei din Orientul Apropiat Antic în cosmografia pământului circular înconjurat cu apă.
Ramses al II-lea – cel mai mare faraon al Egiptului antic
El este adesea considerat ca fiind cel mai mare, cel mai celebru şi cel mai puternic faraon al
Imperiului Egiptean. Pe lângă faptul că este renumit pentru campaniile sale militare menite să
reîntoarcă teritoriile egiptene odată pierdute, probabil cele mai cunoscute realizări a lui Ramses cel
Mare sunt aspiraţiile arhitecturale, dintre care cele mai notabile sunt templele Ramesseum şi Abu
Simbel.Ramses cel Mare a avut 8 neveste şi aproape 100 de concubine.Ramses al II-lea a fost
identificat cu două personalităţi din Biblie, Shishaq şi Faraonul Exodului.El a avut mai mult de 90 de
ani, când a murit în 1212 î.Hr.

În Egiptul antic a fost înregistrat primul tratat de pace

În ciuda a mai mult de două secole de război între egipteni şi hitiţi pentru pământurile, care în zilele
noastre reprezintă Siria, fără un câştigător clar, ei au încheiat un tratat de pace. În anul 1259 î.Hr.
ambele imperii se confruntau cu alte ameninţări, prin urmare, Ramses al II-lea şi Hattusili al III-lea au
negociat un tratat de pace şi au promis să se ajute reciproc împotriva oricărui agresor.
 Medicii egipteni antici aveau specializări
Spre deosebire de mulţi alţi medici din trecut, care păreau să vindece orice parte a corpului, medicii
egipteni se dedicau studiului unei singure părţi. Istoricul Herodot a scris despre faptul că, “fiecare
medic vindecă doar o singură boală şi numai una”.

Curiozităţi despre hieroglifele egiptene –

Scribii rare ori scrieau cu ieroglife
Scrisul ieroglific, este unul ce constă din mai multe sute de imagini complicate, care arată frumos, dar
iau mult timp pentru a le crea.Prin urmare acest scris era rezervat pentru cele mai importante texte; în
special pentru textele decorative din mormânt, de pe pereţii templelor şi textele care înregistrau
realizările regale. Ce priveşte activitatea lor de zi cu zi, scribii egipteni utilizau în mod obişnuit
hieratica, o formă simplificată sau prescurtată de scriere hieroglifică.

În urma numeroaselor revolte a rasei negre din Egipt, atlanții au fost alungați, iar băștinașii au
redevenit suverani, după o îndelungată perioadă de sclavie. La scurt timp, au plecat și evreii spre țara
lor, fiind dezrobiți. Astfel, se încheie perioada dominației faraonilor și a construcțiilor lor gigantice.
Au lăsat moștenire aceste construcții impunătoare pe care le admirăm și cărora le spunem piramide,
nedeslușind încă secretul construirii lor, presupunând doar că ar fi ori câmpuri energetice care
comunică cu viețuitoarele din alte constelații, ori morminte secrete pentru diverși faraoni care
considerau că, fiind înmormântați în piramide, sufletele lor vor devein nemuritoare, intelepte, și vor
veghea asupra celor care vor trăi pe acele meleaguri.
Tutankhamun Ramses al II-lea
Nefertiti Cleopatra
Keops
Kefren Mikerinos
 Evreii au pătruns în Palestina în secolul
VIII î.Hr.
După ce numeroase oraşe-stat canaaneene din Palestina au fost distruse de popoarele mării la începutul
sec. XIII î.Hr., filistinii s-au stabilit pe coastă şi au înfiinţat o federaţie de oraşe-stat independente. Tot
atunci au sosit şi arameenii de origine semită, printre care se numărau şi triburile lui Israel. Grupuri de
evrei trăiseră anterior în Egipt, după cum aflăm din legenda biblică a lui Moise. Toţi evreii erau
legaţi de adorarea lui Yahve. Unicitatea acestei divinităţi în panteonul de zei din Orientul Apropiat şi
puritatea cultului său caracterizau societatea lor. În jurul anului 1020 î.Hr., Saul a
fost proclamat regele evreilor şi comandantul armatei în lupta împotriva celorlalte triburi aramaice şi
a filistinilor. El nu deţinea însă nici un fel de autoritate internă, cum ar fi perceperea dărilor.
După moartea lui Saul, David, conducătorul militar de succes din tribul lui Iuda, a fost ales rege în
jurul anului 1004 î.Hr.

Spre deosebire de Saul, David se baza pe propria armată, cu ajutorul careia obţinea fonduri şi confisca
proprietăţi. El a înfrânt autonomia triburilor răzleţe ale lui Israel şi a creat un stat unificat cu capitala
la Ierusalim, care devenea astfel centrul politic şi religios al evreilor. David a cucerit teritoriile
arameene vecine, până când regatul său a ajuns să se întindă între fluviul Eufrat la nord şi Marea Roşie
în sud.

Cele Doisprezece Triburi ale Israelului reprezintă diviziunile tradiționale ale poporului evreu din era
biblică . Triburile erau Ruben, Simeon, Iuda, Issacar, Zabulon, Beniamin, Dan, Neftali, Gad, Așer,
Efraim și Manase. Tora, Biblia evreiască, învață că fiecare seminție era descendentă dintr-un fiu al lui
Iacov, strămoșul evreu care a devenit cunoscut sub numele de Israel. Savanții moderni nu sunt de
acord.

Cele Doisprezece Triburi din Tora

Iacov avea două soții, Rahela și Lea, și două concubine, de care avea 12 fii și o fiică. Soția preferată a
lui Iacov a fost Rachel, care l-a născut pe Joseph. Iacov a fost destul de deschis cu privire la preferința
sa pentru Iosif, visătorul profetic, mai presus de toți ceilalți. Frații lui Iosif au fost geloși și l-au vândut
pe Iosif în robie în Egipt.

Creșterea lui Iosif în Egipt - a devenit un vizir de încredere al faraonului - i-a încurajat pe fiii lui Iacov
să se mute acolo, unde au prosperat și au devenit națiunea israelită. După moartea lui Iosif, un faraon
fără nume îi înrobe pe israeliți; evadarea lor din Egipt este subiectul Cartii Exodului. Sub Moise și
apoi pe Iosua, israeliții capturează țara Canaanului, care este împărțită pe trib.

Originea triburilor evreieşti este încă un subiect deschis cercetărilor istorice. Până în prezent,
specialiştii în istorie şi cultură veche au stabilit că evreii au fost, la începuturi, nomazi semiţi, crescători
de vite, cu familii conduse de femei care au venit din zona Ur, adică din Mesopotamia. Ştiri pe aceeaşi
temă Evreica Zeruya Shalev, autoarea romanului „Durere“, scriitoarea care-a... Comunităţile evreieşti
au împânzit de-a lungul secolelor întreaga lume cunoscută. Sunt prezenţi în Europa, dar şi în Statele
Unite sau Orientul Apropiat. Au fost iubiţi, acuzaţi sau detestaţi de popoare sau regimuri politice de-
a lungul timpului. Au fost renumiţi bancheri, artişti, negustori sau oameni de ştiinţă. Originea evreilor
este însă şi astăzi obiect de studiu pentru arheologi şi alţi oameni de ştiinţă. Mare parte din istoria
acestor popoare a fost cunoscută prin intermediul Vechiului Testament, principalul izvor literar care
face referire la populaţia evreiască. Totodată, specialiştii, prin cercetări arheologice, culturale, dar şi
documentare, inclusiv în Vechiul Egipt, au reuşit să traseze o cronologie şi o istorie a începuturilor
populaţiilor evreieşti. Semiţi veniţi din Mesopotamia Conform tradiţiei biblice, evreii au venit din Ur,
un oraş chaldean situat în Mesopotamia antică, adică aproximativ Irakul de astăzi. Triburile evreieşti
erau conduse de patriarhi, adică de bătrâni înţelepţi. Cel mai cunoscut, un adevărat fondator al istoriei
evreilor, a fost Abraham, cel care a condus triburile evreieşti din Ur către Canaan. ”Poporul lui Israel,
deasemenea cunoscut drept poporul evreu, îşi are originea în Abraham, cel care a încetăţenit credinţa
că este doar un singur Dumnezeu, creatorul universului. Abraham, fiul său Isaac şi nepotul său Iacob
sau Israel, sunt consideraţi patriarhi ai israeliţilor. Toţi cei trei patriarhi au trăit în Canaan, numit mai
târziu pământul lui Israel”, precizează cercetătorul Israel Hanukoglu, în ”Brief history of Israel and
Jewish people”. Venirea evreilor în Canaan, conduşi de Abraham, s-a făcut în etape. Întâi, din Ur către
Haran, apoi în Canaan. Aici, triburile evreieşti, de origine semitică, s-au aşezat printre alte triburi de
cannaniţi. Organizarea lor era tipică. Erau nomazi, crescători de animale, conduşi de patriarhi, adică
persoane venerabile care îndeplineau şi rol de lideri religioşi. Totodată, legile şi judecăţile erau făcute
de sfaturi ale bătrânilor. Conform tradiţiei, corelate cu cercetările arheologice, perioada în care
Abraham a început călătoria către Canaan poate fi plasată cronologic în 1800 îHR. În această perioadă
a patriarhilor, când evreii erau conduşi de personaje venerabile, mai mult preoţi decât lideri civili,
tradiţia literară, în special Vechiul Testament, consemnează împărţirea evreilor în 12 triburi iniţiale,
conduse de fii lui Iacob.

Cele 12 triburi ale lui Israel au împărțit și unificat vechiul

popor al poporului evreu
Triburile au venit de la Iacov , nepotul lui Avraam , căruia Dumnezeu ia promis titlul "tatăl multor
națiuni" (Geneza 17: 4-5). Dumnezeu ia redenumit pe Iacov "Israel" și la favorizat cu 12 fii: Ruben,
Simeon, Levi, Iuda, Dan, Neftali, Gad, Așer, Isahar, Zabulon, Iosif și Beniamin.

Fiecare fiu a devenit patriarhul sau conducătorul unui trib care ia purtat numele. Când Dumnezeu a
salvat pe israeliți de robie în Egipt, ei au tăbărât împreună în deșert, fiecare trib sa adunat în propria
sa tabără mai mică. După ce au construit tabernacolul deșertului sub comanda lui Dumnezeu, triburile
au tăbărât în jurul ei pentru a le reaminti că Dumnezeu era regele și protectorul lor. În cele din urmă,
israeliții au intrat în Țara Promisă , dar au trebuit să scoată afară triburile păgâne care deja locuiau
acolo. Chiar dacă au fost împărțite în 12 triburi, israeliții au recunoscut că erau un popor unificat sub
Dumnezeu. Când a venit vremea pentru a atribui secțiuni ale pământului, aceasta a fost făcută de
triburi. Cu toate acestea, Dumnezeu a decretat că tribul lui Levi urma să fie preoți . Ei nu au primit o
parte din pământ, ci au slujit lui Dumnezeu la tabernacol și mai târziu la templu. În Egipt, Iacov ia
adoptat pe cei doi nepoți ai lui Iosif, Efraim și Manase. În locul unei părți din seminția lui Iosif, triburile
lui Efraim și Manase au primit câte o parte din pământ. Numărul 12 reprezintă perfecțiunea, precum
și autoritatea lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă o bază solidă pentru guvern și exhaustivitate.
Referințele simbolice la cele 12 triburi ale lui Israel abundă în toată Biblia. Moise a construit un altar
cu 12 stâlpi, reprezentând triburile (Exodul 24: 4). Aveau 12 pietre pe efodul marelui preot sau vesta
sfântă, fiecare reprezentând un trib. Iosua a stabilit un memorial de 12 pietre după ce poporul a
traversat râul Iordan. Când regele Solomon a construit primul templu din Ierusalim, un vas de spălat
mare numit Marea a așezat pe 12 tauri de bronz și 12 lei de bronz au păzit pașii. Proorocul Ilie a zidit
un altar de 12 pietre pe muntele Carmel .

Venirea lui Isus – Mesia sau nu?

După ce Isus ar fi fost răstignit pe Cruce și ar fi înviat a treia zi, cei doisprezece apostoli au mers să
propovăduiscă credința în Isus, fiindcă spuneau ei că doar crezând în Isus, vom ajunge să ne mântuim
și să ajungem în Rai. Cum romanii nu acceptau o asemenea ideologie, i-au izgonit pe evrei din țara
lor, făcându-le de fapt un bine, fiindcă evreii s-au răspândit în toată lumea, cucerind prin vorbe un
întreg continent.
Ceea ce puțină lume știe, este faptul că Isus nu s-a nascut în decembrie, ci în sfârșitul lunii august, iar
Crăciunul și Paștele aveau cu totul o altă semnificație. Abia in anul 325, la Consiliul de la Niceea s-a
stabilit ca data de 25 decembrie să fie declarată ziua nașterii lui Isus, suprapunându-se cu sărbătoarea
păgână a victoriei Zeului Ra (soare) asupra întunericului. Paștele, pe de altă parte însemna sosirea
primăverii, nicidecum Învierea lui Isus. Iată de ce istoria, fiind scrisă după interesele fiecăruia, devine
o nebuloasă, accesul la informație fiind limitat, iar o mare parte din toate aceste lucruri au generat o
nouă religie (creștinismul) dar si o nouă eră (anii numărându-se de la nasterea lui Isus) și desigur,
renegarea unei intregi istorii așa zis păgâne, scoțând din analele istoriei tradiții, obiceiuri, credințe.

Există trei explicaţii posibile pentru care Crăciunului se sărbătoreşte pe 25 decembrie. Istoricul roman
Sextus Iulius Africanus a datat concepţia pruncului Iisus pe 25 martie şi, adăugând fix nouă luni,
ajungem pe 25 decembrie. În secolul al treilea Imperiul Roman nu trecuse încă la creştinism şi
sărbătorea pe 25 decembrie ziua lui Sol Invictus - reîntoarcerea zilelor mai lungi şi continuarea
sărbătorii de Saturnalii (când oamenii mâncau şi beau, dar îşi făceau şi cadouri). 25 decembrie
reprezintă şi data de naştere a zeităţii indo-europene Mithra, zeiţa luminii şi a loialităţii. Trecerea
creştinilor la sărbătorirea naşterii lui Iisus Hristos pe 25 decembrie a avut loc în anul 336, când
împăratul Constantin a instituit ziua şi religia creştină în tot Imperiul. Mulţi speculează că a fost o
mişcare politică, pentru a atrage păgânii prin comasarea sărbătorilor. Nu toată lumea a fost de acord
cu datarea, iar în partea estică a continentului Crăciunului a fost sărbătorit pe 6 ianuarie pentru încă
jumătate de secol. Sol Invictus, Sărbătoarea Soarelui Festivităţile din Imperiul Roman au marcat data
de 25 decembrie ca cea în care se sărbătorea Soarele. Prima oară când a fost sugerată ideea că
sărbătoarea Crăciunului ar fi fost pusă pe 25 decembrie pentru a se sincroniza cu Sol Invictus a fost în
secolul al XII-lea, de către episcopul sirian Jacob Bar-Salibi. "Era un obicei pentru păgâni să
sărbătorească pe 25 decembrie ziua Soarelui, unde aprindeau lumini şi petreceraeu. Chiar şi creştinii
luau parte la aceste sărbători. Când şefii Bisericii şi-au dat seama că enoriaşilor le place această
sărbătoare, au făcut un consiliu şi au decis să sărbătorească naşterea lui Iisus la această dată", scria
Bar-Salibi.
Din anul 325, primul împărat roman creştin Constantin cel Mare a stabilit să se sărbătorească data
când se aniversa Naşterea lui Iisus Hristos, iar în anul 429, Împăratul Iustinian a declarat ziua naşterii
lui Iisus drept sărbătoare a Imperiului Roman. Alegerea datei naşterii lui Isus şi sărbătorirea ei oficială
au fost probabil decise pentru a contracara influenţa sărbătorii păgâne numite Natalis Solis Invicti
(Naşterea neînvinsului Soare) şi închinarea la Mithra, zeul persan al Soarelui, care s-ar fi născut în
acea zi. În Răsărit, pentru ziua de naştere a Domnului, a fost aleasă data de 6 ianuarie, ziua când grecii
sărbătoreau naşterea zeului Dionysos, iar egiptenii, naşterea zeului Osiris. Această dată este şi astăzi
celebrată în Bisericile Ortodoxe Greacă şi Rusă. Sfântul Patrick a introdus această sărbătoare în Irlanda
în anul 461, Augustin de Canterbury statorniceste aceeaşi tradiţie în Anglia în 604, iar un secol mai
târziu Sfântul Bonifaciu instituia în Germania celebrarea Naşterii lui Iisus tot la 25 decembrie.

Cum s-a decis învierea lui Iisus

Conciliul din Niceea, din anul 325, a decis ca toată creştinătatea să sărbătorească Paştele în prima
duminică cu Lună plină a echinocţiului de primăvară, fără a stabili precis data acestui echinocţiu.
Alte dificultăţi au apărut în stabilirea datei Paştelui în secolul al XIV-lea, după reforma calendarului,
dusă la bun sfârşit de Papa Grigore al XVIII-lea - calendarul rezultat fiind cel Gregorian, în anul
1582. Astfel, cei care au păstrat vechiul calendar, cel Iulian, în vigoare din timpul lui Iulius Cezar, au
stabilit ziua Paştelui după acest calendar. Multe state au aderat cu greu la noul calendar gregorian.
Ţările protestante l-au adoptat abia spre 1700. În alte ţări, vechiul calendar a rămas în vigoare până
în secolul XX.
Bisericile ortodoxe rusă, sârbă, greacă şi română au adoptat noul calendar abia în 1923, dar
aceste biserici au decis ca numai sărbătorile fixe (Crăciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii
Domnului) să fie stabilite după calendarul Gregorian, iar data Paştelui să se stabilească tot după
calendarul Iulian, căruia să i se acorde o corecţie de 13 zile. Rezultă calcule complicate, care duc
la o diferenţă de până la cinci săptămâni în celebrarea pascală la bisericile romano-catolică şi
protestantă, faţă de cea ortodoxă.
De ce data de 25 decembrie este aleasă drept data nașterii
lui Iisus
O teorie pentru a explica alegerea datei de 25 decembrie pentru celebrarea nașterii lui Isus este
creștinizarea festivalului păgân de la, Roma Dies Natalis Solis Invicti, care înseamnă "ziua de
naștere a Soarelui Necucerit", festival inaugurat de împăratul roman Aurelian, pentru a sărbători
zeul soare și a sărbători solstițiul de iarnă, de la 25 decembrie. Conform acestei teorii, în timpul
domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat această sărbătoare ca ziua de naștere a
lui Isus, asociind-o cu "Soarele neprihănirii".

Cãderea Masadei
În 70 p. Hr. romanii distruseserã Ierusalimul dupã un rãzboi care a durat patru ani. Vechiul oras devine
baza legiunii X FRetensis şi nu a fost reconstruit ca aşezare civilã decât abia 60 de ani mai târziu.
Acesta era sfârşitul rãzboiului, dar nu şi al violenţei. Sicarii, extremişti zeloţi, ocupã fortãreaţa de la
Masada din deşertul evreiesc, o citadelã (asta înseamnã de fapt şi numele) situata pe un platou solitar
înconjurat de stânci abrupte pe toate pãrţile, cu vedere spre Marea Moartã. Liderul sicarilor era Eleasar,
fiul lui Yair, o rudã a învãţatului Menahem şi Iuda Galileanul. Se spune cã pe platou se aflau 966 de
oameni, femei şi bãrbaţi deopotrivã, şi aceşti oameni, din perspectiva romanã, nu erau periculoşi.
Masada era localizatã la mile depãrtare de orice altã aşezare, simpla trimiterea unor patrule prin oraşe
ar fi fost suficientã pentru asigurarea securitãţii împotriva bandiţilor care vor fi nevoiţi mai devreme
sau mai târziu sã îşi gãseascã altã bazã. Pe de altã parte, revolta evreilor, rãzboiul civil din 69 şi o
revoltã contemporanã a batavilor pe Rin au contribuit considerabil la subminarea prestigiului roman.
Pentru a-l reface era imperativã o victorie impresionantã. Sicarii erau o ţintã uşoarã, drept urmare
romanii le atacã fortãreaţa în 74. Unii cercetãtori proun date mai târzii, dar arheologii au descoperit
monede din 73 pe platou, ceea ce face dãţile ulterioare imposibile.

Construcţia unui mit

Interesant de observat este mitul care s-a construit în jurul acestui eveniment. Ce ne spune de fapt
Iosephus? Cã Masada era doar o parte a unei revolte mai îndelungate împotriva romanilor. Revolta
cuprindea mai multe grupãri relgioase, dintre care sicarii, angajaţi în atât de multe activitãţi teroriste
încât mulţi evrei pãrãsiserã Ierusalimul înainte de rãzboi. Asediul Masadei urmase cuceririi fortãreţelor
de la Herodium şi Machaerus şi durase câteva luni, conform unui studiu minuţios din 1995 al lui Roth.
Ce este poate cel mai remarcabil la Iosephus este cã nu menţioneazã acte eroice din timpul asediului,
cum face în legãturã cu alte evenimente. Nu exostase în viziunea lui nicio ”bãtãlie” acolo. Într-adevãr,
din relatarea sa reise cã suicidul comun i-a stârnit un respect anume, dar nu face trecerea de la respect
la eroism, care este un construct social ulterior. Cele dpuã discursuri ale lui Eleasar şi impresia generalã
neplãcutã a istoricului despre sicari conduc la ideea cã aceştia erau mai degrabã luptãtori slabi care au
fost persuadaţi sã comitã actul. Imaginea eşecului este mai puternicã decât cea a revoltei eroice.

Mitul a fost creat la cumpãna veacurilor XIX-XX, primind un impuls considerabil începând cu 1920.
Sionismul secular este cel care a promovat şi instrumentalizat povestea Masadei (Shmaria Guttman,
Yoseph Klosner), o mişcare care cãuta cu disperare mituri eroice pentru a contracara viziunea
europeanã anti-eroicã, pentru a contura o nouã identitate evreiascã şi pentru a stabili o legãtura
incontestabilã a evreilor cu Palestina şi Israel, lucruri necesare în momentul ascensiunii nazismului.
Scopul mitului este deci unul funcţional, de adjuvant al identitãţii şi naţionalismului, iar conexiunea
emoţionalã cu istoria deformatã este una care s-a perpetuat, în ciuda sãpturilor recente care au atins
oarecum statutul de sanctuar al fortãreţei.

Creștinarea a avut loc în timp, durând destule secole pentru a ajunge religie predominantă.

Creștinarea în Europa.
Noul Israel
Actualul stat Israel a fost reinființat în 1947, după multe tentative de a-l refonda, începând cu 1905,
când era stabilită programarea primului război mondial de către liderii sioniști din SUA.
În 1917, în plin război, englezii erau înfrânți. Un grup de evrei din Germania, revoltați de situația
respectivă, au mers în marea britanie și au spus că Germania nu poate să câștige un război cu Anglia,
și că vor avea sprijinul lor. Văzându-se într-o situație complicată, englezii se decid sa trimită o
scrisoare către SUA pentru a li se alătura în război. Scrisoarea avea să rămână în istorie ca Declarația
Balfour, declarație care cerea în mod expres Lordului Rothcild să intervină în senatul SUA și să
convingă parlamentul ca SUA să intre în război. Răspunsul lui Rothchild a fost condiționat de garanția
ca în caz de victorie, Marea Britanie sa ofere facilitatea comunității evreiești de a se întoarce în israel,
reinnfințând astfel țara, după aproape 2000 de ani.

Actul în sine de reînființare a avut scopul precis de a recâștiga Templul, fiind una din cele mai
profitabile afaceri religioase. Desigur, am putea spune că, pe bună dreptate evreii se reîntorc pe
plaiurile natale. Doar că spre deosebire de vremurile de după Isus, acum situația este schimbată. 90%
din actuala populație a Israelului sunt khazari, nu everei. Khazarii sunt niște evrei vopsiți. Ei vin din
steeple Asiei și sunt înrudiți cu turcii, hunii, tătarii, țiganii. Ei (khazarii) nu au nici o legătură de sânge
cu poporul biblic al lui Moise, David, Solomon sau Isus. Khazarii s-au așezat intre Asia și Europa între
Marea Caspică si Marea Neagră. În anul 740, se hotărăsc să adopte o religie, să treacă de la paganism.
Așadar, aveau câteva variante, si au socotit în felul următor: dăcă trecem la religia creștină, ne vor
ataca musulmanii. Dacă trecem la religia musulmană, vom avea de a face cu Europa creștină. Așa că,
pentru a evita atacurile iminente din ambele părți, au decis sa adopte religia iudaică și ulterior, au
adoptat și alfabetul ebraic. Astfel, khazarii se consideră pe bună dreptate continuatorii de drept ai
evreilor din antichitate. Nimic mai fals. Acum, punând în oglindă istoria și faptele evreilor care
propovăduiau iubirea de aproape, smerenia, evreii care ofereau sfaturi și mulți erau înțelepți, astăzi
vedem un popor așa zis evreu, iubitor de sânge, de crime, de violuri, de răzbunare, de crize economice,
politice, medicale. Cum este posibil să existe o asemenea contradicție? E clar, aceste persoane nu sunt
evrei dacă sunt iudei. Nici catolicii din Argentina nu sunt polonezi sau italieni. Aici vorbim de o
minciună uriașă, colosală, despre însușirea unui teritoriu care nu aparține acelei populații, fiind
dobândit nu doar prin sânge, dar și prin fraudă. O lista foarte mare de studii israeliene (in limba
ebraica), dar si din intreaga lume, folosite ca surse de catre evreul Koestler, conduc la o concluzie
cutremuratoare: cetatenii actualului stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de
acum doua mii de ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat teritoriul
Palestinei pentru a infiinta Israelul, in baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Acesti
israelieni isi trag originea din salbaticii khazari (numiti si askenazi), bautorii de sange uman, popor
fara cultura scrisa, care impreuna cu rudele lor aliate, hunii, au ingrozit doua continente acum 1.000
de ani, prin sadism si placerea de a ucide. Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiasca,
mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite
de cea a romanilor crestini si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel
stopata capacitatea de asimilare cultuala si apoi culturala. In alta ordine de idei, mozaismul, promitand
adeptilor sai stapanirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam razboinic si sangeros
precum khazarii. O cronica araba nota: “Regele khazarilor se facuse evreu inca sub Califatul lui Harun
al Rasid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat si alfabetul
ebraic. Unul dintre pionierii cercetarilor privind obarsia khazara a evreimii de astazi este Abraham N.
Poliak, profesor de istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminand astfel legenda
“poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale in limba ebraica: Convertirea
khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti in Europa
(1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). In introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca “Realitatile
impun un nou mod de abordare, atat a problemei relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte
colectivitati evreiesti, cat si a intrebarii cat de departe putem merge in considerarea acestei evreimi
khazare drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu Romania
- n.n.]. Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat in Statele Unite si in alte
tari, precum si cei care s-au dus in Israel – formeaza astazi marea majoritate a evreimii mondiale.” La
randul sau Koestler adauga: “Marea majoritate a evreilor care au supravietuit in lumea contemporana
sunt de origine est-europeana, si deci, probabil, mai ales khazara . , stramosii lor veneau nu de pe
malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere
genetic, ei se inrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decat cu semintiile
lui Abraham, Isaac si Iacob.” “Sunt constient de primejdia ca lucrarea mea sa fie interpretata – scrie
A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest
drept nu se bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamantul mitologic al lui
Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se intemeiaza pe dreptul international, adica pe hotararea
luata de Natiunile Unite in 1947 Il intelegem pe Koestler, ca trebuie sa se apere in fata conationalilor
sai, dar noi trebuie sa ne amintim ca hotararea luata de Natiunile Unite se bazeaza pe santajul baronului
bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sa isi primeasca patria inapoi”, adica
pamanturile Palestinei. Neexistand, insa, nici o justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari)
pe teritoriul de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate la intamplare si noroc:
“Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor Israelului [adica cele khazare - n.n.] si oricare ar fi iluziile
nutrite de ei in aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic - n.n.], statul lor exista de jure si de
facto [?] . impartirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigratie pasnica si eforturi de pionierat
ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel. Daca cromozomii
populatiei sale contine gene de origine khazara . e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul
Israelului la existenta”. Noi credem ca dimpotriva, nu numai ca NU justifica dreptul la existenta
moderna a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reala baza stiintifica, darama chiar si orice pretentie
(a la Tesu Solomovici) de ascendenta a evreilor de azi asupra teritoriilor romanesti. In concluziile sale,
A. Koestler (autor evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile
Iordanului (“adevaratii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care
formeaza evreimea de astazi), “Dar in acelasi timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se
strange laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu propriile
lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei
insisi, nu din afara) in orice oras sau tara in care se stabileau . Religia mozaica – spre deosebire de
crestinism, budism sau mahomedanism – implica apartenenta la o natiune istorica, la o rasa aleasa.
Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din
Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament
este mai intai si intai naratiunea istoriei unei natiuni . , crezul ei este mai degraba tribal decat universal.
Toate rugaciunile si toate riturile practicate proclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce in mod
automat il separa pe evreu de trecutul rasial si istoric al poporului in sanul caruia traieste. Credinta
mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe plan
national si social. Ea il izoleaza pe evreu si indeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza in
mod automat ghetourile fizice si culturale. Ea ii transforma pe evreii din diaspora intr-o pseudo-natiune
. ; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale intemeiate pe premise
rasiale si istorice . ” A. Koestler evita sa spuna direct adevarul: “pseudo-natiunea” evreiasca s-a
constituit intr-o retea mondiala oligarhica cu scopul precis conturat de a controla si stapani intreaga
omenire.
Civilizatia Maya este o cultura nativ-americana antica, care a reprezentat una din cele mai avansate
civilizatii din emisfera vestica, inainte de sosirea europenilor.
Originile civilizatiei mayase sunt inca puse sub semnul intrebarii. Se pare ca formarea lor a inceput
cu mult inainte de era crestina, in 1500 i.Hr. Apoi, mult mai tarziu, intre anii 300 si 900 d.Hr., teritoriile
unanim cunoscute au fost ocupate mai mult sau mai putin uniform de o civilizatie - mayasii de mai
tarziu.
Mayasii au facut parte din grupa popoarelor bastinase ale Americii si au trait in regiuni din Mexic
(statele Veracruz, Yucatan, Campeche, Tabasco si Chiapas), in cea mai parte a Guatemalei si, de
asemenea, in regiuni din Belize si Honduras. Viitorii locuitori ai imperiului Maya aveau mai multe
denumiri, in functie de zona in care se aflau: cei mai bine cunoscuti oameni, denumiti "Maya", au
locuit in regiunea peninsulei Yucatan, locul de unde mai tarziu si-au extins teritoriul. Intreaga
civilizatie poarta denumirea acestor locuitori.

Perioada preclasică (c. 2000 î.Hr.-250 d.Hr.)

Primele așezări construite de mayași, în Belize, au avut loc în jurul anului 2600 î.Hr. Opt sute de ani
mai târziu, au ajuns pe coasta Pacificului, în special în regiunea Soconusco. În acest stadiu practicau
deja agricultura, deși numai pentru unele produse de bază, cum ar fi fasolea, chiliul sau porumbul.
Mai târziu, la sfârșitul Preclasicului, orașele mayașe au continuat să crească. Printre ei s-au remarcat
El Mirador și Tikal. Cu toate acestea, evoluția culturii Maya s-a oprit în secolul I î.Hr. Multe dintre
marile orașe construite au fost abandonate, fără să știe motivul acestui colaps.
Dintre celelalte grupari semnificative, amintim: "Huastec" in nordul statului Veracruz, "Tzental",
"Chiapas", "Chol"- in Mexic, apoi in Guatemala: "Quiche", "Cakchiquel", "Pokonchi" si "Pokomam",
respectiv "Chorti" in Honduras. Cu exceptia Huastecilor, toate aceste grupari au ocupat teritorii bine
stabilite. Toate erau parti integrante din aceeasi civilizatie, care in multe privinte a atins cel mai inalt
grad de dezvoltare printre toate popoarele din acele vremuri, din emisfera vestica.

Organizarea politica
Pamantul era detinut in comun de fiecare sat in parte, si, desi fiecare familie a localitatii respective
avea repartizata separat o parcela de pamant pe care sa lucreze, profitul era adunat si impartit in mod
egal la toti locuitorii.

Fiecare oraș avea propriul guvern, fiecare cu un rege la conducere. Acest conducător, numit Halach
Uinic, avea statutul de zeu și poziția sa era ereditară. Halach Uinic (adevărat om în spaniolă), numit și
Ahau, și familia sa dețineau toate înalte funcții administrative, religioase, judiciare și militare. Puterea
absolută a monarhului se baza pe funcția sa de intermediar între zei, cu care era legat, și oameni. Din
capitala stăpânirilor lor, Halach Uinic a controlat toate aspectele comunității. Pentru a exercita acest
control, regele s-a bazat pe batabood, rude ale sale care administrau centrele secundare ale teritoriilor.
În plus, acești înalți oficiali erau însărcinați cu colectarea tributelor, prezidarea consiliilor locale și
distribuirea justiției.
Cultura si societatea
Cultura si societatea Maya a atins cea mai mare dezvoltare intre ani 300 D.C-900 D.CÎn stadiile ei
primare, economia mayasa era reprezentata in principal de agricultura, recolta principala fiind
porumbul. Se mai cultivau bumbacul, fasolea, sucul de fructe, maniocul (sau Cassava) si cacaoa.
Foarte perfectionate erau tehnicile de rasucire, vopsire si tesere a bumbacului.
Mayasii au domesticit cainele si curcanul, insa nu au folosit animale de povara sau vehicule trase de
roti. In domeniul ceramicii, erau de neegalat printre popoarele Lumii Noi. Boabele de cacao era
folosite si ca moneda de schimb. Mayasii foloseau metalele pretioase numai in scopuri ornamentale
(a caror coloristica era intr-adevar deosebita): aurul, argintul si jadul fiind cele mai folosite. De
asemenea, erau utilizate penele. Cuprul ocupa si el un loc aparte in arta ornamentarii. Cu toate acestea,
uneltele de metal ramasesera nedescoperite.

Limba mayasilor este vorbita astazi de aproape 350.000 de oameni din Yucatan, Guatemala si Belize.
In radacina comuna mai intra si limbile Huastec, cat si altele apropiate de acestea, insa care nu se mai
vorbesc decat de foarte putini localnici.Cultura maya a dezvoltat o arhitectura remarcabila, si ale carei
urme au ramas si astazi. Un numar foarte mare de ruine sunt plasate in situri arheologice care au ajutat
oamenii de stiinta sa evalueze nivelul foarte ridicat de dezvoltare la care ajunsesera civilizatiile din
aceasta zona, in acest domeniu. Urme ale vechilor orase: Palenque, Uxmal, Mayapan, Copan, Tikal,
Uaxactun si Chichen Itza se afla si astazi in acele locuri. Aceste situri au fost odata niste largi centre
in care se desfasurau ceremoniile religioase. Aveau un plan arhitectonic comun, des intalnit la mayasi,
cuprinzand mai multe piramide, grupate in jurul unei piete deschise, si intre erau construite atat temple
cat si alte cladiri. Piramidele erau construite in niveluri succesive, din blocuri de piatra taiate, de
dimensiuni considerabile, si prezentau scari pe una sau mai multe parti, pe unde se putea ajunge in
interiorul piramidei, locul desfasurarii unor impresionante ceremonii religioase.
Ca structura secundara, se folosea pamant si blocuri de piatra pe care se intindea mortar. Peretii de
piatra erau adesea lasati fara mortar. Lemnul era folosit doar in sculptura. Arcadele nu erau cunoscute.
Interioarele piramidelor, cat si al cladirilor in general, erau destul de inguste, la fel ca si ferestrele,
destul de rare. Interioarele si exteriorul cladirii erau zugravite in culori stralucitoare. Exterioarele erau
decorate cu sculpturi pictate si mozaicuri din piatra.
Poporul mayas a dezvoltat o metoda de scris constand in notatii hieroglifice, prin care au inregistrat
date importante despre istoria, mitologia si ritualurile lor, toate incrustate in piatra, pictate sau
ornamentate pe diferite alte obiecte de uz comun, cat si elemente de decoratiune sau constructie. Din
fibrele unei plante speciale, au imitat hartia, grupand foile cu hieroglife in asa-numitele "codexuri".
Patru dintre acestea mai exista si astazi: Dresdensis - acum in Dresda, Perez - acum in Paris, respectiv
Tro si Cortezianus - ambele in Madrid. Codex Tro si Codex Cortezianus sunt partile componente ale
unui singur document original, astfel ca sunt cunoscute sub numele de Codex Tro-Cortezianus.
Aceste carti erau folosite in divinatie mai ales, furnizand date despre evolutia agriculturii, a vremii, a
bolilor, a vanatorii, cat si despre astronomie.
Sistemul calendaristic mayas era unul extrem de elaborat. Anul incepea atunci cand soarele trecea pe
la zenit, pe 16 iulie, fiind constituit din 365 de zile; 364 de zile erau grupate in 28 de saptamani a cate
13 zile fiecare, Anul nou incepind cu ziua a 365-a. In plus, 360 de zile ale anului erau impartite in 18
luni a cate 20 de zile fiecare. Lunile si saptamanile treceau independent unele fata de celelalte, totusi,
la fiecare 260 de zile (multiplu de 13 si de 20), saptamana si luna incepeau in aceeasi zi. Calendarul
mayas, desi foarte complex, a fost si cel mai cunoscut de catre oameni, aceasta pana la introducerea
calendarului gregorian, in secolul al 16-lea.
Au fost construite marile centre ceremoniale Palenque, Tikal si Copan. Cu toate acestea, in jurul
anului 900, centrele mayase au fost abandonate din motive necunoscute. O parte dintre mayasi au
migrat in peninsula Yucatan, unde, intre anul 900 si inceputul secolului al 16-lea (sosirea spaniolilor),
si-au continuat existenta. Migratia tolteca (sau invazia, nu se stie sigur) venind din valea Mexicului a
influentat puternic stilul arhitectonic. Au fost ridicate orase - proeminente centre, ca Chichen Itza si
Mayapan. In urma unor perioade de razboi civil si chiar si revolutie, aceste centre au fost si ele parasite.

Religia
Religia mayasa era centrata pe veneratia unui mare numar de zei. Chac era zeul ploii, invocat in special
in ritualurile populare. Printre zeitatile supreme se aflau Kukulcan, un fel de Creator - in mitologia
Azteca era numit Quetzalcoatl -, cat si Itzamna, zeul cerului. Dupa anii 900 d.c, Maya a decazut
misterios in regiunea din sudul Guatemalei. Mai tarziu au trait in nordul peninsulei Yucatan si au
inceput sa-si recapete teritoriul pana in secolul XVI cand a avut loc cucerirea spaniola. Spaniolii au
cucerit cu usurinta aceste teritorii, desi nu in totalitate, astfel ca in secolul 20 chiar, populatia mayasa
este inca majoritara in zonele locuite. Urmasii mayasilor formeaza inca majoritatea populatiei regiunii.
Totusi, multi au adoptat moduri de viata spaniole dar o parte a populatiei moderne inca mai tin la
traditiile lor.

Gastronomia
După cum apare în Popol Vuh, una dintre cărțile sacre ale maiașilor, această civilizație a avut
întotdeauna o relație foarte strânsă cu produsele pământului, în special cu porumbul. De fapt, conform
credințelor lor, ființa umană a fost creată din acea cereală. Porumbul a fost, tocmai, baza dietei mayașe,
alături de alte alimente esențiale, cum ar fi fasolea. Acesta din urmă a fost folosit pentru a face un fel
de piure care a fost mâncat întins pe tortilla. Mai târziu, potrivit experților, mayașii au început să
introducă în dieta lor fructe și legume. Printre cele mai frecvente au fost dovleacul, guava, papaya și
avocado. Una dintre cele mai cunoscute rețete ale maiașilor a fost așa-numita „băutură a zeilor”.
Acesta consta dintr-un amestec de chili, miere și cacao și a fost luat fierbinte. Numele acestei băuturi
a fost „xocolatl”. În cele din urmă, specialiștii afirmă că mayașii au consumat și carne, deși nu este
abundentă. S-au găsit dovezi că au domesticit animale destinate consumului lor, precum curcani sau
câini. La fel, a mâncat și animale sălbatice și pești.

Aritmetică și astronomie
Mayașii au adus mari progrese astronomiei și aritmeticii, lucru care a influențat culturile ulterioare.
Printre contribuțiile sale se numără crearea unui sistem de numerotare de bază 20, care, ca mare
noutate, a introdus un semn pentru a reflecta numărul 0. Trebuie remarcat faptul că zero a durat mult
mai mult pentru a apărea în cifrele arabe. Crearea acestui sistem a fost motivată de studiile astronomice
efectuate de această cultură. Astronomii mayaști aveau nevoie de o modalitate de a-și înregistra
observațiile asupra cerului, lucru pe care îl foloseau pentru a regla ciclul agricol.

Civilizația aztecă
Civilizația aztecă a fost situată la est de Maya, în centrul Mexicului. Au fost la înălțimea lor din
1428-1521 când au fost cuceriți de cuceritorii spanioli conduși de Hernan Cortes.

Aztecii erau un set divers de orașe-state asemănătoare cu Maya. Cele mai mari orașe-state, Tlacopan,
Tenochtitlan și Texcoco s-au unit în 1428 pentru a forma ceea ce avea să devină imperiul aztec.
Împărtășeau o limbă, nahuatl, care se vorbește și astăzi. În timp, Mexica a cucerit celelalte triburi și
orașe-state pentru a le aduce sub o singură regulă, cu Tenochtitlan ca capitală. Imperiul se întindea de
la Oceanul Pacific până la Golful Mexic în centrul și sudul Mexicului. Tenochtitlan era un oraș vast
pe o insulă din mijlocul lacului Texcoco. Erau temple masive și un centru urban. Aztecii au construit
apeducte, canale, baraje, drumuri și drumuri care leagă întregul imperiu. Aceste drumuri permiteau
comerțul cu mărfuri și vamă pe mii de mile. La începutul anilor 1500, imperiul aztec avea 5-6 milioane
de oameni!

Aztecii au fost avansați în agricultură și irigații și au cultivat culturi precum porumb, fasole, dovlecei,
cartofi, roșii și avocado. Au construit chiar grădini plutitoare, sau Chinampas , în jurul Tenochtitlan,
astfel încât să existe mai multă suprafață pentru a cultiva alimente, deoarece terenul din jurul insulei
era mlăștinos. Ciocolata și floricelele au fost consumate pe scară largă, la fel ca astăzi!

Aztecii au fost progresivi în sensul că au fost una dintre primele civilizații care au oferit posibilitatea
ca fiecare copil (indiferent de statutul social) să urmeze școala. Aveau un limbaj scris și, asemănător
cu Maya, scriau cărți numite codici. O mare parte din ceea ce știm despre civilizația aztecă provine
din aceste codici. Similar cu Maya, au jucat un joc cu o minge de cauciuc și cercuri de piatră numite
tlachtli . Aztecii foloseau ierburile ca medicamente și metode, cum ar fi băile de aburi pentru a vindeca
bolile. Au dezvoltat chiar utilizarea atelelor pentru oasele sparte.

De asemenea, aztecii au adaptat calendarul Maya și au fost în mod similar abili în astronomie și
cartografierea stelelor. Aveau un calendar religios de 260 de zile și un calendar de calendar de 365 de
zile. Religia era foarte importantă pentru azteci și credeau în a face sacrificii zeilor în templele lor,
inclusiv sacrificii umane, pentru a menține pacea și a evita dezastrele. Ei credeau în mulți zei care
reprezentau diferite aspecte ale lumii naturale, cum ar fi Huitzilopochtli, zeul soarelui și Quetzalcoatl,
zeul cerului. Aztecii credeau că acești zei s-au sacrificat pentru a crea omenirea. Prin urmare, au crezut
că ar trebui să sacrifice oamenii pentru a rambursa datoria. Majoritatea sacrificiilor umane erau
prizonieri.

Când au sosit spaniolii în 1519, aztecii erau conduși de Montezuma II și au existat multe neliniști.
Multe triburi erau nemulțumite de sistemul tributului (plata impozitelor) și de cerința sacrificiilor
umane. Hernan Cortes și cei 100 de soldați ai săi au exploatat aceste slăbiciuni și au făcut aliați cu
triburile locale pentru a-i ajuta să răstoarne Montezuma II. Cortés și oamenii lui au mărșăluit spre
capitală. Au distrus orașul sfânt aztec Cholula pe drum. Când au ajuns la Tenochtitlan, la început
Montezuma II i-a întâmpinat cu daruri încercând să păstreze pacea. Cu toate acestea, au izbucnit lupte
și Montezuma II a fost capturat și ucis. După trei luni de lupte, Cortés, oamenii săi și aliații săi indigeni
au preluat controlul asupra orașului și au cucerit imperiul aztec în 1521. De-a lungul timpului,
grupurile indigene au murit de boli spaniole precum variola și au fost uciși sau înrobiți de brutalii
cuceritori până când aproximativ 80% din populația indigenă a pierit. Cu toate acestea, există dovezi
ale poporului aztec, culturii și arhitecturii din Mexic. Astăzi, descendenții aztecilor se numesc Nahua
și există mai mult de un milion care trăiesc în Mexic, împreună cu alte 60 de grupuri indigene.

Civilizația Inca
Spre deosebire de Maya și Aztec, civilizația inca nu a fost localizată în Mesoamerica, ci în America
de Sud. Inca s-a dezvoltat de-a lungul unei fâșii lungi din partea de vest a Americii de Sud de-a lungul
Oceanului Pacific. Acesta a inclus munții accidentați și platourile înalte ale Anzilor, precum și
deșerturile de coastă și jungla Amazonului. La înălțimea sa, Imperiul Inca se întindea de la granița
Columbiei până la Santiago, Chile! Acest imperiu masiv a avut mai mult de zece milioane de oameni
și a inclus Peru actuală, vestul Ecuadorului, vestul și sudul central al Boliviei, nord-vestul Argentinei
și nordul Chile. Capitala imperiului se afla în Cuzco, înființată în secolul al XII-lea și încă un oraș
major (și frumos!) Din Peru.

Inca a dezvoltat o rețea extinsă de drumuri pentru a conecta toate popoarele cucerite din imperiul lor.
Au construit drumuri de-a lungul coastei și prin munți. Erau stăpâni la construirea de poduri suspendate
care să se întindă pe canioanele și stâncile adânci. Inca a construit și apeducte pentru a aduce oamenilor
apa din munți prin dealuri și văi. Un apeduct avea o lungime de 360 de mile! La fel ca Maya și Aztecul,
Inca construiește palate masive, temple și fortificații. Au folosit o tehnică de „piatră uscată” care se
potrivește atât de perfect, încât nu au nevoie de mortar. Orașul Machu Picchu construit sus pe un munte
este un exemplu celebru de arhitectură inca care rămâne o destinație turistică populară.

Limba inca este quechua, care este vorbită încă de milioane în Peru astăzi. Cu toate acestea, incașii nu
aveau un sistem de scriere. Au păstrat înregistrări ale evenimentelor și tranzacțiilor folosind un sistem
complex de șiruri înnodate și colorate numit quipu . Inca a creat arta sub formă de sculpturi și reliefuri.
Au exploatat cupru, aur și argint pentru a crea bijuterii elaborate, coafuri și sculpturi.

Inca era condusă de un împărat, Sapa Inca, care era sfătuit de un mare preot, de obicei fratele său.
Religia a fost o parte majoră a culturii incașe și a vieții de zi cu zi. Au crezut în mulți zei precum Maya
și Azteca. Zeul lor principal era Inti, zeul soarelui. Ei credeau că Sapa Inca era un descendent al Inti
și, prin urmare, și el, era venerat ca un zeu.

În ciuda imperiului lor masiv, incații au căzut în mâinile spaniolilor când Francisco Pizarro, un
cuceritor, a sosit în 1532. Pizarro avea câteva sute de soldați împreună cu arme, săbii și cai. Au ucis
mii de incași și l-au capturat pe împărat, Atahualpa. În ciuda cuceririi spaniole, descendenții incașilor
sunt încă în jur astăzi. Aceștia sunt oameni care vorbesc quechua, dintre care mulți sunt fermieri și
păstori tradiționali. Ele reprezintă aproximativ 45% din populația Peru.
1 Nimeni nu stie cum e decazut Imperiul Mayas. Cu mult timp inainte de venirea spaniolilor, multe
din marile orase erau abandonate si se aflau in ruine. Oamenii de stiinta au emis motive ipotezice
variind de la seceta si foamete la suprapopulare si schimbarile climatice.
2 In afara sistemelor babiloniene, mayasii au fost probabil prima civilizatie care au folosit in mod
explicit numarul 0. Matematicienii indieni au devenit mai tarziu primii care l-au folosit in calculele
matematice.
3 Vorbind de dinti, femeile din nobilime aveau dintii ascutiti
4 In afara de a avea fruntea aplatizata si ochii incrucisati, nobilii mayasi aveau nasurile construite cu
chit, oferindu-le o forma de cioc. Dintii lor erau de asemenea incrustati cu jad.
5 Ca si aztecii, mayasii nu au folosit niciodata fier sau otel. Armele lor erau facute din obsidian sau
roci vulcanice.

6 Din pacate, multe din scrierile lor au fost pierdute in timpul cuceririi spaniole. In urma unui studiu
laborios in secolele XX si XXI, multe din scrierile lor ramase au fost recuperate si traduse
7 Mayasii aveau unul din cele mai avansate sisteme de scriere din civilizatia antica si a scris pe
aproape orice se putea, inclusiv cladiri.
8 Ei aveau 3 calendare care lucrau in cicluri. Unul din ele, Haab, avea un ciclu de 365 de zile, la fel ca
si calendarul Gregorian. Calendarul „Long Count” avea un ciclu de 2.880.000 zile si s-a spus ca se va
reseta in 2012. Aceasta a condus la profetiile apocaliptice.
9 Contrar credintei populare, mayasii nu aveau doar un calendar si nici unul din ele nu preziceau
sfarsitul lumii in 2012.
10 Prizonierii, sclavii, si altii erau pregatiti pentru sacrificiu, fiind vopsiti in albastru si uneori torturati.
Apoi erau dusi in varful unei piramide. Acolo ori se trageau sageti in ei, ori le era scoasa inima, care
inca batea, din piept de catre un preot templier. Cateodata, preotii asistenti, jupuiau victima, iar preotul
sef se imbraca cu pielea victimei pentru a efectua un dans ritual.
Cele mai mari așezări din Europa neolitică au fost construite de civilizaţia Cucuteni-Tripolie, apărută
pe teritoriile actuale a Ucrainei, României şi Moldovei. Această civilizaţie misterioasă, care a înflorit
între anii 5500 î.e.n. şi 2750 î.e.n., se caracterizează prin ornamentul specific pe ceramică și prin
bizarul lor obicei de a-şi arde complet propriile sate fiecare 60 – 80 de ani. Răspândirea culturii
Cucuteni-Tripolie.Satele erau reconstruite de fiecare dată din nou, pe cenuşa celor vechi.Au fost
identificate aproximativ 3000 de situri arheologice Cucuteni-Tripolie, care s-ar putea să includă şi cele
mai vechi saline.
Ceramică cu ornamente specifice culturii Cucuteni-Tripolie.

La fel ca multe alte civilizaţii, Cucuteni-Tripolie posibil a dispărut datorită schimbărilor climaterice,
dar alte teorii sugerează că ei s-au amestecat treptat cu alte grupuri, până când cultura lor a fost
pierdută.
Desigur, acestea nu sunt toate civilizațiile ce au dispărut în circumstanţe misterioase. Mai există multe
astfel de civilizaţii vechi preistorice, de la care au rămas prea puţine lucruri, pentru a avea posibilitatea
de a avea o imagine mai completă despre ele.În același timp, posibil au mai existat încă multe civilizaţii
timpurii despre care nu ştim şi nici odată nu vom afla, urmele cărora au fost spulberate de-a lungul
timpului fără vreo posibilitate de a le recupera. Iată cum era reprezentată în cultura Cucuteni foarte
probabil forma galaxiei noastre Calea Lactee și nu numai.Ea mai poate reprezenta și scurgerea
timpului sau îngemănarea a doua lumi, și chiar un simbol al fertilității și energiei feminine ,regăsit pe
multe statuete antropomorfe care reprezintă diferite zeități feminine ale fertilității și procreării. Insa in
cazul de fata vb de o asemănare frapantă între acest simbol ancestral și forma Caii Lactee, căci încă
din vremuri imemoriale , oamenii erau fascinați de Univers.Încă suntem ignoranți in a aprecia
adevăratul potențial al unei civilizații și spiritualitatea sa, ce s-a desfășurat pe o zona ce cuprindea
Moldova, Basarabia, o mică parte Ardeal și o bună parte a Ucrainei de astăzi ,in istoria proto-dacica a
acestor locuri.Încă de acum 7000-7500 de ani ,o cultură străveche și primordială in ceea ce privește
mesajele prin simbolistica , pe care unii dintre noi mai meschini din fire, inca avem tendința să o
privim cu ignoranță considerand-o inferioara nouă ,ne "vorbeste" încă din vremea neoliticului despre
cum arata galaxia noastră.O cultură și civilizație pașnică și teocratică ,care vb de la sine despre gradul
de evoluție și spiritualitate a locuitorilor din exteriorul arcului carpatic , inspirând la rândul sau alte
culturi și civilizații de pe întreg mapamondul.Sa ne prețuim așadar cum se cuvine Spațiului Sacru Din
Carpați ,căci conform studiilor multor oameni de știință,( Gimbutas,Daniel Ruzo, Merlini, Wiliam
Schiller,etc) aici este ceea ce numim VATRA VECHII EUROPE !
Despre civilizaţia Cucuteni nu s-a ştiut nimic până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Artefactele sale
au fost descoperite întâmplător, pentru prima dată, în anul 1884, în localitatea Cucuteni, judeţul Iaşi.
Mai precis, nişte muncitori extrăgeau piatră din dealul numit Cetăţuia şi au găsit fragmente de ceramică
pictată şi idoli de lut. Întâmplător prin zonă se afla şi Theodor Burada, un reputat folclorist. Acesta a
fost anunţat de această descoperire, a reuşit să convingă autorităţile să siteze lucrările la carieră şi mai
apoi a venit însoţit de mai mulţi oameni de ştiinţă. Aşa s-a ajuns la concluzia că au dat peste aşezarea
unei civilizaţii până atunci necunoscute, dar capabilă de reprezentări artistice extraordinare,
comparabile cu cele mai frumoase artefacte ale neoliticului la nivel mondial. Civilizaţia a primit
numele de Cucuteni, după localitatea unde au fost găsite primele artefacte. Din lipsă de fonduri,
oamenii de ştiinţă români de la aceea vreme nu au mai întreprins însă cercetări sistematice. Norocul a
făcut ca de aceste vestigii să fie interesat renumitul arheolog neamţ H. Schmidt. Acesta a întreprins
cercetări în România la Cucuteni şi a reuşit să clasifice cultura Cucuteni, dar şi să o facă mult mai bine
cunoscută la nivel internaţional. Abia în anii 60, au fost efectuate cercetări arheologice de mare
anvergură, iar cultura Cucuteni a început să fie descoperită pas cu pas. După numeroase cercetări, s-a
descoperit faptul că această civilizaţie uimitoare se întindea pe un areal impresionant de aproximativ
350.000 de kilometri pătraţi de la Ariuşd în Transilvania şi până la Tryplia în Ucraina. În total au fost
descoperite peste 180 de situri cucuteniene numai pe teritoriul României, cu cea mai mare densitate în
nordul Moldovei, inclusiv în judeţul Botoşani unde au fost descoperite aşezări de mari dimensiuni.
Impresionantă a fost uniformitatea culturală pe un teritoriu atât de intins, cu acelaşi tip de aşezări,
acelaşi tip de cultură materială şi spirituală. Efectiv, un bloc cultural uriaş în estul Europei care a născut
întrebări privind şi o eventuală unitate religioasă sau chiar politică care controla teritorii largi. Prin
densitatea şi mărimea aşezărilor cultura Cucuteni a fost una dintre cele mai importante civilizaţii ale
Europei Vechi. Este vorba despre o civilizaţie care s-a născut acum 7.000 de ani şi care a rezistat
aproximativ două milenii şi jumătate. Reprezentări artistice unicat în lume Ceea ce a impresionat încă
de la primele descoperiri în legătură cu civilizaţia Cucuteni este ceramica pictată. Oamenii culturii
cucuteni au realizat vase de diferite dimensiuni pictate de o valoare artistică extraordinară. Vasele erau
ornate cu desene meandrice, cu spirale şi alte reprezentări simbolice în culori precum negru, roşu sau
alb. Fiecare pictură avea o simbolistică aparte legată probabil de originile lumii, de Marele Cerc al
Vieţii sau de manifestări religioase. „Prin tehnologia folosită, formă, echilibru şi ornamente au ridicat
meşeşugul olăritului la rang de artă, care putea fi egalat doar de arta ceramicii greceşti şi a
porţelanului”, se arată în lucrarea „Cucuteni. A great civilization of the prehistoric world” la care au
contribuit specialişti precum Cornelia Magda Lazarovici, Gheorge Corneliu Lazarovici şi Senica
Ţurcanu. Arta la care au ajuns meşterii cucutenieni arată că în cadrul acestei civilizaţii erau ateliere
specializate în arta olăritului şi totodată o unitate culturală fenomenală întinsă pe un teritoriu vast.
Ceramica culturii Cucuteni este unică în lumea, având corespondenţe doar într-o civilizaţie măreaţă a
neoliticului de pe teritoriul de astăzi al Chinei. „Triburile Cucuteni au creat splendida şi originala
ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Realizările
artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă
plastică din lume, constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat, o contribuţie
inestimabilă la patrimoniul cultural mondial”, precizează Senica Ţurcanu în „Cultura
cucuteni:prezentare istorică”. Nu în ultimul rând impresionante sunt statuetele de lut care reprezintă
fie preotese, fie zeităţi. Şi acestea sunt acoperite cu simboluri meandrice, cu linii şi alte decoraţiuni
care pot fi ori tatuaje, ori vestimentaţie. Cea mai celebră este „Venus din Drăguşeni”, o figurină de lut,
de dimensiuni apreciabile, care reprezintă fie o preoteasă fie o zeiţă cucuteniană, descoperită la
Drăguşeni în judeţul Botoşani. A fost deja prezentată în expoziţii din toată lumea. „Proto-oraşele”
vechi de acum 5.000 de ani Oamenii care au creat cultura Cucuteni erau agricultori, păstori,
meşteşugari. Cel mai probabil erau mediteranoizi şi locuiau în aşezări sub forma unor sate. Aşa cum
arată studiile cucutenienii cultivau mai multe specii de grâu, orz, mei şi mazăre. Totodată s-a ajung la
concluzia că oamenii acestei civilizaţii cel puţin recoltau roadele unor pomi fructiferi precum prunul
sau cireşul. Deasemenea s-a descoperit că ar fi plantat viţă de vie. Totodată creşteau şi numeroase
animale domestice aşa cum o arată resturile găsite în diferite situri arheologice ale culturii Cucuteni.
Cele mai numeroase erau bovinele, urmate de suine şi ovicaprine. Totodată în aşezările cucuteniene
au fost descoperite ateliere de prelucrare ale ceramicii, ale silexului şi altor materiale. Pe scurt,
civilizaţia Cucuteni a cunoscut o viaţă economică înfloritoare, cu câmpuri agricole, crescătorii de
animale şi ateliere specializate.
Se bănuieşte că anumite aşezări extrăgeau şi prelucrau sarea, devenind poli ai comerţului neolitic. În
contextul dezvoltării economice, au apărut şi aşezări uriaşe, care probabil controlau zone întregi şi
erau centre economice importante, atât privind prelucrarea ceramicii, a uneltelor din piatră sau a sării.
Aceste aşezări de mari dimensiuni, însumând uneori zeci de hectare, erau amplasate mereu lângă surse
de ape dar şi pe teren ridicat, uşor de apărat. „Numărul mare de aşezări dar şi teritoriul mare ocupat de
complexul cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie demonstrează că era o civilizaţie dinamică, într-un
progres permanent”, se arată în „Cucuteni. A great civilization of the prehistoric world”. Fiecare dintre
aceste aşezări uriaşe erau bine sistematizată, cu locuinţe aşezate concentric, fie de-a lungul unor alei
bine delimitate. Toate erau înconjurate cu sisteme de apărare bine realizate, în special cu valuri de
pământ şi palisadă dar şi şanţuri de apărare. În cadrul acestor aşezări existau pe lângă locuinţe, ateliere,
cuptoare pentru ceramică, spaţii de cult, dacă nu chiar temple. Se bănuieşte că aceste aşezări uriaşe
erau adevărate „proto-oraşe” ale vremii, centre de putere zonale de care depindeau alte aşezări de mai
mici dimensiuni, unele bănuite a avea funcţie industrială, precum tabere de vânătoare, de extragere şi
prelucrare a diferite materii prime. Până în prezent au fost descoperite nu mai puţin de 4000 de aşezări
diferite ale culturii Cucuteni. Specialiştii cred, prin prisma cercetărilor că această civilizaţie Cucuteni
a fost un adevărat leagăn al civilizaţiei agrare în Europa. „Avem aici în zonă un punct forte în evoluţia
întregii civilizaţii europene. Aici s-ar părea că a fost leagănul de dezvoltare al civilizaţiei agrare
europene şi nu neapărat în zonele vehiculate până acuma din Asia, de exemplu. Este una dintre zonele
din care civilizaţia agrară s-a extins ulterior către vestul Europei”, preciza cu ocazia descoperirilor de
la Ripiceni, arheologul Aurel Melniciuc, director al Muzeului Judeţean Botoşani. Uriaşul centru
religios şi economic de pe malurile Prutului Una dintre cele mai impresionante aşezări cucuteniene
din România a fost descoperită pe malurile Prutului, la Ripiceni, judeţul Botoşani. Era o aşezare întinsă
pe cel puţin 30 de hectare iar în urma săpăturilor au fost descoperite numeroase artefacte inclusiv o
uriaşă clădire ale cărui scop nu a fost încă pe deplin elucidat. Unii specialişti vorbesc despre o clădire
cu rol asemănător palatului, aparţinând liderului, alţii cred că este vorba despre un templu. În orice caz
bogăţia artefactelor din cadrul acestei aşezări cu locuinţe din lut, duce cu gândul la un mare centru
comercial al acestei civilizaţii pe malul Prutului. Mai ales că aici exista un vad de trecere, fiind o
importantă zonă de confluenţă. În plus, exista o bogăţie de materie primă pentru meşteşugarii
cucutenieni. Zona este plină de silex, un material esenţial al economiei cucuteniene. Apoi lut din
belşug pentru ceramică. Megastrucutra din centrul acestei aşezări, despre se spune că este templu, are
dimensiuni uriaşe pentru acele vremuri. Adică aproape 1000 de metri pătraţi, supraetajată, o constucţie
deocamdată unicat în cadrul civilizaţiei Cucuteni din România. Nu este exclusă nici varianta ca pe
malurile Prutului, în această aşezare să fie fost şi un centru politic şi economic de care depindeau alte
aşezări din zonă. Posibil şi un centru religios. Totodată pe teritoriul judeţului Botoşani mai sunt şi alte
aşezări de mari dimensiuni precum cele de la Ibăneasa, Truşeşti şi Drăguşeni. O civilizaţie îngropată
în cenuşa timpului Civilizaţia Cucuteni s-a prăbuşit acum 4500 de ani. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat
cu adevărat dar soarta acestei culturi a fost cumplită. Aproape toate aşezările poartă urmele distrugerii.
Au fost arse şi abandonate. Despre soarta locuitorilor nu se ştie nimic. Nici urmă de cimitirele lor. Se
bănuieşte că populaţiile nomade ale începutului epocii bronzului, din stepele euro-asiatice au luat cu
asalt Vechea Europă. Primii în calea lor au fost cucutenienii. Nu sunt excluse nici conflictele tribale
între diferitele comunităţi cucuteniene.
Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni din Piatra-Neamt este în continuare singurul muzeu dedicat
exclusiv culturii Cucuteni din România, dar și din arealul ocupat de această civilizație. Încă de la
început a fost principala unitate muzeală care a valorificat patrimoniul Culturii Cucuteni, astfel că
instituția deține în prezent aproximativ 70 la sută din patrimoniul cultural cucutenian descoperit până
în prezent. Prima civilizație iubitoare de frumos
Se spune despre cucutenieni că ar fi prima civilizație iubitoare de frumos din istoria omenirii. Nicio
altă civilizație preistorică nu a lăsat în urmă atâtea vestigii și fiecare piesă este un unicat. Moștenirea
păstrată până astăzi se remarcă prin calitatea, cantitatea și varietatea obiectelor. Impresionează
simetria, diversitatea, perfecțiunea decorațiunilor de pe vase. Culorile predominante pe ceramica
Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, iar simbolurile reprezentate sunt geometrice, zoomorfe și
antropomorfe. Decorurile elaborate sunt prezente atât pe vase, cât și pe pereții locuințelor, pe haine,
practic pe tot ce însemna viața acestei civilizații.

”Cucutenienii au avut vocația ceramicii în cel mai înalt grad, încât te întrebi dacă modelarea și
decorarea vaselor nu a fost singura lor rațiune de a fi.” Dan Monah
Expoziția permanentă cuprinde în jur de 800 de piese, majoritatea din categoria tezaur. Tot la Piatra-
Neamț funcționează și Centrul Internațional de Cercetare a Culturii Cucuteni.
Arheologii care au studiat asezarile acestui popor au pareri divergente, dar se pare ca incasii veneau
din regiunile aride, muntoase, situate in partea centrala a Anzilor. Din motive inca necunoscute, ei au
plecat din locurile lor de bastin. Sosind in Cuzco in jurul anului 1100, au decis sa ramana aici. Motivele
erau multe si toate legate de asigurarea traiului zilnic – terenul era bun de cultivat, iar muntii le ofereau
protectie in fata unor potentiali dusmani. Cuzco este o vale bogata, situata la confluenta a doua rauri:
Huantanay si Tullumayo, inconjurata de munti cu o inaltime de 3.000 de metri. Mitologia incasa
atribuie fondarea orasului Cuzco lui Manco Capac, pe care il considera erou si totodata zeu.

El a fost primul Inca, nume dat ulterior tuturor regilor. Manco Capac a stabilit primele reguli pentru
organizarea societatii, care a fost la inceput un stat mic, fara putere. Regii Inca au reusit, prin cuceriri
si asimilari, sa incorporeze o mare parte din vestul Americii de Sud, avand centrul in jurul Anzilor si
au inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina si Chile. In 1533,
Atahualpa, ultimul imparat incas (numit Sapa Inca), a fost omorat la ordinul conchistadorului
Francisco Pizarro, marcandu-se astfel inceputul dominatiei spaniole.

Civilizatia Soarelui

Incasii aveau trei mituri ale originii. Intr-unul dintre ele, Ticei Viracocha din Colina de la Ventanas in
Pacaritambo, si-a trimis cei patru fii si cele patru fiice sa ridice un sat. Pe drum s-a nascut Sinchi Roca
(fiul lui Manco si Ocllo), si acesta i-a indrumat spre Valea Cuzco, unde si-au fondat noul oras. Manco
a devenit liderul, fiind cunoscut ca Manco Capac. In alt mit, zeul Soare Inti le-a poruncit lui Manco
Capac si Mama Ocllo sa se ridice din adancurile Lacului Tititaca si sa gaseasca orasul Cuzco. Ei au
mers prin pesteri subterane pana au gasit Cuzco, fondand aici Hurin Cuzco, prima dinastie a Regatului.
In cel de-al treilea mit al originilor, un zeu incas al Soarelui i-a spus sotiei lui ca se simtea singur.
Aceasta i-a propus sa creeze o civilizatie care sa-l venereze si sa-i tina companie. Zeul a primit acest
sfat ca o idee inteleapta si l-a pus in aplicare. Asa s-au nascut incasii din Lacul Cazco, au populat Anzii
si si-au venerat zeul.

Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic grup razboinic care
vorbea limba “Quechuana” si traiau langa lacul Titicaca in sud-estul Perului, in secolul XII-XIII.
Conform legendei incase, primul imparat incas, Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au
iesit din pamant, din pesteri. In jurul anului 1200. Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de
la lacul Titicaca nord catre valea fertila din Cusco. Incasii au cucerit valea si au supus poporul. Au
intemeiat orasul Cusco, capitala lor. Manco Capac s-a casatorit cu una din surorile sale pentru a stabili
dinastia regala. El si succesorii sai au marit puterea imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea
popoarelor vecine. In timpul domniei lui Viracocha Inca, al optulea imparat, incasii stapaneau un
teritoriu de 40km in jurul orasului Cusco. Incasii si-au extins simtitor teritoriile dupa cucerirea
Chancasilor, sub domnia fiului lui Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a reorganizat sistemul
Inca social si politic. Impreuna cu fiul sau, Topa Inca Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul
Ecuadorului de astazi pana in centrul statului actual Chile. Acesti conducatori au adus civilizatia incasa
la apogeul dezvoltarii, au transformat capitala Cusco intr-un centru incas de societate si guvern, au
dezvoltat o religie de stat si au instaurat un sistem administrativ pentru a putea controla vaile largi si
numerosii supusi.

Faceau operatii pe creier

Imperiul incas avea o structura solida, o oganizare administrativa si o viata sociala atat de avansate,
incat cercetatorii au fost uimiti cand le-au descoperit. Tahuantinsuyu era un sistem federal ce consta
dintr-o putere centrala, cu Inca la conducerea si patru conduceri provinciale cu lideri puternici:
Chinchasuyu (NW), Antisuyu (NE), Contisuyu (SW) si Collasuyu (SE). Fiecare provincie avea un
guvernator care supraveghea oficialii locali, care, la rndul lor, erau responsabili de orase, mine si
campurile agricole. Sistemul militar si cel religios erau separte, ducand astfel la o relativa echilibrare
a puterii. Oficialii locali erau responsabili de atenuarea disputelor si de urmarirea efectuarii serviciului
public obligatoriu de catre fiecare familie. In arta Inca, arhitectura a fost, de departe, cea mai
importanta, iar ceramica si textilele reflectau motive ce-si gasisera apogeul in arhitectura.

Cel mai bun exemplu este Machu Picchu, templul din piatra construit printr-un proces ce nu implica
folosirea mortarului. Incasii au facut o serie de descoperiri si in medicina. Efectuau trepanatii reusite,
ce constau in executarea unor gauri in craniu pentru eliberarea presiunii cheagurilor de sange asupra
creierului. De asemenea, foloseau frunzele de coca pentru a atenua senzatia de foame si durerea.
Mesagerii (Chasqui) obisnuiau sa mestece frunze de coca pentru a avea mai multa energie, care le era
necesara indeplinirii insarcinarii de a transmite mesaje in tot imperiul.

Organizarea politica

Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la simplii tarani si oameni
de rand. Imparatul era considerat descendent al zeului soarelui, Inti, si conducea ca autoritate divina.
Toata puterea statea in mainile sale. Numai influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea
imparatului. Imparatul alegea pe cei mai importanti administratori dintre fiii sai. Urmatoara clasa
sociala dupa imparat era aristrocratia, care cuprindea descendenti si rude ale imparatilor. Acestia
detineau cele mai importante posturi din: guvernare, religie si armata. Nobilii dintre popoarele cucerite
faceau si ei parte din aristocratie si erau considerati “Incasi adoptati”. Din motive administrative,
imperiul a fost impartit in mai multe organizatii, cunoscute ca: “Cele patru suyus (sfert) ale lumii”, cu
capitala Cusco in centru. Incasii si-au numit imperiul “Tahuatinsuyu”, care insemna “Taramul celor
patru sferturi”. Un suyu, Antisuyu se intindea la est de Cusco si continea vai adanci, acoperite cu
paduri, care se prelungeau pana la junglele bazinului Amazon. Unele grupuri de indieni din aceasta
regiune, nefiind impacate cu incasii dupa ce au fost cucerite, continuau sa-i atace pe incasi. Contisuyu
continea toate pamanturile de la vest de Cusco, pana la Arequipa. Collasuyu era cea mai mare parte.
Era situat la sud de Cusco si continea lacul Titicaca si regiunile din Bolivia, Chile si Argentina.
Chincosuyu continea toate pamanturile ramase din nord de Cusco. Mai tarziu, incasii au impartit
fiecare parte in unitati mai mici, progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau activitatile
locuitorilor acestor unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districti, fiecare
dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial, conducatorul unui sat mare, domnea peste
o suprafata mai mica, care continea aproximativ 1000 de tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un
oficial supraveghea un grup de zece tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de
oficiali.
 quipu inca
Problemele de stat ale incasilor erau bine controlate. Intregi populatii locale erau cateodata mutate in
alte comunitati. Deseori, grupurile erau stabilite in locuri unde era nevoie de oameni pentru agricultura
si minerit. Uneori, stabilirile erau motivate de catre stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in zonele
noi cucerite, dezavantaja abilitatea grupurilor locale de a se uni impotriva incasilor. Aceste restabiliri
usurau modul de a raspandi ideile si cultra incasilor si mai ales unirea imperiului. Ca sa se poata
dascurca cu aceste probleme, guvernantii pastrau date stricte in legatura cu numarul populatiei,
cantitatea aurului, pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau scrisul,
ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului- o serie de fire inodate agatate la numite intervale pe un alt
fir lung. Prin varietatea culorilor, tipurile de fire care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei
inregistrau datele. Dupa cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi
quipusuri.

Cladiri publice

Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit’a. Aceasta taxa constituia
ca marea majoritate a incasilor sa munceasca pentru construirea cladirilor publice in timpul unei parti
a anului. Taxa muncii a suportat constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca,
cladiri cum ar fi: forturile, drumurile sau podurile. Construirea drumurilor era importanta pentru
stabilirea cominicatiilor prin tot imperiul. Imparatii incasilor au construit o retea de drumuri pavate cu
piatra pe o distanta de 16000km. Alergatori antrenati duceau mesajele, lucrand ca stafete, alergand o
distanta de 400km pe zi. Pentru a traversa apele adanci ale raurilor, incasii au construit poduri
suspendate cu franghii, care uneori chiar depaseau 100 de metri in lungime. Pentru a creste productia
agriculturii, s-au construit terase de piatra in trepte, pe ingustele si dificilele vai ale Anzilor. Alte
impresionante cladiri ale incasilor sunt maretele temple si palate, cum ar fi Templul Soarelui din orasul
Cusco, care era aproape complet din aur.
 Machu – Picchu

Societatea

Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii care traiau impreuna,
pe o suprafata limitata, si care isi imparteau pamantul, animalele si recoltele. Ayllu-ul varia in marime,
de la simple ferme de tarani, la orase mari. Toata lumea apartinea unui ayllu. Daca cineva se nastea
intr-un ayllu, acolo murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta de 20 de ani,
conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie. Cei mai multi dintre incasi erau fermieri care lucrau pamantul.
Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor din imperiu. El conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat
o familie avea o ferma. Viata de zi de zi a incasilor varia in functie de clasa sociala. Imparatul locuia
intr-un superb palat de aur si argint. Desi paturile sale erau create din blana fina, el dormea pe podea,
ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu toate ca avea mai multe sotii, ca sotie oficiala era
recunoscuta sora sa. Familia regala si nobilii erau scutiti de impozite si aveau numeroase privilegii.
Insa, viata taranilor era total diferita de cea a imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce, la micul dejun
bea o bautura specifica incasilor, chicha, un fel de bere facuta din grau fermentat, toata familia lucra
pana la amiaza pe camp. Taranii, si incasii care nu erau nobili, aveau dreptul la o singura sotie.
Imbracamintea incasilor era foarte modesta, hainele imparatului nu erau foarte diferite fata de hainele
taranilor simpli.
 Copil incaș
Credeau in reincarnare

Dieta incasilor consta in peste, verdeturi si nuci, suplimentate uneori de carne (porc de Guineea).
Vanau diverse animale pentru carne, blanuri si pene. Porumbul era folosit pentru obtinerea unei bauturi
alcoolice fermentate, numita chicha. Sistemul de drumuri incas a fost cel care a asigurat succesul
agriculturii, permitand distributia alimentelor pe distante mari. Incasii au construit si mari depozite ce
le-au permis un trai normal (spre deosebire de civilizatiile invecinate) in anii in care El Nio se abatea
asupra zonei.

Incasii credeau in reincarnare. Cei care se supuneau codului moral incas – ama suwa, ama llulla, ama
quella (nu fura, nu minti, nu fi lenes) – urmau sa traiasca in caldura Soarelui, ceilalti isi petreceau
eternitatea pe pamntul rece. Inca practicau si deformarea craniana prin infasurarea stransa a capului
nou-nascutilor – acest proces nu cauza leziuni cerebrale, ci doar modela capul.

Mostenirea Incasilor

Cele mai importante limbi ale imperiului, Quechua si Aymara, au fost folosite de Biserica Catolica,
dupa cucerirea spaniola, pentru convertirea zonei Anzilor. In unele cazuri, aceste limbi au fost folosite
si pentru evanghelizarea altor zone lingvistice. Astazi, Quechua si Aymara sunt cele mai raspandite
limbi amerindiene. Legenda incasilor a servit de-a lungul timpului ca inspiratie pentru miscarile de
rezistenta din regiune – rebeliunea din 1780 impotriva spaniolilor condusa de Tupac Amaru II, precum
si miscarile de gherila contemporane, precum Miscarea Revolutionara Tpac Amaru (MRTA) si
Sendero Luminoso (Calea Luminoasa) in Peru si Tupamaros in Uruguay. Dar de unde aveau incasii
cunostinte stiintifice atat de avansate, cum si mai ales de ce au disparut acestea, nimeni nu stie. In
prezent, steagul curcubeu este asociat cu Tawantinsuyu si prezentat in Peru ca un simbol al trecutului
incas.

Cucerirea de catre spanioli

In jurul anului 1493, in timpul cand Imperiul Inca era la apogeul dezvoltarii sale, spaniolii apareau pe
coastele Americii de Sud. La sfarsitul unui razboi civil din imperiu, in anul 1532, spaniolul Francisco
Pizarro, a organizat o expeditie impotriva imperiului. Profitand de faptul ca tocmai se terminase un
crunt razboi civil si de faptul ca incasii nu cunosteau caii, cu numai 180 de oameni, el reuseste sa
rapeasca regele Atahualpa, si sa nimiceasca garda sa personala, si alti oameni nevinovati, in total
aproximativ 10.000 de oameni. Incasii incearca sa-si rascumpere imparatul, insa, cu tot aurul si
bogatiile oferite spaniolilor, nu reusesc. In final, spaniolul, primind intariri si rapind si pe principalul
general al armatei, reuseste sa cucereasca capitala si, odata cu ea, aproape tot imperiul. Insa, el nu
reuseste sa gaseasca unul dintre cele mai stralucite si bogate orase ale incasilor, Machu Picchu. Astazi,
mai mult de 8 milioane de descendenti ai imperiului, se gasesc pe fostele teritorii ale marelui imperiu.
AZTECII
Aztecii / Mexica nu erau originari din centrul Mexicului, dar se crede că au migrat din nord: mitul
creației aztece raportează că provin dintr-un ținut mitic numit Aztlan . Din punct de vedere istoric, au
fost ultimii dintre Chichimeca, nouă triburi vorbitori de nahuatl care au migrat spre sud din ceea ce
este acum nordul Mexicului sau sud-vestul Statelor Unite, după o perioadă de mare secetă. După
aproape două secole de migrație, în jurul anului 1250 e.n., Mexica a ajuns în Valea Mexicului și s-a
stabilit pe malul lacului Texcoco.

Originile exacte ale oamenilor azteci sunt incerte, dar se crede că au început ca un trib din nordul
vânători-culegători al cărui nume a venit din patria lor Aztlan, sau „Țara Albă” în limba aztecă a
nahuatlului. Aztecii erau, de asemenea, cunoscuți sub numele de Tenochca (de la care a derivat numele
capitalei lor, Tenochtitlan) sau Mexica (originea numelui orașului care ar înlocui Tenochtitlan, precum
și numele pentru întreaga țară) . Aztecii au apărut în Mesoamerica - așa cum este cunoscută regiunea
sud-centrală a Mexicului precolumbian - la începutul secolului al XIII-lea. Sosirea lor a venit imediat
după sau poate a contribuit la provocarea căderii civilizației mesoamericane dominante anterior,
Tolteci .
Când aztecii au văzut un vultur cocoțat pe un cactus pe terenul mlăștinos de lângă granița de sud-vest
a lacului Texcoco, au luat-o ca semn pentru a-și construi așezarea acolo. Au drenat terenul mlăștinos,
au construit insule artificiale pe care puteau planta grădini și au stabilit bazele capitalei lor,
Tenochtitlán, în 1325 d.Hr. Culturile tipice aztece includ porumb (porumb), împreună cu fasole,
dovlecei, cartofi, roșii și avocado De asemenea, s-au susținut prin pescuit și vânătoare de animale
locale, cum ar fi iepuri, armadillo, șerpi, coioți și curcan sălbatic. Sistemul lor relativ sofisticat de
agricultură (inclusiv cultivarea intensivă a terenurilor și metodele de irigare) și o puternică tradiție
militară le-ar permite aztecilor să construiască un stat de succes și mai târziu un imperiu.

Tenochtitlan este numele capitalei aztece, care a fost fondată în anul 1325 CE. Locul a fost ales
pentru că zeul aztec Huitzilopochtli a poruncit poporului său migrator să se stabilească acolo unde ar
găsi un vultur cocoțat pe un cactus și devorând un șarpe.
Acest loc s-a dovedit a fi foarte descurajant: o zonă mlăștinoasă din jurul lacurilor din Valea
Mexicului. Aztecii au fost nevoiți să construiască drumuri și insule pentru a-și extinde orașul.
Tenochtitlan a crescut rapid datorită poziției sale strategice și a abilităților militare Mexica. Când au
sosit europenii, Tenochtitlan era unul dintre cele mai mari și mai bine organizate orașe din lume.

Datorită abilităților lor militare și poziției strategice, Mexica a devenit aliați ai unuia dintre cele mai
puternice orașe din valea Mexicului, numit Azcapotzalco. Ei au obținut bogăție prin colectarea
tributelor după o serie de campanii militare de succes. Mexica a obținut recunoașterea ca regat prin
alegerea ca primul lor conducător Acamapichtli, membru al familiei regale din Culhuacan, un puternic
oraș-stat din bazinul Mexicului. Cel mai important, în 1428 s-au aliat cu orașele Texcoco și Tlacopan,
formând celebra Triple Alliance . Această forță politică a condus expansiunea Mexica în bazinul
Mexicului și nu numai, creând imperiul aztec .

Economia aztecă se baza pe trei lucruri: schimbul de piață , plata tributelor și producția agricolă.
Faimosul sistem de piață aztecă a inclus atât comerțul local, cât și pe distanțe lungi. Piețele erau
organizate în mod regulat, unde un număr mare de specialiști în artizanat aduceau produse și mărfuri
din interiorul țării în orașe. Comercianții azteci cunoscuți sub numele de pochteca au călătorit în tot
imperiul, aducând bunuri exotice, cum ar fi ara și penele lor, pe distanțe lungi. Potrivit spaniolilor, la
momentul cuceririi, cea mai importantă piață se afla la Tlatelolco, orașul-soră Mexic-Tenochtitlan.

Colectarea tributelor a fost printre principalele motive pentru care aztecii aveau nevoie pentru a cuceri
o regiune vecină. Tributele plătite imperiului includeau de obicei bunuri sau servicii, în funcție de
distanța și statutul orașului afluent. În Valea Mexicului, aztecii au dezvoltat sisteme agricole sofisticate
care includeau sisteme de irigații, câmpuri plutitoare numite chinampas și sisteme de terase pe deal.

Societatea aztecă a fost stratificată în clase. Populația era împărțită în nobili numiți pipiltin , iar
oamenii de rând sau macehualtin . Nobilii dețineau funcții guvernamentale importante și erau scutiți
de impozite, în timp ce oamenii de rând plăteau impozite sub formă de bunuri și muncă. Oamenii de
rând erau grupați într-un tip de organizație clanică , numită calpulli . În partea de jos a societății aztece,
erau oameni înrobiți. Aceștia erau criminali, oameni care nu puteau plăti impozite și prizonieri. În
vârful societății aztece stăteau conducătorul, sau Tlatoani , al fiecărui oraș-stat și al familiei sale.
Regele suprem, sau Huey Tlatoani , era împăratul, regele Tenochtitlanului. A doua cea mai importantă
poziție politică a imperiului a fost cea a cihuacoatlului, un fel de vicerege sau prim-ministru. Poziția
de împărat nu era ereditară, ci electivă: era ales de un consiliu de nobili.
Spre sfirsitul domniei lui Montezuma al II-lea in 1520, 38 de provincii tributare au fost stabilite.
Acestea au produs framantari in imperiu, si acestea tocmai la venirea lui Cortez in 1521 pe aceste
teritorii. Cu usurinta Cortez a cucerit aceste teritorii, si datorita imparatului Montezuma, care nu i s-a
opus, considerindu-l cu naivitate drept o zeitate - Quetzalcoatl si primindu-l triumfal. Ceea ce uimeste
în primul rând este rapiditatea cu care un popor atât de putin numeros, stabilit pe doua insule ale unei
lagune, a ajuns în numai câteva decenii sa fundeze un imperiu atât de puternic, sa construiasca o
capitala de proportii pe care nici un oras din Europa acelui timp (în afara de Cordoba) nu le avea.
Aztecii au condus războaie pentru a-și extinde imperiul și pentru a obține tribut și captivi. Acești
captivi au fost atunci forțați să fie înrobiți sau sacrificați. Aztecii nu aveau o armată permanentă, dar
soldații erau trimiși la nevoie în rândul oamenilor de rând. În teorie, o carieră militară și accesul la
ordinele militare superioare, cum ar fi Ordinele Vulturului și Jaguarului, erau deschise oricui se
distinge în luptă. Cu toate acestea, în realitate, aceste ranguri înalte erau adesea atinse doar de nobili.
Acțiunile de război includeau bătălii împotriva grupurilor învecinate, războaie înflorite - bătălii purtate
special pentru capturarea combatanților inamici drept victime de sacrificiu - și războaie de încoronare.
Tipurile de armament utilizate în lupte includeau atât arme ofensive, cât și arme defensive, cum ar fi
sulițe, atleți , săbii și bastoane cunoscute sub numele de macuahuitl , precum și scuturi, armuri și căști.
Armele erau fabricate din lemn și din obsidianul de sticlă vulcanică , dar nu din metal.

Aztecii au stabilit aliante militare cu celelalte popoare, creand un imperiu care se intindea din centrul
Mexicului pana la granita de astazi cu Guatemala. La inceputul secolului al 15-lea, Tenochtitlan
conducea alaturi de orasele-state Texcoco si Tlateloco (astazi Tacuba). Intr-o perioada de 100 de ani,
Aztecii s-au definitivat drept un imperiu complet, perfect organizat si foarte dezvoltat.

Ca și în alte culturi mesoamericane, aztecii / mexicani se închinau multor zei care reprezentau diferitele
forțe și manifestări ale naturii. Termenul folosit de azteci pentru a defini ideea unei zeități sau a unei
puteri supranaturale a fost teotl , un cuvânt care face adesea parte din numele unui zeu. Aztecii și-au
împărțit zeii în trei grupuri care au supravegheat diferite aspecte ale lumii: cerul și ființele cerești,
ploaia și agricultura și războiul și sacrificiile. Au folosit un sistem calendaristic care le urmărea
festivalurile și le prezicea viitorul.
La mijlocul lui 1520, după o săptămână petrecută în colosalul oraş, spaniolii îi mulţumesc regelui
pentru ospitalitate în felul propriu:îl iau prizonier şi îl duc în cartierul lor general. Hernan Cortes se
autoproclamă guvernator în Mexic şi le porunceşte oamenilor săi să distrugă statuile zeilor păgâni, în
locul cărora de acum să fie onorată Sfânta Cruce. Dar spaniolii joacă un joc periculos. Cândva în vara
lui 1520 mii de luptători azteci năvălesc cu arcul şi toporul spre palatul unde s-au baricadat cu
prizonierul regal. Dar deodată apare Montezuma pe terasă şi le cere razboinicilor să înceteze. Armele
nu se mai aud. În schimb, o tăcere asupritoare.

Regele îi roagă pe supuşii săi să aibă înţelegere şi îndurarea faţă de cei pa care îi considera zei. Dar
aceştia scapă de sub control. Regele îşi pierde autoritatea. Aztecii nu mai pot fi înfrânaţi, îşi reiau
atacul furibund asupra spaniolilor. Montezuma rămâne nedumerit pe terasă, până când deodată îl răpun
loviturile propriilor săi oameni. Regele piere de pe urma rănilor câteva zile mai târziu.
Cortes şi ai lui izbutesc să părăsească oraşul. Un oraş care peste un an se va înroşi de sângele
războinicilor azteci. Asta deoarece conquistadorii reuşeşc să îi coopteze pe cei din Tlaxcala, care
mereu i-au urât pe dominatorii azteci. Sprijinit de 8000 de tlaxcalieni, Cortes asediază Tenochtitlan.
După două luni se dezlănţuie măcelul. Aztecii se opun în zadar în faţa săbiilor şi archebuzelor. Părţi
din oraş ajung una cu pământul. Izbucnesc epidemii de rujeolă şi variolă care răpun mii de indigeni.
Războiul şi boala fac nu mai puţin de 100.000 de victime.

Pe 13 august 1521 trupele lui Cortes înăbuşesc ultimele rămăşiţe ale rezistentei aztece. Noii stăpânitori
din valea Mexicului sunt creştini. Nu omoară ca să-şi onoreze zeii, dar omoară şi ei cu aceeaşi cruzime.
De dragul bogăţiei, de dragul cuceririi. Temerile apocaliptice ale lui Montezuma se adeveriseră, sau
poate el însuşi le-a adeverit. Oricum, cultura aztecă avea să rămână mult timp doar o umbră...
Sumerienii sunt prima civilizație de pe Pământ. A apărut în regiunea Mesopotamiei în urmă cu mai
bine de șase mii de ani.

În calculele lor, vechii sumerieni foloseau un sistem ternar și erau familiarizați cu Legendele acestui
popor care conțin descrieri despre originea, structura și dezvoltarea sistemului solar. Imaginea ei,
creată de vechii sumerieni, este păstrată la Berlin, în Muzeul de Stat. Cu toate acestea, planeta Nibiru
este prezentă pe harta veche. Este situat între Jupiter și Marte și traversează sistemul la fiecare 3600
de ani, deci nu este vizibil pentru oamenii moderni.

Civilizația sumeriană s-a dezvoltat în mare măsură sub influența lui Nibiru. Conform legendelor,
oamenii antici ar putea contacta. Conform mărturiei sumerienilor, Anunnaki din Nibiru au venit pe
pământ.

Poveștile antice despre spațiu indică un eveniment în urmă cu aproximativ patru miliarde de ani.
Sumerienii au numit-o „bătălie cerească”. Conform istoriei, s-a întâmplat o catastrofă care a schimbat
aspectul general al întregului sistem solar. Civilizația sumeriană a lăsat în urmă manuscrise vechi care
conțin informații despre originea vieții inteligente pe Pământ. Legendele spun că rasa umană modernă
a fost creată folosind metode în urmă cu mai bine de trei sute de mii de ani. Cu alte cuvinte, sumerienii
au arătat că oamenii moderni sunt o civilizație a biorobotilor.

Tăblițele antice din lut mărturisesc în detaliu prima apariție a omului. Ele descriu procesul de creare a
acestuia sub formă de cronici, inclusiv un amestec de elemente divine și pământești, care este similar
cu fertilizarea într-o eprubetă.

Civilizația sumeriană avea o cantitate destul de mare de cunoștințe. Oamenii cunoșteau foarte bine
astronomia, chimia, medicina pe bază de plante, matematica. Civilizația sumeriană a fost foarte bine
dezvoltată. Acest lucru este indicat de organizarea guvernului lor. Sumerienii au ales și alte organe
corespunzătoare structurii puterii în sens modern.

Tora (Biblia ebraică), creată pe ruinele Sumerului, a fost atribuită lui Elohim. Acest nume este indicat
în și poate fi interpretat ca „zei”. Tora a definit destul de exact scopul creației omului, ca fiind necesar
pentru cultivarea pământului. Legendele sumeriene mărturisesc despre crearea lui Adam. Potrivit
cronicilor, omul de știință șef al Anunnaki, Enki, a fost chemat la conducătorul lui Anu. Împreună l-
au creat pe Adam. Acest nume provine din vechiul nume sumerian pentru țară („Adamah”). Astfel,
Adam înseamnă „pământean”.

Civilizația sumeriană, în special originea sa, provoacă multe controverse în rândul oamenilor de
știință. Versiunea despre originea sa cosmică este descrisă în cartea „A 12-a planetă” de Zechariah
Sitchin. Conform datelor arheologice și a faptelor documentare, cultura sumerienilor a apărut deja pe
deplin dezvoltată, cu propriul limbaj scris. Religia oamenilor avea rădăcini cosmogonice, un panteon
întreg de zei era prezent în ea și era responsabil pentru forțele naturale. Principalele zeități au fost
considerate KI și AN, personificând principiile masculine și feminine. Zeii au trebuit să lucreze
suficient de mult, așa că au creat oameni care să se ajute singuri.

Sumerienii au lăsat lumii un număr imens de obiecte folosite în lumea modernă: bani, o roată și altele.
Vechii oameni dețineau cunoștințe despre producerea diferitelor aliaje, în principal bronz. Sumerienii
au introdus Zodiacul pentru a efectua calcule astronomice, fără referire la luni, știau și despre ciclul
precesional, au împărțit sfera cerului în doisprezece segmente și au unit grupuri de stele în constelații.
Civilizația există de două mii de ani. În această perioadă relativ scurtă, ea a oferit cunoștințe neprețuite
pentru dezvoltarea omenirii în viitor.
Una dintre cele mai vechi civilizații, împreună cu vechiul egiptean, este civilizația sumeriană. A luat
naștere în Asia Mică, în valea râurilor Tigru și Eufrat. Această zonă în greacă s-a numit Mesopotamia
(care în rusă sună ca „interfluve”). În prezent, statul Irak se află pe acest teritoriu.

Aproximativ 5 mii de ani î.Hr. NS. fermierii culturii Ubadai au stăpânit malurile râului și au început
să scurge mlaștinile. Treptat, au învățat cum să construiască sisteme de irigații, să creeze rezerve de
apă. Produsele alimentare excedentare au făcut posibilă întreținerea artizanilor, comercianților,
preoților, oficialilor. Așezările mari s-au transformat în orașe-state Ur, Uruk, Eredu. Casele erau
construite din cărămizi din nămol și lut.

În perioada culturii Uruk, după 4000 î.Hr. NS. a fost creat un plug nou, mai eficient (cu un mâner și o
porțiune, slăbind mai bine solul). Au început să arate pe tauri. Mai târziu, a apărut un cârlig metalic.
Surse susțin că producția de cereale în acei ani a atins indicatorul „sam-100”, adică un cereal a dat un
randament de o sută de cereale. (De exemplu, să subliniem că pe tot parcursul erei feudale din Rusia,
recolta de secară a variat de la „sam-3” la „sam-5”.) Locuitorii din Sumer au cultivat grâu, orz, legume
și curmale, au crescut oi și vaci, pescuite și pescuite ... În jurul anului 4000 î.Hr. NS. sumerienii au
învățat cum să obțină cupru pur din minereu, au descoperit o metodă de turnare a cuprului topit, a
argintului și a aurului în matrițele de turnătorie și în aproximativ 3500 î.Hr. NS. a învățat să facă bronz,
un metal dur dintr-un aliaj de cupru și staniu. La mijlocul mileniului IV î.Hr. NS. în Sumer a fost
inventat roată.

Istoria socio-economică și etnică a Mesopotamiei este o luptă continuă pentru posesia acestei regiuni
bogate cu condiții de viață extrem de favorabile.

Accadienii (denumirea triburilor semitice de către orașul din Arabia, de unde provin) au împins
triburile sumeriene, care au pus bazele agriculturii irigate și au creat până la sfârșitul mileniului 4 peste
20 de state mici din sudul Mesopotamiei . Acadienii au fost dați afară de Kutieni, apoi au apărut
amoriții și elamiții.

Sub regele Hammurabi (1792–1750 î.Hr.) întreaga Mesopotamia a fost unită cu centrul din Babilon.
Hammurabi s-a dovedit nu numai ca un cuceritor, ci și ca primul domnitor-legiuitor.În codul legilor
din 282 de articole, viața, s-a reflectat structura socială a societății antice babiloniene. Deteriorarea
sistemelor de irigații, încălcarea proprietății altcuiva, puterea tatălui în familie a fost aspru pedepsită,
relațiile comerciale au fost reglementate, sclavia pentru datorii a fost limitată la trei ani.

Bărbat și femeie în istoria civilizațiilor

Printre sumerieni, soția era proprietatea soțului. Căsătoriile au fost încheiate în primul rând din
motive economice și în scopul procreației. Relațiile sexuale cu o femeie liberă nu au impus
participanților nicio obligație. Primatul omului era necondiționat.

Homosexualitatea nu era interzisă prin lege, ci era privită ca un act defăimător. Incestul și
bestialitatea erau interzise. Apogeul prostituției templului (sacru) a căzut în mileniul 3 î.Hr. NS.
Preoția era heterosexuală, bisexuală, homosexuală, orală etc. Prostituatele au slujit cultul zeiței
Ishtar și au trăit într-o casă specială. Conform obiceiurilor de atunci, fiecărei femei, cel puțin o dată
în viață, i s-a recomandat să aparțină unui alt bărbat din templu. Fecioarele au fost, de asemenea,
atrase de prostituția sacră, care a fost considerată o avere pentru viitoarea lor căsătorie. După
sosirea perșilor în secolul al VI-lea. Î.Hr. NS. sub influența zoroastrianismului, atitudinea relativ
tolerantă a culturii babilonian-mesopotamiene față de sex a devenit mai strictă. Coabitarea, care nu
avea scopul de a concepe un copil, a fost interpretată ca un păcat. Homosexualitatea a început să fie
considerată o crimă mai mare decât crima. Tradițiile prostituției sacre din Mesopotamia au influențat
dezvoltarea acestei sfere în Roma și în alte zone.

În secolul VIII. Î.Hr. NS. dintr-o mică comunitate din Mesopotamia de Nord, cu centrul său în orașul
Ashur (Assur), datorită campaniilor victorioase ale regilor asirieni, a apărut prima putere mondială.
Acest stat deținător de sclavi militari a inclus Babilonul, Siria și Fenicia, Palestina și parțial Egiptul.
Pilonul principal al regilor asirieni era armata. În compoziția sa, pe lângă carele unei perechi de echipe,
cavaleria a intrat pentru prima dată(călăreți înarmați). Erau, de asemenea, infanterie, sapatori,
artilerie de asediu (arme de aruncat cu pietre și bătăi). Războinicii asirieni s-au remarcat printr-o
cruzime excepțională.

Cu toate acestea, la fel ca imperiile ulterioare, puterea militară asiriană s-a dovedit a fi un colos cu
picioare de lut. Babilonienii rebeli, împreună cu medii și caldeii în 628 î.Hr. NS. a răsturnat stăpânirea
asiriană. În 539, noul stat babilonian a fost încorporat în statul persan.

Inovaţie. Scrisul
Scrierea a ocupat un loc important în patrimoniul cultural al sumerienilor. Oamenii au simțit nevoia
să înregistreze și să transmită diverse informații. Între 4000 și 3000 Î.Hr. NS. pentru a desemna
obiecte și date cantitative, au început să fie folosite pictograme (desene primitive). Era dificil să
trasezi cercuri, semicercuri și linii curbe pe lut, așa că desenele-semne au început să fie simplificate,
colectându-le de pe linii drepte. Dar și linia dreaptă a ieșit prost, deoarece capătul dreptunghiular al
bățului a pătruns în lut mai adânc sub un unghi și apoi s-a obținut o urmă mai îngustă și mai subțire:
linia dreaptă a luat forma unei pene. La început, pictogramele erau scrise cu stuf ascuțit în coloane
verticale. Mai târziu au început să scrie în linii orizontale, strângând semne pe lut ud. Deci desenele
originale au fost transformate treptat în simboluri în formă de pană, iar litera a fost numită
cuneiformă.

Acadienii (babilonienii și asirienii) sunt un popor semit, asemănător ca limbă cu arabii, evreii și
etiopienii. Copiii acadieni au studiat în școlile vorbitoare de sumeriană, au citit și au scris în
sumeriană. Ei folosesc cuneiform de 3 mii de ani. Pentru precizia înregistrării vorbirii, cuneiformul
a depășit toate celelalte scripturi timp de 2 milenii. Se crede că hieroglifele egiptene, care au apărut
în 3300-3100. Î.Hr. e., a apărut sub influența cuneiformului. Cuneiformul a fost descifrat în a doua
treime a secolului al XIX-lea. de ofițerul englez Henry Rawlinson, care a avut norocul să găsească o
inscripție în trei limbi în Iran. (Rețineți că pictogramele sunt utilizate pe scară largă în aceste zile
pentru a desemna sport, în indicatoarele rutiere, diverse instrucțiuni pentru funcționarea
dispozitivelor tehnice etc.)

Multe alte scripturi ale Lumii Antice sunt similare cu sumerienii, akkadienii și egipteanul antic. Unele
dintre ele nu au fost încă descifrate. Scrierea cuvânt-silabică există astăzi în China și Japonia.

Descifrarea tablelor cuneiforme de lut a făcut posibilă familiarizarea cu numeroase monumente ale
literaturii sumer-babiloniene-asiriene. Toate domeniile vieții culturale a populației din Mesopotamia
au fost influențate de ideile mitologice. Ca și în Egipt, apariția rudimentelor științelor a fost asociată
cu dezvoltarea agriculturii. Deja în era sumeriană, a existat un al șaizecelea sistem de calcul, din care
s-a păstrat împărțirea cercului în 360 de grade până în prezent. Babilonienii cunoșteau patru reguli de
aritmetică, fracții simple, pătrat, cub și extracție de rădăcini. Au identificat cinci planete dintre stele și
și-au calculat orbitele. A fost creat un calendar, împărțit în an, luni, zile. Sumerieni primul care împarte
ora în 60 de minute. Au avut timpuriu școli în care băieții au învățat să scrie pe tablete moi de lut. Ziua
școlară a fost lungă, disciplina a fost strictă, pedepsele corporale au fost impuse pentru încălcări.
„Povestea începe în Sumer”, și-a numit cartea bestseller faimosului om de știință SI Kramer. Există o
mulțime de adevăr în această afirmație.

Texte. Legile lui Hammurabi ale regelui Babilonului (sec. XVIII î.Hr.) (extras)

Dacă o persoană fură proprietatea unui zeu sau a unui palat, atunci această persoană trebuie ucisă;
și, de asemenea, cel care acceptă bunurile furate din mâinile sale trebuie ucis.

Dacă proprietarul lucrului dispărut nu aduce martori care știu lucrul lui lipsit, atunci este un
mincinos, înșală în zadar; trebuie ucis.

Dacă o persoană fură fiul tânăr al unei persoane, atunci acesta trebuie ucis.

Dacă o persoană face o pauză în casă, atunci înainte de această pauză, trebuie ucisă și îngropată.

Dacă infractorii conspiră în casa cârciumarului și ea nu îi prinde pe acești criminali și nu îi conduce

la palat, atunci hanul ar trebui ucis.

Dacă un bărbat ia o soție și nu încheie un contract scris, atunci această femeie nu este soție.

Dacă soția unui bărbat este prinsă culcată cu un alt bărbat, atunci trebuie să fie legate și aruncate în
apă. Dacă proprietarul soției își va păstra viața soției sale, atunci regele va salva și viața sclavului
său.

Dacă o persoană este luată în captivitate și nu există mijloace pentru mâncare în casa sa, atunci soția
sa poate intra în casa altuia; această femeie nu este vinovată.
Dacă soția unui bărbat care locuiește în casa unui bărbat decide să plece și se comportă risipitor, îi
devastează casa, îl dezonorează pe soțul ei, atunci ea trebuie să fie expusă, iar dacă soțul ei decide
să o părăsească, el o poate părăsi; în felul ei nu poate să-i dea niciun salariu. Dacă soțul ei decide să
nu o părăsească, atunci soțul ei se poate căsători cu o altă femeie, iar femeia respectivă trebuie să
locuiască în casa soțului ca sclavă.

Dacă un bărbat îi dă soției sale un câmp, o grădină, o casă sau bunuri mobile și îi dă un document
cu sigiliu, atunci după moartea soțului ei, copiii ei nu îi pot cere nimic în instanță; o mamă poate da
ceea ce va veni după ea fiului ei pe care îl iubește; nu ar trebui să-i dea fratelui ei.

Dacă soția unui bărbat permite uciderea soțului ei din cauza altui bărbat, atunci această femeie ar
trebui să fie înțepenită.

Dacă fiul îl lovește pe tatăl său, atunci degetele trebuie tăiate.

Dacă o persoană rănește ochii oricăruia dintre oameni, atunci ochii trebuie să fie răniți.

Dacă o persoană bate dinții unei persoane egale cu el însuși, atunci dintele său trebuie scos.

Dacă sclavul unui bărbat lovește pe oricare dintre oameni pe obraz, atunci urechea trebuie tăiată.

Dacă un constructor construiește o casă pentru un bărbat și își face treaba nesigură, astfel încât casa
construită se prăbușește și provoacă moartea proprietarului casei, atunci acest constructor trebuie
ucis.

Dacă un constructor de nave construiește o navă pentru un bărbat și își face treaba în mod fiabil,
astfel încât nava începe să scurgă în același an sau primește un alt dezavantaj, atunci armatorul
trebuie să spargă această navă, să o facă ferm pe cheltuiala sa și să dea firma navă către proprietarul
navei.

Pilda Sumeriană a lui „Iov” Povestea despre cum un anumit om - numele său nu a fost numit - care se
distinge prin sănătatea sa și era bogat, suferea o suferință severă, începe cu un apel pentru a-i lăuda lui
Dumnezeu și a-i oferi o rugăciune. După acest prolog, un nenumit

Din cartea Amazing Archaeology autorul Antonova Lyudmila

Scrierea cuneiformă sumeriană, care este cunoscută oamenilor de știință din textele cuneiforme
supraviețuitoare din secolele XXIX-I î.Hr. e., în ciuda studiului activ, este încă în mare măsură un
mister. Faptul este că limba sumerienilor nu este asemănătoare cu niciuna dintre limbile cunoscute,
prin urmare

Din cartea Istoria Orientului Antic autorul Lyapustin Boris Sergeevich

„Misterul sumerian” și Uniunea Nippur Cu așezare la începutul mileniului IV î.Hr. NS. pe teritoriul
Mesopotamiei de Jos a noilor veniți-sumerieni, cultura arheologică din Ubeid a fost înlocuită aici de
cultura din Uruk. Judecând după amintirile ulterioare ale sumerienilor, centrul original al așezării lor

Civilizația indiană Civilizația indiană antică este de mare interes. Condițiile naturale din nordul Indiei
erau foarte asemănătoare cu cele din Egipt sau Babilonia. Aici fertilitatea solului, viețile oamenilor
depindeau de inundațiile din Indus sau Gange.

Civilizația persană Civilizația persană (iraniană) a trecut printr-o evoluție istorică complexă.
Principala parte a teritoriului statului persan antic era alcătuită din imensul platou iranian, situat la est
de Mesopotamia.
Sumerieni- aceasta este prima civilizație scrisă care a existat din mileniul IV-III î.Hr. NS.în sud-
estul Mesopotamiei în interfluviul râurilor Tigru și Eufrat. Astăzi, acest teritoriu este partea de sud a
Iranului modern.

În reprezentările cosmogonice ale mitologiei sumero-akkadiene zeu Anu a fost considerat cel mai
vechi și mai puternic zeu al panteonului mesopotamian, strâns asociat cu zeița pământului Ki, din
care s-a născut zeul aerului Enlil, care a separat cerul de pământ. Anu era considerat „tatăl zeilor”și
zeul suprem al cerului. Simbolul lui Anu este o tiară cu coarne (coroană).
Despre Anunnaki ni s-au spus textele antice sumeriene, care vorbesc despre zeii care au venit pe
Pământ din cer și au adus oamenilor înțelepciune, cunoștințe, meșteșuguri și alte beneficii ale
civilizației.
Cuvântul „Annunaki” are mai multe semnificații, cea mai comună traducere a acestui cuvânt este „ cei
care au coborât pe pământ ", sau" cei care sunt de sânge nobil " care a venit acum aproximativ 400
de ani.

Textele sumeriene atribuie Anunnaki crearea primului om, iar sumerienii descriu în detaliu suficient
acțiunile inginerești și genetice ale Anunnaki, în urma cărora primul om a apărut pe Pământ.
Una dintre cele mai venerate zeități ale mitologiei sumeriene a fost primul conducător al Pământului
este Enki (sau Eya).

Enki este una dintre triada marilor zei: Anu este hramul lumii cerești, Enlil (lit. „Lord-wind”,
akkad. Ellil) - stăpânul vântului, elementele și zeul fertilității. Enki - zeitate a Oceanului Mondial,
ape subterane, înțelepciune, invenții culturale; favorabil față de oameni. Enki a fost venerat ca zeul
patron al tuturor oamenilor și orașul Eridu, unde templul principal al lui Enki, care purta numele E-
Abzu („Casa Abisului”). Soția lui Enki era zeița Damkina (Damgalnuna), mama lui Marduk.

Anu - hramul lumii cerești, „tatăl zeilor”

În miturile etiologice sumero-accadiene, Enki este principala zeitate-demiurg, creatorul lumii, zeii și
oamenii, purtătorul înțelepciunii și culturii, zeitatea fertilității, bunul creator al întregii omeniri. Enki
este viclean și capricios și este adesea descris ca fiind beat. Primele informații scrise despre zeul
sumerian Enki datează din secolele XVII - XXVI. Î.Hr. NS. Enki a fost venerat și de hitiți și
hurrieni.

Mai târziu, puterea asupra pământului a fost împărțită între Enki și fratele său Enlil, care au condus
emisfera nordică Pământ. Enlil a devenit zeul suprem al panteonului zeilor sumero-akkadieni
din 2112 î.Hr. NS. - 2003 î.Hr. NS. Templul zeului Enlil din Nippur - E-kur („Casa de pe munte”) a
fost principalul centru religios din Babilon.

După analiza stratului de sol în care au fost găsite înmormântarea și ruinele orașului, precum și datorită
artefactelor găsite în interior, arheologii au stabilit că vechimea descoperirilor unice este de
aproximativ 10-12 mii de ani.

În primul sarcofag, dar în mod clar nu este un uriaș, deoarece Anunnaki este considerat a fi, ci o
persoană obișnuită. Având în vedere că are o coroană regală pe cap, se poate presupune că el este
conducătorul orașului. În al doilea sarcofag se află, după cum cred oamenii de știință, magicianul său
de curte. Al treilea ar trebui să conțină probabil soția regelui.
În vremurile străvechi, obiceiul era larg răspândit atunci când, în timpul înmormântării, monedele de
aur erau așezate peste ochii regelui, astfel încât acesta să poată plăti trecerea la viața de apoi. Cel mai
probabil, acest lucru i-a indus în eroare pe iranieni cu privire la epoca mausoleului.

Cei îngropați în mausoleu arată clar „Trăsături caucaziene ", Care se traduce ca « trăsăturile rasei
albe», care înseamnă "Cu piele alba", și nu ca „trăsături caucaziene”, în timp ce pielea mumiei regelui
Anunnaki are culoarea cuprului, ca cea a Faraoni egipteni care erau albi, care este dovedit prin
analiza genetică a rămășițelor lor.
Ambii bărbați au fost îngropați în haine de lux și bijuterii din aur cu pietre prețioase. Bijuteriile arată
cuneiform, care nu este încă supus decriptării. Sarcofagul regal este căptușit cu aur sau metal similar.
Lângă corpul monarhului se află un cufăr auriu încrustat cu pietre care par a fi luminescente.
Misterul oamenilor de știință este modul în care corpurile decedatului au putut să rămână în stare
perfectă pentru o perioadă atât de lungă de timp - se pare că ar fi în viață.
Topor dublu sumerian - similar cu vajra zeului Indra - 1200-800 î.Hr. Î.Hr.

La Ninive, biblioteca regelui Ashurbanipal s-au păstrat lucrările primilor istorici, s-a creat primul
„almanah al fermierului” și a apărut primul catalog de cărți cu o ordine și secțiuni clare. În marea
secție medicală erau câteva mii de tablete de lut. Mulți moderni termeni medicali se bazează pe
cuvinte împrumutate din limba sumeriană.

Mileniul III - II î.Hr. Vultur dublu. Bactria și Magdiana - Iranul de mijloc

Procedurile medicale au fost descrise în manuale speciale care conțin informații despre regulile de
igienă, despre operații, de exemplu, despre utilizarea alcoolului pentru dezinfecție în timpul operațiilor
chirurgicale. Medicii sumerieni au diagnosticat și prescris un curs de tratament terapeutic sau
chirurgical, folosind cunoștințe științifice și cărți de referință medicale.

Cunoașterea științifică a sumerienilor

Sumerienii au fost inventatorii primelor nave din lume, ceea ce le-a permis să devină călători și
exploratori. Un dicționar akkadian conține 105 cuvinte sumeriene pentru diferite tipuri de nave
după mărimea, scopul, pasagerii, mărfurile, armata, comerțul.

Lărgimea gamei de mărfuri transportate de sumerieni este uimitoare, în tablete cuneiforme de uz

casnic mărfuri listate din aur, argint, cupru, diorit, cornelină și cedru. Mărfurile erau deseori
transportate pe mii de mile.
Primul cuptor pentru arderea cărămizilor și a altor produse din lut a fost construit în Sumer.
A fost aplicată o tehnologie specială pentru topirea metalelor din minereu, la temperaturipeste
1500 grade Farenheit într-un cuptor închis cu aport scăzut de oxigen. Cercetătorii metalurgiei antice
a sumerienilor au fost extrem de surprinși de faptul că sumerienii cunoșteau metoda de îmbrăcare a
minereului, topirea și turnarea metalelor.

Aceste tehnologii avansate de prelucrare a metalelor au devenit cunoscute altor popoare mult mai
târziu, la câteva secole după apariția civilizației sumeriene.

Sumerienii posedau metode de obținere a aliajelor din diferite metale, procesul de combinare chimică
a diferitelor metale atunci când este încălzit într-un cuptor.

Sumerienii au învățat să aliajeze cuprul cu plumb și mai târziu cu staniu și să producă bronz - un metal
dur, dar practicabil, care a schimbat întregul curs al istoriei umane.

Sumerienii au selectat un raport foarte precis de cupru la staniu - 85% cupru la 15% staniu.

Minereul de tablă nu se găsește deloc în Mesopotamia, așa că trebuia adus de undeva și extras din
minereu - piatră de tablă - tablă, care nu se găsește în natură în forma sa pură.

Dicționarul sumerian are aproximativ 30 de cuvinte pentru diferite tipuri de cupru de calitate
diferită.

Sumerienii au folosit semnele zodiacale într-un sens pur astronomic- in ce sens abaterea axei
terestre a cărei mișcare se împarte ciclu complet de precesiune de 25.920 de ani pentru 12 perioade
de 2.160 de ani. Cu o mișcare de douăsprezece luni a Pământului pe orbita sa în jurul Soarelui
imaginea cerului înstelat, formând o sferă mare de 360 de grade, se schimbă. Conceptul
zodiacului dintre sumerieni a apărut prin împărțirea acestui cerc în 12 segmente egale (sfere ale
zodiacului) de câte 30 de grade fiecare. Apoi, stelele din fiecare grup au fost combinate în constelații,
și fiecare dintre ei a primit propriul nume, corespunzător numelor lor moderne.

Studiile de matematică sumeriană, spre surprinderea oamenilor de știință, au arătat că sistemul lor
numeric este strâns legat de ciclul precesional. Principiul mobil neobișnuit al sistemului de numere
sexagesimale sumeriene se concentrează pe numărul 12.960.000, care este exact 500 de cicluri
precesionale mari care au loc în 25.920 de ani.

Acest sistem este, fără îndoială, conceput special pentru scopuri astronomice. Civilizația sumeriană
a durat doar câteva mii de ani, iar oamenii de știință nu pot răspunde la întrebare Cum sumerienii
ar fi putut observa și înregistra un ciclu de mișcări cerești care durează 25.920 de ani? Aceasta
nu indică faptul că sumerienii au moștenit astronomia de la zeii pe care i-au menționat în epopeea lor?

Sumerienii sunt un popor străvechi care a locuit cândva teritoriul văii râurilor Tigru și Eufrat din sudul
statului modern al Irakului (Mesopotamia de Sud sau Mesopotamia de Sud). În sud, granița habitatului
lor a ajuns la țărmurile Golfului Persic, în nord - până la latitudinea Bagdadului modern.

Timp de un mileniu întreg, sumerienii au fost protagoniști în vechiul Orient Apropiat. Astronomia și
matematica sumeriană au fost cele mai bune din întregul Orient Mijlociu. Încă împărțim anul în patru
anotimpuri, douăsprezece luni și douăsprezece semne ale zodiacului, măsurăm unghiuri, minute și
secunde în anii șaizeci - așa cum au început să facă sumerienii. Mergând la o întâlnire cu un medic,
toți ... primim rețete pentru medicamente sau sfaturi de la un psihoterapeut, fără să ne gândim deloc
că atât medicina pe bază de plante, cât și psihoterapia s-au dezvoltat mai întâi și au atins un nivel
ridicat în rândul sumerienilor. Primind o citație și mizând pe justiția judecătorilor, de asemenea, nu
știm nimic despre fondatorii procedurilor legale - sumerienii, ale căror prime acte legislative au
contribuit la dezvoltarea relațiilor juridice în toate părțile lumii antice. În cele din urmă, gândindu-ne
la vicisitudinile soartei, lamentându-ne că am fost înșelați la naștere, repetăm aceleași cuvinte care au
fost scrise mai întâi pe lut de către scribii sumerieni filosofatori - dar abia dacă știm despre asta.

Sumerienii sunt „cu cap negru”. Acest popor, care a apărut în sudul Mesopotamiei la mijlocul
mileniului 3 î.Hr., de nicăieri, este acum numit „progenitorul civilizației moderne” și, la urma urmei,
până la mijlocul secolului al XIX-lea, nimeni nici măcar nu bănuia despre aceasta. Timpul l-a șters pe
Sumer din analele istoriei și, dacă nu ar fi fost lingviștii, probabil că nu am fi știut niciodată despre
Sumer.
Nu știm de unde au venit sumerienii, dar când au apărut în Mesopotamia, oamenii locuiau deja acolo.
Triburile care au locuit Mesopotamia în cea mai profundă antichitate au trăit pe insule, falnic printre
mlaștini. Ei și-au construit așezările pe terasamente de pământ artificial. Prin drenarea mlaștinilor din
jur, au creat cel mai vechi sistem de irigare artificială. După cum indică descoperirile de la Kish, au
folosit instrumente microlitice. O amprentă a unui sigiliu cilindric sumerian care descrie un plug. Cea
mai veche așezare descoperită în sudul Mesopotamiei a fost lângă El Obeid (lângă Ur), pe o insulă
fluvială care se înălța peste o câmpie mlaștină. Populația care locuia aici era angajată în vânătoare și
pescuit, dar trecea deja la tipuri economice mai progresive: la creșterea vitelor și agricultură.

Cultura El Obeid există de foarte mult timp. Este înrădăcinată în vechile culturi locale din
Mesopotamia Superioară. Cu toate acestea, primele elemente ale culturii sumeriene apar deja.
Din craniile de la înmormântări, s-a stabilit că sumerienii nu erau un grup etnic cu o singură rasă:
există atât brahicefalice („cu cap rotund”), cât și dolichocefalice („cu cap lung”). Totuși, acesta ar
putea fi și rezultatul amestecului cu populația locală. Deci, nici măcar nu le putem raporta cu
certitudine deplină la un anumit grup etnic. În prezent, se poate afirma doar cu o anumită certitudine
că semitii din Akkad și sumerienii din Mesopotamia de Sud s-au deosebit brusc unii de alții atât prin
aspectul lor, cât și prin limbaj. În cele mai vechi comunități din partea de sud a Mesopotamiei în
mileniul III î.Hr. NS. aproape toate produsele produse aici au fost consumate local și agricultura de
subzistență a predominat. Argila și stuful au fost utilizate pe scară largă. În cele mai vechi timpuri,
vasele erau turnate din lut - mai întâi manual, iar mai târziu pe o roată specială de olar. În cele din
urmă, o cantitate mare din cel mai important material de construcție a fost realizată din lut - cărămidă,
care a fost pregătită cu un amestec de stuf și paie. Această cărămidă era uneori uscată la soare și uneori
arsă într-un cuptor special. Până la începutul mileniului III î.Hr. e., includ cele mai vechi clădiri,
construite dintr-un fel de cărămizi mari, a căror latură formează o suprafață plană, iar cealaltă este
convexă. Descoperirea metalelor a făcut o revoluție majoră în tehnologie. Unul dintre primele metale
cunoscute popoarelor din sudul Mesopotamiei a fost cuprul, al cărui nume se găsește atât în limbile
sumeriene, cât și în cele akkadiene. Puțin mai târziu, a apărut bronzul, care a fost fabricat dintr-un aliaj
de cupru cu plumb, iar mai târziu cu staniu. Descoperirile arheologice recente indică faptul că deja la
mijlocul mileniului III î.Hr. NS. în Mesopotamia era cunoscut fierul, aparent meteorit.

Următoarea perioadă a arhaicului sumerian se numește perioada Uruk după locul celor mai importante
săpături. Această eră se caracterizează printr-un nou tip de ceramică. Vasele din faianță, echipate cu
mânere înalte și un gura lungă, reproduc probabil un prototip metalic antic. Vasele sunt realizate pe o
roată de olar; cu toate acestea, în ornamentația lor, ele sunt mult mai modeste decât ceramica pictată
din vremea lui El-Obeid. Cu toate acestea, viața economică și cultura și-au continuat dezvoltarea în
această eră. Este nevoie de pregătirea documentelor. În această privință, există încă o scriere picturală
(pictografică) primitivă, ale cărei urme au fost păstrate pe sigiliile cilindrice din acea vreme.
Inscripțiile au un total de 1.500 de personaje picturale, din care a crescut treptat scrierea antică
sumeriană.
După sumerieni, a rămas un număr imens de tăblițe cuneiforme de lut. Poate că a fost prima birocrație
din lume. Cele mai vechi inscripții datează din 2900 î.Hr. și să conțină înregistrări comerciale.
Cercetătorii se plâng că sumerienii au lăsat în urmă o cantitate uriașă de înregistrări „gospodărești” și
„liste de zei”, dar nu s-au obosit să scrie „baza filosofică” a sistemului lor de credință. Prin urmare,
cunoștințele noastre sunt doar o interpretare a surselor „cuneiforme”, majoritatea traduse și rescrise de
preoții culturilor ulterioare, de exemplu Epopeea lui Ghilgameș sau poemul „Enuma Elish” datând de
la începutul mileniului II î.Hr. Deci, poate citim un fel de rezumat, similar cu versiunea adaptativă a
Bibliei pentru copiii moderni. Mai ales având în vedere că majoritatea textelor sunt compilate din mai
multe surse separate (din cauza conservării slabe).
Stratificarea proprietății care a avut loc în cadrul comunităților rurale a dus la dezintegrarea treptată a
sistemului comunal. Creșterea forțelor productive, dezvoltarea comerțului și sclaviei și, în cele din
urmă, războaiele de pradă au contribuit la separarea unui mic grup de aristocrație stăpânitoare de sclavi
de întreaga masă de comune. Aristocrații care dețineau sclavi și parțial pământul sunt numiți „oameni
mari” (lugal), cărora li se opun „oameni mici”, adică membrii săraci liberi ai comunităților rurale.
Cele mai vechi indicii ale existenței statelor sclave pe teritoriul Mesopotamiei datează de la începutul
mileniului III î.Hr. NS. Judecând după documentele acestei epoci, acestea erau state foarte mici, sau
mai bine zis, formațiuni de stat primare, conduse de țari. Principatele care își pierduseră independența
erau conduse de cei mai înalți reprezentanți ai aristocrației stăpânești de sclavi, care purtau vechiul
titlu semi-grecesc „tsateshi” (epsi). Baza economică a acestor vechi state deținute de sclavi a fost
fondul funciar al țării, centralizat în mâinile statului. Terenurile comunale cultivate de țărani liberi
erau considerate proprietatea statului, iar populația lor era obligată să suporte tot felul de obligații în
favoarea acestuia din urmă. Dezunitatea orașelor-state a creat o problemă cu datarea exactă a
evenimentelor din Sumerul Antic. Faptul este că fiecare oraș-stat avea propriile cronici. Iar listele
regilor care au ajuns la noi sunt scrise în principal nu mai devreme de perioada akkadiană și sunt un
amestec de resturi de diverse „liste ale templelor” care au dus la confuzie și erori. Dar, în general, totul
arată astfel:

2900 - 2316 î.Hr. - perioada de glorie a orașelor-state sumeriene

2316 - 2200 î.Hr. - unirea sumerienilor sub conducerea dinastiei akkadiene (triburile semite din
partea de nord a Mesopotamiei de Sud au adoptat cultura sumeriană)
2200 - 2112 î.Hr. - Interregnum. Perioada de fragmentare și invazie a nomazilor-Kutii
2112 - 2003 î.Hr. - Renașterea sumeriană, o perioadă de cultură înfloritoare
2003 î.Hr. - căderea lui Sumer și Akkad sub asaltul amoriților (elamiți). Anarhie
1792 - ascensiunea Babilonului la Hammurabi (Vechiul regat babilonian)

După căderea lor, sumerienii au părăsit ceea ce a fost preluat de multe alte popoare care au venit pe
acest pământ - Religia.
 Religia sumerului antic.
Să atingem religia sumeriană. Se pare că în Sumer originile religiei aveau rădăcini pur materialiste și
nu „etice”. Cultul zeilor nu a avut ca scop „purificarea și sfințenia”, ci a fost destinat să asigure o
recoltă bună, succesele militare etc. ... Cea mai veche dintre zeii sumerieni, menționată în cele mai
vechi tăblițe „cu liste de zei” (mijlocul mileniului III î.Hr.), a personificat forțele naturii - cerul,
marea, soarele, luna, vântul etc., apoi au apărut zeii - patronii orașelor, fermierilor, păstorilor etc.
Sumerienii au susținut că totul în lume aparține zeilor - templele nu erau locul în care zeii erau
obligați să aibă grijă de oameni, ci grânarul zeilor - hambarele.
Principalele zeități ale Panteonului sumerian au fost AN (cer - masculin) și KI (pământ - feminin).
Ambele începuturi au apărut din oceanul primordial, care a dat naștere muntelui, din cerul și
pământul conectate ferm.
Pe muntele cerului și al pământului, Un conceput [zeii] Anunnaki. Din această unire s-a născut zeul
aerului - Enlil, care a împărțit cerul și pământul.

Există o ipoteză că la început menținerea ordinii în lume a fost funcția lui Enki, zeul înțelepciunii și al
mării. Dar apoi, odată cu apariția orașului-stat Nippur, al cărui zeu Enlil era considerat a fi, el a ocupat
locul de frunte printre zei.

Din păcate, niciun mit al creației sumeriene nu a ajuns la noi. Cursul evenimentelor prezentate în mitul
akkadian „Enuma Elish”, potrivit cercetătorilor, nu corespunde conceptului sumerienilor, în ciuda
faptului că majoritatea zeilor și comploturilor din el sunt împrumutate din credințele sumeriene. La
început a fost greu pentru zei, totul trebuia făcut de noi înșine, nu era nimeni care să le slujească. Apoi
au creat oameni care să se servească singuri. S-ar părea că An, ca și alți zei creatori, ar fi trebuit să
aibă un rol principal în mitologia sumeriană. Și, într-adevăr, era venerat, deși cel mai probabil
simbolic. Templul său din Ur se numea E. ANNA - „Casa AN”. Primul regat a fost numit „Regatul
Anu”. Cu toate acestea, conform ideilor sumerienilor, An practic nu intervine în treburile oamenilor
și, prin urmare, rolul principal în „viața de zi cu zi” a trecut către alți zei, conduși de Enlil. Totuși,
Enlil nu era atotputernic, deoarece puterea supremă aparținea unui consiliu format din cincizeci de zei
principali, dintre care se remarcau cei șapte zei principali „soarta hotărâtoare”.

Se crede că structura consiliului zeilor a repetat „ierarhia pământească” - unde conducătorii, ensi, au
condus împreună cu „consiliul bătrânilor”, în care s-a remarcat un grup dintre cei mai vrednici ..

Una dintre bazele mitologiei sumeriene, a cărei semnificație exactă nu a fost stabilită, este „ME”, care
a jucat un rol imens în sistemul religios și etic al sumerienilor. Într-unul dintre mituri, sunt numite
peste o sută de „ME”, dintre care mai puțin de jumătate au fost citite și descifrate. Aici concepte
precum dreptate, bunătate, pace, victorie, minciuni, frică, meșteșuguri etc. , totul într-un fel sau altul
legat de viața socială Unii cercetători cred că „eu” sunt prototipurile tuturor ființelor vii, iradiate de
zei și temple, „reguli divine”. În general, în Sumer, zeii erau ca oamenii. În relația lor există potrivire
și război, viol și dragoste, înșelăciune și furie. Există chiar și un mit despre un om care a posedat-o pe
zeița Inanna în vis. În mod remarcabil, întregul mit este impregnat de simpatie pentru o persoană. Este
interesant faptul că paradisul sumerian nu este destinat oamenilor - este locuința zeilor, unde tristețea,
bătrânețea, boala și moartea sunt necunoscute și singura problemă care îi îngrijorează pe zei este
problema apei dulci. Apropo, în Egiptul Antic nu exista deloc un concept de paradis. Iadul sumerian -
Kur - o lume subterană întunecată, unde trei servitori stăteau pe drum - „omul ușii”, „omul subteran
al râului”, „purtătorul”. Amintește vechiul grec Hades și Sheol al evreilor antici. Acest spațiu gol care
separă pământul de oceanul curat este umplut cu umbrele morților, rătăcind fără nicio speranță de
întoarcere și demoni. În general, opiniile sumerienilor s-au reflectat în multe religii ulterioare, dar
acum suntem mult mai interesați de contribuția lor la latura tehnică a dezvoltării civilizației moderne.

Povestea începe în Sumer

Unul dintre cei mai mari experți în Sumer, profesorul Samuel Noah Kramer, în cartea sa „History
Begins in Sumer”, a enumerat 39 de subiecte în care sumerienii au fost pionieri. Pe lângă primul sistem
de scriere, despre care am discutat deja, el a inclus roata, primele școli, primul parlament bicameral,
primii istorici, primul „almanah al fermierului” din această listă; în Sumer, a apărut prima dată
cosmogonia și cosmologia, a apărut prima colecție de proverbe și aforisme, s-au desfășurat pentru
prima dată dezbateri literare; imaginea lui „Noe” a fost creată pentru prima dată; aici a apărut primul
catalog de cărți, s-au vehiculat primii bani (sicli de argint sub formă de „bare în greutate”), au fost
introduse pentru prima dată impozite, au fost adoptate primele legi și s-au efectuat reforme sociale, a
apărut medicina și pentru prima dată s-au încercat realizarea păcii și armoniei în societate.

În domeniul medicinii, sumerienii au avut standarde foarte ridicate de la bun început. Biblioteca
Ashurbanipal găsită de Layard la Ninive avea o ordine clară, avea un mare departament medical, în
care erau mii de tăblițe de lut. Toți termenii medicali s-au bazat pe cuvinte împrumutate din limba
sumeriană. Procedurile medicale au fost descrise în cărți de referință speciale, care conțineau
informații despre regulile de igienă, despre operații, de exemplu, despre îndepărtarea cataractei, despre
utilizarea alcoolului pentru dezinfecție în timpul operațiilor chirurgicale. Medicina sumeriană s-a
distins printr-o abordare științifică pentru diagnosticarea și prescrierea unui curs de tratament, atât
terapeutic, cât și chirurgical.

Sumerienii au fost călători și exploratori excelenți - li se atribuie, de asemenea, invenția primelor nave
din lume. Un dicționar akkadian de cuvinte sumeriene conținea cel puțin 105 denumiri pentru diferite
tipuri de nave - în funcție de mărimea, scopul și tipul de marfă. O inscripție excavată la Lagash
vorbește despre posibilitățile de reparare a navelor și enumeră tipurile de materiale pe care
conducătorul local din Gudea le-a adus pentru a construi templul zeului său Ninurta în jurul anului
2200 î.Hr. Lărgimea sortimentului acestor produse este uluitoare - de la aur, argint, cupru - la diorit,
carnelian și cedru. În unele cazuri, aceste materiale au fost transportate pe mii de mile.
Primul cuptor de cărămidă a fost construit și în Sumer. Utilizarea unui cuptor atât de mare a făcut
posibilă coacerea produselor din lut, care le-au conferit o rezistență specială datorită stresului intern,
fără otrăviri cu aer cu pilule și cenușă. Aceeași tehnologie a fost utilizată pentru a topi metalele din
minereu, cum ar fi cuprul, prin încălzirea minereului la temperaturi de peste 1500 de grade Fahrenheit
într-un cuptor închis cu o cantitate redusă de oxigen. Acest proces, numit topire, a devenit necesar în
primele etape, de îndată ce s-a epuizat aprovizionarea cu cupru nativ natural. Cercetătorii metalurgiei
antice au fost extrem de surprinși de cât de repede au aflat sumerienii metodele de valorificare a
minereului, topirea și turnarea metalelor. Aceste tehnologii avansate au fost stăpânite de ele doar la
câteva secole după apariția civilizației sumeriene.

Și mai izbitor, sumerianii au stăpânit aliajele - procesul prin care diferite metale sunt combinate chimic
atunci când sunt încălzite într-un cuptor. Sumerienii au învățat cum să facă bronz, un metal dur, dar
practicabil, care a schimbat întregul curs al istoriei umane. Abilitatea de a fuziona cuprul cu staniul a
fost cea mai mare realizare din trei motive. În primul rând, a fost necesar să se selecteze un raport
foarte precis de cupru și staniu (analiza bronzului sumerian a arătat raportul optim - 85% cupru la 15%
staniu). În al doilea rând, nu exista deloc staniu în Mesopotamia (spre deosebire, de exemplu, de
Tiahuanaco) În al treilea rând, staniu nu apare deloc în natură. Pentru a-l extrage din minereu - piatră
de tablă - necesită un proces destul de complicat. Acesta nu este un caz care poate fi deschis accidental.
Sumerienii au avut aproximativ treizeci de cuvinte pentru diferite tipuri de cupru de diferite calități,
în timp ce pentru staniu au folosit cuvântul AN.NA, care înseamnă literalmente „Piatra Cerească” -
ceea ce mulți consideră că tehnologia sumeriană a fost un dar de la zei .
S-au găsit mii de tablete de lut care conțin sute de termeni astronomici. Unele dintre aceste tablete
conțineau formule matematice și tabele astronomice cu care sumerienii puteau prezice o eclipsă de
soare, diferitele faze ale lunii și traiectoriile planetelor. Studiul astronomiei antice a relevat acuratețea
remarcabilă a acestor tabele (cunoscute sub numele de efemeridă). Nimeni nu știe cum au fost
calculate, dar putem pune întrebarea - de ce a fost necesar?
„Sumerienii au măsurat creșterea și căderea planetelor și a stelelor vizibile în raport cu orizontul
pământului, folosind același sistem heliocentric care este folosit acum. Am adoptat, de asemenea,
divizarea sferei cerești în trei segmente - nord, central și sud (respectiv, din vechii sumerieni - „calea
lui Enlil”, „calea lui Anu” și „calea lui Ea”). În esență, toate conceptele moderne de astronomie sferică,
inclusiv un cerc sferic complet de 360 de grade, zenit , orizont, axe ale sferei cerești, poli, ecliptică,
echinocți etc. - toate acestea au apărut brusc în Sumer.

Toate cunoștințele sumerienilor cu privire la mișcarea Soarelui și a Pământului au fost combinate în

primul calendar din lume creat în orașul Nippur - calendarul solar-lunar, care a început în 3760 î.Hr.
Sumerienii au numărat 12 luni lunare, care au fost aproximativ 354 de zile și apoi au fost adăugate 11
zile suplimentare pentru a obține un an solar complet. Această procedură, numită intercalație, a fost
efectuată anual până când, 19 ani mai târziu, calendarul solar și cel lunar au fost aliniate. Calendarul
sumerian a fost compilat foarte precis, astfel încât zilele cheie (de exemplu, Anul Nou să cadă
întotdeauna pe echinocțiul de primăvară). Este surprinzător faptul că o astfel de știință astronomică
dezvoltată nu a fost deloc necesară pentru această societate nou-născută. În general, matematica
sumeriană avea rădăcini „geometrice” și este foarte neobișnuită. Personal, nu înțeleg deloc cum s-ar
fi putut naște un astfel de sistem numeric în rândul popoarelor primitive. Dar mai bine îl judecați singur
...
Sumerienii au folosit sistemul numeric sexagesimal. Pentru a reprezenta numerele au fost folosite doar
două semne: „pană” însemna 1; 60; 3600 și alte grade de la 60; „cârlig” - 10; 60 x 10; 3600 x 10 etc.
Notarea digitală s-a bazat pe principiul pozițional, dar dacă credeți că numerele din Sumer au fost
afișate ca puteri de 60, pe baza notării, atunci vă înșelați. Baza din sistemul sumerian este luată nu 10,
ci 60, dar apoi această bază este în mod ciudat înlocuită cu numărul 10, apoi 6 și apoi din nou cu 10
etc. Și astfel, numerele poziționale se aliniază în următorul rând: 1, 10, 60, 600, 3600, 36 000, 216
000, 2 160 000, 12 960 000.

Acest sistem greoaie sexagesimal le-a permis sumerienilor să calculeze fracțiile și să înmulțească
numerele cu milioane, să rădăcină și să expună. În multe privințe, acest sistem este chiar superior
sistemului zecimal pe care îl folosim în prezent. În primul rând, 60 are zece divizori primi, în timp ce
100 are doar 7. În al doilea rând, este singurul sistem care este ideal pentru calculele geometrice și de
aceea continuă să fie folosit în timpul nostru de aici, de exemplu, împărțind un cerc la 360 de grade.

Rareori ne dăm seama că nu numai pentru geometria noastră, ci și pentru modul modern de calculare
a timpului, datorăm sistemului numeric sumerian cu o bază șesagazimală. Împărțirea orei în 60 de
secunde nu a fost deloc arbitrară - se bazează pe sistemul sexagesimal. Ecourile sistemului numeric
sumerian au persistat în împărțirea zilei cu 24 de ore, anul cu 12 luni, piciorul cu 12 inci și în existența
duzinei ca măsură a cantității. Ele se găsesc, de asemenea, în sistemul modern de numărare, în care
numerele de la 1 la 12 sunt selectate separat, apoi urmează numere precum 10 + 3, 10 + 4 etc. Acum
nu mai trebuie să ne mirăm că zodiacul a fost și o altă invenție a sumerienilor, invenție care a fost
adoptată ulterior de alte civilizații. Dar sumerienii nu au folosit semnele zodiacului, legându-le de
fiecare lună, așa cum facem acum în horoscop. Le-au folosit într-un sens pur astronomic - în sensul
abaterii axei terestre, a cărei mișcare împarte ciclul complet de precesiune de 25.920 de ani în 12
perioade de 2.160 de ani. Odată cu mișcarea de douăsprezece luni a Pământului pe orbita sa în jurul
Soarelui, imaginea cerului înstelat, formând o sferă mare de 360 de grade, se schimbă. Conceptul de
zodiac a apărut prin împărțirea acestui cerc în 12 segmente egale (sfera zodiacului) de câte 30 de grade
fiecare. Apoi, stelele din fiecare grup au fost combinate în constelații și fiecare dintre ele a primit
propriul nume, corespunzător numelor lor moderne. Astfel, nu există nicio îndoială că conceptul de
zodiac a fost folosit pentru prima dată în Sumer. Schițele semnelor zodiacale (reprezentând imagini
imaginare ale cerului înstelat), precum și împărțirea lor arbitrară în 12 sfere, demonstrează că semnele
zodiacale corespunzătoare utilizate în alte culturi ulterioare nu ar fi putut să apară ca urmare a
dezvoltării independente.
 Alte relatări…
Autorii antici vorbesc foarte des despre Egipt, dar nu există informații despre Sumer și despre
sumerieni. Limba sumeriană este deosebită și absolut diferită de limbile semitice, care la momentul
apariției sale nu existau deloc. De asemenea, este departe de limbile indo-europene dezvoltate.
Sumerienii nu sunt semiti. Scrierea și limba lor (numele a fost dat tipului de scriere în 1700 de către
profesorul Universității Oxford T. Hyde) nu sunt legate de grupul etno-lingvistic semitic-hamitic.
După descifrarea limbii sumeriene la sfârșitul secolului al XIX-lea, numele acestei țări, Sin, ar, găsit
în Biblie, a fost în mod tradițional asociat cu țara sumerească.

Încă nu este clar ce a cauzat apariția sumerienilor în acele locuri - Potopul sau altceva ... Știința
recunoaște că sumerienii nu au fost probabil primii coloniști din Mesopotamia Centrală și de Sud. Pe
teritoriul Mesopotamiei de Sud, sumerienii au apărut nu mai târziu de mileniul IV î.Hr. NS. Dar de
unde au venit este încă necunoscut. Există, de asemenea, o serie de ipoteze cu privire la locul de unde
au provenit. Unii cred că ar putea fi platoul iranian, munții îndepărtați din Asia Centrală (Tibet) sau
India. Alții recunosc poporul caucazian în sumerieni (S. Otten). Alții încă îi consideră a fi locuitorii
originari ai Mesopotamiei (G. Frankfort). Alții vorbesc despre două valuri de migrație ale sumerienilor
din Asia Centrală sau din Orientul Mijlociu prin Asia Centrală (B. Grozny). Patriarhul „istoriei lumii”
moderne V. McNeill credea că tradiția scrisă sumeriană este în concordanță cu ideea că fondatorii
acestei civilizații au venit din sud pe mare. Ei au cucerit populația indigenă, „oamenii cu cap negru”
care au trăit anterior în valea Tigrului și a Eufratului. Au învățat să scurgă mlaștinile și să irige
pământul, deoarece cuvintele lui L. Woolley conform cărora Mesopotamia a trăit anterior în contextul
unei epoci de aur sunt cu greu exacte: „A fost un pământ binecuvântat ademenitor. A sunat și mulți au
răspuns la apelul ei ".

Deși, conform legendei, a existat odată Edenul. Locația sa este indicată în Geneza 2, 8-14. Alți
cercetători susțin că grădinile Edenului ar fi putut fi în Egipt. În literatura mesopotamiană nu există
nicio indicație a urmelor unui paradis pământesc. Alții l-au văzut la izvorul originii a patru râuri (Tigru
și Eufrat, Pison și Geon). Antiochienii credeau că cerul se află undeva în est, poate undeva unde
pământul se întâlnește cu cerul. Potrivit lui Ephraim Sirul, paradisul urma să fie situat pe o insulă - în
Ocean. Vechii greci și-au imaginat găsirea „paradisului”, adică sălașul postum al celor drepți, pe
insulele din ocean (așa-numitele Insule ale Fericiților). Plutarh, în biografia sa despre Sertorius, le-a
descris: „Sunt separați unul de altul printr-o strâmtoare foarte îngustă, sunt la zece mii de etape de
coasta Africii”. Clima de aici este favorabilă datorită temperaturii și absenței schimbărilor bruște în
toate anotimpurile. Paradisul era un pământ acoperit cu o grădină veșnic verde. Așa s-a văzut imaginea
ținutului promis, unde oamenii sunt plini și fericiți, mănâncă fructe la umbra grădinilor și a râurilor
răcoroase.

Cercetătorii au oferit hrană pentru noi presupuneri și ipoteze. În anii 50 ai secolului XX, o expediție
a danezilor condusă de J. Bibby a descoperit pe insula Bahrain urmele a ceea ce alții numeau imediat
casa ancestrală a civilizației sumeriene. Mulți au crezut că aici a fost localizat legendarul Dilmun.
Într-adevăr, surse atât de vechi precum poezia despre aventurile zeilor (mama pământ Ninhursag și
Enki, zeul patron al celui mai vechi oraș din Mesopotamia - Eridu), rescrisă în mileniul IV î.Hr. NS.
dintr-o sursă și mai veche, menționează deja o anumită țară arabă Dilmun. Poezia începe cu linii de
glorificare a acestei țări:

Dă orașe sacre lui Enki, Țara sacră a Dilmun, Sfântul Sumer îi dăruiește.

Țara Sfântă a Dilmun, Țara imaculată a Dilmun, Țara pură a Dilmun ...

Se pare că această „țară sacră și inocentă” a fost odată pe insula Bahrain din Golful Persic, precum și
pe ținuturile din apropiere ale coastei arabe. Nu există nicio îndoială că era renumită pentru bogăția
sa, comerțul dezvoltat, luxul palatelor sale. În poemul sumerian „Enki și Universul” se menționează,
de asemenea, un fapt binecunoscut că navele lui Dilmun transportau cherestea, aur și argint din Melluh
(India). Vorbește și despre misterioasa țară Magan. Dilmunii comercializau cupru, fier, bronz, argint
și aur, fildeș, perle etc. A fost cu adevărat un paradis pentru cei bogați. Să spunem, în secolul II î.Hr.
NS. un călător grec a descris Bahrainul ca o țară în care „ușile, pereții și acoperișurile caselor erau
incrustate cu fildeș, aur, argint și pietre prețioase”. Amintirea lumii uimitoare a Arabiei a durat foarte
mult timp.
 De-a lungul celor doua milenii de istorie babiloniana inregistrata, tara a experimentat doar doua
climaxuri de putere politica. Ele s-au intamplat, poate nu chiar accidental, la inceputul si la sfarsitul
acestei perioade de timp. Doua nume faimoase au caracterizat aceste doua perioade si acestea sunt
Hammurabi (1792-1750) si Nebucadnetar II (604-562 i. Cr. ).

Astfel prima dinastie din Babilon incepe in 1830-1530 i.Cr. Aceasta este prima mare perioada
de dezvoltare a civilizatiei babiloniene.1[2] Acum Babilonul isi dobandeste renumele printre alte
popoare. Cel mai important rege al acestei dinastii a fost Hammurabi (1792-1750). Cu Hammurabi a
inceput o noua civilizatie care, fara a inlatura mostenirea sumeriana, a format un nou stil de viata, un
om nou: babilonianul. El a extins granitele imperiului, inlocuind vechile cetati sumeriene cu altele
babiloniene. Hammurabi este desigur cel mai impresionanta si cea mai cunoscuta figura a Orientului
mijlociu din prima jumatate a mileniului al II-lea. El isi datoreaza reputatia marii Stele pe care a fost
gravat Codul lui Hammurabi. Regimul lui a marcat o perioada de mare prosperitate. Politic, puterea
Babilonului s-a extins peste Asiria si parte din Siria. Activitatea politica si militara a lui Hammburabi
a transformat orasul-stat in centrul unui imperiu. Economic Hammurabi a reorganizat si a imbunatatit
tara dezvoltand agricultura, prin construirea de diguri si multe noi canale. El a dat tuturor cetatilor-
state cucerite o limba comuna in administratie si comert.

Incepand cu 1600 i. Cr. pana la 1450 i. Cr. cultura babiloniana a intrat in declin, datorita
hurianilor si kasitilor ce au migrat in Mesopotamia si s-au stabilit acolo (ca stapanitori). Ceva timp
dupa 1500 i. Cr. limba in Imperiu era huriana.

A. Maretia Babilonului

Dupa prabusirea Sumerului, Babilonul incepe sa-si faca simtita prezenta din ce in ce mai mult
pe scena istoriei. Sub prima dinastie (1894 -1595 i. Cr.) el devine centrul politic si spiritual al
Babiloniei. Cetatea Babilon depaseste acum, ca numar de locuitori, vechi cetati precum Kis si Akkad,
rolul sau comercial in zona sporeste si se poate spune ca orasul cunoaste o epoca de aur ce se intinde
pe parcursul a mai bine de un mileniu.2[13]
 “Bab-ili”, “Tell Babili”, “Babilon”, cel mai vestit oras al antichitatii, inseamna intr-o traducere
exacta, “Poarta cerului”, “Poarta Divinitatii”, sau “Poarta lui Dumnezeu”. O denumire nu numai
simbolica, ci si incarcata de sensuri ce trimit din capul locului la interpretari care tin de cea mai veche
istorie a lumii si de straturile cele mai adanci ale mitologiei.

Babilon - cuvant ce primeste conotatii speciale, trimitand numaidecat cu gandul la o civilizatie

si la o cultura de mii de ani apuse, dar si termen care a generat aparitia in limba comuna a unui atribut:
“babilonie”.

Favorizat de pozitia sa geografica (aici se intalneau navigatorii si conducatorii caravanelor

comerciale care calatoreau spre sud, rasarit si apus), orasul Babilon cunoaste o dezvoltare rapida pe
toate planurile.

In perioada lui de maxima inflorire (cand era cea mai aglomerata asezare urbana din lume),
Babilonul avea 53 de temple ale zeilor locali si 1300 de altare inchinate zeilor populatiilor straine, iar
pe strazile si in casele lui se vorbeau cca. 20 de limbi diferite
 Babilonul a fost si a ramas in istorie “podoaba imparatilor, mandra coroana a caldeilor” (Isaia
13:19), locul celebrului Turn in care potrivit Bibliei, Dumnezeu a incurcat limbile celor ce cu trufie
voiau sa ajunga la cer, al celebrelor Gradini suspendate, minune a antichitatii, cu splendori si frumuseti
greu de inchipuit si de descris, centrul gandirii si intelepciunii careia stintele moderne ale lumii
(matematica, goegrafia, fizica, biologia, astronomia, astrologia) ii datoreaza enorm, dar si cetatea
acoperita de nisipurile desertului, ingropata ca intr-un mormant urias timp de mii de ani.

B. Aparitia primelor aglomerari urbane

In fiecare civilizatie reteaua interactiunilor sociale este articulata in cadrul canalelor bine stabilite
si sunt coordonate in o maniera caracteristica si unica. Nicaieri nu gasim o alglomeratie urbana mai
mare decat in Babilon si asa timpurie ca in istoria lui. Evident, o civilizatie ca cea mesopomotamiana,
a carei inregistrari merg mult mai departe decat altele, poate fi teritoriul perfect a cercetarii.

In cazul Babilonului trebuie sa tinem cont de ipoteza lui Leo Oppenheim cu privire la urbanizare,
conform careia comunitatea cetatenilor a fost alcatuita original din proprietarii de pamant, de gradini,
campuri si conace, situate de-a lungul canalelor naturale si depresiunilor, ce puteau fi lesne
perfectionate prin simple metode de irigatii si care cerea o forta de munca a membrilor familiilor,
iobagilor si sclavilor ce produceau hrana si cateva bunuri necesare pentru a suplinii nevoile stapanilor
de conace a caror statut era aproximativ asemanator cu acela al unui cuceritor. Crescand prosperitatea
si prestigiul, proprietarii de pamant au inceput sa mentina casele turn si imediat aproape de ele
sanctuarele si eventual si-au mutat resedinta lor principala intr-o aglomeratie de impreuna locuitori ce
crestea in jurul complexului. Aceasta dezvoltare naturala ar fi putut fi accelerata de presiunile generate
de dusmani sau de deteriorarea solului. Ea a rezultat in urgenta unei comunitati de persoane cu statut
egal in simbioza cu un centru cultic si mai tarziu cu un centru politic cu putere crescanda, palatul
regelui.

Dorinta de a decora temple si palate a atras comercianti ce au adus in economia capitalei nu doar
importuri tipice (metale, pietre pretioase), dar de asemenea articole de lux (parfumuri, vinuri, podoabe,
animale rare, mirodenii). Asa ca datorita noilor locuitori ai orasului ce vindeau si cumparau marfuri,
a aparut piata. Piata - centrul activitatii comerciale - functiona si ca han, loc de adapost pentru
comercianti.

Populatia oraselor creste mult si apare un adevarat exod rural. Orasul cu temple grandioase, cu
palate magnifice, devine un miraj care-i atrage si-i inghite pe cei de la sate intr-un amestec de rase,
etnii, limbii si credinte, amestec necunoscut pana atunci.
 Mai tarziu au aparut si zidurile cetatii ce erau de fapt mai mult decat o linie de demarcatei intre
oras si campurile deschise, mai mult decat o line de aparare. Ei erau trasatura caracteristica a
arhitecturii urbane. Marimea si forma lor declarau importanta si puterea orasului, portile lui
prezentau bogatia cu un monumentalism menit sa impresioneze vizitatorul si sa-i tina afara pe
dusmani.

Aglomeratiile urbane reprezinta o faza speciala in istoria tinutului Babilonian. Aparitia orasului,
care este de o complexitate mai mare decat un un sat, ii da putere politica, militara, fiscala mai mare.
E importat de stiut ca sistemul de strazi era asemenea unor circumvolutiuni, pornind dinspre centru
inspre ziduri. Aceasta asezare favoriza circulatia vestilor cu rapiditate - asemenea unor unde. Tinand
cont si de faptul ca pe zidurile cetati umblau carutele putem spune ca aveau un sistem de comunicare
nemaintalnit.

Urbanizarea ca un fenomen social a creat in fiecare civilizatie in care s-a materializat o proiectie
caracteristica in aspectul psihic a instalarii urbane. Aranjamentul cladirilor private si publice a orasului
si a interactiunilor arterelor de comunicare si fortificare reflecta nevoia si aspiratia comunitatii de a-si
gasi implinirea in cadrul unei structuri existente intr-o perioada si o regiune.

Este important a corela trasaturile specifice comune structurii urbane a civilizatiei babiloniene
cu atitudinea religioasa, legislativa, economica, stiintifica, artistica. Nu putem intelege Babilonul decat
daca realizam ca aglomeratia urbana a lui a fost cea care a determinat cursul religios, legislativ,
economic, stiintific, artistic. Din acest motiv vom studia aspectele enumerate mai sus, tinand cont tot
timpul de fenomenul urbanizari si al aglomeratiilor urbane - fenoment intalnit pentru prima oara in
Babilon.

3. Prezentarea religioasa

Fiind confruntat cu marile aglomeratii urbane omul, descoperindu-se in singuratatea lui, s-a
vazut nevoit sa-si inventeze zeii, panteon ce poarta amprenta lumii in care traieste. Ca mijloc de
aparare impotriva singuratatii, babilonianul a tinut ca sa-si aminteasca de zei la fiecare pas al vietii
sale. Din acest motiv nu putem separa religia de legislatie, de economie si comert, de stiinte si mai
ales religia de arta.

In literatura observam cel mai clar legatura dintre dimensiunea religioasa si dimensiunea
cotidiana. Creatiile literare cele mai reusite in cazul Babilonului sunt miturile, mituri ce poarta cu sine
explicarea conceptiei religioase babiloniene. In fapt miturile arata nevoia oamenilor de divin. De
aceea, in expunerea noastra vom tine seama de miturile primordiale sau altfel zis de miturile
existentiale babiloniene. Pe de alta parte, suntem nevoiti sa cautam in ele gandirea babiloniana
deoarece nu gasim in Babilon nici o carte, mai mult sau mai putin, “dogmatica” care sa defineasca
exact religia pentru noi.

Nu trebuie sa uitam ca vom survola o perioada de doua mii de ani. De-a lungul acestor ani s-au
produs mari miscari de populatii. Rezultatul a fost ca tot ceea ce aduceau aceste popoare era bine
primit, nimic nu era indepartat sau aruncat. Simbioza multor popoare a condus la un sincretism a carui
stagii de dezvoltare nu se pot cunoaste prea bine, in ciuda bogatiei de informatii.

Conceptia religioasa prezenta in Babilon o concepem ca un intreg, nu ca o insiruire de capitole

a unei expuneri. Dat fiind faptul ca aceasta religie are in centrul gandirii sale omul -omul cugeta despre
-, noutate acestei lucrari consta in faptul ca pornim in studiul nostru de la om si sa ajungem la tinta
cugetarii omului - Zei, precum si la relatiile ce exista intre ei.

A. Omul
 Omul ocupa un loc modest in acest univers creat pentru zei. De fapt toate miturile babiloniene
afirma ca omul a fost creat sa fie slujitor al zeilor.3[21] Zeul Ea daduse porunca zeitei Ninhursag sa
amestece cu argila sangele unui zeu sacrificat; atat un text bilingv din Asur cat si poemul Enuma Elis
dezvolta aceeasi tema a unui zeu sacrificat, din sangele caruia amestecat cu argila ar fi aparut oamenii.

De remarcat ca omul si zeii sunt din aceeasi esenta, nu cu totul deosebiti. Este de inteles de ce
omul este considerat a fi de aceeasi esenta cu zeii, tinand cont ca pentru babilonian zeii erau obiectul
gandirii sale nu Fiinta suprema ce i se reveleaza.

Chiar daca omul are in el origine divina (sangele lui Kingu), aceasta origine este totusi pacatoasa si
culpabila. In ceea ce priveste constitutia omului, se pare ca babilonieni nu au facut distinctie intre
“trup” si “suflet”. Sediul vietii era considerat de babilonieni ca fiind sangele sau respiratia.

B. Cosmogonia
Omul se afla in mijlocul universului si gandeste existenta lui. El gaseste sa explice ceea ce-l inconjoara
- cosmosul - ca fiind adevarata forta, generatoare oricarei existente, chiar si a zeilor.

Cosmogonia Mesopotamiei o putem gasi in poemul Enuma elish4[24] si in Epopeea lui

Ghilgames:

“In acele zile zile, acele vechi zile,

In acele nopti, acele vechi nopti,

In acei ani, acei vechi ani…..

Dupa ce Cele de sus au fost despartite de Cele de jos

Dupa ce Cele de jos au fost separate de Cele de sus”

Pentru babilonieni un abis de apa dulce nascuse pamantul, reunite intr-un tot, la inceput sub
forma de munte. Din unirea cerului si a pamantului se nascuse zeul Enlil, zeul atmosferei, ce a realizat
aceasta separare.

Odata cu inaltarea zeului Marduk se vorbeste de o noua creatie a lumii, opera a lui Marduk.5[27]
Asadar, universul este creat de o substanta divina, lumea este facuta din aceeasi materie ca si zeii,
creatura nu este diferita in natura ei de creator si pamantul este tot atat de divin ca si zeii.

Privind in acest fel raul nu este extrinsec lumii si zeilor, ci intrisec lor; nu este, cum afirmau
scolasticii evului mediu european, “absentia Dei”, ci raul este ca si la vechii egipteni, care adorau pe
Seth, zeu al dezordinii si al raului, parte integranta din lumea divina si umana, conceputa ca un intreg.

ste important sa retinem ca inaltarea zeului Marduk si aparitia regenerarii comologice apare
odata cu reorganizarea umana operata de Hamurabi pe pamant. Considerata a fi regenerare a lumii
vechi, o reorganizare umana, a servit drept model arhetipal al celei divine.

Asadar observam cum din nou omul viata sociala a omului isi pune amprenta asupra conceptiei
sale religioase.

C. Teogonia - Panteonul

Trebuie sa ne amintim ca babilonienii au aparut in contextul sumerian, preluand cultura si o parte

din panteonul sumerian, motiv pentru care putem vorbi aproape de o suprapunere in domeniul
teogonic.

Teogonic schema babiloniana apare asa: la inceput a fost zeita mama Nammu (marea
primordiala). Aceasta a dat nastere zeului An (zeul cerului) si zeitei Ky (zeita pamantului). Din unirea
lui An si Ky s-a nascut Innana (zeita dragostei) si Enlil (zeul aerului). Mai tarziu apare si Enki - zeul
vantului.

Prin anul 1700 i. Cr. ., in Babilon, Enlil cedeaza puterea, sau este inlocuit de fiul sau
Marduk,6[30] un zeu mai tanar, dar atotputernic. Marduk ajunge la rangul de zeu protector al
Babilonului, zeu suprem, zeul zeilor. Cultul lui Marduk era intretinut in toata Mesopotamia si in
tinuturile cucerite de Babilon.

Incercand o clasificare a principalilor zei putem spune ca sunt prezente trei grupe mari de
divinitati: a) cele ce corespundeau diferitelor parti constituente ale universului: cerul, pamantul, apa,
aerul; b) divinitatile astrale: soarele, luna, stelele; c)fortele naturii: fulgerul, tunetul, uraganele, focul.

Mitologia continua sa ne prezinte in cadrul panteonului babilonian o multime de zei, de

importante si ranguri diferite, aranjati piramidal. Diferiti autori ne spun ca ar fi prezenti in Babilon
sute de zei sau chiar mii de zei7[34]. Cel mai mare numar ne este redat de Basil T.A. Evetts, ce gaseste
ca ar fi pana la 65.000 de zei ai cerului si ai pamantului cunoscuti in Babilon.

Krauss Walter este de parere ca in aceasta explozie demografica a panteonului trebuie vazuta
expresia unei spaime paroxistice la care poporul a simtit nevoia sa desemneze un paznic ceresc chiar
pentru uneltele agricole.
 Explozia demografica a panteonului babilonian precum si preluarea unor noi zei de la popoarele
cucerite a insemnat desacralizarea panteonului. Din acest motiv spre deosebire de vechii greci la
inceputurile istoriei lor, sau de latini si mai ales de egipteni, zeitatile sumero-babiloniene au un
puternic caracter antropomorfic. Aproape putem spune ca si sunt esentialmente antropomorfi, avand
familie, copii, sotie, servitori, o casa, aventuri sentimentale. In arta statutara, zeii sunt reprezentati ca
oameni, insa, spre a-i distinge de acestia, ei au coarne fixate pe coafura.

Omul isi inchipuie panteonul, si il concepe asemenea lui, plin de vicii, plin de slabiciuni. Nu e
de mirare ca in asemenea context babilonianul gaseste ca dorintele zeilor sunt cel putin surprinzatoare
(pacatoase - evaluand din puct de vedere crestin).

Astfel Povestea unui om amarat ne spune motivele pentru care a fost pedepsit eroul povestirii:

“Ca unuia care n-a adus jertfa de bautura zeului

Si care la ospat n-a poftit zeita”

 Sincretismul prezent intoate domeniile vietii se reflecta astfel si in religios. Astfel zei babilonieni
erau adorati in tinuturile cucerite, dar si invers.8[39] Coabitarea oamenilor, coabitarea zeilor ilustreaza
spiritul de simbioza caracteristic poporului din “tara dintre cele doua fluvii”.

Observam ca aglomeratia urbana prezenta in Babilon, este bine reflectata in aglomeratia

existenta in spatiul celestru, punct in care Jean Bottero este de aceeasi parere.

D. Soteriologia

Pentru a se simti in siguranta, babilonianul si-a construit o soteriologie a sa. Aceasta soteriologie
o gasim evidenta in Mitul lui Athrahasis, mit ce prezinta salvarea lui Athrahasis din potop. Ca fir
narativ acest mit se apropie foarte mult de tabloul biblic al lui Noe.

Chiar daca nu prezinta salvarea intregii umanitati, mitul are accente soteriologice. In cazul
babilonienilor nu poate fi deloc vorba de o salvare din pacat, gen iudeo-crestina, deoarece sitemul lor
nu contine notiunea de pacat, asadar salvarea pentru ei consta in a sti ca unii zei sunt de partea lor.
 Daca in cazul crestinului soteriologia are cea mai mare importanta in viata viitoare, am putea
spune ca soteriologia babiloniana are importanta pentru viata aceasta; babilonianul are nevoie de vreun
zeu care sa fie de partea lui in nevoia sa tulburatoare - singuratatea.

E. Mantica si magia babiloniana

Omul confruntat cu algomeratia urbana, si totusi singur, proiecteaza o antropologie, o

cosmologie, o teogonie, o soteriologie, dar toate acestea nu au sens fara comunicarea cu divinitatea.
Obisnuit cu un sistem de comunicare umana complex si rapid, omul pretinde sa comunice la fel de
bine si cu divinitatea.

Comunicarea prezenta pe orizontala isi pune amprenta asupra comunicarii pe verticala (cu zeii).
Si in acest aspect observam cum pamantescul modeleaza celestul.

Punand accentul asupra omului, gandirea religioasa babiloniana scoate in evidenta limitele
posibilitatilor umane. Babilonianul face parte dintr-un univers unificat de omologii, el traieste intr-un
oras care constituie o imago mundi, ale carui temple ziggurate reprezinta “centre al lumii”, si prin
urmare, asigura comunicarea cu cerul si cu zeii. Babilonul era un Bab-ilani, o “Poarta a zeilor”, caci
pe acolo zeii coborau pe pamant. Numeroase sanctuare se numeau “Legatura Cerului cu Pamantul”.
 Pe de alta parte, intrucat zeii sunt responsabili de ordinea cosmica, oamenii trebuie sa le urmeze
poruncile, caci ele se refera la norme, la decretele, me, care asigura atat bunul mers al lumii cat si al
societatii umane. Omul fiind creat sa fie sluga credincioasa a zeilor trebuia sa asculte de poruncile lor.
Se considera ca zeii isi exprimau ordinele si vointa lor prin felurite “semne”, prin vise, prin oracole.
Aceste semne ale vointei zeilor puteau fi foarte diverse, unele fenomene erau prin excelenta
considerate “semne divine”.

Astrologia in special, adica cercetarea miscarilor astrelor pe firmament, era considerata cea mai
sigura si mai direct observabila forma de exprimare a vointei zeilor.

Babilonienii vietuiau intr-o permanenta teama de a nu gresi inaintea zeilor rai si cruzi, ce dadeau
porunci exprimate criptic si putin inteligibil. De aici necesitatea de a observa cu mare luare-aminte si
minutios fenomenele din natura, care puteau avea un sens, un inteles tainic si sa exprime o porunca a
zeilor.

In “Povestea unui amarat” acesta exclama, aratand cat de greu e de cunoscut vointa si poruncile
zeilor:

“Ce e bun in fata sa (a omului) este rau pentru zeu,

Ceea ce e rau in mitea lui este bun pentru zeul sau.

Cine poate intelege planul zeilor in mijlocul cerului?

Planul zeului e o apa adanca; cine o poate cuprinde?

Unde a invatat omenirea cea redusa care-i calea cerului?”

 Astfel babilonienii au putut face progrese stiintifice si de aceea au ajuns la concluzii foarte
interesante in astrologie, alchimie, medicina, fiindca au trebuit sa observe cu cea mai mare grija
fenomenele din natura, ca sa distinga in ele poruncile zeilor.
 Dealtfel si Rene Labat sesizeaza in Istoria generala a stiintei cu privire la Mesopotamia ca:

“Este in afara de orice indoiala ca studiul comportamentului natural sau insolit al

animalelor domestice sau salbatice, al fenomenelor regulate sau bizare ale vietii
vegetale, al particularitatilor regnului mineral, al configuratiilor astrale sau chiar al
raporturilor dintre aparenta fizica si caracterul omului, a dezvoltat la prezicator o
cunoastere aprofundata a realului.”

Pe de alta parte, ca in orice comunicare, mesajul nu venea doar din partea zeilor catre om, ci si
omul comunica zeilor dorintele sale. Exista si o alta atitudine in relatiile dintre om si divinitati, aceea
magica, in care omul crede ca poate impune, da porunci si sa ordone puterilor divine sa i se supuna
lui, sa-i indeplineasca dorintele.

Particularizand, deseori magia era folosita pentru a aduce ploaia, pentru a incuraja fertilitatea
solului, pentru vindecarea oamenilor si a animalelor.

In perioada babiloniana se remarca in Mesopotamia inmultirea practicilor magice si dezvoltarea

disciplinelor culte, ce vor deveni mai tarziu populare in toata lumea asiatica si mediteraneana.
 F. Eterna reintoarcere sau viata dupa moarte

Asa cum rezulta din marturii este evident ca babilonienii nu credeau in viata dupa moarte de aceea
principiul lor calauzitor era hic et nunc (aici si acum). Asa intelegem de ce babilonienii erau adepti ai
gandirii hedoniste, ce sfatuiau pe om “sa cante si sa joace zi si noapte.” Lipsa vietii dupa moarte ii
determina sa se teama de moarte si sa considere viata scumpa pentru ei.

Totusi, prima capodopera a literaturii universale lasa de asemenea sa se inteleaga ca, fara ajutorul
zeilor, unele fiinte ar fi susceptibile sa obtina nemurirea, cu conditia sa iasa victorioase din anumite
probe initiatice. Inevitabilitatea mortii e totusi accentuata , motiv pentru care Ghilgames este sfatuit
astfel:

“Cand zeii i-au faurit pe oameni, ei au harazit oamenilor moartea, viata au

pastrat-o pentru ei. Tu Ghilgames, satura-ti pantecele, fii vesel ziua si noaptea.
 Fa sarbatoare din fiecare zi, canta si joaca ziua si noaptea….”

In cele mai bune cazuri babilonienii socoteau ca viata de apoi consta intr-o salasluire in intunerec,
unde cel raposat se hraneste cu praf.Babilonienii au incercat sa compenseze lipsa vietii dupa moarte
prin mitul eternei reintoarceri.

Schimbarea zilei cu noaptea, alternanta anotimpurilor in fiecare an, a vegetatiei cu uscaciunea,

revarsarea periodica a Tigrului si a Eufratului, toate aceste reveniri anuale a unor schimbari in natura
au intarit convingerea ca timpul se scurge nu liniar, istoric, ci el se roteste circular, ciclic. Asa a luat
nastere, probabil, la sumerieni si babilonienei, cel dintai invatatura vesnicei reintoarceri.

Pentru babilonian, universul este etern, dar el este nimicit si recladit periodic in cursul unui “mare an”.
Nu este vorba numai de nihil novi sub sole, adica orice eveniment a mai fost odata, s-a mai intamplat
odata, ci in aceasta doctrina a vesnicei reintoarceri se afirma revenirea acelorasi evenimente in cadrul
unui alt ciclu sau “an mare”; caci orice existenta terestra a mai fost si va mai fi odata, identica, asa
cum luna plina a mai fost odata.

Nu putem sa nu urmarim impactul acestei conceptii in gandirea filosofica ulterioara si sa nu observam

ca a fost preluata si de Heraclit si domina gandirea cosmogonica a stoicismului. Aceeasi “eterna
reintoarcere” o intalnim si la Pitagora, care credea in reluarea de catre toate fiintele a existentei la
anterioare in cadrul altui ciclu.

Concluzie

In concluzie putem spune ca marea aglomeratie urbana si-a pus amprenta asupra gandirii
babiloniene. Astfel, omul isi concepe un sistem in care punctul de referinta este chiar el. De aici incepe
explicarea lumii in care traieste (cosmogonia) continuand cu necesitatea existentei unor fiinte ce ii
sunt superioare, mai putin limitate si pot chiar sa fie de partea lui uneori - zeii. Lumea zeilor, lumea
de dincolo, o reflecta fidel pe cea in care traieste babilonianul, din acest motiv in panteon au loc toti
zeii tuturor popoarelor. Simtind nevoia de siguranta, babilonianul isi concepe soteriologia sa, ca
raspunzandu-i nevoii de siguranta si de a se sti aparat.
 Din acelasi motiv al suprapunerii lumii de jos peste cea de sus, babilonianul are un sistem de
comunicare cu zeii bine pus la punct, percepand poruncile lor si transmitandu-si mesajele prin mantica
si magie.

Lipsa vietii dupa moarte e compensata la babilonieni de presupusa eterna reintoarcere si

regenerare a lumii, ce nu putem sa nu observam ca concomitenta cu reorganizarea facuta de
Hammurabi si similara sarbatorii Anului Noului pin care totul se regenereaza periodic.

Asadar, putem spune ca urbanizarea este factorul principal ce si-a pus amprenta asupra
dezvoltarii sistemului babilonian de gandire; sistem ce a determinat apoi toate domeniile vietii
babiloniene.

4. Legislatia

In contextul aparitiei marilor orase, in care fiecare avea propriile lui obiceiuri, cu propiile lui standarde
de morala si de conduita, nevoia unui standard de dreptate era puternic resimtita.

Pe de alta parte, in contextul in care omul isi gandeste cosmosul ca existand dupa anumite legi
neschimbabile si lumea zeilor functionand exact ca o imparatie, el simte nevoia ca sa preia si in
imparatia de jos un sistem de legi in fata caruia nimenui sa nu faca exceptie. Din acest motiv
babilonienii considera ca legile regelui sunt poruncile zeilor, regele putand descifra voia zeilor si o
poate transmite oamenilor.

In acest context Hammurabi raspunde nevoii de a avea un Cod de legi si asa apare vestitul Cod al lui
Hammurabi.

Chiar privind la forma acestui cod ne putem da seama ca a avut o mare importanta pentru cetatenii
cetatii Babilon si ai Imperiului babilonian. Codul a aparut pe o placa mare de diorit, inalta de 25 m si
lata de 1,90 la baza si 1,65 la partea superioara, fiind expus in centrul orasului, ca sa fie vazut de toti
localnicii si vizitatorii cetatii. Se pare ca era prezent in marile orase ale imperiului ca semn al domniei
babiloniene.

Codul lui Hammurabi, chiar nu este atat de original pe cat s-a crezut la inceput, el preia percepte si
principii ale unor coduri sumeriene mai vechi, reprezinta un punct de reper atat in civilizatia, cat si in
topografia orasului.

Suveranul isi motiveaza cu precizie gestul de a fi elaborat Codul, zicand ca a facut-o “ca sa nimiceasca
pe cel rau si viclean, ca cel puternic sa nu asupreasca pe cel slab”

Codul cuprindea intr-o sistematizare moderna 282 articole. Mai intai sunt enuntate normele si
principiile de judecata - procedura, cum o numesc juristii de azi, dupa care sunt stabilite relementarile
referitoare la furt (art. 6-13), la pedepsele aplicate hotilor de sclavi, de copii ori tainuitorilor scclavilor
fugari (art. 14-20). Urmatoarele 16 articole vizeaza armata, cu drepturile si indatoririle soldatilor
(inclusiv regimul proprietatilor funciare). In continuare (art. 42-47) se stabileste statutul juridic al
arendasilor funciari, cel al creditorului asupra roadelor de pe terenurile care i-au fost date in gaj (art.
53-56) pedepsele aplicate celor ce incalca regulile de folosire corecta a canalelor de irigatii.

Dupa ce se precizeaza in ce fel sunt ocrotiti de lege proprietarii funciari in caz de pagube aduse de
animale si ce drepturi au proprietarii de gradini, Codul se ocupa in 35 de articole de proprietatea
imobiliara si de camata. Articolele 100-116 vizeaza comertul, 127-195 familia, 196-225 siguranta si
integritatea corporala a persoanei. Celelalte, pana la sfarsitul Codului, au in vedere ocrotirea stapanilor
de sclavi, raspunderea juridica a arhitectilor si constructorilor de vase, conditiile unor contracte de
inchiriere si conditia sociala a sclavilor.

Valoarea Codului lui Hammurabi consta in aceea ca spre deosebire de legile mesopotamiene
anterioare, incomplete in reglementarile pe care le cuprindeau, cu totul locale in privinta sferei lor de
aplicare si mai mult etice decat juridice in cuprinsul lor, Codul lui Hammurabi reglementeaza cele mai
importante si uzuale institutii juridice, are un caracter pur juridic si o sfera de aplicare generala pe
teritoriul imperiului de curand format.

Asadar, Codul lui Hammurabi ramane un reper in istoria dreptului universal, fiindca ideea unei legi
scrise a fost una din cele mai mari cuceriri ale gandirii orientale, caci fundamenta universalitata
dreptului si garanta obiectivitatea judecatii, era o arma indreptata impotriva arbitrariului.

Asa cum am mai zis-o, aglomeratia urbana a fost cauza aparitiei unei legislatii valabile pentru toti
cetatenii intr-un oras in care “fiecare avea legea lui”.

5. Economia si comertul

Datorita legislatiei puse in vigoare de Hammurabi orice tranzactie avea un contract al ei,
contracte ce ne pot sluji drept dovada a dezvoltarii vietii economice si comerciale.

Principala ocupatie a oamenilor era agricultura. Solul era foarte fertil atata timp cat era irigat
printr-un sistem eficient de canale. Principala cereala a Mesopotamiei era orzul, dar graul si secara
erau deasemena cunoscute. Vinul era cunoscut inca din timpul sumerienilor. Alte plante cultivate sunt
susanul - pentru ulei -, rodii, duzi.9[64]
 Canalele de irigatii nu doar ca erau baza prosperitatii agricole, ci erau cai de comert. Slepuri mari
pline cu ulei, cereale si alte articole treceau continuu de-a lungul lor. In cazul regiunilor inaccesibile
pe apa, caravanele erau cele ce carau produsele.

Vorbind despre comertul international putem spune ca “tara dintre cele doua fluvii” era lipsita
de minereuri, de piatra si chiar de lemn, palmierul nefiind un bun material de constructie.10[66] Chiar
daca nu au avut resurse minerale, ei au stiut sa progreseze. Babilonienii au stiut foarte curand sa
remedieze aceste deficiente. Din Africa au importat aur si fildes, din Siria si Liban marmura si lemn
de constructii, din Cipru bazalt si cupru, din Anatolia au adus argint, cupru si calcar, iar din est (Persia,
Elam, Afganistan si chiar India) au obtinut lemn de constructii si diferite minereuri.

Dupa cum se vede, Babilonul, chiar de la inceput, a trebuit sa se deschida spre lume pentru a putea
supravietui. Este evident ca odata cu deschiderea spre lume in domeniul marfurilor, Babilonul a
importat si exportat totodata si gandirea altor popoare, sau chiar zeii lor.
 Odata ce isi schimbau bunurile si ideile/ dumnezeii putem vorbi de un fenomen de o dubla
importanta: intai ei importau zei (ceea ce ducea la sincretism religios, apoi ei exportau zei si idei (ceea
ce insemna ca aveau impact in intreaga lume a acelor vremi si chiar multe secole dupa aceea).

6. Stiinta

A. Matematica

Intai trebuie sa spunem ca babilonienii sunt cei ce au descoperit sistemul sexazecimal (folosit si
astazi de noi in masurarea timpului), precum si pe cel zecimal (fundamental in aritmetica noastra).

Tabla inmultirii si cea a a impartiri sunt cunoscute tot datorita lor. Deasemena ei cunosteau
ridicarea la putere si extragerea radacinii patrate, fiind folosite la masurarea suprafetelor si a
volumelor. Calculele mergeau pana acolo incat, asa cum mentioneaza si Constantin Daniel,
babilonienii rezolvau pana si ecuatii de gradul 8.
 Babilonienii sunt primii care au elaborat manuale continand probleme de geometrie. La ei apar
teoreme geometrice similare cu cele ale a lui Euclid si Pitagora. De la ei ni se pastreaza harti geografice
si planuri ale terenurilor.

Este de remarcat ca babilonienii foloseau matematica ca pe un fapt practic, nu ca pe o dovada

formala. Foloseau matematica la impartirea terenurilor (intr-un spatiu in care totul era inghesuit,
exactitatea matematica era de mare pret), geometria in constructii (in cazul monumentalelor cladiri era
nevoie de exactitate, aproximatia nu ar fi conferit rezistenta necesara).
B. Astronomia
 Este foarte placut ca in acel tinut calduros, senin si intins, odata cu racoarea serii sa privesti cerul
si miscarea astrelor.

Dezvoltarea astronomiei a pornit din doua nevoi: intai astronomia era strans legata de astrologie -
pentru a cunoaste vointa zeilor babilonienii si viitorul practicau astrologia -, de asemenea a pornit de
la nevoia reala de a cunoaste timpul, vremurile, anotimpurile, in legatura strasa cu planificarea unor
lucrari, stabilirea exacta a momentului potivit pentru semanat, cules, etc.

Astfel, una din marile realizari ale babilonienilor, de care beneficiem si azi, ramane calendarul. In
stransa legatura cu el ziua, ora, minutul erau impartite in baza 6, la fel ca si astazi. Evident intocmirea
calendarului babilonian se baza pe observatii astronomice, riguroase si indelungate pe care - potrivit
opiniei unor cercetatori - preotii templelor le faceau sile si nopti la rand de pe terasele ziguratelor (cum
ar fi Turnul Babel).
 In Babilon apare prima harta cereasca si in legatura cu aceasta primul zodiac.11[74] Se pare ca
in Babilon existau importante scoli de astronomie, cu manuale de astronomie si astrologie, cu statistici
si rapoarte.

Fiind in stransa legatura cu astrologia, astronomia a avut un aport in conceptia religioasa

babiloniana.

C. Medicina

Medicina babiloniana era apreciata chiar si peste hotarele imperiului prin metodele si tratamentele ei.

Vorbind despre medicina, este greu de distins care era domeniul specific de lucru al preotilor, al
magilor, al vracilor sau al medicilor si care aveau mai multa cautare.

Cu toate acestea, tagma medicilor se bucura de o mare atentie din partea regelui, de vreme ce
Codul lui Hammurabi contine noua articole care se refera la medici in special.
 E deajuns sa citam un articol din codul lui Hammurabi, ca sa observam “atentia” de care se
bucurau doctorii: “Daca un medic a facut cuiva o operatie grea cu cutitasul de bronz, dar omul acela a
murit sau i-a deschis orbita ochiului cu cutiasul de bronz, insa a spart ochiul pacientului sa i se taie si
lui mana”.12[75]

Cu toate acestea nu lipseau curajosii, de vreme ce au ajuns pana la noi autentice tratate de
medicina in care accentul principal era pus pe stabilirea cat mai exacta a diagnosticului, de care,
credeau medicii, depindeau succesul ori esecul tratamentului aplicat.

Din incercarea lor de a diagnostica ne-au ramas marturii comform carora printre alte simptome,
sindromuri si boli, durerile de cap, febra, erau de-asemenea comune sinusitele, reumatismele, paralizii,
pare-se si tuberculoze. Infectii ale ochilor, urechilor, complicatii ale organelor interne, icter si
dizenterie. Imbolnavirea mentala era cu bine cunoscuta si variate nevroze si psihoze sunt cunoscute.
Ca exemplu de psihoza nu trebuie sa ne referim decat la traditia biblica ce-l prezinta Nebucadnetar ca
suferind de licantropie. Ca e adevar sau realitate nu ne intereseaza, important e ca stim ca in vechea
lume era cunoscuta o astfel de boala. De asemenea marturiile arheologice spun despre alti membrii ai
familiei regale ca “si-au schimbat mintea”.

In ce priveste tratatratamentul, medicamentele lor erau fabricate din ierburi, minerale, substante
de origine animala. Toate acestea nu erau puse la intamplare, ci era o exactitate uimitoare, mergandu-
se pana acolo ca se prezicea si cel mai potrivit moment la zilei pentru culegerea plantelor ce intrau in
compozitia unor medicamente.

O examinare a textelor ce privesc medicina, distrug imaginea populara a unei lumi vechi ca un
popor al unei epoci de aur, fiind fericiti, si alcatuind o umanitate sanatoasa, libera de inhibitii, fara
griji si fara dorinte.

Cu toate acestea multe retete au un caracter pur magic; asa, de pilda, se recomanda in scopuri
terapeutice limba de soarece, par de caine, corn de cerb, ureche de taur galben, ochi de gaina, etc.
Cu toate ca a existat o medicina bazata pe criterii stiintifice, in conceptia babilonienilor imbolnavirea
insemna o stricare a armoniei dintre om si zeu, prin interventia unor forte necorespondente -demoni si
spirite rele. Respectivele puteri nocive nu puteau fi alungate decat prin unele substante vegetale sau
minerale corespondente, acte ce ramaneau in seama vracilor.

Asadar observam ca medicina babiloniana a fost inaintata stiintific, fiind baza a ceea ce se cunoaste
azi in medicina contemporana.

In concluzie putem spune ca stiintele in Babilon s-au dezvoltat in stransa legatura cu nevoile practice
ale cetatenilor, dar si ca un efect al conceptiei lor religioase. Probabil cel mai important de retinut este
ca matematica, astronomia, medicina sunt raspunsul inteligentei umane, un mod prin care oamenii
incercau sa se relationeze la zei.

De asemenea nu putem ignora faptul ca descoperirile babiloniene in domeniul matematicii,

astronomiei, medicinei sunt baza intelegerii si utilizarii stiintelor actuale.

7. Arta
 Din inceput ceea ce ne izbeste privirile si ne fascineaza mintea la contactul cu Babilonul este
arta sa, neintrecuta de nici o alta civilizatie a antichitatii. Cine nu a auzit de Turnul Babel, de Cetatea
Babilonului, de Gradineile suspendate ale Babilonului, sau de Epopeea lui Ghilgames, de Enuma Elis
si de vestitul Cod al lui Hammurabi?

Babilonul nu poate fi studiat fara sa a intelege importanta artei in viata cetateanului, fara a
intelege ce l-a determinat sa creeze arta si cum si-a atins sau nu scopul.

Arta e pentru babilonian reflectarea conceptiei sale religioase. Modelul religios babilonian nu
oferea perspectiva vietii dupa moarte, ci doar ca un subterfugiu exista perspectiva vesnicei reintoarceri.
Babilonianul a cautat sa-si dobandeasca nemurirea (intr-un fel) prin operele de arta lasate, si putem
zice ca din acest motiv el a excelat in arhitectura grandioasa, neramanandu-i descoperit domeniul
literaturii, sau al picturii si sculpturii.

“Si au mai zis: 'Haidem! Sa ne zidim o cetate

si un turn al carui virf sa atinga cerul,

si sa ne facem un nume, ca sa nu fim imprastiati

 pe toata fata pamintului.'” Genesa 11:4

A. Arhitectura

Impresia generala data de arhitectura mesopotamiana este una de solemnitate monumentala. Nu este
urmarita expresia subiectiva si spontana a unui artist individual, ci o celebrare oficiala a unor
evenimente mari si manifestari a marilor idealuri a intregii natiuni. Artistii nu incercau sa prinda
viziunea lor personala si sa reprezinte obiectele asa cum le vedeau ei, ci cautau sa reprezinte natiunea
in intregul ei.

Marile constructii ale Babilonului sunt impresionante nu prin eleganta si gratia stilului lor, ci
prin simetria, ritmul, masivitatea si maiestuozitatea formelor.

Incepem sa prezentam latura artistica a babilonului pornind chiar de la ceea ce izbeste in primul
rand trecatorul: Cetatea Babilonului si zidurile ei.

Conform spuselor lui Herodot, Cetatea Babilonului era inconjurata de ziduri in forma de
patrulater, cu singura latura de 22 de kilometri, ceea ce ar insemna o suprafata de 484 km. Istoricul
grec Ctesias, care a trait 50 de ani dupa Herodot, este mai modest in acest sens si da latura patrulaterului
ca fiind de 17,3 km, ceea ce ar insemna o suprafata de cca. 300 km Facand o comparatie: Bucurestiul
actual se intinde pe o suprafata de cca 227 km2, si nu se poate spune ca ocupa un spatiu modest in
raport cu alte metropole europene. Probabil suprafata Babilonului ni se poate pare totusi putin
uimitoare, in comparatie cu orasele din ziua de azi, dar sa nu uitam ca ele nu sunt inconjurate de ziduri.
De aceea Wolf Schneider are dreptate cand scrie ca “Un teritoriu orasenesc imprejmuit de ziduri, de
marimea Babilonului, n-a mai existat probabil dupa el si nici vechea Roma… nu egala nici pe departe
Babilonul in privinta intinderii.”

Zidurile Babilonului (conform lui Herodot) aveau o grosime de 27 de metri si o inaltime de 100
de metri, avand 360 de turnuri (de ermarcat ca cifra are implicatii astrologice). La prima vedere toate
aceste date par exagerate, dar descoperirile arheologice de la inceputul secolului nostru au afirmat
datele calatorului grec.

Zidurile erau atat de late incat o caruta trasa de patru cai putea sa intoarca pe ele. De fapt zidurile
erau in asa fel concepute incat sa poata merge caruta pe ele si sa dea alarma in cazul in care erau
atacati.
 Zidurile aveau si functia de comunicare in Babilon; o tura de cetate pe la cele 360 de turnuri
raspandeau zvonurile cu rapiditate uluitoare. Chiar daca pare prea curajos spus, zidurile aveau la
babilonienii functiunea pe care o are la noi mass-media.

Trebuie sa recunoastem ca aceste ziduri erau de necucerit, deoarece un oras puternic si bine
informat nu putea avea probleme.

Un alt obiectiv care ne uimeste prin maretia sa sunt Gradinile suspendate ale Semiramidei.
Aceste gradini aveau latura de 123 metri, treptele gadeau acces teraselor succesive, asezate unele peste
altele astfel incat, in ansamblu, formau imaginea unui amfiteatru. Aceste platforme erau sustinute de
coloane care, ridicandu-se gradat din distanta in distanta, suportau toata greutatea plantatiilor; coloana
cea mai inalta de 23 m suporta partea superioara a gradini. Zidurile, solid construite, aveau o grosime
de 6,8 metri. Platformele erau construite din blocuri de piatra, a caror lungime era de 5 metri si late de
1,23 metri. Aceste blocuri erau acoperite de un strat de tresti imbibate in asfalt; acestea erau acoperite
cu foi de plumb, pentru a impiedica infiltrarea apei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant
vegetal suficienta pentru ca cei mai mari arbori sa prinda radacini.
 Inaltimea intregilor gradini suspendate e cu adevarat impresionanta: 77 metri - corespondentul
aproximativ al unui bloc cu 20 de etaje.

Amintindu-ne de clima fierbinte a Babilonului, sub razele toride ale soarelui, pe campia neteda,
fara umbra si cu o vegetatie arsa, imaginea acestor Gradini suspendate, promitatoare de umbra
racoroasa, fructe si mireasma, ni se par cu adevarat una din cele “sapte minuni ale lumii antice”.13[88].

O alta constructie mareata al lumii babiloniene este Turnul Babel . Turnurile in trepte, sau
ziguratele, sunt constructii tipic mesopotamiene. Cea mai vestita dintre toate constructiile de acest fel
si cea mai mare este Turnul Babel. Turnul avea 7 etaje cu baza de 90 de metri, iar celelalte etaje aveau
baza din ce in ce mai mica. Se asemana foarte mult cu o piramida in trepte. Inaltimea turnului era de
91 de metri, ceea ce ii dadea, de departe, senzatia de cubicitate - tinand cont ca si baza avea laturile de
90 de metri, iluzia fiind data prin retragerea foarte redusa a treptelor.
 Turnul pare a avea functie religioasa, tanand cont ca ultimul etaj era templul lui Marduk. De
asemenea turnul era folosit, dupa cum zic cei mai multi autori, ca observator astronomic (ceea ce are
iarasi implicatii religioase - vezi subcapitolul “Astronomia”).
 Din arhitectura babiloniana mai amintim doar Poarta zeitei Istar - o adevarata minune a artei
mesopotamiene, Templul lui Marduk si Palatul lui Nebucadnetar - un intreg compex, sau mai degraba
o citadela. Chiar daca si acestea sunt minuni ale geniului creator babilonian, nu constituie obiectul
lucrarii noastre a le prezenta, motivul principal fiind ca ele nu au ramas impregnate in memoria
poarelor asa de puternic.

B. Literatura

In ce priveste literatura trebuie sa intelegem ca pentru babilonian ea nu era doar creatie artistica, ci era
taina ce se afla la limita dintre revelatie si talent. Creatiile literare reprezentau chiar literatura liturgica
folosite in temple. Mituri cum ar fi Epopeea lui Ghilgames sau Enuma Elis, reprezinta pentru noi latura
lor literar-artistica, in schimb pentru ei erau explicarea intregului sistem religios - antropologie,
cosmogonie, teogonie, soteriologie.

Vorbind strict literar, babilonienii au sporit tezaurul universal prin cateva mituri si opere literare
care transcend mileniile si veacurile, pastrandu-si nealterate simbolurile, originalitatea si farmecul.
Cele mai cunoscute dintre creatiile artistice sunt celebrele opere poetice: Epopeea lui Ghilgames si
Enuma Elis. Aceaste poeme nu-si datoresc valoarea universala numai vechimii, ci mai cu seama
deosebitelor lor merite care privesc deopotriva calitatea si caracterul operelor. Miturile si legendele
Babiloniene se situeaza, la o cota valorica inalta de vreme ce in patru milenii de cand au fost create
(rastimp in care omenirea s-a imbogatit cu numeroase capodopere literare) nu s-au perimat.

O alta opera literara considerabila si ca marime e Codul lui Hammurabi. E greu de crezut ca un
cod de legi poate fi socotita o opera literara, dar citind structura Codului observi ca Hammurabi
porneste, in redactarea fiecarui articol, de la cazuri particulare, dupa care da principii generale. In acest
fel, Codul este o monografie a societatii in care traia autorul, fapt ce-i confera valoare literara. Si in
cazul acestui Cod putem vorbi de un rol religios, sau de o inspiratie divina, pentru ca - asa cum am
mentionat in subcapitolul Legislatia - legea era considerata de babilonieni ca fiind data de zeu, prin
intermediul regelui.

In afara de aceste cunoscute opere ale literaturi universale in Babilon de asemenea erau
cunoscute genuri literare ca: imnuri, psalmi de penitenta, rugaciuni; deasemenea fiind cunoscuta si
mult apreciata si literatura de intelepciune, cu specificele-i proverbele si maximele; nelipsite fiind si
anecdotele.
 Putem, asadar, zice ca in domeniul literar, babilonienii au cunoscut o dezvoltare neasteptata
pentru acele timpuri, cunoscand diverse genuri literare si creand adevarate capodopere literare
remarcabile si astazi.

In ce priveste artele plastice si sculptura, Babilonul a cunoscut o dezvoltare maiastra si in acest

domeniu, picturi si sculpturi ce si astazi pot fi apreciate nu doar pentru vechime, ci pentru calitate si
armonie. Este de mentionat totusi ca si aceste doua arte s-au dezvoltat in special in cadrul templelor,
adica in context religios. Cu toate acestea ele nu au ramas peste milenii ca reprezentand o latura
specific babiloniana, din acest motiv necontribuind la atingerea scopului lucrarii noastre.

Putem concluziona capitolul referitor la artele babiloniene spunand ca cea mai mare dezvoltare
o cunoaste arhitectura grandioasa, specific babiloniana, si marile creatii literare mitologice. Intreaga
arta babiloniana a fost considerata (de babilonieni) fie revelatie - in cazul literaturii -, fie efect al
religiei babiloniene - in cazul celorlalte arte. Revenind la conceptia religioasa babiloniana putem spune
ca in ciuda lipsei elementului escatologic, babilonianul a reusit prin arta sa-si dobandeasca nemurirea.

Pentru a intelege importanta lui Marduk in Babilon e deajuns sa luam aminte la spusele lui
Herodot ce ne informeaza ca in marele templu inchinat lui Marduk - Esagila - se afla o mare statuie
de aur a zeului si langa ea o masa mare din aur, treptele si tronul statui sunt tot din aur. Greutatea totala
a intregului ansamblu ar insemna 23.700 kg aur fin. C.W. Ceram, Zei, morminte, carturari, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1968, pag. 226; Florentin Popescu, Babilon, Orasul blestemat, Editurile
Saeculum si Vestala, Bucuresti, 1998, pag. 90; Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria religiilor, IBM al
BOR, Bucuresti, 1991, pag. 89;. Basil T.A. Evetts, ne spune chiar ca in serviciul templului era vesela
de aur, in New Light on the Bible & the Holy Land, Cassell & Company, London, 1892, pag. 418.

Din Biblie putem observa acest spirit sincretic existent in Babilon si in teritoriile curerite de ei.
Astfel in 2 Imparati 17:24:41 observam ca la inceput babilonienii adusi in cetatile samariei nu se
temeau de Dumnezeu. Mai tarziu au cautat sa amelioreze acest dezavantaj prin a invata cum sa
slujeasca si Dumnezeului lui Israel. In final textul biblic ne spune ca “Pina in ziua de astazi isi urmeaza
ei obiceiurile de la inceput: nu se inchina Domnului si nu se tin nici de legile si rinduielile lor, nici de
legile si poruncile date de Domnului copiilor lui Iacov.” Se pare ca ei cunosteau tabla inmultirii mai
bine decat noi. Un elev babilonian cunostea tabla inmultirii cu numere de la 1 la 180.000, spre
deosebire de un coleg de-al lui din ziua de azi ce stie lucra cu numere pana la 100. (Florentin Popescu,
Babilon, Orasul blestemat, Editurile Saeculum si Vestala, Bucuresti, 1998, pag. 117).

Turnul Babel pare ca nu este acelasi cu cel din Genesa 11; doar numele coincid. Legatura consta
ca Turnul Babel prezent in Biblie a existat in acelasi spatiu geografic mesopotamian. Totusi acel turn
a fost distrus cu multi ani in urma de invadatori. Cu toate acestea atat Vechiul Imperiu Babilonian, cat
si Noul Imperiu Babilonian au reincercat reconstructia lui. Cert e ca acest turn e specific locuitorilor
Mesopotamiei. Ceea ce e important pentru lucrarea noastra e grandoarea constructiilor babiloniene si
ce a ramas peste milenii pana in zilele noastre.
Mesopotamia este eticheta greacă veche pentru jumătatea estică a regiunii cunoscută sub numele de
Semiluna Fertilă . Jumătatea vestică include regiunea mediteraneană de coastă cunoscută sub numele
de Levant, precum și Valea Nilului din Egipt. Progresele tehnologice și religioase considerate
problemele mesopotamiene s-au răspândit în întreaga regiune și există unele dovezi că nu toate
inovațiile au apărut în Mesopotamia, ci mai degrabă au fost create în Levant sau în Valea Nilului și s-
au răspândit în Mesopotamia.

Mesopotamia propriu-zisă este cel mai bine împărțită în nordul și sudul Mesopotamiei, în parte,
deoarece regiunile au climat diferit. Această diviziune a fost proeminentă politic în perioada Sumer
(sud) și Akkad (nord) între aproximativ 3000-2000 î.Hr .; iar perioadele babiloniene (sudice) și
asiriene (nordice) între aproximativ 2000–1000. Cu toate acestea, istoriile nordului și sudului datând
din mileniul al șaselea î.Hr. sunt, de asemenea, divergente; iar mai târziu regii asirieni din nord au
făcut tot posibilul să se unească cu babilonienii din sud.

Cronologie mesopotamiană

În mod tradițional, civilizația mesopotamiană începe cu perioada Ubaid de aproximativ 4500 î.Hr. și
durează până la căderea Babilonului și la începutul Imperiului Persan . Datele după aproximativ
1500 î.e.n. sunt în general convenite; site-urile importante sunt listate între paranteze după fiecare
perioadă.

 Hassuna / Samarra (6750-6000)

 Halaf (6000-4500 î.e.n.)
 Perioada Ubaid (4500-4000 î.Hr.: Telloh, Ur , Ubaid, Oueili , Eridu , Tepe Gawra , H3 As-
Sabiyah)
  Perioada Uruk ( 4000-3000 î.e.n .: ( Brak , Hamoukar , Girsu / Telloh, Umma, Lagash, Eridu ,
Ur , Hacinebi Tepe , Chogha Mish )
 Jemdet Nasr (3200-3000 î.e.n.: Uruk )
 Perioada dinastică timpurie (3000-2350 î.Hr.: Kish, Uruk , Ur , Lagash, Asmar , Mari , Umma,
Al-Rawda)
 Akkadian (2350-2200 î.e.n.: Agade, Sumer, Lagash, Uruk , Titris Hoyuk)
 Neosumerian (2100-2000 î.e.n.: Ur, Elam , Tappeh Sialk)
 Perioade vechi babiloniene și vechi asiriene (2000–1600 î.Hr.: Mari , Ebla Babilon , Isin,
Larsa, Assur)
 Asirian mijlociu (1600–1000 î.Hr.: Babilon , Ctesifon)
 Neo-asirian (1000–605 î.e.n.: Ninive)
 Neo-babilonian (625-539 î.Hr.: Babilon )

Progresele mesopotamiene

Cel mai vechi sit cult din regiune a fost la Gobekli Tepe a fost construit la 9.000 î.Hr.

Structuri rezidențiale permanente din cărămidă de noroi au fost construite începând cu perioada
Ubaid în situri sudice, cum ar fi Tell el-Oueili , precum și în Ur, Eridu, Telloh și Ubaid.

Jetoanele de lut - un precursor al scrierii și esențiale pentru dezvoltarea rețelelor comerciale din
regiune - au fost utilizate pentru prima dată în jurul anului 7500 î.Hr.
Jetoane de lut, perioada Uruk, excavat din Susa, Iran. Muzeul Luvru (Departamentul Antichităților din
Orientul Apropiat). Marie-Lan Nguyen

Cele Primele sate din Mesopotamia au fost construite în perioada neolitică de aproximativ 6000 î.Hr.,
inclusiv Çatalhöyük .

Până la 6000–5500, în sudul Mesopotamiei erau în vigoare sisteme sofisticate de control al apei ,
inclusiv canale artificiale și bazine de depozitare pentru irigații în perioada uscată și diguri și diguri
pentru apărarea inundațiilor.

În primele așezări urbane au fost identificate la Uruk , circa 3900 ien. Tell Brak a devenit o metropolă
de 320 de acri (130 de hectare) până în 3500 î.Hr., iar până în 3100 Uruk acoperea aproape 618 ac
(250 ha), sau aproximativ 1 milă pătrată.

De asemenea , prin 3900 ien la Uruk sunt produse în masă ceramică aruncat roți, introducerea de
scris și sigilii cilindru .

Înregistrările asiriene scrise în cuneiform au fost găsite și descifrate, permițându-ne mult mai multe
informații despre piesele politice și economice ale ultimei societăți mesopotamiene. În partea de nord
se afla regatul Asiriei; la sud se aflau sumerienii și akkadienii din câmpia aluvială dintre râurile Tigru
și Eufrat. Mesopotamia a continuat ca o civilizație definibilă chiar prin căderea Babilonului
(aproximativ 1595 î.Hr.).
Problemele în curs afectează Mesopotamia, asociată cu războaiele continue din regiune, care a
afectat grav o mare parte din siturile arheologice și a permis să aibă loc jafurile.

Primele state din Mesopotamia cca 3000-

539 î.Hr.
Spre deosebire de deşertul arab din sud sau munţii sălbatici dinspre nord, Mesopotamia (,,pământul
dintre fluvii“), aşezată între Tigru şi Eufrat, oferea un sol bogat pentru agricultură. Cei dintâi locuitori
l-au botezat aşadar Sumer (,,pământ cultivat“). Una din primele civilizaţii ale Orientului apropiat a
apărut anume aici. Societăţi complexe au prosperat, transformându-se în cele din urmă în oraşe-stat,
precum Uruk. De-a lungul timpului s-au format mari imperii care şi-au extins sfera de influenţă dincolo
de cele două fluvii.

Progresul ingineriei hidraulice a dat naştere oraşelor-stat care aveau propriile lor sisteme
administrative.

Primele aşezări au apărut pe fluviile Tigru şi Eufrat odată cu dezvoltarea sistemelor de irigaţie. La
începutul mileniului al treilea î.Hr., aşezările s-au unit şi au format provincii de control al irigaţiilor şi
inundaţiilor. În perioada dinastică timpurie (28oo-24oo î.Hr.), au apărut oraşele-stat cu administraţie
centrală, care au şi început să rivalizeze pentru supremaţia politică şi economică în regiune. Cele mai
importante au fost Ur, Uruk, Umma, Lagash, Adab, Nippur şi Kish, iar numele conducătorilor
acestora ne sunt cunoscute din „listele de regi“, care s-au păstrat până astăzi. Mormintele cu inventar
valoros denotă standardul ridicat de viaţă al claselor sociale superioare din oraşele-stat, precum şi
ierarhiile 0 care existau şi în vârful cărora se aflau prinţii, regii preoţii şi funcţionarii de stat.

Pe lângă agricultură, economia se baza şi pe producţia de ceramică în masă, după cum o demonstrează
descoperirile arheologice. Mineralele şi materia primă puteau fi folosite la început pentru a-i plăti pe
muncitori. Mai târziu, sigiliile cilindrice au devenit un instrument util pentru controlul comerţului şi
verificarea livrării mărfii. Sigiliile şi tăbliţele pentru numărat au facilitat crearea unui sistem bine
organizat de depozitare a hranei şi de acordare de proprietăţi de către funcţionari.

Unele oraşe aveau porturi la mare, care au rămas departe de apă, pe măsură ce nivelul mării a scăzut
în Golful Persic. Prin rutele comerciale de pe uscat şi apă, civilizaţia sumeriană s-a extins în nordul
Mesopotamiei şi al Siriei.

Politica mesopotamiană Sa dezvoltat în această regiune între râurile Tigris și Eufrat, în regiunea care
ocupă astăzi Irak, Kuweit, Siria de est și sud-vestul Turciei. Denumirea Mesopotamia înseamnă în
greacă literalmente "între două râuri".În general considerat unul dintre leagănele civilizației,
Mesopotamia conținea în epoca bronzului imperiile sumeriene, acadice, babiloniene și asiriene. În
epoca fierului, regiunea era dominată de imperii neo-asiriene și neo-babiloniene.

In această regiune sa dezvoltat Revoluția neolitică, care, potrivit istoricilor, ar fi putut da naștere la
principalele evoluții din istoria omenirii, cum ar fi inventarea roții, primele plantații de cereale și
inventarea scrisului, Matematică, astronomie și agricultură.
De ce politica era atât de importantă în Mesopotamia?

Datorită locației sale strategice, Mesopotamia a avut un mare impact asupra dezvoltării politice a
regiunii. Printre râurile și râurile din regiune, sumerienii au construit primele orașe cu sisteme de
irigații.

Comunicarea dintre diferitele orașe, izolate unele de altele, a fost dificilă și periculoasă. Din acest
motiv, fiecare oraș sumerian a devenit un oraș-stat, independent de ceilalți și protector al acestei
autonomii.

Uneori, un oraș a încercat să-i cucerească pe ceilalți și să unifice regiunea, dar aceste eforturi
unificatoare au eșuat de mai multe secole. Drept urmare, istoria politică a Imperiului Sumerian este
formată din războaie constante.

În cele din urmă, unificarea a avut loc odată cu înființarea Imperiului Acadian, care a obținut pentru
prima dată instaurarea unui regim monarhic dincolo de o generație și o succesiune pașnică de regi.

Acest imperiu, cu toate acestea, a avut o scurtă viață și a fost cucerit de babilonieni în doar câteva
generații. Cea mai relevantă figură din politica Mesopotamiei a fost regele. Se credea că regii și
reginele au coborât direct din Orașul zeilor, deși în contrast cu credințele egiptene, regii nu erau
considerați adevărați zei. Unii dintre regii din Mesopotamia s-au numit "rege al universului" sau
"marele rege". Un alt nume pe care l-au folosit în mod obișnuit era acela al "pastorului", deoarece
împărații trebuiau să vadă pentru poporul lor și să-i îndrume. Regii din Mesopotamia, precum Sargon
cel Mare, Gilgameș și Hammurabi erau dictatori care au răspuns doar zeilor lor. Au avut o serie de
ofițeri sub comanda lor. Împărăția a fost moștenită de la o generație la alta, urmând linia de sex
masculin de origine.
regi

Regele a fost liderul sistemului politic din Mesopotamia. Guvernul complet, legile, drepturile și
responsabilitățile au fost date regelui și familiei sale. De asemenea, regele a condus armata și forțele
militare.

preoți

După rege, preoții erau clasa care se bucura de cel mai înalt respect, drepturi și bogății. Preoții
aparțineau claselor superioare ale societății, deoarece religia a jucat un rol central în cultura
Mesopotamiei.

Scrieri

Scribii aparțin, de asemenea, clasei superioare a Mesopotamiei și au fost educați oameni care au lucrat
în diferite profesii. Ei au lucrat pentru familia regală și în palat, deoarece aptitudinile și cunoștințele
lor au fost evaluate. A fost nevoie de o formare intensivă pentru a ocupa una dintre aceste poziții.

comercianți

Comercianții și artizanii erau indivizi care se bucurau de respect în societatea mesopotamiană. Mulți
dintre aceștia aparțineau clasei superioare a societății și se bucurau de o bună poziție economică
datorită afacerii lor sau posesiei de terenuri. Au fost comercianții care au creat calendarul.

Comunele aparțineau clasei inferioare din cadrul sistemului politic din Mesopotamia și erau implicate
în principal în agricultură. Ei nu aveau educație, nu aveau avere și nici drepturi și privilegii. Unii dintre
ei aveau case proprii.
sclavi

Sclavii erau la baza ierarhiei politice și sociale a Mesopotamiei. Nu se bucura de niciun drept. Ei au
lucrat pentru alții ca negustori sau chiar comuni.

legi

Orașele-state din Mesopotamia au creat primele coduri legale bazate pe deciziile făcute de regi, care
au fost transformate în precedente juridice.Unele urme ale acestei practici sunt codurile Urukagina și
Lipit Ishtar, care au fost găsite în explorările arheologice.

Cu toate acestea, cel mai faimos cod este cel al lui Hammurabi, unul dintre cele mai vechi și mai bine
conservate sisteme de legi din istorie. Hammurabi a codificat mai mult de 200 de legi pentru
Mesopotamia. O analiză a codului arată că drepturile femeilor au fost reduse treptat, iar tratamentul
sclavilor a devenit mai grav.

Codul a fost scris în tablete de lut și a stabilit interzicerea unor infracțiuni precum crimă, jaf și asalt.
De asemenea, a indicat că, dacă cineva a ucis un scriitor, i se va acorda pedeapsa cu moartea.
Expulzând aerul peste rege când respirația era și o pedeapsă cu moartea.
Popor milenar, contemporan în istorie cu vechii egipteni, persi, iudei, hititi si alte popoare antice
din Orient, asirienii au supravietuit cu greu pâna în zilele noastre. Posesori ai unei culturi,
civilizatii si limbi originale, asirienii au reusit sa-si mentina identitatea chiar si în diaspora.
Dincolo de zbaterile, dramele si framântarile care le-au însotit parcursul istoric tumultuos, au
ramas în esenta un popor de învingatori, cu o poveste deosebit de interesanta.

La curtea zeului Assur

Cunoscuti în istorie sub diverse denumiri, între care cele mai frecvente sunt cele de siriaci, siri,
assouri, crestini siriaci, assirienii sunt un popor de origine semita, vorbitor ai dialectului estic al
limbii aramaice si ale carui origini se pierd în negura timpului. Asirienii antici au reprezentat
ramura nordică în care akkadienii s-au ramificat în decursul epocii bronzului.Popoare Akkadiene (de
sorginte nord-est semitică, precum si primul popor semitic atestat) au ajuns în nordul Mesopotamiei
în jurul mileniului al IV-lea î.Hr. In decursul mileniului al III-lea î.Hr akkadienii au început sa formeze
o relație simbiotică cu sumerienii autohtoni Mesopotamiei. Această simbioză își atinge apogeul în
secolul XXIV î.Hr moment în care Sargon I al Akkadului va înființa primul imperiu din istorie,
imperiul Akkadian.

De-a lungul timpului limba akkadiană va înlocui în uzul zilnic limba sumeriană iar cuneiforma
akkadiană, cu origini in cuneiforma sumeriană, va continua să fie perfecționată și adoptată de mai
multe popoare (cum ar fi hitiții sau perșii vechi). În timpul Imperiului Neo-Asirian popoarele
akkadiene din Mesopotamia în frunte cu asirienii au început să folosească limba aramaică ca o limbă
universală de circulație în Orientul Mijlociu, cu toate acestea akkadiana și sumeriana rămân limbiile
folosite simbolic și în ritualurile mesopotamienilor antici până în jurul secolului II d.Hr.
Orașele antice Așur, Ninive, Gasur apar a fi deja considerate orașe akkadieni în mileniul III î.Hr, și se
pare ca deja existau mai devreme în sfera de influneță a civilizației sumeriene.

Ruinele orasului Assur in Irak

Dovezile arheologice descoperite pâna în prezent vorbesc despre o continuitate neîntrerupta în

zona Mesopotamiei antice, de acum circa 3.500 ani.
Celebra civilizatie antica a summero-akkadienilor este civilizatia înaintasa a asirienilor de
astazi. A fost înca de la începuturile sale sub egida zeului Assur (sau Ashur, în unele traduceri),
cel care a dat numele primei capitale asiriene. Imaginea zeului, cuprinsa de un cerc si aureolata
de aripile sale caracteristice, a devenit simbolul istoric al acestei mari civilizatii a omenirii.

Vechiul teritoriu al Mesopotamiei a fost locuit initial de sumerieni si de triburile semite native
ale akkadienilor din aceasta regiune. Cu peste 2.400 i.Hr., akkadienii, condusi de ambitiosul rege
Sargon cel Mare, i-au cucerit pe sumerieni, fondând astfel primul imperiu din istoria omenirii.
Nu a rezistat decât aproximativ 300 de ani. În momentul imediat urmator colapsului, akkadienii
s-au scindat în doua natiuni, asirienii, respectiv babilonienii. Cele doua entitati asemanatoare
cultural, dar separate pe plan politic, coabitau armonios in jurul anului 1900 i.Hr., când
amoritii, un alt trib semitic, au invadat vestul Mesopotamiei, distrugând regatele akkadiene Isin
si Larsa.

Amoritii au fondat ulterior Babilonul sub forma unui oras cu prerogative de stat independent.
Bucuria amoritilor a durat doar 100 de ani, dupa care au fost izgoniti din Asiria de regele-erou
Adasi.

Asiria si Babilonul aveau sa devina cele mai mari puteri regionale, beneficiind de influxul unor
civilizatii vecine precum hurrienii, kasitii si mitannii. Imperiul neo-asirian dintre anii 911-608
i.Hr. a constituit un creuzet în care asirienii s-au amestecat si convietuit cu triburile aramaice
sosite dintr-un mic regat aflat la periferia Mesopotamiei. Tot în aceasta perioada istorica, multe
triburi de evrei au fost deportate în Asiria, iar o proportie importanta de evrei a fost înglobata
în componenta etnica asiriana.
 Reprezentare a zeului Assur

Punctul de cotitura al civilizatiei antice a asirienilor a fost caderea stravechii cetati Ninive. Timp
de 700 de ani de la acest moment dramatic, tinuturile asiro-babiloniene au cazut pe rând sub
dominatia persilor ahemenizi, a macedonenilor lui Alexandru cel Mare, a partilor arascizi, a
romanilor condusi de Traian si a persilor sasanizi.

Crestinismul siriac

Crestinismul oficial, cât si cel gnostic, cu sectele sabienilor si maniheistilor, s-a instalat în aceasta
regiune între secolele I-III d.Hr. Regele partilor zoroastrieni Shapur I a ordonat masacrarea
tuturor crestinilor din regatul sau în anul 214 d.Hr. Întâmplator sau nu, marea majoritate a
crestinilor erau asirieni. În timpul persecutiei, circa 1.150 crestini au fost martirizati. Crestinii
asirieni – sau siriaci, cum au fost numiti din momentul crestinarii – au fost divizati în secolul al
V-lea de schisma nestorienilor, iar din secolul al- VIII-lea au devenit o minoritate religioasa, în
urma cuceririi Mesopotamiei de catre arabii musulmani.

Sfântul Efrem Sirul reprezinta cea mai importanta personalitate religioasa data de crestinismul
siriac, exegezele biblice, poemele si rugaciunile sale bucurându-se de o mare apreciere si
circulatie în lumea crestina.

Loviturile Islamului

Invazia araba a însemnat o mare lovitura data asirienilor. Cu toate acestea, ca urmasi ai
stravechii civilizatii mesopotamiene, asirienii au avut o contributie uriasa la proaspata civilizatie
islamica.

În perioadele ulterioare, sub conducerea ommeyazilor si a abbasizilor, asirienii au tradus în

araba operele filozofilor si matematicienilor greci. Asirienii au excelat, de altfel, în stiinte,
filozofie si tehnologii. Nu a contat prea mult. Refuzul lor de a se islamiza în masa a dus la excese
amplificate de aplicarea stricta a legii Sharia. Excesele au dus la fuga multor asirieni în Asia
Centrala, India, China si chiar Mongolia, locuri îndepartate unde asirienii au fost primii crestini
care au ridicat biserici.

Loviturile istorice au continuat însa, concretizate sub forma invaziilor mongole si turcice.

Imperiul asirian
Dupa caderea Bagdadului din anul 1258, hanii mongoli au fost deosebit de toleranti cu crestinii.
Nu la fel se poate spune si despre Tamerlan, ale carui masacre la adresa crestinilor siriaci au
fost aproape de a-i duce pe acestia la exinctia totala.

Regiunea a cazut apoi în mâinile a doua confrerii de triburi turcice, Aq Qoyunlu si Kara
Qoyunlu. În secolul al XV-lea, turcii otomani cuceresc la rândul lor regiunea. Crestinii siriaci
au fost înglobati alaturi de armeni în asa-zisele millyet-uri, forme de conducere relativ
autonome, constituite pe criterii etnico-sociale, în care turcii înglobau comunitatile religioase ne-
musulmane din Imperiul Otoman.

O alta lovitura grea peste aceasta natiune greu încercata a constat în masacrul de la Hakkari.
În anul 1842, asirienii care traiau linistiti în muntii Hakkari din sud-estul podisului anatolian
au fost atacati gratuit si abuziv de catre fortele armate otomane si trupele kurde. Atacul s-a
soldat cu zeci de mii de morti în rândul asirienilor neînarmati.

Renasterea pan-islamismului în rândul muribundului Imperiu Otoman, condus de sultanul

Abdul Hamid al-II-lea, a ajuns la apogeu odata cu masacrele carora le-au cazut victime în egala
masura crestinii siriaci si cei armeni, între anii 1894-1897.

Rezultatul „otomanizarii” întreprinse cu arma în mâna de trupele turcesti si bandele de kurzi a

constat în moartea altor mii de crestini si distrugerea, jefuirea si incendierea unui numar de 254
sate locuite de asirieni. Femeile acestora au fost violate, torturate si vândute. Aceeasi soarta
cumplita au avut-o si copiii.
Asirienii astazi

Nici perioada moderna nu a adus mult asteptata pace si liniste pentru acest popor stravechi. Al
treilea genocid asirian, întreprins tot de trupele turcesti si voluntarii kurzi, s-a desfasurat între
anii 1914-1918 si a dus la moartea unui numar de 500.000-750 000 asirieni, adica nu mai putin
de doua treimi din întreaga populatie. Supravietuitorii au fugit în Rusia, Georgia, Armenia,
Siria, Iran si Irak.

Masacrul de la Simele a fost unul dintre primele maceluri la care a fost supusa populatia crestina
de catre guvernul irakian din anul 1933. Campania al-Anfal, în urma careia Saddam Hussein a
ordonat eradicarea kurzilor din nordul Irakului, avea sa însângereze si unele orase si sate
asiriene. Odata cu Razboiul din Irak si invazia americana din anul 2003, anarhia instalata si
nelinistile sociale au dus din nou la izbucnirea de violente neprovocate la adresa crestinilor
siriaci. Au fost loviti atât de musulmanii suniti si siiti , cât si de gherilele kurde.

Exodul armenilor si asirienilor din Primul Razboi Mondial-imagini document

În aceste conditii nu trebuie ss ne mire cs, la ora actuala, diaspora asiriana numara mai multi
oameni decat comunitatile traditionale din Orientul Mijlociu. Cei mai multi asirieni traiesc în
Siria, Irak si Iran. In diaspora, cele mai mari comunitati se întâlnesc în Statele Unite, Suedia,
Iordania, Germania, Australia, Rusia si Canada. Festivalurile si sarbatorile lor coincid, în
general, cu cele din calendarul crestin, Pastele fiind cea mai importanta sarbatoare. Cu toate
acestea, asirienii au pastrat si o serie de sarbatori precrestine precum Kha b-Nisan, Anul Nou
asirian, celebrat pe 1 aprilie, Som Baoutha, Sarbatoarea de Ninive sau Somikka, un fel de
Halloween asirian, a carui menire este de a speria copii neastâmparati.

Genetic si rasial, asirienii au fost catalogati drept rasa alba caucazoida cu tipologie
mediteraneana. Au pielea maslinie, nas acvilin, parul si ochii negri. Genetic, s-au pastrat destul
de omogeni, în conditiile invaziilor si atacurilor pe care au trebuit sa le înfrunte. Printre
personalitatile marcante de origine asiriana se numara anticul rege Ashurnasirpal al II-lea,
Nineveh Dinha (reporter Fox News), biblicul rege Abgar din Edessa, cel care a purtat o
corespondenta cu însusi Iisus Hristos, si celebrul tenismen Andre Agassi, al carui tata este etnic
asirian. Fosta glorie a tenisului mondial s-a implicat, de altfel, în sponsorizarea mai multor
organizatii al caror obiect de activitate este prezervarea culturii si civilizatiei asiriene.
Leu asirian
ILIRII
Antichitate – Iliria

Din datele istorice, dar si din cele arheologice, lingvistice si antropologice se poate trage concluzia ca
albanezii sunt urmasii directi ai ilirilor si de aceea pot considerati autohtoni. Urmand aceasi logica, se
poate zice ca limba albaneza este urmasa a limbii ilire, tranzitia de la ilira la albaneza se presupune ca
a avut loc intre secolele IV-VI p.Hr

Dovezile arheologice importante provin din Epoca Pietrei, dupa care civilizatia imbraca o forma mai
complexa incepand cu 2000 ani i.Hr, cand ilirii reprezentau un conglomerat de triburi care traiau in
partea de vest a Penisulei Balcanice, ajungand pana in Slovenia de astazi in nord, si pana in Epirus,
in sud. Cateva din triburile ilire care au trait pe teritoriul muntos al Albaniei de astazi au fost mai
izolate si drept urmare s-au dezvoltat mai incet, avand mai putine schimburi culturale decat celelalte
triburi care au trait in locurule deschise, cum sunt cele din zonele de coasta.

La inceputurile lui, Regatul Iliriei cuprindea teritoriile de astazi ale Dalmatiei, Croatiei, Bosniei si
Hertegovinei, Muntenegrului si o foarte mare parte din Serbia de azi. Capitala Regatului ilir era
Shkodra (Scutari) care si astazi este cel mai mare si cel mai important centru in Albania de nord.

Primul rege ilir pe care cunoastem a fost regele Hyllus (Stea – in limba albaneza acest cuvant fiind de
gen masculin. Numele Hyllus este si astazi folosit in Albania, dar sub forma mai evoluata: Yll-i).
Hyllus moare in anul 1225 i.Hr, dar regatul rezista si atinge apogeul cand regele Bardhylus (Steaua
Alba –astazi Bardhyl) uneste in regatul sau Iliria cu Molosia si o buna parte din Macedonia. Regatul
ilir cunoaste o perioada mai zbuciumata (cand era inca condus de regele Bardhylus) in timpul
atacurilor intreprinse de catre Filip al Macedoniei (tatal lui Alexandru Cel Mare).

Cativa ani mai tarziu, regatul Ilir este condus de catre regina Teuta, pe care istoricii au numit-o
Caterina Cea Mare a Iliriei (Catherine the Great of Illyria). Sub conducerea ei, Regatul cunoaste o
dezvoltare a comertului, in mod special al celui maritim, regatul ilirian devenind un competitor al
Romei. In aceste conditii, Senatul din Roma declara razboi reginei Teuta si o armata aflata sub
comanda generalilor Santumalus si Alvinus este trimisa sa atace Albania Centrala. Dupa doi ani de
rezistenta, regina Teuta, accepta in schimbul pacii conditiile impuse de romani.

Ultimul rege ilir a fost Gentius (astazi Gentian sau Genti). Este capturat in anul 165 i.Hr si dus la Roma
ca prizonier.
Moneda ilira purtand efigia regelui Gent

Iliria enkeleizilor, taulantilor si a altor triburi ajunge sub dominatia romana care divizeaza regatul in
trei republici, capitalele acestora fiind Scodar (Shkodra), Epidamus/Dyrrachium (Durres) si Dulcigno
(Ulqin – astazi in Muntenegro).

Cronicarii din antichitate descriu ilirii ca un popor sociabil si ospitalier, generosi si in in mod special
curajos. Femeiile ilire avea aproape aceasi drepturi ca si barbatii iliri, avand chiar posibilitatea sa
conduca (vezi exemplul reginei Teuta). Din punct de vedere religios, ilirii erau recunoscuti ca pagani
care credeau in existenta vietii dupa moarte. Pamantul Iliriei era bogat in minereuri: fier, cupru, aur,
argint etc. si din acest motiv ilirii au fost renumiti in prelucrarea acestor metale, dar si buni constructori
de ambarcatiuni, si prin urmare, marinari iscusiti. Cel mai renumit vas construit de iliri era cunsocut
sub numele de „Liburnae” si a fost inclus in Marina Militara Romana sub numele de Liburnul.

Intre sec. VIII-VI i.Hr, comerciantii greci au inceput sa construiasca coloniile lor pe pamant ilir. Cele
mai mari colonii grecesti, care mai tarziu au devenit orase, au fost Epidamus (astazi Durres) si
Apollonia (astazi Fier). Grecii au adus, printre altele, o civilizatie mai anvasanta, cunostinte bune de
comert dar si o influenta economica si politica in societatea ilira. Dupa cronicile grecesti se crede ca
Apolonia a ajuns sa fie un oras foarte mare, avand o populatie de aproape 50 000 de oameni. Declinul
acestor colonii a inceput in sec. III I.H.

Sub dominatia romana (care a durat aproape 6 secole), Iliria a devenit Illyricum. Arta si cultura s-au
dezvoltat mai bine ca niciodata, in mod special in Apollonia, care a oferit antichitatii scoala ei de
filozofi. In mare masura, Iliria a rezistat dominatiei romane: cultura si limba ilira au supravietuit, insa
multe cuvinte latine au fost insusite si astazi se gasesc in limba moderna albaneza.

Crestinismul apare in prima jumatate a secolului I si este contemporana cu diferite religii orientale,
printre care cea mai renumita fiind cea a cultului Mithra – Domnului Pers al Lumini. Se crede ca aceste
culturi orientale au intrat in Iliria ca urmare a contactelor dintre iliri si lumea orientala. Cele mai mari
comunitati crestine apar in Dyrrhachium (numele roman pentru Epidamus/Durres). Sunt create
episcopate in Apollonia, Buthrotum (astazi Butrint) si Scodra (Shkoder).

Asa cum am specificat inainte, ilirii erau renumiti pentru curaj si cunostiinte in domeniul militar, isi
creasera deja o reputatie puternica in armata romana, si multi dintre conducatorii acesteia fiind iliri iar
unii au ajuns chiar si imparati. Incepand cu secolul IV p.Hr, aproape toti imparatii romani erau de
origina ilira : Gaius, Decius, Claudius, Gothicus, Aurelian, Probus, Diocletian si Constantin Cel Mare.

In anul 395 p.Hr, Imperiul Roman se imparte in doua: Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman
de Apus. Teritoriile Albaniei moderne ii apartineau déjà Imperiului Bizantin. Ca si in cazul Imperiului
Roman, ilirii au reusit sa conduca si Imperiul Bizantin. Trei dintre imparatii care au condus Imperiul
Bizantin intre anii 491 – 565 p.Hr au fost de origina ilira: Anastasius I, si cel mai renumit imparat
Byzantin, Iustinian I.

In primele decade (pana in anul 461) Iliria a cunoscut atacurile visigotilor, hunilor si ostrogotilor. Nu
mult timp dupa distrugerile aduse de acesti barbari, in Balcani au aparut slavii. Intre secolele VI- VIII
slavii s-au asezat in teritoriile ilire, pe locurile unde astazi se afla Slovenia, Croatia, Bosnia,
Hertegovina si Serbia. Multe dintre triburile ilire au fost asimilate, iar altele s-au retras in zona unde
astazi se afla Dardania (Kosovo) si Albania. Aceste triburi au rezistat asimilarii si au reusit sa-si
pastreze cultura si limba.
Ca urmare a influentei romanilor, bizantinilor si slavilor, societatea ilira a parcurge o perioada de
tranzitie care desemneaza trecerea de la vechii iliri la albanezii de astazi. Intre secolele VIII-IX numele
de Iliria (Ilir – in albaneza insemnand „liber”) incepe sa fie inlocuit cu numele Albania. Pentru prima
data, acesta din urma apare in cronicile lui Ptolemeu (secolul II) care vorbea despre tribul ilir numit
Alban. Albanii au trait pe teritoriul Albaniei centrale de astazi si erau renumiti pentru curajul lor.
Numele acestui trib este folosit ulterior la denumirea intregului teritoririilor inca locuite de iliri. In
aceasta perioada, albanezii numeau tara lor Arberia (un derivat al cuvantului Alban/Arban), iar
incepand cu secolul XV (unii istorici cred ca acest lucru s-a petrecut intre secolele XVI-XVII) tara
este numita Shqiperia – Tara Vulturilor (shqipe – vultur).

Sub dominatia bizantina, crestinismul a devenit religia principala (poate unica) a albanezilor.
Bisericile erau construite in stil roman si grec.

Albania ramane sub juridictia Papei de la Roma pana in anul 732. Leo III, renumitul imparat bizantin,
observand ca albanezii sustineau biserica romana hotaraste sa treaca Biserica Albaneza sub controlul
Patriarhiei din Constantinopol. In 1054, in urma Marii Schisme, Albania se scindeaza si ea: nordul ei
aflandu-se sub influenta biserice romane, iar sudul, din sub cea bizantina. Astazi, in nordul Albaniei
traieste comunitate catolica, iar in sud cea ortodoxa.

Legenda spune că...

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem
locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice
nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei
[a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din
Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană.
Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină,
Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape
cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte
pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire –
Celţii (Galii) şi Romanii. Acum ne aplecăm spre cei care au fost şi spre ceea ce ne-au lăsat Traco-Ilirii.
Traco-Ilirii

Traco-Ilirii sunt Străbuni foarte apropiaţi de sufletul românesc şi, totuşi, foarte puţin cunoscuţi.
Au contribuit la asta şi unele falsuri patriotice (precum falsul romantic despre Daci şi Romani), dar şi
alte falsuri, multe, care s-au adăugat celorlalte (precum cel comunist şi altele).
Mulţi oameni buni, mulţi oameni de bună credinţă, mulţi oameni care vor să facă ceva pentru Neam,
pentru Ţară, au fost şi sunt manipulaţi prin asemenea falsuri; care au parte de o puternică susţinere…
externă!Foarte greu atârnă în conştiinţa Românilor de azi propaganda străină, care încearcă să-i
deznaţionalizeze printr-un „dacism” în care Dacii sunt prezentaţi extrem de mincinos, în care înşişi
Românii sunt prezentaţi extrem de mincinos. Se merge chiar până la propaganda – perfect ilegală şi
perfect anti-naţională – a abandonării numelui de Român şi România, a renunţării la moştenirea
străbună. Totul în numele unui „naţionalism” mincinos („naţionalism” care cere să renunţi la
identitatea ta naţională!) şi a unor născociri care frizează patologicul (gen „Belagines” ori „Legile lui
Zamolxe” – scris în felurite moduri -, scrieri născocite de oameni cu o sănătate mintală mai mult sau
mai puţin afectată şi atribuite, desigur, „Antichităţii”, „străbunilor”, unor „descoperiri uimitoare” etc.).
Adevărul rămâne! Străbunii noştri Traco-Iliri au fost nişte oameni într-adevăr extraordinari. Şi în bine,
dar şi în rău!Sănătos este să-i cunoaştem aşa cum au fost şi să păstrăm de la ei ceea ce este bun, căutând
să scăpăm de cele rele. Aceasta este singura purtare cuviincioasă faţă de înaintaşi: munca, strădania,
lupta pentru a deveni mai buni.

Traco-Ilirii se formează în urma amestecului dintre migratorii indo-europeni din ultimul val „kurgan”
şi respectiv amestecul valurilor dinainte cu populaţiile locale. Cam la fel s-au format, mai în vest,
Galii, sau în nord-vest, Germanii (tot din amestecuri între valurile kurgan şi populaţiile pre-indo-
europene).
Moşteniri venite din culturi străvechi – precum Ariuşd, Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia etc. – străbat
peste vremuri, preluate de Traco-Iliri şi integrate noilor culturi pe care aceştia le construiesc. Aici
apare şi o particularitate a Traco-Ilirilor, care păstrează mult mai mult din aceste culturi/civilizaţii pre-
indo-europene decât alte popoare. Ca singur exemplu arheologic amintim faptul că forme de ceramică
străveche, preistorică, şi chiar cu rădăcini în Epoca Pietrei, se păstrează în aşezările tracice – inclusiv
în Dacia – şi în secolele I î.Chr. – I d.Chr., fiind preluate apoi de Români şi păstrate până în Epoca
Modernă (prin secolele XVII-XVIII, excepţional chiar până astăzi). Păstrarea puternică a moştenirilor
culturale pre-indo-europene a fost posibilă numai datorită unei fuziuni între valurile indo-europene şi
populaţiile locale, mai vechi. Teoria nimicirii sau distrugerii pre-indoeuropenilor, propusă de unii
arheologi – precum Maria Gimbutas -, a fost astfel infirmată arheologic, dovedindu-se că nu a avut
loc o invazie militară, o mişcare de distrugere (ca cele mongole din secolul al XIII-lea, de pildă) ci o
infiltrare treptată, o suprapunere şi simbioză a populaţiei kurgan cu populaţiile băştinaşe. Întorcându-
ne la Traco-Iliri, să observăm că în secolul al XV-lea înainte de Christos erau aşezate bazele
caracteristicilor culturilor pe care Arheologia le recunoaşte unanim ca traco-ilire.
Nu ştim ce nume îşi dădeau pe atunci aceşti Străbuni ai noştri, nu avem mărturii în această privinţă.
Deşi există unele forme de scris, de origine pre-indo-europeană pe atunci, acestea sunt ideografice, nu
fonetice (şi, mai mult, încă nedescifrate). Dar ştim că se întindeau de la Mediterana până dincolo de
Carpaţi, de la Ţărmurile Mării Tracice şi ale Mării Ilirice (Adriatice) până la ţărmurile Mării Negre şi
Dunărea de mijloc. Munţii Carpaţi, Dinarici, Pind, Rodopi şi Hem (Balcani) au fost, poetic spus,
leagănul lor.

Născuţi ca un întreg, s-au despărţit în timp.În Iliria şi Dalmaţia, din nordul Macedoniei şi Epirului
până în părţile Veneţiei de astăzi, s-au deosebit triburile ilirice. Între 1.300 şi 1.000 î.Chr., şi chiar
după aceea, ramuri puternice ale Traco-Ilirilor au plecat spre Răsărit, dar nu pe linia – nord-pontică –
pe care veniseră străbunii lor indo-europeni, ci prin Asia Mică.Unii dintre ei se vor opri în Asia Mică,
amestecându-se cu localnicii. Apar astfel Misia, Bitinia, Frigia şi alte ţări noi. Tot în Asia Mică, dar
mai spre est, Tracii se vor uni cu unele populaţii anatoliene şi în primul rând cu Hicsoşii. Din amestecul
acestora din urmă cu Frigii/Brigii, Arimii şi alte triburi tracice iau naştere Armenii (Limba Armeană
este cea mai apropiată limbă modernă de limba de Tracă, ocupând, ca urmare, un loc deosebit între
limbile indo-europene).
O grupare traco-anatoliană, în care femeile vânează şi luptă chiar şi după căsătorie, în grupuri proprii,
naşte ceea ce astăzi ştim ca legenda Amazoanelor. Mai departe către răsărit, unindu-se cu unele triburi
scitice, dar şi cu alte populaţii locale, urmaşii Tracilor plecaţi din Europa vor forma Cuşania (Kuşania)
şi Partia (în nordul Iranului de azi), vor ajunge în Bactriana sau Daksia din nordul Afganistanului de
astăzi şi chiar în nord-vestul Indiei. Linia de trecere de la Traci la Sciţi este cu neputinţă de trasat la
nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice; ştim doar că cei ajunşi în India se socoteau Sciţi. Djaţii, urmaşii
acestora, îşi revendică de asemenea moştenirea scitică; iar termenul de Get (Getae) este scitic şi a fost
preluat de Dacii de la Dunărea de Jos după unirea cu Sciţii ajunşi aici. Căci, într-adevăr, din secolul
VIII î.Chr. pătrund în spaţiul tracic nordic Sciţii. Urmaşi ai străbunilor din care, în parte, proveneau şi
Tracii, şi veniţi pe aceeaşi linie nord-pontică. Dar despre Scito-Sarmaţi vom vorbi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, în următoarea parte a acestei lucrări.
Înspre Apus, Traco-Ilirii s-au extins până la hotarele Etrusciei, Veneţii având o origine traco-iliră clară.
De-a lungul Dunării, dominată de Celţi sau Gali, grupuri tracice se infiltrează treptat. Găsim asemenea
enclave – mai ales dacice – până spre izvoarele Dunării şi în părţile Vistulei, în teritorii covârşitor
galice sau, respectiv, germanice.

După cum se poate constata, avem o întindere foarte mare a Traco-Ilirilor şi a neamurilor înrudite cu
aceştia (Frigieni, Armeni, Parţi etc.). Dar avem şi o dezbinare teribilă, atât la nivelul Tracilor şi
respectiv Ilirilor, cât şi a grupurilor înrudite. Ca urmare, încercând să sintetizăm istoria şi cultura
Traco-Ilirilor, ne izbim de o mare greutate: diversitatea ei!

Ca fel de viaţă, Traco-Ilirii se împart, în linii foarte mari, în cei nomazi şi cei sedentari.Cei nomazi
erau cei care îşi plimbau turmele, hergheliile şi cirezile oriunde pot găsi păşuni libere. Unii făceau ceea
ce se numeşte astăzi transhumanţă, alţii se mişcau liber, sau ajungeau să se lipească de popoare
migratoare precum cele scito-sarmate sau germanice. La nomazi mai intrau şi familiile de vânători
care nu aveau o aşezare stabilă, ducând o viaţă ale cărei rădăcini se pierd în negura Preistoriei. Tot aici
intrau şi unii negustori şi navigatori, feluriţi aventurieri ce treceau dintr-o oştire în alta, în căutare de
noi încercări şi războaie etc.
Alţi Traco-Iliri erau, dimpotrivă, sedentari.Aşezările lor, de la sate la oraşe de mii de case, unele
urmaşe directe ale unor localităţi preistorice străvechi, trăiau din agricultură, pescuit, minerit, negoţ şi
felurite meşteşuguri. Din nordul Mării Negre şi până în Alpi, de la Marea Adriatică în Asia Mică,
asemenea aşezări au fost găsite de arheologi pretutindeni, şi în zonele masiv traco-ilire, şi în mijlocul
celor locuite de alte populaţii.
După cum vedem, existau stiluri de viaţă foarte deosebite între ele chiar în cadrul celor două mari
categorii.Dar, parcă nu ar fi fost de ajuns, mai intervenea şi factorul religios…

Religios, Traco-Ilirii erau şi mai dezbinaţi!Avem, întâi, curentele religioase de tip ascetic şi, respectiv,
de tip epicurean (iubitor de plăceri); evident contradictorii. De asemenea, le avem pe cele ostăşeşti sau
militariste şi pe cele non-militare. Fiecare dintre acestea cu felurite ramuri şi sub-ramuri. Şi aflate,
uneori, în cel mai violent conflict. Faptul că orice om putea să fie zeificat – dacă era destul de ieşit din
obişnuit – accentua problemele. Mai ales că Traco-Ilirii, dar mai ales Tracii, adorau EXCELENŢA,
ieşirea din obişnuit dincolo de orice limită, atingerea excepţionalului. Care putea duce la zeificare…
Un exemplu clasic este acela al lui Orfeu şi Dionisos.

Orfeu este un erou trac ascetic, adept al puterii şi misticii purităţii şi contemplaţiei, arta fiind pusă în
sprijinul acestora.
Dionisos este un erou trac epicurean, adept al puterii şi misticii plăcerilor trupeşti, arta fiind pusă în
slujba acestora.
Amândoi cântă, amândoi cântă captivant, amândoi cuceresc lumea prin cântarea lor, trăirea lor,
gândirea lor, cuvintele lor. Orfeu vorbeşte despre iubire veşnică, despre statornicie, despre fidelitate,
despre unirea veşnică dintre soţ şi soţie, despre castitate, despre înţelegerea înţelepciunii profunde a
lucrurilor, despre trăirea extazului mistic etc.Dionisos vorbeşte despre iubirea plăcerilor, despre trăirea
clipei, despre inutilitatea moralităţii, despre bucuria nebuniei beţiei şi extazului. etc. Dionisos foloseşte
forţa, încercând să-i silească pe orfici să i se supună. Orfeu este ucis de bacantele lui Dionisos care
nu izbutiseră să-l corupă.Conflictul dintre adepţii celor două culte nu va înceta câtă vreme există Tracii
păgâni.

Un conflict asemănător se va ivi în secolul I î.Chr. – ca să mai dăm un exemplu – între adepţii lui
Zamolxe şi adepţii lui Dionisos din Dacia ptolemaică (nord-dunăreană). În timpul vestitului rege
Burebista se porunceşte de către acesta – la iniţiativa preoţilor zamolxieni – distrugerea unei mari părţi
din viile dacice. Interpretarea comună – ilogică – este aceea a „vindecării de beţie” a Dacilor. Dar
Dacii – ca şi ceilalţi Traco-Iliri – foloseau ca băuturi alcoolice berea cu felurite ierburi, cidrul şi alte
vinuri de fructe, miedul făcut din mierea nenumăratelor albine şi alte distilate din fructe (ceea ce astăzi
am numi ţuică sau rachiu). Ca urmare, o distrugere fie şi totală a viţei-de-vie nu ar fi rezolvat în niciun
fel problema beţiei… dacă nu ar fi fost o beţie rituală, legată de viţa-de-vie; adică o beţie dionisiacă,
parte a unei religii epicureene inacceptabilă pentru Dacii zalmoxieni, cu toată dragostea lor pentru
zilai (vin). Distrugerea viilor a fost, de fapt, un act de lepădare de practicile bahice venite pe filieră
grecească şi de reafirmare a aderenţei la religiile militariste şi militarist-ascetice nord-dunărene (pe
atunci, dominant zalmoxiene).

Sunt doar două exemple ale complexităţii vieţii religioase şi conflictelor culturale izvorâte de aici.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, apar pe lângă amintitele curente traco-ilire şi tot felul de
împrumuturi. Traco-Ilirii elenizaţi renunţă la religiozitatea proprie, adoptând-o pe cea grecească (şi,
treptat, îşi pierd şi limba, mai ales în Asia Mică). Contactul cu Etruscii, Galii, Romanii, Scito-Sarmaţii
etc. adaugă alte curente religioase, ca să nu mai vorbi de ceea ce se întâmplă dincolo de Armenia, cu
Tracii care, treptat, se topesc în matricea naţiunilor orientale.

Stilurile de viaţă traco-ilire, izvorâte din amestecul între marile categorii amintite mai sus şi, respectiv,
feluritele curente religioase devin, desigur, şi mai diverse, şi mai complicate.
Am amintit despre păstorii traco-iliri şi de formele diferite de vieţuire pastorală ale acestora, despre
vânători, negustori…
Putem vorbi şi despre agricultură.De la plantele sudice – smochini, moşmoni, rodii, migdali etc. –
până la soiuri de grâu de munte – cultivate, în Carpaţi, şi la peste 1.000 de metri altitudine! -, de
la bob, fasole, nap şi altele asemenea până la usturoi, busuioc, mărar şi pătrunjel, foarte multe sunt
plantele cultivate ce fac parte din viaţa Traco-Ilirilor. Multe triburi traco-ilire trăiau în munţi, altele la
câmpie; unele iubeau codrii întinşi, altele amestecul de iarbă şi păduri al silvo-stepei, altele mlaştinile
şi ochiurile de apă ale bălţilor etc., etc.
De la vânarea leilor în locurile în care aceştia mai trăiau şi până la traiul incredibil, în stâncăriile de
munte, ale unor secte tracice care excludeau orice violenţă fizică (dar nu şi pe cea magică…), avem
mărturia unei diversităţi uriaşe de abordări ale vieţii.Şi cât de multe forme de aşezări, de îndeletniciri,
de feluri de trai se ivesc de aici, este uşor de înţeles…

Traco-Ilirii au fost pescari şi piraţi şi în Marea Tracică şi Marea Egee, şi în Marmara sau Marea Neagră,
dar şi în Mările Ionică şi Adriatică. De fapt primele conflicte ale Ilirilor cu Romanii au fost stârnite de
obişnuinţa cu pirateria a unor triburi care au prădat sute de ani coastele Italiei – precum Vikingii pe
ale Vestului Europei, mai târziu.De asemenea, o mare parte din rezistenţa traco-iliră anti-grecească s-
a realizat prin acte de piraterie. În unele cazuri – precum în Marea Ilirică, Delta Dunării etc. – Traco-
Ilirii foloseau luntrii lungi cu care se strecurau prin ceţuri, atacând navele străine. În altele, foloseau
aşa-numita „piraterie de uscat”, atrăgând prin felurite mijloace navele duşmane în locuri în care acestea
să naufragieze, spre a putea fi atacate. Cucerirea Bizanţului tracic de către armatele greceşti se
datorează nevoii de a opri pirateria tracică de-a lungul Bosforului; şi alte poziţii de coastă greceşti au
motive similare, ca mijloc de apărare a extinderii Grecilor – nu doar ca neguţători, ci şi ca stăpânitori
– pe ţărmurile Mării Tracice, Mării Egee, Mării Marmara, Mării Negre, Mării Meotice (Azov)…

În Tracia, străbunii se îndeletncieau mult cu prelucrarea metalelor preţioase – aurul şi argintul – dar şi
cu agricultura. Până la cucerirea Galiei de către Cezar, două erau marile surse de grâu ale bazinului
mediteraneean: Egiptul şi Tracia.Creşterea albinelor era o tradiţie tracică vestită. De aici venea, de
fapt, şi miedul, o băutură făcută din miere, cu sau fără fructe (pentru arome) şi pe care au preţuit-o
până acum vreo o sută-două de ani şi Românii. Atât de iubitori erau de miere – şi mied – Geţii, încât
în unele locuri roiurile de albine ale stupilor deveneau adevăraţi păzitori ai graniţelor aşezărilor.

Luptătorii Traco-Iliri erau foarte respectaţi de duşmani.Arma preferată era lancea sau suliţa, urmată
de forme de sabie, dreaptă sau curbă, după caz. Foarte răspândite erau săbiile drepte de tip akinakes,
adică scitice, dar şi cele de origine celtică. Rhomphaia sud-tracică, daca nord-dunăreană, sica –
răspândită din Munţii Hem până în nordul Carpaţilor – sunt câteva din săbiile şi pumnalele curbe ale
Traco-Ilirilor (dar nu singurele!).În luptă se mai foloseau şi topoarele – de mai multe feluri -, scuturile,
diferite armuri – de la cele locale la cele scito-sarmate sau romane -, cuţite şi multe altele.Ca şi Scito-
Sarmaţii, Tracii nordici – şi mai ales Geţii – erau arcaşi pricepuţi. În părţile Dunării de Jos este atestată
folosirea săgeţilor otrăvite, zice-se în venin de viperă (mai probabil în cucută şi omag, deşi nu este
exclusă includerea veninului de viperă în amestec). Pe scurt, Traco-Ilirii foloseau orice armă, locală
sau preluată de la alţii, în lupă. Asta pentru că lupta era preocuparea de căpătâi a oricărui traco-ilir
liber! Aceşti străbuni ai noştri erau atât de însetaţi de bătaie, încât se credea (inclusiv la Greci) că
Zeul Războiului trebuie să fie trac şi născut la Traci!
Dorinţa de luptă a Traco-Ilirilor a fost moştenită la multe ramuri ale Românilor din vechime. Această
înclinaţie războinică a fost, de fapt, şi una care a ajutat foarte mult la supravieţuirea străbunilor în
mijlocul vâltorilor Istoriei. Dacă nu ar fi fost, din păcate, însoţită şi de moştenirea traco-iliră a
dezbinării, ci doar de moştenirea romană a datoriei şi disciplinei, şi de cea comună, creştină, Românii
ar fi izbutit mult mai multe…

Întorcându-ne la cele ale străbunilor, merită să amintim că le plăcea să îşi încerce puterile în lupte cu
marile fiare ale sălbăticiei: bouri, zimbri, lei, lupi, mistreţi, urşi etc. Coarnele de bour sau de zimbru
deveneau apoi fie instrumente de cântat şi comunicat până departe – asemenea buciumului -, fie vase
pentru băut (adesea ferecate în argint şi chiar şi aurite).Traco-Ilirii au realizat mai multe soiuri de câini,
de pază, luptă sau ciobănit. Moloşii sunt asemenea câini care, preluaţi de Greci de la Iliri, au devenit
renumiţi – arta Grecilor de a se lăuda e întrecută doar de a Evreilor! – drept câini greceşti”. Că nu
erau greceşti aceşti câini se vede limpede din faptul că sunt întâlniţi între Greci doar la „sălbaticii
Moloşi” (un trib grecesc mult amestecat cu Traco-Ilirii din Epir), dar sunt folosiţi şi în Dalmaţia şi
Iliria, până departe în nord, de triburi care nu aveau nicio legătură cu Grecii – şi cu atât mai mult cu
Moloşii.(Merită amintit că adesea înşişi Grecii nu îi socoteau pe Moloşi Greci, Pericle, de pildă,
refuzând a-i accepta pe toţi Epiroţii – inclusiv pe Moloşi – drept Greci. De asemenea, faptul că aceştia
erau bilingvi – folosind şi idoimul străbun, traco-iliri, şi nou venita limbă greacă – este bine
atestat.)Caii Tracilor erau vestiţi până departe, fiind cântaţi până şi de duşmanii de moarte ai Tracilor,
Grecii. Descoperirile arheologice au dovedit că spaţiul traco-ilir a fost unul în care calul a fost
crescut în diferite forme (rase, le-am spune astăzi), de la cei mărunţi, de munte, la cei mari, folosiţi
pentru luptă sau tras/dus poveri. Românii au moştenit această tradiţie străveche (a se vedea şi această
lucrare) în care, desigur, există şi o parte, puternică, Scito-Sarmatică.

Paradoxal, deşi luptători vestiţi şi temuţi, deşi declaraţi uneori drept „cei mai aspri oameni din lume”,
Traco-Ilirii nu au practicat niciodată exterminarea străinilor sau înrobirea totală a străinilor, pe care
o întâlnim la Greci, Germani sau Celţi (care practicau aceste metode oriunde puteau).
Dacă, pe de-o parte, [Traco-Ilirii] se luptau între ei cu multă duritate – şi, nu rareori, la fel şi cu străinii
-, pe de altă parte odată ce se făcea/era pace, orice resentimente dispăreau şi erau gata să petreacă
alături de duşmanul de ieri.Aici era o mare deosebire mai ales între ei şi Greci, aceştia din urmă nefiind
în stare să-i accepte cu adevărat pe străini, niciodată.

Ca migratori, Grecii – a căror origine este până astăzi un mister – năvălesc în sudul spaţiului Traco-
Ilir şi izbutesc să supună triburile de aici. Cetăţenii de cel mai jos rang ai Grecilor şi sclavii erau
constituiţi în covârşitoare majoritate din Traco-Iliri; până la cucerirea romană aceşti „cetăţeni
inferiori” şi sclavi constituie între 60 şi 80% din populaţia oraşelor şi regiunilor greceşti. În munţii
dintre regiunile greceşti Traco-Ilirii liberi domină (fiind, ca urmare, descrişi de Greci drept barbari,
înapoiaţi, sălbatici, antropofagi etc.).Multe ramuri tracice, atât din Europa, dar mai ales din Asia Mică,
aleg grecizarea sau elenizarea. Unul dintre factori pare să fi fost cucerirea Troiei – mândria Tracilor
de aici – de către Greci, dar cu siguranţă iscusinţa teribilă a Grecilor de a-şi vinde mândria naţională
drept produs de mare valoare a atârnat greu.
Dar foarte mulţi dintre Traco-Iliri se opun grecizării, rezistă, şi se unesc apoi cu Romanii în timpul
luptelor dintre aceştia şi Greci, devenind esenţiali pentru stăpânirea romană în zonă (a se vedea şi
această lucrare!).

Putem spune că, dincolo de deosebirile dintre ei, Traco-Ilirii erau cu toţii însetaţi de extraordinar.Dar
spre deosebire de Romani, pentru care extraordinarul era totdeauna supus interesului obştesc – altfel
fiind prea puţin atrăgător – la Traco-Iliri esenţial era extraordinarul personal.
De aici se năşteau şi dorinţa, râvna, munca şi lupta multor Traco-Iliri de a ajunge cât mai sus – inclusiv
pe tronul Romaniei! – şi chiar de a deveni zei. Dar tot de aici se năştea şi o anume însingurare, o
înclinaţie spre dezbinare, spre lipsa de unitate, o anume rivalitate între Traco-Ilirii cu calităţi deosebite.
Din nefericire, şi aceasta există, încă, la Români.

Traco-Ilirii au primit de la Celţi şi de la Sciţi forme avansate de metalurgie, dar au dat lumii, la rândul
lor, foarte mult în acelaşi domeniu. O simplă privire asupra orfevrăriei tracice în argint – fie ea sud ori
nord dunăreană – este de ajuns pentru a dovedi iscusinţa înaltă la care ajunseseră meşterii traci. De la
brăţările dacice din părţile Haţegului până la comorile de legendă găsite în Valea Regilor din Tracia,
nenumărate sunt relicvele unei măiestrii uimitoare. Priceperea Ilirilor în minerit este de asemenea
legendară şi a fost esenţială pentru viaţa economică a acestui spaţiu, atât înaintea cuprinderii lui în
Romania, cât şi după aceea. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care mulţi Iliri sunt aduşi în
Dacia după 106 d.Chr., ei constituind greul populaţiei miniere din ceea ce astăzi cunoaştem ca Munţii
Banatului şi Munţii Apuseni.Preţuirea metalurgiei – aici intrând chiar o mistică a prelucrării metalelor,
astăzi aproape uitată – a fost moştenită de Români. Aşa cum au moştenit Românii, pe lângă zidăria
din piatră romană, şi prelucrarea lemnului de la Traco-Iliri (venită, foarte probabil, chiar de la cei
dinainte de aceştia…).

Sunt multe pe care nu le ştim despre aceşti străbuni ai noştri.Limba, de pildă, o cunoaştem doar la
nviel de vocabular, din unele izvoare istorice (a se vedea şi FHDR I). Şi putem vedea, la nivel de
vocabular, că era o limbă aflat cel puţin la hotarul dintre limbile satem (ca cele iraniene sau proto-
slave) şi centum (ca cele latine, celtice sau germanice), dacă nu era chiar categoric satem.

O altă taină este aceea a aurului. Nu cunoaştem încă mistica Tracilor nordici numiţi Daco-Geţii în
privinţa aurului. Se ştie că Decebal, provocând războaiele cu Traian şi pierzându-le, a lăsat în urmă o
uriaşă comoară cu foarte mult aur. Aur cu care ar fi putut pune în mişcare, spre a-l ajuta în aceste
războaie, şi pe Tracii nordici care nu îl recunoşteau ca rege (precum Carpii, Costobocii şi Dacii Mari),
şi pe Scito-Sarmaţii şi Germanicii de departe. Cu totul uimitor, Decebal nu a folosit însă acest aur,
păstrându-l ascuns până la capăt. De ce? Nu ştim! Să fi fost aici o mistică ce împiedica folosirea aurului
în război? Greu de crezut, de vreme ce avem, totuşi, coifuri din aur sau aurite, de pildă. Să fi fost aici
o mistică ce împiedica folosirea aurului pentru a cumpăra sprijin militar? Să fi fost comoara nu a lui
Decebal, ci a unor preoţi daci care au păstrat-o ascunsă din cine ştie ce pricini mistice sau personale?
Lucrurile sunt cu atât mai tulburi cu cât se cunosc puţine obiecte dacice din aur – şi doar de puţină
vreme. S-a putut chiar pretinde, până de curând, de către unii teoreticieni, că Dacii nu ar fi practicat
prelucrarea aurului; deşi, pe de altă parte, aveau o abilitate excepţională în prelucrarea argintului.
Astăzi ştim că Dacii prelucrau şi aurul, dar în taină, din pricini încă neînţelese.
Amestecul Traco-Ilirilor cu alte popoare – cu Celţii şi Scito-Sarmaţii, în primul rând, apoi cu Hicoşii,
cu Grecii, cu Romanii, Germanicii şi mulţi alţii – face adesea greu de identificat ce este traco-ilir şi ce
aparţine altora.Ştim, totuşi, că Traco-Ilirii nu foloseau scrisul în mod obişnuit. Ei cunoşteau scrisul,
dar aveau, din câte am aflat până astăzi, o cultură oral-livrescă. În această cultură primordială era
dimensiunea orală, scrisul fiind folosit fie pentru anumite aspecte practice, fie pentru anumite
aspecte sacre. Ceea ce ţinea de aspecte practice, adică secundare şi trecătoare, nu era păstrat decât
accidental (aici intră multe forme ale scrisului, de la răboj până la scrisori diplomatice sau
neguţătoreşti). Aceeaşi cultură, oral-livrescă, a existat şi la Români până în epoca modernă, când s-a
impus prin forţă trecerea la o cultură livresc-orală, bineînţeles pe tipar străin, ne-românesc.
Una dintre falsificările cele mai adânc intrate în conştiinţa Românilor de astăzi este aceea a „steagului
dacic”, adesea denumit în literatura contemporană „cap de lup” sau chiar… „lupul dacic”. Fără a intra
aici în multe amănunte – sperăm să revenim într-un material dedicat – observăm doar că numele istoric
al steagului, consacrat ca atare până… în epoca modernă, este de draco sau draconis. Adică
balaur. Nu se folosesc niciodată, în vechime, nume de genul „lupo” sau „luponis„… Pentru că lupul
era doar o parte a acestui steag, în întregul lui reprezentând un balaur cu cap de lup (în unele forme
sculpturile par a sugera chiar un cap de leu…).
Trebuie observate aici două aspecte esenţiale: acelaşi steag este larg folosit de Scito-Sarmaţi, iarla
Chinezi – hotarul estic al întinderii scito-sarmate este China – apare balaurul cu cap de leu. (Voi
reveni, nădăjduiesc, asupra acestor aspecte.)Preluarea balaurului scitic de către Daci trebuie înţeleasă
şi pe fundalul totemismului traco-ilir şi celtic. Avem dovezi arheologice largi ale acestui totemism,
exprimat, de pildă, în coifuri încununate cu un motiv zoomorf (cerb, corb, vultur etc.). Prin urmare,
preluarea balaurului scitic de către Daci are o anume valoare mistică şi culturală pe care astăzi nu o
cunoaştem încă bine.Şi este esenţial să subliniem că în armatele romane, odată cu intrarea constantă a
Dacilor şi Scito-Sarmaţilor în rândurile ostaşilor romani, apare, mai ales din secoele III-IV, o
simbolistică specială: simbolul legiunilor este acvila, simbolul cohortelor este balaurul,
simbolul unificator este Crucea. Altfel spus, prin Cruce şi sub Cruce se unesc acvila romană
şi balaurul traco-scitic… Este o exprimare foarte concretă a unei realităţi esenţiale pentru noi.

Merită consemnat aici faptul că în mare parte Traco-Ilirii au fost foarte apropiaţi de Romani.Nu în
sensul unei fanteziste identităţi lingvistice. Dicţionarul lui Hesychios este o mărturie suficienă a
deosebirii între latină şi idiomurile traco-scito-ilire, chiar de nu am avea şi mărturiile lui Ovidiu (aici)
şi multe altele.Ceea ce i-a apropiat pe Traco-Iliri de Romani a fost o spiritualitate comună, urmată de
unele interese comune şi, mai apoi, de Creştinism.
Desigur, legenda originii parţial tracice a dinastiei ce a întemeiat Roma a avut rolul său în această
apropiere.Dar primul contact esenţial între Romani şi Traci apare în urma luptelor Romanilor cu Grecii
care invadaseră Italia. Aceşti migratori aşezaţi pe o mare parte a ţărmurilor mărilor Egee, Tracică,
Ionică, a Mirtelor etc. nu se extindeau numai în Marea Neagră, ci în primul rând în bazinul Mediteranei
şi în teritoriile terestre din ceea ce astăzi cunoaştem ca Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Italia. Ei
înrobiseră o mare parte dintre Traco-Pelasgii găsiţi în sud, transformându-i în categoria inferioară de
semi-sclavi cunoscută mai ales sub numele de iloţi. Alţi băştinaşi, însă, retraşi în munţi – de la Munţii
Albi din Creta la cei din Epir sau Pon – rezistau stăpânirii greceşti; fiind, ca urmare, descrişi drept
sălbatici, tâlhari, necivilizaţi etc. Strabon mărturiseşte că întreaga Grecie „a fost locuită de barbari în
vremurile de demult”, numărând printre aceştia şi pe Epiroţi – pretinşi astăzi, de unii, a fi fost Greci!
-, dar şi recunoscând că şi în vremea lui „Tracii ocupă Macedonia şi câteva părţi din Tesalia” etc.,
etc.¹În luptele Romanilor cu invadatorii Greci apare un ajutor neaşteptat din partea Traco-Ilirilor din
Epir, Tesalia, Macedonia etc. Curând luptătorii aceştia vor gusta victoria împotriva celor care îi
oprimaseră sute şi sute de ani, ba chiar milenii. În acelaşi timp, vor regăsi în Romani o spiritualitate
militaristă şi însetată de excepţional, foarte apropiată de a lor şi străină moleşelii şi înrobirii plăcerilor
ce corupsese Traco-Ilirii grecizaţi (şi în Europa, dar mai ales în Asia Mică, unde până la hotarele
Armeniei doar Frigienii sunt mai puţin atinşi de această molimă).În secolul I d.Chr. Traco-Ilirii
formează o parte destul de mică dintr-un super-stat ce se întinde pe trei continente, având Marea
Mediterană şi toate mările acesteia ca mări interioare. Galii, de exemplu, erau foarte numeroşi în
Panonia, erau prezenţi în nordul Iliriei şi chiar al Italiei – chiar dacă puternic romanizaţi -, erau
majoritari în Noricum, Raetia, imensa Galie, în ceea ce astăzi numim Ţările de Jos, în Iberia, Britania,
erau prezenţi chiar şi în Asia Mică – unde Galatia le poartă numele multă vreme. Ei bine, în amintitul
secol Galii, de şase ori mai numeroşi decât Traco-Ilirii, dau armatelor romane cca. 400.000 de cetăţeni
romani (legionari) şi respectiv auxiliari. Mult mai puţinii Traco-Ilri dau totuşi 200.000 de legionari şi
auxiliari, ceea ce înseamnă un voluntariat cel puţin triplu faţă de cel galic.Asta pentru că, după cum
am spus, Traco-Ilirii ne-epicureeni adorau lupta şi erau însetaţi de extraordinar, iar în armatele
romane le aveau pe amândouă la cel mai înalt nivel.În vremea lui Burebista Dacii aveau deja mai bine
de o sută de ani de când preluaseră dinarul roman, eliminând treptat, dar tot mai mult, monezile
greceşti. Îl şi copiaseră, de fapt, şi încă atât de bine că până la găsirea unor matriţe au fost crezute
romane multe dintre monezile bătute, de fapt, la nordul Donarisului. Mai mult, în timpul marelui rege
get Dacii nu doar că aveau trimişi – iscoade, negustori, diplomaţi – la Roma, dar chiar aveau acolo
rude. Şi nu oricum, ci aflate în bune relaţii cu familii de vază ale Ţării, încât se ajunge până şi la
amestecul Dacilor în treburile interne ale Imperiului Roman. Burebista se aliază cu Pompei şi doar
moartea lui Cezar opreşte intenţiile de răzbunare ale acestuia. Moartea regelui dac şi sfărâmarea
regatului său face ca Dacii sudici, din Dardania, cele două Moesii şi Sciţia Mică, împreună cu Sciţii
din aceste zone, să intre în Romania. O intrare susţinută de imensa majoritate a acestor Daci.Mai mult,
în secolul I d.Chr. Geto-Sciţii din nordul Dunării vor face pace cu Romania – pe care o atacaseră
repetat – cu condiţia intrării lor în cuprinsul acesteia. Se ajunge ca peste 200.000 de familii – cel puţin
1.000.000 (un milion) de oameni – să treacă în sud, aşezându-se în Moesia, Dardania, Iliria şi devenind
iute cetăţeni romani fideli. Împreună cu Dacii din Oltenia de astăzi, ei vor lupta alături de Traian
împotriva lui Decebal, conducătorii lor primind, ca recunoştinţă pentru eroismul din războaiele
respective, un întreg parc de sculpturi lângă Columna lui Traian. Eroii daci din luptele lui Traian cu
Decebal (asupra cărora am poposit aici, aici, aici şi aici, şi asupra cărora sperăm că vom mai poposi)
au, de altfel, multe sculpturi păstrate până astăzi.Participarea acestor Traco-Iliri, inclusiv a Dacilor
sudici şi a multora dintre cei nord-dunăreni, la viaţa Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman) este atât de
puternică şi complexă încât din secolul al II-lea d.Chr. produce instaurarea unor domnitori de origine
traco-iliră pe tronul Romei. Ei determină, de asemenea, atragerea în Romania a multor ramuri nomade
ale Tracilor şi Scito-Sarmaţilor.Sfântul Constantin cel Mare (şi aici), care prin înfiinţarea Romei Noi,
creştine, Constantinopolul, dă o nouă organizare Romaniei, este de asemenea un Traco-Iliri puternic
romanizat, un Străromân în toată puterea cuvântului.El face partea din tabăra creştină traco-romană,
spre deosebire de rudele sale Liciniu şi Galerius, care persecută Creştinii în cele mai cumplite moduri,
arătându-se a fi adevărate ruşini ale omenirii.Tracii nordici se împart în două grupe mari, după secolul
al II-lea încolo. O parte – precum Dacii Mari – se îndreaptă către nord şi nord-vest. Se pare că sunt
unii dintre strămoşii Danilor, amestecul de neamuri (parţial germanice) care invadează Yutlanda şi
Scania, dând naştere Vikingilor (Varegilor). Alţii, precum Carpii şi Costobocii, se vor alia cu unii
dintre Germanici, luând parte la expediţiile de jaf din Romania şi apoi la aşezarea acestora, ca Vizigoţi,
în Spania. Unele ramuri se vor amesteca local cu Germanicii sau respectiv Slavii – cel puţin după
cronicarii bizantini care pretind existenţa la năvălitorii Slavi din secolele VII-VIII a unor elemente
religioase tracice.Desigur, în toate aceste sinteze etnice este greu de urmărit, pe termen lung, elementul
Traco-Ilir.Încercările hiper-exagerate de a-i declara „Daci” sau „Traci” pe toţi cei care au o ascendenţă
traco-iliră sunt, evident, greşite. O puternică origine traco-iliră (pe filieră românească) o au şi Sârbii,
şi Bulgarii, şi Albanezii, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste trei naţionalităţi – dacă
nu cumva mai mult de trei… – sunt uriaşe. Unele rădăcini traco-ilire pot fi găsite şi la Spanioli sau
Danezi, dar deosebirile culturale şi lingvistice dintre aceste două naţiuni sunt, iarăşi, foarte, foarte
mari.Înţelepciunea stă în a nu transforma admiraţia faţă de aceşti Străbuni ai noştri într-o adoraţie
oarbă – pe care ei înşişi ar fi dispreţuit-o cei dintâi.
Au avut bunele şi relele lor, înălţările şi căderile lor; cele rele, să se spele, cele bune, să se-adune!
COSTOBOCII
Costobocii erau localizati, potrivit geografului antic Ptolemeu, in partea nord-estica a teritoriului dacic.
Existenta lor este confirmata de o multitudine de izvoare antice, dintre care ii amintim pe Pliniu cel
Batran (Naturalis Historia VI), Pausanias, Historia Augusta (Vita Marci, 22), Dio Cassius sau
Lexiconul lui Suidas.

Le fel ca in cazul carpilor, cultura materiala cercetata de arheologi si atribuita neamului costobocilor,
este una incadrabila in cea dacica, element ce atesta clar apartenenta etnica a acestora la poporul geto-
dac. Costobocilor le este atribuita cultura Lipita (datata intre secolele I i.e.n. si III e.n.), care acopera
zona Nistrului superior si mijlociu, Prutul superior, Maramuresul, Bucovina, precum si regiunile
Stanislav, Lvov si Cernăuti, din vestul Ucrainei.

Neamul costobocilor pare sa fi fost impartit in doua zone dupa anul 106. Astfel, o parte a acestora va
ramane in Dacia Romana, prezenta lor fiind confirmata in asezari precum Piroboridava, Tamasidava
si Utidava, in timp ce un alt grup va continua sa ocupe zona din nordul Carpatilor, dupa cum atesta
descoperirile de la Setidava.

Asezari ale costobocilor sunt atestate in mai toate formele de relief. Totusi, se poate observa o
dispunere a acestora in apropierea surselor de apa, a terenurilor propice pentru cultivat si pasunat si
zonelor bogate in resurse naturale.
Mare parte dintre acestea erau nefortificate, insa arheologii au concluzionat ca au axistat si exceptii,
respectiv localitati aparate de valuri de pamant si santuri, precum cele de la Zemplin si Malaja
Kopanja. Asemeni celorlalte neamuri geto-dace, costobocii construiau locuinte de tip bordei, fie la
suprafata, fie adancite partial in pamant. De asemenea, anexele acestora sunt specifice culturii
poporului dac si sunt reprezentate de vetre de foc si cuptoare, gropi de provizii, precum si ateliere
mestesugaresti.

Ocupatiile costobocilor se inscriu intre practicile generale ale poporului geto-dac, respectiv cresterea
animalelor, agricultura, mestesugurile si schimburile comerciale. Ateliere unde se prelucra fierul au
fost cercetate la Remezevčiah (reg. Lvov), Malaja Kopaja si Zemplin, iar cele destinate realizarii
elementelor ceramice la Zemplin, Malaja Kopaja si Podvinogradovo (secolele I i.e.n.-I e.n.) si
Beregovo si Luzanka (secolele II-III e.n.).
Dintre obiectele ceramice descoperite de arheologi in cadrul acestor situri si nu numai, putem aminti:
oale-sac, oale-borcan, strachini, fructiere, cani, tavi, vase de provizii, decorate cu linii lustruite dispuse
în retea.

Au fost descoperite si vase cu decor liniar pictat, cu cafeniu pe fond alb. Prelucrarea fierului in
atelierele costobocilor este relevata si de descoperirea unor obiecte precum brazdare de plug, securi,
coase, râsnite, foarfeci, cosoare, clesti, dalti, creuzete, tipare, tipare, cuie, crampoane, fusaiole,
greutati, lustruitoare, iar ca arme: vârfuri de lance si de sageata, scuturi, camasi de zale sau pinteni.
Cultura materiala a costobocilor a suferit, de-a lungul timpului, unele influente externe: celtice (in sec.
I i.e.n.), greco-romane (sec. I e.n.), dar si germanice, romane si carpice (sec.II e.n.).

Incineratia, ca rit funerar practicat de costoboci, este atestata in urma descoperirilor arheologice de la
Zemplin, Lipita de Sus, Zvenigorod-Goeva Gora, Zvenigorod-Livada Velikac, Bolotnoe si Grinev.
Mormintele difera, ca tehnica de realizare, in functie de aparteneta sociala a celui inhumat. Astfel, au
fost cercetate unele morminte tumulare, bogate in inventar material, ce apartineau unor capetenii
locale.
Tumulii despre care vorbim, o particularitate a culturii Lipita, au dimensiuni de aproximativ 1 metru
înaltime si 10-12 metri diametru, fiind organizati, în cadrul necropolelor, în grupe, dupa criterii
familiale si de clan. Unii tumuli prezinta constructie de piatra în interior.

În interiorul acestor constructii funerare se puneau resturile celor defuncti împreuna piese de inventar:
de vestimentatie, arme, unelte, podoabe, ceramica sau ofrande. Alteori resturile umane incinerate erau
puse în urne si depuse în mici gropi. Într-un tumul putea fi depus un singur defunct sau mai multi
decedati Acest rit funerar s-a perpetuat din cadrul culturii Lipita, de la vest catre est, la sfârsitul
secolului al II-lea e.n., odata cu deplasarea, pe aceiasi directie, a costobocilor, în timpul razboaielor
marcomanice sau a conflictelor cu romanii din 173-174, generalizându-se, în spatiul mentionat, în
secolul al III-lea e.n.

Expeditiile militare intreprinse de costoboci in secolul II e.n., singuri sau in alianta cu alte populatii
precum victuali, sosibi, sicobiti, roxolani, bastarni, alani sau peucini, in interiorul teritoriului
imperiului roman arata forta acestora, dar si capacitatea organizatorica si strategica militara. Anul 170
reprezinta momentul in care are loc cea mai violenta campanie a costobocilor, expeditia militara a
acestora traversand Moesia Inferior, Tracia, Macedonia, ajungand pana in Grecia, in preajma orasului
Eleusis, care, de altfel, este devastat de daci.

De asemenea, prezenta costobocilor in Dobrogea si actiuni militare ale acestora in aceasta zona sunt
confirmate de o serie de inscriptii, precum cea descoperita la Tropaeum Traiani, în care este pomenit
un anume Daizus Comozoi „ucis de costoboci” sau cele gasite la Mangalia, în care se povesteste cum
zidurile orasului au fost reconstruite dupa un atac al acestora.
In urma infrangerilor suferite in anii 170-172, o parte dintre costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic,
iar o parte au ramas sa convietuiasca cu noii veniti de neam germanic si cu sarmatii. Nordul Moldovei
a fost dominat de costoboci pina in anul 170, atunci cand controlul regiunii a fost preluat de carpi.
GETO-DACII
Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în
Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii
sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-
dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu numele de geţi, iar în
sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi
civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi
popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă
geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea
geto-dacilor din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).

Organizare Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza democraţiei militare, geto-dacii
erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageţii, carpii), fiecare dintre acestea era condus de
un şef militar cu reşedinţa într-un centru întărit – dava (Argedava, Piroboridava, Tamasidava,
Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au organizat în
mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites.

Societatea Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre clasa nobililor
(tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la geto-daci a avut mai mult un
caracter patriarhal.

Ocupaţii Ocupaţiile de căpetenie ale geto-dacilor erau agricultura şi creşterea vitelor. O anumită
importanţă în asigurarea bazei economice a societăţii geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura,
viticultura, precum şi felurite meşteşuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea şi prelucrarea
metalelor. Geto-dacii făceau comerţ intens cu lumea greco-elenistică şi mai târziu cu cea romană,
importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă şi bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse
vegetale, animale, lemn, sare, peşte, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. III î.Hr.
au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească şi macedoneană. Emisiunile monetare ale geto-
dacilor au încetat în primele decenii ale sec. I î.Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb.
La Tilişca (jud. Sibiu), Ludeşti (jud. Hunedoara), Grădiştea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost
descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În acelaşi timp, în Dacia a
pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat
cu negustorii romani încă din sec. I î.Hr.

Civilizaţia În funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau atât case de suprafaţă, din lemn şi lut,
sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât şi locuinţe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu
temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu ţigle şi olane (Popeşti),
acestea din urmă aparţinând desigur fruntaşilor politici şi religioşi. Civilizaţia materială a geto-dacilor
a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi
şi Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. V-IV î.Hr., sunt creatorii unei civilizaţii de
tip La Tène, care atinge apogeul în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

Religia Geto-dacii practicau cu precădere ritul funerar al incineraţiei. Religia lor politeistă era
asemănătoare religiei celorlalte populaţii indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeităţi ca:
Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munţii Orăştiei sau de
la Ocniţa-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societăţii geto-dace, în special preoţimea,
cunoştea scrierea cu litere greceşti şi latineşti. Izvoarele scrise vorbesc de existenţa la geto-daci şi a
unor cunoștinţe de astronomie, medicină empirică şi botanică.

Organizarea politică În cadrul ariei largi locuite de gto-daci, începând cu sec. I î.Hr., în condiţiile
dezvoltării lor economice, politice şi spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către
Burebista, cel mai de seamă dintre toţi regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la
Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpaţii Păduroşi, până la Dunărea mijlocie şi M-ţii
Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr. – 106 d.Hr. se
caracterizează prin încercările urmaşilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în
fruntea geto-dacilor s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuţi sunt: Deceneu,
Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus.
Cucerirea romană Perioada care a premers cuceririi cucerii unei noi părţi a Daciei de către romani
a însemnat, sub conducerea lui Decebal, şi epoca de maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice.
Meşteşugurile, comerţul, arta s-au îmbogăţit şi au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se
confecţionează puternicul complex defensiv alcătuit din cetăţile dacice din M-ţii Orăştiei, având drept
centru politic, militar şi religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populaţie războinică, geto-
dacii, aliaţi cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate
sub stăpânirea romană. La început victorioşi, în cele din urmă geto-dacii au fost copleşiţi de forţa
armatei romane, superioară din punct de vedere numeric şi al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a
reuşit, după două campanii grele, în anii 101-102 şi 1505-106, să cucerească Dacia şi să o transforme
în provincie romană. O parte a triburilor geto-dace (carpii din Moldova şi dacii liberi din Muntenia,
Crişana şi Maramureş) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul
acesteia.

Herodot şi primele mărturii despre geţi Primele note documentare despre geţi datează din secolul VI
î. Hr. În acea perioadă, cele mai importante menţiuni i-au aparţinut istoricul elen Herodot. El a fost cel
care i-a descris pe geţi, ca fiind cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. I-a menţionat în scrierile sale
despre războaiele de cucerire ale regelui persan Darius, din urmă cu două milenii şi jumătate, în vremea
în care Persia se afla într-una din cele mai înfloritoare perioade din existenţa ei şi avea o armată de
câteva sute de mii de ostaşi. „Înainte de a ajunge la Istru (Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se
cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de
Apollonnia şi de oraşul Mesambria – numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără niciun
fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt
cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”, amintea Herodot, în Istorii. Acelaşi istoric povestea despre
ritualurile pe care geţii le dedicau zeului lor Zamolxis, pentru care recurgeau la sacrificii umane.
Relaţii comerciale cu elenii O mărturie aproape la fel de veche despre geţi i-a aparţinut lui Demostene,
un celebru orator atenian, care a trăit în secolul IV î.Hr. Demostene a vorbit despre relaţiile comerciale
dintre geţi şi eleni, lăudând bogăţia ţinuturilor Daciei. „Ştiţi, fără îndoială, că noi folosim grâu importat
mai mult decât toţi oamenii. Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne vine
din celelalte porturi comerciale. Şi nu trebuie să ne mire. Lucrurile se petrec astfel nu numai pentru că
acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu, dar şi pentru că Leucon, domnitorul de acolo, a
iertat de impozit pe cei ce transportă grâne la Atena şi a poruncit ca oamenii ce plutesc spre voi să-şi
încarce primii corăbiile”, scria Demostene, într-unul dintre discursurile sale. Cea dintâi ştire precisă
despre regatul geţilor din Nordul Dunării, susţinea istoricul Vasile Pârvan, în volumul „Getica”, o
avem de la Ptolemaios, în secolul IV înainte de Hristos. „Regele de mai târziu al Egiptului,
întovărăşind pe Alexandru în expediţia sa din anul 335, î.Hr., împotriva Geţilor din Dacia, a avut
ocazia să descrie cele văzute de el însuşi, iar nu să repete lucruri aflate de la alţii. Versiunea originală
a lui Ptolemaios ne e păstrată în două izvoare târzii: Strabo şi Arrian. Potrivit ei, geţii din stânga
Dunării sunt o naţiune numeroasă şi bogată, de la care Alexandru poate ridica o însemnată pradă, după
cucerirea numai a uneia singure dintre cetăţile lor. Întinsele lanuri de grâu de care vorbeşte Ptolemaeus
la Arrian sunt de altă parte o dovadă a bogăţiei regiunii, în care pătrunderea negustorilor greci: ionieni,
thaseni, rhodieni şi cnidieni se poate urmări cu ajutorul descoperirilor arheologice cu mult înapoi de
epoca lui Filip şi Alexandru cel Mare”, afirma Vasile Pârvan, în volumul Getica. Treptat, în secolele
următoare, mărturiile despre geţi s-au înmulţit, iar cele mai multe vizează perioada cea mai prosperă
a lor, în vremea regilor Burebista şi Decebal.
 Dacia în timpul lui Burebista
Burebista, rege al geto-dacilor, întemeietorul Daciei, a domnit între anii 82 î. Hr - 44. î.Hr.„Ajuns în
fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin
exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a
supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani” -
astfel caracterizează Strabon, geograf şi istoric grec care îşi redacta opera la puţin timp de la dispariţia
lui Burebista, personalitatea conducătorului dac.
Istoricul got romanizat Iordanes (mijlocul secolului al VI-lea) oferă ca dată de început a domniei lui
Burebista anul 82 î.Hr. (dată calculată în funcţie de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma).
Alte cercetări de specialitate consideră că realul moment de debut ar trebui adus în jurul anului 70
î.Hr.
Războaiele duse de Burebista (la început doar un simplu şef de uniune tribală), atât pe plan extern cât
şi pe plan intern, pentru unificarea triburilor locale au fost încununate de succes. Procesul de unificare
nu s-a concretizat doar pe calea armelor sau pe cea diplomatică, ci şi administrativ. Burebista, ajutat
de Deceneu (mare preot şi sfetnic apropiat) şi de Acornion din Dionisiopolis (colaborator grec, bun
cunoscător al situaţiei politice din acea vreme), cât şi de o cancelarie regală competentă, a reuşit să
realizeze o structură birocratică funcţională – sfat regesc (consilium regis). Acestui for i se datorează
redactarea belagines-urilor, acele norme morale avangardiste implementate cu ajutorul religiei. A bătut
chiar şi o monedă proprie, constrâns fiind de dezvoltarea schimburilor comerciale. Astfel, în jurul
anului 60-59 î.Hr. s-a născut una dintre cele mai întinse închegări teritoriale ale vremii. Hotarele noului
stat se întindeau, la est, până la ţărmul Mării Negre şi al Bugului; spre nord, până la Carpaţii Păduroşi,
spre vest până în Cadrilaterul din Boemia, Dunărea Mijlocie şi Morava, iar spre sud până la Munţii
Haemus, lanţul Balcanilor. Ca reşedinţă a lui Burebista istoricii au propus cetatea de la Costeşti
(Hunedoara), în timp ce Sarmizegetusa reprezenta deja centrul religios al dacilor.

Politica externă

Spre anul 60 î.Hr. Burebista a iniţiat o campanie rapidă şi victorioasă îndreptată împotriva celţilor boi
şi taurisci din vestul Daciei; de aici i se trage şi supranumele de “nimicitorul de celţi”. În anul 55 î.Hr.
se derulează o altă etapă importantă în istoria statului dac; el cucereşte toate cetăţile greceşti vest-
pontice: Olbia (la gura Bugului), Tyras (la vărsarea Nistrului), Histria, Tomis, Callatis, Dionisiopolis,
Odessos, Mesembria şi Apollonia; în cazul Olbiei şi Mesembriei luarea în stăpânire se face violent.
Astfel, hotarele Daciei lui Burebista s-au extins spre răsărit atingând litoralul vestic al Mării Negre, de
la gurile Bugului şi până în lungul coastei tracice, iar spre miazăzi au ajuns la Balcani. În acest întins
spaţiu ajuns sub autoritatea lui Burebista se aflau - pentru prima dată unificate sub o conducere unică
– triburile geto-dacice, dar şi traci, celţi, greci etc.
În 48 î.Hr. la Roma izbucneşte războiul civil. În momentul în care balanţa înclina spre Pompei (după
victoria de la Diraclium) Burebista îi oferă acestuia sprijinul. Victoria de la Pharsalos îi revine însă lui
Caesar şi Burebista “câştigă” un aprig duşman. Numai asasinarea lui Caesar din 44 î.Hr. a împiedicat
o campanie împotriva dacilor. Tot în aceeaşi perioadă este ucis şi Burebista într-o răscoală, iar
construcţia lui politică este dezmembrată în 4 şi ulterior 5 formaţiuni politice.

Regatul la apogeu Istoricii au amintit războaiele de cucerire a cetăţilor greceşti de pe ţărmul Mării
Negre, considerate unele dintre marile izbânzi ale conducătorului get. „Burebista se năpusteşte pe la
55 î.e.n. asupra oraşelor pontice. Prima cetate atacată e Olbia, aşezată la gurile Bugului (...). Burebista
cucereşte şi pustieşte cetatea ce îndrăznise să i se împotrivească. Tyras suferă aceeaşi soartă. Histria a
fost asediată, după cum mărturiseşte decretul în cinstea lui Aristagoras, zidurile i-au fost distruse,
teritoriul rural ocupat timp de trei ani şi mulţi dintre cetăţeni au fost făcuţi prizonieri, trebuind să fie
răscumpăraţi cu mari sume de bani.Despre Tomis se ştie că a suferit un greu asediu şi că mulţi cetăţeni
au părăsit oraşul, fugind de primejdie. La Callatis n-ar fi exclus ca tot de pe urma distrugerilor
provocate de atacul lui Burebista să fi fost necesară refacerea unor edificii ruinate despre care vorbeşte
o inscripţie. Cetatea Odessos cunoaşte o pribegie în masă (...). Mesembria a trebuit, desigur, să
recunoască în cele din urmă autoritatea regelui dac, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Apollonia. De
la Olbia până la Apollonia, litoralul pontic se afla în mâinile lui Burebista, care până în anul 43 îşi
completează cuceririle, ducându-şi cetele victorioase la poalele Balcanilor şi în Illiria. Numai oraşul
Dionysopolis a fost cruţat”, relata istoricul Hadrian Daicoviciu, în volumul „Dacii”. Dacia, micşorată
de cucerirea romană Un complot a dus la uciderea regelui Burebista, iar în anii următori, fostul său
regat dac s-a destrămat în patru şi apoi cinci uniuni de triburi. Despre teritoriile vechii Dacia, în urma
domniei lui Burebista, au amintit mai mulţi istorici din Antichitate. În primul secol, Pliniu cel Bătrân
afirma că geţii ocupau ţinuturile mărginite de lanţul muntos al Balcanilor, străbătute de Dunăre.
„Culmea muntelui Haemus urcă până la şase mii paşi. Partea opusă, înclinată spre Dunăre, este locuită
de moesi, geţi, aezi, scaugdi şi clari, iar mai jos, de sarmaţii arei, numiţi areaţi, de sciţi şi lângă
ţărmurile Pontului, de moriseni şi sitoni, din care se trage poetul Orfeu. Astfel [Tracia] are ca hotare:
la miazănoapte Istrul, la răsărit Pontul şi Propontida, la miazăzi Marea Egee. Căci, din cealaltă parte,
Tracia începe de la malul Pontului, unde se varsă fluviul Istru, şi are în acea parte cetăţile cele mai
frumoase, ca Histropolis, colonie a milesienilor, Tomis, Callatis, numită înainte Cerbatis şi Heraclea
(...). Tot ţinutul acela l-au stăpânit sciţii porecliţi plugari", informa Plinu cel Bătrân”, în secolul I.
Dacia, între Tisa, Carpaţi şi Dunăre Războaiele daco-romane au dus la cucerirea unor teritorii întinse
ale Daciei de către romani şi apoi la împărţirea ţării. La începutul secolului al doilea a fost înfiinţată
provincia romană Dacia, care cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt şi Carpaţi),
Banatul şi vestul Olteniei, în timp ce restul teritoriilor ocupate au fost alipite Moesiei Inferioare. Avea
ca hotare în vest Tisa, în nord munţii Carpaţi, în sud Dunărea, iar la răsărit râul Hierosos, în timp ce
Crişana, Muntenia, Maramureş, Bucovina, Basarabia şi Moldova de astăzi erau locuite de triburile de
daci liberi. Istoricul Ptolemeu a oferit una dintre cele mai clare descrieri cu privire la întinderea Daciei
după cucerirea romană. „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene care
se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras (n.r Nistru) pe lângă râul
(Tisza) iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos (n.r.
Timiş) până la Axiopolis, de unde până în pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru. La răsărit
Dacia se mărgineşte cu fluviul Istru, de aici şi până la cotitura de lângă cetatea Dinogeţia (...)”, informa
Ptolemeu, adăugând o listă a neamurilor care locuiau în secolul al doilea în aceste ţinuturi. „Oraşele”
Daciei din vremea romanilor Ptolemeu a menţionat şi cele mai însemnate aşezări ale provinciei Dacia
din vremea sa: Rucconium, Docidava, Porolissum, Arcobadara, Triphulum, Patridava, Carsidava,
Petrodava, Ulpianum, Napoca, Potaissa, Salinae, Praetoria Augusta, Sangidava, Angustia, Utidava,
Marcodava, Ziridava, Singidava, Apulum, Germizera, Cumidava, Ramidava, Pirum, Zusidava,
Popnda, Zurobara, Aizizis, Argidava, Tibiscum, Sarmizegethusa Regia, Aquae, Netindava, Tiasum,
Zeugma, Tibiscum, Dierna, Acmonia, Drubetis, Frateria, Arcinna, Pinum, Amutrium, Sornum.

DACIA INTRE BUREBISTA SI

DECEBAL
Asasinatul lui Burebista a dus la desfiintarea uriasului regat. O glorioasa epopee ia sfarsit dar
istoria dacilor si a confruntarilor cu vechii dusmani continua. Politica inceputa de Burebista e dusa
mai departe de urmasii sai. Marele regat este impartit in patru apoi in cinci regate.

Principala formatiune, adevarata urmasa a tarii lui Burebista, este cea din Transilvania care isi
va pastra capitala la Sarmizegetusa. Conducatorul acestui regat va fi Deceneu care acum isi asuma si
conducerea laica pe langa cea religioasa. Cu siguranta ca in timpul si dupa asasinat au existat doua
fractiuni. Cea care il sustinea pe Burebista a iesit invingatoare, dovada fiind ca faptul ca viceregele si
prietenul lui Burebista, Deceneu a preluat conducerea. Faptul c acum regatul este mai mic si cel mai
probabil fara elemente straine, destabilizatoare, la care se adauga si imaginea sacra a lui Deceneu, ne
face sa credem ca acesta a putut conduce destul de usor. O dovada in plus ca oamenii au fost multumiti
de regele-preot, este ca urmasul lui Deceneu este un alt preot si anume, Comosicus, "care nu-i este cu
nimic mai prejos". Despre acesta stim ca a condus pana in anul 29 ien. Lipsa stirilor despre acesta
formatiune, ne creeaza imaginea unui regat linistit condus prud ent de regi-preoti, poate convingand
populatia sa duca o viata pasnica.
 Insa permanentul pericol roman si al triburilor migratoare, impune un conducator militar. Acesta
este Scorilo. El urca pe tron in anul 29 ien, timp in care la Roma se desfasurau marile razboaie civile.
Aceasta situatie instabila ii indemna pe daci la amestecul in lupta pentru putere de la Roma. Scorilo
insa si-a dat seama ca acest lucru nu este prudent, iar pentru a-si convinge supusii a pus doi caini sa se
bata intre ei si cand erau in focul bataii, le-a aratat un lup, pe care indata, lasand furia dintre ei, cainii
s-au aruncat asupra lupului. Analogia caini-romani, lup-daci i-a convins pe daci sa nu se amestece in
politica interna a Romei. Dupa dispute indelungate, specialistii sunt unanimi in a-l identifica pe
Scorylo lui Frontinus cu Coryllus al lui Iordanes. Dar Scorilo este unul din rarele cazuri in care exista
si confirmarea arheologica: pe un vas de lut descoperit la Sarmizegetusa Regia cu inscriptia
"DECEBALVS PER SCORILO" ("Decebal fiul lui Scorilo"). In cei 40 de ani cat domneste Scorilo
politica lui militara se limiteaza la incursiuni devastatoare in provinciile romane din sudul Dunarii.
Din anul 69 en, istoria regatului intracarpatic continua cu domnia fratelui lui Scorilo, Duras-
Diurpaneus. Iordanes afirma ca urmasul lui Coryllus este Dorpaneus. Ca si in cazul precedent, Dio
Cassius i-a pus in incurcatura pe istorici, mentionand ca regele care ii urmeaza lui Coryllus este Duras.
Din nou se accepta unanim ca Duras este unul si acelasi cu Diurpaneus. Regele dac din perioada 69-
87 en nu are parte de evenimente marcante, dar spre deosebire de fratele sau, lui Duras nu-i displaceau
atacurile asupra posesiunilor romane din Moesia. Odata cu venirea lui Domitian la carma Imperiului
Roman problemele devin mai delicate iar varsta il determina pe Duras sa predea stafeta competentului
sau nepot Decebal.

Alt regat desprins din uriasul stat al lui Burebista este cel din Muntenia. Aici urmasul lui
Burebista a fost Coson care este atestat in primul rand de vestitele monede dacice de aur care ii prezinta
numele si in al doilea rand de Suetonius. Din izvoarele lui se stie ca domneste in jurul anului 30 ien si
in Campia Munteniei, ca dovada este prima si singura data cand autorul foloseste numele de geti in
loc de daci. Acest rege se implica in lupta dintre Octavianus, Antonius si Lepidus pe de-o parte si
Brutus in cealalta tabara, in favoarea celui din urma. Faptul ca regele get se aliaza cu dusmanul lui
Cezar ar putea demonstra apartenenta regelui get la partida credincioasa lui Burebista si a nealinierii
sale la grupul de rasculati care l-au ucis. Brutus este invins de adversarii sai dar Coson va obtine
iertarea invingatorilor si mai mult decat atat se pregatea inrudirea prin alianta a celor doi. Octavian
trebuia sa se casatoreasca cu fiica regelui dac, iar Iulia fiica imparatului roman sa devina regina geta.
Desi exista posibilitatea ca regele get sa fi domnit concomitent cu alt rege get si anume Dicomes,
marea majoritate a istoricilor prefera contrariul. Ba mai mult Dicomes este considerat urmasul lui
Coson si nu neaparat in sens dinastic dar exista si aceasta posibilitate. Daca Coson a domnit inainte de
30 ien, Dicomes domneste dupa 30 ien. Localizarea temporala poate fi stabilita prin faptul ca regele
get se amesteca in lupta dintre Antonius si Octavianus. Intr-o prima faza ii ofera ajutorul celui din
urma dar neprimind raspuns de la isi ofera o parte din armata lui Antonius. Cercetatorii, studiind acest
lucru si posibilele miscari de trupe confirma si localizarea spatiala a regatului lui Dicomes in Campia
Munteniei. Aliatul roman al lui Dicomes a fost insa invins, soldatii getii fiind luati prizonieri si siliti
sa se lupte in amfiteatre cu suebi. Pe langa acest eveniment major izvoarele antice mai consemneaza
implicarea lui Dicomes in lovitura bastarnica din anul 29 ien. Un alt rege get ce a domnit in Campia
Munteana mentionat lapidar de Plutarh si Dio Cassius este Tiamarcus, care conducea regatul ce avea
capitala la Buridava. Arheologia confirma existenta regelui printr-un ciob de lut pe care sta scris textul
"basileus Tiamarcos".

In Banat a domnit un important rege get si anume Cotiso. Mult timp s-a crezut ca acesta este
acelasi cu Coson dar ultimele cercetari au demonstrat contrariul. Regatul sau era atat de aproape de
romani incat devine "linia de bataiea dacului Cotiso" cum consemneza Horatiu. In principiu politica
regelui get se rezuma la atacuri in partile illyro- pannonice, mai ales iarna cand Dunarea ingheata.
Faptul ca "dacii stau infipti in munti" (Florus) si ragazul oferit de romani duc la consolidarea regatului
condus de Cotiso astfel incat dacii nu au fost infranti de Lentulus ci doar respinsi si imprastiati asa
cum mentioneaza si Horatiu care il sfatuieste intr-un poem pe Mecena sa nu mai fie framantat de grija
Romei fiindca armata lui Cotiso a fost invinsa. Alt rege banatean din regiunea Buzau-Olt este
Reicipier. Acest rege get este mentionat intr-o inscriptie de la Durostorum alturi de Decebal. El
conducea dacii cotensi care aveau capitala la Ramidava.

Ultima regiune in care au ramas urmasi ai lui Burebista este una destul de zbuciumata deoarece
aici nu se mai intalnesc doar doua civilizatii puternice ci trei si anume cea getica, cea romana si cea
elena. Este vorba de Dobrogea. Aici domnesc concomitent trei regi geti: Roles, Dapyx si Zyraxes. Toti
trei conduc in jurul anului 30 ien. Roles este regele get care conduce regatul al carei cpitala era probabil
Sacidava, asadar tribul sacilor. In anul 29 ien. Octavian il trimite pe Licinus Crassus impotriva
bastarnilor care ii atacasera pe tracii denteleti, aliati ai romanilor. Roles isi ofera ajutorul romanilor
ceea ce ii va aduce regelui dac titlul de "prieten si aliat al poporului roman" acordat de Octavian
personal la Corint in anul 29 ien. In anul urmator insa Roles intra in conflict cu vecinul sau nordic
Dapyx. Roles primeste la cerere ajutorul lui Crassus. Cele doua armate aliate reusesc sa alunge de pe
campul de lupta armata lui Dapyx intr-o cetate fortificata. Aici Crassus se intelege cu un soldat get in
limba greaca. Tradarea se materializeaza prin deschiderea portilor cetatii. Cele doua armate aliate
navalesc inauntru si are loc un adevarat macel. Dapyx moare eroic in fruntea armatei sale. Populatia
din jurul cetatii se refugiaza intr-o pestera numita Keiris. Ajunsi aici romanii nu incearca sa-i asedieze
pe daci ci ii zidesc inauntru. Aceste reusite ale romanilor ii dau curajul lui Crassus sa-l atace si pe cel
mai nordic rege get din Dobrogea: Zyraxes. Atacul final are loc in capitala Genucla, construita pe
malul Dunarii. Vazand ca nu are sanse de victorie, Zyraxes reuseste sa fuga cu tezaurul la sciti pentru
a forma o noua armata, dar conflictul ramane nefinalizat. In acest fel intreaga Dobroge ajunge sub
stapanirea romana.
 STATUL GETO-DAC ÎN TIMPUL LUI DECEBAL. RĂZBOAIELE
DACO-ROMANE ȘI CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

Conditiile reunificarii politice a geto-dacilor, în secolul I d.Chr., dupa un interval de 131 de ani de
la moartea lui Burebista, unitatea politica a geto-dacilor se reface în jurul nucleului statal din zona
Muntilor Orastiei. în acest spatiu intercarpatic s-a pastrat o continuitate statala si dupa destramarea
"marii stapâniri" a lui Burebista. Restauratorul Daciei era regele Decebal (87-106 d.Chr.), caruia
predecesorul sau Duras, fiind batrân, i-a 19119q1615t cedat tronul. Dio Cassius (sec. II-III d.Chr.),
istoric si om politic grec, scria despre Decebal: "Era foarte priceput în ale razboiului si iscusit în lupta,
stiind sa aleaga prilejul pentru a^l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era
viteaz în lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o înfrângere, pentru
care lucruri el a fost mult timp, pentru romani un potrivnic de temut".
Personalitatea marcanta a regelui si un sir de premise din viata societatii geto-dace au determinat
ascensiunea regatului geto-dac pe o noua treapta, devenit o forta considerabila în zona Carpatilor si la
Dunare. Dacia avea o populatie numeroasa de agricultori sedentari si mestesugari iscusiti în
prelucrarea fierului, ceea ce o dovedesc numeroasele unelte agricole si mestesugaresti descoperite în
sapaturile arheologice. Ei prelucrau metalele pretioase, mai ales argintul, confectionau vase de uz
casnic de o calitate superioara, utilizând roata olarului, aveau cunostinte în botanica, medicina,
astronomie. O mare importanta în ascensiunea statului geto-dac au avut o relatiile lui economice si
culturale cu lumea romana si elinista: schimbul comercial intens, folosirea monedei romane, însusirea
scrisului latin etc. Activitatea economica si spirituala din Dacia este tot mai mult influentata de cultura
popoarelor de limba latina. Se poate afirma ca înca pâna la cucerirea romana în Dacia începe un proces
de romanizare în domeniul culturii. Nivelul înalt de dezvoltare a geto-dacilor prezenta pentru romani
un obstacol în calea unor noi cuceriri în zona Carpato-Dunareana. Geto-dacii au sesizat pericolul
roman si au întreprins actiuni în vederea perfectionarii organizarii militare a statului. Se construiesc
noi cetati pe locul celor vechi (Blidaru, Piatra Rosie), se întaresc celelalte (cetatea de scaun
Sarmisegetusa, unde se afla si cancelaria regala, Costesti, Banita etc.). Statul daco-get era mai restrâns
ca teritoriu decât regatul lui Burebista. El cuprindea spatiul de la cursul superior al Nistrului pâna la
Dunare, incluzând teritoriul Transilvaniei si pamânturile din vestul Moldovei .unde alaturi de geti se
asezasera triburi sarmatice, care au alcatuit o "confederatie de neamuri" opuse Romei. Stepa Dunarii,
pamânturile dintre Dunare, Balcani (Haemus) si Marea Neagra, precum si sudul interfluviului Dunare-
Nistru au fost treptat supuse de catre romani. Pe Dunare circula o flota romana care tinea în supunere
malurile fluviului. Astfel, cresterea pericolului unei expansiuni romane servea drept premisa externa
a consolidarii statului lui Decebal, care atinsese un nivel de dezvoltare superior fata de regatul lui
Burebista.
Începutul confruntarii lui Decebal cu Imperiul Roman, confruntarea geto-dacilor cu romanii a
început pâna la domnia lui Decebal. Capeteniile militare ale geto-dacilor întreprindeau numeroase
incursiuni peste Dunare, atacând castrele (lagare militare) ale romanilor. Atacurile lor erau o forma de
aparare activa. Expansiunea romana la Dunarea de Jos începe cu Dobrogea. Acest teritoriu este cucerit
în anul 28 Î.Chr, de romani în urma campaniei lui Marcus Lucius Crassus, în alianta cu regele getilor
Rholes, când au fost înfrânte Capiteniile geto-dace locale -papux si Zyraxes. Dupa aceasta un anumit
timp Dobrogea era inclusa în Regatul odrizilor, tutelat de Roma. în timpul împaratului Tiberius (14-
37 d.Chr.) romanii îsi extind stapânirea asupra cojoniilor grecesti, înglobându-le în "prefectura
tarmului Marii", dependenta de provincia romana Macedonia, în anul 46 d.Chr. Întreaga Dobroge a
fost inclusa în provincia Moesia. O garnizoana romana a fost introdusa în anur-57 d.Chr. în colonia
greceasca Tira, situata la limanul Nistrului.

Populatia bastinasa din aceasta zona intra în contact direct cu romanii, inclusiv cu populatia stramutata
aici pentru a lucra la minele de fier, de sare, la extragerea pietrei de constructie etc.

Regii daci înteleg marele pericol al întaririi romanilor la Dunare pentru întreg neamul geto-dac. De
aceea în iarna anilor 85/86 d.Chr. armatele regelui dac Duras patrund în Moesia. Guvernatorul
provinciei Opiius Sabinus este ucis în lupta.
Împaratul roman Domitian (Domitianus) (81-96) soseste în graba în Moesia în fruntea unei numeroase
armate. El respinge pe daci în anul 86, si apoi organizeaza în zona doua provincii - Moesia Superior
(pe teritoriul actualei Serbii pâna la râul Tibrita în Bulgaria) si Moesia Inferior (de la Tibrita pâna la
gurile Dunarii cu o fâsie îngusta pe litoral pâna la limanul Nistrului).

Retras în provincia Illiricum, Domitian începe în anul 87 o campanie militara contra Daciei. Lupta se
da la Tapae (lânga Portile de Fier ale Transilvaniei). Armata romana este înfrânta, iar conducatorul
expeditiei, Fuscus, este ucis în lupta, în relatarile istoricilor Orosius (sec. V) si lordanes (sec. VI)
învingatorul în acest razboi este numit comandantul dac Diurpaneus. Dupa ce batrânul rege Duras îi
lasa tronul, Diurpaneus este supranumit Decebal ("Cel Viteaz", "Cel Puternic").

în anul 88 romanii au reluat ofensiva, avându-l în frunte pe Tettius lulianus, guvernatorul Moesiei
Superior. Lupta se da tot la Tapae. De data aceasta romanii iese învingatori. Totodata, ei înteleg ca nu
vor putea cuceri puternicile cetati dacice. Situatia se agraveaza si din cauza înfrângerii lui Domitian
în Panonia în lupta cu triburile germanice - evazii si marcomanii.

Cele mentionate îl determina pe Domitian sa accepte propunerile de pace din partea lui Decebal. Pentru
negocierea pacii Decebal îl trimite pe Diegis, fratele regelui dac. Formal Decebal accepta de a fi
considerat rege clientar al Romei, în aceasta calitate Decebal primeste de la Domitian, dupa cum relata
Dio Cassius, "nu numai însemnate sume de bani, dar si mesteri la felurite lucruri folositoare în timp
de pace si de razboi". Din acest motiv pacea a fost considerata rusinoasa de catre Senatul Romei.

În anii ce au urmat dupa încheierea pacii Decebal organizeaza o coalitie antiromana, în care de rând
cu geto-dacii se includ si alte popoare vecine: sarmatii, burii germanici. Concomitent el ridica noi
cetati si le repara pe cele vechi. Regatul lui Decebal ramânea o primejdie permanenta pentru
stapânirile romane de la Dunare.

Razboaiele daco-romane si cucerirea Daciei de catre romani. Consolidarea si largirea stapânirii

romane la Dunarea de Jos si Mijlocie au facut ca razboiul cu Dacia sa fie inevitabil. Noul împarat
roman Traian (98-117), unul dintre cei mai mari pe care i-a avut imperiul, declansaza în primavara
anului 101 razboiul cu Decebal. El patrunde în Dacia pe aceeasi cale, ca si armata lui Domitian. La
Tapae romanii câstiga cu mari sacrificii o noua batalie. Puternicile cetati dacice retineaujnaintarea
armatei romane. Venirea iernii i-a silit pe romani sa ramâna în tabere, în schimb Decebal profita de
ragaz si-i ataca pe romani în Moesia, sperând sa mute acolo teatrul de razboi din Dacia. Dar în batalia
de lânga localitatea actuala Adamclisi din Dobrogea romanii, cu pierderi enorme, au iesit învingatoari.
în memoria acestei lupte în 109 Traian a ridicat aici un monument grandios, numit Tropaeum Traiani.
Traian
În anul 102 romanii au reluat luptele în Dacia, depunând mari eforturi pentru a recâstiga pozitiiile
pierdute în decursul iernii. Decebal cere pace, care este acceptata de Traian. Conditiile erau extrem de
grele: Decebal trebuia sa predea toate armele si masinile de razboi romane capturate, sa darâme
zidurile cetatilor, sa cedeze teritoriile ocupate de romani, sa nu încheie aliante îndreptate împotriva lor
si sa nu primeasca fugari din imperiu.

Ca urmare a pacii Banatul, Oltenia, Muntenia, Ţara Hategului, coltul sud-estic al Transilvaniei si sudul
Moldovei intrau sub administratie romana. Legiunile romane din Moesia erau permanent gata sa intre
în lupta în cazul unui nou conflict militar cu dacii.

Pacea s-a dovedit a fi doar un armistitiu: Traian dorea sa-si atinga scopul -cucerirea Daciei, iar Decebal
nu putea accepta conditiile extrem de grele ale pacii, între anii 102-105 ambele parti se pregatesc de
razboi, în acest rastimp Traian construieste, conform proiectului lui. Apollodor din Damasc, un pod
de piatra peste Dunare, la Drobeta (Turnu Severin), creeaza noi castre la nord de acest fluviu. Decebal,
la rândul sau, confectioneaza arme, reface cetatile sale si trimite solii la popoarele vecine pentru a
constitui o coalitie antiromana.
Toate aceste actiuni întreprinse de Decebal au fost considerate de romani ca o încalcare a pacii, în
iunie 105 Traian soseste la Drobeta si reia luptele în conditii mult mai favorabile, deoarece deja
ocupasera o buna parte a teritoriului locuit de geto-daci. Zona Muntilor Orastiei a fost asaltata din
câteva directii. Dupa lupte grele au cazut la rând cetatile dace. Rezistenta lor eroica n-a putut opri
cucerirea de catre romani a cetatii de scaun - Sarmizegetusa, Decebal a încercat sa fuga spre rasarit
pentru a organiza o noua rezistenta, dar a fost ajuns de urmaritori. Nedorind sa împodobeasca triumful
învingatorilor, el s-a sinucis, în anul 106 razboiul se încheie, Dacia este cucerita si Traian constituie
aici provincia romana cu acelasi nume.

Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si
Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un
trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi
origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara
strabunilor mei“
Ocupaţia romană a durat din 105 până în 275 e.n., adică 170 de ani şi numai
pe un teritoriu restrâns. În consecinţă cum puteau fi romanizaţi şi să-şi
însuşească limba latină dacii, dacă numai o treime din teritoriul lor era ocupat
de către romani.
Cucerirea Daciei a marcat apogeul puterii Imperiului Roman. Bogatiile capturate în Dacia erau
fabuloase. Tezaurul lui Decebal ar fi continut 165 tone de aur si 331 tone de argint. Din bogatiile
obtinute Traian a reconstruit centrul Romei (Forum Traiani) în mijlocul careia a fost înaltata Columna.
Ea a fost construita în anul 113 de acelasi Apollodor din Damasc, înalta de 38 m si decorata în
întregime cu scene sculptate care reprezinta desfasurarea razboaielor lui Traian cu dacii.

În soclul constructiei a fost apoi depusa urna de aur cu cenusa împaratului Traian, decedat la 117.

Despre razboaiele daco-romane au scris mai multi autori antici, inclusiv si împaratul Traian, care a
descris campaniile sale în Dacia în lucrarea numita "Comentariile". Dar aceste lucrari n-au ajuns pâna
la noi (din lucarea lui Traian s-a pastrat numai o fraza).

Despre razboaiele daco-romane au mai scris medicul grec Criton, care I-a însotit pe împarat, Dio
Chrysos tomos, care a calatorit prin Dacia aproximativ în anul 96 d.Chr., Dio Cassius (145-235 d.Hr),
autorul unei vaste lucrari numite "Istoria romana" s.a. Dar toate aceste izvoare nu s-au pastrat în
original, fiind expuse mai târziu în rezumat de catre unii autori bizantini. Ca urmare, Columna lui
Traian si monumentul de la Adamclisi Tropaeum Traiani ramân a fi cele mai importante izvoare
autentice despre razboaiele daco-romane.

Cucerirea Daciei a însemnat pentru Imperiul Roman acapararea unor bogate teritorii la nord de Dunare
si lichidarea unui inamic dârz si viteaz, care îi ameninta hotarele în aceasta zona.

Pentru daci cucerirea romana a însemnat pierderea independentei, instaurarea unei stapâniri straine si
mari pierderi umane (în lupte, prin transformarea prizonierilor în sclavi etc.).
Retragerea aureliana

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai
multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, in
timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga
populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se adaugau clasele
instarite, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii romane.
Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive, in provinciile dunarene, au silit
administratia romana sa abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii.

De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea
luand amploare, mai ales, dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica scrierile
secretarului personal al acestuia, care mentiona, la sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie
autohtona fusese redusa la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai
multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271,
in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de
intreaga populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se
adaugau clasele instarite, in special cele din zonele urbane, proces care se va repeta intocmai si in
alte provincii romane.
 Sarmizegetusa Regia – Capitala Daciei

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de singura copie a unei harti romane,
unica, de altfel, pastrata pana in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul 330
d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta
asezare pescareasca de pe malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de
88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este
cu atat mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri
comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta
provincie dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti,
denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul
de valah. Istoricul grec Zosimos mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre
Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea
celor din urma. Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare,
care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de
Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi, practic, administratia romana disparuse
din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel
erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia
Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia
dar si al celui de dac.

Desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format
alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar
o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in
canoanele vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la
nord la sud, mentiune care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea. Nu trebuie uitat nici imparatul
Galerius (293-311), imparat roman de oricine dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si
mama „transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din provincia cu acelasi nume.

Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decat
evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel, populatiei romane de origine daco-getica. La fel
de important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si
imparatul Maximinus Thrax (imparat de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi
cu dacii liberi si cu sarmatii.

Religia tracilor şi a daco-geţilor

Cea mai veche cultură tracă ni se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii
bronzului cu aportul triburilor seminomade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are loc într-o
regiune destul de întinsă, între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Către sfârşitul secolului al
VIII-1ea, incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene în artă şi în armurerie.
Herodot, care a scris în secolul al V-lea î. Hr., afirma că tracii erau poporul cel mai numeros după inzi.
Dar rolul lor în istoria politică a fost modest. Regatul odrizilor (în Valea Mariţei), destu1 de puternic
pentru a ataca Macedonia în cca 429 î. Hr., şi-a pierdut autonomia la mai puţin de un secol după aceea,
sub Filip al II-1ea. Mai apoi, Alexandru cel Mare a continuat politica expansionistă a tatălui său: în
cca 335 î. Hr. el a traversat Dunărea cu scopul de a-i cuceri şi supune pe geto-daci. Eşecul campaniei
lui le-a permis acestor triburi trace să rămână independente şi să îşi amelioreze organizarea lor
naţională. În vreme ce tracii de sud au fost definitiv integraţi în orbita elenismului, Dacia n-a devenit
provincie romană decât în anu1 107 e.n.

Creaţiile religioase ale tracilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit deopotrivă un destin nefericit.
Grecii recunoscuseră destu1 de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii
localizau în Tracia sau în Frigia originea mişcării dionysiace şi o mare parte a mitologiei despre
Orfeu. În Charmide (156 b), Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii «regelui trac Zalmoxis»,
a căror doctrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu excepţia câtorva
informaţii preţioase, comunicate de Herodot cu privire la scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis,
informaţiile privind religiile tracă şi traco-getă sunt puţin numeroase şi aproximative. Este adevărat
că, mai ales în epoca imperială romană, monumentele religioase abundă; totuşi, în absenţa mărturiilor
scrise, interpretarea lor este ezitantă şi provizorie. Ca şi celţii, sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci
nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost
transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o interpretatio graeca şi latina. Dacă Herodot nu şi-
ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Hellespont n-am fi cunoscut scenariu1 mitico-ritual al lui
Zalmoxis şi nici numele de Gebeleizis. Desigur, ca şi la slavi şi la baltici, precum şi la vechii germani
şi la urmaşii celţilor, moştenirea religioasă a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în
obiceiurile populare şi folclorul popoarelor balcanice şi ale românilor. Dar analiza tradiţiilor folclorice
europene în perspectiva istoriei generale a religiilor este încă la începuturile sale.

După Herodot (V, 7), tracii îi adorau pe «Ares, Dyonisos şi Artemis» ; totuşi, regii lor îl venerau
pe «Hermes», ai cărui descendenţi se credeau. Plecând de la această succintă informaţie, devenită şi
mai enigmatică printr-o interpretatio graeca, s-a încercat să se reconstituie panteonul iniţial al tracilor.
De la Homer (Iliada, XIII, 301 etc.) până la Vergiliu (Aeneida, III, 357), tradiţia considera Tracia ca
fiind patria lui Ares, zeul războiului. Pe de altă parte, tracii erau vestiţi pentru însuşirile lor războinice
şi indiferenţa lor în faţa morţii; prin urmare, se putea admite că un zeu de tip «Ares» era şeful
panteonului lor. Se ştie că vechiul zeu celest al germanilor, Tīwaz a fost asimilat de către romani cu
Marte. Este deci cu putinţă ca «Ares» trac să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al
furtunii şi al războiului[1]. În acest caz, «Artemis» ar fi o divinitate chtoniană, analoagă zeiţelor trace
Bendis sau Kotyto (Kotys);

Dacă această «citire» este acceptată, se poate presupune, de asemenea, existenţa, la cei mai vechi
traci, a mitului exemplar a1 hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama-Pământ; iar «Dionysos» ar fi
fructul acestei uniri. Grecii cunoşteau numele trace ale 1ui Dionysos: cele mai obişnuite erau Sabos
şi Sabazios. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile care se desfăşurau în timpul nopţii, în
munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbatică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere)
îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. «Mai
ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era
straniu; ele purtau «bessares», lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra
acestora piei de căprioare şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios,
pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la «nebunia sacră», ele apucau animalele alese pentru
sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncîndu-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea
identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios. Este vorba, desigur, ca şi la
bacchantele greceşti, de o «divinizare» temporară. Dar experienţa extatică putea trezi vocaţii
religioase specifice, în primul rând daruri oraculare. Spre deosebire de dionysismul grec, mantica[2]
tracă era în legătură cu cultul lui «Dionysos». Un anumit trib, cel al bessilor, îngrijea de oracolul lui
«Dionysos»; templul se afla pe un munte înalt şi profeteasa prezicea viitorul în «extaz», ca şi Pythia
de la Delfi.
Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unio
mystica cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea
fundamentală a omului şi, pe de alta, posibilitatea unei postexisienţe pur spirituale, consecinţă a
«divinizării». Credinţele arhaice într-o supravieţuire, vagă şi aproximativă, a sufletu1ui au fost treptat
modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză, sau la diverse concepţii despre
nemurirea spiritului. Probabil că experienţele extatice care au croit drum unor astfel de concepţii nu
erau întotdeauna de tip «dionysiac», adică orgiastic. Extazul putea să fie provocat şi de anumite ierburi
sau prin rugăciune3.
[1] De altfel, ca zeu al furtunii la traci se cunoaşte zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui său, -
surdos, ar deriva de la radăcina *suer, «a mugi, a rage»; el era deci un zeu al furtunii, numit corect
de către greci Zeus Keraunos. Cf. M. Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan, p. 58 şi 11. 137 (ed. rom.,
p. 65).

[2] mantică – ştiinţa divinaţiei, a prezicerilor legate de viitor sau de destinul fixat de zei.

3 Seminţe de cânepă 1a traci (Pomponius Mela, II, 21) şi la sciţi (Herodot, IV, 73); fumul anumitor
«roade» la massageţi (Herodot, 1, 202) Strabon (VI, 3, 3) reproduce, după Posidonius, că misienii se
abţineau să mănânce carne, mulţumindu-se cu miere, lapte, brânză, şi că din această cauză ei se
numesc «cei ce se tem de Zeu» (theosebeis) şi «cei ce călătoresc pe fum» (kapnobatai). Aceşti termeni
desemnează probabil anumite personaje religioase şi nu întreg poporul. Kapnobatai ar fi dansatorii şi
«şamanii» care foloseau fumu1 cânepii ca să-şi provoace transe extatice. (Cf. De Zalmoxis à Gengis-
Khan, pp. 50, 67 iar în ed. română., pp. 57, 74, N.T-). Strabon adaugă că, la traci, există solitari
mistici cunoscuţi sub nume1e de ktistai, care trăiesc fără femei, se consacră zeilor şi vieţuiesc eliberaţi
dc orice teamă. (VIII, 3, :1).
 În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile şi concepţiile religioase cunoscute sub
numele de orfism. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat duc, la
anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei. Trausii
jeleau la naşterea unui copi1, dar îşi îngropau defuncţii cu voioşie (Herodot, V, 4). Numeroşi autori
antici explicau curajul excepţional al tracilor în lupte, prin convingerile lor eschatologice. Martianus
Capella (VI, 656) le atribuia chiar o adevărată «poftă de moarte» (appetitus maximus mortis), căci «li
se părea frumos să moară». Se poate recunoaşte această valorizare religioasă a morţii în anumite creaţii
folclorice ale românilor şi ale popoarelor sud-est europene.

Cât despre «Hermes,», care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către «regi», adică de
aristocraţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un
asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse. S-ar putea aşadar vedea în «Hermes» trac o
divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale «eroilor cavaleri» se înmulţesc în
Balcani; ori, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care
nu lămureşte deloc teologia «regală» menţionată de Herodot.

Acelaşi istoric declară că geţii «sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci» (IV, 93). «Ei se cred
nemuritori», continuă Herodot, şi iată în ce chip: «credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se
duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis» (IV. 94; ca
şi Zbelsurdos, Gebeleizis ar fi un zeu al furtunii, sau mai degrabă
un vechi zeu al cerului. După ce relatează sacrificiul unui sol trimis la Zalmoxis, Herodot adaugă:
«Aceiaşi traci, altădată, când tună şi fulgeră. slobodă săgeţi în aer împotriva cerului, ameninţându-l
pe acest zeu: căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor» (IV, 94; după Legrand). [Cf.
traducerea românească de Felicia Vanţ-Ştef : «credinţa lor este că ei nu mor ci, că cel care piere se
duce la Zalmoxis - divinitatea lor, - pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis» (IV, 94). În ciuda
mărturiei lui Herodot (exprimată e adevărat, cu o uimitoare neglijenţă, din punct de vedere gramatical
şi stilistic), este greu să-i consideri pe Zalmoxis şi Gebeleizis unul şi acelaşi zeu. Structurile lor sunt
diferite, cultele lor nu seamănă. Zalmoxis n-are nimic din atributele unui zeu al furtunii. În ce priveşte
trasul cu arcul, ne putem întreba dacă Herodot a înţeles bine sensul ritualului. Este foarte probabil că
nu zeul (Gebeleizis) era cel ameninţat, ci puterile demoniace întruchipate în nori. Altfel spus, era vorba
despre un act cultual pozitiv: era imitat, şi indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor
beznelor. Cert este că «istoria» lui Gebeleizis nu poate fi reconstituită[4].

Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis.
După cele aflate de la grecii din Hellespont şi din Marea Neagră, cultul lui Zalmoxis comporta credinţa
în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic printr-un caracter misteric al cultului. Nu se
cunosc ceremoniile propriu-zise, dar informaţiile transmise de Herodot indică un scenariu mitico-ritual
al morţii (ocultare) şi «reîntoarcere pe pământ» (epifanie). Istoricul grec relatează şi sacrificiul uman
al aruncării unui mesager în vârfurile a trei suliţe, prin care se reactualizau raporturile dintre geţi şi
zeul lor. Dar elementele cele mai caracteristice ale cultului lui Zalmoxis sunt banchetele ceremoniale,
ocultări în «locuinţa lui subpământeană», epifania lui după patru ani de viaţă subpământeană,
imortalizarea sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică în lumea cealaltă, apropiindu-l pe
Zalmoxis de Mistere.

4 Faptul că mitologia folclorică românească în jurul profetului Ilie conţine numeroase elemente proprii
unui zeu al furtunii, demonstrează, cel puţin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinării
Daciei, oricare ar fi fost numele lui în această epocă. Se poate admite de asemenea, că ulterior, un
sincretism religios, încurajat de marele preot şi clasa sacerdotală a sfârşit prin a-l confunda pe
Gebeleizis cu Zalmoxis.
Imaginile de mai jos reprezintă aplice de argint, parţial aurite, din tezaurul de la Letniţa (Letnitza) cu
o simbolistică evidentă, incluzând mitul dragonului-cal-de-mare sau al şarpelui cu trei capete. Prima
jumătate a secolului al IV-lea î. Hr.
Orasul sacru al Piramidelor este primul din Lume.
Situl era cunoscut de mai mult de 100 de ani. Caral si cele 18 situri din jurul sau se afla in
Valea Supe din Peru. Impreuna ele repezinta primele asezari urbane cunoscute din America.
Ele au 4.600 ani vechime.
Prin contrast, statul Inca a aparut deabia in secolul XV. Imperiul Nasca in jurul anului 0.
Teotihuacan a inflorit in anii 200 d. Hr. Monte Alban dupa anii 500 d. Hr. Cultura Chavin in jurul
anului 1000 d. Hr. Societatea olmecilor in jurul anului 1200 d. Hr.

Cultura Caral le predateaza cu 2.600 de ani. Atunci cand Khufu construia piramidele de la
Giza.

Sase platforme imense si cladirile sugereaza planuri de constructie la un inalt nivel. Arhitectura
publica are scari, camere si curti si 3 piete publice. Aceasta sugereaza o viata sociala activa. Toate
siturile au arhitectura asemanatoare. Culturile includeau fasole, bumbac, squash.

Importanta culturii Caral - orasul primelor piramide din lume

Excavarile sunt facute de echipa muzeului Chicago. a muzeului Universitatii din San Marcos si din
Illinois.
Civilizatia descoperita face lumina in ceea ce inseamna o "asezare urbana" sau cum se construieste o
"societate statala". Constructia piramidelor si a canalelor inseamna planificare, dar asta nu e totul. O
combinatie de factori este necesara ridicarii unei culturi. Un climat politic, agricultura,
mestesugurile, un sistem de scriere, productia de ceramica, stratificarea sociala toate conduc la asta.
OAMENII SAN
Perioada: cu aproximativ 140.000 până la 100.000 de ani în urmă – Prezent

Locație: Africa de Sud: Botswana, Namibia, Angola, Zambia, Zimbabwe, Lesotho și Africa de Sud

Se crede că Oamenii San sunt strămoșii actualilor locuitori din Botswana de astăzi și au trăit în urmă
cu aproximativ 140.000 de ani la 100.000 de ani. Prezența istorică a Oamenilor San în Botswana de
azi este evidentă în special în regiunea Tsodilo Hills din nordul țării. Cercetătorii spun că aceștia sunt
descendenții direcți ai unuia dintre grupurile umane ancestrale originale (haplogrup), făcând din San
cea mai veche civilizație din istorie. În trecut, Oamenii San erau vânători-culegători seminomazi, care
se deplasau sezonier în anumite zone definite pe baza disponibilității resurselor, cum ar fi apa,
animalele de vânat și plantele comestibile. Descoperirile arheologice recente au scos la iveală dovezi
ale unuia dintre cele mai vechi ritualuri, care a fost atribuit Oamenilor San. Arheologii au descoperit
vârfuri de lance vechi de 70.000 de ani într-o peșteră din dealurile Tsodilo din Botswana.
Cea mai veche civilizatie urbana, Harappa, a disparut din cauza schimbarilor climatice

Cercetatorii au descoperit noi indicii care sustin ca cea mai veche civilizatie urbana, Harappa, a
disparut datorita schimbarilor climatice. Civilizatia Indusului, Harappa, s-a dezvoltat cu peste 5.200
de ani in urma si ea era localizata pe teritoriile de astazi ale Indiei, Pakistanului, Nepalului si
Bangladeshului. In perioada sa de maxima inflorire ar fi ocupat o suprafata de peste 1 milion de km
patrati de la Marea Arabiei si pana la Gange, avand 10% din populatia intregii planete. Harappa,
descoperita de cercetatori abia in anii 1920, s-a dezintegrat incet acum aproximativ 3000-3900 de ani.

Cu aproape un secol in urma au inceput sa iasa la iveala dovezile care aratau maretia acestei civilizatii,
orase sofisticate, legaturi cu Mesopotamia, rute de comert intern, maestrie in arta si mesteguri si o
scriere ramasa pana astazi nedescifrata.

Geologul Liviu Giosan de la Woods Hole Oceanographic Institution din Massachusetts a analizat
impreuna cu o echipa date obtinute prin satelit, au colectat mostre de sedimente si au observat dinamica
agriculturii practicate de civilizatia Harappa. Totodata, ei au descoperit ca decaderea acestei civilizatii
s-a datorat schimbarilor climatice intr-o perioada in care musonii au fost afectati de lipsa energiei
solare.

Acest lucru a insemnat scaderea ratei precipitatiilor. Multe rauri care reprezentau artere vitale in zona
continentala a civilizatiei Harappa au secat, iar oamenii au fost nevoiti sa se mute incet catre bazinul
Gangelui - zona neafectata de fluctuatiile climatice. Structura societatii s-a schimbat astfel, evoluand
catre comunitati mici bazate pe agricultura dependenta de musoni. In acest fel au pierit marile orase
care ramanand fara populatie si deci fara forta de munca nu au mai putut rezista.

Harappa este prima civilizatiei a Vaii Indusului, care a fost descoperita în anul 1920 şi este situat la
aproximativ 250 kilometri de Lahor.
 Una dintre cele mai fascinante culturi încă misterioase ale lumii antice este civilizaţia Harappa.
Această cultură a existat de-a lungul râului Indus în ziua de azi Pakistan. A fost numit după oraşul din
Harappa care a fost centrat în jurul valorii. Harappa şi oraşul de la Mohenjo-Daro au fost cele mai
mari realizări ale civilizaţiei Indusului . Aceste orase sunt bine cunoscute pentru aspectul lor
impresionant, organizat şi regulat. Peste o sută de alte oraşe şi sate, de asemenea, a existat în această
regiune. Oameni Harappan au fost alfabetizaţi şi au folosit limba dravidienă. Numai o parte din această
limbă a fost descifrată astăzi, lăsând numeroase întrebări despre această civilizaţie care nu au niciun
răspuns.
 Artefacte şi indicii descoperit la Mohenjo Daro-au permis arheologilor pentru a reconstrui această
civilizaţie.Asemănările în planul de construcţie şi între MohenjoDaro şi Harappa-indică faptul
că acestea au fost parte a unui guvern unificat, cu organizare extremă. Ambele oraşe au fost
construite de acelaşi tip şi formă de cărămizi. Cele două oraşe pot fi existat în acelaşi timp şi
dimensiunile lor sugerează că ele au servit drept capitalele de provincii lor. Spre deosebire de alte
civilizaţii,morminte de găsit din aceste orase nu sunt magnifice, ele sunt mai simpliste şi
conţin puţine bunuri materiale. Aceste dovezi sugerează că această civilizaţie nu avea clase
sociale. Rămăşiţele de palate sau temple în oraşe nu au fost găsite. Nu există dovezi care să
indice greu există activitate militară, este probabil caHarappans au fost o civilizatie
pasnica.Oraşele au conţin fortificaţii şi oamenii se foloseau de cupru şi bronz cuţite, suliţe, şi varfuri
de sageţi.

Cele mai multe dintre lucrările de artă din această civilizaţie au fost mici şi sunt folosite
ca obiecte personale. Primele obiecte descoperite de la Harappa a fost sigilii mici de
piatră. Aceste garnituri au fost inscripţionate cu portrete elegante de animale reale şi imaginare şi au
fost marcate cu scriere de scenarii Indus. Sigilii sugereaza o intenţie simbolică
sau religioase. Sculpturi din piatra sculptate în steatit, calcar, alabastru sau descrie o figura de sex
masculin, care poateau reprezentat un zeu. Cifrele au fost în formă de ceramică în oameni şi
animale.Foarte puţine cifre de bronz au fost recuperate.
Valea Indusului

In India primii oameni s-au asezat in nord, intre fluviul Indus, de la care se trage numele tarii si Gange.
Acolo s-a dezvoltat o civilizatie la fel de straveche si inflorioare ca Egiptul sau Mesopotamia. India
antica acopera teritoriile pe care se afla in prezent India, Pakistan si Bangladesh. Mai multe civilizatii
s-au dezvoltat in Antichitate, fara sa reuseasca sa stapaneasca acest ansamblu care, fiind atat de vast,
este desemnat adesea sub numele de „Coninentul Indian”. Cotropita cu regularitate prin frontiera ei
nordica, India n-a construit aproape niciodata un imperiu unificat; numai 2 dinastii Maurya si-apoi
Gupta, au ajuns sa domneasca aproape in intreaga tara.

Orasele de pe Indus

Incepand cu anul 7000 i Hr., primii indieni se grupeaza in state in nodul Indiei antic (Pakistanul actual).
Crescatori de animale ei sunt totodata mestesugari indemanatici; si utilizau roata olarului pentru a
produce ceramica. Prin anul 2400 i Hr., isi cladesc de-a lungul fluviului Indus, mari orase inconjurate
de metereze, cum ar fi: Mohenjo-Daro si Harappa. Cladirile lor din caramizi sunt aliniate de-a lungul
unor strazi care se intretaie in unghi drept. Un sistem perfectionat de canalizare permite alimentarea
lor cu apa curenta. Datorita sapaturilor arheologice efectuate in aceste orase, se cunoaste destul de bine
viata locuitorilor lor. Se stie ca faceau negot cu Mesopotamia si foloseau un sistem de scriere. In
schimb nu se cunosc motivele disparitiei aceste civilizatii numita „Civilizatia Indusului”. In 1920, in
valea Indusului au fost descoperite doua orase Mohenjo-daro si Harappa. Acestea datau din anii 2000
i.Hr. si erau construite in forma de retea, asemanator oraselor americane moderne.

Civilizatia Indusului a aparut in mileniul III i.e.n, pe valea fluviului Indus. Timp de o mie de ani
triburile arienilor dinspre nord au cucerit India, formand pe valea fluviului Gange numeroase sate.

Arienii si sistemul castelelor

Aceste populatii cu pielea mai deschisa la culoare decat a dravindienilor, au o civilizatie pe care
majoritatea popoarelor Indiei o adopta incetul cu incetul. Dravindienii raman insa majoritari in sudul
Indiei pana in zilele noastre. Odata cu arienii se impune si sistemul de impartire a societatii pe caste.
Prin nastere fiecare om apartine unei caste, grup social pe care n-o poate parasi. Exista peste 100 de
caste care corespund unor meserii. Ele pot fi grupate in trei categorii: casta brahamanilor cei care se
roaga si provaduiesc invatatura, Ksa Triya casta razboinicilor, Vaisya si Sudra, castele celor care
muncesc cu mainile. Timp de peste 1000 de ani, arienii isi intind stapanirea spre sud si spre vest. La
nord, ei nu pot totusi tine piept unor noi cuceritori.

Imperiul lui Asoka

Asoka a fost un suveran al Imperiului Maurya (272 – 285 i.Hr.). In timpul domniei lui, Imperiul
Maurya atinge apogeul puterii si expasiunii sale teritoriale. Dupa campania de cucerire a statului
Kalinga, impresionat de atrocitatile razboiului. Asoka ridica principiul non-violentei (ahisma) la rang
de institutie imperiala si se converteste la budism.

Nordul Indiei este cucerit de regele Persiei, Darius in sec. al VI-lea i Hr, apoi de regele grec, Alexandru
Macedon, la inceputul sec. al IV-lea i Hr. Cativa ani mai tarziu, grecii sunt alungati la randul lor de un
suveran indian, Ciandragupta Maurya. Acum se intemeiaza dinastia Maurya, in jurul anului 320 i.en.,
prima mare dinastie indiana.

Incetul cu incetul, membrii dinastiei Maurya isi intind dominatia asupra intregii Indii, cu exceptia
Sudului.

Cel mai renumit dintre dintre regii Maurya este Asoka, rege care urca pe tron in anul 269 i e.n. El se
converteste la budism, religie fondata in India in sec. al V-lea i e.n., incurajand expansiunea ei.
Contribuie la dezvoltarea tarii, porunceste sa se construiasca drumuri si „spitale”.
Domnia sa este mult mai bine cunoscuta decat a celorlalti regi, intrucat el a pus sa se graveze textul
hotararilor sale (edicte) pe stanci ori pe stalpi mari de piatra care au fost descoperiti in intreaga Indie.

Regatele Razboinice

Dupa moartea lui Asoka in anul 232 i e.n., urmasii sai nu au putut impiedica impartirea imperiului sau.
Dinastia Maurya se prabuseste prin anul 185 i Hr. India va ramane divizata in mai multe regate timp
de aproape 5 veacuri. Nordul tarii este cotropit in mai multe randuri, intai de sciti, apoi de nomazii
Kusani veniti din Asia Centrala. Abia in secolul al IV-lea i e.n., un nou rege din nordul Indiei,
Candragupta I, intemeiaza dinastia Gupta. Aceasta unifica India pana la navalirea hunilor, popor venit
din Asia Centrala in scolul urmator.

Modul de viata

Nobilimea traia in mare lux. Erau ingrijiti de slujitori, purtau haine frumoase – din matase, in, canepa
si turbane. Traiau in palate luxoase, unde aveau mese imbelsugate, distrandu-se si privind o multime
de dansatoare. Ei mergeau calare pe elefanti, frumos impodobiti. Populatia era majoritar saraca, traiau
in case din lut, mancau ce cultivau sau culegeau (orez, peste, carne de pui), femeile purtau haine din
panza, acoperite pe cap cu o marama si purtand pe frunte un semn vopsit. Indienii cantau la tambala
iar femeile practicau dansul. Barbatii care mureau erau incinerati impreuna cu femeile acestora de vii.
Femeile aveau obligatia de a-si urma barbatii in continuitatea ciclului vietii – sa fie impreuna cu el si
la reincarnare. Indienii credeau ca dupa moarte, sufletul omului renaste intr-un alt trup.

Societatea Indiana era impartita in patru caste, conform legilor lui Manu: preotii (brahmanii),
razboinicii (ksatriya), producatorii (vaisya) si sudra.
Mitologia

In mitologie, Brahma a fost primul zeu care a creat lumea. Forta creatoare are mai multe fete tinand
in echilibru lumea. Visnhu, in mitologia lor, reprezenta al doilea zeu in trinitatea hinduista si este
cunoscut drept pastratorul Universului ce mentine echilibrul intre creatie si distrugere.

Shiva reprezenta forta distrugatoare a lumii, zeul distrugator fiind cel de-al treilea zeu. Lakshimi, sotia
lui Visnhu, reprezenta zeita fertilitatii si a frumusetii.
Roma antică a fost una dintre cele mai puternice civilizații din întreaga istorie a omenirii. Istoria sa
datează de la întemeierea Romei în secolul al VIII-lea î.Hr. și durează până la căderea Imperiului
Roman în secolul al V-lea d.Hr. Această perioadă veche de secole este împărțită în trei părți: regală,
republicană și imperială.

Roma însăși a fost fondată de triburile italice de-a lungul râului Tibru și a fost la început un mic sat.
La nord de ea locuiau triburile etrusce. Potrivit legendei, acolo a locuit vestala Rhea, care din
întâmplare a născut doi fii de la zeul Marte - Romulus și Remus. Din ordinul fratelui și al tatălui lui
Rhea, copiii dintr-un coș au fost aruncați în râu și bătuți în cuie pe Dealul Palatin, unde i-a alăptat o
lupoaică. Ulterior pe acest deal în 753 î.Hr Romulus a ridicat Roma, iar lupoaica a devenit un animal
sacru pentru oraș.

În vremuri Perioada țaristă(sec. VIII î.Hr. - secolul VI î.Hr.) Roma antică era condusă pe rând de
șapte regi. În secolul al VIII-lea, romanii s-au împrietenit cu sabinii, iar regele lor Tatius a domnit
împreună cu Romulus. Cu toate acestea, după moartea lui Tatius, Romulus a devenit regele popoarelor
unite. El a creat Senatul și a fortificat Palatinul. Următorul rege a fost Numa Pompilius. Era renumit
pentru evlavia și dreptatea sa, pentru care a fost ales de Senat. Al treilea rege, Tullus Hostilius, s-a
remarcat prin belicositatea sa și a luptat adesea cu orașele învecinate.

După moartea sa, a venit la putere Sabine Ancus Marcius, care a extins semnificativ orașul până la
coasta mării. În perioada țaristă, Roma a fost condusă alternativ de latini, sabini sau conducători
etrusci. Unul dintre cei mai înțelepți conducători a fost Servius Tullius din Corniculus. Odată capturat
de romani, a devenit succesorul regelui Tarquinius cel Antic și s-a căsătorit cu fiica sa. După moartea
regelui, acesta a fost ales în unanimitate de Senat. La începutul secolului al VI-lea î.Hr. prin eforturile
patricienilor latino-sabini, puterea regală din Roma a căzut și a venit Perioada republicană care a
durat până cam 30 ani î.Hr

Această perioadă a fost destul de lungă, așa că se obișnuiește să o împarți în două părți: Republica
romană timpurie și Republica romană târzie. Perioada timpurie a fost marcată de lupta dintre patricieni
(aristocrația tribală) și plebei (descendenții poporului învins). Patricienilor din naștere li se atribuiau
privilegiile celei mai înalte caste, iar plebeilor nici măcar nu li se permitea să încheie căsătorii legale
sau să poarte arme cu ei. Republica era condusă de doi consuli din casta patriciană. Această stare de
lucruri nu putea dura mult, așa că plebeii au organizat o revoltă.

Ei au cerut abolirea dobânzii datoriei, dreptul de a participa la Senat și alte privilegii. Datorită faptului
că rolul lor militar în țară a crescut, patricienii au fost nevoiți să facă concesii și până la sfârșitul
secolului al III-lea î.Hr. plebeii aveau aceleași drepturi și oportunități ca „casta superioară”. În aceeași
perioadă, romanii au participat la o serie de războaie care au dus la cucerirea Italiei. LA 264 î.Hr Roma
a devenit puterea principală în Marea Mediterană. Perioada târzie a formării republicii a fost marcată
de o serie de războaie punice, în timpul cărora romanii au luat Cartagina.

Istoria romană timpurie.

Perioada țaristă.

De la mijlocul mileniului II î.Hr. în cursurile inferioare ale Tibrului în nordul Latiului (Italia Centrală)
s-au stabilit triburile latino-sicul, o ramură a italicilor care au venit în Peninsula Apenină din regiunile
dunărene la începutul mileniului II î.Hr. Latinii s-au stabilit pe dealurile Palatine și Velia, în timp ce
dealurile învecinate au ocupat sabinii. Ca urmare a sinoikismului (unificării) mai multor sate latine și
sabine la mijlocul secolului al VIII-lea. î.Hr. (tradiția datează acest eveniment 754-753 î.Hr.) pe dealul
Capitoliului a fost construită o cetate comună pentru toți – Roma. Tradiția îi atribuie acest act lui
Romulus, prinț din orașul Alba Longa. Inițial, comunitatea urbană romană (oamenii) era alcătuită din
trei triburi (triburi) - Ramns, Titians și Lucers, împărțite în treizeci de curii (uniuni de bărbați
războinici), iar acestea - în o sută de clanuri (gentes). Familia romană era paternă cu drept de moștenire
reciprocă; putea accepta străini în componența sa, avea propriul cult religios, un loc comun de așezare
și înmormântare; membrii săi purtau același nume generic, care se întoarce la un strămoș mitic sau
real, și erau obligați să se ajute reciproc. Clanul era format din familii mari (trei generații) paterne
(familia). Pământul era deținut de clan - rudele foloseau împreună pădurile și pășunile, iar terenul
arabil era împărțit între familii. Roma era condusă de comitia (adunările populare ale bărbaților
războinici), senatul (consiliul capilor de familie) și rege. Participantii la comitia s-au adunat in curiae
(curiae comitia). Regele a combinat funcțiile de conducător militar, preot și judecător; a fost ales de
comite la recomandarea Senatului.

Membrii clanurilor romane erau chiriți - cetățeni cu drepturi depline (patricieni). Clienții constituiau
o categorie aparte - persoane dependente de anumite quirituri și sub patronajul lor. Posibil, chiriții
săraci au devenit clienți, forțați să caute protecție de la rudele lor sau de la membrii altor clanuri.

Din lista legendară a șapte regi, primul de încredere a fost Numa Pompilius, al doilea - Ankh Marcius,
după care tronul a trecut la dinastia etruscă (Tarquinius cel Bătrân, Servius Tullius, Tarquinius cel
Mândru). Sub ei, romanii au cucerit o serie de orașe latine învecinate și și-au relocat locuitorii la Roma;
a avut loc și imigrația voluntară. Inițial, coloniștii au fost incluși în triburi și curie; mai târziu accesul
a fost închis acolo. Ca urmare, s-a format un grup de cetățeni inegali - plebe; nu erau nici în Senat,
nici în comite (adică, lipsiți de dreptul de vot) și nu puteau servi în armată; statul le punea la dispoziție
doar o mică alocație, dar ei nu aveau dreptul să primească o parte din „câmpul public” (un fond de
pământ sechestrat de romani de la vecini).
Creșterea demografică a provocat expansiunea teritorială; întărirea puterii regelui ca conducător al
armatei, ca urmare a războaielor constante, a provocat opoziția senatului, care controla în mare măsură
comiția. Regii au încercat să slăbească organizarea tribală, baza puterii conducătorilor familiilor
patriciene, și să se bazeze pe plebei, incluzându-i în plan politic și organizare militară(aceasta a făcut
posibilă și întărirea armatei). La mijlocul secolului VI. î.Hr. Servius Tullius a introdus o nouă diviziune
administrativă a Romei și a regiunii: a stabilit douăzeci și unu de triburi teritoriale în loc de trei triburi,
amestecând astfel patricienii cu plebeii. Servius a împărțit întreaga populație masculină a Romei (atât
patricieni, cât și plebeii) în șase categorii în funcție de proprietate; fiecare categorie era obligată să
expună un anumit număr de detașamente armate – sute (secole). De acum înainte, adunarea populară
pentru a decide principalele probleme politice nu a mai fost adunată de curie, ci de centuri (comiții de
secol); în principal treburile religioase au rămas în jurisdicţia comitelor curiate.

Creșterea puterii regilor în secolul VI. î.Hr. s-a exprimat prin dispariția principiului alegerii lor și
acceptarea de către ei a noilor atribute regale împrumutate de la etrusci (coroană de aur, sceptru, tron,
îmbrăcăminte specială, slujitori-lictori). Monarhia romană timpurie a încercat să se ridice deasupra
societății și a instituțiilor sale tradiționale; tendinţele absolutiste s-au intensificat mai ales sub
Tarquinia Gordom. Cu toate acestea, aristocrația tribală a reușit în 510 î.Hr. alungarea lui Tarquinius
și instituirea unui sistem republican.

Roma republicană.

Răsturnarea monarhiei nu a dus la schimbări fundamentale în structura statală a Romei. Locul țarului
pe viață a fost luat de doi pretori aleși de comiții centuriate pentru un an dintre patricieni („mergând
în față”); de la mijlocul secolului al V-lea au început să fie numiți consuli („deliberând”). Ei convocau
și conduceau ședințe ale Senatului și Adunării Populare, supravegheau implementarea hotărârilor
adoptate de aceste organe, distribuiau cetățenii centuriei, monitorizau colectarea impozitelor, exercitau
puterea judecătorească și comandau trupele în timpul războiului. Numai deciziile lor comune erau
competente. La sfârșitul mandatului, aceștia s-au raportat la Senat și ar putea fi urmăriți penal.
Asistenții consulilor în materie judiciară erau chestori, care au preluat ulterior conducerea trezoreriei.
Cel mai înalt organ de stat a rămas Adunarea Populară, care a aprobat legi, a declarat război, a făcut
pace, i-a ales pe toți oficiali(magistrați). Totodată, rolul Senatului a crescut: nici o lege nu a intrat în
vigoare fără aprobarea ei; a supravegheat activitatea magistraților, a decis probleme de politică
externă, a supravegheat finanțele și viața religioasă; decretele senatului (senatus-consultatees) au
devenit legi.

Conținutul principal al istoriei Romei republicane timpurii a fost lupta plebeilor pentru egalitatea cu
patricienii, care, ca cetățeni cu drepturi depline, monopolizau dreptul de a ședi în Senat, de a deține o
magistratură superioară și de a primi („ocupa”) pământ. din „domeniul public”; plebeii au cerut, de
asemenea, desființarea robiei pentru datorii și limitarea dobânzii pentru datorii. Rolul militar tot mai
mare al plebeilor (la începutul secolului al V-lea î.Hr. ei constituiau deja grosul armatei romane) le-a
permis să exercite o presiune eficientă asupra senatului patrician. În 494 î.Hr. după un alt refuz al
senatului de a-și satisface cererile, s-au retras de la Roma în Muntele Sacru (prima secesiune), iar
patricienii au fost nevoiți să facă concesii: s-a înființat o nouă magistratură - tribuni ai poporului, aleși
exclusiv din plebei (inițial). doi) și bucurarea de imunitate sacră; aveau dreptul de a se amesteca în
activitățile altor magistrați (mijlocire), de a interzice oricare dintre deciziile lor (veto) și de a-i aduce
în fața justiției. În 486 î.Hr. Consulul Spurius Cassius a propus să distribuie plebeilor și comunităților
latine aliate jumătate din pământul confiscat din Guernica și o parte din „câmpul public” jefuit de
patricieni; senatorii nu au permis adoptarea acestei legi; Cassius a fost acuzat de înaltă trădare și
executat. În 473 î.Hr. tribunul poporului Gnaeus Genutius a fost ucis în ajunul procesului numit de el
peste ambii consuli. În 471 î.Hr. Plebeii au reușit să realizeze adoptarea unei legi privind alegerea
tribunilor poporului de către afluenții comiți (adunări de plebei pe triburi): astfel patricienii au fost
lipsiți de posibilitatea de a influența alegerile prin liberi lor. În 457 î.Hr. numărul tribunilor poporului
a crescut la zece. În 456 î.Hr. tribunul poporului, Lucius Izilius, a adoptat o lege care acorda plebeilor
și coloniștilor dreptul de a construi și cultiva pământ pe Dealul Aventin. În 452 î.Hr. plebeii au forțat
senatul să creeze o comisie de zece membri (decemviri) cu putere consulară pentru a scrie legi, în
primul rând de dragul fixării (adică a limitării) puterilor magistraților patricieni; activitatea consulilor
şi tribunilor poporului a fost suspendată în timpul lucrărilor comisiei. În 451-450 î.Hr. decemvirii au
întocmit legi care erau gravate pe plăci de cupru și afișate în Forum (legile celor Douăsprezece Table):
protejează proprietatea privată; a afirmat o lege aspră a datoriei (debitorul putea fi vândut ca sclav și
chiar executat), stabilind în același timp o limită a dobânzii cămătării (8,33% pe an); a determinat
statutul juridic al principalelor categorii sociale ale societății romane (patricieni, plebei, patroni,
clienți, liberi, sclavi); a interzis căsătoriile plebeilor cu patricienii. Aceste legi nu i-au satisfăcut nici
pe plebei, nici pe patricieni; Abuzurile decemvirilor și încercarea lor de a le prelungi puterile au
provocat în 449 î.Hr. a doua secesiune a plebeilor (pe Muntele Sacru). Decemvirii au trebuit să renunțe
la putere; consulatul și tribunatul au fost restaurate. În același an, consulii Lucius Valerius și Mark
Horace au adoptat o lege privind obligarea pentru toți cetățenii, inclusiv pentru patricieni, a hotărârilor
comitelor (plebiscite) tributare, dacă primesc aprobarea Senatului. În 447 î.Hr. dreptul de a alege
chestori a fost transferat comitelor tributare. În 445 î.Hr. din inițiativa tribunului poporului Gaius
Kanulei, interzicerea căsătoriilor plebeilor și patricienilor a fost anulată. Creșterea influenței plebeilor
s-a exprimat și în înființarea biroului tribunilor militari cu putere consulară, pe care aceștia aveau
dreptul să îl ocupe. În 444, 433-432, 426-424, 422, 420-414, 408-394, 391-390 și 388-367 î.Hr. tribunii
militari cu autoritate consulară (de la trei la opt) îndeplineau atribuțiile celor mai înalți funcționari ai
Republicii în locul consulilor; adevărat înainte de începutul secolului al IV-lea. î.Hr. în acest post au
fost aleși numai patricieni și abia în anul 400 î.Hr. a fost ocupată de plebeul Licinius Calvus. În 443
î.Hr. consulii au fost lipsiți de dreptul de a distribui cetățenii pe centuri, care a fost transferat unor noi
magistrați - doi cenzori care erau aleși dintre patricieni la fiecare cinci ani de comiteții centuriate
pentru o perioadă de 18 luni; Treptat, au preluat întocmirea listei senatorilor, controlul asupra colectării
impozitelor și supravegherea moravurilor. În 421 î.Hr. plebeii au primit dreptul de a ocupa postul de
chestor, deși și-au dat seama abia în anul 409 î.Hr. După o luptă acerbă de zece ani cu patricienii,
tribunii poporului Licinius Stolon și Sextius Lateran au câștigat în 367 î.Hr. o victorie decisivă: s-a
stabilit o limită pentru terenul alocat din „câmpul public” (500 iugeri = 125 hectare) și s-a atenuat
semnificativ povara datoriilor; instituția consulilor a fost restabilită, cu condiția ca unul dintre ei să fie
neapărat plebeu; totuși, Senatul a asigurat transferul puterii judecătorești de la consuli către pretori
aleși dintre patricieni. Primul consul plebeu a fost Licinius Stolon (366 î.Hr.), primul dictator plebeu
- Marcius Rutul (356 î.Hr.). 354 î.Hr plebeii au avut ocazia să influențeze componența senatului: acum
a fost recrutat dintre foștii înalți magistrați, dintre care unii nu mai aparțineau patricienilor; numai ei
aveau dreptul să facă propuneri și să participe la discuțiile lor. În 350 î.Hr. a fost ales primul cenzor
plebean. În 339 î.Hr. legea lui Publius a asigurat unul dintre locurile de cenzură pentru moșia plebeilor.
În 337 î.Hr. plebeii au devenit disponibili și funcția de pretor. Revitalizarea în a doua jumătate a
secolului al IV-lea. î.Hr. politica de retragere a coloniilor de cetățeni săraci în pământ din diferite
regiuni ale Italiei a făcut posibilă înlăturarea parțială a acuității problemei agrare. În 326 î.Hr. tribunul
poporului Petelius a adoptat o lege privind desființarea robiei pentru datorii pentru cetățenii romani -
de acum încolo ei erau răspunzători de datoria doar cu averea lor, dar nu și cu trupurile lor. În 312
î.Hr. cenzorul Appius Claudius a permis ca cetățenii care nu aveau proprietate asupra pământului
(comercianți și artizani) să fie atribuiți nu numai triburilor urbane, ci și rurale, ceea ce le-a sporit
influența în comiții; a încercat să-i includă ca senatori pe câțiva dintre fiii liberților. În anul 300 î.Hr.
conform legii fraților Ogulniev, plebeii au primit acces la colegiile preoțești de pontifici și auguri, a
căror calitate de membru era dublată pentru aceasta. Astfel, toate diplomele de master erau deschise
plebeilor. Lupta lor cu patricienii s-a încheiat în anul 287 î.Hr., când, după următoarea lor secesiune
(pe Dealul Janiculului), dictatorul Quintus Hortensius a adoptat o lege conform căreia hotărârile
comitelor tributare au primit forță juridică chiar și fără sancțiunea Senatului.
Victoria plebeilor a dus la o schimbare în structura socială a societății romane: obținând egalitatea
politică, aceștia au încetat să mai fie o stare distinctă de clasa patriciană; familiile nobiliare plebei,
împreună cu vechile familii patriciene, au format o nouă elită - nobilimea. Aceasta a contribuit la
slăbirea luptei politice interne de la Roma și la consolidarea societății romane, ceea ce i-a permis să-
și mobilizeze toate forțele pentru o extindere activă a politicii externe.

Cucerirea Italiei de către Roma.

Sub Republică, expansiunea teritorială a romanilor s-a intensificat. La prima etapă (cucerirea lui
Latius), principalii lor adversari în nord au fost etruscii, în nord-est - sabinii, în est - equas și în sud-
est - volskii.

În 509-506 î.Hr. Roma a respins ofensiva etruscilor, care l-au sprijinit pe Tarquinius cel Mândru, iar
în 499–493 î.Hr. a învins Federația Aricană a Orașelor Latine (Primul Război Latin), încheiend o
alianță cu aceasta cu condiția neamestecinței reciproce în treburile interne ale celuilalt, asistenței
militare reciproce și egalității în împărțirea prăzii; în 486 î.Hr Guernica s-a alăturat acestei uniuni.
Acest lucru a permis romanilor să înceapă o serie de războaie cu sabinii, volschienii, cu Equim și cu
puternicul oraș etrusc din sudul Veii, care a durat un secol întreg. După multiple victorii asupra
vecinilor și capturarea în 396 î.Hr. Wei Rim a stabilit hegemonia în Latium.

Întărirea pozițiilor de politică externă a romanilor în Italia centrală a fost întreruptă de invazia galilor,
care în anul 390 î.Hr. a învins armata romană la râul Allia, a cucerit și a ars Roma; romanii s-au refugiat
în Capitoliu. Potrivit legendei, gâștele dedicate zeiței Juno, trezindu-și apărătorii cu strigătul lor, au
zădărnicit încercarea nocturnă a dușmanilor de a intra în secret în cetate. Deși galii au părăsit în curând
orașul, influența romanilor din Latium s-a slăbit considerabil; alianța cu latinii s-a dezintegrat de fapt;
în 388 î.Hr Guernica a fost pusă deoparte de Roma; volscii, etruscii și Ekva au reluat războiul
împotriva lui. Cu toate acestea, romanii au reușit să respingă atacul triburilor vecine. După o nouă
invazie galică a lui Latius în 360 î.Hr. a fost reînviată uniunea romano-latină (358 î.Hr.); în 354 î.Hr a
fost încheiat un tratat de prietenie cu puternica Federație Samnită ( cm... SAMNITS). Pe la mijlocul
secolului al IV-lea. î.Hr. Roma a preluat controlul deplin asupra Latiumului și Etruriei de Sud și a
început expansiunea în alte părți ale Italiei.

În 343 î.Hr. locuitorii orașului campanian Capua, învinși de samniți, s-au convertit la cetățenia romană,
ceea ce a declanșat Primul Război Samnit (343–341 î.Hr.), care s-a încheiat cu victoria romanilor și
supunerea Campaniei de Apus.

Creșterea puterii Romei a dus la o agravare a relațiilor sale cu latinii; Refuzul Senatului Roman de a
le asigura un scaun consular și jumătate din scaunele din Senat a provocat al Doilea Război Latin
(340–338 î.Hr.), în urma căruia Uniunea Latină a fost dizolvată, o parte din ținuturile latine a fost
confiscate și s-a încheiat un acord separat cu fiecare comunitate. Locuitorii unui număr de orașe latine
au primit cetățenia romană; restul erau echivalați cu romanii doar în drepturi de proprietate (dreptul
de a dobândi proprietăți și comerț în Roma, dreptul de a se căsători cu romanii), dar nu și în drepturile
politice (cetățeni fără drept de vot), pe care ei, totuși, le puteau dobândesc când s-au mutat la Roma.

În timpul celui de-al doilea (327–304 î.Hr.) și al treilea (298-290 î.Hr.) războaiele samnite, romanii,
cu sprijinul lucanilor și apulilor, au învins Federația samniților și au învins aliații ei, etruscii și galii.
Samniții au fost nevoiți să intre într-o alianță inegală cu Roma și să-i cedeze o parte din teritoriul lor.
În 290 î.Hr. romanii i-au supus pe sabini, acordându-le cetăţenia fără drept de vot; au ocupat și o serie
de districte în Picena și Puglia. Ca urmare a războiului din 285–283 î.Hr. odată cu lucanii, etruscii și
galii, Roma și-a întărit influența în Lucania și Etruria, a stabilit controlul asupra Picenos și Umbria și
a pus stăpânire pe Galia Senoniană, devenind hegemonul întregii Italie centrale.
Pătrunderea Romei în sudul Italiei (capturarea Furielor) a dus în 280 î.Hr. la războiul cu Tarentum, cel
mai puternic dintre statele din Magna Grecia (coasta sudică a Italiei colonizată de greci), și aliatul său,
regele Epirului Pyrrhus. În 286-285 î.Hr. romanii l-au învins pe Pyrrhus, ceea ce le-a permis până în
270 î.Hr. subjugă Lucania, Bruttius și toată Grecia Mare. În 269 î.Hr. Samnius a fost în cele din urmă
supus. Cucerirea Italiei de către Roma până la granițele cu Galia a fost finalizată în 265 î.Hr. capturarea
Wolsinii în Etruria de Sud. Comunitățile din sudul și centrul Italiei au intrat în Uniunea Italiană
condusă de Roma.

Expansiunea incipientă a Romei în afara Italiei a făcut inevitabil ca aceasta să se ciocnească cu

Cartagina, puterea principală din vestul Mediteranei. Intervenția romanilor în treburile siciliene în 265-
264 î.Hr. a declanșat primul război punic (264–241 î.Hr.). În prima sa perioadă (264–255 î.Hr.),
succesul i-a însoțit inițial pe romani: aceștia au stăpânit în majoritatea cazurilor Sicilia și, după ce a
construit o flotă, i-a lipsit pe cartaginezi de dominația pe mare; cu toate acestea, în timpul expediției
africane 256–255 î.Hr. armata lor a fost zdrobită, iar flota lor a fost distrusă de furtună. În a doua etapă
(255–241 î.Hr.), Sicilia a devenit din nou teatrul de operațiuni; războiul a continuat cu diferite grade
de succes; punctul de cotitură a venit abia în 241 î.Hr., când romanii au învins flota cartagineză în
apropierea Aegaților și au blocat cetățile cartagineze Lilybei și Drepanu din Sicilia de Vest. Cartagina
a trebuit să fie de acord cu un tratat de pace cu Roma, cedându-i posesiunile siciliene. Roma a devenit
cel mai puternic stat din vestul Mediteranei. Cm. RĂZBOIILE PUNIICE.

În 238 î.Hr. Romanii au capturat insulele Sardinia și Corsica aparținând Cartaginei, făcându-le în 227
î.Hr. împreună cu Sicilia, primele provincii romane. În 232 î.Hr. la portul etrusc Telamon (la
confluența Ombronei în Marea Tireniană), au învins hoardele galilor care invadaseră Italia centrală.
În 229-228 î.Hr. în coaliție cu uniunile aheilor și etoliene, Roma i-a învins pe iliri (primul război iliric),
care au atacat nave comerciale în Marea Adriatică și au pus mâna pe o parte a coastei ilirice (Albania
modernă); Triburile ilirice s-au angajat să plătească tribut romanilor. În 225-224 î.Hr. Trupele romane
au ocupat Galia Cispadan (țara galilor la sud de râul Padus - actualul Po), iar în 223–220 î.Hr. -
Transpadan Galia (țara galilor la nord de Padus), stabilirea controlului asupra Italiei de Nord. În 219
î.Hr. romanii au câștigat al doilea război iliric, consolidându-și stăpânirea asupra Adriaticii.

Profitând de lupta Romei cu galii și ilirii, Cartagina a supus coasta mediteraneană a Peninsulei Iberice
(Pirineene) până la râul Iber (actualul Ebro). Asediul orașului iberic Sagunt de către generalul
cartaginez Hannibal în 219 î.Hr. a dus la al doilea război punic (218–201 î.Hr.). În prima etapă (218-
215 î.Hr.) Hannibal a invadat Italia, a câștigat o serie de victorii strălucitoare și a adus Roma în pragul
dezastrului. În a doua perioadă a războiului (215–211 î.Hr.), ostilitățile s-au extins în Sicilia și Iberia
(azi Spania); niciuna dintre părți nu a reușit să obțină un avantaj decisiv: înfrângerile romanilor din
Italia și Iberia au fost compensate prin capturarea Siciliei (cucerirea Siracuza în 211 î.Hr.). La a treia
etapă (211–201 î.Hr.), a existat un punct de cotitură în favoarea romanilor: aceștia i-au alungat pe
cartaginezi din Peninsula Iberică, l-au blocat pe Hannibal în sudul Italiei și au transferat războiul în
Africa. După o înfrângere zdrobitoare la Zama în 202 î.Hr. Cartagina a capitulat: în condițiile păcii
201 î.Hr și-a pierdut toate posesiunile de peste mări și a pierdut dreptul de a avea o flotă și de a duce
război fără acordul Romei; romanii au primit toată Sicilia și coasta de est a Iberiei; regatul numidian
a intrat într-o alianță cu ei. Roma a devenit hegemonul Mediteranei de Vest.

În paralel cu cel de-al doilea război punic, Roma l-a purtat în 215–205 î.Hr. război cu aliatul
Cartaginei, regele macedonean Filip V. El a reușit să câștige Uniunea Aheilor și o serie de politici ale
Greciei balcanice, care au împiedicat macedonenii să invadeze Italia. Epuizată de ostilități prelungite,
Macedonia în 205 î.Hr au făcut pace cu Roma, cedându-i o parte din posesiunile lor iliriene.

Înfrângerea Cartaginei a permis Romei să înceapă o extindere largă în diferite regiuni ale Mediteranei,
în primul rând în direcția estică, unde principalul obiect al politicii sale au fost statele elenistice - statul
seleucid (Siria), Egiptul ptolemaic, Macedonia, Pergam, Rodos, politicile Greciei balcanice, regatul
pontin ( ). În 200-197 î.Hr. Roma în coaliție cu uniunile Pergam, Rodos, Ahee și Etoliene a învins
Macedonia (Al Doilea Război Macedonean), care a trebuit să renunțe la toate posesiunile sale din
Grecia, la flota militară și la dreptul la o politică externă independentă. În 196 î.Hr. romanii au
proclamat „libertatea” Eladei. Din acel moment, Roma a căpătat o greutate politică semnificativă în
Balcani și a început să se amestece în treburile interne ale statelor grecești (Tesalia, Sparta). În 192-
188 î.Hr. romanii, în coaliție cu Pergam, Rodos și Uniunea Aheilor, l-au învins pe regele sirian Antioh
al III-lea și Uniunea Etoliană care l-a susținut (războiul sirian); Imperiul Seleucid și-a pierdut
posesiunile din Asia Mică, care au fost împărțite între Pergam și Rodos; Uniunea Etoliană și-a pierdut
semnificația politică și militară. Astfel, până la începutul anilor 180, Roma a reușit să submineze
pozițiile celor mai puternice două state ale lumii elenistice - Macedonia și Siria - și să devină o forță
influentă în estul Mediteranei.

În 179 î.Hr. romanii au reușit să suprime focarul în 197 î.Hr. răscoala triburilor iberice de coastă,
sprijinite de celtiberi și lusitani, și subjuga regiunile centrale ale Peninsulei Iberice, formând două
provincii în teritoriile cucerite - Spania apropiată și îndepărtată.

În 171-168 î.Hr. romanii au învins coaliția Macedonia, Epir, Iliria și Uniunea Etoliană (Al treilea
război macedonean) și au distrus regatul macedonean, creând în locul său patru districte independente
care le plăteau tribut; Iliria a fost, de asemenea, împărțită în trei subdiviziuni ale Romei; Uniunea
Etoliană a încetat să mai existe. Roma a devenit hegemonul Mediteranei de Est.

După al treilea război macedonean, Roma nu a mai avut nevoie de sprijinul foștilor săi aliați - Pergam,
Rodos și Liga Aheilor - și a început să caute să-i slăbească. Romanii i-au luat posesiunile din Asia
Mică de la Rodos și au dat o lovitură puterii sale comerciale declarând vecina Delos port liber. Ei au
contribuit, de asemenea, la îndepărtarea regatului Pergamon al Galatiei și Paflagoniei și au intrat într-
o alianță cu Bitinia ostilă și Heraclea din Pont.

De la mijlocul secolului al II-lea. î.Hr. natura politicii externe a Romei se schimbă: dacă înainte și-a
afirmat influența, sprijinind unele state împotriva altora, fără, de regulă, a se strădui să stabilească
controlul direct asupra teritoriilor din afara Italiei, acum trece la o politică de anexiuni. După
înăbușirea răscoalei Andriska din 149-148 î.Hr. Macedonia a fost transformată într-o provincie
romană, care includea și Epirul, insulele Mării Ionice și coasta Iliria. În 148 î.Hr. Roma a intrat în
război cu Uniunea Aheilor și în 146 î.Hr. l-a învins; Uniunea a fost dizolvată, iar orașele-stat grecești,
cu excepția Atenei și Spartei, au devenit dependente de guvernatorii romani ai provinciei Macedonia.
Profitând de conflictul dintre Cartagina și regele numidian Masinissa, Roma a început în anul 149 î.Hr.
Al treilea război punic, culminând cu distrugere în 146 î.Hr Cartagina și crearea provinciei Africii pe
teritoriul său. În 139 î.Hr. după un război lung și istovitor cu lusitanii (154–139 î.Hr.), romanii au
capturat partea de sud-vest a Peninsulei Iberice, iar în 133 î.Hr. ca urmare a Războiului Numantin
(138–133 î.Hr.) au ocupat pământurile din interfluviul Duria (modern Duero) și Taga (modern Tahoe).
După înăbușirea răscoalei lui Aristonikos (132–129 î.Hr.), regatul Pergamului, lăsat moștenire Romei
de regele Attalus III, a fost transformat în provincia romană Asia. În anul 125 î.Hr. Romanii au învins
alianța triburilor celtice conduse de arverni și au ocupat coasta mediteraneană dintre Alpi și Pirinei,
formându-se aici în anul 121 î.Hr. provincia Narbonne Galia. În 123-122 î.Hr. au cucerit în cele din
urmă Insulele Baleare. Ca urmare a unui război dificil cu regele numidian Yugurtha în 111-105 î.Hr.
(războiul lui Yugurtin) regatul numidian s-a dovedit a fi, de asemenea, dependent de Roma.

Expansiunea Romei în nord a fost oprită de invazia triburilor germanice ale cimbrilor și teutonilor,
care au provocat mai multe înfrângeri trupelor romane. Cu toate acestea, consulul Gaius Maria, care a
reorganizat armata romană, a fost învins în anul 102 î.Hr. Teutoni sub Aquas Sextius, iar în 101 î.Hr.
Cimbri la Wercellus și eliminați amenințarea germană.

In secolul I. î.Hr. romanii au continuat politica de anexare a tarilor vecine. În anul 96 î.Hr. conducătorul
Cirenei, Ptolemeu, a lăsat moștenire regatul său poporului roman, care a devenit provincie în anul 74
î.Hr. În anii 90 î.Hr. Roma a supus o parte a coastei de sud-est a Asiei Mici (Cilicia). Ca urmare a trei
războaie (89–85, 83–82 și 74–63 î.Hr.) cu energicul și agresivul rege pontic Mithridates al VI-lea și
războiul cu aliatul său, regele armean Tigranes al II-lea, romanii au capturat o serie de Asia Mică.
regiuni (Bitinia, Pont) și Cipru; Armenia (66 î.Hr.) și Regatul Bosporan (63 î.Hr.) și-au recunoscut
dependența de Roma. În 67–66 î.Hr. romanii au pus stăpânire pe Creta, cuibul piraților mediteraneeni,
în anul 64 î.Hr. a lichidat statul seleucid și a format provincia Siria pe teritoriul Siriei și Palestinei; în
anul 63 î.Hr a subjugat Iudeea. Drept urmare, sistemul statelor elenistice a primit o lovitură fatală;
Egiptul, Capadocia, Commagene, Galatia și Bosforul, care și-au păstrat independența nominală, nu
mai reprezentau o forță politică reală; romanii au ajuns la Eufrat și au intrat în contact direct cu regatul
parților, de acum înainte principalul lor rival în Orient. În anul 53 î.Hr. Parții, după ce au distrus armata
lui Marcus Licinius Crassus, au oprit agresiunea ulterioară a romanilor în Mesopotamia.

Din a doua jumătate a anilor 60 î.Hr. romanii și-au reînnoit agresiunea în vest și nord-vest. În anul 63
î.Hr. au finalizat cucerirea Peninsulei Iberice, anexând la statul roman partea sa de nord-vest - țara
Gallecilor (Hallekia), iar în 58-51 î.Hr. a cucerit întreg teritoriul Galiei până la Rin (provincile Lugdun
Galia, Belgica și Aquitania); expedițiile militare în Germania (56–55 î.Hr.) și Marea Britanie (56 și 54
î.Hr.), însă, nu au dus la cucerirea acestor ținuturi.

O nouă etapă a expansiunii politicii externe romane este asociată cu războaiele civile de la Roma din
49-30 î.Hr. În timpul luptei cu Pompei, Iulius Cezar în 47 î.Hr. a respins încercarea regelui bosporan
Farnace al II-lea (63–47 î.Hr.) de a cuceri Pontul, iar în 47-46 î.Hr. a învins aliatul pompeienilor regelui
numidian Yubu cel Bătrân și și-a anexat regatul statului roman ca provincie Noua Africa. În timpul
războiului cu Marcu Antoniu, Guy Octavius (Octavian) în anul 30 î.Hr. a capturat Egiptul - ultimul
stat elenistic major.

Astfel, ca urmare a cuceririlor din secolele III-I. î.Hr. Roma a devenit o putere mondială, iar Marea
Mediterană a devenit un lac roman interior.

Dezvoltarea socială și politică a secolelor III – I. î.Hr.

Societatea romană la începutul secolului al III-lea î.Hr. format din cetățeni cu drepturi depline și
parțiale; cu drepturi depline au fost împărțiți în nobili, călăreți și plebe. Nobili - slujind nobilimea:
clanuri (atât patricieni, cât și plebei), care aveau consuli printre strămoșii lor; dintre ei au fost recrutați
majoritatea magistraților și senatorilor. Călăreți - membri ai optsprezece secole ecvestre; aceștia
includeau în primul rând plebei bogați care nu ocupau funcții înalte și nu erau incluși pe lista Senatului.
Restul cetățenilor erau plebe. Categoria șomerilor includea liberi care nu aveau dreptul de a se căsători
cu chiriți și de a fi aleși în funcții publice (au putut vota doar în cele patru triburi ale orașului) și aliați
latini, complet interziși să participe la alegeri.

În epoca războaielor punice și macedonene (264-168 î.Hr.), contradicțiile interne ale societății romane
au dispărut în fundal. În secolul III. î.Hr. adunarea populară a păstrat un rol important în viața politică;
influența plebei și a ecvestrismului a explicat agresivitatea deosebită a politicii externe romane, căci
Senatul a fost reținut în cuceririle sale de peste mări. După Primul Război Punic, a fost efectuată o
reformă a comițelor centuriate: prima clasă (cei mai înstăriți cetățeni) și-a pierdut poziția exclusivă;
toate clasele aveau acum un număr egal de secole și aveau un număr egal de voturi în adunarea
populară. În 232 î.Hr. tribunul Guy Flaminius a realizat împărțirea ținuturilor Picenai de Nord
(„câmpul galic”) între cetățenii săraci. În 218 î.Hr., la propunerea tribunului Claudius, familiilor
senatoriale li s-a interzis să aibă nave cu o deplasare mai mare de trei sute de amfore; astfel nobilii au
fost scoși din comerțul maritim, care a trecut mai ales în mâinile călăreților.

Începând cu cel de-al Doilea Război Punic, dimpotrivă, s-au întărit pozițiile Senatului și ale nobilimii,
care treptat se transformă într-o moșie închisă; în secolul II. î.Hr. doar rari reprezentanți ai altor grupuri
sociale reușesc să-și croiască drum spre cele mai înalte funcții guvernamentale, mai ales după Legea
Willian din 180 î.Hr., care stabilea limita de vârstă pentru obținerea diplomelor de master și o
succesiune strictă a trecerii lor de la inferior la superior. Nobilimea stabilește controlul deplin asupra
alegerilor, în primul rând prin folosirea liberților și prin practicarea mituirii. Adunarea Națională își
pierde independența politică. În același timp, poziția juridică a aliaților se deteriorează, se adâncește
inegalitatea dintre romani, latini și italici; în provincii, arbitrariul guvernatorilor și abuzul călăreților
care iau taxe la mila devin un adevărat dezastru. Sustragerea unui număr semnificativ de cetățeni de
la serviciul militar și sistemul de recrutare prin tragere la sorți duce la o scădere a eficienței în luptă și
a disciplinei armatei.

În a doua treime a secolului II. î.Hr. situația este agravată de criza micului regim funciar, care este
înlăturat de marile exploatații de sclavi (vile). Dacă în 194-177 î.Hr. Deoarece statul a efectuat o
împărțire masivă a pământurilor statului, apoi, după finalizarea principalelor campanii militare din Est,
renunță la această practică (ultima repartizare a fost 157 î.Hr.). Aceasta duce la o reducere a numărului
de cetățeni cu drepturi depline (de la 328 mii în 159 î.Hr. la 319 mii în 121 î.Hr.). Problema agrară
iese în prim-plan în lupta politică dintre cele două grupuri principale - optimații și popularii. Optimates
au apărat privilegiile politice ale nobilimii și s-au opus reformei funciare; oamenii populari au susținut
limitarea rolului Senatului, revenirea pe pământurile statului care erau în folosință de nobilime și
redistribuirea lor în favoarea săracilor. În 133 î.Hr. tribunul Tiberius Gracchus a adoptat legi cu privire
la terenul maxim (1000 de iugeri), pentru confiscarea excedentelor, pentru crearea unui fond funciar
public și alocarea unui lot de 30 de iugeri din acesta fiecărui nevoiaș de moștenire pentru o chirie
moderată către stat fără drept de vânzare. În ciuda uciderii lui Gracchus și a celor trei sute de susținători
ai săi de către optimiți, comisia agrară formată prin decizia Adunării Populare în anii 132-129 î.Hr. a
dat pământ la cel puțin 75 de mii de romani, care au fost incluși în listele cetățenilor; având funcții
judiciare, ea soluționa invariabil disputele funciare nu în favoarea marilor proprietari. În anul 129 î.Hr.
activitatea sa a fost suspendată, dar populariștii au reușit adoptarea unei legi a votului secret în comite
și a dreptului tribunei poporului de a fi ales pentru următorul mandat. În 123-122 î.Hr. tribunul Gaius
Gracchus, fratele lui Tiberius Gracchus, a adoptat o serie de legi în favoarea plebei și a călăreților:
privind reluarea comisiei agrare, retragerea coloniilor în Africa, vânzarea cerealelor la romani la
prețuri mici, cu privire la crearea unor tribunale ecvestre care să cerceteze abuzurile guvernatorilor
provinciilor, la predarea călăreților la cheremul impozitelor din provincia Asia, la stabilirea unei limite
de vârstă pentru serviciul militar (de la șaptesprezece la patruzeci și ani). şase ani), privind dotarea
militarilor cu arme libere, despre desfiinţarea dreptului Senatului de a numi comisii judiciare speciale.
Gaius Gracchus a câștigat o influență politică enormă la Roma, dar în 122 î.Hr. optimiștii au reușit să-
i slăbească poziția eșuând un proiect de lege care acorda cetățenia romană Aliaților și înaintând o serie
de propuneri populiste. În 121 î.Hr. a fost ucis și populația a fost reprimată, totuși Senatul nu a îndrăznit
să-i anuleze reformele; cu toate acestea, s-a impus o interdicție privind distribuirea ulterioară a
terenurilor de stat (a fost permisă doar arenda acestuia), iar parcelele deja alocate au fost trecute în
proprietatea privată a proprietarilor acestora, ceea ce a contribuit la mobilizarea terenurilor în mâna
câtorva.

Degradarea regimului oligarhic al Senatului a fost evidentă mai ales în timpul Războiului Iugurtin din
111–105 î.Hr., când regele numidian Jugurta a putut mitui cu ușurință magistrații, senatorii și generalii
care au luptat împotriva lui. Căderea influenței optimaților i-a permis lui Gaius Marius, originar din
plebe, care s-a remarcat în războiul cu numidienii, să devină în 107 î.Hr. consul. A realizat o reformă
militară, punând bazele unei armate profesioniste (recrutarea cetăţenilor indiferent de calificare;
echipamentul acestora pe cheltuiala statului; salariul anual; desfiinţarea principiului clasei în perioada
promovării etc.); armata a început să se transforme într-o instituție socială autonomă, iar soldații - într-
un grup social special asociat mai mult cu comandantul lor decât cu autoritățile civile. La sfârșitul
anilor 100, Mari, a căror autoritate creștese enorm ca urmare a victoriilor asupra lui Igurta din 107–
105 î.Hr. iar germanii în 102-101 î.Hr., au intrat într-o alianță cu liderii populației Apuleius Saturninus
și Servilius Glavcius. În anul 100 î.Hr. au câștigat alegerile (Marius a devenit consul, Saturninus a
devenit tribun, iar Glavtius a devenit pretor) și au adoptat legi privind reducerea de cinci ori a prețului
pâinii vândute cetățenilor, retragerea coloniilor din provincii pentru veteranii Mariei și privind
acordarea drepturilor civile aliaților. Cu toate acestea, conflictul Mariei cu Saturninus și Glavtius și
dezamăgirea în politica lor de călăreți a dus la înfrângerea popularului în următoarele alegeri și la
anularea tuturor celor adoptate în 100 î.Hr. legi.

Inegalitatea în armată, încetarea practicii de acordare a cetățeniei romane, restrângerea dreptului de a

se muta la Roma, arbitrariul din partea funcționarilor romani și chiar a cetățenilor romani obișnuiți
cauzate în anii 91–88 î.Hr. revolta italicilor ( cm... RĂZBOIUL ALIAȚILOR); ca urmare, romanii au
fost nevoiți să acorde cetățenia romană aproape tuturor comunităților italice, deși le-au repartizat nu
tuturor celor treizeci și cinci, ci doar opt triburi. Astfel, s-a făcut un pas important pe calea
transformării Romei dintr-un oraș-stat într-o putere integral italiană.

În 88 î.Hr. tribunul Sulpicius Rufus a adoptat o serie de legi antisenatului - privind repartizarea noilor
cetățeni și liberi către toate cele treizeci și cinci de triburi, cu privire la excluderea marilor datornici
din Senat și cu privire la înlăturarea din funcția de comandant al armatei de Est. al protejatului
optimiștilor, Lucius Cornelius Sulla. Cu toate acestea, Sulla și-a mutat trupele la Roma, a luat-o, a
supus populația represiunii, a desființat legile lui Sulpicius Rufus și a efectuat o reformă politică
(limitarea inițiativei legislative a tribunilor poporului; restabilirea inegalității secolelor la vot. în
favoarea clasei întâi). După ce Sulla a plecat în Orient în primăvara anului 87 î.Hr. populațiile conduse
de Cornelius Cinna și Guy Marius, cu sprijinul italienilor, au pus mâna pe Roma și s-au ocupat cu
cruzime de optimați; după moartea Mariei în ianuarie 86 î.Hr. puterea a fost uzurpată de Zinne; în 84
î.Hr a fost ucis de soldați. În primăvara anului 83 î.Hr. Sulla, învingându-l pe Mithridates al VI-lea, a
debarcat în Calabria și a învins armata Popularului; în 82 a ocupat Roma și a stabilit controlul asupra
întregii Italiei; generalii săi au înăbușit rezistența populară în Sicilia, Africa (82 î.Hr.) și Iberia (81
î.Hr.).

În anul 82 î.Hr. Sulla a devenit un dictator pe termen nelimitat cu puteri nelimitate și a lansat teroare
împotriva oponenților săi politici; au fost întocmite liste speciale (interdicții) ale persoanelor în afara
legii (4.700 persoane); pe baza lor, au fost uciși aproximativ cincizeci de senatori și o mie șase sute de
călăreți. Sulla a împărțit soldaților săi terenurile confiscate și rămășițele „câmpului public” (circa 120
de mii), ceea ce a contribuit la întărirea micilor posesiuni funciare în Italia; a abolit distribuirea
cerealelor; a înlocuit plățile de leasing în provincia Asia cu colectarea impozitelor; a distrus curțile de
echitație; a crescut rolul Senatului prin transferarea acestuia a dreptului exclusiv de inițiativă
legislativă și eliminarea instituției cenzorilor; a limitat funcțiile judiciare și financiare ale adunării
populare; a fixat calificarea de vârstă pentru ocuparea posturilor și succesiunea strictă a trecerii
acestora; a introdus practica de a numi înalți magistrați la sfârșitul mandatului lor ca guvernatori de
provincii; a reformat administrația locală, făcând organele municipale parte a mecanismului național.
În același timp, Sulla a recunoscut egalitatea noilor cetățeni și a distribuit pe scară largă drepturile
civile. În 81 î.Hr. a restabilit funcționarea normală a instituțiilor republicane și a sistemului electoral,
iar în 79 î.Hr. a renuntat la puterea nelimitata.
După moartea lui Sulla în anul 78 î.Hr. ordinea pe care o stabilise a început să se prăbușească. În
opoziție cu optimiștii (lideri - Gnaeus Pompei și Marcus Crassus), călărie, plebe, liberi și italieni s-au
unit; controlul Spaniei a căzut în mâinile popularului Quintus Sertorius. Dar înfrângerea lui Pompei în
78 î.Hr. rebeliunea anti-sullană din Etruria a dus la întărirea puterii oligarhiei din Senat. În anul 74
î.Hr. o revoltă a sclavilor condusă de Spartacus a izbucnit în Italia; în 71 î.Hr a fost suprimat de
Crassus. După asasinarea lui Sertorius în anul 72 î.Hr. Pompei a luat Spania de la poporul popular.
Creșterea influenței lui Pompei a stârnit îngrijorări în Senat, care a refuzat în 71 î.Hr. numiți-l
comandant în Est. Pompei a făcut o înțelegere cu Crassus și Popularul; în 70 î.Hr i-au învins pe
optimişti la alegeri. Pompei și Crassus, care au devenit consuli, au realizat abolirea legilor lui Sullan:
au fost restaurate drepturile tribunilor poporului și poziția cenzorilor, reprezentanții ecvestrismului și
ai plebei au fost introduși în curte, iar răscumpărările au fost permise în provincie. din Asia. În anul
69 î.Hr. susținătorii lui Sulla au fost expulzați din Senat. În anul 67 î.Hr. Pompei a primit puteri de
urgență timp de trei ani pentru a combate pirateria, iar în 66 î.Hr. putere nelimitată de cinci ani în Est
pentru a lupta cu Mithridates; în absența sa, Iulius Caesar a ajuns în prim-plan în rândul populației,
câștigând autoritate în rândul plebei grație aranjamentului de spectacole magnifice. Eșec în 63 î.Hr o
răzvrătire apropiată de populația catilinei, care a înaintat sloganul anulării complete a datoriilor, a
înspăimântat pe mulți susținători de la aceștia, în special pe călăreți; influenţa optimilor s-a intensificat
din nou. În anul 62 î.Hr. senatul a respins cererea lui Pompei, care și-a încheiat cu succes campania de
est, de a păstra comanda armatei și de a le oferi soldaților săi pământ. Întors în Italia, Pompei a încheiat
în 60 î.Hr. alianță cu Crassus și Cezar (primul triumvirat). Triumvirii au realizat alegerea lui Caesar
ca consul, care în anul 59 î.Hr. a adoptat o lege care acorda alocații veteranilor lui Pompei și cetățenilor
cu venituri mici; puterea guvernatorilor din provincii era de asemenea limitată; liderii optimiștilor –
Cicero și Caton cel Tânăr – au fost nevoiți să părăsească Roma. În 58 î.Hr., după expirarea mandatului
său consular, Cezar a primit controlul asupra Galiei Cisalpine și Iliriei (mai târziu Galia Transalpină)
cu dreptul de a recruta o armată. Tribunul asociat 58 î.Hr Publius Clodius, extrem de popular, a obținut
o influență imensă în adunarea poporului; a introdus distribuirea gratuită a pâinii, a limitat dreptul
cenzorilor de a schimba componența Senatului și a creat detașamente armate de sclavi și liberi.
Pompei, care a intrat în conflict cu Clodius, s-a apropiat de optimate și l-a făcut pe Cicero să se întoarcă
la Roma; tribun 57 î.Hr Annius Milo, un susținător al Senatului, și-a organizat trupele în opoziție cu
Clodius. Dar încercarea lui Cicero de a desființa legea agrară din 59 î.Hr. a reunit triumvirii, care în
primăvara anului 56 î.Hr. a încheiat un nou acord la Luca. Senatul a capitulat și a fost complet
îndepărtat de la luarea deciziilor politice; adunarea populară a extins puterile lui Cezar în Galia pentru
încă cinci ani și i-a ales consuli pe Pompei și Crassus. După moartea lui Crassus în campania partică
53 î.Hr. și uciderea lui Clodius în 52 î.Hr. controlul asupra Romei a fost concentrat în mâinile lui
Pompei; relația sa cu Cezar s-a deteriorat și a trecut din nou de partea Senatului, ceea ce ia dat putere
practic dictatorială; De dragul unei alianțe cu Pompei, optimații l-au sacrificat pe Milo: a fost
condamnat, iar trupele sale au fost desființate. În anul 50 î.Hr. între Cezar și Pompei era o ruptură
deschisă. După ce a respins cererea Senatului de a demisiona, Cezar în ianuarie 49 î.Hr. a început un
război civil: a invadat Italia și a cucerit Roma; Pompei s-a retras în Grecia. În ianuarie 48 î.Hr. Cezar
a debarcat în Epir și în iunie 48 î.Hr. sub Pharsalus (Tesalia) a provocat o înfrângere zdrobitoare lui
Pompei, care a fugit în Alexandria, unde a fost executat din ordinul regelui egiptean Ptolemeu al XIV-
lea. Ajuns în Egipt, Cezar a suprimat răscoala antiromană din Alexandria și a ridicat-o pe Cleopatra a
VII-a pe tronul egiptean. În 47 î.Hr., a stabilit controlul asupra Asiei Mici, iar în 46 î.Hr. a cucerit
Africa, învingându-i pe pompeieni și pe aliatul lor, regele numidian Juba, la Thapsus. Războiul civil
s-a încheiat în anul 45 î.Hr. înfrângerea fiilor lui Pompei la Munda și subjugarea Spaniei.

Cezar a stabilit de fapt un regim monarhic. În 48 î.Hr. a devenit dictator pe termen nelimitat, în 46
î.Hr. - dictator timp de zece ani, în 44 î.Hr. - un dictator de o viață. În 48 î.Hr. a fost ales tribun pe
viață. Ca mare pontif (din 63 î.Hr.), Cezar avea autoritate religioasă supremă. A primit puteri de
cenzură (ca prefect de moravuri), un imperiu proconsular permanent (putere nelimitată asupra
provinciilor), cea mai înaltă jurisdicție judiciară și funcțiile de comandant șef. Titlul de împărat (un
semn al celei mai înalte puteri militare) făcea parte din numele său.

Vechile instituții politice au supraviețuit, dar și-au pierdut orice sens. Aprobarea adunării populare a
devenit o formalitate, iar alegerile - o ficțiune, deoarece Cezar avea dreptul de a recomanda candidați
pentru funcții. Senatul a fost transformat într-un consiliu de stat, care a discutat anterior legi;
compoziția sa a crescut de o dată și jumătate datorită susținătorilor Cezarului, inclusiv fiilor de liberi
și băștinași din Spania și Galia. Foștii magistrați au devenit funcționari ai guvernului orașului Roma.
Guvernatorii provinciilor, ale căror atribuții erau reduse la supravegherea administrativă și la comanda
contingentelor militare locale, erau subordonați direct dictatorului.

După ce a primit de la adunarea populară autoritatea de a „dispune” statul, Cezar a efectuat o serie de
reforme importante. El a desființat și a eficientizat colectarea impozitelor directe, responsabilizând
comunitățile; a limitat arbitrariul autorităților locale; a scos numeroase colonii (mai ales veterani) în
provincii; a redus cu mai mult de jumătate numărul destinatarilor distribuirilor de cereale. Acordând
cetățenia romană locuitorilor Galiei Cisalpine și multor orașe din Spania, Africa și Galia Narbona și
introducând în circulație o singură monedă de aur, a inițiat procesul de unificare a statului roman.

Autoritarismul lui Caesar a alimentat opoziția Senatului. 15 martie 44 î.Hr conspiratorii, conduși de
Cassius Longinus și Junius Brutus, l-au ucis pe dictator. Cu toate acestea, ei nu au reușit să
restabilească republica. Octavian, moștenitorul oficial al Cezarului, și conducătorii cezarienilor Marcu
Antoniu și Marcu Aemilius Lepidus în octombrie 43 î.Hr. a format un al doilea triumvirat, împărțind
între ele provinciile vestice; după ce au pus mâna pe Roma, au obținut de la adunarea populară puteri
extraordinare și au declanșat o teroare împotriva adversarilor politici, timp în care au fost uciși
aproximativ trei sute de senatori și două mii de călăreți; republicani fortificati in Sicilia (Sextus
Pompei) si in provinciile estice (Brutus si Cassius). În toamna anului 42 î.Hr. Octavian și Antony au
învins armata republicană la Filipi (Macedonia); Brutus și Cassius s-au sinucis. După ce au cucerit
Orientul, triumvirii în 40 î.Hr. a făcut o redistribuire a tuturor provinciilor: Octavian a primit Apusul
și Iliria, Antonie - Estul, Lepidus - Africa. După distrugere în anul 36 î.Hr. ultimul focar al rezistenţei
republicane (victoria lui Octavian asupra lui Sextus Pompei), contradicţiile dintre triumviri s-au
intensificat. În anul 36 î.Hr. Lepidus a încercat să ia Sicilia de la Octavian, dar nu a reușit; Octavian l-
a îndepărtat de la putere și a inclus Africa în stăpâniile sale. În anul 32 î.Hr. a izbucnit un conflict
deschis între Octavian și Marc Antoniu și soția sa (din 37 î.Hr.), regina egipteană Cleopatra. În
septembrie 31 î.Hr. Octavian a învins flota lui Antony la Capul Aktium (Grecia de Vest), iar în vara
anului 30 î.Hr. a invadat Egiptul; Antony și Cleopatra s-au sinucis. Octavian a devenit singurul
conducător al statului roman. A început epoca Imperiului.
Cultură.

Pentru viziunea romană asupra lumii din perioada timpurie, sentimentul de sine însuși ca cetățean
liber, alegându-și în mod conștient și efectuând acțiunile, era caracteristic; un sentiment de
colectivism, apartenență la o comunitate civică, prioritate a intereselor statului față de cele personale;
conservatorism, aderarea la obiceiurile și obiceiurile strămoșilor (ideale ascetice de economisire,
muncă grea, patriotism); luptă pentru izolarea comunală și izolarea de lumea exterioară. Romanii s-au
distins de greci prin mai mare sobrietate și caracter practic. În secolele II-I. î.Hr. are loc o îndepărtare
de la colectivism, individualismul se intensifică, individul se opune statului, idealurile tradiționale sunt
regândite și chiar criticate, societatea devine mai deschisă. influente externe... Toate aceste trăsături s-
au reflectat în arta și literatura romană.

Urbanismul și arhitectura epocii republicane parcurg trei etape în dezvoltarea lor. În primul (sec. V
î.Hr.), orașul a fost construit haotic; predomină locuințele primitive din brut și lemn; construcția
monumentală se limitează la construcția de temple (templul dreptunghiular al lui Jupiter Capitolin,
templul rotund al lui Vesta).

În a doua etapă (secolele IV-III î.Hr.), orașul începe să se îmbunătățească (străzi pietruite, canalizare,
conducte de apă). Principalul tip de structuri sunt clădirile militare și de inginerie civilă - ziduri de
apărare (Zidul lui Servius secolul IV î.Hr.), drumuri (Calea Appian 312 î.Hr.), apeducte grandioase
care furnizează apă pe zeci de kilometri (Apeductul Appia Claudius 311 î.Hr.), canalizare (Calea lui
Maxim 311 î.Hr.). hazna). Există o puternică influență etruscă (tip de templu, arc, boltă).

La a treia etapă (secolele II – I î.Hr.) apar elemente de urbanism: împărțirea în sferturi, proiectarea
centrului orașului (Forum), amenajarea zonelor de parc la periferie. Se folosește un nou material de
construcție - beton roman rezistent la apă și durabil (din piatră zdrobită, nisip vulcanic și mortar de
var), care face posibilă ridicarea tavanelor boltite în încăperi mari. Arhitecții romani refac creativ
formele arhitecturale grecești. Ele creează un nou tip de ordine - compozită, combinând trăsături ale
stilurilor ionian, dorian și mai ales corintic, precum și o arcade de ordine - un set de arcade sprijinite
pe coloane. Pe baza sintezei mostrelor etrusce și a peripterelor grecești, ia naștere un tip special de
templu - un pseudo-peripter cu o bază înaltă (podium), o fațadă sub forma unui portic adânc și pereți
goali, dezmembrați de semi- coloane. Sub influenta greaca incepe constructia teatrelor; dar dacă teatrul
grec a fost săpat în stâncă și a făcut parte din peisajul înconjurător, atunci amfiteatrul roman este o
structură independentă cu un spațiu interior închis, în care rândurile de spectatori sunt dispuse în elipsă
în jurul scenei sau arenei (Bolșoi). Teatrul din Pompei, teatrul de pe Champ de Mars din Roma). Pentru
construcția clădirilor de locuit, romanii împrumută structura peristil grecească (o curte înconjurată de
o colonadă, cu care se alătură spațiile de locuit), dar, spre deosebire de greci, încearcă să aranjeze
încăperile în strictă simetrie (Casa Panza și Casa). al Faunului din Pompei); Moșiile de țară (vile), liber
organizate și strâns asociate cu peisajul, devin un loc de odihnă preferat al nobilimii romane; parte
integrantă a acestora este o grădină, fântâni, foișoare, grote, statui și un rezervor mare. Actuala tradiție
arhitecturală romană (italiană) este reprezentată de bazilici (cladiri dreptunghiulare cu mai multe nave)
destinate comerțului și administrării justiției (Basilica Porcieus, Bazilica Emilian); morminte
monumentale (mormântul Ceciliei Metella); arcuri de triumf pe drumuri și piețe cu una sau trei trave;
băi termale (complexe de scăldat şi facilităţi sportive).

Sculptura monumentală romană nu a primit aceeași dezvoltare ca cea greacă; nu a fost ghidată de
imaginea unei persoane perfecte din punct de vedere fizic și spiritual; eroul său era un om de stat
roman îmbrăcat într-o togă. În arta plastică a dominat portretul sculptural, asociat istoric cu obiceiul
de a scoate măștii de ceară de la decedat și de a o păstra împreună cu figurine ale zeilor domestici.
Spre deosebire de greci, maeștrii romani s-au străduit să transmită trăsăturile individuale ale modelelor
lor, mai degrabă decât generalizate în mod ideal; lucrările lor s-au caracterizat printr-o mare
prozaicitate. Treptat, de la o fixare detaliată a aspectului exterior, s-a trecut la dezvăluirea caracterului
intern al personajelor („Brutus”, „Cicero”, „Pompei”).

În pictură (perete), au prevalat două stiluri: primul pompeian (încrustat), când artistul a imitat așezarea
unui perete din marmură colorată (Casa Faunului din Pompei), și al doilea pompeian (arhitectural),
când el cu desenul lui (coloane, cornișe, porticuri, foișoare) a creat iluzia extinderii spațiului încăperii
(Vila Misterelor din Pompei); un rol important l-a jucat aici imaginea peisajului, lipsită de acea izolare
și limitare, care erau caracteristice peisajelor grecești antice.

Istoria literaturii romane din secolele V-I. î.Hr. se împarte în două perioade. Până la mijlocul secolului
al III-lea. î.Hr. A dominat, fără îndoială, literatura populară orală: conspirații și incantații, cântece de
muncă și de zi cu zi (nunta, băutură, înmormântare), imnuri religioase (imnul fraților Arval),
fessennins (cântece de comic și parodie), satura (scene improvizate, un prototip). a dramei populare),
atellans (farse satirice cu personaje mascate permanente: nebunul-lacom, prostul-bouncer, batranul
curmudgeon, pseudo-savantul-sarlatan).

Nașterea literaturii scrise este asociată cu apariția alfabetului latin, ducându-și originea fie din etruscă,
fie din greaca occidentală; număra douăzeci și unu de caractere. Cele mai vechi monumente ale scrierii
latine au fost analele pontifilor (înregistrările meteo ale evenimentelor majore), profețiile publice și
private, tratatele internaționale, discursurile funerare sau inscripțiile în casele morților, listele
genealogice și documentele legale. Primul text care a ajuns la noi este legile celor Douăsprezece
Tabele 451-450 î.Hr.; primul scriitor cunoscut - Appius Claudius (sfârşitul secolului al IV-lea -
începutul secolului al III-lea î.Hr.), autor al mai multor tratate juridice şi al unei culegeri de maxime
poetice.

De la mijlocul secolului al III-lea. î.Hr. Literatura romană a început să fie puternic influențată de
greacă. El a jucat un rol important în elenizarea culturală în prima jumătate a secolului al II-lea. î.Hr.
cercul lui Scipios; cu toate acestea, ea s-a confruntat și cu o opoziție puternică din partea apărătorilor
antichității (grupul lui Cato cel Bătrân); Filosofia greacă a stârnit o respingere deosebită.

Nașterea principalelor genuri ale literaturii romane a fost asociată cu imitarea modelelor grecești și
elenistice. Lucrările primului dramaturg roman Livy Andronicus (c. 280–207 î.Hr.) au fost o
reelaborare a tragediilor grecești din secolul al V-lea. î.Hr., la fel ca majoritatea scrierilor adepților săi
Gnaeus Nevi (c. 270–201 î.Hr.) și Quintus Ennius (239-169 î.Hr.). În același timp, lui Gnei Nevius i
se atribuie crearea dramei naționale romane - pretexte ( Romulus, Clastidia); munca sa a fost
continuată de Annius ( Răpirea femeilor sabine) și Stocurile (170 - c. 85 î.Hr.), abandonând complet
comploturile mitologice ( Brutus).

Andronic și Nevius sunt de asemenea considerați primii comedianți romani care au creat genul
palleatei (comedie latină bazată pe un complot grecesc); Nevi a preluat material din comediile atice
vechi, dar l-a completat cu realități romane. Perioada de glorie a Paleatei este asociată cu opera lui
Plautus (mijlocul secolului al III-lea - 184 î.Hr.) și Terence (c. 195–159 î.Hr.), care erau deja orientați
către comedia neo-attică, în special Menander; au dezvoltat activ subiecte de zi cu zi (conflicte între
tați și copii, iubiți și proxeneți, datornici și cămătari, probleme de creștere și atitudini față de femei).
În a doua jumătate a secolului II. î.Hr. s-a născut comedia naţională romană (togata); Afranius a stat
la origini; în prima jumătate a secolului I. î.Hr. Titinius și Atta au lucrat în acest gen; au înfățișat viața
claselor de jos și au ridiculizat căderea moravurilor. La sfârşitul secolului al II-lea. î.Hr. Atellana
(Pomponios, Novy) a primit și o formă literară; acum au început să o joace după reprezentarea
tragediei pentru divertismentul publicului; a parodiat adesea subiecte mitologice; masca unui batran
bogat, insetat de posturi, capata in ea o semnificatie deosebita. În același timp, datorită lui Lucilius
(180-102 î.Hr.), satura s-a transformat într-un gen literar deosebit - dialogul satiric.

Sub influența lui Homer în a doua jumătate a secolului al III-lea. î.Hr. apar primele poeme epice
romane care povestesc despre istoria Romei de la întemeiere până la sfârșitul secolului al III-lea. î.Hr.,
- Războiul punic Nevia și Anale Annia. In secolul I. î.Hr. Lucretius Kar (95–55 î.Hr.) creează un poem
filozofic Despre natura lucrurilor, în care expune și dezvoltă conceptul atomistic al lui Epicur.
La începutul secolului I. î.Hr. a apărut lirica romană, care a fost foarte influențată de școala de poezie
alexandriană. Poeții neterici romani (Valery Cato, Licinius Calvus, Valery Catullus) s-au străduit să
pătrundă în experiențele intime ale omului și au profesat cultul formei; genurile lor preferate erau
epillius mitologic (poezie scurtă), elegia și epigrama. Cel mai proeminent poet neoteric Catul (87 - c.
54 î.Hr.) a contribuit și el la dezvoltarea poeziei civice romane (epigrame împotriva Cezarului și
Pompei); datorită lui epigrama romană s-a conturat ca gen.

Primele lucrări în proză în latină aparțin lui Caton cel Bătrân (234–149 î.Hr.), fondatorul istoriografiei
romane ( Originile) și știința agronomică romană ( Despre agricultură). Adevărata înflorire a prozei
latine datează din secolul I. î.Hr. Cele mai bune exemple de proză istorică sunt scrierile lui Iulius
Caesar - Note despre războiul galicși Note de război civil- și Salust Crispus (86 - c. 35 î.Hr.) -
conspirația Catilinei, Războiul iogurtuluiși Poveste... Proza științifică a secolului I î.Hr. prezentată de
Terentius Varro (116-27 î.Hr.), autor al enciclopediei Antichități umane și divine, lucrări istorice și
filologice Despre latină, Despre gramatica, Despre comediile lui Plautus si tratat Despre agricultură,
și Vitruvius (a doua jumătate a secolului I î.Hr.), creatorul tratatului Despre arhitectura.

secolul I î.Hr. este epoca de aur a prozei oratorice romane, care s-a dezvoltat în două direcții - asiatică
(silabă înflorită, abundență de aforisme, organizarea metrică a perioadelor) și mansardă (limbaj concis
și simplu); primului i-au aparținut Hortensius Gortalus, celui de-al doilea - Iulius Caesar, Licinius
Calvus și Mark Junius Brutus. A atins apogeul în discursurile judiciare și politice ale lui Cicero, care
a combinat inițial manierele asiatice și atice; Cicero a avut, de asemenea, contribuții semnificative la
dezvoltarea teoriei elocvenței romane ( Despre vorbitor, Brutus, Difuzor).
Roma imperială.
Principatul lui Augustus.

Devenit singurul conducător, Octavian, având în vedere respingerea formei de guvernare deschis
monarhice de către straturi largi ale populației, a încercat să-și îmbrace puterea în haine tradiționale.
La baza puterilor sale se afla tribunatul și cea mai înaltă putere militară - imperiile (din 29 î.Hr. a purtat
titlul permanent de împărat). În anul 29 î.Hr. a primit porecla de onoare „August” („Exaltat”) și a fost
proclamat princeps (persoana I) a Senatului; de unde si denumirea noului sistem politic – principat. În
același an, i s-a dat putere proconsulară în provinciile (imperiale) de graniță (Galia, Spania, Siria) - le-
a numit conducătorii (legații și procuratorii), trupele staționate în ele s-au supus, taxele colectate acolo
mergeau la personalul său. trezorerie (fis ). În anul 24 î.Hr. Senatul l-a eliberat pe Augustus de orice
restricții impuse prin lege în anul 13 î.Hr. deciziile sale au fost echivalate cu decretele Senatului. În
anul 12 î.Hr. a devenit mare pontif, iar în anul 2 î.Hr. a fost distins cu titlul de „Tatăl Patriei”.

Formal, a existat o diarhie a princepsului și a senatului în statul roman, care păstra drepturi
semnificative, dispunea de provinciile interne (senatului) și de vistieria statului (erari). Cu toate
acestea, diarhia nu a făcut decât deghizarea regimului monarhic. Primind în 29 î.Hr. cenzură, Augustus
i-a expulzat pe republicani și pe susținătorii lui Anton din Senat și și-a redus numărul de membri.
Puterea reală a senatului a fost limitată semnificativ de crearea unui consiliu consultativ informal sub
princeps și de instituția magistraților nealeși (numiți de el) cu personal propriu - prefectul Romei,
prefectul de annona (care a fost responsabil de aprovizionarea capitalei), prefectul pretorian
(comandantul gărzii). Prinții controlau de fapt activitățile guvernatorilor provinciilor din Senat. Cât
despre adunarea poporului, Augustus a păstrat-o, făcând-o un instrument ascultător al puterii sale;
folosind dreptul de a recomanda candidați, el a determinat rezultatul alegerilor.
În ea politică socială Augustus a manevrat între aristocrația senatului și ecvestru, pe care a căutat să o
transforme într-o clasă de serviciu, implicându-l activ în guvernare, în primul rând în provincii. A
sprijinit proprietarii de pământ mijlocii și mici, al căror număr a crescut în detrimentul a 500.000 de
veterani care au primit pământ în colonii din afara Italiei; terenurile au fost atribuite proprietății private
a proprietarilor acestora. Construcția de stat pe scară largă a oferit locuri de muncă pentru o parte
semnificativă a populației urbane. În ceea ce privește lumpenul (aproximativ 200 de mii), Augustus a
urmat o politică de „pâine și circ”, alocand fonduri mari pentru acesta. Spre deosebire de Cezar, practic
a refuzat să acorde cetățenia romană provincialilor, dar în același timp a limitat practicarea
răscumpărărilor, transferându-le parțial către comercianții locali, a început să introducă un nou sistem
de colectare a impozitelor prin procuratori și a luptat împotriva corupției și abuzurilor guvernatori de
provincie.

Augustus a efectuat o reformă militară, completând procesul de un secol de creare a unei armate
romane profesioniste: de acum soldații au slujit 20-25 de ani, primind un salariu regulat și aflându-se
constant într-un lagăr militar fără dreptul de a-și întemeia o familie; la pensionare, li s-a dat o
recompensă bănească (donativă) și o bucată de pământ; a fost instituit principiul recrutării voluntare a
cetățenilor în legiuni (unități de șoc) și a provincialilor în formațiuni auxiliare; au fost create unități
de gardă pentru a proteja Italia, Roma și împăratul; gardienii (pretorianii) se bucurau de o serie de
privilegii (nu au participat la războaie, au servit doar 16 ani, au primit un salariu mare). Pentru prima
dată în istoria Romaniei au fost organizate unități speciale de poliție - cohorte de privegheri (gărzi) și
cohorte de oraș.

Domnia lui Augustus (30 î.Hr. - 14 d.Hr.) a fost marcată de trei revolte majore în provinciile de graniță
- Cantabria și Asturia din nordul Spaniei (28-19 î.Hr.), triburile Galiei Centrale și de Sud (27 î.Hr.) și
Iliri. (6-9 d.Hr.).
În politica externă, Augustus a evitat războaiele pe scară largă; cu toate acestea, a reușit să se anexeze
la Imperiu Moesia (28 î.Hr.), Galatia (25 î.Hr.), Noricus (16 î.Hr.), Retia (15 î.Hr.), Pannonia (14-9
î.Hr.), Iudeea (6 î.Hr.); regatul trac a căzut în dependență de Roma. În același timp, încercarea de a
supune triburile germanice (campanii 12 î.Hr. - 5 d.Hr.) și de a organiza provincia Germania între Elba
și Rin s-a încheiat cu un eșec total: după înfrângerea din 9 d.Hr. în pădurea Teutoburg, romanii s-au
retras dincolo de Rin. În Orient, Augustus a sprijinit în general un sistem de regate vasale tampon și a
luptat cu parții pentru controlul Armeniei; în 20 î.Hr tronul armean a fost ocupat de protejatul său
Tigran al III-lea, însă, din anul 6 d.Hr. Armenia a căzut pe orbita influenței parților. Romanii au
intervenit chiar și în conflictele dinastice din Partia însăși, dar nu au obținut prea mult succes. Sub
Augustus, Arabia de Sud (campania nereușită a prefectului egiptean Aelius Gallus în 25 î.Hr.) și
Etiopia (campania victorioasă a lui Gaius Petronius în 22 î.Hr.) au devenit primele ținte ale agresiunii
romane.

Sub cei mai apropiați succesori ai lui Augustus - Tiberius, Caligula, Claudius I și Nero, tendințele
monarhice s-au intensificat.

Urmașii lui Vespasian, fiii săi Titus (79–81) și Domițian (81–96), au continuat politica de favorizare
a provinciilor. Totodată, au reluat practica distribuirii și organizării generoase a spectacolelor, ceea ce
a dus la epuizarea vistieriei la mijlocul anilor ’80; de dragul reaprovizionării sale, Domițian a
dezlănțuit o teroare împotriva straturilor posesoare, care a fost însoțită de confiscări masive;
represiunile s-au intensificat mai ales după răscoala din 89 a lui Anthony Saturninus, legatul Germaniei
Superioare. Cursul politic intern a început să capete un caracter deschis absolutist: după exemplul lui
Caligula, Domițian a cerut să se numească „domn” și „zeu” și a introdus un ritual de cult ceremonial;
pentru a înăbuși opoziția Senatului, a efectuat epurări periodice ale acestuia, folosindu-se de puterile
unui cenzor pe viață (din 85). Într-o atmosferă de nemulțumire generală, cercul interior al princeps a
conspirat, iar acesta a fost ucis în septembrie 96. Dinastia Flavian a părăsit scena istoriei.

În politica externă, Flavia în ansamblu a finalizat procesul de lichidare a statelor-tampon vasale de la

granița cu Partia, incluzând în sfârșit Commagene și Armenia Mică (la vest de Eufrat) în Imperiu. Au
continuat cucerirea Marii Britanii, subjugând cea mai mare parte a insulei, cu excepția regiunii ei de
nord – Caledonia. Pentru a întări granița de nord, Vespasian a cucerit zona dintre izvoarele Rinului și
Dunăre (câmpurile Decumate) și a creat provinciile Germaniei Superioare și Inferioare, iar Domițian
a făcut o campanie de succes în anul 83 împotriva tribului german al huților și a intrat. un război greu
cu dacii, care s-a încheiat cu o pace de compromis în anul 89: pentru subvenție anuală regele dac
Decibal s-a angajat să nu invadeze teritoriul Imperiului și să protejeze granițele romane de alte triburi
barbare (sarmați și roxolani).

După asasinarea lui Domițian, tronul a fost preluat de un protejat al Senatului, Mark Cocceus Nerva
(96–98), fondatorul dinastiei Antonin, care a încercat să consolideze diferitele pături ale societății
romane. În acest scop, a continuat politica agrară a flavilor de a sprijini micii proprietari de pământ
(cumpărarea în masă a pământului și împărțirea acestuia între cei nevoiași), a creat un fond alimentar
pentru întreținerea orfanilor și a copiilor cetățenilor săraci și și-a proclamat moștenitorul și co-
conducătorul popularul din cercurile militare, guvernatorul Germaniei Superioare, Mark Ulpius Traian
( 97).

O altă componentă importantă a regimului dominator a fost armata, al cărei număr a crescut
semnificativ sub Dioclețian; Principalul sprijin al împăratului nu au fost legiunile staționare, o eternă
sursă de tensiune politică, ci trupele mobile nou create, staționate în orașe. Recrutarea voluntară era
completată de recrutarea forțată: proprietarii de terenuri erau obligați să furnizeze un anumit număr de
soldați, în funcție de mărimea exploatațiilor lor. S-a intensificat și procesul de barbarizare a armatei.
Politica financiară a tetrarhilor a vizat și întărirea unității statului. În 286, a început baterea unui aur
de greutate întreagă (aureus) și a unei monede noi de cupru, iar circulația banilor a fost normalizată
temporar; totuși, din cauza discrepanței dintre valoarea reală și cea nominală a aureului, acesta a
dispărut rapid din circulație, iar practica stricarii monedei a fost reluată. În anii 289-290, a fost introdus
un nou sistem fiscal, comun tuturor regiunilor Imperiului (inclusiv Italia): se baza pe un recensământ
general al populației periodic, principii unificate de impozitare (capitația în orașe, pământul în mediul
rural) și impozite. răspundere - proprietari de pământ pentru coloanele și sclavii plantați pe pământ,
curiale (membrii consiliilor orășenești) pentru orășeni; aceasta a contribuit la atașarea țăranilor de
pământ și a artizanilor de organizațiile lor profesionale (colegia). În 301 au fost legiferate prețuri fixe
și salarii fixe; pentru încălcarea acestora s-au prevăzut pedepse severe până la pedeapsa cu moartea (la
piețe erau chiar și călăi speciali); dar nici aceasta nu a putut opri speculațiile și în curând legea a fost
anulată.

În sfera religioasă a prevalat un curs puternic anti-creștin: până la începutul secolului al IV-lea.
Creștinismul s-a răspândit în armată și în straturile urbane și a devenit un concurent serios al cultului
imperial; o organizație bisericească independentă condusă de episcopi, care controla o parte
semnificativă a populației, reprezenta o potențială amenințare la adresa omnipotenței birocrației
statului. În 303, practicarea cultului creștin a fost interzisă și a început persecuția adepților acestuia;
casele de rugăciune și cărțile de slujbă au fost distruse, proprietatea bisericii a fost confiscată.

Tetrarhii au reușit să realizeze o anumită stabilizare politică internă și externă. În 285–286 rebeliunea
Bagaud a fost învinsă, în 296 controlul asupra Egiptului și Marii Britanii a fost restabilit, în 297–298
tulburările din Mauritania și Africa au fost înăbușite; s-a pus o limită pentru invaziile triburilor
germanice (alemani, franci, burgunzi) și sarmați (carpi, iazizi); în 298-299 romanii i-au alungat pe
perși din provinciile estice, au cucerit Armenia și au făcut o campanie de succes în Mesopotamia. Dar
după abdicarea lui Dioclețian și Maximian de la tron în 305, în Imperiu a izbucnit un război civil între
moștenitorii lor, care s-a încheiat cu victoria lui Constantin cel Mare (306-337), fiul lui Constantin
Chlorus: în 306 el a stabilit puterea asupra Galiei și Angliei, în 312 - asupra Italiei, Africii și Spaniei,
în 314-316 - asupra Peninsulei Balcanice (fără Tracia), iar în 324 - asupra întregului Imperiu.
Sub Constantin, formarea regimului dominat a fost finalizată. În locul unei tetrarhii, a apărut un sistem
vertical armonios de guvernare: structurii administrativ-teritoriale create de Diocleţian s-a adăugat un
nou element - patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria şi Orientul), unind mai multe eparhii; în fruntea
fiecărei prefecturi se afla prefectul pretorian, care era subordonat direct împăratului; lui, la rândul său,
se supunea conducătorilor eparhiilor (vicarii), și celor - guvernanții provinciilor (președinții). Puterea
civilă a fost în cele din urmă separată de armată: comanda armatei era îndeplinită de patru stăpâni
militari, nu sub controlul prefecților pretoriani. În locul consiliului princeps, a luat naștere un consiliu
imperial (consistoriu). A fost introdusă o ierarhie strictă a gradelor și a titlurilor, iar funcțiile în instanță
au avut o importanță deosebită. În 330, Constantin a fondat o nouă capitală pe Bosfor - Constantinopol,
care a devenit în același timp o reședință imperială, centru administrativși rata principală.

În sfera militară, legiunile au fost dezagregate, ceea ce a făcut posibilă întărirea controlului asupra
armatei; din trupele mobile au ieșit unități de palat (domestice), înlocuind Garda Pretoriană; accesul
la ele era deschis barbarilor; profesia de militar a început treptat să se transforme într-una ereditară.

Constantin a realizat o reformă monetară cu succes: a emis o nouă monedă de aur (solidă), care a
devenit principala monedă în Marea Mediterană; din argint erau bătute doar monede mici de schimb.
Împăratul a continuat politica de atașare a supușilor unui anumit loc de reședință și domeniu de
activitate: le-a interzis kurililor să se mute dintr-un oraș în altul (decretele 316 și 325), artizanilor - să-
și schimbe profesia (edictul 317), coloniștilor - să-și părăsească loturile (legea 332); îndatoririle lor au
devenit nu numai pe viață, ci și ereditare.

Constantin a abandonat cursul anti-creștin al predecesorilor săi; mai mult, a făcut din biserica creștină
unul dintre pilonii principali ai regimului dominat. Conform Edictului 313 din Mediolan, creștinismul
a fost egalat în drepturi cu alte culte. Împăratul a eliberat clerul de toate îndatoririle statului, a asigurat
comunităților bisericești drepturi de persoane juridice (de a primi contribuții, a moșteni proprietăți, a
cumpăra și a elibera sclavi), a încurajat construirea de temple și activitățile misionare ale bisericii; a
închis și o parte din sanctuarele păgâne și a desființat unele slujbe preoțești. Constantin a intervenit
activ în treburile interne ale Bisericii Creștine, căutând să-i asigure unitatea instituțională și dogmatică:
atunci când au apărut grave diferențe teologice și disciplinare, a convocat congrese ale episcopilor
(consilii), susținând invariabil poziția majorității (Roma 313 și Arles). 314 Sinoade împotriva
donatiștilor, Sinodul I Ecumenic de la Niceea 325 împotriva arienilor, Sinodul Tir 335 împotriva
ortodoxului Atanasie din Alexandria). Cm... CREŞTINISM.

În același timp, Constantin a rămas păgân și a fost botezat abia înainte de moartea sa; nu a renuntat la
demnitatea marelui pontif si a patronat unele culte necrestine (cultul Soarelui invincibil, cultul lui
Apollo-Helios). În 330 Constantinopolul a fost dedicat zeiței păgâne Tyukhe (Destinul), iar împăratul
însuși a fost îndumnezeit ca Helios.

Constantin a luptat cu succes cu francii de pe Rin și cu goții de pe Dunăre. A continuat practica asezării
barbarilor în teritoriile pustii: sarmații în provinciile dunărene și în nordul Italiei, vandalii în Pannonia.

Înainte de moartea sa în 337, Constantin a împărțit Imperiul între trei fii: Constantin al II-lea cel Tânăr
(337-340) a primit Marea Britanie, Galia, Spania și partea de vest a Africii romane, Constanțiu al II-
lea (337-361) - provinciile estice, Constant (337-350) - Iliria, Italia și restul Africii. În 340 Constantin
al II-lea a încercat să ia Italia de la Constant, dar a fost învins la Aquileia și a murit; posesiunile lui au
trecut lui Constant. În 350, Constants a fost ucis într-o conspirație de către liderul militar Magnentius,
un barbar de naștere care a preluat puterea în Occident. În 352, Constanțiu al II-lea l-a învins pe
Magnentius (care s-a sinucis în 353) și a devenit singurul conducător al Imperiului.
Sub Constanța al II-lea, tendințele teocratice s-au intensificat. Ca creștin, a intervenit constant în lupta
interioară a bisericii, sprijinind arienii moderați împotriva ortodocșilor și și-a înăsprit politica față de
păgânism. Sub el, impozitele au crescut semnificativ, ceea ce reprezenta o povară grea pentru curial.

În 360, legiunile galilor l-au proclamat pe Cezar Iulian (360-363) împărat, care după moartea lui
Constanțiu al II-lea în 361 a devenit singurul conducător al Imperiului. Într-un efort de a opri declinul
orașelor și al proprietății municipale a terenurilor, Julian a redus taxele, a redus costul curții și al
aparatului de stat și a extins drepturile curiei. După ce a trecut la păgânism (de unde și porecla lui
„Apostat”), a încercat să reînvie cultele tradiționale: templele păgâne distruse au fost restaurate și
proprietatea confiscată le-a fost restituită. Urmând o politică de toleranță religioasă, împăratul a
interzis în același timp creștinilor să predea în școli și să slujească în armată.

Iulian Apostatul a fost ucis în 363 în timpul unei campanii împotriva perșilor, iar armata l-a ales pentru
a-l succeda șefului gărzilor de corp imperiale, Christian Jovian (363–364), care a anulat toate decretele
anti-creștine ale predecesorului său. După moartea sa în 364, comandantul Valentinian I (364-375) a
fost proclamat împărat, care a împărțit puterea cu fratele său Valens al II-lea (364-378), dându-i
provinciile răsăritene. După înăbușirea în 366 a revoltei lui Procopius, care a vorbit sub sloganul de a
continua politica lui Iulian și de a apela la clasele sociale inferioare, împărații au emis o serie de legi
care îi protejează pe „slăbiți” de „puternici”, au stabilit poziția. de defensor (protector) al plebei și a
lansat o luptă împotriva corupției. În același timp, au urmat un curs de restrângere a drepturilor
curialelor și nu au luat deloc socoteală cu Senatul. Ambii frați au mărturisit creștinismul, dar dacă
Valentinian I a evitat să se amestece în treburile bisericești, atunci Valens al II-lea i-a persecutat pe
ortodocși și a impus arianismul prin toate mijloacele. După moartea lui Valentinian I în 375, puterea
asupra provinciilor vestice a trecut în mâinile fiilor săi Grațian (375–383) și minorului Valentinian al
II-lea (385–392). Grațian a normalizat relațiile cu Senatul și a rupt în cele din urmă toate legăturile cu
păgânismul, renunțând la demnitatea marelui pontif.

Politica externă a urmașilor lui Constantin cel Mare s-a redus la apărarea granițelor Imperiului. Pe
direcția Rinului, romanii au câștigat o serie de victorii asupra francilor, alemanilor și sașilor (Constant
341–342, Iulian 357, Valentinian I 366); în 368 Valentinian I a invadat Germania de pe malul drept și
a ajuns la izvorul Dunării. Pe direcția Dunării, succesul i-a însoțit și pe romani: în 338 Constant i-a
învins pe sarmați, iar în 367–369 Valens al II-lea i-a învins pe goți. La sfârșitul anilor 360 și începutul
anilor 370, romanii au ridicat un nou sistem de structuri defensive la granița Rin-Dunăre. În direcția
estică, Imperiul a purtat o luptă prelungită cu statul sasanid: Constanțiu al II-lea a luptat cu succese
diferite cu perșii în 338–350 și 359–360; după campania nereușită a lui Iulian Apostatul din 363,
succesorul său Iovian a încheiat o pace rușinoasă cu sasanizii, renunțând la Armenia și Mesopotamia;
în 370 Valens al II-lea a reînnoit războiul cu Persia, care s-a încheiat după moartea sa prin tratatul de
împărțire a Armeniei (387). În Marea Britanie, romanii sub Constant și Valentinian I au reușit să
provoace mai multe înfrângeri picților și scoților, care invadau periodic partea centrală a insulei.

În 376 Valens al II-lea a permis vizigoților și părților ostrogoților, care se retrăgeau spre sud sub
presiunea hunilor, să treacă Dunărea și să ocupe pământurile goale din Moesia Inferioară. Abuzurile
oficialităților imperiale le-au provocat revolta în 377. În august 378, goții au învins armata romană în
bătălia de la Adrianopol, în care Valens al II-lea a murit, și au devastat Peninsula Balcanică. Grațian
l-a numit pe comandantul Teodosie (379–395) drept conducător al provinciilor din răsărit, care a reușit
să stabilizeze situația. În 382, Teodosie I a încheiat un tratat cu goții, care a devenit un punct de cotitură
în relația dintre romani și barbari: li sa permis să se stabilească în Moesia Inferioară și Tracia ca
federați (cu propriile legi și religie, sub domnia conducătorilor de triburi). Aceasta a marcat începutul
procesului de apariție a proto-state barbare autonome pe teritoriul Imperiului.
Teodosie I a urmat în general cursul politic al lui Grațian: în interesul aristocrației senatului, a introdus
postul de apărător al senatului; a oferit privilegii țăranilor care stăpâneau pământurile abandonate; a
intensificat căutarea de sclavi fugari și colonii. A renunțat la demnitatea marelui pontif și în 391–392
a trecut la politica de eradicare a păgânismului; în 394 Jocurile Olimpice au fost interzise, iar
creștinismul a fost declarat singura religie legitimă din Imperiu. În sfera interioară bisericească,
Teodosie I a susținut hotărât direcția ortodoxă, asigurându-i triumful complet asupra arianismului
(Conciliul II Ecumenic de la Constantinopol 381).

În 383, Grațian a fost ucis în revolta lui Magna Maximus, care a subjugat provinciile vestice.
Valentinian al II-lea a fugit la Tesalonic, dar în 387 Teodosie I, după ce l-a răsturnat pe uzurpator, l-a
readus pe tron. În 392, Valentinian al II-lea a fost asasinat de conducătorul său militar, Frank Arbogast,
care l-a proclamat pe retor Eugene (392–394) împărat al Occidentului, care, fiind păgân, a încercat să
reînvie politica religioasă a lui Iulian Apostatul. În 394, Teodosie I i-a învins pe Arbogast și pe Eugene
la Aquileia și a restabilit pentru ultima dată unitatea statului roman. În ianuarie 395 a murit, înainte de
moarte a împărțit statul între doi fii: cel mai mare Arkady a primit Estul, cel mai tânăr Honorius -
Occidentul. Imperiul s-a dezintegrat în cele din urmă în romanul de vest și romanul de est (bizantin).
Cm... IMPERIUL BIZANTIN.

Cultură.

Patronajul de stat a devenit din august un nou fenomen în sfera culturală. Cultura romană își pierde
caracterul polis (îngust etnic) și capătă un caracter cosmopolit. Se răspândește un nou sistem de valori,
în primul rând în rândul populației urbane, bazat pe servilism, disprețul față de muncă, consumism,
dorința de plăcere și pasiunea pentru cultele străine. Tipul rural de conștiință se distinge printr-un mare
conservatorism: se caracterizează prin respect pentru muncă, loialitate față de sistemul patriarhal de
relații și reverență față de zeii tradiționali romani.
Planificarea urbană se dezvoltă intens. Se răspândește un tip special de urbanism roman: orașul este
format din cartiere rezidențiale, clădiri publice, piețe (forumuri) și zone industriale (la periferie); este
organizat în jurul a două alei centrale care se intersectează în unghi drept, împărțindu-l în patru părți,
de obicei orientate spre punctele cardinale; străzi înguste se întind paralel cu aleile, împărțind orașul
în sferturi; de-a lungul străzilor pietruite cu trotuare se pun canale de drenaj, acoperite cu plăci
deasupra; un sistem de alimentare cu apă bine dezvoltat include instalații sanitare, fântâni și rezervoare
de colectare a apei pluviale.

Arhitectura rămâne domeniul principal al artei romane. Majoritatea clădirilor sunt construite din beton
roman și cărămidă arsă. În arhitectura templului din secolul I. pseudoperipterul domină fără îndoială
(The Square House in Nimes). În epoca lui Hadrian, a apărut un nou tip de templu - o rotondă
încoronată cu o cupolă (Panteon); se concentrează nu pe aspect(majoritatea este un perete gol), iar
spațiul interior, complet și bogat decorat, este iluminat printr-o gaură din centrul domului. Sub Severs,
a apărut o nouă formă de templu cu cupolă centrată - un decaedru cu o cupolă pe un tambur înalt
(Templul Minervei din Roma). Arhitectura civilă este reprezentată în primul rând de coloane de triumf
(coloana lui Traian de 38 de metri) și arcade (arcul cu o treaptă a lui Tit, arcade în trei trave ale lui
Septimius Sever și Constantin cel Mare), teatre (teatrul lui Marcellus și Colosseum, care folosesc o
arcade cu mai multe niveluri), apeducte și poduri grandioase, înscrise în peisajul înconjurător (apeduct
în Segovia, Podul Gardei lângă Nimes, pod peste Tajo), mausolee (mormântul lui Hadrian), băi publice
(băi Caracalla, băi ale Dioclețian), bazilici (Basilica lui Maxentius). Arhitectura palatului evoluează
în direcția arhitecturii castelului, luând ca exemplu dispunerea unui lagăr militar (palatul-cetate a lui
Dioclețian din Split). În construcția clădirilor rezidențiale, structura peristil este utilizată pe scară largă;
elemente noi sunt pardoselile vitrate peristil și mozaic. Pentru cei săraci, se ridică clădiri înalte (insule),
ajungând la patru până la cinci etaje. Arhitecții romani din secolele I – III continuă să stăpânească
creativ realizările diferitelor tradiții arhitecturale - clasice, elenistice, etrusce: creatorii Colosseumului
combină o arcade pe mai multe niveluri cu elemente ale ordinului (semi-coloane), arhitectul principal
al epocii Adrian Apolodor din Damasc, în timpul construcției Forului lui Traian, folosește colonade și
tavane cu grinzi în loc de bolți și arcade; mausoleul lui Hadrian reproduce modelul unei structuri
funerare etrusce; construcția palatului lui Dioclețian din Split folosește o arcade pe coloane. În unele
cazuri, încercarea de a sintetiza diferite stiluri duce la eclectism (templul lui Venus și al romilor, vila
lui Hadrian din Tivoli). Din secolul al IV-lea. se răspândește templul de tip creștin, care împrumută
mult din tradiția romană (bazilica, templu rotund).
În arta plastică a secolelor I – III. portretul sculptural continuă să domine. Sub Augustus, sub influența
modelelor clasice, realismul republican face loc unor idealizări și tipificări, în primul rând în portretul
ceremonial (statuia lui Augustus din Prima Port, August ca Jupiter din Qom); maeștrii se străduiesc să
transmită nepasiunea și autocontrolul modelului, limitând dinamica imaginii plastice. Sub Flavia se
îndreaptă spre o caracteristică figurativă mai individualizată, dinamism și expresivitate sporite
(busturile lui Vitellius, Vespasian, Cecilius Yukunda). Sub antonini, entuziasmul general pentru arta
grecească a condus la o copiere masivă a capodoperelor clasice și la o încercare de a întruchipa idealul
estetic grecesc în sculptură; se manifestă din nou tendinţa spre idealizare (numeroase statui ale lui
Antinous). În același timp, dorința de a transfera o stare psihologică, în primul rând contemplația (
Syriyanka, Barbar cu barbă, Persoana neagră). Până la sfârșitul secolului al II-lea. în portretistică,
trăsăturile schematizării și manierismelor cresc (statuia lui Commodus sub forma lui Hercule). Ultima
înflorire a portretului realist roman are loc în Sever; veridicitatea imaginii se îmbină cu profunzimea
psihologică și dramatizarea (bustul Caracallei). În secolul III. sunt indicate două tendinţe: grosierul
imaginii (modelarea lacotică, simplificarea limbajului plastic) şi creşterea tensiunii interne în ea
(busturile lui Maximin Tracul, Filip Arabul, Lucila). Treptat, spiritualitatea modelelor capătă un
caracter abstract, ceea ce duce la schematismul și convenționalitatea imaginii. Acest proces atinge
apogeul în secolul al IV-lea. atât în portret (bustul lui Maximin Daza), cât și în sculptura monumentală,
devenită genul de vârf al artei plastice (colosii lui Constantin cel Mare și Valentinian I). În sculpturile
din acea vreme, fața se transformă într-o mască înghețată, iar doar ochii disproporționat de mari
transmit starea de spirit a modelului.

Epoca lui Augustus este „epoca de aur” a literaturii romane. Centrele viata literara cercurile lui Patron
şi Messala Corvinus au devenit. Poezia rămâne sfera principală a literaturii. Vergiliu (70-19 î.Hr.)
introduce genul bucolic (o colecție de poezii ciobanești Bucolice), creează o poezie didactică despre
agricultură ( Georgiki) și un poem istoric și mitologic despre originea poporului roman ( Eneida).
Horațiu (65–8 î.Hr.) compune epode (cuplete), satire, ode, imnuri solemne, combinând motive lirice
cu motive civile și, astfel, plecând de la principiile neoterismului; el dezvoltă, de asemenea, teoria
clasicismului roman, promovând idealul simplității și al unității ( Arta poeziei). Înflorirea poeziei
elegiace este asociată cu Tibullus (c. 55-19 î.Hr.), Propertius (c. 50-15 î.Hr.) și Ovidiu (43 î.Hr. - 18
î.Hr.). Peru-ul lui Ovidiu, în plus, aparține Metamorfoză (Transformări) - o epopee hexametrică, care
stabilește bazele mitologiei greco-romane și Posturi descriind toate ritualurile și festivalurile romane
în proporții elegiace. Cel mai mare prozator al „epocii de aur” este istoricul Titus Livy (59 î.Hr. - 17
d.Hr.), autorul monumentalului Povești despre Roma de la întemeierea orașuluiîn 142 de cărți (din
timpurile mitice până în anul 9 î.Hr.).

În epoca de la Augustus la Traian („epoca de argint” a literaturii romane) poezia satirică s-a dezvoltat
rapid; reprezentanții săi de frunte sunt Persius Flaccus (34–62), Marțial (42–104) și Juvenal (mijlocul
secolului I - după 127). În opera lui Marțial, epigrama romană își primește designul clasic. Tradițiile
poeziei epice sunt continuate de Lucan (39–65), creatorul Pharsalia(Războiul lui Pompei cu Cezar),
Papinius Statius (c. 40–96), autor Thebaids(campania celor Șapte împotriva Tebei) și
Achilleads(Achile la Lycomedes pe Skyros) și Valerius Flaccus (a doua jumătate a secolului I), care a
scris Argonautica... Fedro (prima jumătate a secolului I) a introdus genul fabulelor în literatura
romană. Cel mai mare dramaturg al epocii este Seneca (4 î.Hr. - 65 d.Hr.), care a compus în principal
paliatele ( Oedip, Medeea si etc.); complotul roman modern este dezvoltat de el doar sub pretext
Octavia; el creează un nou tip de erou - o persoană puternică și pasională, capabilă de crimă, devenind
o jucărie în mâinile destinului inexorabil și obsedat de gândul morții (sinucidere). Importanța prozei
este în creștere. La mijlocul secolului I. Petronius (d. 66) scrie un roman satiric de aventuri Satyriconîn
genul satirei menipeane (o combinație de proză și poezie). Istoriografia este reprezentată de Velleus
Paterculus (născut aprox. 20 î.Hr.), care a oferit o privire de ansamblu asupra istoriei Romei de la
căderea Troiei până la domnia lui Tiberiu, Curtius Rufus (mijlocul secolului I), autorul Poveștile lui
Alexandru cel Mare, și Cornelius Tacitus (55 - c. 120), celebru pentru ai lui Analeși Istorie; a scris și
un tratat istoric și etnografic Germania, elogiu Despre viața și morala Juliei Agricolași Dialog despre
vorbitori... Proza oratorică este în declin (fascinație pentru panegirice și declamații înflorite). Singurul
vorbitor major al secolului I. este Quintilian (c. 35 - c. 100), care a introdus Îndrumarea vorbitorului
contribuție semnificativă la dezvoltarea teoriei retorice. Pliniu cel Tânăr (61/62 - c. 113), autor al unei
colecții de scrisori stilizate, lucrări în genul epistolar. Proza științifică este prezentată de tratatul istoric
și medical al lui Cornelius Celsus art, o opus geografic de Pomponius Mela Despre structura
Pământului, grandioasa enciclopedie a lui Pliniu cel Bătrân Istoria naturalaşi compoziţia agronomică
a Columelei Despre agricultură.

secolul II marcat de o creștere bruscă a influenței literare grecești și de înflorirea literaturii romane în
limba greacă, în primul rând prozaică. Genurile sale principale sunt o poveste de dragoste ( Hererey
și Calliroya Khariton, Povești din Efes Xenofon din Efes, Leucippa și Clitofon Ahile Tatsia), biografie
( Biografii paralele Plutarh), satira ( Dialoguri Lucian de Samosata), istoriografie ( Anabasis
Alexandrași Indica Arriana, Istoria Romei Appiana), proză științifică ( Almagestul, Ghid de
geografieși Patru cărți Claudius Ptolemeu, tratate medicale de Soranus din Efes și Galen). În literatura
latină a secolului al II-lea. funcţiile de conducere sunt ocupate şi de proză. Suetonius (c. 70 - c. 140)
ridică genul istoric și politic ( Viața celor doisprezece cezari) și biografia istorică și literară la nivelul
cercetării istorice. În a doua jumătate a secolului II. Apuleius creează un roman erotic de aventuri
Metamorfoză(sau Măgar de aur). Tendința arhaizantă (Fonton, Aulus Gellius), asociată cu dorința de
a reînvia eșantioanele literaturii vechi romane (pre-Cicero), crește treptat. În secolul III. Literatura
latină este în declin; totodată, în ea s-a născut o tendință creștină (Tertulian, Minucius Felix, Ciprian).
Literatura romană de limbă greacă a secolului al III-lea reprezentată în principal de o poveste de
dragoste ( Daphnis și Chloe Lung, Etiopica Heliodora); un proeminent istoric vorbitor de greacă de la
începutul secolului al III-lea. este Dio Cassius (c. 160-235). În secolul al IV-lea. există o nouă
ascensiune a literaturii latine - atât creștină (Arnobius, Lactantius, Ambrozie, Ieronim, Augustin) cât
și păgână, cele mai bune exemple ale cărora sunt opera istorică a lui Ammianus Marcellinus (a doua
jumătate a secolului al IV-lea) Acte(de la Nerva la Valens al II-lea) și operele poetice ale lui Claudian
(născut c. 375), în primul rând epopeea sa mitologică Răpirea Proserpinei... Dorința cercurilor păgâne
educate de a susține tradiția culturală romană antică duce la apariția diferitelor comentarii la autorii
romani clasici (comentariile lui Servius despre Virgiliu etc.).
În epoca Imperiului, filosofia se dezvolta activ. Direcția sa de conducere în secolul I - prima jumătate
a secolului al II-lea. devine stoicism (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius). Potrivit stoicilor, universul
este originar și condus de inteligența divină; omul nu este capabil să schimbe legile universului, el nu
poate trăi decât în armonie cu ele, îndeplinindu-și în mod adecvat îndatoririle sociale și menținând
nepasiunea în raport cu lumea exterioară, cu ispitele și dezastrele acesteia; aceasta permite unei
persoane să găsească libertatea interioară și fericirea. În secolele III-IV. poziția dominantă în filosofia
romană este ocupată de creștinism și neoplatonism, care au apărut ca urmare a sintezei platonismului,
aristotelismului, neopitagorismului mistic și mișcărilor religioase răsăritene. Întemeietorul
neoplatonismului este Ammonius Saccus (175–242), principalii reprezentanți sunt Plotin (c. 204 - c.
270), Porfiry (c. 233 - c. 300) și Proclus (412–485). După ei, începutul ființei este unitatea divină, din
care ia naștere lumea spirituală, din spirituală - cea spirituală, din spirituală - lumea fizică; scopul
omului este să găsească calea către unul, renunțând la material (care este rău) prin purificare morală
(catharsis) și eliberând sufletul de trup prin asceză.

În perioada imperială, jurisprudența romană a atins cel mai înalt vârf - cea mai importantă componentă
a culturii romane, care a determinat în mare măsură originalitatea acesteia.
Căderea Imperiului Roman de Apus.

La începutul secolului al V-lea. poziția Imperiului Roman de Apus s-a complicat. În 401 Italia a fost
invadată de vizigoți conduși de Alaric, iar în 404 de ostrogoți, vandali și burgunzi conduși de Radagais,
care, cu mare dificultate, au reușit să-l învingă pe gardianul vandalului Stilicho, împăratul Honorius
(410–423). Retragerea unei părți din legiunile britanice și galice pentru apărarea Italiei a dus la o
slăbire a graniței Rinului, care în iarna anului 406/407 a fost spartă de vandali, suevi și alani, care au
inundat Galia. Neavând nici un ajutor de la Roma, Galia și Marea Britanie l-au proclamat împărat pe
Constantin (407–411), care în 409 i-a alungat pe barbari în Spania; cu toate acestea, burgunzii au pus
stăpânire pe malul stâng al Rinului. În 408, profitând de moartea lui Stilicho, Alaric a invadat din nou
Italia și în 410 a luat Roma. După moartea sa, noul lider vizigot Ataulf a fugit în sudul Galiei, apoi a
cucerit nord-estul Spaniei. În 410, Honorius a condus legiunile din Marea Britanie. În 411 a recunoscut
ca federați Imperiul Suevi, care s-au stabilit în Gallekia, în 413 - burgunzii care s-au stabilit în districtul
Mogonziaka (actualul Mainz), iar în 418 - vizigoții, ce le-au cedat Aquitania.

În timpul domniei lui Valentinian al III-lea (425–455), presiunea barbarilor asupra Imperiului Roman
de Apus s-a intensificat. În anii 420, vizigoții i-au alungat pe vandali și alani din Peninsula Iberică,
care în 429 au traversat strâmtoarea Gaditan (modernă. Gibraltar) și până în 439 au cucerit toate
provinciile romane din Africa de Vest, întemeind primul regat barbar pe teritoriul Imperiului. . La
sfârșitul anilor 440, a început cucerirea Marii Britanii de către unghii, sași și iute. La începutul anilor
450, hunii, conduși de Attila, au atacat Imperiul Roman de Apus. În iunie 451, generalul roman Aetius,
în alianță cu vizigoții, francii, burgunzii și sașii, l-a învins pe Attila în câmpurile Catalauniene (la est
de Paris), dar deja în 452 hunii au invadat Italia. Doar moartea lui Attila în 453 și prăbușirea uniunii
sale tribale au salvat Occidentul de amenințarea hunică.

În martie 455 Valentinian al III-lea a fost răsturnat de senatorul Petronius Maximus. În iunie 455,
vandalii au capturat Roma și au supus-o unei înfrângeri groaznice; Petronius Maximus a murit.
Imperiul Roman de Vest a primit o lovitură mortală. Vandalii au preluat Sicilia, Sardinia și Corsica.
În 457 burgunzii au ocupat Bazinul Rodan (actualul Ron), creând un regat burgund independent. Până
la începutul anilor 460, numai Italia a rămas sub stăpânirea Romei. Tronul a devenit o jucărie în
mâinile comandanților barbari, care din propria lor voință proclamă și răsturnează împărații. Agonia
prelungită a Imperiului Roman de Apus a pus capăt skyrului Odoacru: în 476 l-a răsturnat pe ultimul
împărat roman occidental Romulus Augustulus, a trimis semnele puterii supreme împăratului bizantin
Zenon și și-a fondat propriul regat barbar în Italia.

Religie.

Religia era element important publică şi intimitate romani. Ea a luat naștere dintr-o sinteză a
credințelor latine, sabine și etrusce. În perioada cea mai veche, romanii au zeificat o mare varietate de
funcții naturale și economice (zeul îngrășămintelor Sterculin, zeul Statinin, învățarea bebelușilor să
stea în picioare, zeița morții Libitina etc.). Obiectul venerației erau și virtuțile îndumnezeite: Dreptatea,
Consimțământul, Victoria, Mila, Evlavia etc. De la etrusci, romanii au împrumutat triada celor mai
înalți zei - Jupiter (zeul preoților), Marte (zeul războiului) și Quirin (zeul păcii), care la sfârșitul
secolului al VII-lea... î.Hr. au înlocuit triada capitolină Jupiter - Juno (zeița căsătoriei și a maternității)
- Minerva (patrona meșteșugurilor). De atunci au apărut imagini de cult ale zeilor (statui). Treptat,
Jupiter a devenit șeful panteonului, a cărui compoziție a crescut datorită unui număr de zeități italice.
În mod deosebit venerați au fost, pe lângă Jupiter, Juno și Minerva, Janus (inițial păstrătorul ușilor
locuinței, mai târziu zeul tuturor începuturilor), Vesta (protectorul vetrei), Diana (zeița lunii și
vegetație, ajutorul în timpul nașterii), Venus (zeița grădinilor și livezilor), Mercur (patron al
comerțului), Neptun (stăpânul apei), Vulcan (zeul focului și al fierarilor), Saturn (zeul culturilor). Din
secolul al IV-lea. î.Hr. începe elenizarea panteonului roman. Zeitățile romane se identifică cu cele
grecești și își dobândesc funcțiile: Jupiter-Zeus, Juno-Hera, Minerva-Athena, Diana-Artemis, Mercur-
Hermes etc.

În religia romană, cultele de clan au jucat un rol important. Fiecare familie avea propriii zei patroni -
penates (proteja familia în interiorul casei) și laras (proteja familia în afara casei). Fiecare membru al
familiei avea propriul său tutore individual (geniul), în timp ce geniul tatălui era venerat de toată
lumea. Spiritele strămoșilor, care puteau fi bune (mana) sau rele (lemuri), erau și ele adorate. Centrul
cultului la domiciliu era vatra, în fața căreia capul familiei îndeplinea toate ritualurile.

Cultul consta în sacrificii (animale, fructe), rugăciuni și ritualuri. Rugăciunea era o modalitate magică
de a influența zeitatea, care urma să îndeplinească cererea ca răspuns la sacrificiu. Romanii au acordat
o importanță deosebită predicțiilor despre soarta și voința zeilor. Cele mai frecvente erau ghicirea prin
interiorul animalelor de sacrificiu, prin zborul păsărilor (auspiciile), prin fenomene atmosferice, prin
mișcarea corpurilor cerești. Ghicitul aparținea de jurisdicția preoților-interpreți speciali – atât a
romanilor (colegiul augurilor), cât și a celebrilor haruspici etrusci. Pe lângă auguri, la Roma mai
existau și alte categorii de preoți, uniți tot în colegiu: pontifii, în frunte cu marele pontif, care
supravegheau alte colegii, erau însărcinați cu respectarea calendarului religios general roman și
supravegheau ritualurile. , sacrificii și cult funerar; flamines (preoți ai anumitor zei); salii (care au
efectuat ritualuri în onoarea zeilor războiului, în primul rând Marte); frații Arval (care se rugau pentru
o recoltă bună); Vestale (preotesele fără vină din Vesta); Luperki (preoți ai zeului fertilității Faun).

Din secolul II. î.Hr. religia tradițională romană începe să scadă; diverse culte orientale (Isis, Mithras,
Serapis) capătă din ce în ce mai multă popularitate; odată cu începutul erei noastre s-au răspândit
creștinismul și mișcările religioase aferente (gnosticism, maniheism). În epoca Imperiului, cultul
împăratului și o serie de alte culte oficiale (cultul Păcii lui Augustus, cultul Romei Zeificate) au jucat
de asemenea un rol important. La sfârşitul secolului al IV-lea. religia romană, împreună cu alte tendințe
păgâne, este complet interzisă.

Viata privata.

Originea familiei și dreptul familiei au fost dezvoltate la Roma. Familia era condusă de un tată care se
bucura de o putere nelimitată asupra copiilor săi: putea să-i alunge, să-i vândă și chiar să-i omoare.
Copiii erau crescuți acasă sau predați de un profesor de acasă sau în școli. Fiii au rămas în puterea
tatălui până la moartea lui; fiice - înainte de căsătorie.

Romanii aveau respect pentru femei, în special pentru mamele lor. Spre deosebire de femeile grecești,
femeile romane erau libere să apară în societate. În casă, soția-mamă era amanta care conducea
gospodăria și păstrătoarea cultului familiei. Legile au protejat-o de arbitrariul soțului ei; ea însăși a
fost mijlocitoarea copiilor înaintea tatălui lor. Multe femei aveau studii primare. În epoca Imperiului,
erau aproape egali în drepturi cu bărbații, primind posibilitatea de a dispune de proprietățile lor și de
a se căsători din proprie inițiativă; asta a dus la divort. În epoca dominației, sub influența
creștinismului, rolul social al femeii scade; credința în inferioritatea lor se răspândește; se reinvie
practica de a se căsători numai cu acordul părinților miresei; femeile căsătorite devin izolate în
treburile casnice.

Un rol important în viața romanilor l-au jucat ritualurile asociate cu nașterea, majoritatea, căsătoria și
moartea. În a noua (băiat) sau în a opta (fată) zi după naștere, s-a săvârșit ritualul denumirii: în fața
altarului casei, tatăl a ridicat copilul de la pământ, recunoscându-l ca fiind al său și i-a dat. un nume.
De îndată ce copilul s-a ridicat în picioare, i s-a pus o togă de copil și o tămâie de aur. La împlinirea
vârstei de șaisprezece ani, tânărul a fost supus unei ceremonii de îmbrăcăminte (a scos toga și amuleta
copiilor, dedicându-le penatelor și a îmbrăcat o togă albă și o tunică specială), apoi, împreună cu
semenii săi, a mers într-o procesiune solemnă la Capitoliu pentru sacrificiu. Căsătoria a fost adesea
precedată de o logodnă: după o conversație cu mirele, tatăl miresei a aranjat o cină; mirele i-a dat
miresei o verigheta, iar mireasa i-a dat mirelui haine elegante tesute de mainile ei. Ceremonia de nuntă
în sine s-a deschis cu ritualul răpirii miresei seara la lumina torțelor în prezența rudelor și prietenilor;
când cortegiul a venit la casa mirelui, mireasa a împodobit ușa și a uns stâlpii ușii cu ulei, iar mirele a
purtat-o peste prag; în interiorul casei s-a săvârșit ceremonia principală sub conducerea preotului
(tinerii au făcut schimb de salutări, mireasa a primit foc și apă de la persoana vizată, atingându-le
simbolic; au mâncat tortul de căsătorie); cina festivă care a urmat s-a încheiat cu împărțirea de nuci;
femeile duceau mireasa în dormitor la cântatul invitaților; dimineața, soția a făcut un sacrificiu
penaților și și-a asumat îndatoririle de gazdă. Ceremonia despărțirii de defunct a început cu stingerea
focului din vatră; rudele l-au plâns pe decedat, strigându-l pe nume cu voce tare; trupul spălat și uns a
fost îmbrăcat într-o togă, așezat pe un pat în atrium (holul principal) și lăsat timp de șapte zile; de ușa
exterioară era atașată o ramură de pin sau chiparos; în timpul doliu, romanii nu își spălau, nu și-au tuns
părul sau nu și-au bărbierit barba. Înmormântarea în sine a avut loc noaptea; membrii lor erau îmbrăcați
în toge întunecate. Cortegiul funerar însoțit de muzică și cânt a fost trimis la for, unde a fost rostit
elogiul defunctului, iar apoi a urmat la locul de odihnă. Corpul a fost fie îngropat, fie ars. După ardere,
cenușa era amestecată cu tămâie și pusă într-o urnă. Ceremonia s-a încheiat cu un apel la umbra
defunctului, stropindu-i pe cei prezenți cu apă binecuvântată și pronunțând cuvintele „e timpul să
plecăm”.

Rutina zilnică obișnuită a unui roman este: micul dejun dimineața - afaceri - micul dejun după-amiaza
- înot - prânz. Ora pentru micul dejun dimineața și după-amiaza variază, în timp ce ora prânzului era
bine fixată - cam la unu și jumătate iarna și trei și jumătate vara. Scăldatul a durat aproximativ o oră,
iar prânzul a durat de la trei la șase până la opt ore (adesea înainte de lăsarea întunericului); după ea,
de regulă, se duceau la culcare. Micul dejun a constat din pâine înmuiată în vin sau o soluție blândă
de oțet, brânză, curmale, carne rece sau șuncă. La cină au fost servite mai multe feluri de mâncare: un
aperitiv (pește, brânză moale, ouă, cârnați), de fapt prânz (carne, în principal porc, plăcintă), desert
(caise, prune, gutui, piersici, portocale, măsline); la sfarsitul cinei se beau vin, de obicei diluat si racit
(cel mai preferat era falernianul). Nu erau furculițe, mâncarea era luată cu mâna. Cina a mers rar fără
oaspeți și a implicat părtășie cu colegii meseni; se întindeau în jurul unei măsuțe pe paturi de piatră
acoperite cu țesături și perne; erau distrați de bufoni și comedianți, uneori muzicieni și poeți.
Lenjeria de corp pentru bărbați și femei era o tunică - o cămașă ca un chiton grecesc, cu centură în
jurul șoldurilor; în perioada timpurie, s-a preferat o tunică scurtă (până la genunchi) fără mâneci; mai
târziu tunica a devenit mai lată și mai lungă (până la picioare) cu mâneci solide sau despicate. Pe
tunică, femeile căsătorite purtau o masă (o cămașă lungă din material scump, cu mâneci și curea) și
un strophyum (un corset din piele subțire care susține pieptul și îl face mai plin); fetele care nu trebuiau
să aibă sânii prea plini, dimpotrivă, îl strângeau cu un bandaj. Îmbrăcămintea de exterior pentru bărbați
era o togă (o mantie, a cărei podea era aruncată peste umărul stâng, lăsând dreapta deschisă. Până la
începutul secolului I î.Hr., toga era modestă; apoi a început să fie decorată cu numeroase falduri.
Culoarea togii indica statutul purtătorului acesteia (violet brodată cu palmieri aurii, printre
comandanți-triumfători, alb cu bordură violet pentru oficiali etc.) Pentru a se proteja de intemperii,
aceștia purtau o pelerină de ploaie cu glugă ( penula). În timpul campaniilor, se foloseau mantale
speciale - lungi (paludment) pentru liderul militar precum chlamydas greci și scurte (sagum) pentru
un războinic obișnuit. De la gali, romanii împrumutau pantaloni, majoritatea purtau scurti până la
genunchi și nu foarte lat. Îmbrăcămintea exterioară pentru femei era o palla - ceva între o mantie și o
tunică largă; uneori arăta ca o togă. Tunica era considerată haine de acasă și de lucru, toga și palla -
ceremoniale și festive.Spre deosebire de greacă, romană hainele erau cusute; de regulă, erau
împachetate sau prinse cu catarame; nasturi etc. nu au fost folosite efectiv. La începutul perioadei, s-
au purtat haine de lână, mai târziu - in și mătase. Bărbații mergeau cu capul gol; pe vreme rea era
acoperită cu o glugă sau era împinsă peste ea o togă. Femeile își aruncau un văl peste cap sau își
acopereau fețele; apoi au început să folosească bandaje și bonete rotunde, uneori acoperite cu plasă
aurie sau argintie. Inițial, încălțămintea se limita la sandale (doar în casă) și pantofi care acopereau tot
piciorul până la gleznă; apoi se distribuie cizme dintr-o bucata sau despicate cu siret, botine si cizme
cu bretele. Soldații aveau pantofi aspri (kaligi). Romanii cunoșteau și mănuși, pe care le purtau la
muncă grea și pe vreme rece; sunt cunoscute şi cazuri de utilizare a acestora în timpul mesei.
Până la începutul secolului al III-lea. î.Hr. romanii purtau păr și barbă lungi; din 290 î.Hr mulțumită
frizerilor sicilieni care au ajuns la Roma, tunsorile și bărbieritul au devenit obișnuite. Moda bărbilor a
revenit în epoca imperială (mai ales sub Hadrian). Cea mai veche coafură feminină - părul despărțit și
legat într-un nod la ceafă; sub influența grecilor, permingul s-a răspândit treptat. La sfârşitul secolului
al II-lea. î.Hr. La Roma au apărut peruci din Asia, care au câștigat o popularitate deosebită în secolul
I. î.Hr. Romanii (mai ales romanii) aveau grijă de frumusețea feței (ruj de obraz, frecare, aluat
amestecat cu lapte de măgăriță, praf din făină de orez și fasole), dinților sănătoși (i-au curățat cu pudră
de piatră ponce sau mastic mestecat; dinți artificiali și se cunosc chiar falci) şi despre igiena corporală
(spălate zilnic şi unse cu unguente); la Roma, scăldatul a devenit un ritual special. În epoca timpurie,
romanii practic nu purtau bijuterii, în cel mai bun caz inele; treptat, în special în rândul femeilor, au
intrat în uz lanțuri de gât, coliere, brățări și diademe.

Istoriografia străină.

Istoriografia stiintifica Roma antică se întoarce la creatorul metodei istorico-critice, omul de știință
german G.B.Niebuhr (1776–1831), care a aplicat-o la analiza legendarei tradiții romane; numele său
este asociat și cu începutul unui studiu serios al evoluției sociale a societății romane. Primul cercetător
al economiei romane a fost francezul M. Duro de La Malle (1777–1857), care a formulat o ipoteză cu
privire la natura sa pur de sclavie. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului al XIX-lea. savanții s-
au concentrat pe istoria politică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-
lea. se constată o avântare istoriografică semnificativă, datorată în primul rând extinderii bazei sursei
(material epigrafic) și utilizării metodei istorico-comparative. Posturile de conducere sunt ocupate de
școala germană condusă de T. Mommsen; şcolile franceze (A. Wallon, F. de Coulanges) şi engleză
(C. Merivel) concurează cu aceasta. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea. apare o
direcție hipercritică (E. Pais), interes pentru istoria socio-economică (E. Meyer, K. Bucher, M. Weber),
lupta dintre clase și moșii (R. Pelman, G. Ferrero), periferia Lumea romană - Galia ( K. Julian), Africa
de Nord (J. Tuten), Marea Britanie (R. Holmes); studiul științific al creștinismului timpuriu
progresează (A. Garnack). Se răspândește o interpretare modernizatoare a istoriei romane (școala lui
E. Meyer), se încearcă să o considere din punctul de vedere al teoriei rasiale

Unde era Imperiul Roman

În epoca celei mai mari puteri, granițele Imperiului Roman se întindeau de la teritoriile moderne
Angliei și Spaniei în vest până la teritoriile moderne ale Iranului și Siriei în Est. În sud, toată Africa
de Nord era sub călcâiul Romei.

Harta Imperiului Roman în perioada sa de glorie.

Desigur, granițele Imperiului Roman nu au fost constante, iar după ce Soarele civilizației romane a
început să scadă, iar imperiul însuși a căzut în decădere, granițele sale au scăzut și ele.

Nașterea Imperiului Roman

Dar de unde a început totul, cum a apărut Imperiul Roman? Primele așezări de pe locul viitoarei Rome
au apărut în mileniul I î.Hr. e .. Potrivit legendei, romanii își urmăresc strămoșii de la refugiații troieni
care, după distrugerea Troiei și îndelungi rătăciri, s-au stabilit în valea râului Tibru, toate acestea sunt
descrise frumos de talentatul poet roman Virgil în poemul epic. „Eneida”. Puțin mai târziu, doi frați
Romulus și Remus, urmașii lui Enea, au fondat legendarul oraș - Roma. Cu toate acestea, fiabilitatea
istorică a evenimentelor din „Eneida” este îndoielnică, cu alte cuvinte, cel mai probabil este doar o
legendă frumoasă, care, totuși, are un sens practic - pentru a da romanilor o origine eroică. Mai mult,
având în vedere că însuși Vergiliu, de fapt, a fost poetul de curte al împăratului roman Octavian
Augustus, iar cu „Eneida” sa a dus la îndeplinire un fel de ordin politic al împăratului.

Cât despre poveste adevarata Roma a fost, cel mai probabil, într-adevăr temelia unui anume Romulus
și a fratelui său Remus, dar este puțin probabil ca aceștia să fi fost fiii unei vestale (preotese) și zeul
războiului Marte (cum spune legenda), mai degrabă fiii lui vreun lider local. Și la momentul întemeierii
orașului, între frați a izbucnit o dispută în timpul căreia Romulus l-a ucis pe Remus. Și din nou, unde
este legenda și mitul și unde istoria reală este greu de deslușit, dar orice ar fi fost, Roma antică a fost
fondată în 753 î.Hr. e.

În ceea ce privește structura sa politică, statul roman anterior era în multe privințe similar cu orașele-
stat. La început, Roma antică era condusă de regi, dar în timpul domniei regelui Tarquinius cel
Mândru, a avut loc o revoltă generală, puterea regală a fost destituită, iar Roma însăși s-a transformat
într-o republică aristocratică.

Istoria timpurie a Imperiului Roman - Republica Romană

Cu siguranță mulți fani de science fiction vor observa asemănările dintre Republica Romană, care s-a
transformat ulterior în Imperiul Roman cu mult îndrăgitul Război Stele, unde republica galactică a
devenit și ea un imperiu galactic. De fapt, creatorii Războiului Stelelor și-au împrumutat
republica/imperiul galactic fictiv din istoria reală a adevăratului Imperiu Roman.

Structura Republicii Romane, așa cum am observat mai devreme, a fost similară cu politicile orașelor
grecești, dar au existat o serie de diferențe: întreaga populație a Romei antice a fost împărțită în două
grupuri mari:
  patricieni, aristocrați romani, care au ocupat o poziție dominantă,
 plebei, formați din cetățeni de rând.

Corpul legislativ principal al Republicii Romane - Senatul, era format exclusiv din patricieni bogați și
nobili. Plebeilor nu le-a plăcut întotdeauna această stare de lucruri, iar de mai multe ori tânăra republică
romană a fost zguduită de răscoale plebeilor, cerând extinderea drepturilor plebeilor.

Încă de la începutul istoriei sale, tânăra Republică Romană a fost nevoită să lupte pentru un loc sub
Soare de către triburile italice vecine. Cei învinși au fost forțați să se supună voinței Romei fie ca aliați,
fie ca parte a statului roman antic. Adesea, populația cucerită nu a primit drepturile cetățenilor romani
și uneori chiar s-a transformat în sclavi.

Cei mai periculoși oponenți ai Romei antice au fost etruscii și samniții, precum și unele colonii grecești
din sudul Italiei. În ciuda unor relații ostile cu vechii greci, ulterior romanii și-au împrumutat aproape
complet cultura și religia. Romanii chiar și-au luat zeii greci pentru ei, deși i-au schimbat în felul lor,
făcându-i pe Zeus Jupiter, Ares Marte, Hermes Mercur, Afrodita Venus și așa mai departe.
Războaiele Imperiului Roman

Deși ar fi mai corect să numim acest paragraf „războaiele republicii romane”, care, deși a purtat-o încă
de la începutul istoriei sale, pe lângă ciocniri minore cu triburile vecine, au existat războaie cu adevărat
mari care au zguduit atunci. lumea antica. Primul război cu adevărat mare al Romei a fost ciocnirea
cu coloniile grecești. În acel război a intervenit regele grec Pyrrhus, care, deși a reușit să-i învingă pe
romani, totuși, propria sa armată a suferit pierderi uriașe și ireparabile. De atunci, expresia „victorie
pirică” a devenit un nume cunoscut, adică o victorie cu un cost prea mare, o victorie aproape egală cu
o înfrângere.

Apoi, continuând războaiele cu coloniile grecești, romanii s-au ciocnit în Sicilia cu o altă putere majoră
- Cartagina, fostă colonie. De-a lungul anilor, Cartagina a devenit principalul rival al Romei, iar
rivalitatea lor a dus la trei războaie punice, în care Roma a câștigat.

Primul Războiul punic a fost luptat pentru insula Sicilia, după victoria romanilor în bătălia navală a
Insulelor Aegates, în timpul căreia romanii au învins cu totul flota cartagineză, toată Sicilia a devenit
parte a statului roman.

În efortul de a se răzbuna de la romani pentru înfrângerea din primul război punic, talentatul
comandant cartaginez Hannibal Barca în timpul celui de-al doilea război punic a debarcat mai întâi pe
coasta spaniolă, apoi, împreună cu triburile aliate iberice și galice, au făcut legendarul trecere prin
Alpi, invadând deja teritoriul statului roman însuși. Acolo a provocat o serie de înfrângeri zdrobitoare
romanilor, în special bătălia de la Cannes. Soarta Romei atârna în balanță, dar Hannibal nu a reușit să
ducă la bun sfârșit ceea ce începuse. Hannibal nu a putut lua orașul puternic fortificat și a fost forțat
să părăsească Peninsula Apenini. De atunci, norocul militar i-a trădat pe cartaginezi, trupele romane
aflate sub comanda comandantului la fel de talentat Scipio Africanus au provocat o înfrângere
zdrobitoare armatei lui Hannibal. Al doilea război punic a fost câștigat din nou de Roma, care după
victoria din acesta s-a transformat în cel mai real superstat al lumii antice.
Iar cel de-al treilea război punic reprezenta deja zdrobirea definitivă a Cartaginei învinse, care își
pierduse toate posesiunile de către atotputernita Roma.

Criza și căderea Republicii Romane

După ce a cucerit teritorii vaste, învingând adversari serioși, Republica Romană a acumulat treptat în
mâinile sale din ce în ce mai multă putere și bogăție, până când ea însăși a pășit într-o perioadă de
criză cauzată de mai multe motive. Ca urmare a războaielor victorioase de la Roma, din ce în ce mai
mulți sclavi s-au revărsat în țară, plebeii și țăranii liberi nu au putut concura cu masa de sclavi care a
venit, nemulțumirea lor generală a crescut. Tribunii poporului, frații Tiberius și Gaius Gracchus, au
încercat să rezolve problema efectuând o reformă a utilizării terenurilor, care, pe de o parte, ar limita
posesiunile romanilor bogați și ar permite surplusul pământului lor să să fie împărțite între bieții plebei.
Cu toate acestea, inițiativa lor a întâlnit rezistență din partea cercurilor conservatoare ale Senatului,
drept urmare Tiberius Gracchus a fost ucis de oponenții politici, fratele său Gaius s-a sinucis.
Toate acestea au dus la izbucnirea unui război civil la Roma, patricienii și plebeii s-au ciocnit între ei.
Ordinea a fost restabilită de Lucius Cornelius Sulla, un alt comandant roman remarcabil, care învinsese
anterior trupele regelui pontic Mithridias Eupator. Pentru a restabili ordinea, Sulla a instituit o
adevărată dictatură la Roma, reprimând fără milă cetățenii nedoriți și disidenzi cu ajutorul listelor sale
de interzicere. (Interzicerea – în Roma antică însemna a fi scos în afara legii, un cetățean inclus în lista
de interdicții a lui Sulla era supus distrugerii imediate, iar proprietatea i-a fost confiscată, pentru
adăpostirea unui „cetățean scos în afara legii” – tot executarea și confiscarea bunurilor).

De fapt, era deja sfârșitul, agonia Republicii Romane. În cele din urmă, a fost distrusă și transformată
într-un imperiu de către tânărul și ambițiosul comandant roman Gaius Julius Caesar. În tinerețe, Cezar
aproape că a murit în timpul terorii lui Sulla, doar mijlocirea unor rude influente l-a convins pe Sulla
să nu îl includă pe Cezar în listele de interzicere. După o serie de războaie victorioase în Galia (Franța
modernă) și cucerirea triburilor galilor, autoritatea lui Cezar, cuceritorul galilor, a crescut la figurat
„până la cer”. Și acum intră deja în luptă cu inamicul său politic și odată aliat cu Pompei, trupele loiale
lui trec Rubiconul (un mic râu din Italia) și pleacă la Roma. „Morul este aruncat”, fraza legendară a
lui Cezar care semnifica intenția sa de a prelua puterea la Roma. Astfel a căzut Republica Romană și
a început Imperiul Roman.

Începutul Imperiului Roman

Începutul Imperiului Roman trece printr-o serie de războaie civile, mai întâi Cezar îl învinge pe
adversarul său Pompei, apoi el însuși moare sub cuțitele conspiratorilor, printre care se numără și
prietenul său Brutus. („Și tu ești Brutus?!” – ultimele cuvinte ale Cezarului).
Asasinarea primului împărat roman Iulius Cezar.

Asasinarea lui Cezar a marcat începutul unui nou război civil între susținătorii restabilirii republicii,
pe de o parte, și susținătorii lui Cezar Octavian Augustus și Marcu Antoniu, pe de altă parte. După ce
i-au învins pe conspiratorii republicani, Octavian și Antony intră deja într-o nouă luptă pentru putere
între ei și începe din nou un război civil.
Deși Antoniu este susținut de prințesa egipteană, frumoasa Cleopatra (de altfel, fosta amantă a lui
Cezar), acesta suferă o înfrângere zdrobitoare, iar Octavian Augustus devine noul împărat al
Imperiului Roman. Din acest moment începe perioada înaltă imperială a istoriei Imperiului Roman,
împărații se înlocuiesc, dinastiile imperiale se schimbă și ele, Imperiul Roman însuși duce războaie
constante de cucerire și atinge vârful puterii sale.

Căderea Imperiului Roman

Din păcate, nu putem descrie activitățile tuturor împăraților romani și toate vicisitudinile domniei lor,
altfel articolul nostru ar risca foarte mult să devină imens. Remarcăm doar că după moartea
remarcabilului împărat roman Marcus Aurelius, împăratul filosof, imperiul însuși a început să scadă.
Pe tronul roman au domnit o serie întreagă de așa-numiți „împărați soldați”, foști generali, care,
bazându-se pe autoritatea lor în trupe, au uzurpat puterea.

În imperiu însuși s-a observat un declin moral, avea loc în mod activ un fel de barbarizare a societății
romane - tot mai mulți barbari au pătruns în armata romană și au ocupat posturi importante
guvernamentale în statul roman. A existat și o criză demografică și economică, toate acestea ducând
încet la moartea marii puteri romane.

Sub împăratul Dioclețian a avut loc împărțirea Imperiului Roman în Vest și Răsărit. După cum știm,
Imperiul Roman de Răsărit s-a transformat în timp în. Imperiul Roman de Apus nu a fost niciodată
capabil să supraviețuiască invaziei rapide a barbarilor, iar lupta cu nomazii feroci care au venit din
stepele de est a subminat în cele din urmă puterea Romei. Curând Roma a fost jefuită de triburile
barbare de vandali, al căror nume a devenit și un nume de uz casnic, pentru distrugerea fără sens pe
care vandalii au provocat-o „orașului etern”.
Motivele căderii Imperiului Roman:

 Dușmani externi, acesta este poate unul dintre motivele principale, dacă nu pentru „” și un
puternic atac barbar, Imperiul Roman ar fi putut exista de câteva secole.
 Lipsa unui lider puternic: ultimul talentat general roman Aetius, care a oprit înaintarea hunilor,
care a câștigat bătălia pe câmpurile catalane, a fost ucis cu viclenie de împăratul roman
Valentinian al III-lea, care se temea de rivalitatea remarcabilului general. Împăratul Valentinian
 însuși a fost un om cu calități morale foarte îndoielnice, desigur, cu un astfel de „conducător”
soarta Romei era o concluzie dinainte.
 Barbarizarea, de fapt, la momentul căderii Imperiului Roman de Apus, barbarii o înrobiseră deja
din interior, deoarece multe posturi guvernamentale erau ocupate de ei.
 Criza economică care la sfârșitul Imperiului Roman a fost provocată de criza globală a sistemului
sclavagist. Sclavii nu mai doreau să muncească fără plângere din zori până în zori în folosul
stăpânului, izbucnind ici și colo revolte de sclavi, acest lucru a dus la cheltuieli militare, și la
creșterea prețurilor la articolele agricole și la o scădere generală a economiei.
 Criza demografică, una dintre marile probleme ale Imperiului Roman a fost mortalitatea infantilă
ridicată și fertilitatea scăzută.

Cultura Romei antice

Cultura Imperiului Roman este o parte importantă și esențială a culturii globale, parte integrantă a
acesteia. Folosim multe dintre fructele sale până astăzi, de exemplu, canalizare, alimentare cu apă,
care ne-au venit din Roma antică. Romanii au fost primii care au inventat betonul și au dezvoltat activ
arta urbanismului. Toată arhitectura europeană din piatră își are originea în Roma antică. Romanii au
fost cei care au început să construiască clădiri cu mai multe etaje din piatră (așa-numitele insule),
ajungând uneori până la 5-6 etaje (deși primele lifturi au fost inventate abia 20 de secole mai târziu).
De asemenea, arhitectura bisericilor creștine este puțin mai mult decât complet împrumutată din
arhitectura bazilicii romane - locuri pentru adunările publice ale vechilor romani.

În domeniul jurisprudenței europene, dreptul roman a dominat timp de secole - un cod de drept care
s-a format în timpul Republicii Romane. Dreptul roman a fost sistemul juridic atât al Imperiului
Roman, cât și al Bizanțului și al multor altele state medievale pe baza fragmentelor Imperiului Roman
deja în Evul Mediu.

De-a lungul Evului Mediu, limba latină a Imperiului Roman a fost limba savanților, profesorilor și
studenților.
Orașul Roma însuși s-a transformat în cel mai mare centru cultural, economic și politic al lumii antice,
nu degeaba a fost folosit proverbul „toate drumurile duc la Roma”. Mărfuri, oameni, obiceiuri, tradiții,
idei din toate colțurile oecumenei de atunci (partea cunoscută a lumii) s-au adunat la Roma. Chiar și
mătasea din îndepărtata China prin caravanele comerciale a ajuns la romanii bogați.

Desigur, nu toată distracția vechilor romani va fi acceptabilă în timpul nostru. Aceleași lupte de
gladiatori, care au avut loc în arena Colosseumului, în aplauzele mulțimii romane de multe mii, au fost
foarte populare printre romani. Este curios că împăratul luminat Marcus Aurelius a interzis complet
luptele de gladiatori chiar și pentru o singură dată, dar după moartea sa, luptele de gladiatori au reluat
cu aceeași forță.
Lupte de gladiatori.

Romanii obișnuiți erau, de asemenea, foarte pasionați de cursele de care, care erau foarte periculoase
și erau adesea însoțite de moartea carelor fără succes.

Teatrul a avut o mare dezvoltare în Roma antică, în plus, unul dintre împărații romani, Nero avea o
pasiune foarte puternică pentru artele teatrale, pe care el însuși îl juca des pe scenă, recita poezie. Mai
mult decât atât, conform descrierii istoricului roman Suetonius, el a făcut acest lucru foarte prost, astfel
încât oameni deosebiți chiar priveau publicul pentru a nu dormi sau a părăsi teatrul în timpul
discursului împăratului.

Patricienii bogați își învățau copiii să citească și să scrie și diverse științe (retorică, gramatică,
matematică, oratorie) sau cu profesori speciali (deseori un sclav luminat putea fi profesor) sau în școli
speciale. Mulțimea romană, bieții plebei, erau în general analfabeți.

Arta Romei antice

Multe opere de artă minunate lăsate de artiști, sculptori și arhitecți romani talentați au ajuns la noi.
Romanii au dobândit cea mai mare pricepere în arta sculpturii, care a fost facilitată de așa-numitul
„cult al împăraților” roman, conform căruia împărații romani erau guvernatorii zeilor și era pur și
simplu necesar să se facă un prim- sculptură de clasă pentru fiecare împărat.
De secole, frescele romane au intrat în istoria artei, multe dintre ele fiind în mod clar erotice, cum ar
fi această imagine a îndrăgostiților.

Multe opere de artă ale Imperiului Roman au ajuns până la noi sub forma unor structuri arhitecturale
grandioase precum Colosseumul, vila împăratului Hadrian etc.
 Vila împăratului roman Hadrian.

Religia Romei antice

Religia de stat a Imperiului Roman poate fi împărțită în două perioade, păgână și creștină. Adică,
romanii au împrumutat inițial religia păgână a Greciei antice, luându-și pentru ei mitologia și zeii, pe
care i-au numit doar în felul lor. Odată cu aceasta, în Imperiul Roman exista și un „cult al împăraților”,
potrivit căruia „onorurile divine” urmau să fie acordate împăraților romani.
Și din moment ce teritoriul Imperiului Roman era cu adevărat uriaș ca mărime, în el s-au concentrat o
varietate de culte și religii: de la credințe la evrei care mărturiseau iudaismul. Dar totul s-a schimbat
odată cu apariția unei noi religii – creștinismul, care a avut o relație foarte dificilă cu Imperiul Roman.

Creștinismul în Imperiul Roman

La început, romanii i-au considerat pe creștini una dintre numeroasele secte evreiești, dar când noua
religie a început să câștige din ce în ce mai multă popularitate, iar creștinii înșiși au apărut chiar în
Roma, acest lucru i-a îngrijorat oarecum pe împărații romani. Romanii (în special nobilimea romană)
au fost în mod deosebit revoltați de refuzul categoric al creștinilor de a acorda onoruri divine
împăratului, ceea ce, conform învățăturii creștine, era idolatrie.

Drept urmare, deja menționatul împărat roman Nero, pe lângă pasiunea sa pentru actorie, a dobândit
o altă pasiune - să-i persecute pe creștini și să-i hrănească leilor înfometați în arena Colosseumului.
Motivul formal al persecuției purtătorilor noii credințe a fost incendiul grandios de la Roma, care ar fi
fost pus în scenă de creștini (de fapt, focul, cel mai probabil, a fost pornit din ordinul lui Nero însuși).
Ulterior, perioadele de persecuție a creștinilor au fost înlocuite cu perioade de relativ calm, unii
împărați romani i-au tratat pe creștini destul de favorabil. De exemplu, împăratul a simpatizat cu
creștinii, iar unii istorici chiar bănuiesc că era un creștin secret, deși în timpul domniei sale Imperiul
Roman nu era încă pregătit să devină creștin.

Ultima mare persecuție a creștinilor din statul roman a avut loc în timpul domniei împăratului
Dioclețian și ceea ce este interesant este că pentru prima dată în domnia sa i-a tratat pe creștini destul
de tolerant, de altfel, chiar și unele rude apropiate ale împăratului însuși i-au adoptat. Creștinismul și
preoții se gândeau deja la trecerea la creștinism și împăratul însuși. Dar deodată împăratul părea să fie
înlocuit, iar la creștini își vedea cei mai mari dușmani. În tot imperiul, creștinilor li s-a ordonat să
persecute, prin tortură pentru a-i obliga să renunțe, în cazul refuzului de a ucide. Ce a provocat o
schimbare atât de drastică și o ură atât de bruscă a împăratului față de creștini, din păcate, nu se știe.

În cea mai întunecată noapte dinaintea zilei de glorie, așa a devenit și la creștini, cea mai severă
persecuție a împăratului Dioclețian a fost și ultima, ulterior împăratul Constantin a domnit pe tron, nu
numai că a anulat toate persecuțiile împotriva creștinilor, dar a făcut din creștinism noua religie de
stat. a Imperiului Roman.
Istoria persanilor

Persanii indo-europeni, păstori nomazi din partea de Sud a Rusiei, au ajuns în platoul iranian în
ultima parte a celui de-al doilea mileniu î.Hr. În anul 836 î.Hr., Salmanaser al III-lea, împăratul Asiriei,
a primit tribut de la conducătorii unui trib Parsua, de lîngă lacul Urmia. Succesorul lui a găsit teritoriul
Parsuash în partea de Sud, unde, în cele din urmă, s-au aşezat mai multe triburi. Această regiune, la
Est de Golful Persic, mai este numită şi astăzi Faristan. Persepolis şi Parsagarda au fost oraşele
principale. Cuvîntul ebraic ,,paras“, Persia, se referă la aceste ţinuturi. Cartea sacră ,,Zend-Avesta“
descrie cele mai vechi tradiţii ale poporului persan. Primii regi care au fost consemnaţi în aceste scrieri
au domnit în Anşan, la Nord-Vest de Susa. Întemeietorul dinastiei ahemenizilor, regele Ahaimenes,
unifică potrivit tradiţiei triburile perşilor stabilite în sud-vestul Iranului. Acest eveniment istoric se
întîmpla către anul 700 înaintea lui Hristos. Nepotul său, Cirus I, i se supune lui Assurbanipal,
conducătorul Asiriei, deşi în prima fază i s-a opus. Cyrus al II-lea, nepotul lui Cirus I, se răzvrăteşte
împotriva suzeranului său med Astyages, îl omoară şi îi cucereşte capitala Ecbatana în anul 550 î.Hr.
Astfel, el devine una dintre cele mai strălucite personalităţi din istoria Persiei transformînd această
ţară dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Limba şi obiceiurile mezilor
cuceriţi vor avea o puternică influenţă asupra întregii culturi persane formînd o simbioză ce va da
omenirii o adevărată comoară culturală. În anul 546 î.Hr., Cirus al II-lea subjugă întreaga Anatolie, iar
un an mai tîrziu îl înfrînge pe Cresus al Lydiei. Lydia era o mare putere maritimă supunînd toate
oraşele din Estul Greciei-oraşele ioniene, eoliene şi pe cele doriene în afara Miletului care a reuşit
printr-o politică abilă să-şi păstreze independenţa. Cyrus cucereşte puternica cetate Sardes şi dă ordin
ca viaţa lui Cresus să fie cruţată. Căderea Lydiei a produs un adevărat şoc la vremea aceea întrucît
Cresus era considerat invincibil.
Cyrus, un rege blînd

Istoricul Herodot spune că Cyrus a ridicat un rug uriaş de care l-a legat cu lanţuri pe Cresus
împreună cu 14 băieţi lydieni. Tot părintele istoriei povesteşte că în timp ce stătea legat acolo lui
Cresus i-au venit în minte vorbele celebrului învăţat Solon care i-ar fi spus în timpul unei vizite în
Lydia că ,,nici un om nu poate fi considerat fericit atîta timp cît este încă în viaţă“. Se spune că în timp
ce se afla pe rug Cresus a strigat de trei ori numele lui Solon. Cyrus, auzindu-l strigînd le porunceşte
traducătorilor să-l întrebe pe cine strigă la care Cresus a spus: ,,Pe cineva cu care ar trebui să se
întîlnească şi să stea de vorbă toţi tiranii. În timp ce rugul era deja aprins, Cyrus s-a gîndit că prizonierul
său era om şi nu merita totuşi o moarte atît de brutală, dar flăcările erau aşa de puternice încît oamenii
nu au mai putut să le stingă. Legenda spune că Cresus l-a rugat pe Zeul Apollo să-l ajute, iar acesta
atrimis o ploaie torenţială care a stins focul. Adevărul istoric este însă că Cyrus l-a cruţat pe Cresus şi
este posibil ca acesta să-şi fi petrecut restul zilelor în Media. Herodot îl descrie pe Cyrus drept un
suveran blînd cu supuşii: ,,Pe vremea domniei lui Cyrus şi apoi sub cea a lui Cambyses, stăpînirea nu
aşezase încă nici un bir, ci fiecare aducea daruri. Din pricina acestei statornicii a birurilor şi din alte
asemenea pricini, perşii spun că Darius a fost un negustor, Cambyses un despot, iar Cyrus un părinte;
cel dintîi pentru că din toate scotea bani, al doilea fiindcă era aspru şi nepăsător, iar cel de-al treilea
fiindcă era blînd la fire şi ostenea numai spre binele lor“

Cucerirea grecilor din Asia Mică

Perspectiva unei cuceriri persane era foarte sumbră pentru locuitorii oraşelor greceşti din Asia
Mică. Herodot spune că un anume Bias, om de stat din Priene, le-ar fi sugerat grecilor să pornească
spre Sardinia unde să pună bazele unui stat ionian în care să trăiască liberi şi ferciciţi. Cyrus nu s-a
deranjat să conducă personal campania împotriva grecilor din Asia Mică pentru că le cunoştea lipsa
de unitate. Neuniţi, grecii asiatici erau o pradă uşoară. Au fost învinşi pe rînd de către un general al lui
Cyrus pe nume Harpagos. Le-a fost impusă plata unui tribut şi datoria de a servi în aramatele persane,
dar nu s-a impus niciun fel de restricţie asupra liberei desfăşurări a comerţului lor. Nu toţi grecii au
rămas împăcaţi cu noua orînduire astfel încît locuitorii din Foceea s-au urcat în corăbiile lor şi au pornit
spre insula Corsica unde au fost primiţi de propria lor colonie Alalia. I-au urmat teienii care au
descoperit un refugiu mai apropiat de coasta Traciei şi au pus bazele cetăţii Abdera.

Babilonul, transformat în provincie persană

După ce Lydia care a fost singurul adversar redutabil al perşilor a căzut, Cyrus îşi îndreaptă privirile
asupra Babilonului. Babilonul şi Egiptul constituiau ultimele mari puteri din Orientul Mijlociu. Zlilele
de aur ale Babilonului trecuseră însă odată cu moartea lui Nabucodonosor. Fiul lui care i-a succedat
la tron a fost un rege slab şi a fost îndepărtat de soţul surorii lui, care a fost la rîndul lui victima unei
rebeliuni. Regele ales, Nabonidus, a pierdut susţinerea preoţilor datorită faptului că nu era pregătit să
ofere Babilonului conducerea de care avea nevoie disperată, iar cînd armata persană a fost pregătită
de invazie nu a găsit decît un stat divizat şi demoralizat. Singura bătălie purtată la Opis a fost şi ultima.
Cyrus se dovedeşte a fi un diplomat strălucit. El pune succesul pe seama invitaţiei lui Marduk, zeul
suprem din Babilon, şi preoţii religiei oficiale l-au primit iniţial cu braţele deschise. Cyrus şi-a atribuit
titlul de ,,rege al Babilonului, Sumerului şi Akkadului şi al celor patru părţi ale lumii“, păstrînd astfel
în mod formal tradiţia babiloniană.
Imperiul lui Cyrus

În timpul lui Cyrus al II-lea cel Mare, Persia include în hotarele sale Asia Mică pînă la Marea Egee.
În anii 545-539 î.Hr., sînt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală-Dragniana, Arachosia, Gedrosia,
Bactriana, Sogdiana etc, toate acestea pe fondul slăbirii Regatului Noului Babilon. După căderea
Babilonului dominaţia lui Cyrus se extinde în Est asupra Armeniei şi Hyrcaniei, Parthiei şi Bactriei şi
pînă în mijlocul Afghanistanului; de pe coastele Mării Egee pînă pe malurile rîului Jaxartes. Toate
posesiunile Babilonului din Siria, Fenicia, Ţara Israel, pînă la graniţele Egiptului faraonic sînt anexate
Persiei. Cyrus a dus o politică îngăduitoare cu ,,poporul ales“, evreii. Le-a restituit evreilor toate vasele
scumpe care fuseseră luate din Templu de către Nebucadneţar, şi, mai mult decît atît, a autorizat
rezidirea Templului şi a permis oricărui evreu care dorea să se întoarcă în Iuda. Şeşbaţar a fost numit
guvernator avînd şi funcţia de ofiţer special care răspundea direct înaintea împăratului. Guvernatorul
provinciei ,,de dincolo de Rîu“ ( ţara de la vest de Eufrat ) nu a fost conştient de edictul lui Cyrus,
cînd, în anul 520 î.Hr. a încercat să amîne lucrările. Scrisoarea lui a fost trimisă superiorului său,
satrapul care răspundea de Babilon şi de ţinutul de Vest. Această scrisoare nu apare în arhiva din
Babilon care a fost păstrată, dar a fost găsit un memorandum la Ecbatana, unde Cyrus şi-a stabilit
reşedinţa în timpul primului an de domnie. Darius I ( 522-486 î.Hr ) a confirmat decretul şi a poruncit
funcţionarilor de stat să-i ajute pe iudei. Cartea lui Ezra din Vechiul Testament oferă detalii în legătură
cu relaţiile dintre evrei şi perşi în timpul domniei lui Cyrus. Regii perşi au dus o politică abilă arătîndu-
se toleranţi în ceea ce privea religiile şi tradiţiile supuşilor din Imperiu.

Mormîntul lui Cyrus

Ultima acţiune războinică a lui Cyrus a fost subjugarea massageţilor, un popor scit de lîngă lacul
aral, şi există o povestire conform căreia el a fost ucis în bătălia dusă împotriva lor şi că regina sălbatică
i-ar fi pus capul într-un vas cu sînge. Tot ce ştim cu certitudine este că trupul său a fost înmormîntat
în Persia. Arrianus descrie mormîntul lui Cyrus astfel: ,,Mormîntul era construit, la bază, din piatră
pătrată formată de cub; deasupra însă se afla o încăpere acoperită cu piatră, cu o portiţă de intrare atît
de îngustă că un om-fie el chiar mai mărunt de statură- abia dacă putea pătrunde înăuntru şi încă cu
destulă caznă. În această încăpere fusese depus un sacrofag de aur cu trupul lui Cyrus, iar lîngă
sarcofag un pat cu picioarele din aur masiv, acoperit cu covoare babiloniene...şiraguri şi platoşe şi
cercei de aur bătuţi în pietre scumpe...Pe mormînt fusese gravată o inscripţie în limba persană cu
următorul cuprins: ,,Omule, eu sînt Cyrus, fiul lui Cambyses ( N.R- este vorba despre Cambyses I ),
întemeietorul Imperiului persan şi, odinioară, stăpînul Asiei. Nu ai de ce mă invidia pentru acest
mormînt“ ( Arrianus, Expediţia lui Alexandru Macedon )

Perşii cuceresc Egiptul

Chiar dacă regele Cyrus al II-lea cel Mare a trecut dincolo de graniţele Asiriei în unele direcţii el a
lăsat necucerit marele regat din sud, care făcuse cîndva parte din Imperiul asirian. Fiul său Cambyses
a reparat această greşeală. Egiptul a scuturat jugul asirian şi a intrat într-o perioadă de prosperitate
naţională sub monarhi luminaţi. Regele Amasis, care a ajuns pe tron în urma unei revoluţii, şi-a
menţinut puterea cu ajutorul unei gărzi de mercenari ionieni şi carieni, ca un tiran grec. Ca şi faraonii
din vechime, el a construit mari temple pentru zeii egipteni, dar prin felul în care a dominat Grecia
putea fi comparat cu Cressus. El a trimis daruri sanctuarelor greceşti, a participat cu generozitate la
construirea templului din Delfi, s-a căsătorit cu o prinţesă grecoaică din Cyrene, şi sub conducerea sa,
Naucratis s-a ridicat la rangul de oraş, singurul unde grecii aveau voie să desfăşoare activităţi
comerciale. El îşi extinsese controlul în insula Cipru cînd puterea Babilonului începuse să decadă, dar
ciprioţii au scăpat de acest jug cînd Cyrus s-a integrat în moştenirea babiloniană şi au devenit supuşi
ai persiei. Amasis era îngrijorat de ridicarea unei noi puteri în est şi a trăit îndeajuns pentru a fi martor
şi a se înspăimînta de pregătirile lui Cambyses, dar a murit cu cîteva luni înainte de invazie. Lovitura
a căzut asupra fiului său Psammetic. Bătălia de la Pelusion ( 525 î.Hr. ) a adus Egiptul în mîinile
perşilor. Egiptenii îl urau pe Cambyses pentru că îşi manifesta deschis dispreţul faţă de religia lor.
Egiptul devine sub Cambyses
o satrapie persană.
Darius cel Mare, regele abil şi capabil

În anul 522 î.Hr. regele Cambyses a fost rechemat din Egipt de o revoltă. El l-a condamnat la moarte
pe fratele său Smerdis, pe care îl făcuse regent al unora dintre provinciile estice şi pe care îl suspecta
de neloialiltate. Între timp un uzurpator se pretinde a fi Smerdis cel mort şi ridică pretenţii la tron.
Întîmplarea făcea ca acesta să semene în mod uimitor cu fratele lui Cambyses. Cambyses se întoarce
să-l pedepsească pe uzurpator, dar moare pe cînd trecea prin Siria. Urmaşul de drept la tronul Persiei
era Hystaspes, tatăl lui Darius, dar acesta nu îndrăzneşte să-şi asigure drepturile întrucît se temea de
aşa-zisul Smerdis. Darius însă conspiră împotriva uzurpatorului cu alţi cinci membri ai aristocraţiei şi
reuşeşte să-l ucidă. Prin această acţiune devine regele Persiei. În primii ani de domnie Darius se
confruntă cu revolte în Elam, Babilon, Media şi Armenia, dar face faţă cu succes dovedindu-se un rege
abil şi capabil. Succesele sale au fost consemnate într-o inscripţie plasată pe o stîncă înaltă la Behistun,
pe cursul superior al rîului Choaspes. Inscripţia este în limba persană şi în limbile babiloniene. Noul
rege obţine o legătură strînsă cu familia predecesorilor săi prin căsătoria cu Atossa, fiica lui Cyrus şi
văduva lui Cambyses.

Regatul celor 20 de satrapii

Darius a reorganizat administraţia regatului său şi a extins sistemul de satrapii. Întregul regat va fi
împărţit în 20 de satrapii. În cazul oraşelor greceşti, satrapii nu interveneau în afacerile locale, acestea
erau dirijate de despoţi. Despoţii făceau tot ce le plăcea atîta timp cît plăteau tributul regulat şi furnizau
contingente militare cînd li se cerea. În practică despoţii asigurau coeziunea conducerii persane, care
le asigura la rîndul ei puterea, şi acest fapt explică că grecii din Asia Mică nu au încercat să scuture
jugul persan în timpul disputelor care l-au adus în fruntea regatului pe Darius. Comerţul este încurajat
în timpul regelui Darius prin reforme monetare şi îmbunătăţirea sistemului de drumuri. El a adoptat
moneda bimetalică introdusă iniţial de Cresus în Lydia. Reţeaua de drumuri era foarte bine pusă la
punct. Cel mai cunoscut drum era Calea regală ce era împărţită în staţii marcate de puncte de oprire
regulate. Avea o lungime mai mare de 1500 de mile şi se considera că drumul poate fi străbătut în trei
luni de către un om care mergea pe jos. Drumul trecea prin mijlocul frigiei, pe lîngă mormîntul lui
Midas, regele plin de aur, Pessinos, Ancyra, traversa Halys spre Pteria, vechiul oraş capadocian cucerit
de Cressus, apoi traversa Halys din nou, mergea spre Sud, spre Mazaka şi Comana, pentru a traversa
Munţii Taurus şi a ajunge la Eufrat, înconjura munţii care legau Mesopotamia la nord, trecînd pe lîngă
Nisibis şi ajungînd la Tigru, la Ninive, capitala ruinată a Asiriei. Dincolo de Arbela mergea spre sud-
est pînă la rîul Choaspes şi Susa. Drumul era sigur şi bine întreţinut. Avea avantajul că aducea Asia
Centrală mai aproape de Marea Egee. Primele hărţi greceşti au demonstrat influenţa pe care a avut-o
acest drum.

Expediţia europeană a lui Darius

După ce şi-a consolidat poziţia acasă într-un timp de opt ani, Darius a început să se pregătească
pentru expediţia sa europeană. Planul său iniţial era acela de a-i supune pe traci pînă la Dunăre, astfel
încît fluviul să devină graniţa nordică a imperiului său. În al doilea rînd, urmărea să-şi impună puterea
spre vest asupra Macedoniei. Un arhitect din Samos pe nume Mandrocles a fost angajat să creeze un
pod de vase peste Bosfor, la nord de Byzantion, şi atunci cînd mulţimea de perşi a trecut, Darius a dat
ordin să fie ridicate două coloane pe partea europeană şi pe ele să fie înscrise numele diferitelor
populaţii ce formau armata sa, în caractere greceşti şi cuneiforme. Asupra războiului din Tracia nu s-
a păstrat niciun detaliu, iar în ceea ce priveşte trecerea perşilor prin Sciţia sînt învăluite într-un nor de
legendă. Se poate presupune că Darius a făcut o diversiune pentru a pune mîna pe minele de aur din
Dacia. se pare că au avut loc şi unele confruntări între geţii din Dobrogea şi perşi dacă luăm în
considerare că Darius a ridicat forturi pe malul unui rîu numit Oaros-nume necunoscut dar evident un
afluent al Dunării. Despre contactele perşilor cu sciţii, istoricul Herodot ne lasă o povestioară. ,,Regii
sciţilor, care aflaseră de grijile lui, îi trimiseră un crainic care-i aducea lui Darius în dar o pasăre, un
şoarece, o broască şi cinci săgeţi....darurile aşa grăiau: Dacă nu veţi zbura în înaltul cerului, o, perşi,
preschimbaţi în păsări, sau dacă nu vă veţi ascunde sub pămînt, preschimbaţi în şoareci, sau dacă nu
veţi sări în bălţi, preschimbaţi în broaşte, înapoi n-o să vă întoarceţi, căci veţi pieri de aceste săgeţi“.
Darius îl lasă pe generalul său Megabazos să ducă pînă la capăt cucerirea Traciei şi să învingă oraşele
greceşti de pe coasta nordică a Propontidei şi a Mării Egee. Megabazos a impus stăpînire persană pînă
la Strymon, iar Macedonia recunoaşte loialitatea sa faţă de ,, Marele rege“. Dominaţia perşilor asupra
părţii estice a Peninsulei Balcanice a durat aproximativ 15 ani şi a fost accentuată de cucerirea insulelor
Lemnos şi Imbros. Incursiunea lui Darius dincolo de Dunăre nu a avut efectul scontat, iar sciţii nu s-
au lăsat impresionaţi de numele său dimpotrivă, la scurtă vreme după incursiunea sa aceştia atacă
Tracia şi îl alungă pe Miltiade din Chersones. Expediţia lui Darius în Tracia a fost totuşi un succes,
dar cucerirea Sciţiei se dovedeşte a fi un eşec pe care imaginaţia greacă îl exploatează la maxim
catalogînd expediţia lui Darius drept dezastruoasă. Cele două expediţii ale lui Darius care au vizat
cucerirea Greciei din 492 şi 490 î.Hr. s-au încheiat cu un eşec. Perşii sînt înfrînţi de o coaliţie iniţiată
de atenieni sub comanda lui Callimachos. După Herodot, atenienii au pierdut 192 de oameni la
maraton, iar perşii 6400. Perşii se bazau în exclusivitate pe arcaşi spre a-şi demoraliza inamicul şi a
sparge linia frontului dar comandanţii atenieni cunoşteau bine această tactică învăţîndu-şi soldaţii să
se ferească pe cît posibil de săgeţile perşilor obligîndu-i să lupte corp la corp-grecii erau desăvîrşiţi în
acest mod de a lupta. În ultimele momente ale bătăliei supravieţuitorii perşi au fugit în degringoladă
spre corăbii. Urmaşul lui Darius Xerxes I ( 486-465 î.Hr. ) care a fost de fapt şi fiul său încearcă în
480 cu forţe impresionante să transforme Elada în provincie persană, dar este respins de eroismul
Atenei şi al Spartei.
Căderea Imperiului Persan
Alexandru cel Mare cucereşte Imperiul persan

Începînd cu domnia lui Artaxerxes I (565-425 î.Hr.) imperiul ahemenid alunecă pe panta declinului.
În anul 334 î. Hr., tînărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei armate
modeste Hellespontul. În pofida uriaşelor resurse ale imperiului, Darius III (336-330 î.Hr.), ultimul
suveran ahemenid, se dovedeşte incapabil să facă faţă lui Alexandru, pierzînd bătăliile decisive de la
Issos (333 î. Hr.) şi Gaugamela (331 î. Hr.). Întregul imperiu persan este cucerit de Alexandru cel
Mare şi devine o parte a lumii elenistice.

Iranul sub arabi

Cucerit de arabi (635-651 d. Hr.) Iranul sau Persia adoptă islamismul, dar se desprinde treptat în
secolele IX-X de Califatul Arab. Ismail I ( 1499-1524 ) întemeiază dinastia Sefavizilor şi pune bazele
noului stat iranian centralizat care atinge apogeul sub Abbas I cel Mare (1588-1629). În timpul
dinastiei Kajarilor (1779-1925) Persia cunoaşte o perioadă de declin pierzînd în războaiele cu Rusia
(1804-1813; 1826-1828) Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord cu
Erevanul. În a doua jumătate a sec. XIX, Marea Britanie şi Rusia împart Persia în două zone de
influenţă prin tratatul din 1907. Sub dinastia Pahlavi (1925-1979) este urmărită modernizarea
structurilor economice, sociale şi politice, precum şi europenizarea instituţiilor, apelîndu-se la
resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de ţiţei care transformă Iranul într-unul din marii
producători mondiali. La 16 ianuarie 1979 şahul Mohammad reza Pahlavi Aryamer, aliat fidel al
S.U.A. este obligat să părăsească puterea. Consiliul Revoluţionar Islamic în frunte cu ayatollahul
Ruhollah Khomeiny proclamă la 1 aprilie 1979 Iranul republică Islamică. Noua Constituţie aprobată
prin referendum la 2-3 decembrie 1979 proclamă Iranul stat confesional Islamic. În septembrie 1980,
Irakul atacă Iranul avînd ca pretext vechea dispută de frontieră în zona rîului Şatt-el Arab.
Confruntarea se încheie în august 1988 prin acceptarea de către Iran a rezoluţiei O.N.U nr. 598 care
prevede încetarea imediată a focului. Criza ostaticilor din Teheran ( 1979-1981 ) duce la ruperea
relaţiilor diplomatice cu S.U.A (7 aprilie 1980). După moartea lui Khomeyni, Iranul a continuat
politica de distanţare faţă de statele occidentale.

Natalitate crescută

Populaţia Iranului este formată din perşi 65%, azeri şi alte popoare turcice: 20% kurzi, 2% arabi,
armeni etc. Cea mai mare parte a locuitorilor sînt stabiliţi în N şi N-V ţării, cu puternice concentrări
de-a lungul Mării Caspice, în jurul capitalei şi provinciile Azerbaidjan Bakhtari şi Azerbaidjan
Khavari. Alte concentrări mai importante de populaţie se întîlnesc în sectorul nordic al Golfului Persic,
în jurul oraşului Mashhad. Circa o treime din suprafaţa Iranului (cele 3 deşerturi) este nelocuită.
Natalitatea este de 40 % şi mortalitatea 8%.

Avesta, cartea sacră a străvechilor perşi

Limba oficială a Iranului este persana (farsi) şi are circa 71.000.000 de vorbitori ca limbă maternă
şi alte circa 31.000.000 ca limbă secundară. Este limba oficială în Iran, Afganistan (alături de afgană)
şi Tadjikistan (dialectul tadgic). Minorităţi parsnofone se găsesc în Uzbekistan, India, S.U.A şi Israel.
În subcontinentul indian, persana a fost limba oficială a împăraţilor moguli, abia în 1842 englezii au
înlocut-o cu limba engleză. Scrierea oficială în Iran este bazată pe alfabetul arab. În literatură, prima
capodoperă este Avesta. Este cartea sacră a stravechilor perşi, atribuită însă lui Zoroastru, datînd din
epoca ahemenidă, dar redactată sub sassanizi. Cuprindea iniţial 21 de cărţi cu texte liturgice,
cuvîntările lui Zarathustra, texte teologice, de legislaţie, de morală, rugăciuni pentru diferite ocazii,
fragmente de legende, o profeţie asupra sfarşitului lumii, precum şi 21 de psalmi. Pe lîngă importanţa
sa documentară, fundamentală pentru religia, cultura şi civilizaţia persană antică, Avesta are şi o
valoare literară, tocmai prin aceşti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor

Cultura persană are o vechime de trei milenii

Cultura iraniană sau persană este mai veche de 3000 de ani şi a fost mereu caracterizată de
deschiderea spre alte culturi. Poporul iranian respectă şi azi cu mîndrie tradiţiile sale avînd o cultură
pluriactivă şi axată pe dialog. Arta iraniană a traversat numeroase faze de evoluţie. Estetica unică a
Iranului este evidentă începînd cu reliefurile ahemenide la Persepolis şi pînă la mozaicurile de la
Bishapur. Islamismul a impus schimbări drastice stilurilor şi tehnicilor artistice, fiecare dinastie dictînd
propriul gust. Era Qajarid a constituit ultimul stadiu al artei persane clasice, după care a fost importat
modernismul şi a fost amalgamat cu elementele şcolii etsetice tradiţionale. Limba persană indo-
europeană a fost scrisă în scrierea cuneiformă care se compunea din 51 de semne silabice simple, dar
a fost restînsă doar la monumentele imperiale. Curtea de justiţie folosea limba şi caracterele aramaice.
Luxul de la curtea Persiei, aşa cum a fost descris în cartea Esterei din Vechiul Testament, este
confirmat de obiecte găsite în mai multe locuri. Numeroase basoreliefuri din piatră descriu curtea
regală precum şi tributurile pe care le primeau regii perşi de la populaţiile cucerite. Comoara Oxus
care se află astăzi în British Museum arată îndemînarea aurarilor şi bijutierilor din vechea Persie.

Religia
 Primii persani se închinau zeilor naturii, ai fertilităţii şi ai cerului. Tribul magilor a fost format
aproape în exclusivitate din preoţi. În jurul anului 1000 î.Hr. Zoroastru a proclamat o religie a unor
înalte idealuri morale bazată pe principiul ,,Fă binele, urăşte răul“. El propovăduia existenţa unui
singur Dumnezeu, Ahura-Mazda. Deşi majoritatea iranienilor sînt musulmani, religia lui Zoroastru
mai are 25.000 de adepţi şi în Iran. După Zoroastrism, Iranul este patria altor religii: maniheismul,
mazdaismul, yazdanismul, credinţa Babi şi credinţa Bahai. ( Ştefan Botoran )

O mie şi una de nopţi

O Mie si Una de Nopţi e o antologie de poveşti culese de-a lungul secolelor de diferiţi autori,
traducători şi literaţi din diferite ţări. Această culegere de poveşti îşi are originile în vechea Arabie şi
Yemen, India antică, Asia Minor, vechea Persie(în special Sassanid, Egiptul Antic, mitologia din
vechea Mesopotamie, vechea Sirie şi poveştirile populare medievale arabice din era Califat-elor.
Nucleul acestor povestiri este format de o carte antică persană intitulată Hazar Afsan. O mie şi una
nopţi s-a tradus pentru prima oară în 1704, dar acea primă versiune franceză, aparţinînd lui Antoine
Galland, era o adaptare, un text „curăţat“ de actele de adulter şi faptele sângeroase ce abundă opera.
Una din traducerile ce au ajuns populare a fost cea a lui Richard Francis Burton, diplomatic, militar,
explorator şi împătimit al culturii africane. Comun tuturor ediţiilor celor O mie şi Una de Nopţi este
istoria iniţială care are ca personaje pe regele Shahryar şi soţia sa, Seherezada. Regele, Shahryar, după
ce a descoperit infidelitatea primei sale soţii a executat-o şi a declarat toate femeile ca fiind infidele.
A urmat o succesiune de căsătorii cu virgine, doar pentru a le executa în dimineaţa următoare nunţii.
În cele din urmă, vizirul său nu a mai găsit nicio virgină. Seherezada, fiica vizirului, s-a oferit pe sine
ca să fie următoarea mireasă. În noaptea nunţii, Seherezada îi spune regelui o poveste, doar că nu o
termină. Regele în aşa fel este obligat de curiozitate să o lase în viaţă ca să poata afla finalul poveştii.
În noaptea următoare, imediat ce termină de spus povestea, începe alta, repetînd astfel obiceiul 1001
de nopţi. În final, ea dă naştere a trei fii, iar după cele 1001 de nopţi, sultanul îi anulează pedeapsa cu
moartea şi trăiesc fericiţi (acesta fiind finalul cu care se incheie prima povestire, cea a propriei
Seherazada). Poveştile includ povestiri istorice, de dragoste, comedii, tragedii, legende religioase,
poeme, parodii şi diferite forme erotice, numeroase povestiri includ duhuri, magicieni şi locuri
legendare

Palatul lui Darius de la Persepolis

Palatele regale erau impresionante. Pentru construcţia lor se aduceau din alte ţări materialele şi
meşterii, în special din Egipt, India şi Grecia. Primii regi ai Persiei îşi construiseră drept palate nişte
locuinţe din lemn de cedru şi de chiparos, cu exteriorul învelit în plăci de metal. Mai târziu, palatele
regale au fost construite pe o esplanadă înalţată la 6 m şi chiar pînă la 15 m, lungă de circa 500 m şi
largă de 300 m.
Monumentul prin excelenţă al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale. Palatul lui Darius
din Persepolis era înălţat pe o terasă rectangulară (cladită din blocuri mari de piatra) având laturile de
530 m si 330 m. Arhitectura era babiloniană, cu curţi interioare şi cu lungi coridoare în exterior unde
soldaţii gărzii faceau de pază. Partea principală a clădirii o constituia sala tronului, pătrată, cu latura
de 43,5 m, al cărei plafon din lemn de cedru era susţinut de coloane zvelte şi canelate - înalte de 20 m
şi cu un diametru de 1,6 m, - în număr de 362 (=1296). Rolul preponderent pe care îl deţinea coloana
deosebea arhitectura persană de cea asiriană, din care s-a inspirat; căci în arhitectura asiriană coloana
ramînea doar un accesoriu arhitectural, iar nu un principal element funcţional.
HARMANȚII
Imensul deşert al Saharei continuă să dezvăluie arheologilor crâmpeie din viaţa lui de altă dată. Nu e
mult de când frescele rupestre de la Tassili au surprins lumea întreagă, fiind mărturia unor civilizatii
africane evoluate. Descoperiri mai recente aduc alte mărturii despre o civilizaţie sahariană de acum
10000 de ani. Reprezentanţii acestei lumi dispărute au lăsat în valea Vadiel-Adjal ziduri ciclopice care
străjuiesc dinspre apus Muntele Zenkekra, mii de inscripţii funerare săpate în stânci, o întinsă reţea
subpământeană de canale de irigatie cu o lungime totală de 1200 de kilometri şi cel puţin 40000 de
morminte.

Pretutindeni, în toate colţurile lumii, există urme ale unor civilizatii străvechi, dispărute. Unele
civilizaţii au fost reconstituite de arheologi şi istorici cu destul de multă precizie. Altele însă continuă
să ridice probleme, rezolvarea lor aşteptâdu-şi încă răspunsul oamenilor de ştiinţă. Despre câteva
relicve ale unor asemenea civilizatii mai puţin cunoscute păstrate din vremuri îndepărtate, despre
enigmele şi ipotezele pe care le suscită aceste descoperiri arheologice va fi vorba în cele de mai jos.
Cine au fost haramanții?

Cine a construit aceste sisteme de irigaţie, mărturii ale unei agriculturi înfloritoare? Unii specialişti
consideră că au dat, în sfârşit, peste urmele legendarului stat al haramanţilor, despre care Herodot scria
că trăiau la sud-est de Egipt, într-o ţară bogată, care evita orice contact cu alte popoare. Hararnanţii ar
fi cioplit în stâncă măreţele ziduri şi fortăreţe ale cărei ruine au fost găsite în vecinătatea cimitirului cu
morminte piramidale. Arheologii nu pot încă să răspundă cu certitudine la această întrebare. Cu atât
mai enigmatice par rămăşiţele unei vieţi îmbelşugate în locuri unde râurile au secat, pădurile au pierit
sufocate de arşiţă iar animalele s-au refugiat spre sud încă de acum 5000 de ani.
MOHENJO-DARO
Pe malul apusean al Indusului, în actualul Pakistan, au fost descoperite între anii 1922 şi 1925 ruinele
unui oraş antic Mohenjo Daro – „Lăcaşul Morţilor”. Aceste ruine ne oferă imaginea unui oraş mare,
cu o civilizatie superioară care a avut epoca ei de strălucire cu 4500 de ani în urmă. Este cel mai vechi
oras scos la iveală de arheologi care judecând după ruine, ar fi avut 70000 de locuitori. Casele din
cărămizi, cu două sau mai multe etaje, aveau temelii deosebit de puternice. Fiecare casă avea o
bucătărie cu cuptor, o odaie de baie şi un closet.

Cele mai mari construcţii din Mohenjo-Daro erau: hambarul de grâne – o construcţie lungă de 66 m –
şi o mare baie publică încălzită cu aer cald şi prevăzută cu băi de aburi şi bazin de înot. Numărul
fântânilor din oraş, marile conducte de apă şi sistemul de canalizare trebuia să fi fost până la
ascensiunea Romei unice în lume. Mohenjo-Daro este şi el o enigmă. Scrierea cu ajutorul ideogramelor
pe care locuitorii lor ne-au lăsat-o moştenire, nu au fost nici până astăzi descifrată. Nicio relatare, nicio
legendă nu ne dă informaţii despre viaţa şi dispariţia oraşului. Nu ştim nici măcar cum se numea atunci
când exista, fiindcă Mohenjo-Daro „Lăcaşul mortilor” este denumirea pe care i-o dau astăzi băştinaşii.

Unii savanţi consideră că scrierea din Mohenjo-Daro şi cea din Insula Pastelui ar avea asemănare. Dar
ce stranie ar fi o civilizatie care s-ar înrudi cu o alta situată peste 16 000 km depărtare?
EFES
Mai multe orașe antice există în Anatolia care de-a lungul istoriei sale a găzduit diferite civilizații.
Efes unul dintre cele mai importante orașe antice din Anatolia se află pe coasta Mării Egee în provincia
Izmir. Orașul a fost populat de-a lungul a 9000 de ani, începând din primele secole ale existenței sale,
în perioada elenistică, romană, bizantină, epoca beylik-urilor (principatelor), și în perioada otomană.
Mai mult decât atât, Efes a fost un important oraș portuar, un centru remarcabil cultural și comercial.
Primele așezări umane pe teritoriul acestui oraș au apărut în perioada neolitică, în epoca uneltelor din
piatră prelucrate, în anii 6000 î. e. n… În cercetările desfășurate în această zonă în ultimii ani au fost
descoperite urmele așezărilor hitiților. În epoca Imperiului Roman orașul - cel mai mare port al
provinciei asiatice - a atins apogeul înfloririi. În 1330 orașul a fost cucerit de turci și a devenit capitala
unui beylik turcesc. Cu timpul, marea s-a retras și Efesul a încetat să fie un oraș portuar important.
Astăzi Efesul este un oraș antic ruinele căruia alături de localitatea Selçuk atrag mii de turiști în
fiecare an. Săpăturile arheologice și lucrările de reconstrucție s-au desfășurat aici timp de mai mulți
ani.

Efesul găzduiește simboluri care aruncă lumină asupra culturii urbane remarcabile, realizărilor în
arhitectură și religiei din diferite perioade. Cel mai important dintre aceste simboluri este templul
zeiței Artemis considerat una din cele șapte minuni ale lumii.
Orașul prezintă o importanță deosebită pentru creștini deoarece se consideră că unul dintre apostolii
lui Iisus, Ioan a scris aici Evanghelia iar mama lui Iisus Hristos și-a petrecut aici ultimii ani din viață.

În prezent casa Fecioarei Maria, Bazilica construită pe mormântul Sfântului apostol Ioan și biserica
Mariei se consideră drept un loc de pelerinaj pentru creștini. Din acest motiv orașul vechi atrage mulți
vizitatori din lumea Creștină.

Efesul vă invită să călătoriți în lumea antică și să vedeți cum au trăit oamenii cu sute de ani în urmă.
SMIRNA
Vechile mituri leagă Smirna de amazoane, de lelegi, lidieni, de Tantal și de stabilirea etruscilor,
originari din Asia Mică, în Italia. Numele orașului provine de la amazoana Smyrni. Se crede că la baza
trimiterilor istorice la amazoanele din Asia Mică ar sta confuzia făcută de primii coloniști greci ai
regiunii în ceea ce privește îmbrăcămintea hitiților. Mitul potrivit căruia Smirna se dorește a fi orașul-
reședință al lui Tantal, cel care a atacat Troia-Ilium [gr. Ίlion] nu pare să aibă o atestare istorică, din
moment ce tradiția locală amintea de cetatea lui Tantal ca fiind situată mai spre vest, pe coasta
muntelui Sípylos. Mai mult decât atât, vechea Smirnă descoperită în urma săpăturilor realizate de
Institutul Britanic de Arheologie din Atena și de Universitatea din Ankara, sub conducerea lui John
Cook și Ekrem Akurgal între 1948 – 1951, respectiv 1966 – 1993, nu reprezenta decât o așezare de
mici dimensiuni în comparație cu Troia.

Săpăturile sistematice din periferia Smirnei, mai els cele din suburbia Bayrakli, au scos la iveală faze
diferite de locuire, începând din mileniul 3 î.Hr. și ajungând până în epoca clasică. Așezarea, datând
din mileniul 2 î.Hr., a avut legături atât cu civilizațiile din bazinul Mării Egee, cât și cu cele din platoul
central anatolian. Se fac încă cercetări asupra denumirii sub care aceasta era eventual amintită în
arhivele hitite și legătura pe care este posibil să o fi avut cu cele două basoreliefuri hitite localizate la
câțiva kilometri de regiunea centrală.Potrivit obiectelor de ceramică descoperite, în jurul anului 1000
î.Hr. se stabilesc în regiune coloniștii eolieni.

În secolul al IX-lea î.Hr. așezarea va fi fortificată cu un zid puternic și va intra într-o fază de dezvoltare,
numărând în secolul al VIII-lea î.Hr. aproximativ 450 de locuințe. Herodot amintește de cucerirea
orașului de către colofonieni și de transformarea sa treptată în oraș ionian. În această perioadă locuitorii
au legături comerciale cu insulele Hios și Lesbos (importul de vin), respectiv cu Corintul și Atena
(ceramica protocorintică și ceramica de tip Dipylon). În secolul al VII-lea planul orașului se modifică,
date fiind lucrările de mărire a templului zeiței Atena, prilej cu care orașul se va extinde, la rândul său,
pe coasta învecinată. Templul Atenei datează cca. din anul 700 î.Hr. și este considerat a fi unul dintre
cele mai vechi temple grecești din Asia Mică.
 Ruinele Smirnei antice – în Agora

Smirna nu s-a distins prin întemeierea de colonii, fiind mai curând un oraș agrar, de mai mici
dimensiuni în comparație cu orașul învecinat Kymi și cu cele ionice, de mai mare întindere, Efes,
Erythré și Milet. Prima fază de locuire a Smirnei s-a încheiat în jurul anului 600 î.Hr., odată cu
asedierea sa de către regele Alytáttis din Lidia. Herodot descrie modul în care s-au apărat locuitorii
Smirnei, apărare de altfel cântată și de Mimnermus în imnele sale, în vreme ce armele găsite,
deopotrivă ale lidienilor și smirnenilor, o atestă arheologic.
Douăzeci de ani mai târziu începe repopularea orașului, ce va cunoaște o dezvoltare rapidă, după cum
dovedesc multele și bogatele sarcofage de Klazomenae, folosite în practica înhumării. Noua distrugere
survenită la începutul secolului al V-lea î.Hr. pare să fie legată de neizbânda revoltei ioniene. În
decursul secolului al V-lea î.Hr., Smirna va continua să fie unul dintre cele mai importante porturi din
golful Hermaeos, dar nu va lua parte la alianța dintre Atena și insula Delos [v. Liga de la Delos].
Atestările arheologice dinaintea reîntemeierii Smirnei, ce a avut loc în secolul al IV-lea, arată un oraș
înfloritor și dezmint informația oferită de Strabon, potrivit căreia Smirna „reunea o seamă de așezări
rurale”. Aceste așezări sunt de găsit pe muntele Tmólos, unde se află, totodată, și templul zeiței
Némesis amintit de Pausanias, cu statuile celor trei Grații, sculptate de Boúpalos.

Reîntemeierea orașului în timpul domniei lui Alexandru [cel Mare] ține de o tradiție locală menționată
de Pausanias. Strabon o atribuie, dimpotrivă, lui Antígonos și Lysimach. Cele două tradiții converg
sub premisa că Alexandru a pus la punct un plan de reconstrucție, pus ulterior în practică de succesorii
săi. În orice caz, părăsirea „vechii Smirne” a avut loc în timpul stăpânirii lui Alexandru.

Rescrierea istoriei și a topografiei Smirnei în epoca elenistică și romană este mult mai puternică prin
prisma izvoarelor istorice vechi față de săpăturile arheologice aferente unui oraș ce a cunoscut o
dezvoltare extrem de rapidă. Singurele săpături efectuate au avut loc în anul 1930 la sud de muntele
Págos, prilej cu care au fost descoperite piața publică (agorá) și templul lui Zeus. Smirna ajunsese să
aibă o populație de 100.000 de locuitori, întinzându-se pe coasta muntelui Págos, mai spre vest, în
regiunea portului, unde se înălțau templul Marii Mame [Zeița-Mamă], grânarul lui Hadrian și piața
comercială. Cele două artere principale ale orașului, placate cu piatră, erau Hierá Hodós (Calea Sfântă)
și Hrysós Hodós (Calea de Aur), orientate pe axa est-vest. Orașul era apărat de zidurile ridicate în
timpul lui Lysimach, având trei porți de intrare și acropola pe coasta sudică a muntelui Págos.
Fragmentar, zidul s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, în acord cu relatările călătorilor apuseni ce
au trecut prin aceste locuri. Câteva fragmente din teatrul ce datează din secolul al II-lea d.Hr. s-au
păstrat chiar până în anii ’50 pe coasta nord-vestică a muntelui Págos. Pe baza puținelor informații
puse la dispoziție de cercetări, s-a stabilit că acesta avea o capacitate de 16.000 de locuri.

În epoca bizantină, Smirna a devenit cel mai important port de pe coastele de vest ale Asiei Mici, după
închiderea accesului maritim în Efes și în Milet prin aluviunile aduse de râurile Kayster [gr. Káystros]
și Méandros. În ciuda refacerii zidurilor de către Arcadie și Heraclius, arabii conduși de Muawiya au
jefuit orașul în anul 654 și l-au cucerit în 672/3. Constantin Porfirogenetul îl amintește ca oraș
circumscris themei Thrakésion și reședință a themei Sámos. Orașul s-a aflat până în 1097 sub
stăpânirea emirului selgiucid Çaka, care a condus o serie de invazii pe coastele și insulele învecinate.
Edificiile de fortificație ale Smirnei erau acropola, situată pe coasta muntelui Págos, care a fost
refăcută în timpul domniei lui Ioan Comnenul (1118-1143), „vechiul castru al Smirnei” și „fortul
Sfântul Petru” care apăra zona portuară.
Smirna – Poarta cetăţii bizantine
Orașul a fost cucerit de turci în timpul emiratului de Aydın, în anul 1317. În 1344, flota cavalerilor
ioaniți [Hospitallers, ospitalieri], a Veneției și a Ciprului recucerește orașul, asupra căruia își va
menține stăpânirea până la distrugerea sa de către Timur Lenk, în 1402. Mihail Dukas descrie cu
groază acest episod din istoria Smirnei: „Îndată după cucerirea acropolei, toți captivii, de ordinul
câtorva mii cu tot cu femei și copii, au fost adunați într-un loc și conduși în fața lui Timur Lenk, care
a dispus să li se taie capul tuturor. A construit, totodată, un turn, zidit din pietre și din capetele tăiate
… așa încât fețele tuturor să fie îndreptate spre partea dinafară. Niciodată nu le-a mai fost dat
oamenilor să vadă o batjocorire păgână atât de groaznică și de crudă” (Mihail Dukas,
Byzantinotourkiki Istoria, XVII, 4 traducere de Vr. Karalís). Abia după mulți ani Smirna își va reveni
de pe urma acestei grozăvii.
PERGAM
 Pe o înălţime golaşă din nord–vestul Asiei Mici, la o depărtare de 25 kilometri de ţărmul Mării
Egee, străjuieşte un oraş mort, cu o citadelă aruncată spre cer. Acolo a înflorit, una dintre gloriile
civilizaţiei antice mediteraneene, oraşul Pergam. Aşezat aproximativ la jumătatea distanţei dintre
bătrâna Troie (la nord) şi strălucitorul Efes (la sud) Pergamul şi-a făcut loc în istorie în jurul secolului
7 a. Ch.. O serie de legende pline de imaginaţie caută să-i dea nume şi identitate în perioada preistorică,
pierdută în adâncul vremurilor.
Oraşul s-a numit Pergamon, sau Pergamos, în limba greacă şi Pergamum, sau Pergamus, în limba
latină. Rădăcinile lingvistice ,,Perg” sau ,,Berg” şi ,,Ama” s-au regăsit în limbile vechi anatoliene.
,,Perg” desemnează noţiunea de citadelă.
In zonă au existat multe mituri privind fondarea şi numele Pergamului. După unul din mituri
Pergamos, fiul mai tânăr al Andromacăi şi al lui Neoptolemos, dorind să întemeieze un stat în Asia
Mică, a intrat în conflict cu Arios, regele Teutraniei. L-a ucis pe rege şi a dat numele său oraşului.
Conform altui mit, dinaştii vecini au profitat de moartea regelui Telephos al Teutraniei, atacând
pe moştenitorul tronului, Euriplos. Acela a chemat în ajutor pe prietenul Pergamos, care a contribuit
la victorie împreună cu tovarăşii săi. După victorie, noul rege a fondat două oraşe numite: Pergamos
şi Griteion.
Analizând cele două mituri rezultă că numele oraşului provine de la Pergamos. După cele relatate
de Pausanias (scriitor şi călător grec, 11–180 d. Ch.) mormântul Andromacăi, mama lui Pergamos se
găsea, în timpul său, la sud de drumul spre Soma, iar locul se numea Andromachion.
Pe renumitul altar al lui Zeus din Pergam se află săpată în piatră povestea mitică a fondatorului
legendar Telephos. (Resturile arheologice ale altarului se află perfect reconstituite în muzeul
Pergamon din Berlin)
Inceputurile săpate în legende au aparţinut unor populaţii anatoliene aşezate pe acele locuri,
populaţii ce s-au amestecat ulterior, într-o proporţie din ce în ce mai mare, cu populaţii greceşti
imigrate din Arcadia Peloponezului. Urmaşii culturii miceniene veneau în valuri pe coastele Asiei
Mici, urmând o tendinţă milenară începută de ionieni. Cultura şi civilizaţia greacă continentală se
contopea cu cea asiatică pentru a da naştere unei culturi noi, viguroase, strălucitoare prin amestec şi
sinteză.
Teritoriul Pergamului, udat de râul Kaikos aparţinea în secolul 6 a. Ch. Regatului Lidiei, regat
ce a căzut curând, în 546 a. Ch., sub călcâiul Imperiului Persiei, condus de regele Cyrus cel Mare.
Prima consemnare a existenţei Pergamului se regăseşte în scrierile lui Xenofon, scriitor şi istoric
grec (430 – 350 a. Ch.) care a vizitat oraşul în 399 a. Ch. Xenofon participase, ca mercenar în armata
greacă ,,a celor zace mii”, la expediţia din interiorul statului persan, expediţie condusă de spartanul
Clearhos (în 401 a. Ch.). Armata lui Clearhos sprijinise pe unul dintre pretendenţii la tronul Persiei.
Mercenarii greci au trăit o adevărată epopee pe drumul de întoarcere spre Grecia, urmăriţi de
persanii învingători, prin ţinuturi sterpe şi ostile.
Stăpânirea satrapilor persani asupra Pergamului şi a Asiei Mici a durat 212 ani. In anul 334 a.
Ch. Alexandru Macedon a trecut Dardanelele spre posesiunile persane, începând una dintre cele mai
strălucitoare şi mai bizare aventuri ale istoriei. Se năştea o lume nouă în răsăritul Mării Mediterane,
până la fruntariile Indiei, lumea elenistică. O nouă civilizaţie a fost purtată în vârful lancei lui
Alexandru cel Mare şi a dăinuit apăsată de vigoarea săbiilor diadohilor săi.
In trecerea sa meteorică prin Asia Mică spre mirificul Orient, Alexandru a intuit importanţa
strategică a citadelei de la Pergam, aşa că a încredinţat-o unei persoane devotate, Barsina, văduva
generalului Memnon.
 Moartea marelui cuceritor în 323 a. Ch. în Babilon, pe malurile arse de soare ale Eufratului, a
lăsat nerezolvată succesiunea vastului imperiu cucerit.
S-a dezlănţuit un şir lung de războaie crâncene între diadohii (generalii) armatei greco–
macedonene. Fiecare dorea să-şi adjudece coroana marelui dispărut sau, cel puţin, o parte cât mai
mare din trupul imperiului încă efemer şi nedezmeticit.
Diadohul Lysimah (Lysimachos) a obţinut partea de apus şi de sud a Asiei Mici. Remarcând, la
rândul său, calităţile militare ale Pergamului a hotărât să-şi depoziteze acolo imensul tezaur, evaluat
la 9.000 de talenţi în aur. Paza tezaurului a atribuit-o lui Filetairos (Philetairos), unul dintre ofiţerii săi
de încredere, fiul unei dansatoare din Paflagonia (regiune din nordul Asiei Mici, pe malurile Pontului
Euxin).
Războaiele dintre diadohi au luat sfârşit în anul 301 a.Ch., la două decenii după moartea lui
Alexandru cel Mare, dar pacea nu s-a respectat mult timp. Disensiunile erau căutate cu lumânarea
pentru noi reîmpărţiri de teritorii.
Filetairos a urmărit cu atenţie evoluţia evenimentelor şi faptele suveranului său Lysimah, în
special. Intrigi şi crime din palatul lui Lysimah au declanşat un război cu regatul helenistic vecin al lui
Seleucos. Filetairos îşi luase măsuri de precauţie pentru a avea relaţii bune şi cu inamicul Seleucos
nefiind prea scrupulos în credinţă faţă de Lysimah.
Evenimentele au evoluat rapid. Lysimah şi-a pierdut viaţa în bătălia de la Kurupedion (lângă
Sardes, fosta capitală a Lydiei) în 283 a. Ch. Filetairos, cu viclenie, nu şi-a respectat promisiunile de
supunere nici faţă de Seleucos, rămânând stăpânitorul Pergamului şi al tezaurului imens al diadohului
Lysimah. A profitat cu abilitate de toate momentele favorabile, de toate cunoştiinţele ce puteau fi
cumpărate şi mai ales faptul că Regatul Seleucid era preocupat la frontierele orientale.
Filetairos a stăpânit Pergamul între 283–263 a.Ch. în calitate de simplu dinast. Bogăţia i-a permis
să facă unele achiziţii teritoriale şi să pătrundă în viaţa statelor şi oraşelor vecine, pe calea ajutoarelor
băneşti sau militare. Numele său a trecut Marea Egee până în Grecia continentală, bucurându-se de
respect şi admiraţie.
Prin Filetairos s-a născut singura dinastie a Pergamului, dinastie care l-a stăpânit în stare de
independenţă şi l-a ridicat pe trepte înalte de cultură, civilizaţie şi bogăţie. Incepând cu el, oraşul s-a
extins, etapă cu etapă spre poalele înălţimii pe care era aşezat, iar Acropolisul şi-a început îmbogăţirea
edilitară.
In afara lui Filetairos, dinastia a cuprins încă cinci urmaşi, simpli dinaşti sau regi, cu domnii
lungi, aflate sub semnul prosperităţii, al dezvoltării constructive, teritoriale, ştiinţifice, culturale şi
diplomatice. Succesorii lui Filetairos au avut calităţi remarcabile de conducători civili şi militari,
alături de o înclinaţie excepţională spre ştiinţe, cultură şi spre oameni talentaţi.
Această dinastie a ,,Attalizilor” a avut următoarea succesiune: Filetairos 283–263 a.Ch.,
Eumenes I-ul 263–241 a.Ch., Attalos I-ul 24–197 a.Ch., Eumenes al II-lea 197–159 a.Ch., Attalos al
II-lea 159–138 a.Ch. şi Attalos al III-lea 138–133 a.Ch. De numele fiecăruia sunt legate fapte de arme
şi alianţe ce au crescut prestigiul regatului spre interiorul Asiei Mici, spre nord, spre insulele egeene
şi chiar spre Tracia. Principalii adversari s-au dovedit barbarii de origine celtă, numiţi galaţi şi statul
Seleucid. In timpul domniei regelui Eumenes al II-lea, în tabăra seleucidă, la curtea lui Antiochus al
III-lea ,,cel Mare” a fost găzduit, pentru un timp, marele general cartaginez Hannibal. Ulterior acesta
s-a aflat şi la curtea regelui Bithyniei, Prusias I-ul. Conducând flota acestuia, Hannibal a administrat
o drastică înfrângere navală Pergamului, în anul 184 a.Ch. Pe plan politic şi militar toţi dinaştii şi regii
Pergamului s-au apropiat continuu de Roma, puterea statală în creştere ce venea dinspre occident.
Pentru a păstra alianţa cu Roma, armatele Pergamului au luptat, de multe ori departe de ţară, pe
teritoriul grecesc continental, în special împotriva regilor macedoneni.
Succesiv, toţi dinaştii şi regii attalizi au strălucit prin dorinţa de mărire şi înflorire a capitalei lor,
prin atracţia constantă şi devotată faţă de ştiinţa şi cultură, prin fapte măreţe de mecenat şi prin propriile
preocupări pentru ştiinţele naturale.
Primul care şi-a însuşit diadema şi titlul de rege a fost Attalos I-ul.
Toţi componenţii dinastiei au contribuit, cu sârguinţă, la transformarea Pergamului într-o
capitală culturală de primă mărime, în lumea antică de substanţă elenistică. Dinastia attalizilor s-a
dovedit o dinastie tânără şi viguroasă.
ÎInainte de a domni, atât Attalos al II-lea cât şi Attalos al III-lea au vizitat şi au trăit un timp la
Roma, în calitate de ambasadori, sau de moştenitori, ai unui tron aliat. Tendinţa de expansiune
teritorială a Romei a găsit la regii Pergamului terenul dorit şi trambulina de salt spre Asia Mică.
Ultimul rege din dinastie, Attalos al III-lea, a domnit ca un tiran numai 5 ani, iar după moartea
lui subită s-a găsit testamentul prin care lăsa regatul ca ,,moştenire întregului popor roman”.
Testamentul denotă că, fără a-şi aştepta o moarte iminentă (a murit de insolaţie) se hotărâse de mult
să cedeze regatul către acea putere pe care o admira, sau căreia îi făcuse unele promisiuni. De altfel
acest ultim descendent al ilustrei dinastii nu s-a ocupat aproape deloc de conducerea statului,
transferând treburile statului unor apropiaţi ai curţii regale. El s-a dedicat numai cercetărilor botanice
şi agricole, producerii de medicamente, de otrăvuri şi antidoturi de origine vegetală.
Aristonicos, un bastard al familiei regale, a încercat să se opună dominaţiei romane. El a răsculat
populaţia, reuşind să respingă o primă intervenţie militară romană, în anul 131 a.Ch. In cea de-a doua
confruntare, în anul următor, 132 a.Ch., a fost înfrânt, făcut prizonier, transferat la Roma şi condamnat
la moarte din ordinul Senatului. Regatul Pergamului devenea provincia ,,Asia propria”.
Astfel, începând cu anul 129 a.Ch. a încetat pentru totdeauna independenţa Pergamului. A urmat
o jumătate de mileniu de dominaţie romană, până în 395 d.Ch. când Imperiul Roman s-a scindat,
definitiv, în două părţi, apoi aproape nouă sute de ani de stăpânire creştină bizantină, până în jurul
anului 1300 d.Ch. Declinul lent, cu unele întreruperi, care a durat aproape un mileniu şi jumătate a
luat sfârşit în epoca de ocupaţie turcă definitivă. Vechiul Pergam, părăsit pe înălţimea sa solitară, a
rămas să privească nostalgic spre o nouă aşezare prozaică de agricultori din câmpia de la poalele sale,
câmpia mănoasă a râului Kaikos.
Vechiul şi strălucitorul Pergam dispăruse, devenise amintire îndepărtată şi fără valoare pentru
cuceritorii turci.
Pe trupul său timpul a adus paşii lui Alexandru Macedon, ai lui Marcus Antonius, ai împăraţilor
romani Octavianus Augustus, Traianus, Hadrianus, Marcus Aurelius, Caracalla, Theodosius cel Mare,
ai unor împărătese, senatori şi generali romani, ai împăraţilor bizantini Filippikos Bardanes, Leon al
III-lea, Alexis I-ul Comnen, Ioan Comnen, Manuel Comnen, Issac al II-lea Anghelos, Teodor Laskaris,
Mihail al VIII-lea, ai şeicilor arabi, ai sultanilor turci selciukizi, nomazi sau sedentari, ai lui Osman I-
ul întemeietorul de dinastie ottomană, ai lui Orhan Gazi, Timur Lenk, ai împăratului german Frederic
Barbarossa, în cea de-a treia cruciadă, ai generalilor, prinţilor, clericilor şi comercianţilor din
nenumăratele seminţii.
Trupul strălucitor al Pergamului antic s-a bucurat de erudiţia, priceperea şi braţele unei pleiade
de oameni de talent şi de ştiinţă, care i-au îmbogăţit imaginea şi moştenirea, oameni ce au devenit
totodată superlative culturale ale antichităţii – retorul Apollodor, medicul Galenus, scriitorul şi
istoricul Xenofon, geograful şi istoricul Strabon, scriitorul Plutarh, istoricul Rythias, filozoful
Menandsos, sculptorii Epigonos, Phyromachios, Stratonicos şi Antigonos, mozaicarul Hephaistion,
oratorul Aristeidos, o mulţime de medici vestiţi, călătorul şi scriitorul arab Ibn Butata, etc.
O pleiadă de sculptori şi arhitecţi au format renumita şcoală a Pergamului, începând cu domnia
lui Attalos I-ul. La trecerea sub dominaţia romană majoritatea sculptorilor din Pergam s-au mutat spre
centrul Anatoliei, la Aphrodisias, unde au reînnodat firul tradiţiei, întemeind o nouă şcoală de renume.
Prima suferinţă şi dezonoare a Pergamului, pe calea declinului a început în anul 41 a.Ch., când
triumvirul Marcus Antonius, răspunzător de partea estică a Imperiului Roman, a făcut cadou magnifica
bibliotecă a oraşului reginei Cleopotra a VII-a a Egiptului. Pe această cale dorea să câştige inima şi
încrederea celebrei urmaşe a Ptolomeilor şi să răscumpere, parţial, vina romană pentru dispariţia
renumitei biblioteci a Alexandriei. Anterior, în iarna dintre anii 48–47 a.Ch., marele Caesar s-a găsit în
Egipt alături de aceeaşi Cleopatra. In urma unor confruntări dintre armatele romane şi egiptene în
interiorul Alexandriei, inegalabila bibliotecă antică a luat foc. Conform relatărilor antice ea deţinea peste
900.000 de volume (sub formă de suluri de papirus) care înmagazinau informaţii inestimabile din şi
despre toate ştiinţele şi ţările lumii.
Pierderea bibliotecii nu a însemnat, pentru Pergam, pierderea calităţii de metropolă
mediteraneană a ştiinţelor şi artelor. Sub dominaţia romană, oraşul a cunoscut chiar perioade de
înflorire sub aspectul cultural, dar nu a mai atins perioada de acumulări magnifice din timpul
conducerii elenistice.
Somnul secular al Pergamului îngropat şi aproape uitat, l-a întrerupt în secolul trecut de inginerul
german, constructor de căi ferate, Karl Humann. In perioada anilor 1865–1875, lucrând la o cale ferată
ce avea un punct terminus în apropierea Pergamului, a vizitat citadela şi a executat primele săpături.
Descoperind o friză de la celebrul altar al lui Zeus, el a trimis-o la Berlin. De acolo a primit imediat
tot sprijinul ştiinţific, material, şi diplomatic pentru continuarea lucrărilor. Prima etapă a săpăturilor s-
a încheiat în 1886 şi s-a dovedit deosebit de fructuoasă. Dezinteresul guvernului turc a permis ca
tezaurul arheologic de frize, statui şi coloane să ia drumul Germaniei, unde s-a organizat cu ele celebrul
muzeu ,,Pergamon” din Berlin. Astăzi, după mai bine de un secol decopertările arheologice sunt
departe de a se finaliza, dar la lumina zilei au apărut mărturii inestimabile de civilizaţie şi artă antică.
Vestigiile marelui Pergam dispărut se află repartizate pe trei amplasamente distincte, fiecare
purtând, în tăcerea pietrei şi a cărămizii, mulţime de iluzii, dorinţe sau nenorociri, fiecare reprezentând
vise de nemurire pentru semenii ce le-au populat în urmă cu două milenii şi jumătate.
Primul şi cel mai întins areal de vestigii este reprezentat de însuşi străvechiul Pergam, cu
Acropolisul agăţat pe vârful colinei de 335 metri altitudine, aproape de cer şi cu construcţiile publice,
sau de locuinţe, coborând pe pantele terasate. Cel de-al doilea corp al Pergamului antic este Aselepion-
ul, întins la poalele înălţimii, în câmpia Kaikos-ului şi dincolo de zidurile de apărare. Aselepion-ul
(denumirea vine de la numele zeului medicinei Aselepios) a fost o aşezare independentă cu caracter
de sanatoriu, cu o viaţă complect izolată de tumultul oraşului capitală.
Nu departe, spre vest, tot în câmpia aluvionară a râului, se ridică cel de-al treilea vestigiu
impresionant, aşa-numitul Seraplion (curtea roşie), locaş de cult măreţ ce depăşeşte orice edificiu
roman ridicat pe pământul Asiei Mici.
Pergamul a lăsat omenirii o zestre impresionantă ce etalează un nivel de civilizaţie, de talent şi
artă impresionant, constituind motiv de mândrie pentru omul ce trece în mileniul al III-lea după
Christos dar şi motiv de profundă meditaţie.
Biblioteca Pergamului

Deşi nu reprezintă vestigiul cel mai prestigios al Acropolisului oraşului, biblioteca este unul din
obiectivele de care se leagă prestigiul lui mondial.
Ridicată de regele Attalos I-ul (241–197 a.Ch.), biblioteca a cunoscut cea mai mare dotare şi
îmbogăţire sub urmaşul acestuia, Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.), care a dorit cu ardoare să o ridice
la nivelul mondial al acelor timpuri, prin achiziţionarea unui număr imens de lucrări şi prin adăugarea
tuturor lucrărilor puse la dispoziţie de savanţii pe care-i atrăsese la Pergam.
Biblioteca era amplasată în centrul citadelei lângă Stoa de nord a sanctuarului zeiţei Atena.
Accesul spre sălile de depozitare a volumelor şi spre sala de lectură se realiza pe la primul sau al doilea
etaj. Deţinea săli mai mici şi săli mai mari, în număr de nouă. Cea mai mare sală, cu dimensiunile
impresionante de 13 x 16 m, a servit drept sală de lectură principală. Volumele, în marea lor majoritate
sub formă de suluri se aflau aşezate pe etajere de lemn. Zidurile păstrează încă găurile de fixare ale
etajerelor.
Zidurile exterioare ale bibliotecii erau duble, păstrând între ele un spaţiu de circa 50 cm, spaţiu
necesar ventilării şi păstrării în bună stare a volumelor. La rândul lor etajerele nu erau lipite de ziduri
şi nici între ele, fapt menit să apere de umiditate întregul patrimoniu.
Spre zidul de nord al sălii de lectură, pe un soclu era aşezată statuia zeiţei Atena Partenos, statuie
realizată ca o copie redusă a statuii lui Fidias (Phidias) de pe Acropolisul Atenei.
 In anul 41 a.Ch. când patrimoniul bibliotecii a luat drumul Egiptului, sursele antice au precizat
existenţa a 200.000 de volume. Aceasta se întâmpla la 200 de ani de la moartea lui Eumenes al II-lea
şi după o lungă perioadă de dominaţie străină romană, timp în care biblioteca nu numai că nu s-a mai
îmbogăţit dar, desigur, a suportat numeroase pierderi. Pierderile s-au putut datora deteriorării naturale
şi lipsei de grijă pentru recondiţionare sau recopiere, dar s-au putut datora şi altor cauze de natură
subiectivă.
Gândind cât de lungi sunt două secole care trec peste cărţile moderne putem aprecia ce pierderi
putea suporta biblioteca Pergamului, bibliotecă care nu se mai afla în grija unui stat independent sau
a unui suveran. Se poate presupune, în concluzie, că în momentul ei de apogeu, biblioteca Pergamului
a deţinut o cantitate mult superioară de volume.
O asemenea cantitate de volume nu se putea conserva numai, strict, în sălile bibliotecii. Au
trebuit ridicate numeroase clădiri anexe cu caracter de depozit.
Regele Eumenes al II-lea, care a atras mulţime de oameni de ştiinţă şi cultură la Pergam, a făcut
din marea bibliotecă un centru academic, care a intrat repede în concurenţă cu cel din Alexandria
Ptolomeilor.
Concurenţa dintre cele două mari centre de cultură elenistică s-a acutizat implicând intervenţia
statelor respective. Confruntarea făţişă s-a declanşat odată cu concurenţa pentru achiziţionarea unor
lucrări unicat de mare valoare.
Conform celor relatate de Strabon, cărţile lui Aristotel şi Theophrastes au fost conservate de
Neleus. Cărţile, căutate atât de Pergam cât şi de Alexandria, au fost cumpărate de Pergam de la
moştenitorii lui Neleus.
 Ca represalii dar şi ca măsură cu bătaie lungă, Egiptul a interzis exportul de papirus către Pergam.
La acea dată în această parte a lumii singurul suport de scriere a unor cărţi era papirusul, iar singurul
furnizor Egiptul. Pe această cale Pergamul era împiedicat să-şi îmbogăţească biblioteca care se mărea
atât prin scrieri noi, cât şi prin copieri de lucrări vechi.
Salvarea a venit din partea unui meseriaş artizan, pe nume Krates, originar din Sardes (fosta
capitală a Lydiei). Acela a inventat un sortiment de ,,hârtie” din piele de capră. Astfel, criza de ,,hârtie”
din Pergam s-a înlăturat.
Acel nou suport pentru scriere, datorită lansării lui spre folosinţă la Pergam, a primit supranumele
de ,,Pergament” sau ,,charta Pergamena”.
Pergamentul era mult mai puţin perisabil şi mai rezistent decât papirusul. Cele două produse
necesare scrisului s-au confruntat ulterior pe piaţa mediteraneană şi mai ales la Roma. Pergamentul a
ieşit învingător datorită calităţilor sale. Un număr imens de lucrări, de opere ale epocii clasice ale
antichităţii şi ale evului mediu au fost scrise şi multiplicate pe pergament.
Biblioteca împodobită, în sălile sale, cu lucrări sculpturale, avea şi un caracter de muzeu. Alături
de statuia Atenei Partenos se mai cunoaşte existenţa unei statui de bronz a lui Homer şi una de marmură
a poetei Sapho, dar mărturiile scrise vorbesc de o mulţime de alte opere de artă.
Tezaurul de ştiinţă şi cultură al bibliotecii Pergamului, transferat la Alexandria, a pierit în
incendiul final provocat de cuceritorii arabi în secolul al VII-lea după Christos.
Cu toată pierderea bibliotecii până la sfârşitul evului antic, Pergamul şi-a păstrat caracterul de
centru al ştiinţelor şi învăţământului.
Altarul lui Zeus

Un alt monument emblematic al Pergamului, cu o arhitectură de concepţie aparte şi cu o execuţie

de cea mai înaltă calitate, este altarul dedicat stăpânitorului atotputernic al Olimpului.
Ridicarea monumentului s-a început din iniţiativa regelui Attalos I-ul (241–197 a.Ch), iar
finalizarea, sub o formă îmbogăţită ornamental, i-a revenit lui Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.).
Acesta din urmă a transformat construcţia în simbol al victoriilor sale asupra galaţilor (triburi barbare
de origine celtă infiltrate în Asia Mică încă din anul 278 a.Ch.).
Altarul lui Zeus de la Pergam s-a bucurat de contribuţia celor mai renumiţi sculptori ai epocii
elenistice şi a devenit o bijuterie a creaţiei umane, un edificiu luxuriant ornamentat, grandios prin
calităţile sale arhitectonice şi mai ales sculpturale.
A fost plasat pe o platformă amenajată special pe panta naturală a muntelui. Platforma se găsea
pe partea de vest a citadelei, cu 25 de metri mai jos decât sanctuarul, mai vechi, al zeiţei Atena.
Edificiul se înalţa de la sol pe un krepis (postament) cu cinci trepte. Dimensiunile sale erau de
36,44 x 34,20 metri, având intrarea amplă de acces înspre vest. Planul general al construcţiei putea fi
asemănat cu cel al unei potcoave. Partea din faţă, cea de acces, (spre vest) constituia deschiderea
potcoavei şi era prevăzută cu o scară largă cu 20 de trepte. Scara ducea la etajul altarului.
Pe verticală monumentul prezenta două nivele. Nivelul de jos (echivalent parterului), construit
masiv, era înconjurat perimetrul de 120 de metri de frize executate în alto – relief. Nivelul superior,
graţios şi aerat se compunea din colonade, în stil ionic, pe toate laturile. Colonadele înconjurau
sanctuarul atât pe exterior cât şi pe interior. Sus, la capătul celor 20 de trepte largi, se trecea pe sub o
dublă colonadă, ce forma un larg portic şi se pătrundea în curtea interioară a altarului, locul destinat
sacrificărilor supreme. Curtea sacrificiilor avea formă dreptunghiulară, ocupând centrul planului de
potcoavă şi era înconjurată de colonade interioare. Zidurile de sub colonade erau şi ele placate cu frize
în basorelief.
Marea friză ce înconjura parterul Altarului lui Zeus avea ca subiect ,,Gigantomahia” – adică
lupta zeilor cu giganţii şi omorârea lor. Cei 120 de metri de friză au înălţimea de 2,30 metri şi poartă,
săpat pe fiecare placă, numele executantului. Pe fiecare latură a edificiului sunt tratate scene din lupta
legendară dintre două forţe supranaturale, într-o mişcare narativă continuă. Personajele Olimpului, ca
şi giganţii, sunt bine individualizate şi bine conturate fizic şi emblematic.
Dantelăria fascinantă a frizei, naraţiune captivantă săpată în marmură, apare covârşitoare, lăsând
pe privitor înmărmurit în faţa măiestriei sculpturale şi de concepţie. Altarul în sine, împreună cu marea
lui friză pot fi considerat drept o minune a lumii antice, un superlativ al geniului şi talentului uman.
Pe pereţii curţii superioare a altarului, sub colonade, se află altă friză ce povestea viaţa lui
Telephos, întemeietorul legendar al Pergamului.
Toate colonadele (porticurile) de la etajul marelui altar erau decorate, între coloane, cu statui
lucrate în marmură albă, astfel că de la distanţă edificiul părea o dantelărie fină, executată în marmură.
Mărturiile scrise atestă că sacrificiile aveau loc jos în faţa altarului, după care jertfa era dusă în
curtea centrală şi superioară a altarului, unde era continuat sacrificiul prin ardere. Femeile aveau acces
numai la prima fază a sacrificiului şi nu li se permitea accesul în partea superioară a altarului.
Echipele germane ce au lucrat la decopertarea Altarului din Pergam, între anii 1878–1890, au
adunat un material imens care a permis reconstituirea parţială a altarului în muzeul de la Berlin, muzeu
numit ,,Pergamon”–aşa cum am mai arătat.
Acum de pe platforma fostului altar priveşte apusurile o simplă movilă de piatră, golaşă şi parcă
stingheră. Movila este tot ce a mai rămas din inegalabilul altar. Trei copaci cu coroană globulară
străjuiesc locul ca pe un mormânt. Oamenii moderni au desăvârşit dispariţia splendidului sanctuar
antic.
Momente de lumină

Lumea umbrelor Pergamului unduieşte peste trupul vestigiilor scoase la lumină dar care sunt
încă departe de a-şi etala, pe deplin, toate tainele şi tot trecutul tumultos. Greu se poate ajunge la
sufletul unui oraş dispărut. Lumea veche, a celor trăitori în urmă cu două milenii şi jumătate se poate
numai intui. Trebuie sensibilitate pentru locurile pe care le-au ridicat, admirat şi iubit oamenii de
atunci.
Pentru cei ce vor să zboare cu gândul peste Pergam sau care ar dori să-l cerceteze, se vor trece
în revistă o parte din monumentele ce altă dată îi dădeau nu numai prestanţă dar şi o frumuseţe aparte,
monumente ce etalează imaginea lumii elenistice.
Zidurile de apărare

Datează cel puţin din secolul 5 a.Ch. dar mărturiile primei incinte se află adânc ascunse la baza
şi în interiorul celor ridicate mai târziu. O primă refacere a incintei citadelei a dispus-o întemeietorul
dinastiei, Filetairos (283–263 a.Ch.), întinzându-le puţin spre sud, adică pe creasta muntelui.
Sanctuarul zeiţei Demeter, care exista la acea dată, ocupa o poziţie în afara incintei fortificate.
Prima modificare a traseului zidurilor s-a realizat pe timpul lui Eumenes al II-lea. Zidurile s-au
extins, la sud şi la vest, până la baza înălţimii, înglobând atât Sanctuarul zeiţei Demeter cât şi noul
gimnaziu. Zidurile de apărare aveau o lungime de 4 kilometri, cu turnuri plasate mai ales în punctele
de schimbarea direcţiei. Se apreciază că în acea perioadă (197–159 a.Ch.) populaţia Pergamului
atinsese 150.000 de locuitori. Aproape toată populaţia era concentrată în zona de sus a citadelei. Poarta
principală a oraşului se afla pe panta de sud. Acolo era o curte fortificată, unde asediatorii întâmpinau
prima rezistenţă, la loc strâmt.
In epoca romană, Pergamul s-a întins spre câmpie, coborând pantele, iar în vechea incintă s-a
întreprins un efort constructiv de excepţie, mai ales în epoca de splendoare din timpul împăraţilor
Traianus (98–117 d.Ch.) şi Hadrianus (117–138 d. Ch.). Tot în această perioadă pe pantele abrupte
dinspre vest s-a contribuit un teatru magnific, iar jos un amfiteatru, un stadion şi mai departe,
Serapeion-ul (curtea roşie).
Epoca târzie a dominaţiei romane, a determinat retragerea apărării numai pe Acropolis. S-a
realizat o împrejmuire romană târzie ce a utilizat materialele din vechi construcţii. Această incintă
fortificată o urmărea pe cea a lui Filetairos, cuprinzând la sud Gimnaziul şi Sanctuarul zeiţei Demeter.
 Epoca bizantină târzie a dus o nouă restrângere a zonei apărate de ziduri, ea limitându-se strict
la Acropolis. Zidurile bizantine se pot admira şi astăzi cu amestecul lor specific de piatră şi cărămidă.
In 1333 renumitul călător arab Ibn Butata, în cartea sa de călătorii, se arăta impresionat de soliditatea
citadelei Pergamului.
Turcii selciukizi şi ottomani au folosit, fără modificări, ceea ce au cucerit de la înaintaşi. De
altfel odată cu sosirea lor lumânarea străvechiului oraş antic s-a stins. Un mare cutremur de pământ
din secolul al 17-lea d.Ch. a demolat aproape în totalitate citadela Pergamului şi a gonit orice viaţă
omenească.

Heroon

Este un sanctuar dedicat cultului regilor pământeni, ridicat în onoarea regelui Attalos I-ul (247–
197 a.Ch.) şi a lui Eumenes al II-lea (197–159 a. Ch.). După moarte cei doi regi au fost asimilaţi
semizeilor.
Edificiul cuprindea un peristil central, o sală de cult şi un ansamblu de săli auxiliare. Se afla
amplasat în zona central – sudică a citadelei.
Sanctuarul cuprindea o curte centrală înconjurată de un portic cu coloane de marmură. In partea
din spate a curţii o sală specială avea destinaţia desfăşurării banchetelor ce urmau ceremoniilor de cult.
Sala helenistică de cult avea laturile de 6 x 12 metri, iar spre nord o nişă adăpostea statuia celui
zeificat. In epoca romană sala s-a extins la dimensiunile de 12 x 13 metri, pereţii au fost placaţi cu
marmură iar vis–a–vis de zidul cu nişă s-a construit o platformă. In ziduri s-au săpat mai multe nişe
pentru statui, iar deasupra sălii s-a ridicat încă un etaj, înconjurat la exterior de coloane cu capiteluri
corintice. Astfel sala a luat un aspect de turn înconjurat de o colonadă.
Heroonul are în partea de nord o cisternă de apă, iar alături, spre est, o clădire numită ,,casa
cisternei”. In aceea s-au descoperit numeroase cisterne de apă (puţuri circulare căptuşite cu blocuri de
rocă tare) şi canalizări de apă. Casa aparţinea unui funcţionar al oraşului însărcinat cu aprovizionarea
cu apă a oraşului. Cisternele acumulau apă pentru caz de asediu şi trebuia să aibă permanent o perfectă
puritate.
Vis–a–vis de Heroon, pe un drum cu direcţia nord–vest, se găsea un ansamblu de magazine, cu
încăperi mici şi deschidere spre stradă. Deasupra lor se întindea o galerie cu două nave ce servea unor
utilizări încă necunoscute.
Agora superioară

Agora, piaţa plină de freamăt comercial şi politic al tuturor oraşelor antice de sorginte grecească,
se găseşte amenajată pe o platformă specială, săpată în terenul înclinat ceva mai jos de Altarul lui
Zeus. Pe laturile de nord, est şi sud piaţa era înconjurată de o colonadă dorică, în spatele căreia, ferite
de intemperii, se adăposteau micile magazine centrale ale oraşului.
Condiţiile de teren au obligat, contrar obiceiului, ca agora să capete o formă de L. Spre partea
dinspre vale, datorită diferenţei de nivel, agora se sprijinea pe construcţii ce conţineau spaţii pentru
depozite, necesare magazinelor de deasupra (un fel de pivniţe).
Construcţia Agorei superioare aparţine în totalitate epocii elenistice înfloritoare.
Pe latura vestică a Agorei se găsesc urmele unui templu dedicat zeului comerţului, Hermes.
Templul, construit în secolul 2 a.Ch., este de tip prostil în antis, cu dimensiuni modeste de 12,3 x 6,70
metri. Deşi capitelurile coloanelor erau dorice, unele trăsături ale coloanelor amintesc de stilul ionic.
In faţa templului se găseşte altarul pentru jertfele aduse de locuitori, sau comercianţi în ajunul sau în
zilele unor afaceri bune.
Urmele unui templu cu destinaţie încă necunoscută s-au descoperit în partea de nord a pieţei.
Toată Agora superioară era pavată cu dale de rocă dură, dale ce aveau dimensiunile de 40 x 60
cm. Soliditatea pavajului a permis ca piaţa să nu suporte nici o reparaţie până în evul mediu, adică
aproape o mie de ani. In secolul 8 d.Ch. frumoasele dale au fost scoase până lângă baza zidurilor şi au
fost transportate la Constantinopol, pentru a servi la construirea de ziduri.
 Imaginaţia te poate ajuta să percepi murmurul mulţimii de locuitori ce roiau de zi şi până în
noapte în acest punct nodal al cetăţii. Aici negustorii îşi strigau mărfurile, aici se comentau
evenimentele, aici se etalau bogăţiile vestimentare, aici se strigau anunţurile guvernării, aici soseau
veştile bune sau rele, aici se adunau bărbaţii apţi de luptă în caz de asediu şi tot aici se desfăşurau
serbări populare la lumina făcliilor. Firele nevăzute ale vieţii şi destinelor din oraş duceau spre Agora.

Sanctuarul zeiţei Atena şi Stoa

Templul dedicat zeiţei Atena s-a înălţat în secolul 4 a.Ch., înainte de dinastia attalizilor şi este
cel mai vechi templu al Pergamului.
Situat în zona centrală sacră a citadelei, templul respectă stilul doric hexastil (şase coloane la
faţadă şi zece pe lateral) şi peripter. Krepisul (postamentul) avea două trepte şi dimensiunile de 12,72
x 21,77 metri. Cella (sala ce deţinea statuia sacră) era divizată atât pentru Atena cât şi pentru Zeus.
Blocurile mari din fundaţie prezintă urme de legare strânsă cu crampoane de fier sau de lemn.
Sanctuarul, în totalitatea sa, cuprinde o incintă largă dreptunghiulară, în care este cuprins templul
propriu-zis. Spre vest în apropierea pantei teatrului, se ridica ,,Stoa” formată din galerii pe două nivele
sprijinite de coloane din marmură. Propileele, adică intrarea monumentală a edificiului, se găsesc pe
latura de est a incintei. Intregul ansamblu dăinuie pe o platformă care a fost săpată parţial în rocă iar
în vest a fost umplută cu piatră şi înconjurată de un zid de sprijin (spre sud).
 La vest, partea de sus a teatrului ajunge la nivelul platformei şi a fost înconjurată cu un zid lung.
La capătul zidului se găseşte un pasaj cu 29 de trepte pe unde se poate pătrunde în teatru. Pasajul este
îngust nefiind destinat publicului larg.
Propileele (intrarea în sanctuar) au întruchipat o construcţie monumentală, cu două nivele.
Parterul cuprinde patru coloane dorice iar etajul patru coloane ionice. Arhitrava dintre cele două nivele
poartă următoarea dedicaţie săpată în andezit: ,,Din partea regelui Eumenes, pentru Atena Nikefor,
cea care ne-a dat victoria”. La balconul propileelor se găseau expuse armele galaţilor înfrânţi.
Muzeul Pergamon din Berlin expune piesele originale ale superbelor propilee reconstituite.
Atât templul Atenei cât şi propileele sanctuarului s-au executat din roca locală, andezit.
,,Stoa” ca obiectiv de amplasare a operelor de artă, reprezentând zeităţi şi semizeităţi, înconjoară
sanctuarul pe două laturi: nord şi est. Stoa are galerii pe două nivele. Latura de est are o lungime de
40 de metri şi o lăţime de 5,47 metri. Latura de nord are o lungime de 60 de metri şi o lăţime de 11
metri. Pe cea de a treia latură, cea de sud, a incintei sanctuarului se află de asemeni un lung portic cu
coloane de marmură.
Stoa îşi sprijină galeriile, la parter pe coloane dorice, iar la etaj pe coloane ionice. Zidurile erau
placate cu marmură, iar în nişele zidurilor se adăposteau statui sau basoreliefuri lucrate de sculptori
renumiţi: Epigonos, Phyromachrios, Stratonicos şi Antigonos. La etaj, Stoa era prevăzută cu 42 de
panouri de marmură de 113 cm înălţime, plasate între fusurile coloanelor cu rol de parapet. Pe
suprafeţele lor dinspre sanctuar erau săpate basoreliefuri reprezentând armele galaţilor înfrânţi. De
altfel această bogată şi întinsă Stoa sacră a edificat-o Eumenes al II-lea (197–159 a.Ch.) tocmai ca
amintire a victoriilor împotriva barbarilor celţi numiţi galaţi.
 In centrul sanctuarului există o bază circulară de marmură, care a servit ca piedestal pentru statui
de bronz. Această bază a suferit modificări în epoca romană şi este posibil să fi purtat statuia de bronz
a împăratului Augustus (31 a. Ch –14 d.Ch.).
Ca şi în cazul altor monumente din Pergam, sau de aiurea, din trupul Sanctuarului zeiţei Atena
s-au luat bucăţi sau părţi întregi, pentru a înfrumuseţa, sau întări, prestigiul unor muzee sau ale altor
zidiri. Rădăcinile au rămas acolo în incinta sacră. Numai acolo transmit privitorului adevăraţii fiori, nu
în săli reci, ale unor muzee reci din ţări tot atât de reci. Jaful organizat al vestigiilor de la Pergam ar fi
trebuit să încălzească inima urmaşilor unor popoare barbare nordice, dar n-au făcut-o. Pietrele furate n-
au vrut să înflorească acolo în nord, iar inimile nordicilor nu erau capabile să le dea căldura pământului
civilizat elenistic.

Palatele regale

Vestigiile palatelor acelor regi ce-au adus Pergamului strălucirea sunt aproape nesemnificative.
Aşezate în partea cea mai înaltă a citadelei şi lipite de zidurile ei estice, aceste palate nu deţineau
suprafeţe întinse, dar dominau masa înghesuită a cartierelor. In general, palatele aveau curţi interioare
cu colonade, cisterne proprii de apă şi porţi impozante.
In cazul fiecăruia, pe lângă partea centrală se lipeau spaţii anexe. Suprafeţele modeste de 40–50
mp deţinute de palatele regale denotă un mod de viaţă marcat de siguranţă, fără gărzi militare
numeroase, fără ziduri proprii de apărare.
Este posibil ca acele palate să fi deţinut suprafeţe în plus către vest dar ele au pierit odată cu
construirea impunătorului şi strălucitorului templu al împăratului Traianus.
Din săpături a rezultat ce de-a lungul secolelor zona înaltă a palatelor regale s-a transformat în
zonă a cazărmilor militare. Terenul era înalt şi acolo se înălţau foişoare, sau turnuri de observaţie.
Încă din timpurile elenistice în zona palatelor regale exista un turn din care se supraveghea
izbucnirea incendiilor.
S-a mai descoperit baza unui turn plasat în partea de nord a zonei palatelor, dar nu s-a determinat
dacă el a aparţinut unui vechi sanctuar al lui Zeus, sau unuia sau altuia din palate. El putea fi chiar
turnul central de aprovizionare cu apă al Pergamului, turn legat cu o mare cisternă unde deborda
surplusul de apă. Marea cisternă circulară din zona palatelor regale are o coloană plasată central, cu o
înălţime ce ajunge aproape de suprafaţă. Cisterna este cunoscută de vizitatori drept ,,fântâna
dorinţelor” în care se aruncă monede pentru îndeplinirea unei dorinţe.
Zona palatelor regale prezintă vestigii pentru tot atâtea palate câţi regi au domnit, cu excepţia lui
Attalos al III-lea. Unul dintre palate, spre partea de sud a zonei, are aceeaşi structură ca şi Altarul lui
Zeus. De aici se poate trage concluzia că a aparţinut lui Eumenes al II-lea şi deci a fost ridicat în prima
jumătate a secolului 2 a.Ch. În acel palat, în sala de nord–est s-a descoperit un mozaic foarte important,
care poartă semnătura lui Hephaistion.
Soarta a vrut ca spaţiile de locuire intimă a acelor regi iluminaţi şi admiraţi, preocupaţi de ştiinţă
şi artă, să nu reziste pentru posterioritate. Măreţia şi inspiraţia lor s-a transmis materializată în alte
monumente şi în alte fapte de anvergură artistică.
Aducţiunile de apă

Deşi acestea nu reprezintă vestigii care să atragă sau să impresioneze vizual, reprezintă lucrări
de ,,artă constructivă”.
Aducţiunile de apă din timpurile elenistice s-au realizat prin tubulaturi cilindrice de pământ ars,
lungi de 50–75 cm şi cu diametre de peste 13 cm. Nevoile de apă ale oraşului au crescut tot continuu
aşa că sursele au devenit tot mai depărtate. Traseele tubulaturilor cilindrice, una, două sau trei
alăturate, parcurgeau un traseu general înclinat dar traversau unele înălţimi şi văi ale ţinuturilor
înconjurătoare. Ele îşi făceau serviciul pe principiul vaselor comunicante, deşi în acele vremuri acest
principiu nu fusese enunţat.
Traseele unor aducţiuni cu tuburi ceramice au atins 45 kilometri (cu 240.000 de tuburi) şi chiar
80 kilometri.
In epoca romană s-a trecut la folosirea apeductelor ce traversau văile la înălţime, scurtând
traseele şi evitând unele neajunsuri ale canalizaţiilor foarte joase. Atunci traseele de aducţiune foloseau
porţiuni de traseu cu tubulatură, altele cu apeducte construite pe arcuri de zidărie şi altele prin tunele ce
scurtau şi ele traseul.
La capătul de pornire al aducţiunilor de apă se amenajau bazine de colectare. In incinta oraşului,
apa intra prin zona superioară a citadelei, de unde prin canalizaţii şi cisterne secundare era redistribuită
spre cartierele mai joase.
Prima aducţiune de apă s-a realizat sub domnia lui Attalos I-ul. Aceea a avut traseul cel mai
scurt, iar punctul de intrare in oraş se afla la o altitudine mai joasă, în preajma Gimnaziului.
 După un mileniu şi jumătate popoarele civilizate europene, cele care au jefuit vestigiile oraşelor
dispărute, nu-şi realizaseră încă aducţiuni de apă similare. Surse de apă infectată provocau epidemii
devastatoare în vestul Europei, zonă care oamenii nu numai că nu învăţaseră să aducă apa în aşezări,
dar nici nu o foloseau prea des la spălat.

Templul lui Traian

Opulenţa construcţiilor romane imperiale se regăseşte şi la Pergam prin templul dedicat

împăratului Traianus (98 – 117 d. Ch.), templu a cărui edificare s-a început pe timpul domniei
urmaşului său, Hadrianus (117–138 d. Ch.). Amplasat în partea centrală a citadelei, templul domină,
de la înălţimea sa, depărtările. Inconjurat pe trei laturi de galerii sprijinite pe coloane de marmură, cu
capiteluri corintice, monumentul se integrează unui complex arhitectonic aerat, pe o platformă ce a
fost săpată ca o treaptă în panta muntelui.
Construcţiile nu s-au aşezat direct pe roca săpată ci pe nişte structuri de fundament care cuprind
bolte şi arcuri puternice de piatră, construcţii menite nu numai să creeze spaţii subterane dar să şi înalţe
întreaga platformă a templului.
Dominanta platformă avea dimensiunile de 60 x 70 metri. Templul, în întregime din marmură
albă, înalt de 18 metri ocupa centrul platformei, ridicat pe un soclu înalt, care-l ajuta să domine toate
edificiile înconjurătoare. Era lucrat în stil corintic, cu toate laturile înconjurate de coloane (peripter
hexastil).
Complexul arhitectonic al templului proiectat pe albastrul cerului realizează o simfonie divină
de culori. Pentru a se asigura vederea deplină a templului dinspre oraşul de jos, în acea parte, spre apus
nu s-a mai ridicat nici o colonadă. In spatele templului este amplasată o galerie cu coloane albe, pe o
terasă mai ridicată, ceea ce soluţionează un fundal atrăgător edificiului.
De o parte şi de alta a templului, spre zidul din spate cu colonadă, se găsesc două socluri. Unul,
în formă de semicerc, datează din timpul lui Attalos al II-lea, iar cel de-al doilea, în formă rectangulară,
datează din epoca romană dar s-a ansamblat din piese elenistice.
In strălucitorul templu de marmură s-au găsit resturi ale unor statui colosale ale împăraţilor
Traianus şi Hadrianus.
Albul imaculat al marmurei făcea şi face să sclipească partea cea mai înaltă a citadelei
Pergamului. Ultimele raze ale soarelui, care apune dinspre ţărmurile Mării Egee, mângâie zilnic
dantelăria de piatră a arhitravelor şi capitelurilor ce amintesc de un măreţ imperiu ce a marcat şi
menţinut frumuseţea bătrânului Pergam.
Priveliştea asupra citadelei trebuie să fi fost încântătoare în secolele când Altarul lui Zeus şi
Templul lui Traianus au dăinuit concomitent. Două minunăţii arhitectonice de culoare albă răsăreau
din masa cenuşiu –gălbuie a celorlalte edificii şi deasupra acoperişurilor din olane de un roşu maroniu.

Teatrul

In zona centrală a pantei dinspre vest a oraşului se desfăşoară, ca un imens evantai, teatrul
construit încă din perioada elenistică. El este cel mai abrupt teatru din antichitatea greco–romană,
constructorii fiind obligaţi să urmeze armonios terenul abrupt.
Putea cuprinde 10.000 de spectatori pe 80 de gradene. Pe verticală gradenele erau întrerupte de
două căi de acces mai late (diazona). Căile de acces împărţeau tribunele (auditorium) în trei sectoare.
In partea de jos a celui de-al doilea sector era amplasată loja regală, din marmură. In rest toate
gradenele erau lucrate din andezit, roca locală.
Din cauza terenului foarte abrupt, în partea sa de jos teatrul dispunea de un spaţiu foarte îngust
pentru scenă. Din această cauză, cu ocazia spectacolelor era folosită şi terasa prelungă ce ducea la
templul lui Dionysos.
Scena obişnuită, din grinzi de lemn, utilizată la aproape toate teatrele greceşti aici era montată
provizoriu şi demontată după fiecare spectacol pentru că temporar ea acoperea calea de acces spre
templul lui Dionysos. In pavimentul acelei căi se mai văd se mai văd şi astăzi găurile mari de fixare
ale picioarelor scenei demontabile. După fiecare spectacol acele găuri erau acoperite cu plăci de piatră
speciale astfel că accesul spre templu devenea imediat foarte bun.
Datorită condiţiilor de teren acea cale de acces şi de procesiuni a trebuit să-şi împartă existenţa
cu evenimentele ce evoluau în teatru, timp de mai multe secole.
In epoca romană s-a construit totuşi un podium de piatră în partea de jos a teatrului, podium ce
era mult mai îngust decât scena demontabilă de lemn. Tot atunci în partea superioară a gradenelor s-a
ridicat un zid ornamentat cu arcuri şi nişe.
Terasa prelungă din partea de jos a teatrului, care servea drept cale de acces spre templul lui
Dionysos, avea o lungime de 250 metri şi o direcţie generală nord–sud. La extremitatea ei de nord se
găsea templul, iar la extremitatea sudică o poartă monumentală. Parcurgând acea terasă în direcţia
templului, la dreapta se desfăşurau, aproape pe verticală tribunele (gradenele) teatrului.
De-a lungul terasei, spre apus, erau ridicate galerii cu coloane de andezit astfel că drumul spre
templu se contura în bogăţie şi demnitate. Latura de apus a acestei terase prelungi era susţinută, dinspre
vale, de contraforturi înalte cât cinci etaje, pe porţiunea unde se intersecta cu teatrul şi unde se amplasa
scena. In dreptul teatrului există urmele unui mic edificiu, la nivelul terasei, edificiu care servea
probabil adăpostirii artiştilor.

Templul lui Dionysos

Situat la extremitatea sa nordică, templul domina vederea întregii terase amenajate la partea
inferioară a teatrului.
Construit în secolul 2 a.Ch., templul se ridica pe un podium de piatră şi acoperea un plan prostil,
cu coloane de ordin ionic. La intrare se ajungea urcând 25 de trepte ale unei scări largi cât lăţimea
întregului locaş de cult.
Datorită suprafeţei limitate de pereţii muntelui dimensiunile templului au fost modeste: 20,22 x
11,80 metri. La începuturi totul s-a cioplit din andezit. Apoi, în epoca romană, s-a realizat o
reconstrucţie costisitoare şi elegantă din marmură, păstrându-se planul iniţial. Templul a suferit încă
o restaurare pe timpul domniei împăratului Caracalla şi mai precis, din dispoziţia acestuia, pe timpul
şederii la Pergam. Trebuie amintit că în urma unui accident pe mare, împăratul a urmat un tratament
de însănătoşire la Asclepion-ul (sanatoriul) din Pergam. Pe timpul convalescenţei, Caracalla şi-a ridicat
o statuie în spaţiul sacru al Asclepion-ului, drept mulţumire adresată zeilor pentru tămăduire.
Concomitent a avut grijă să placheze cu marmură şi templul lui Dionysos. Cu acea ocazie templul a
devenit locul unui nou cult numit ,,Noul Dionysos”.
Acroterele de pe acoperişul templului au ajuns şi ele în muzeul Pergamon din Berlin, fiind
descoperite însă în săpăturile din Asclepion.

Memento

Pergamul renumit în antichitate, oraş care a parcurs secole de civilizaţie elenistică, romană şi
bizantină nu poate fi descifrat numai prin parcurgerea sumară a câtorva monumente. Zecile de
generaţii de oameni care şi-au purtat paşii şi privirile pe aceste locuri au aşezat straturi suprapuse ale
rezultatului muncii şi talentului lor, odată cu spiritul, aspiraţiile, bucuriile, necazurile şi catastrofele ce
le-au punctat destinele.
Bătrânul Pergam este un tezaur de vestigii descoperite, sau încă ascunse. Multe, deşi numai
parţial aduse la lumină, fac să tresară pe vizitatorul cu imaginaţie istorică şi sensibilitate artistică.
O raită prin lumea adormită şi uitată aduce în atenţie monumente de importanţă publică sau
particulară, cu destinaţie religioasă sau civilă. Deşi nu toate au aceeaşi importanţă, sau acelaşi grad de
păstrare fizică, toate aşează câte o treaptă trainică la scara cunoaşterii creativităţii umasne.
Se pot enumera: Sanctuarul zeiţei Demeter, cel mai amplu şi mai vechi lăcaş de cult, anterior
attalizilor, Gimnaziul cel mic, cu băi, cu Odeon şi salon în marmură, Restaurantul şi magazinul
alimentar, rămase parcă împietrite în ziua preparării mâncării şi a servirii clienţilor, Sala populară de
orgii dionysiace, -Megalesionul-ul închinat zeiţei Cybele, zeiţa mamă din Anatolia, Sanctuarul zeiţei
Hera, Marele Gimnaziu aşezat pe trei nivele, cu propriul amfiteatru, cu săli de învăţământ, cu săli şi
terenuri de sport, cu băi şi chiar cu o pistă acoperită pentru concursuri, case ale oamenilor de rând,
Agora inferioară, Poarta lui Eumenes dinspre sud, cu o curte proprie de apărare, precum şi multe,
multe alte vestigii de locuire târzie bizantină, încă decorate, solide şi semnificative.
Nu se pot enumera într-o scurtă prezentare toate obiceiurile şi toate misterele unui oraş dispărut
precum Pergamul. In mod generic însă, trebuie specificat că impresionează pădurea de coloane ce
împodobeau clădirile publice sau ale persoanelor bogate, că impresionează amplitudinea folosirii
placajului de marmură, a mozaicurilor, a frescelor, a statuilor, a altarelor, a basoreliefurilor şi a
inscripţiilor.
Pentru o imagine mai întreagă asupra arealului de locuire şi de civilizaţie de la Pergam trebuie
parcurse şi alte vestigii izolate, din afara zidurilor, care i-au mărit şi purtat prestigiul în depărtări.
In partea de los a colinei Pergamului, în câmpia mănoasă dinspre litoralul Mării Egee,
antichitatea a mai lăsat şi alte mărturii de excepţie. Este vorba de marele sanatoriu Asclepion, de
Serapeion, de Cartierul distracţiilor din timpul stăpânirii romane şi de Tumulusuri. Toate la un loc
fac dovada unei locuiri de mare amploare, cu un grad înalt de civilizaţie şi de cultură.

Cartierul distracţiilor

Intre Acropolisul Pergamului şi Asclepion, pe o colină, se arată încă timid de sub pământul
înierbat vestigii impresionante ale epocii de dominaţie romană. Acestea sunt: Stadionul, Teatrul
oraşului de jos şi Amfiteatrul.
In această zonă săpăturile arheologice au avut numai un caracter de sondaj, aşa că locul îşi va
mai păstra încă secretele şi trecutul.
Amfiteatrul se prefigurează ca o construcţie grandioasă cu galerii înconjurătoare, cu scări şi porţi
ample. Acest gen de construcţie este puţin cunoscută în Anatolia şi în estul Imperiului Roman, fapt ce
relevă încă odată importanţa acordată Pergamului dar şi romanizarea profundă a vieţii şi obiceiurilor
de aici. Remarcabilă apare boltirea râuşorului Tellidere, din care era adusă apa spre amfiteatru pentru
spectacolele cu jocuri de nave.
Socotind şi teatrul din apropierea amfiteatrului se constată că zona de locuire a Pergamului
dispunea de trei teatre, realitate ce spune mult despre viaţa culturală, obiceiurile şi plăcerile
locuitorilor. Totodată se poate estima şi nivelul de prosperitate al provinciei, prin faptul că îşi permitea
spectacole costisitoare.

Tumulus

De la înălţimea Acropolisului Pergamului se pot observa, în câmpia înconjurătoare, un mare

număr de tumulus-uri. Acestea sunt morminte ample, construite cu cupole şi coridoare boltite din
piatră, astupate de coline de pământ. Sunt vestigii funerare specifice unor anumite populaţii foarte
vechi încă învăluite de mister. N-au fost încă cercetate arheologic şi nici localizate istoric. Numai unul
singur s-a analizat parţial, descoperindu-se nişte culoare boltite lungi de 17 şi 45 metri şi trei săli de
morminte cu acces la un mic coridor. Săpăturile de la acest tumulus s-au realizat, prin sondaj, în anul
1900, dar au fost urmate imediat de un jaf.
Multe din secretele civilizaţiilor trecute s-au descoperit tocmai prin săpăturile practicate în
necropole. Zona de locuire a Pergamului mai are foarte mult de destăinuit istoricilor inclusiv din aria
arheologică a necropolelor cu tumulus-uri.
Razele calde şi roşiatice ale amurgului unui soare ce se coboară în orizontul azuriu al Mării Egee,
scaldă rămăşiţele triste, dar demne, ale unui oraş şi ale unei civilizaţii de sinteză, locul unde Roma a
pus, pentru prima oară piciorul în lumea orientală helenistică, locul de unde marele imperiu şi-a
început marea aventură orientală.
Laodiceea
Inca de timpuriu, Lodicea a devenit unul din principalele centre ale crestinatatii fiind scaun episcopal.
Alaturi de Hierapolis, este considerat cel mai important dintre orasele de pe valea raului Licus, in
perioada de inflorire, populatia sa ajungad la aproximativ 100 000 de locuitori.

Orasul s-a numit initial Diospolis, apoi Roas, Antioh al II-lea fiind cel care l-a colonizat intre 261 si
246 i.Hr, dandu-i numele sotiei sale, Laodiceea. Spre sfarsitul secolului I i.Hr, era unul dintre orasele
principale ale Asiei Mici, atat din punct de vedere al activitatilor mestesugaresti, cat si al comertului,
fiind cunoscut mai ales pentru atelierele care prelucrau lana si cele care faceau sandale. Laodiceea a
primit din partea romanilor statutul de oras liber, devenind centru al unei adunari juridice, care
cuprindea 24 de orase din jurul sau. Cetatenii sai l-au infrumusetat cu numeroase monumente.
Monezile si inscriptiile descoperite in Laodiceea confirma prezenta cultului lui Zeus, Esculap, Apolo,
si a celui imperial.
La inceputul erei crestine, Laodiceea era locuita, pe langa populatia indigena formata din sirieni
elenizati, de greci, romani, si de membri ai unei importante comunitati iudaice.

Crestinismul a patruns in oras din primele veacuri: Sfantul Apostol Pavel mentioneaza Biserica din
Laodiceea ca fiind foarte apropiata de cea din Colose. A fost probabil intemeiata de coloseanul
Epafra. Desi apostolul Pavel recomanda colosenilor ca epistola lor "sa fie citita si in biserica din
Laodiceea, iar pe cea din Laodiceea sa o citeasca si colosenii" (Col. 4, 16), totusi nu exista nici o
epistola canonica, adresata laodicenilor. Exista insa o epistola apocrifa pretinsa a fi a Sfantului Pavel
catre Laodiceni, in limba latina si araba. In unele manuscrisele grecesti prima Epistola catre Timotei
se incheie cu aceste cuvinte: "Scrisa in Laodiceea, metropola a Frigiei Pacatiana”. Biserica din
Laodiceea este cunoscuta si ca facand parte dintre cele sapte Biserici ale Apocalipsei.
Atunci cand Frigia s-a impartit in doua, Laodiceea a devenit metropola a Frigiei Pacatiana, figura sub
acest nume in toate documentele "Notia episcopatuum". Mai mult, s-au pastrat in limba greaca saizeci
de canoane date la un sinod local tinut in Laodiceea (343).
Orasul Laodiceea este in mod frecvent amintit de catre istoricii bizantini, mai ales in epoca comnenilor,
fiind fortificat de catre imparatul Manuel. Invaziile mongole si turce i-au adus decaderea, de atunci
aflandu-se in ruine.

Monumentele istorice pot fi vazute in prezent in apropierea satului Denizlim numit mai exact Denizli
Ladik (Ladik-Laodiceea). S-au pastrat vestigii dintr-un stadion, trei teatre, un apeduct, sarcofage etc.
Principala activitate arheologica pe acest sit a fost reconstructia marilor strazi dintr-o anumita parte a
orasului, incluzand strada principala, numita strada Siria.
Recent, a fost descoperita in Laodiceea o biserica ce dateaza din sec. al IV-lea. Profesorul Celal
Simsek, cel care a condus sapaturile arheologice, sustine ca biserica a fost descoprita folosind unde
radar, o tehnica pe care intrebuintat-o pentru prima data anul acesta. Cea mai mare parte a bisericii, ce
este construita pe o suprafata de 2000 m2, si-a pastrat starea initiala. Arheologii sustin ca este foarte
probabil ca aceasta biserica din Laodiceea sa fie cea la care se face referire in Apocalipsa.
Planeta noastra este guvernata in taina de un centru secret al puterii oculte, taramul misterios al
inteleptilor cunoscut in traditia orientala sub numele de Shambala. Acest taram tainic nu se afla pe
planeta noastra in planul fizic, ci intr-o lume paralela nevazuta, planul eteric al manifestarii. Din
aceasta dimensiune subtila, fiintele din Shambala pot vedea ce se petrece in planul fizic si pot interveni
prompt in anumite conjuncturi speciale, pentru a ajuta sau inspira orice fiinta umana care merita acest
ajutor, sau chiar pentru a modifica in bine destinul planetar. Daca acesta este adevarul, se pot intreba
scepticii, de ce merg lucrurile asa de rau pe Pamant?

Cum de exista razboaie, boli, secte satanice precum francmasoneria? In viziunea intelepciunii, nu este
vorba de o contradictie, caci karma colectiva a umanitatii face ca toate suferintele si „plagile”
umanitatii contemporane sa fie meritatele consecinte ale actiunilor negative anterioare ale
oamenilor.Totusi, nu intamplator, se spune ca Dumnezeu nu vrea pedepsirea pacatosului, ci
indreptarea lui.Lumea inteleptilor, Shambala, exista tocmai pentru a ne ajuta, atat individual cat si
colectiv sa ne „indreptam”, adica, mai bine zis, sa ne indreptam spre Dumnezeu.

Shambala este reala

De unde stim ca Shambala exista cu adevarat? In primul rand, pentru ca toate traditiile populare si
spirituale ale planetei vorbesc despre ea. E drept ca sub nume diferite: Tula, Insula Alba, Taramul
fericirii, Lumea inteleptilor, Tara apelor albe, Hiperboreea, Shangri La, Shambala… Dar toate afirma
acelasi lucru: ca exista o lume tainica a inteleptilor care ghideaza si sustine umanitatea. Din aceasta
lume au venit, probabil, marii eroi civilizatori, marii deschizatori de drumuri, marii intelepti. Putem
crede ca este doar un mit, dar iata ca in ultima vreme marile mituri ale umanitatii se dovedesc a fi fost
cat se poate de reale: certificarea stiintifica a potopului biblic (si descoperirea resturilor arcei lui Noe
pe muntele Ararat) sau descoperirea Troiei sunt doar doua exemple elocvente. Fara indoiala ca nu este
o simpla coincidenta faptul ca toate traditiile afirma acelasi lucru: existenta Shambalei este o realitate.
Shambala este cu certitudine reala.Alt argument hotarator: exista fiinte umane, personaje istorice mai
mult sau mai putin cunoscute, care au fost in Shambala, atat pentru a primi anumite initieri de natura
spirituala, cat si pentru a le fi incredintate anumite „misiuni”. Dintre acestia, cei mai cunoscuti sunt
Apollonius din Tyana, contele de Saint Germain, Nicholas Roerich, Paracelsus, Lao Tse, marele
reformator si rege al Tibetului Tsong-kha-pa, marele yoghin tibetan Tilopa
Exista alte fiinte umane, care au reusit sa comunice telepatic cu inteleptii din lumea Shambalei, precum
Saint-Yves d’Alveydre si Helena Blavatsky. Intrucat si in cazul acestor fiinte umane, ca si in cazul
traditiilor populare si esoterice, relatarile coincid, este evident ca Shambala – centrul spiritual al
planetei – exista cu adevarat

De ce nu se stie acest lucru?

Traditiile oculte ale planetei afirma faptul ca, datorita degradarii umanitatii, in epoca de regres spiritual
care a inceput inca dinainte de nasterea lui Iisus, existenta Shambalei a fost ocultata (ascunsa). Desigur
ca inteleptii au stiut intotdeauna despre Shambala, dar acestia au respectat cu strictete secretul
invataturilor spirituale. In Orient totusi, existenta Shambalei era chiar si in secolele trecute destul de
bine cunoscuta de foarte multi oameni. Prin secolele XVI-XVII, calatorii occidentali au adus din
Orient informatii despre Shambala. La inceputul secolului XX au aparut in Europa cateva lucrari de
referinta despre Shambala, care au atras atentia cititorilor. Dar nu s-a facut prea multa publicitate
acestui lucru, deoarece guvernantii actuali ai omenirii nu au nici un interes ca lumea sa stie ca exista
o putere mai presus decat a lor. Totusi, traditia se confirma, in sensul ca ea prevedea revelarea publica
a unor informatii despre Shambala in aceasta epoca in care traim noi acum. Tot mai multi oameni
incep sa caute si sa-si puna intrebari. Diverse lucrari tibetane ultrasecrete despre Shambala au aparut
traduse in Occident. Calea catre Shambala se redeschide gradat…
 Trei aspecte ale Shambalei

In traditia spirituala planetara, Shambala apare deopotriva ca inceput si sfarsit, ca sursa a intelepciunii
si orizont al sperantelor umanitatii. Toate culturile, toate legendele, toate marile mituri converg si
reveleaza o viziune comuna, conform careia exista un taram tainic, locuit de intelepti si inzestrat cu o
neasemuita frumusete si bogatie. Acesta este denumit in traditia indiana, tibetana si
mongolaShambala. Shambala este locul de unde au pornit toate invataturile intelepciunii si de aceea
este unanim considerata „centrul” spiritual al planetei Pamant. Desi traditiile mentioneaza si alte nume
pentru acest focar tainic al spiritualitatii umane, suntem indreptatiti sa consideram ca este vorba de
acelasi taram al spiritelor foarte elevate, caci „inteleptii au o lume comuna”. Centrul spiritual al
planetei vegheaza permanent, in taina, asupra noastra. In Shambala este pastrat nealterat tezaurul
universal de spiritualitate.

In perioadele dificile ale istoriei, cand predomina pe planeta influenta fortelor demoniace si satanice
– necredinta, dizarmonia, conflictele, viciile, violenta, intunericul etc. – centrul spiritual al planetei
este ocultat, ascuns. Insa inteleptii din Shambala si mai ales Regele Shambalei continua sa vegheze
asupra oamenilor, sa inspire cautarea sufletelor elevate, dornice de adevarata cunoastere si iubitoare
de Dumnezeu. Tot Shambala este cea care ne aduce speranta pentru un viitor spiritual al umanitatii;
pentru ca din Shambala – se spune – vor porni armatele Luminii in confruntarea finala dintre Bine si
Rau, prevestita si de Apocalipsa Sfantului Ioan. Cel care este acum Regele Shambalei va conduce
lupta impotriva fortelor demoniace si satanice pe care le va infrange. Astfel va reincepe Varsta de Aur
a omenirii

Prin urmare, regasim in mitul Shambalei, analogic, cele trei aspecte ale trinitatii hinduse: Brahma,
Vishnu si Rudra Shiva, Divinul in aspectele sale de Creator, Mentinator si Distrugator al Universului.
Brahma este ipostaza lui Dumnezeu care da nastere intregii manifestari, ca stapan al Vietii si al fortei
creatoare. Vishnu este aspectul divin care mentine viata si, potrivit traditiei hinduse, se manifesta
periodic pe Pamant, pentru a ajuta oamenii sa depaseasca momentele de rascruce sau pentru a revigora
spiritualitatea si credinta in Dumnezeu. Al treilea aspect, Rudra Shiva este asociat ipostazei terifiante
a Divinului, care distruge raul si pune capat unei anumite manifestari pentru a incepe o noua creatie.
Shambala manifesta aceleasi trei fatete.

Prima fateta reprezinta sursa, izvorul, originea creatoare a intelepciunii. A doua – taramul protector si
inspirator care mentine vie traditia spirituala. Iar a treia este fateta catre care se indreapta sperantele
omenirii pentru renasterea sa spiritual.Prin forta sa tainica provenita de la Dumnezeu, Shambala lupta
cu succes impotriva raului care tinde sa acapareze acum Pamantul. Neintamplator, cel care este acum
Regele Shambalei este numit Rudra Chakrin, Teribilul Purtator al Rotii. El este chiar acel Rege prin
care se va manifesta pedeapsa divina pentru fortele satanice si demoniace care cauta sa ia in stapanire
planeta noastra.

Cum este Shambala?

Shambala este un taram foarte vast, de o frumusete paradisiaca. Ea nu este doar un paradis, ci este
scena unei activitati frenetice, si mare parte din aceasta activitate are ca scop sustinerea si ghidarea
spirituala a fiintelor umane incarnate pe Pamant. Chiar si textele vechi care descriu Shambala ne indica
faptul ca in aceasta lume exista un nivel tehnologic foarte avansat (locuitorii Shambalei folosesc de
exemplu anumite vehicule de zbor foarte performante). Exista aici arhive vaste care tezaurizeaza
istoria si spiritualitatea planetara, exista temple splendide si palate fastuoase.

Shambala, ne spune traditia tibetana, are forma unei flori de lotus cu opt petale, adica este impartita in
opt regiuni principale, iar in centru se afla capitala, Kalapa, unde isi are resedinta Regele Lumii.
Fiecare dintre cele opt regiuni principale este impartita in 12 domenii avand fiecare un guvernator.
Practic, in Shambala exista 96 de provincii distincte, plus capitala, Kalapa, un oras vast si infloritor,
in care se afla impresionantul palat al Regelui Shambalei. Descrierea traditionala a Shambalei
mentioneaza si faptul ca ea este inconjurata de munti foarte inalti si imposibil de trecut, simbol evident
al faptului ca acest taram exista intr-o dimensiune paralela subtila, dar si al protectiei care face
imposibil accesul in Shambala pentru fiinte umane care nu merita acest lucru.

Shambala, ca taram spiritual care guverneaza si inspira umanitatea si planeta noastra, este in ultima
instanta sursa tuturor invataturilor si cailor spirituale autentice. Fie ca noi stim sau nu aceste lucruri,
fie ca le intelegem sau nu, fie ca le percepem direct sau nu, realitatea Shambalei este incontestabila.
Putem spune chiar ca orice cale spirituala autentica „trece prin Shambala”. Fiecare scoala spirituala
autentica este inspirata si sustinuta prin intermediul lumii tainice a Shambalei si fiecare aspirant
spiritual sincer este sustinut si ghidat la randul sau de forta tainica a inteleptilor Shambalei si a Regelui
Lumii din Shambala.

Shambala ,cea plina de splendoare.

Shambala nu este doar o legenda a trecutului, ci o realitate a prezentului. Nu doar misteriosii initiati
tibetani ai secolelor trecute au reusit sa ajunga in Shambala. Un exemplu elocvent in acest sens este
pictorul rus Nicholas Roerich (1874 – 1947), un personaj misterios si fascinant, despre care apropiatii
sai spun ca a fost in Shambala si ale carui scrieri si picturi inspirate reveleaza cunoasterea sa profunda
asupra Shambalei. Nicholas Roerich a calatorit si a trait timp de aproape 20 de ani in India, Himalaya,
Asia Centrala, China, Mongolia si Tibet, studiind traditiile populare, explorand locuri misterioase si
sacre si avand ocazia sa intalneasca initiati care l-au ghidat in cautarile sale.
 Un dialog plin de intelepciune

Vom prezenta in continuare cateva fragmente exceptionale dintr-un text scris de Roerich in anul 1928,
la Talai-Pho-Brang, in Tibet. Acest text, denumit sugestiv de autor « Shambala, cea plina de
splendoare », reda dialogul lui Roerich cu un Lama tibetan, initiat in misterele Shambalei, care i-a
confirmat autenticitatea cunostintelor si experientelor sale directe legate de Shambala si i-a revelat
multe aspecte tainice. Din pacate, Roerich a pastrat tacerea asupra majoritatii acestor revelatii.

Roerich: „ Lama, cand ne aflam in apropiere de Ulan-Davan (in Mongolia) am vazut un imens vultur
negru, care zbura la joasa inaltime pe langa tabara noastra. El a trecut prin fata unei sfere luminoase
extraordinar de frumoasa, care zbura catre sud pe deasupra noastra si care stralucea in
luminaSoarelui.”

Lama a tresarit. El ne-a intrebat prompt, cu ochii stralucitori

„Ati simtit cumva si miros de tamaie in desert?

„Lama, asa este: in acel desert pietros, la cateva zile de mers departare de orice localitate, multi
dintre noi am perceput in acelasi timp o adiere extrem de parfumata. Acest lucru s-a petrecut in mai
multe randuri. Niciodata nu am mai mirosit un parfum atat de incantator ca acesta” (n.n. aceasta
perceptie paranormala confirma interferenta cu o lume spirituala subtila.

„Ah – aceasta inseamna ca esti protejat de catre Shambala. Vulturul negru simbolizeaza inamicul
care doreste sa iti distruga rezultatele muncii si efortului tau, dar forta protectoare provenind din
Shambala, manifestata in forma materiala a sferei stralucitoare, te urmeaza pretutindeni. Aceasta
forta este mereu alaturi de tine, desi tu nu o percepi intotdeauna, caci ea se manifesta vizibil doar in
anumite momente de cumpana, pentru a te sustine, conferindu-ti mai multa forta launtrica si pentru a
te ghida. Ai tinut minte directia in care s-a indreptat acea sfera? Urmareste chiar sa iti
continuicautarilemergandindirectiarespectiva.

Chemarea Shambalei

Ai spus ca stii faptul ca atunci cand o fiinta umana aude cuvantul sacru Kalagiya, ea de fapt este
chemata in lumea Shambalei, avand permisiunea de a patrunde acolo. Atunci cand auziti aceasta
chemare imperativa, trebuie sa stiti ca drumul Shambalei este deschis pentru voi. Trebuie sa
raspundeti din tot sufletul acestei chemari si sa tineti minte momentul in care ati perceput-o pentru
prima data, pentru ca incepand din acel moment, veti fi pentru totdeauna asistati de Binecuvantatul
Rege al Shambalei. Oamenii ar trebui sa invete sa recunoasca si sa realizeze modul in care primesc
ajutor de la entitatile subtile, deoarece deseori, neintelegand aceste aspecte, au tendinta sa respinga
ajutorul care le este oferit.Desigur, nu toti cei chemati sunt si alesii care raspund chemarii si primesc
astfel aceasta sustinere neconditionata a fortelor spirituale in tot ceea ce ei intreprind benefic. Multi
sunt cei chemati, dar putini sunt cei alesi, si aici conteaza desigur modul in care fiinta umana este
capabila sa raspunda acestei chemari cu daruire si abnegatie, abandonandu-si interesele personale,
orgoliul si egoismul, pentru a pasi pe drumul spiritual dificil, dar fascinant care il conduce catre
implinirea menirii sale spirituale proprii.

In ceea ce priveste existenta misterioaselor pasaje secrete de trecere catre lumea Shambalei, Roerich
ne ofera cateva detalii incitante: „Lama, in Tourfan si in Turkestan am vazut niste pesteri in care exista
portiuni neexplorate, tuneluri despre care se presupune ca sunt extrem de lungi. Oare se poate ajunge
in Shambala prin aceste tuneluri? Localnicii ne-au povestit ca uneori au iesit din acele tuneluri niste
straini care, venind in orasele lor, au vrut sa cumpere diferite lucruri cu monede vechi, care nu mai
erau folosite de foarte mult timp.
„Adevarat, adevarat iti spun, locuitorii Shambalei vin uneori pe Pamant, mai ales pentru a se intalni
cu fiintele umane care sunt inspirate si ghidate de Shambala si isi daruiesc viata implinirii idealurilor
divine ale intelepciunii si compasiunii. Ei aduc atunci, pentru binele intregii umanitati, pretioase
daruri spirituale si relicve sfinte. Ti-as putea istorisi multe povestiri despre minunate daruri care s-
au materializat direct, din spatiu.

Regele Shambalei se manifesta deseori pe Pamant

In continuare, Lama relateaza despre manifestarea directa a Regelui Shambalei in planul fizic.
Profetiile pe care acesta le-a facut sunt deja in mod evident pentru noi foarte corecte, si am subliniat
aceste aspecte prin scurte precizari adaugate (in paranteze) la textul original:
„Chiar Rigden-jyepo (cu acest nume se refera Lama la Regele Shambalei) insusi se arata uneori in
locurile sacre, in unele manastiri, si in momentele predestinate el rosteste anumite profetii.Noaptea
sau dimineata devreme, inainte de rasaritul Soarelui, Conducatorul Lumii soseste in Templu. Atunci
cand El paseste in Templu, toate lampile se aprind singure, dintr-o data. Unii dintre cei prezenti il
recunosc pe Marele Strain si se pleaca in fata lui cu profund respect. Ei asculta cu cea mai mare
atentie profetiile Regelui Lumii. O epoca mareata va sosi in curand (trecerea planetei in Satya Yuga).
Conducatorul Lumii este pregatit pentru lupta (referire la lupta finala dintre fortele binelui si ale
raului, Armaghedonul biblic). Focul cosmic se va apropia din nou de Pamant (aceasta poate fi o
referire la pericolul lovirii planetei de un asteroid). Planetele vor manifesta o noua era. Dar inainte
de noua epoca a prosperitatii, vor surveni multe cataclisme (deja in ultimii ani s-au produs din ce in
ce mai multe cutremure, furtuni, uragane, inundatii, avalanse, etc.). Din nou si din nou umanitatea va
fi testata, pentru a atinge maturitatea spirituala. Focul subteran incearca acum sa intre in legatura
cu periculosul si misteriosul Akasha, al cincilea element subtil. Daca fortele benefice de pe planeta
nu se vor manifesta toate la unison, in mod unitar, catacismele cutremuratoare sunt inevitabile. (Aici
este indicata foarte calr importanta angrenarii la unison, care, asa cum stim, amplifica foarte mult
eficienta unor actiuni si tehnici spirituale).

Exista si povestiri care relateaza manifestarea binecuvantatului Rigden-jyepo, Regele Shambalei,

pentru a transmite direct anumite indicatii mesagerilor sai: de exemplu, aparitia puternicului Rege pe
drumul catre Ladak, pe o stanca neagra. Din toate partile au venit atunci mesageri calare care s-au
apropiat de el si i-au ascultat cuvintele cu un respect profund, iar apoi s-au raspandit in cele patru zari
pentru a implini cu promptitudine poruncile sale pline de intelepciune.

Orice cale spirituala autentica trece prin Shambala

Shambala, ca taram spiritual care guverneaza si inspira umanitatea si planeta noastra, este in ultima
instanta sursa tuturor invataturilor si cailor spirituale autentice. Fie ca noi stim sau nu aceste lucruri,
fie ca le intelegem sau nu, fie ca le percepem direct sau nu, realitatea Shambalei este incontestabila.
Putem spune chiar ca orice cale spirituala autentica „trece prin Shambala”. Fiecare scoala spirituala
autentica este inspirata si sustinuta prin intermediul lumii tainice a Shambalei si fiecare aspirant
spiritual sincer este sustinut si ghidat la randul sau de forta tainica a inteleptilor Shambalei si a Regelui
Lumii. Prin urmare, daca vom constientiza aceste aspecte, daca vom apela sincer si frenetic ajutorul si
ghidarea acestora, vom atinge mult mai rapid succesul atat in practica spirituala, cat si in toate actiunile
noastre benefic orientate.

„Adresandu-te direct Binecuvintatului Rege al Shambalei poti atinge succesul,” spune Lama

„Cand se spune ca cea mai scurta cale spirituala trece prin Shambala, trebuie sa intelegem ca mesajul
esential al Shambalei este acela ca realizarea spirituala suprema, eliberarea spirituala ultima, nu este
un scop abstract, de neatins, ci poate fi obtinut prin aspiratie sincera si efort spiritual sustinut chiar
aici, pe acest Pamant, chiar in aceasta viata. Aceasta este invatatura Shambalei. Cu adevarat, orice
fiinta poate atinge realizarea spirituala. Cu adevarat, orice fiinta poate auzi chemarea sacra, Kalagiya

Initiatii care sunt mesagerii Shambalei pot avea aparenta de oameni simpli
Dar nu este suficient sa auzi chemarea Shambalei. Aceia care sunt chemati trebuie sa se daruiasca cu
toata fiinta lor cautarii spirituale si servirii umanitatii si a semenilor lor. Cei care lucreaza in aceasta
lume sub inspiratia si ghidarea Shambalei, initiatii si mesagerii Shambalei, nu traiesc retrasi, izolati
departe de lume. Din contra, ei calatoresc pretutindeni. Adeseori oamenii nu ii recunosc si nu stiu cine
sunt ei, si uneori ei nu se cunosc nici intre ei. Dar ceea ce aceste fiinte exceptionale au in comun este
faptul ca ele isi indeplinesc menirea spirituala proprie, realizand anumite actiuni benefice nu pentru ei
insisi, ci pentru Glorioasa Shambala; si ei toti cunosc si manifesta marele simbol al anonimatului.
Uneori ei pot parea bogati, dar in realitate ei nu poseda nimic. Li se ofera totul, dar ei nu iau niciodata
nimic pentru ei insisi. Prin urmare, atunci cand va daruiti cu abnegatie Lumii Shambalei, in acelasi
timp vi se ia totul si vi se da totul. Daca aveti regrete, atunci veti fi infranti; daca daruiti totul cu
bucurie, va veti simti imbogatiti.

Aici este exprimata foarte clar valoarea initiatica magica a renuntarii si detasarii, cunoscuta in sistemul
yoga ca aparigraha (a nu acumula bunuri materiale), unul din cele 10 principii etice si morale care
fundamenteaza practica yoghina. Renuntarea la atasamentele si interesele materiale atrage dupa sine
o veritabila imbogatire spirituala. Mai mult decat atat, acela care urmareste sa se manifeste ca un
veritabil releu divin, pentru a darui lumina divina, iubirea divina si ajutorul spiritual celorlalte fiinte
umane, primeste la randul sau, direct de la Dumnezeu, exact acele energii benefice care se manifesta
atunci prin fiinta sa.

„La modul esential, invatatura Shambalei este aceea ca aceste lucruri, aceste realitati despre care va
vorbesc acum, nu sunt nici departate sau imposibile, nici tinute ascunse. Prin urmare, este suficient sa
stiti ca Shambala exista si se manifesta aici pe Pamant; veti intelege astfel ca cele mai inalte realizari
spirituale sunt posibile aici, pe Pamant, si ca toate eforturile voastre vor fi recompensate aici, pe
Pamant. Raspunsul plin de gratie al Shambalei va recompensa din plin eforturile voastre spirituale.
Invatatura spirituala a Shambalei este de o importanta vitala, inspiratia si sustinerea sa va vor ajuta in
toate actiunile benefic orientate, va vor pregati pentru a fi capabili sa va impliniti menirea spirituala,
va vor deschide sufletul pentru a accepta tot ceea ce se manifesta pentru voi ca venind de la Dumnezeu.

Adevarat, adevarat va spun, prin intermediul Shambalei si cu ajutorul Shambalei, practicand

Kalachakra Tantra, puteti atinge foarte rapid perfectiunea si starea de indumnezeire.
Kalagiya, Kalagiya, Kalagiya! Veniti in Shambala!”

Documente secrete
In istoria Europei medievale gasim si un alt indiciu foarte elocvent privitor la existenta Shambalei.
Astfel, pe foarte multe harti medievale, gasim in centrul Asiei o tara intinsa desemnata cu numele de
“Imparatia Preotului Ioan”. Nu exista pe vremea respectiva nici o tara de o asemenea intindere in Asia,
unde se aflau, mai degraba, mici regate cu o intindere si autoritate redusa. Imparatia Preotului Ioan se
intindea insa, pe aceste harti, din Turkestan pana in Tibet si de la Muntii Himalaya pana dincolo de
desertul Gobi.

Istoricii occidentali medievali mentioneaza si ei existenta, in Orient, a unui Rege-Preot, descendent al

Regilor Magi (despre care esoteristii afirma ca au venit din Shambala).
Cel mai misterios aspect dintre toate este acela ca in arhivele Vaticanului se afla numeroase
documente, cu precadere din secolul al XII-lea, care atesta corespondenta intretinuta de Imparatul
Bizantului, de Imparatul Imperiului Romano-Germanic, de Papa Alexandru al III-lea si de alte
personalitati faimoase ale epocii, cu “faimosul Rege al Indiilor”, Preotul Ioan.

Zone de proiectie ale Shambalei

Shambala, taramul subtil care este totodata centrul spiritual al planetei noastre, este precum un Soare
spiritual in jurul caruia graviteaza intreaga intelepciune planetara: toate marile religii, toate marile
traditii initiatice, curentele esoterice divin inspirate, toate scolile si caile spirituale autentice sunt
inspirate de Shambala.In fiecare epoca istorica, dintre toate scolile si curentele spirituale, se poate
delimita o anumita zona (chiar geografica) de maxima inflorire spirituala, principalul focar spiritual al
planetei in acea perioada, unde traditia spirituala este vie, unde traiesc foarte multi intelepti si in
general foarte multe fiinte umane incarnate in acea perioada in zona respectiva sunt preocupate de
spiritualitate. In mod firesc, prin intermediul aspiratiilor spirituale ale fiintelor umane, legatura subtila
telepatica (afectiva si mentala) cu lumea Shambalei este acolo foarte puternica. Acolo, fiintele umane
sunt direct inspirate de lumea Shambalei si – conform traditiei – sunt chiar incarnate fiinte care au trait
in Shambala.

Astfel, in fiecare epoca istorica, principalul focar spiritual planetar este considerat a fi Proiectia
Shambalei pe Pamant, ceea ce inseamna nu numai ca legatura sa cu Shambala este foarte puternica, ci
si ca Shambala actioneaza direct, pentru a impulsiona evolutia spirituala planetara, prin intermediul
fiintelor umane care au privilegiul de a face parte din gruparile spirituale respective. Din aceste motive,
Proiectia Shambalei pe Pamant poate fi considerata chiar ca o manifestare directa a ei, ca o extindere
a Shambalei in planul fizic. Dar chiar mai mult decat atat, in zonele de proiectie a Shambalei pe Pamant
exista anumite pasaje speciale secrete de trecere intre aceste doua lumi (de exemplu, tunele), fapt
atestat de legendele care povestesc calatoria unor fiinte umane catre Shambala. Exista profetii celebre
(precum cele ale lui Sundar Singh si Serafim de Sarov) care afirma ca Romania va deveni in viitor
focarul spiritual principal al planetei noastre si diferite surse initiatice atesta faptul ca, deja din aceasta
perioada, zona de proiectie a Shambalei in planul fizic este Romania.

Deoarece este evident ca in perioada imediat anterioara a istoriei planetare locul privilegiat, zona de
maxima inflorire a spiritualitatii planetare s-a aflat in Tibet, tot in Tibet s-a aflat si proiectia Shambalei.
Si de aceea cele mai autentice si consistente informatii despre Shambala pot fi gasite in traditia
spirituala tibetana.Dar cu trecerea timpului, mergand inapoi pe firul veacurilor, descoperim ca nu
intotdeauna Tibetul a fost focarul spiritual cel mai puternic al planetei. In fiecare perioada, acolo unde
se afla acest focar (in Egipt, in Grecia, in India, in Dacia, in Irlanda, in America de Sud etc.), acolo se
afla si zona de proiectie in planul fizic a Shambalei. Si desi aproape toate vechile traditii spirituale
sunt de mult uitate, impregnarea spirituala speciala a locurilor respective se pastreaza: rezonanta cu
lumea Shambalei este inca puternica in toate aceste locuri, lucru care poate fi cu usurinta perceput de
catre fiintele care au perceptii extrasenzoriale. La fel cum este mult mai usor sa traiesti o stare de
comuniune cu Dumnezeu intr-o biserica sau in natura – si nu intr-un bar sau intr-un magazin – in
acelasi mod, impregnarea subtila a acestor locuri misterioase si privilegiate care au fost, chiar oricat
de departe in timp, in legatura directa cu Shambala, trezeste in orice fiinta umana pura si armonios
receptiva o fascinatie speciala, un fior mistic sub care se ascunde, de multe ori nebanuita, influenta
spirituala elevanta a lumii Shambalei. Dincolo de atractia turistica a Muntelui Kailasa din Tibet, a
Sfinxului din Egipt, a Piramidei Soarelui (Mexic) sau a templului lui Apollo din Delfi (Grecia) se
ascunde cu siguranta si fascinatia exercitata de forta spirituala a Shambalei.

Analizand legendele legate de marile locuri sacre ale planetei noastre, dar mai ales vizitandu-le pentru
a le putea percepe direct maretia, descoperim de multe ori elemente comune. Iar aceste elemente
comune, fie ca este vorba de traditia tibetana, mayasa, greaca, egipteana, gaelica etc., ne conduc catre
acelasi focar comun care le-a inspirat pe toate: lumea Shambalei. Foarte multi cautatori ai Shambalei
au incercat sa localizeze si sa gaseasca Shambala chiar pe Pamant, mai ales in vastele tinuturi
misterioase si neexplorate din Asia Centrala. Dar Shambala este un taram imens, locuit de milioane
de fiinte, si este imposibil ca ea sa fi putut ramane ascunsa daca ar fi fost undeva pe planeta noastra.
 Deoarece in descrierea traditionala a Shambalei se precizeaza faptul ca ea este inconjurata de munti
foarte inalti, si deoarece in traditia tibetana exista anumite texte care descriu drumul catre Shambala
pornind din Tibet, multi occidentali isi imagineaza, in mod eronat, ca Shambala se afla in Tibet. Mai
mult chiar, interdictia accesului occidentalilor in Tibet a sporit fascinatia pentru aceasta tara
misterioasa. Desi Shambala nu este acolo, totusi este adevarat ca Tibetul a fost in secolele anterioare
zona de proiectie a Shambalei pe Pamant.

In ceea ce priveste capitala Tibetului, Lhassa, restrictiile accesului erau si mai severe: ea putea fi
vizitata numai de catre budisti. Dificultatea accesului in Lhassa, precum si faptul ca se cunosteau
practic foarte putine lucruri despre acest oras (inclusiv despre localizarea sa – nu se stia precis pana in
1866 unde este Lhassa) au facut ca Lhassa sa fie supranumita “Orasul Pierdut” sau “Orasul Interzis”.
In Lhassa se afla Palatul Potala, care era sediul traditional al lui Dalai Lama (conducatorul spiritual al
budistilor tibetani). Ceea ce este foarte interesant pentru noi este faptul ca palatul Potala, construit in
secolul al XVII-lea, seamana foarte mult cu Casa Poporului (actualmente Palatul Parlamentului) din
Bucuresti, desi este putin probabil ca arhitectii acesteia din urma sa se fi inspirat dupa arhitectura
palatului tibetan. Aceasta sincronicitate este remarcabila si foarte semnificativa in sensul confirmarii
profetiilor care afirma ca Bucurestiul va deveni in scurt timp Noul Ierusalim, adica principalul oras
sacru al planetei. Trebuie mentionat in acest context ca celebrele profetii ale lui Sundar Singh –
referitoare la misiunea spirituala planetara a poporului roman – au prezis corect construirea Casei
Poporului, precum si a canalului Dunare – Marea Neagra, inca de pe vremea cand nimeni nu si le-ar
fi imaginat.

Un alt loc sacru al Tibetului (atat pentru budisti cat si pentru hindusi) este muntele Kailasa, un varf
izolat, de forma piramidala, situat in sudul Tibetului, intr-un lant muntos paralel cu Himalaya. Accesul
europenilor nu era permis in aceasta zona, primul european care a reusit sa intreprinda pelerinajul in
jurul muntelui Kailasa fiind Hevin Sven Anders (exploratorul care a realizat primele harti ale
Tibetului), in anul 1907. Muntele sacru Kailasa este identificat atat de traditia budista si cat si de
traditia hindusa cu Muntele Meru, “Axa Lumii”, si se spune ca realizarea de 108 ori a pelerinajului in
jurul acestui munte, pe un traseu de 50 de km, aflat la 5000 de metri altitudine, asigura atingerea
eliberarii spirituale. Este interesat de remarcat ca si in alte locuri in care a fost, cu mult timp in urma,
proiectia Shambalei pe Pamant, traditia locala asociaza locul respectiv cu “centrul lumii”: de exemplu
la Delfi, in Grecia, exista o piatra denumita “omphalos” (buricul pamantului) care marca precis locul
unde credeau grecii ca se afla acest centru al lumii. Despre Sfinxul si Piramidele de la Gizeh, Egipt,
se afirma de asemenea ca sunt plasate in centrul suprafetei Pamantului: meridianul si paralela care trec
prin Gizeh impart globul in cate doua parti, fiecare continand aceeasi suprafata terestra (de “uscat”).

Despre zeul Apollo, al carui templu este inima sanctuarului de la Delfi, traditia spune ca era
“hiperborean”, venit din mistica Hiperboreea, taramul legendar aflat “dincolo de vantul de nord”, a
carui legenda este in stransa legatura cu Shambala. In Insula Serpilor (Insula Alba) din Marea Neagra
exista de asemenea un maret templu al lui Apollo, si traditia populara leaga aceasta “Insula Alba” de
mitul Shambalei. Este extrem de semnificativ faptul ca, in traditii complet diferite, in locuri diferite
de pe Pamant, initiatii din vechime au construit locuri sacre frapant de asemanatoare, in conditiile in
care se presupune (probabil eronat) ca in acele vremuri nu existau mijloace de transport si astfel aceste
culturi s-au dezvoltat complet independent. Fara indoiala ca exista totusi o sursa comuna de inspiratie,
si aceasta este si ramane Shambala, misteriosul centru spiritual al planetei noastre. Initiatii afirma ca
in aceasta perioada Proiectia Shambalei pe Pamant este in Romania, si probabil ca vom asista in curand
la aparitia unor noi locuri sacre, in propria noastra tara.
 Piramidele din Egipt

Un alt loc celebru asociat cu Shambala este complexul de la Gizeh, langa Cairo (Egipt). Nenumarate
sunt tainele care inconjoara Piramidele si Sfinxul de la Gizeh.Misterioasele energii care impregneaza
acele locuri, datorate in mare parte si efectului de piramida, fac ca aceste vestigii istorice sa se sustraga
multor cercetari stiintifice realizate cu aparate ultramoderne. Astfel, rezultatele investigatiilor difera
in mod inexplicabil pentru oamenii de stiinta in functie de fazele lunii; in anumite zile aparatele nici
macar nu functioneaza. Pilotii evita sa zboare pe deasupra piramidelor, deoarece aparatele de bord
sunt complet dereglate de fluxul energetic emanat de acestea. Teoriile istoricilor legate de modul in
care au fost construite Piramidele si Sfinxul sunt foarte subrede, la fel ca si datarea lor si presupusa lor
destinatie (de monumente funerare). Mult mai coerente sunt teoriile esoterice, care afirma ca in
perioada de maxima inflorire a spiritualitatii egiptene, acestea erau folosite pentru initierea adeptilor
in anumite tehnici spirituale. Istoricii greci mentioneaza ca Pitagora ar fi fost initiat in Egipt (si se
presupune ca si Zamolxis ar fi primit anumite initieri tainice aici). Dar cel mai interesant, din
perspectiva corelatiilor cu Shambala, este faptul ca sub Sfinxul de la Gizeh au fost descoperite anumite
tunele si incaperi tainice; clarvazatorii afirma chiar ca exista aici si tunele care conduc in lumea
Shambali.
 Piramidele de la Teotihuacan

Misterioasa cultura Maya, in perioada sa de glorie, era axata pe cultul solar pe care initiatii il coreleaza
cu Shambala, centrul spiritual planetar. Una dintre capodoperele acestei culturi, complexul de la
Teotihuacan, se numara printre cele mai grandioase locuri sacre ale planetei noastre. Despre complexul
de la Gizeh s-a descoperit ca este construit dupa modelul constelatiei Orion. Complexul de la
Teotihuacan este construit dupa modelul sistemului solar. Cele doua piramide impresionante,
denumite Piramida Soarelui si Piramida Lunii, a caror destinatie initiala este un mister pentru istorici,
si-au pastrat peste veacuri forta spirituala tainica de inaltare si transfigurare a sufletului uman.
Teotihuacan inseamna, in traducere, “locul unde se nasc zeii”, ceea ce probabil ca se refera la faptul
ca aici exista pe vremuri un puternic centru initiatic in cadrul caruia adeptii puteau atinge conditia
existentiala divina.
AMERINDIENII
Poporul amerindian

Amerindian este numele local pentru poporul indigen din Guyana. Descendenții ocupă acum diferite
regiuni geografice diferite din partea de nord a Americii de Sud. Nu doar regiunile de coastă, ci și
interiorul. La fel ca munții, pădurea tropicală și savanele. În special, cei trei amerindieni vorbitori de
limbi indigene care trăiesc în regiunea de coastă sunt Lokono, Warau și Kalhina.

În timp ce, amerindienii din interior au fost segregați în șase grupuri. Aceștia sunt Wai-Wai, Patamona,
Akawaio, Arekuna, Wapishana și Makushi. Cu excepția Wapishana care vorbește taino-arawak din
cauza lingvisticii lor, alții vorbesc Carib. Numărul indigenilor din Guyana este de 10.5%. În timp ce
restul de 90% dintre oameni din alte comunități locuiesc în interiorul adânc. Poporul indigen a fost
restricționat la zona îngustă de coastă a Atlanticului.

Aspectul amerindian

Amerindienii arătau diferit de poporul său, așa cum a observat Columb. După ce i-a descoperit pe
amerindieni, a fost fascinat de culoarea pielii, precum și de postura lor. Amerindienii aveau culoarea
pielii măslinii bronzate. În plus, arătau puternici și robusti în pozițiile lor. Și-au acoperit partile private
cu șervețe în loc să poarte haine. Femeile căsătorite puteau fi ușor identificate datorită îmbrăcămintei
lor; purtau rochii care semănau cu șorțurile.

Coafuri

O altă caracteristică a amerindienilor era coafura lor. Nu numai că erau lungi și negre, ci și drepte și
strălucitoare. În plus, frunțile lor plate au adăugat coeficientul de frumusețe al amerindianului. Tradiția
era să apăsați fruntea cu o scândură, cotul mamei sau o pernă până când fruntea se turtise. Colierele
erau purtate la gât pentru a le spori frumusețea. Pentru realizarea colierului se foloseau scoici sau oase
de animale. Cu toate acestea, uneori foloseau oasele inamicilor pentru a-și face colierul. În timp ce
bărbații purtau în picioare clopoței din scoici, femeile foloseau eșacuri mici cu clopoței în jurul
picioarelor. Uneori, scoici de dans atârnau cu sfori în jurul taliei, șoldurilor, brațelor, gambelor și
călcâielor.

Era o credință generală că protecția împotriva dușmanilor poate fi alungată dacă roșu este uns pe tot
corpul. Cu această credință, un amestec de roucou și ulei de ricin este aplicat în fiecare zi de către
amerindieni. Soțiile aplică în general Roucou pe corpul soțului lor. După ce a terminat ritualul, pentru
a le înțepeni picioarele, soția și-a șters restul de pe picioare. În plus, înainte de a merge la sărbătoare
sau la război există o tradiție a picturilor faciale negre. Guma este produsă prin arderea rădăcinilor
copacilor de gumă. Cu toate acestea, deși decorațiunile păreau impresionante, bărbatul ar fi trebuit să
dedice 12 ore pentru a-i permite să se aplice pe toată fața, umeri, piept și spate. Trebuia să deseneze
modele complicate pentru a-și termina datoria de pictură corporală.

Columbus

Cine a fost Cristofor Columb? Crezi că el a fost chiar fondatorul Americii? De fapt, Columb a fost un
navigator italian care, sub pilotul Spaniei, a explorat America. El pretindea posesia unui teren american
aflat sub jurisdicția Spaniei. Prin urmare, mitul conform căruia Columb a fondat America nu este strict
adevărat. Misiunea pe care Columb a făcut-o într-o călătorie din Spania a fost diferită, El încerca să
urmărească o cale navigabilă care să lege Europa și Asia. Istoria susține că a navigat de patru ori în
misiune. În schimb, a dat peste America.
 https://in.pinterest.com/
Obiceiuri alimentare ale amerindienilor

Amerindienii au introdus guyanezilor o mulțime de soiuri de alimente. Cu toate acestea, mai târziu au
devenit un aliment tradițional. Nu numai amerindieni, ci și alte rase. S-a menționat deja că pescuitul
și vânătoarea, precum și agricultura, sunt baza economiei pentru amerindieni.

 Pescuitul – în acest scop au fost folosite în mare parte arcuri și săgeți. Mai târziu, peștele a fost
cules prin scufundări. Mai mult, înainte de a fi gătit, peștele a fost intoxicat cu scoarța copacilor
care au fost bătuți. În plus, pentru pescuit erau folosite plase care erau făcute din fibre de bumbac
sau de palmier. În plus, pentru homari și conci, amerindienii obișnuiau să transporte pietre în
timpul scufundării. Țestoasele erau prinse prin harponare sau folosind un șnur care se punea în
 jurul aripilor. În plus, crabii au fost prinși în întunericul nopții folosind torțe de foc. Mai mult,
amerindienii au antrenat pelicani și pescuitori pentru a-i ajuta la pescuit.

 Vânătoare - Inclusiv păsări, iguane, șobolani de orez și șerpi. În plus, au vânat și viermi, păianjeni
și insecte. Păsările erau prinse cu ajutorul unor mici capcane pentru păsări. În rest, au fost
împușcați cu săgeți cu capul tocit. Bumbacul a format un strat pentru a reduce claritatea săgeții.
Pentru papagali, un foc a fost creat în partea de jos a copacului. Asta includea pimentos verzi.
Piper și gume care leșin papagalii să cadă singuri.

 Agricultura – Dieta de bază pentru amerindieni au fost legumele rădăcinoase de manioc. Pe lângă
faptul că este măcinată ca făină, este posibil să coaceți o pâine. Mai mult, maniocul este suficient
și pentru alte scopuri. Nu este singura extracție de suc, dar sunt utile și pentru generarea de vin,
bere și alcool. În plus, ajută la prepararea unui sos numit Cassareep. Plantele de manioc pot fi
cultivate cu ușurință, dar au ca rezultat degradarea solului și supraîncărcare. Manioc are
proprietăți digestive bune. Ele pot fi transportate cu ușurință cu o canoe. Dar totuși, cultivarea sa
este discutabilă. Prin urmare, amerindienii s-au mutat la Lanțul Antellionilor Mici, care a plecat
în perioada lui Hristos.

Despre Agouti

Introdus ca o delicatesă de către amerindieni, a fost o rozătoare maro adânc prezentă în Antigua. Se
numesc Agouti, care seamănă mai mult cu un iepure. Înainte de a le găti, animalul a fost ținut timp de
o zi. Urmează sărare. De asemenea, gătiți-le cu suc de manioc pentru o lungă perioadă de timp. Nu
numai că îmbunătățește aroma, dar crește și tandrețea.
Metode de gătit

Cuvântul cu care suntem familiarizați astăzi, Bar-B-Que, provine din modul amerindian de a găti. Ei
prăjesc carnea crudă pe un tucan înainte de a consuma aceeași tehnică pe care o găsim în Bar-B-Ques.
În plus, prăjirea se făcea în jar pe foc. Învelișul de cenușă format a fost îndepărtat înainte de a mânca.
Cel mai adesea peștele crud era învelit în ustensile de pământ care erau supuse focului. Ustensilele au
crăpat la terminarea gătitului. In cazul pestelui se poate obtine peste gatit cu solzi sau pene de pasare.
Cu excepția crabilor, niciunul nu a fost fiert.

S-a observat că gătitul crabilor și peștelui a fost gătit cu mai puțină apă și adăugând mai mult piper.

Festivaluri și stilul de viață al amerindienilor

Guyana este situată la nord de Brazilia și găzduiește diverse culturi. Deși există mai multe limbi
tradiționale folosite, engleza este limba oficială folosită. Populațiile indo-guyaneze sau afro-guyaneze
pot fi întâlnite în principal. Există un pic de influență caraibiană. Cu toate acestea, oamenii din Guyana
sunt foarte primitori. Deci, dacă doriți să vă bucurați de fauna sălbatică exotică, cascadele galante și
să vizualizați tezaurele de palmieri, puteți vizita Guyana. Amerindienii aparțin Asiei, prin urmare
festivalurile indiene sunt observate pe tot parcursul anului. Urmăriți festivalurile anuale:

 Mashramani este un festival celebrat în februarie, în principal pe 23. A fost ziua în care Guyana
a devenit o țară republică. În limba amerindiană, înseamnă o muncă bine făcută.
 Festivalul luminilor Diwali este sărbătorit mai ales în octombrie sau noiembrie.
 Phagwa festivalul culorilor sărbătorit ca Holi în altă parte
 Paștele este sărbătorit în Guyana ca mâncăruri și băuturi internaționale. Copiii zboară zmee ca o
tradiție pentru acea zi.
  În Guyana, dominația britanică s-a încheiat pe 26 mai 1966. Pentru a sărbători libertatea lor, Ziua
Independenței este sărbătorită cu mare fast.

https://blog.ititranslates.com/2020/02/25/a-brief-
history-of-native-american-languages-in-the-us/
Influența politică olandeză asupra amerindienilor

În scrierea sa din 1974, istoricul Dale a menționat că amerindienii au jucat un rol vital în
implementarea dominației olandeze în Guyana. Mai mult, chiar și olandezii și-au dat seama că
prietenia cu amerindienii ar fi înțelept să stabilească o așezare. În anul 1616, prima stabilire a
olandezilor a avut loc în Essequibo.
Fondator olandez

Fondatorul, Adrien Goenewegen, a fost atent în gestionarea relațiilor cu amerindienii. Căsătoria cu o

soție caraibe a sporit valoarea încrederii. Între timp, sclavii africani au fost introduși în Guyana și, pe
lângă Olandeză, amerindienii au contribuit mult la înăbușirea revoltelor. De asemenea, i-au ajutat pe
olandezi să găsească sclavii africani fugiți. Lokono grupuri de amerindieni au intrat în contact cu
sclavii africani. Amerindienii nu numai că s-au aliat cu olandezii, ci s-au comportat și ca soldați.

În plus, ei s-au comportat ca niște sclavi ai olandezilor. Unii s-au angajat ca muncitori pe câmp, în
timp ce unii au devenit bărci. De la Essequibo, până la Orinoco, în regiunea de pescuit de coastă
stabilită, mulți amerindieni s-au angajat. Alții au mers la gurile râurilor Barima, Waini și Amacuro.
 http://nativeamericannetroots.net/diary/979

Viitorul Amerindienilor

Acele triburi care au explicat numărul populației au dispărut acum. În special Doris, Maopityans,
Tarumas, Maiongkongs și Maopityans. În plus, Pianogottos și Amaripas.

În Guyana, doar nouă triburi pot fi contabilizate. Amerindienii au înflorit în ultima vreme când se
găsesc reprezentanți parlamentari sau membri activi din punct de vedere politic. Mai mult, putem găsi
membri ai congresului național alături de miniștri ai afacerilor externe și ai afacerilor amerindiene. În
special regretatul Dr. Desrey Fox, a cărui activitate a fost despre amerindieni și lingvistică, a fost
remarcabilă.
Drumul Lacrimilor: o pagină din
istoria amerindienilor
La începutul deceniului 1830-1840, peste 125.000 de amerindieni trăiau pe teritoriile de astăzi ale
statelor americane Georgia, Tennesseee, Alabama, Carolina de Nord şi Florida. La sfârşitul deceniului,
doar câteva mii mai locuiau pe teritoriile lor de drept. Alături de coloniştii care le vroiau pământurile
pentru propriile ferme şi plantaţii de bumbac, guvernul federal i-a forţat pe amerindieni să-şi
părăsească ţinuturile şi să pornească într-un cumplit marş spre aşa numitele „rezervaţii indiene” de
dincolo de Mississippi. Crudul şi nedreptul marş este cunoscut sub numele de Drumul Lacrimilor şi
se constituie într-una dintre cele mai ruşinoase pagini din istoria rasismului, a lăcomiei, a ignoranţei
şi cruzimii umane.

Amerindienii erau o „problemă”

Coloniştii albi americani care trăiau în apropierea Frontierelor de Vest, cum erau numite în acele
vremuri limitele incipientei federaţii americane, aveau în principal reacţii şi sentimente negative la
adresa localnicilor cu care interacţionau tot mai mult.

Albii nu-şi ascundeau deloc dispreţul la adresa bravilor amerindieni, deşi, totodată, se temeau
de ei.Pentru ei, aceşti adevăraţi proprietari ai ţinuturilor moştenite de la generaţii întregi de
strămoşi nu erau altceva decât nişte figuri nefamiliare aflate la locul şi timpul nepotrivite, nişte
străini ciudaţi cu pielea roşietică şi pene în plete, care ocupau pământul pe care coloniştii albi
nu doar că-l râvneau, dar credeau că li se cuvine.

Nici autorităţile americane de pe atunci nu gândeau diferit la adresa amerindienilor.

Însuşi părintele naţiunii americane, preşedintele George Washington, credea că cea mai bună soluţie
pentru „Problema Indiană”, consta pur şi simplu în „civilizarea” forţată a acestor nevinovaţi. Ce
însemna „civilizarea forţată” în concepţia albilor nu este greu de bănuit: distrugere culturală, nivelare
socială, sedentarizare, restricţii majore, discriminări şi, în primul rând, furtul pământurilor.

Unul dintre principalele deziderate ale acestor aşa-zise „campanii de civilizare” consta în modelarea
cât mai fidelă a băştinaşilor pe calapodul social al americanului alb protestant, prin convertirea la
creştinism, învăţarea limbii engleze şi adoptarea unor concepte şi obiceiuri de origine europeană,
precum proprietatea individuală, stoparea nomadismului sezonier şi chiar comerţul cu sclavi.
Unele comunităţi şi triburi din sud-estul Statelor Unite au adoptat parţial aceste idei impuse de
Washington. În consecinţă, albii i-au gratulat pe amerindienii din triburile Chochtaw, Chikasaw,
Seminoli, Creek şi Cherokee cu titulatura de „Cele Cinci Naţiuni Civilizate”.

Evident, Washingtonul nu s-a mulţumit cu asimilarea social-culturală a acestor triburi. Ţinuturile lor
erau tot mai tentante pentru foamea de pământ a invadatorului alb.
Teritoriile deţinute de cele cinci naţiuni se aflau pe locurile unde astăzi există statele Georgia,
Tennessee, Albama, Carolina de Nord şi Florida, şi erau deosebit de valoroase, având un ridicat
potenţial agricol. Mulţi dintre colonişti erau interesaţi numai de cultivarea bumbacului şi creşterea
vitelor. Nu le păsa cât de „civilizaţi” sau „creştini” erau amerindienii, tot ce voiau era pământul
acestora şi nu s-au dat în lături de la nimic pentru a-l obţine. Au ars aşezările nativilor sedentarizaţi,
le-au împuşcat sau furat animalele şi i-au ucis pe cei care li s-au împotrivit.

Evident, guvernele de la Washigton i-au susţinut pe colonişti în eforturile conjugate ale acestora de a-
i alunga pe băştinaşi spre vest şi spre sud. Câteva state americane au emis o serie de legi în baza cărora
îşi arogau dreptul de a confisca teritoriile indiene şi a limita serios suveranitatea şi drepturile
băştinaşilor. Cu toate că amerindienii au dat în judecată statele respective în procese celebre precum
Naţiunea Cherokee contra Georgiei din anul 1831, iar Curtea Supremă de la Washington a decis că
amerindienii erau naţiuni suverane „asupra cărora legile statului Georgia şi alte state nu au nicio
putere”, jafurile şi abuzurile au continuat nestingherite.
Preşedintele Andrew Jackson nota mândru, în anul 1832, că „statele din sud sunt hotărâte să cucerească
teritoriile indiene şi vor face orice pentru a-şi securiza graniţele”.

Eliminarea

Andrew Jackson, preşedintele de atunci al Uniunii Americane, era unul dintre cei mai înfocaţi partizani
ai izgonirii amerindienilor şi confiscării pământurilor acestora.
Pe când fusese general al unui corp de armată, Andrew Jackson a luptat timp de ani de zile în campanii
violente îndreptate împotriva triburilor Creek din Georgia şi Alabama şi Seminole din Florida.
Campaniile sale au avut ca efect transferul a mii de hectare de teren din proprietatea băştinaşilor în
cea a fermierilor albi.

În rol de preşedinte, Jackson şi-a continuat campania cu acelaşi zel. În anul 1830 s-a grăbit să
semneze actul intitulat fără echivoc „Indian Removal”, document care împuternicea deopotrivă
autorităţile locale şi coloniştii ce aveau astfel mână liberă să îşi însuşească pământurile
indienilor.

Cadrul legal federal din acea perioadă interzicea totuşi preşedintelui sau unei alte autorităţi statale să-
i forţeze pe amerindieni să îşi părăsească teritoriile unde aceştia trăiau, vânau şi practicau o agricultură
rudimentară. Cu toate acestea, atât preşedintele Jackson, cât şi funcţionarii guvernamentali au ignorat
voit litera legii şi i-au oprimat pe amerindieni prin toate mijloacele imaginabile, astfel încât aceştia să
ajungă să-şi ia lumea în cap la propriu…

În iarna anului 1831, triburile Chocktaw au fost primele gonite de pe pământuri, iar deportarea lor a
servit ca model pentru deportările altor triburi. Au urmat amerindienii din triburile Seminolilor, care
au fost deportaţi în anul 1832, doi ani mai târziu etnicii Creek au avut aceeaşi soartă, pentru ca
amerindienii Chicksaw să fie deposedaţi, la rândul lor, cândva în anul 1837. Vitejii Cherokee au fost
izgoniţi în tristul an 1838. Toţi aceşti nevinovaţi au pornit într-un lung marş de exterminare spre
celebrele „Teritorii Indiene”, un ţinut cu pământuri sterpe, aride şi inospitaliere, desemnat de
autorităţile americane drept patrie-surogat pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Doar o mică parte a
populaţiilor amintite a reuşit să se ascundă şi să scape campaniei de izgonire. Urmaşii lor se întâlnesc
şi astăzi în comunităţi restrânse răspândite prin statele Mississippi, Florida, Alabama şi Carolina de
Nord. Izgonirile au continuat până la finele anului 1840.

Rezulatul a fost unul sumbru: zeci de mii de amerindieni au pierit sau au fost alungaţi, iar
coloniştii albi tocmai înhăţaseră un teritoriu virgin cu o suprafaţă totală de aproximativ 100.000
kilometri pătraţi!

Suferinţă şi memorie

Procesul izgonirii băştinaşilor a continuat nestingherit până când Washington-ul a considerat că

numărul băştinaşilor ajunsese suficient de redus pentru ca aceştia să nu reprezinte un pericol major în
cazul în care ar fi intenţionat să se revolte.
Nefericiţii, mânaţi ca nişte vite spre ţinuturile desemnate de autorităţi, au trecut prin chinuri
inimaginabile. Nu degeaba o parte a istoricilor americani consideră episodul Drumul Lacrimilor drept
cea mai dureroasă pagină din trista istorie a genocidului la care au fost supuşi indienii nord-americani.

Mii de băştinaşi, unii înlănţuiţi, au mărşăluit pe jos, prin frig sau arşită, fără apă şi alimente. Au suferit
asaltul foametei, al setei, bolilor şi expunerii la elementele naturii. Foarte mulţi au murit. Spre
exemplu, din cei 15.000 de indieni Cherokee, aproximativ 4.000 nu au mai ajuns la destinaţia din statul
Oklahoma de astăzi. Drumul Lacrimilor i-a ucis… Noile pământuri au intrat rapid în administraţia
autorităţilor şi mii de colonişti au fost astfel împroprietăriţi pe gratis.

În anul 1838, doar 2.000 de etnici Cherokee mai trăiau în teritoriile lor incluse de pe acum în interiorul
graniţelor statului Georgia. Washington-ul a considerat că erau prea mulţi. În consecinţă preşedintele
Martin Van Buren a trimis un corp expediţionar de 7.000 de soldaţi federali, conduşi de generalul
Winfield Scott, pentru a-i goni pe indienii cei îndărătnici. Sub ameninţarea baionetelor, soldaţii
bravului Unchi Sam i-au jefuit pe nativii Cherokee de bruma de bunuri şi bani agonisiţi.

Apoi i-au încolonat şi i-au forţat să mărşăluiască peste 2.000 kilometri spre locul desemnat de
autorităţi. Tifosul, virozele, dizenteria, holera şi foametea au ucis o mare parte din amerindieni.
Nici cei care au ajuns în aşa numitul Teritoriu Indian nu au avut o soartă mai bună. Guvernul federal
le promisese că în noile teritorii vor trăi liniştiţi, netulburaţi de nimeni.
Evident, nu a fost aşa.
Pe măsură ce coloniştii continuau explorarea vestului, Teritoriul Indian s-a micşorat continuu, astfel
încât, atunci când Oklahoma a fost proclamat stat în anul 1907, ţinutul-surogat al amerindienilor
dispăruse de-a binelea.

Tristul moment istoric a fost comemorat în anul 1987, când autorităţile federale au autorizat
deschiderea unui drum istoric memorial, în lungime totală de 3.500 kilometri.
Intitulat „Trail of Tears National Historic Trail”, acest unic monument istoric traversează porţiuni din
nouă state americane şi serveşte astăzi ca loc de reculegere al nativilor americani.

Chatal Huyuk
Chatal Huyuk este unul dintre cele mai vechi orașe din lume: istoria sa a început cu mai bine de 9,5
mii de ani în urmă. Orașul făcea parte dintr-o civilizație neolitică destul de avansată care a existat pe
teritoriul Turciei moderne.
Chatal Huyuk se distinge de majoritatea celorlalte așezări din acea perioadă prin arhitectura sa unică:
nu existau străzi în oraș în sensul modern al cuvântului, casele erau construite aproape una de alta și
intrau prin acoperiș. Locuitorii erau angajați în agricultură și creșterea animalelor, cultivau grâu și
leguminoase, colectau nuci și fructe. Ei au făcut majoritatea uneltelor de muncă din obsidian și au
furnizat alte așezări cu ele.

Chatal Huyuk pentru timpul său a fost o adevărată metropolă - populația sa număra aproximativ zece
mii de oameni, iar descoperirile arheologice mărturisesc structura socio-politică complexă a orașului
și o cultură dezvoltată. Ce i-a făcut pe locuitori să părăsească orașul cu peste 2000 de ani de istorie
este necunoscut.
Cahokia
Situate pe teritoriul statului american Illinois, movilele din Cahokia sunt tot ce a mai rămas din
civilizația indienilor, care a existat aici cu mult înainte de sosirea europenilor. Cahokia a fost mult
timp cel mai mare oraș din America de Nord, suprafața sa era de peste 15 km2, iar populația a ajuns
la 40 de mii de oameni.

109 movile care au supraviețuit până în zilele noastre fac parte din complexul ceremonial, unde s-au
ținut diverse sărbători religioase. În centrul complexului se află celebra Movila Călugărilor pe patru
niveluri, ale cărei dimensiuni sunt cu adevărat grandioase - 28 de metri înălțime și 290 de metri
lungime.

Unele descoperiri arheologice indică faptul că indienii de pe malurile Mississippi au fost artiști,
sculptori și arhitecți excelenți. Au făcut ornamente din cupru și scoici, au decorat pereții templelor cu
ornamente complicate și imagini ale zeilor și chiar au dezvoltat un sistem de irigare elaborat pentru
câmpurile care foloseau apele râurilor Mississippi și Illinois.

În jurul anului 1200, locuitorii au început să părăsească orașul, potrivit unor savanți, din cauza situației
sanitare cumplite, care a provocat numeroase epidemii și foamete.
HYPERBOREA
Mențiunile despre o țară misterioasă dincolo de Polul Nord datează de secole în urmă, în secolul al
VII-lea î.Hr. Puritatea gândurilor arienilor, liniștea și sârguința lor au fost aprobate de puteri
superioare, care i-au învățat pe hiperboreeni să poată face aproape totul. Avioane, clădiri frumoase,
decorate cu piramide de aur, comunicarea cu zeii a făcut viața lungă și fericită.
Ei caută Hyperborea, încercând să găsească secretele nemuririi și să dobândească abilități și cunoștințe
supranaturale. Cine onorează cartea cunoașterii hiperboreenilor, atunci va controla Universul. Potrivit
zvonurilor, în 1920, o expediție rusă a găsit dovezi ale existenței celei mai vechi civilizații a
hiperboreenilor din Peninsula Kola. Cu toate acestea, omenirea nu a aflat niciodată despre rezultatele
cercetării: toți membrii expediției au fost distruși de NKVD. Materialele unei alte expediții, dar deja
germane, la Polul Nord au fost clasificate, apoi au dispărut.
Unde s-a dus Hyperborea? Cercetătorii vorbesc despre o catastrofă planetară - o lovitură din spațiu a
distrus-o. Supraviețuitorii au fost nevoiți să-și părăsească țara natală. S-au mutat în sud, aducând
cunoștințele lor în lume.
Liangzhu
Cultura Liangzhu este o veche civilizație a neoliticului târziu de pe coasta de sud-est a Chinei de-a
lungul fluviului Yangtze și de pe malul lacului Tai. Societatea acestei culturi a fost foarte stratificată.
Știm acest lucru din diversitatea artefactelor de jad, mătase, fildeș sau lemn lăcuit care au fost găsite
exclusiv în mormintele oamenilor de vază. În timp ce obiectele ceramice au fost găsite cu
preponderență în mormintele simple ale persoanelor mai sărace. Această împărțire în clase sociale
indică faptul că în perioada culturii Liangzhu exista o formă de stat timpuriu. Iar apartenența la păturile
sociale ale acestuia era oglindită în ritualurile de funerare. Liangzhu era centrul pan-regional al unei
structuri statale iar elitele de aici coordonau și conduceau și centrele de putere din vecinătate. Cultura
Liangzhu a jucat un rol deosebit în istoria Chinei, iar sfera ei de influență a atins conform dovezilor
pe care le avem la această dată în partea nordică până la la nord de Shanxi îar în partea sudică până la
Guangdong. Se presupune că este prima cultură statală din partea de est a Asiei.
Oamenii culturii Liangzhu ocupau o zonă centrată în jurul actualului Lac Tai și se întindea prin
provincia Jiangsu, la sud până la Hangzhou din provincia Zhejiang și spre est până la Shanghai. Cel
mai mare sit din această perioadă este Mojiaoshan din provincia Zhejiang, cu o suprafață de 2.900.000
de mile pătrate, iar al doilea ca mărime, Sidun, din provincia Jiangsu, măsoară 900.000 de mile pătrate.
Cultura era ierarhică, cu clase sociale stratificate, după cum o dovedesc practicile funerare și bunurile
funerare.
Se crede că cele mai bune jade din cultura Liangzhu provin din această perioadă ulterioară, când
tehnica artiștilor de manipulare a nefritului ar fi fost perfecționată. Liangzhu au preferat casele
construite în apropierea căilor navigabile, iar dovezile arheologice confirmă că erau adepți la plimbare
cu barca și pescuit. Ei au cultivat orez, au folosit unelte de diamant în munca lor cu jad și au crescut
câini și porci domestici.
S-a menționat că cele mai faimoase artefacte de jad din cultura Liangzhu sunt piesele cunoscute sub
numele de cong și bi, un cilindru și un disc, dar oamenii de știință nu pot fi de acord asupra
semnificației acestor artefacte. Este clar că, indiferent ce însemnau ei pentru Liangzhu, au fost de mare
importanță, deoarece au fost găsiți în număr mare ca bunuri funerare ale clasei superioare. Este foarte
posibil, așa cum au susținut Childs-Johnson și alții, că ele reprezintă cerul și pământul, deoarece
chinezii antici credeau că pământul este plat, cu patru colțuri sprijinite sub un baldachin circular al
cerului; pătratul și cercul erau simboluri ale fiecăruia.

Această teorie este contestată, totuși, deoarece nu există nicio documentație din cultura Liangzhu care
să lege obiectele direct de conceptele de pământ și cer. Se înțelege că motivul pământ-cer s-a dezvoltat
mai târziu în timpul dinastiei Shang, iar cei care contestă o interpretare cosmologică a cong și bi
subliniază că nu se poate interpreta opera de artă neolitică din perspectiva ulterioară a Shang.
Cong și bi sunt piese de jad fin lucrate, care sunt ornamentate cu grijă și decorate cu imagini. Aceste
artefacte au fost produse în diferite dimensiuni, dar păstrează întotdeauna aceeași formă: cong este un
pătrat cu o deschidere circulară și interior, în timp ce bi este un disc. Interpretarea cosmologică a
obiectelor este deci tentantă, dar nu concludentă. Este cu totul posibil ca oamenii culturii Liangzhu să
fi atașat cercului și pătratului sensuri complet diferite.

Pe lângă aceste piese, Liangzhu a creat multe alte lucrări fine în jad, inclusiv topoare, unelte, bijuterii,
figurine, borcane și amulete. Unele dintre aceste lucrări sunt decorate cu motivul taotie pe care unii
savanți l-au interpretat ca un fel de mască zoomorfă. Deși designul taotie este asociat cu operele de
artă dinastiei Shang, este clar evident mult mai devreme în piesele Liangzhu.
Unul dintre cele mai interesante jade produse a fost hsun chi, un disc de jad zimțat cu o gaură în centru,
care a servit drept șablon stelar. Steaua nordică nu era vizibilă în timpul lui Liangzhu și astfel, pentru
a determina nordul adevărat, gaura lui hsun chi ar fi aliniată cu Carul Mare și un tub de observare (yu
heng) s-ar potrivi în gaură, astfel încât cineva să nu poată fi văzut. stabiliți doar nordul adevărat, ci
calculați anotimpurile după stele și determinați solstițiile. Topoarele de jad, după cum a observat
Childs-Johnson, erau obiecte de prestigiu și, probabil, era și hsun chi care, în plus, ar fi fost de folos
doar unui educat în astronomie și astrologie care ar fi fost din clasa superioară.
Deși este în general acceptat că Shenzong a creat acest zeu pentru propriile sale scopuri politice,
Împăratul de Jad a devenit zeitatea supremă prezentată în multe mituri și legende și, în mare parte,
datorită numelui său. Pe vremea dinastiei Song, jadul era un aspect atât de integral al culturii chineze
încât legarea pietrei celor cinci virtuți cu conceptul de putere imperială era o garanție a acceptării
oamenilor. La fel ca pe vremea lui Liangzhu, jadul era piatra elitei și impunea genul de venerație și
respect datorat unui împărat – sau unui zeu.
Cartagina
Imperiul Cartaginez a fost unul dintre marile superputeri ale lumii antice, având centrul în
orașul Cartagina din partea de est a lacului Tunis, în Tunisia.

Istoricul grec Timaeus din Tauromenium (Taormina) menționa că orașul a fost fondat în jurul secolului
al IX-lea î.e.n. de fenicienii din Tir, care și-au extins treptat hegemonia economică și politică în vestul
Mediteranei, prin stabilirea unei rețele de vasali și state satelit.

Datorită poziției strategice de-a lungul mai multor rute comerciale maritime importante, orașul –
imperiu a beneficiat de un sistem comercial extins, susținut de o flotă și o armată puternice, alcătuite
din mercenari și soldați auxiliari străini, care au făcut din Cartagina o putere dominantă în Marea
Mediterană.

Expansiunea a condus inevitabil Cartagina către un conflict cu mulți vecini, precum berberii indigeni
din Africa de Nord și orașele-stat grecești, cum ar fi grecii din Siracuza.

Primul Război Punic

Romanii credeau că prezența cartagineză în zonă amenința Roma și interesele ei și au trimis o forță
expediționară pentru a restabili controlul mamertinilor asupra Messinei, dând startul ostilităților dintre
cele două mari puteri – începutul Războaielor Punice.

Primul Război Punic s-a desfășurat la mijlocul secolului al III-lea î.e.n, când romanii au debarcat în
Africa dar au fost în cele din urmă învinși. Conștienți de superioritatea puterii navale cartagineze,
romanii au construit o flotă și, cu ajutorul unor tactici noi, au obținut mai multe victorii pe mare.
Cea mai notabilă luptă a fost bătălia de la Ecnomus din 256 î.e.n., în care 330 de nave de război romane
s-au confruntat cu 350 de vase cartagineze. Considerată una dintre cele mai mari bătălii navale din
istorie, s-a încheiat cu victoria romanilor care, în cele din urmă, au scufundat sau au capturat 94 de
vase cartagineze.

După mai mulți ani de incertitudine, o înfrângere majoră în bătălia de la Insulele Aegate din 241 î.e.n.
i-a forțat pe cartaginezi să accepte Tratatul lui Lutatius în termenii dictați de romani, inclusiv predarea
unei părți a Siciliei care era anexată în provincia romană Sicilia. Se încheia astfel Primul Război Punic.

Hannibal și al Doilea Război Punic

În 237 î.Hr., generalul cartaginez Hamilcar Barca (tatăl lui Hannibal și al lui Hasdrubal) a creat un stat
cvasi-monarhic, autonom, în sudul și estul Iberiei. Cartagina obținea astfel acces la minele de argint,
bogăția agricolă și forța de muncă pentru a rezista împotriva Romei pe picior de egalitate.

Roma a convenit noi termeni în 226 î.e.n., în baza Tratatului Ebro, prin care toate teritoriile de la sud
de râul Ebro din Iberia erau granița stăpânirii cartagineze. Romanii au intrat, însă, în orașul Saguntum
din ținuturile cartagineze, ceea ce l-a făcut pe Hannibal (fiul lui Hamilcar) să jefuiască orașul și să
declanșeze cel de-al Doilea Război Punic.

Credit foto: Shutterstock

Au existat trei teatre principale de război:

  Italia (cu campanii subsidiare ocazionale în Sicilia, Sardinia și Grecia), unde Hannibal a traversat
Alpii și aproape că a ajuns la porțile Romei;
 Iberia, unde generalul Hasdrubal, fratele mai mic al lui Hannibal, a apărat orașele coloniale
cartagineze;
 Africa, care s-a încheiat cu Bătălia decisivă de la Zama și înfrângerea Cartaginei.

Tratatul impus de romani a deposedat Cartagina de toate teritoriile deținute peste mări, lăsând Imperiul
Cartaginez un simplu oraș-stat. Totodată, era obligată să plătească Romei 10.000 de talanți de argint
pe parcursul a 50 de ani. Mai mult, Cartagina avea nevoie de acceptul Romei pentru a putea purta
războaie, iar mașinăria militară cartagineză a fost dezmembrată, lăsându-i o flotă de numai 10 nave de
război.

Al Treilea Război Punic și dispariția Cartaginei

Profitând de poziția slăbită, regele Masinissa al regatului nord-african Numidia a profitat de interdicție,
atacând continuu Cartagina și anexându-i din teritoriul rămas. Cartagina a trimis o forță pentru a-și
apăra teritoriul. Nu avea însă aprobarea Romei, iar facțiunile anti-cartagineze din Roma s-au folosit
de acțiunea militară ilegală pentru a pregăti o expediție, declanșând cel de-al Treilea Război Punic în
149 î.e.n.

Romanii și-au lansat asaltul final și în numai șase zile au distrus în mod sistematic orașul și i-au ucis
locuitorii. Abia în ultima zi au luat prizonieri, în număr de 50.000, care au fost vânduți ca sclavi.

Între 130 – 120 î.e.n., Roma a fondat o nouă colonie pe ruinele Cartaginei, numită Colonia Iunonia,
însă Senatul a desființat ulterior colonia. Un nou oraș roman cu numele Cartagina a început să fie
construit de Iulius Caesar și definitivat de Augustus, pe care l-a denumit la final Colonia Iulia
Concordia Carthago. A devenit unul dintre cele mai mari orașe din jumătatea de vest a Imperiului
Roman și centrul provinciei romane din Africa.

IMPERIUL
SELEUCID
Imperiul Seleucid , (312-64 ien ), un vechi imperiu , care în cea mai mare măsură se întindea din
Tracia în Europa , la granița cu India . A fost sculptat din rămășițele imperiului macedonean al lui
Alexandru cel Mare de către fondatorul său,Seleucus I Nicator.
Seleuc, unul dintre principalii generali ai lui Alexandru, a devenit satrap (guvernator) al Babiloniei în
321, la doi ani după moartea lui Alexandru. În lupta de putere prelungită dintre foștii generali ai lui
Alexandru pentru controlul imperiului care se dezintegra, Seleuc s-a alăturat lui Ptolemeu I al
Egiptului împotriva lui Antigon I , succesorul lui Alexandru pe tronul macedonean, care îl forțase pe
Seleuc să iasă din Babilonia. În 312 Seleuc l-a învins pe Demetriusla Gaza folosind trupe furnizate de
Ptolemeu și, cu o forță mai mică, a apucat Babilonia în același an, fondând astfel regatul sau imperiul
seleucid. Până în 305, după ce și-a consolidat puterea asupra regatului, a început treptat să-și extindă
domeniul spre est până la râul Indus și spre vest spre Siria și Anatolia , unde l-a învins decisiv pe
Antigon la Ipsus în 301. În 281 a anexat Chersonesusul tracic. În același an, a fost asasinat dePtolemeu
Ceraunus , fiul nemulțumit al lui Ptolemeu I.

Seleuc a fost urmat de fiul său cel mare, Antiochus I Soter , care a domnit până în 261 și a fost urmat
de Antiochus II (a domnit 261–246), Seleucus II (246–225), Seleucus III (225–223) șiAntioh al III-
lea cel Mare (223–187), a cărui domnie a fost marcată de reforme administrative cuprinzătoare în care
multe din trăsăturile vechii administrații imperiale persane , adoptate inițial de Alexandru, au fost
modernizate pentru a elimina o structură duală de putere tensionată de rivalitatea dintre militari și
figuri politice. Imperiul a fost administrat de stratēgoi provincial , care a combinat puterea militară și
cea civilă. Centrele administrative erau situate la Sardes în vest și la Seleucia pe Tigru în est.
Controlând Anatolia și orașele sale grecești, seleucizii au exercitat o enormă putere politică,
economică și culturală în Orientul Mijlociu. Controlul lor asupra trecătorilor strategici ai Muntelui
Taur între Anatolia și Siria, precum și Helespontul dintre Tracia și Anatolia, le-a permis să domine
comerțul și comerțul din regiune. Așezările seleucide din Siria, în primul rând Antiohia , erau centre
regionale prin care imperiul seleucid și-a proiectat influența militară, economică și culturală.

Imperiul seleucid a fost un centru major al culturii elenistice , care a menținut preeminența obiceiurilor
și manierelor grecești asupra culturilor indigene din Orientul Mijlociu. O clasă aristocratică
macedoneană de limbă greacă a dominat statul seleucid de-a lungul istoriei sale, deși această dominație
s-a simțit cel mai puternic în zonele urbane. Rezistența la hegemonia culturală greacă a atins apogeul
în timpul domniei lui Antioh al IV-lea(175–163), a cărui promovare a culturii grecești a culminat cu
ridicarea unei statui către Zeus în Templul de la Ierusalim. Anterior, le-a ordonat evreilor să
construiască altare pentru idoli și să sacrifice porci și alte animale necurate și interzisese tăierea
împrejur - interzicând în esență, cu moartea, practicarea legii evreiești. Această persecuție a evreilor
și profanarea Templului a stârnitRăscoala macabeană a început în 165. Un sfert de secol de rezistență
macabeană s-a încheiat cu smulgerea finală a controlului asupra Iudeii de la seleucizi și crearea unei
Iudei independente în Palestina.

Imperiului seleucid a început să piardă controlul asupra unor teritorii întinse în secolul 3 ien . Un declin
inexorabil a urmat primei înfrângeri a seleucidelor de către romani în 190. Până atunci orașele grecești
din Marea Egee aruncaseră jugul seleucid, Cappadocia și Attalid Pergamum obținuseră independența,
iar alte teritorii fuseseră pierdute în fața celților și a Pontului. și Bythnia. La mijlocul secolului al III-
lea, Partia , Bactria și Sogdiana își câștigaseră independența; cucerirea Coele Siriei (Liban) și
Palestinei de către Antiochus III (200) și o scurtă ocupație a Armenieicompensată într-o oarecare
măsură pentru pierderea multă parte a Anatoliei în fața romanilor. Declinul s-a accelerat după moartea
lui Antiochus IV (164) odată cu pierderea Commagene în Siria și a Iudeii în Palestina. Până în 141
toate țările de la est de Eufrat au dispărut, iar încercările lui Demetrius II (141) și Antiochus VII (130)
nu au putut opri dezintegrarea rapidă a imperiului. Când a fost în cele din urmă cucerit de romani în
64 î.Hr. , fostul puternic imperiu Seleucid a fost limitat la provinciile Siriei și Cilicia de est, și chiar și
acelea erau sub un control slab .

Istorii...
Generalii lui Alexandru ( Diadochi) împins pentru supremație asupra unor părți ale imperiului său.
Ptolemeu, fost general și satrapul lui Egipt, a fost primul care a provocat noul sistem; acest lucru a dus
la dispariția lui Perdiccas. Revolta lui Ptolemeu a dus la o nouă subdiviziune a imperiului cu Partiția
lui Triparadisus în 320 î.Hr. Seleucus, care fusese „comandantul-șef al Cavalerie însoțitoare"
(hetairoi) și numit primul sau instanța de judecată chiliarch (care l-a făcut ofițer superior în armata
regală după regentul și comandantul-șef Perdiccas încă din 323 î.Hr., deși a ajutat la asasinarea lui mai
târziu) a primit Babilonia și, din acel moment, a continuat să-și extindă stăpânirile nemiloase. Seleucus
s-a stabilit în Babilon în 312 î.Hr., anul folosit ca data înființării a Imperiului Seleucid.

Războiul babilonian (311-309 î.Hr.)

Articolul principal: Războiul babilonian
Ridicarea Seleucului în Babilon a amenințat întinderea estică a Antigon I teritoriul din Asia. Antigon,
împreună cu fiul său Demetrius I al Macedoniei, a condus fără succes o campanie de anexare a
Babilonului. Victoria lui Seleucus i-a asigurat revendicarea Babilonului și legitimitatea. El a condus
nu numai Babilonia, ci întreaga enormă parte estică a imperiului lui Alexandru, așa cum este descris
de Appian:

Așteptând mereu națiunile vecine, puternic în arme și convingător în consiliu, el [Seleucus] a

achiziționat Mesopotamia, Armenia, Cappadocia „Seleucidă”, Persis, Partia, Bactria, Arabia,
Tapouria, Sogdia, Arachosia, Hyrcania și alte popoare care fuseseră supuse de Alexandru până la râul
Indus, astfel încât granițele imperiului său erau cele mai extinse din Asia după cea a lui Alexandru.
Întreaga regiune de la Frigia la Indus a fost supusă lui Seleucus.[17]

Războiul Seleucid – Mauryan (305–303 î.Hr.)

Articolul principal: Războiul Seleucid – Mauryan

În regiunea Punjab, Chandragupta Maurya (Sandrokottos) a fondat Imperiul Maurya în 321 î.Hr.
Chandragupta cucerit Imperiul Nanda în Magadha, și mutat în capitala Pataliputra. Chandragupta și-a
redirecționat apoi atenția spre Indus și, până în 317 î.Hr., a cucerit satrapii greci rămași lăsați de
Alexandru. Așteptând o confruntare, Seleucus și-a adunat armata și a mărșăluit către Indus. Se spune
că Chandragupta însuși a înființat o armată de 600.000 de oameni și 9.000 de elefanți de război.[18]

Bursa generală afirmă că Chandragupta a primit, formalizat printr-un tratat, un teritoriu vast la vest de
Indus, inclusiv Hindu Kush, Zi moderna Afganistan, si Balochistan provincia de Pakistan.[19][20] Din
punct de vedere arheologic, indicații concrete ale domniei Mauryan, cum ar fi inscripțiile din Edictele
lui Ashoka, sunt cunoscute până în Kandahar în sudul Afganistanului. Potrivit lui Appian:
În general, se crede că Chandragupta s-a căsătorit A lui Seleucus fiică, sau a macedonean prințesă, un
cadou de la Seleuc pentru a formaliza o alianță. Într-un gest de întoarcere, Chandragupta a trimis 500
elefanți de război,[21][22][23][24][25] un activ militar care ar juca un rol decisiv la Bătălia de la Ipsus în 301
î.Hr. Pe lângă acest tratat, Seleuc a trimis un ambasador, Megastene, la Chandragupta și mai târziu
Deimakos fiului său Bindusara, la curtea Mauryan la Pataliputra (modern Patna în Statul Bihar).
Megastene a scris descrieri detaliate ale domniei Indiei și Chandraguptei, care ne-au fost parțial
păstrate Diodorus Siculus. Mai tarziu Ptolemeu II Filadelf, conducătorul din Egiptul Ptolemeic și
contemporan al Ashoka cel Mare, este înregistrat și de Pliniu cel Bătrân ca trimis un ambasador numit
Dionisie la curtea Mauryan.[26]
Expansiune spre vest

În urma lui și Lysimachus'victoria asupra Antigonus Monophthalmus la decisiv Bătălia de la Ipsus în

301 î.Hr., Seleucus a preluat controlul asupra estului Anatolia și nordic Siria.

În această din urmă zonă, el a fondat o nouă capitală la Antiohia pe Oronte, un oraș pe care l-a numit
după tatăl său. O capitală alternativă a fost stabilită la Seleucia pe Tigru, la nord de Babilon. Imperiul
lui Seleuc a atins cea mai mare întindere după înfrângerea fostului său aliat, Lysimachus, la Corupție
în 281 î.Hr., după care Seleucus și-a extins controlul pentru a cuprinde vestul Anatoliei. El spera în
continuare să preia controlul asupra ținuturilor lui Lysimachus din Europa - în primul rând Tracia și
chiar Macedonia în sine, dar a fost asasinat de Ptolemeu Ceraunus la aterizarea în Europa.

Fiul și succesorul său, Antiochus I Soter, a rămas cu un tărâm enorm alcătuit din aproape toate
porțiunile asiatice ale Imperiului, dar confruntat cu Antigon II Gonatas în Macedonia și Ptolemeu II
Filadelf în Egipt, s-a dovedit a fi incapabil să se ridice acolo unde părăsise tatăl său, cucerind porțiunile
europene ale imperiului lui Alexandru.

Antioh I (a domnit 281–261 î.Hr.) și fiul și succesorul său Antiochus II Theos (a domnit între 261 și
246 î.Hr.) s-au confruntat cu provocări în vest, inclusiv războaie repetate cu Ptolemeu II și a celtic
invazia de Asia Mică- distragerea atenției de la menținerea porțiunilor estice ale Imperiului. Spre
sfârșitul domniei lui Antioh al II-lea, diferite provincii și-au afirmat simultan independența, precum
Bactria și Sogdiana sub Diodot, Capadocia sub Ariarathes III, și Partia sub Andragoras. Câțiva ani mai
târziu, acesta din urmă a fost învins și ucis de invadator Parni de Arsaces - regiunea va deveni apoi
nucleul Imperiul Partian.
Diodot, guvernator pentru Bactrian teritoriu, a afirmat independența în jurul anului 245 î.Hr., deși data
exactă este departe de a fi sigură, pentru a forma Regatul Greco-Bactrian. Acest regat era caracterizat
de un bogat Elenistic cultură și urma să-și continue dominația asupra Bactriei până în jurul anului 125
î.Hr., când a fost depășită de invazia nomazilor nordici. Unul dintre regii greco-bactrieni, Demetrius I
al Bactriei, a invadat India în jurul anului 180 î.Hr. pentru a forma Regate indo-grecești.

Conducătorii din Persis, numit Fratarakas, par, de asemenea, că au stabilit un anumit nivel de
independență față de seleucizi în secolul al III-lea î.Hr., în special din timpul Vahbarz. Ulterior, vor
lua în mod deschis titlul de Regii Persis, înainte de a deveni vasali pentru cei nou formați Imperiul
Partian.[28][29]

Satrapul seleucid al Parthiei, numit Andragoras, a revendicat mai întâi independența, în paralel cu
secesiunea vecinului său bactrian. La scurt timp, însă, a sunat un șef tribal partian Arsaces a invadat
Partiul teritoriu în jurul anului 238 î.Hr. pentru a forma Dinastia arsacidă, din care Imperiul Partian
originar.

Fiul lui Antioh II Seleucus II Callinicus a ajuns pe tron în jurul anului 246 î.Hr. Seleuc II a fost în
curând înfrânt dramatic în Al treilea război sirian împotriva Ptolemeu al III-lea al Egiptului și apoi a
trebuit să ducă un război civil împotriva propriului său frate Antiochus Hierax. Profitând de această
distragere, Bactria și Parthia s-au desprins din imperiu. Și în Asia Mică, dinastia seleucidă părea să
piardă controlul: galii se stabiliseră pe deplin în Galatia, au apărut regate semi-independente semi-
elenizate Bitinia, Pont, și Capadocia, și orașul Pergam în vest își afirma independența sub Dinastia
Attalid.[este necesară citarea] Economia seleucidă a început să arate primele semne de slăbiciune, pe măsură
ce galatenii au câștigat independența și Pergam a preluat controlul asupra orașelor de coastă din
Anatolia. În consecință, au reușit să blocheze parțial contactul cu Occidentul.[31]
O renaștere ar începe atunci când fiul mai mic al lui Seleucus II, Antioh al III-lea cel Mare, a preluat
tronul în 223 î.Hr. Deși inițial nu a avut succes în Al patrulea război sirian împotriva Egiptului, ceea
ce a dus la o înfrângere la Bătălia de la Raphia (217 î.Hr.), Antioh s-ar dovedi a fi cel mai mare dintre
conducătorii seleucizi după Seleuc I însuși. El a petrecut următorii zece ani pe al său anabază
(călătorie) prin părțile estice ale domeniului său și restaurarea vasalilor rebeli precum Parthia și Greco-
Bactria la ascultare cel puțin nominală. A obținut multe victorii, cum ar fi Bătălia de pe Muntele Labus
și Bătălia de la Arius și a asediat capitala bactriană. El a imitat chiar Seleucus cu o expediție în India,
unde s-a întâlnit cu King Sophagasenus (sanscrit: Subhagasena) primirea elefanților de război, poate
în conformitate cu tratatul și alianța existente stabilite după războiul Seleucid-Mauryan.

Traducerea actuală a Polybius 11.34 (nicio altă sursă, cu excepția Polybius, nu face referire la
Sophagasenus):

El [Antiochus] a traversat Caucazul Indicus (Paropamisus) (Hindu Kush) și a coborât în India; și-a
reînnoit prietenia cu Sophagasenus, regele indienilor; a primit mai mulți elefanți, până când a avut în
total o sută cincizeci; și după ce și-a aprovizionat încă o dată trupele sale, a pornit din nou personal cu
armata sa: lăsând pe Androstene din Cyzicus datoria de a lua acasă comoara pe care acest rege fusese
de acord să i-o predea.[32] După ce a traversat Arachosia și a traversat râul Enymanthus, a venit prin
Drangene în Carmania; și cum era acum iarnă, și-a băgat oamenii în cartierele de iarnă acolo.[33]

Când s-a întors în vest în 205 î.Hr., Antioh a descoperit că odată cu moartea lui Ptolemeu IV, situația
părea acum propice pentru o altă campanie occidentală. Antioh și Filip al V-lea al Macedoniei apoi a
încheiat un pact pentru a împărți posesiunile ptolemeice în afara Egiptului și în Al cincilea război
sirian, seleucizii au fost demiși Ptolemeu V din controlul Coele-Siria. Bătălia de la Panium (198 î.Hr.)
a transferat definitiv aceste exploatații din Ptolemeile în Seleucide. Antioh părea, cel puțin, să fi readus
la glorie Regatul Seleucid.
În urma înfrângerii fostului său aliat Philip de către Roma în 197 î.Hr., Antioh a văzut oportunitatea
expansiunii în Grecia însăși. Încurajat de exilați cartaginez general Hanibal, și încheierea unei alianțe
cu cei nemulțumiți Liga etoliană, Antioh a lansat o invazie peste tot Helespont. Cu uriașa sa armată,
el a urmărit să stabilească imperiul Seleucid ca fiind cea mai importantă putere din lumea elenă, dar
aceste planuri au pus imperiul pe un curs de coliziune cu noua putere în creștere a Mediteranei,
Republica Romană. La bătăliile din Termopile (191 î.Hr.) și Magnezie (190 î.Hr.), forțele lui Antioh
au suferit înfrângeri răsunătoare și a fost obligat să facă pace și să semneze Tratatul de la Apamea (188
î.Hr.), principala clauză a căreia i-a văzut pe seleucizi să fie de acord să plătească o indemnizație mare,
să se retragă din Anatolia și să nu mai încerc niciodată să extindem teritoriul seleucid la vest de Munții
Taurului. Regatul Pergamului si Republica Rodos, Aliații Romei în război, au câștigat fostele
meleaguri seleucide din Anatolia. Antiochus a murit în 187 î.Hr. într-o altă expediție spre est, unde a
căutat să extragă bani pentru a plăti despăgubirea.

Puterea romană, Partia și Iudeea

Domnia fiului și succesorului său Seleucus IV Filopator (187–175 î.Hr.) a fost cheltuit în mare parte
în încercările de a plăti marea despăgubire, iar Seleuc a fost în cele din urmă asasinat de ministrul său
Heliodor.

Fratele mai mic al lui Seleuc, Antioh IV Epifan, a apucat acum tronul. El a încercat să restabilească
puterea și prestigiul lui Seleucid cu un război de succes împotriva vechiului inamic, Egiptul Ptolemeic,
care a întâmpinat un succes inițial pe măsură ce seleucizii au învins și au condus armata egipteană
înapoi la Alexandria în sine. În timp ce regele planifica modul de încheiere a războiului, a fost informat
că comisarii romani, conduși de Proconsul Gaius Popillius Laenas, erau aproape și solicitau o întâlnire
cu regele seleucid. Antiochus a fost de acord, dar când s-au întâlnit și Antiochus i-a întins mâna în
prietenie, Popilius a pus în mână tăblițele pe care era scris decretul senatului și i-a spus să o citească.
Când regele a spus că își va chema prietenii în consiliu și va lua în considerare ce ar trebui să facă,
Popilius a desenat un cerc în nisip în jurul picioarelor regelui cu bățul pe care îl purta și a spus: „Înainte
de a ieși din acel cerc, dă-mi un răspuns pentru a depune în fața senatului ". Câteva clipe a ezitat, uimit
de un astfel de ordin peremptoriu și, în cele din urmă, a răspuns: "Voi face ceea ce senatul crede bine".
Apoi a ales să se retragă, mai degrabă decât să pună din nou imperiul în război cu Roma.[34]

Ultima parte a domniei sale a văzut o nouă dezintegrare a Imperiului în ciuda eforturilor sale. Slăbit
din punct de vedere economic, militar și prin pierderea prestigiului, Imperiul a devenit vulnerabil în
fața rebelilor din zonele de est ale imperiului, care au început să submineze și mai mult imperiul, în
timp ce partii s-au mutat în vidul de putere pentru a prelua vechile țări persane. Activitățile de elenizare
(sau de-iudaizare) agresive ale lui Antioh au provocat o revoltă armată la scară largă în Iudeea—La
Revolta Macabeană.[35] Eforturile de a face față atât partilor, cât și evreilor, precum și păstrarea
controlului asupra provinciilor în același timp s-au dovedit dincolo de puterea imperiului slăbit.
Antiochus a murit în timpul unei expediții militare împotriva partilor în 164 î.Hr.
Războiul civil și decăderea în continuare

Informatii suplimentare: Războaiele dinastice seleucide

După moartea lui Antioh IV Epifan, Imperiul Seleucid a devenit din ce în ce mai instabil. Războaiele
civile frecvente au făcut ca autoritatea centrală să fie, în cel mai bun caz, slabă. Tânărul fiu al lui
Epifan, Antiochus V Eupator, a fost răsturnat mai întâi de fiul lui Seleuc IV, Demetrius I Soter în 161
î.Hr. Demetrius I a încercat să restabilească puterea lui Seleucid în Iudeea în special, dar a fost răsturnat
în 150 î.Hr. Alexander Balas - un impostor care (cu sprijin egiptean) pretindea că este fiul lui Epifan.
Alexandru Balaș a domnit până în 145 î.Hr., când a fost răsturnat de fiul lui Demetrius I, Demetrius II
Nicator. Cu toate acestea, Demetrius II s-a dovedit incapabil să controleze întregul regat. În timp ce
domnea Babilonia și estic Siria din Damasc, rămășițele susținătorilor lui Balas - susținând mai întâi
fiul lui Balas Antioh VI, apoi generalul uzurpator Diodot Trifon - întins în Antiohia.

Între timp, decăderea posesiunilor teritoriale ale Imperiului a continuat rapid. Până în 143 î.Hr. Evrei
sub forma Macabeii își stabiliseră pe deplin independența. Partian expansiunea a continuat și ea. În
139 î.Hr., Demetrius al II-lea a fost învins în luptă de către părți și a fost capturat. În acest moment,
întregul Podiș iranian fusese pierdut sub controlul partilor.

Fratele lui Demetrius Nicator, Antiochus VII Sidetes, a preluat tronul după capturarea fratelui său. El
s-a confruntat cu sarcina enormă de a restabili un imperiu care se prăbușește rapid, unul care se
confruntă cu amenințări pe mai multe fronturi. Control câștigat din greu Coele-Siria a fost amenințat
de rebelii evrei macabei. Dinastii odinioară vasale din Armenia, Capadocia și Pont amenințau Siria și
nordul Mesopotamia; părții nomazi, conduși strălucit de Mithridates I din Partia, a depășit Media
Media (casa renumitului Cal Nisean turma); iar intervenția romană a fost o amenințare mereu prezentă.
Sidetes a reușit să-i aducă pe macabei la călcâi și să-i sperie pe dinastii anatolieni într-o supunere
temporară; apoi, în 133, s-a îndreptat spre est cu toată puterea Armatei Regale (susținută de un corp
de evrei sub Hasmonean prinţ, John Hyrcanus) pentru a-i alunga pe părți.

Campania lui Sidetes a întâmpinat inițial un succes spectaculos, recucerind Mesopotamia, Babilonia
și Media. În iarna 130/129 î.Hr., armata sa a fost împrăștiată în cartierele de iarnă prin Media și Persis,
când regele partian, Fraatele II, contraatacat. Mișcându-se să intercepteze partii doar cu trupele aflate
la dispoziția sa imediată, a fost ambuscadat și ucis la Bătălia de la Ecbatana în 129 î.Hr. Antiochus
Sidetes este uneori numit ultimul mare rege seleucid.

După moartea lui Antioh al VII-lea Sidetes, toate teritoriile estice recuperate au fost recucerite de către
părți. Macabeii s-au răzvrătit din nou, războiul civil a sfâșiat curând imperiul, iar armenii au început
să invadeze Siria din nord.

Regatul Seleucid în 87 î.Hr.

Până în 100 î.Hr., odată formidabilul Imperiu Seleucid a cuprins puțin mai mult decât Antiohia și unele
orașe siriene. În ciuda prăbușirii clare a puterii lor și a declinului regatului din jurul lor, nobilii au
continuat să joace regi în mod regulat, cu intervenții ocazionale din partea Egiptul Ptolemeic și alte
puteri exterioare. Seleucidele existau doar pentru că nicio altă națiune nu dorea să le absoarbă - văzând
că acestea constituiau un tampon util între ceilalți vecini. În războaiele din Anatolia între Mithridates
VI de Pont și Sulla din Roma, seleleucidele au fost lăsate în mare parte singure de ambii combatanți
majori.

Ginerele ambițios al lui Mithridates, Tigranes cel Mare, rege al Armeniatotuși, a văzut ocazia de
expansiune în lupta civilă constantă spre sud. În 83 î.Hr., la invitația uneia dintre fracțiunile din
interminabilele războaie civile, el a invadat Siria și s-a stabilit curând ca conducător al Siriei, punând
practic Imperiul Seleucid la capăt.

Cu toate acestea, regula seleucidă nu s-a încheiat în totalitate. În urma generalului roman
LucullusÎnfrângerea atât a lui Mitridate, cât și a lui Tigranes în 69 î.Hr., un regat seleucid a fost
restaurat sub Antioh XIII. Chiar și așa, războaiele civile nu au putut fi prevenite, ca un alt seleucid,
Filip al II-lea, a contestat regula cu Antioh. După cucerirea romană a Pontului, romanii au devenit din
ce în ce mai alarmați de sursa constantă de instabilitate din Siria sub Seleucide. Odată ce Mithridates
a fost învins de Pompei în 63 î.Hr., Pompei s-a apucat de refacerea Orientului Elenistic, prin crearea
de noi regate client și stabilirea de provincii. În timp ce națiunilor client le place Armenia și Iudeea li
s-a permis să continue cu un anumit grad de autonomie sub regii locali, Pompei a văzut Seleucidele
ca fiind prea supărătoare pentru a continua; eliminându-i pe amândoi prinții seleucizi rivali, a făcut-o
Siria intr-o Provincia romană. Intervalul geografic al imperiului Seleucid, de la Marea Egee la ceea ce
este acum Afganistan și Pakistan, a creat un melting pot de diferite popoare, cum ar fi Greci, Armeni,
Georgieni, Persani, Medii, Asirieni și Evrei. Dimensiunea imensă a imperiului, urmată de natura sa
cuprinzătoare, i-a încurajat pe conducătorii seleucizi să pună în aplicare o politică de unitate etnică -
o politică inițiată de Alexandru.

Elenizarea al imperiului seleucid s-a realizat prin stabilirea orașelor grecești în tot imperiul. Orașe
semnificative din punct de vedere istoric, cum ar fi Antiohia, au fost create sau redenumite cu mai
potrivite Greacă nume. Crearea de noi Greacă orașele și orașele au fost ajutate de faptul că continentul
grecesc era suprapopulat și, prin urmare, a făcut ca marele imperiu seleucid să fie coaptă pentru
colonizare. Colonizarea a fost folosită pentru a spori interesul grecesc, facilitând în același timp
asimilarea multor grupuri native. Din punct de vedere social, acest lucru a condus la adoptarea
practicilor și obiceiurilor grecești de către clasele native educate pentru a se promova în viața publică
și, în același timp, a conducerii macedonean clasa a adoptat treptat unele dintre tradițiile locale. Până
în 313 î.Hr., ideile elene începuseră expansiunea lor de aproape 250 de ani în Orientul Apropiat,
Orientul Mijlociu și culturile din Asia Centrală. Cadrul guvernamental al imperiului era să conducă
prin stabilirea a sute de orașe în scopuri comerciale și ocupaționale. Multe dintre orașele existente au
început - sau au fost forțate cu forța - să adopte gândirea filosofică elenizată, sentimentele religioase
și politica, deși conducătorii seleucizi au încorporat Principiile religioase babiloniene pentru a câștiga
sprijin.[37] Sintetizarea ideilor culturale, religioase și filosofice elene și indigene a întâmpinat diferite
grade de succes - rezultând momente de pace și rebeliune simultane în diferite părți ale imperiului.
Așa a fost cazul populației evreiești din imperiul Seleucid; refuzul evreilor de a-și eleniza de bună voie
credințele sau obiceiurile religioase a pus o problemă semnificativă care a dus în cele din urmă la
război. Contrar naturii acceptante a ptolemeic imperiu către religii și obiceiuri native, seleucizii au
încercat treptat să forțeze elenizarea asupra poporului evreu de pe teritoriul lor prin interzicerea
Iudaism. Acest lucru a dus în cele din urmă la răscoala evreilor sub control seleucid, ceea ce va duce
mai târziu la evrei să obțină independența față de imperiul seleucid.
FENICIENII
Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat
centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de-a lungul costei Libanului și Siriei și nordul
Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritima care s-a răspândit de-a lungul
Mării Mediterane, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr. Deși există dezbateri pe seama subiectului dacă
canaanienii și fenicienii sunt doua popoare diferite, parerea mea este ca ambele popoare fac parte dintr-
o uniune tribala care a generat mai tarziu (inceputul secolului al XI-lea î.Hr o parte importanta a
poporului israelit, adica iudeii/evreii antici).

Societatea feniciană a fost o societate care s-a bazat pe un comerț maritim eficient răspândit de-a
lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. probabil o societate urbana bazata
pe orase state cu un centru de putere aflat in orașul Tir. Cel mai sudic oras a fost probabil Sarepta,
între Sidon și Tir. In acest oras, meticulos excavat s-au descoperit primele urmea ale constructiei
vestitelor bireme (galere) mostenite mai tarziu de puternica flota romana.
În secolul al VII-lea î.Hr., egiptenii se foloseau fenicieni pentru a importa marfuri din Africa de Vest,
in special fildeș, piei de animale și lemn prețios. Fenicienii călătoreau spre Britannia pentru a vinde
mărfurile Mediteranei de Est si a cumpara cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar
și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de
cedru si mult cautata purpura extrasa din melci de mare printr-o proces cunoscut numai de ei.
Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri mediteraniene: Marsilia,
Cadiz si in insulele Malta, Sicilia, Cipru. Inclusiv puternica lor colonie de pe malurile de astazi ale
Tunisiei – Cartagina . Despre aceasta vestita colonie feniciana vom discuta separat.

Fenicienii construiau temple marete deitatilor lor principale – Baal si Aștoret (Așera), zeul războiului
si zeita fertilitații. Exista multe legende, in majoritatea lor cu putine probe materiale care sustin ca
preoții lui Baal sacrificau copii în perioade de restriste. Aceste zvonuri au fost perpetuate de greco-
romani vesnicii dusmani ai fenicienilor dar si de iudeii antici casre vedea in Baal un competitor
periculos pentru Dumnezeul lor, Yahve (Yehova).

Armatele şi popoarele care i-au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le-au distrus oraşele, fie au
construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri, s-au distrus, aşa încît îi cunoaştem pe
fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii
înşişi deţineau o bogată literatură, care s-a pierdut în totalitate în antichitate. Ironia sorţii, deoarece
fenicienii au fost cei care au dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l-au răspîndit prin comerţul cu
porturile de destinaţie.
Studiind armele luptătorilor fenicieni, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza indică
faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru
sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într-un comerţ înfloritor cu metale
în estul Mediteranei. La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scîndurile a două epave feniciene din
secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lîngă Cartagena, oferă alt gen de informaţii –
despre modul în care fenicienii îşi construiau navele. Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau
cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi,
la care scîndurile erau de fapt „cusute“ împreună. Cercetatorii au descoperit o ancoră din lemn care
fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor.

Dupa caderea Cartaginei, fenicienii dispar din istorie ca popor. Pe la 193 d.Hr., Roma avea un
împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician, dulce
razbunare a istoriei!
Limba Feniciană
Limba feniciană a apărut pe teritoriul numit “Canaan” în feniciană, arabă, ebraică, aramaică și
“Phoenicia”, în greacă și latină. Egiptenii au numit limba / teritoriul pe numele “Pūt”. Feniciana este
o limbă semitică a subgrupului canaanit, grupul Nord-Vest Semitic. Dintre limbile vorbite actual este
cea mai apropiată de ebraică. Dupa colonizarea Nord Africei (Cartagina) un dialect fenician (limba
Punica) a fost vorbită și pe teritoriul actual al Tunisiei, Algeriei, Malta, sudul Spaniei și Italia insulara
(vezi articolul despre Etrusci).

Alfabetul Fenician este primul alfabet (ramura superioara) a alfabetului numit Proto-Sinaitic. Din acest
alfabet se trag majoritatea alfabetelor semite si indo-europene, important de retinut!

Important de mentionat ca alfabetul fenician a fost scris orizontal de la dreapta la stanga si nu are
reprezentare a vocalelor (la fel ca ebraica si araba). Singurul dialect derivat direct din feniciana
(punica) este cel berber.
 Limba Feniciană Punica

Limba Punica sau limba Cartaginei este o limba semita vorbita in Nordul Africii si disparuta de cel
putin un mileniu si jumatate. Limba a fost vorbita pe litoralul Magrebian al Africii si pe cateva insule
Mediteraniene. Punica este o variatie a limbii Fenicienilor care au fost primii colonisti ai
Cartaginei.
Ultimul mare scriitor in aceasta limba a fost Sf. Augustin (Augustine din Hippo – 354 – 430 d.Hr.).
De origina punica, dupa tata, Sf. Augustin confirma ca la inceputul secolului al V-lea d.Hr exista inca
o poulatie de origine punica care se auto denumeau “canani”, adica cananian (de la Canan) sau
cartaginieni.

Din punct de vedere lingvistic, singurile “vestigii” ale acestei limbi s-au pastrat intr-o piesa a lui Plaut.
Plaut (250 î.Hr. – 184 î.Hr.) este considerat părintele teatrului roman preclasic si cel mai semnificativ
autor al începuturilor literaturii latine. Opera sa numără 21 de comedii, incluse în “Corpus
Plautinum”. Printre acestea si o piesa numita Poenulus sau micul Cartaginian. In actul al V-lea al
piesei pastrate in original exista un text punic, singurul existent si descoperit pana in zilele noastre.
Din secolul al XVI-lea si pana la inceputul secolului trecut a circulat o teorie conform careia limba
malteza (vorbita in insula Malta) isi are originile in limba Punica. Astazi stim cu precizie ca malteza
este o limba a carei sursa este Siculo-Araba adica araba siciliana. Fara indoiala ca in Malta s-a vorbit
limba Punica, urmele ei nu s-au pastrat, insa.

Probabil ca adevaratele urme ale acestei limbi disparute pot fi gasite in limba Berbera vorbita in nordul
Africii de triburile berbere. Interesant este si alfabetul Tuareg, numit Tifinag, care isi are probabil
origini fenico-punice.

Legende, mituri, realități....

Misterele legate de stravechea civilizatie feniciana incep chiar cu originile acesteia. Nici astazi
nu este clar de unde si in ce moment au aparut pe scena istoriei primii mari navigatori ai istoriei.
Se prezuma ca fenicienii au sosit pe coasta estica a Mediteranei, pe teritoriul de astazi al Libanului, si
partial al Siriei si Israelului, in jurul anului 3000 i.Hr., fapt sustinut de relatiile comerciale pe care le
aveau deja cu Regatul Egiptului in anul 2613 i.Hr., dar si de izvoarele arheologice care atesta o locuire
permanenta de 5000 de ani a unor orase libaneze. Herodot sustine a fenicienii isi au originile pe
tarmurile vechii Marii a Eritreei, nume stravechi al Marii Rosii, fapt nedovedit inca.

Ei insisi si-au spus Kenaani sau Kinaani (denumire regasita pe placutele de lut de la Amarna,
secolul XIV i.Hr.), nume preluat de vecinii lor evrei si transformat in canaaniti. Grecii antici le-
au spus simplu phoinicieni – dupa vechea denumire a purpurei, phoinikeia, unul dintre cele mai
cautate produse feniciene din Elada… Cunoscuti cu precadere pentru comertul cu lemn de cedru,
cu vin, sticla si sclavi, fenicienii nu au iesit cu nimic in evidenta pana in perioada anilor 1200 i.Hr.,
ani de o insemnatate covarsitoare pentru istorici, aceiasi ani in care majoritatea marilor civilizatii
mediteraneene, cu exceptia Egiptului, au disparut sub tavalugul necrutator al misterioaselor „popoare
ale marii”. Din acel moment, dintr-o marunta cultura locala aflata in umbra hittitilor, a
micenienilor, minoanilor si egiptenilor, Fenicia a pornit pe lungul drum ce a facut-o sa domine
marile si tarmurile lor pentru mai bine de 1000 de ani.

Despre popoarele marii primele mentiuni apar in timpul faraonului Merenptah, in anul 1208 i.H.,
atunci cand, in timpul razboiului cu Libia, Egiptul a trebuit sa infrunte o serie de aliati ai Libiei
numiti „nordicii”. Numele triburilor aliate aveau sa fie mentionate pentru prima oara pe o stela care sa
comemoreze victoria Egiptului: Pheleset, Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh si Shekelesh.
Desi, in prezent, exista mai multe ipoteze privind originea acestor triburi, cele mai multe dintre ele
fiind, se pare, din zona marii Egee, nu se stie nici pana azi cum au ajuns sa lupte alaturi de
Libia impotriva Egiptului. Dupa doar treizeci de ani, insa, de la aceasta confruntare, Egiptul ramasese
singura putere inca necucerita de catre popoarele marii. Rand pe rand, micenienii, minoanii si hittitii
cazusera prada raidurilor ucigatoare. Dramatismul momentelor sta inscris in cateva placute de
lut prin care regele Ammurapi din Ugarit (Siria de astazi) si Suppiluliuma, regele hittitilor, isi
cer ajutor reciproc. Atacurile au fost atat de rapide si de puternice incat placutele nu au mai fost
trimise niciodata, ele fiind descoperite 3000 de ani mai tarziu printre ramasitele cuptoarele in
care trebuiau sa fie arse. Motivele incursiunilor nu au fost dezlegate nici pana in prezent cu atat mai
mult cu cat nici unul dintre triburi nu a incercat sa se stabileasca pe teritoriile ocupate. Confruntarea
inevitabila dintre cele doua forte, Egipt si popoarele marii, a avut loc in 1177 i.Hr., in delta Nilului. In
urma luptelor de o ferocitate rar intalnita, armata faraonului Ramses al III-lea a reusit sa invinga in
aceeasi zi doua valuri, venite atat pe mare cat si pe uscat, ale triburilor necunoscute. Desi victorios,
Egiptul a fost coplesit de efortul financiar intreprins pentru mobilizarea si echiparea unei
armate numeroase care sa poate face fata unei forte estimata la peste 100.000 de oameni. Marele
regat a intrat astfel intr-un declin din care nu a mai iesit niciodata. Ceea ce este si mai curios, este
faptul ca orasele feniciene au ramas neatinse in timpul luptelor din tot bazinul mediteraneean, fapt ce
a condus la o noua teorie conform careia acestea nu ar fi fost straine de ceea ce se intampla. Ipoteza
devine oarecum plauzibila daca ne gandim ca odata cu disparitia competitorilor micenieni si minoani,
controlul comertului pe Marea Mediterana devenea monopol fenician. Un astfel de complot nu poate
fi, insa, dovedit niciodata. Cert este ca, dupa infrangerea popoarelor marii, filistinii (singura populatie
cunoscuta din randul acestor atacatori) se retrag in Canaan, acolo unde dau nastere Palestinei. Este
foarte probabil ca ei sa fi fost cei care i-au invatat pe fenicieni tainele construirii corabiilor si a
navigatiei pe mari si pe oceane. Trebuie spus si ca filistinii aveau legaturi culturale cu micenienii, si
ei, la randul lor, niste navigatori priceputi. Studiile genetice recente arata, insa, ca fenicienii au ramas
un grup distinct, diferit de cel al filistinilor, al popoarelor marii si chiar grecilor. Mai mult, una din
17 persoane din intreg bazinul mediteraneean este urmasa directa a fenicienilor.

Parintii Europei Antice

Oare cati mai stiu astazi ca fenicienii au fost primii oameni care au navigat in jurul Africii, si asta cu
doua milenii inainte ca portughezul Bartolomeo Diaz sa se incumete sa ajunga pana pe coasta Africii
de Sud? Cati oare stiu ca tiranul Xerxes a pornit atacul impotriva Greciei pe o flota construita
de fenicieni? Cine mai stie ca ei, fenicienii, au fost arhitectii chemati de regele evreu Solomon
pentru a-i ridica impunatorul templu? Cati dintre europenii de astazi mai stiu ca Lisabona si Faro
in Portugalia; Cadiz, Malaga, Huelva, Ceuta, Ibiza, Adra, Almunecar, Alicante in Spania; Palermo,
Genoa, Cagliari, Marsala sau Olbia in Italia; Larnaca, Polis si Dali in Cipru; Mdina in Malta; Finike
in Turcia; Calpe, Tara, Sundar in Gibraltar; Acra si Tangier in Maroc; si asta ca sa numim numai
cateva orase, extrem de putine, au fost la origini colonii feniciene? Cati dintre copiii de astazi mai stiu
ca marea rivala a Romei antice, impunatoarea Cartagina, era o asezare intemeiata de regina feniciana
Dido? Si, nu in ultimul rand, mai stie cineva ca in anticul oras fenician Byblos s-a legat prima
editie a unei Biblii? Si cu toate acestea, mostenirea cea mai de pret pe care ne-au lasat-o fenicienii
a fost cea pe care o utilizam zilnic, fara sa stim poate ca o datoram unui popor atat de indepartat
in timp, alfabetul. Atunci cand au fost descoperite primele placate de lut cu scriere feniciana, undeva
in secolul al XIX-lea, cercetatorii au fost convinsi ca aceasta scriere nu este decat una derivata din
hieroglifele egiptene. Si totusi, timpul a trebuit sa le dea credit anticilor fenicieni in ceea ce priveste
nasterea alfabatelui lor. Pe mare, ei aveau sa il duca in Grecia, Anatolia, peninsulele italica si iberica,
acolo unde, pe baza scrierii feniciene, erau create alfabete noi. Grecii antici au adaugat apoi vocalele
intr-un alfabet fenician in care nu existau decat consoane. Intr-un final, pe filiera romana, se nastea
alfabetul pe care si noi il folosim astazi, alfabetul… de origine feniciana. Tot ei, fenicienii, au
navigat pana in Anglia de astazi, mai precis in Cornwall, in cautarea cositorului si a fierului,
produse pe care le comercializau in bazinul mediteraneean. Exista chiar pareri care sustin ca
fenicienii au atins si coastele celor doua Americi, ipoteze sustinute partial de existenta unor
statuete misterioase, descoperite in Lumea Noua, statuete care se aseamana izbitor cu cele
feniciene. Aceasta va ramane, insa, pentru totdeauna, o simpla speculatie. Cert este ca, in Europa si
Africa, fenicienii erau stapanii absoluti ai marilor iar in sutele de colonii create in bazinul
mediteranean, localnicilor de alta etnie decat cea feniciana li se interzicea constructia oricaror
ambarcatiuni, si asta sub pedeapsa cu moartea. Asa se face ca, in insulele Canare spre exemplu,
localnicii nu au stiut sa construiasca barci pana in timpul cuceririi romane, si asta desi
locuiau pe o insula. Monopolul marilor trebuia sa ramana in mainilor fenicienilor. De altfel, sfarsitul
lor nu a venit din partea unei puteri navale ci, asa cum era de asteptat, din partea unor colosi ce
excelau militar doar pe uscat: Persia si Roma.
Desi facusera fata invaziei amoritilor (cca. 2200 i.Hr.), celei a hiksosilor (sec. XVIII i.Hr.), a
egiptenilor si hittitilor (sec. XVI, respectiv XIV i.Hr.), si apoi iarasi a egiptenilor lui Seti I (1290-1279
i.Hr.), fenicienii si-au plecat fruntea in fata regelui Cirus al II-lea cel Mare din dinastia iraniana
a ahemenizilor. Astfel, dupa infrangerea din anul 539 i.Hr., Fenicia devine o provincie persana
si, mai mult, era impartita de Cirus in patru mari provincii, fiecare sub tutela uneia dintre
cetatile impunatoare ale stravechilor fenicieni: Tir, Sidon, Byblos si Arwad. Este si momentul in
care o mare parte a populatiei feniciene isi paraseste locurile de bastina luand drumul mult mai
linistitei, pe moment, Cartagine. Fenicia nu mai putea fi nicicand ceea ce fusese.

Odata cu ascensiunea lui Alexandru cel Mare si caderea Imperiului Persan in mainile macedonenilor,
Fenicia devine si ea parte a efemerului imperiu al celui mai mare general din istoria omenirii. De altfel,
asediul lui Alexandru asupra cetatii Tir (anul 322 i.Hr.) a si ramas in istorie drept unul dintre
cele mai spectaculoase si ingenioase asedii care s-au dat vreodata. Chiar daca dupa moartea
fulgeratoare a marelui strateg macedonean, cetatile feniciene au incercat sa isi redobandeasca o fugara
independenta (cazul Tir-ului si al Sidon-ului), odata cu victoriile lui Lucullus si Pompei, fosta Fenicie
intra definitiv in component provinciei romane a Siriei. Astfel avea sa ramana pana la in secolul VII
d.Hr., atunci cand cadea in mainile arabilor musulmani.
Cro-Magnon
„Faptul ca Homo sapiens sapiens cei inteligenti au plecat din Africa si au patruns in Europa pe intreg
cuprinsul Eurasiei, precum extraterestrii invadatori dintr-o povestire SF, pare acum o realitate.
Ciocnirea cu Neanderthalienii este cel mai bine atestata in Europa, unde antropologii si arheologii ii
numesc pe reprezentantii propriilor nostri stramosi oameni de Cro-Magnon. Cine poate sti daca nou
venitii au fost prietenosi, dispretuitori sau criminali? Insa doar la cateva mii de ani de la prima intalnire,
Neanderthalienii au disparut”, Nigel Calder, jurnalist american in domeniul stiintific.
„Faptul ca Homo sapiens sapiens cei inteligenti au plecat din Africa si au patruns in Europa pe intreg
cuprinsul Eurasiei, precum extraterestrii invadatori dintr-o povestire SF, pare acum o realitate.
Ciocnirea cu Neanderthalienii este cel mai bine atestata in Europa, unde antropologii si arheologii ii
numesc pe reprezentantii propriilor nostri stramosi oameni de Cro-Magnon. Cine poate sti daca nou
venitii au fost prietenosi, dispretuitori sau criminali? Insa doar la cateva mii de ani de la prima
intalnire, Neanderthalienii au disparut”.

Cel mai probabil, Neanderthalienii au avut aceeasi soarta cu a amerindienilor sud si nord-americani
odata cu venirea europenilor. Ucisi, haituiti, expusi virusurilor la care nu aveau imunitate, acestia din
urma aveau totusi sa supravietuiasca, Cu ce costuri insa? Peste 75 de milioane de vieti pierisera in mai
putin de 400 de ani. Ceilalti oameni ai Terrei nu au avut nicio sansa. Se estimeaza ca niciodata nu au
depasit 15-20.000 de indivizi. Intr-o atare ecuatie, extinctia neanderthalienilor era inevitabila. Lumea
era, pur si simplu, prea mica pentru cele doua specii de oameni.

Ce mai moment trebuie sa fi fost acela in care s-a produs prima intalnire dintre Omul de Neanderthal
si Homo sapiens! O ciocnire a lumilor, un impact teribil intre doua culturi atat de asemanatoare in
esenta si totusi atat de diferite. Din nefericire, un astfel de eveniment, care s-a produs mai mult ca
sigur undeva prin Levant, nu va putea fi reconstituit niciodata altfel decat imaginar. Si ce mai moment!
Atunci incepea, practic, revolutia care avea sa lase in urma un singur invingator, un singur
supravietuitor… stapanul intregului Pamant.

In lumea de sute de mii de ani a neanderthalienilor isi facea loc un intrus. Un alt om. Un individ a
carui piele, probabil neagra, ar fi parut inspaimantatoare, un individ capabil sa comunice prin sunete
ciudate, sa inteleaga mersul stelelor si al astrilor si sa doboare vanatul fara a fi nevoit sa dea piept, la
propriu, cu el. Homo sapiens sau, daca preferati denumirea mai veche data de savanti stramosilor
nostri, Oamenii de Cro-Magnon.

Nu exista dovezi concrete care sa ne ateste infatisarea acestor oameni, dincolo de ceea ce se poate
reconstitui din resturile fosile si din arta lor. Este cert, insa, ca Omul de Cro-Magnon arata diferit de
omul din zilele noastre. Poate cea mai importanta dovada a aspectului sa unic este data de craniile
masive si puternice, cu o capacitate a creierului de circa 1500 de cm cubi (astazi ne putem mandri cu
doar 1350 cm cubi), si cu trasaturi ce amintesc de neanderthalieni: arcade proeminente, fete si dinti
mari si partea posterioara a craniului umflata. Scheletele timpurii ne descriu un individ adaptat la
temperaturi ridicate, cu trasaturi corporale asemanatoare oamenilor de azi care traiesc in zonele calde.
Faptul ca ei au rezistat temperaturilor extrem de scazute din Europa denota o protectie extraordinara
in fata frigului, protectie reprezentata de vestmintele lor si de adaposturile in care traiau.

Nu se stie cu siguranta cand au aparut stramosii nostri, desi dovezile indica o origine africana in urma
cu aproximativ 200.000 de ani. Exodul lor de pe Continentul Negru incepe in urma cu aproape 60.000
de ani, cel mai probabil in cautarea unor noi surse de hrana si, desi patrund relativ repede in Europa si
Asia, nu exista nicio fosila care sa ateste o prezenta a lor mai veche de 30.000 de ani dincolo de Portile
de Fier ale Dunarii, in vestul Europei (cel mai vechi craniu descoperit in Europa este cel de la Anina,
Romania, cu o vechime estimata la 42.000 de ani). A fost suficient insa pentru a duce la extinctia
Oamenilor de Neanderthal in doar cateva milenii.

Fara a fi subiectivi, putem afirma ca Omul de Cro-Magnon era net superior, din punct de vedere
intelectual, oricarei alte specii homide care a existat vreodata. Pentru prima data in istorie apar marturii
clare ale unei gandiri abstracte, gandire concretizata prin picturile rupestre de o maiestrie deosebita,
prin obiectele cu rol decorativ, armele sofisticate (vezi cazul aruncatoarelor de sulite), calendarele,
lampile cu ulei animal, adaposturile din piei animale si fildes de mamut, sculpturile feminine
reprezentand probabil zeitati si, peste toate, capacitatea de a modificata mediul dupa bunul plac.
Riturile funerare vorbesc de primele stratificari sociale, asa cum este cazul mormantului de la Sungir,
Rusia, unde un barbat adult si doi copii au fost inmormantati impreuna, alaturi de mii de margele de
fildes. Efortul costisitor depus pentru crearea unor astfel de obiecte, doar pentru a fi depuse alaturi de
osemintele celor trei, vadeste fara doar si poate importanta lor pe scara sociala.

Vremurile se schimbasera si, odata cu ele, se schimba intreaga fata a lumii. Cu 20.000 de ani inaintea
lui Cristofor Columb sau a vikingilor lui Leif Erikson, Omul de Cro-Magnon cucerea si ultimul bastion
al lumii salbatice… America.
Omul Dragon
Un craniu masiv, fosilizat, cu o vechime de cel puțin 140.000 de ani și care zeci de ani a fost ținut
ascuns în China, aparține unei varietăți de om preistoric, neștiute până acum, o descoperire ce ar
putea revoluționa teoriile referitoare la evoluțiile care au dus la apariția Homo sapiens, omul modern.
Se schimbă „arborele genealogic” al lui Homo sapiens

Astfel, după ce l-au studiat, experții au ajuns la concluzia că Homo longi, și nu omul de Neanderthal,
ar fi fost specia umanoidă cea mai apropiată de a noastră, Homo sapiens.

Dacă se confirmă teoria, ea ar schimba modul în care oamenii de știință au conceput până acum
„arborele genealogic” al Homo sapiens, construit de-a lungul anilor pe baza fosilelor descoperite și a
analizelor de ADN străvechi.

Astfel, se pare că „omul Dragon”, și nu omul de Neanderthal ar fi fost ruda cea mai apropiată a
omului modern.

Genul Homo conţine numeroase specii dispărute, inclusiv omul de Neanderthal, dar şi omul modern
- Homo sapiens.

Craniul din Harbin reprezintă fosila cel mai bine conservată din acea perioadă (Pleistocenul
mijlociu), spun autorii studiului publicat vineri în revista The Innovation. Craniul fosilizat datează
din urmă cu aproximativ 146.000 de ani.
Cum era „omul Dragon”

Potrivit autorilor cercetării, craniul a aparţinut unui bărbat care avea în momentul morţii sale o vârstă
de aproximativ 50 de ani. „Combinaţia dintre bolta craniană arhaică, dar voluminoasă şi un chip lat,
dar similar lui Homo sapiens, este frapantă”, precizează autorii studiului.

Cercetătorii au studiat morfologia craniului și au izolat aproximativ 600 de trăsături caracteristice, pe

care le-au comparat apoi cu ajutorul unui computer cu putere mare de calcul cu trăsăturile furnizate
de alte fosile.
AVARII
Astăzi numele de avar ne trimite direct cu gândul la avariţie, zgârcenie şi egoism extrem. Dincolo de
conotaţiile actuale ale termenului, acesta provine de la un străvechi popor migrator care a răvăşit
Europa cu multe secole în urmă. Astăzi, urmaşii cei mai direcţi ai avarilor consittuie cel mai numeros
grup etnic din Republica Dagestan, una din multele republici autonome din Caucaz, care sunt incluse
în Federaţia Rusă. Despre vechii avari nu se cunosc foarte multe, dar actualii avari se dovedesc a fi un
popor deosebit de interesant, cu o cultură aparte şi, tipic popoarelor din Caucaz, ospitalitatea şi dărnicia
lor sunt cu adevărat remarcabile.

Avarii prin istorie

Popor de nomazi călări, cum au fost toate popoarele migratoare de sorginte asiatică care s-au năpustit
asupra Europei la început de Ev Mediu, avarii din vechime au fost un popor de neam turcic provenit
din inima Asiei Centrale. Mulţi istorici îi consideră ca rude apropiate ale hunilor, pe baza asocierii
dintre avarii ajunşi prin Europa şi hunii din confederaţia tribală Juan Juan.

Această ipoteză se bazează pe scrisoarea trimisă de hanul avar Tardan către Constantinopol, precum
şi pe cronicile istorice chinezeşti Wei-shi şi Pei-shi. În urma deselor lupte pentru putere între avari şi
triburile Gok-Turk, precum şi în urma respingerii lor de către trupele imperiale chineze, aceşti călăreţi
ai stepelor s-au avântat înspre Europa aidoma rudelor lor mai celebre, hunii.

În încercările lor repetate de a scăpa de raidurile triburilor Gok-Turk, primele hoarde avare s-au stabilit
în stepa dintre Marea Neagră şi cea Caspică. La fel ca în cazul multor alte popoare nomade ale stepelor
asiatice, din nefericire există puţine mărturii istorice şi arheologice privitoare la avari.
Loviţi de alte triburi turcice, avarii s-au văzut nevoiţi din nou să migreze spre apus, stabilindu-se aşadar
în Europa Centrală şi de Est. Pe baza evidenţelor arheologice, istoricii au dedus că societatea avară era
condusă autoritar de către un han şi elita sa de războinici de origine nobilă. În ciuda evidenţelor sărace
în date, cercetătorii conchid că avarii de atunci vorbeau o limbă aparţinând ramurii oghuze din familia
mare a limbilor turcice.

Astăzi, limba care se aseamănă cea mai mult cu avara veche este cea vorbită de minoritatea chuvaşă
din Federaţia Rusă. Sub influenţa tot mai mare a slavilor, se pare că avarii au adoptat limba acestora,
chiar înainte de migraţia lor din stepele ponto-caspice. Dacă la începutul descălecării avare pe aceste
meleaguri, avarii trăiau izolaţi de vecinii lor germanici şi slavi, ulterior au apărut tot mai multe căsătorii
mixte, astfel încât a început fenomenul de slavizare. Se pare că deja în secolul 7 societatea avară era
compusă dintr-o pătură de agricultori slavi şi călăreţi avari care trăiau într-o armonie perfectă. În
aceeaşi notă, inclusiv poporul germanic al gepizilor a fost asimilat de societatea avară.

Cum asaltul triburilor turcice nu mai contenea, avarii originali au fost asimilaţi de confederaţia tribală
a kutrigurilor, un neam turcic al cărui hani au adoptat numele de avari din considerente pur politico-
diplomatice, pentru a profita de faima de războinici a avarillor şi a cere pământuri Imperiului Bizantin.

Avarii pe la noi

Hanul Bayan a condus o uniune de triburi avaro-kutrigure-bulgare care s-a stabilit în Câmpia Panonică,
undeva în preajma anului 568 după Hristos. De acolo, „noii” avari şi-au constituit o entitate statală
care în scurt timp s-a extins şi a inclus cnezatele româneşti timpurii, Balcanii, ajungând în vest până
pe teritoriul Elveţiei de astăzi. Noul hanat fondat de Bayan îşi stabilise supremaţia peste slavi, valahi,
bulgari şi o parte a triburilor germanice din Europa acelor vremuri.

Puterea lor a crescut atât de mult, încât în anul 617 au fost cât pe ce să cucerească oraşul-cetate
al Constantinopolelui, acesta fiind cruţat doar după ce bizantinii au plătit avarilor o mare
cantitate de bunuri şi aur. Succesul lor nu a durat mult, deoarece în scurt timp hanul Kubrat al
bulgarilor s-a răsculat împotriva suzeranităţii kutrigur-avare, obligându-i pe invadatori să
rămână în Panonia şi în Transilvania.
Imagine de ansamblu cu un alt sat avar din Dagestan
Loviturile care au dus la prăbuşirea hanatului lor au fost date totuşi de campaniile francilor conduşi de
Carol cel Mare în persoană. Campaniile începute de franci în anul 790 i-au zdrobit pe avari şi s-au
soldat cu cucerirea Panoniei până în dreptul râului Tisa. Ulterior, o forţă militară a slavilor din triburile
croate ajutaţi de franci şi condusă de prinţul Vjnomir a dus la dispariţia aproape completă a avarilor
din Europa. Avaro-kutrigurii rămaşi au fost apoi asimilaţi de franci, bulgari şi slavii moravi.

Peste acest conglomerat etnic din Panonia s-au aşezat ungurii veniţi aici în secolul 9. Avarii au
influenţat mai toate neamurile şi seminţiile cu are au intrat în contact, cărora le-au distrus şi ars
aşezările la cel mai mic semn de revoltă. Cele mai multe conflicte le-au avut cu bizantinii şi slavii.
Faţă de populaţiile din frontaliile vechii Dacii, avarii au avut însă o atitudine moderată.
Un altar păgân din Dagestan
Stăpânirea avară nu a lăsat la noi decât puţine urme, dar avarii ne-au influenţat istoria, limba
şi cultura într-un mod neaşteptat, dar hotărâtor, căci avarii sunt cei care i-au împins pe slavi
dincolo de Dunăre. Altfel, poate că limba şi obiceiurile noastre ar fi fost mai mult influenţate de
slavi.

Astfel, acest al doilea popor turano-altaic, după huni, a consolidat, probabil fără voia sa,
închegarea şi întărirea elementului stră-român prin această curăţire efectivă de slavi a spaţiului
carpato-danubiano-pontic. Anterior, hunii au avut un efect asemănător în purificarea
elementului valah, prin izgonirea goţilor.

Prin urmare, avarii intră tot în categoria acelor migratori care nu au avut prea multe contacte de
comunicare şi influenţe culturale directe cu strămoşii noştri. Drept rezultat, nu există elemente
lingvistice şi culturale avare în etnogeneza daco-română. Pe baza celor mai multe evidenţe istorice, se
pare totuşi că secuii de astăzi nu sunt altceva decât urmaşii unui trib avar maghiarizat în trecut şi
colonizat în partea de est al Transilvaniei. Scrierea veche secuiască cu semne are, de altfel, o
asemănare izbitoare cu scrierile popoarelor turcice de odinioară…

Avarii de astăzi şi legendarul Imam Shamil

Ajungem aşadar şi la avarii de astăzi, urmaşi ai triburilor kutrigur-avare care au migrat în nordul
Caucazului imediat după războaiele cu francii. Avarii de astăzi se constituie în populaţia cea mai
numeroasă din Republica Dagestan, situată în nord-estul Munţilor Caucaz. Astăzi, mai trăiesc circa
950.000 de avari, majoritatea acestora în Federaţia Rusă, urmată de Azerbaijan şi Turcia. Limba
vorbită de avarii din prezent aparţine grupului lingvistic nord-estic caucazian, fiind numită nakh-
dagestană. Evident, limba rusă se vorbeşte masiv în regiune.

Avarii sunt azi un popor de munteni foarte asemănător în obiceiuri şi tradiţii cu alte popoare de
munte din Caucaz, precum inguşii, cecenii, rutulii, dagii, darginii etc. Sunt în mod tradiţional
agricultori şi crescători de animale, ocupându-se şi de apicultură şi vânătoare. Atât artizanatul
masculin, cât şi cel feminin au o îndelungată tradiţie. Bărbaţii erau apreciaţi cioplitori în lemn şi piatră.
Avarii sunt prelucrători excelenţi ai metalelor şi pietrelor semipreţioase, bijuteriile, armele şi obiectele
create de ei fiind dintotdeauna căutate în spaţiul ex-sovietic şi cel musulman. Femeile ţeseau şi lucrau
covoare tradiţionale şi diverse obiecte de îmbrăcăminte.

Au jucat un rol important în istoria spaţiului dagestanez. Izvoarele arabo-persane amintesc despre
vechiul regat Sarir ca fiind principala formaţiune polică din Caucazul medieval. Dacă în secolul 10,
un cronicar arab nota că regele avarilor de pe atunci era creştin, în urma influenţei georgiene în regiune,
în secolul 15 Islamul deja pătrunsese şi se generalizase în ţinutul Dagestanului („Ţara Munţilor”, în
dialectele turcice).
Tovarăşii apropiaţi ai Imamului Shamil muridul, fiul şi cei doi gineri ai săi
Cu toate că sunt adepţi ai islamului sunnit, avarii din prezent păstrează totuşi multe credinţe
vechi, păgâne, precum şi unele sărbători agrare. Spre exemplu, există încă o sărbătoare de
primăvară consacrată primei brazde de plug.

Casele lor sunt construite din piatră şi orientate cu intrarea spre sud, lipite unele de altele şi având în
spate versantul muntelui. Organizarea lor socială are la bază comunitatea sătească patrilineară,
administrată în mod tradiţional de bătrânii satului.

Sunt foarte devotaţi valorilor familiale tradiţionale şi dreptului cutumiar Adat, foarte răspândit în
Caucaz. Contrat renumelui negativ lăsat de strămoşiilor îndepărtaţi, avarii din prezent nu cunosc
zgârcenia, fiind extrem de ospitalieri. Fetele avare se mărită în general la vârsta de 15 ani. Cu toate că
părinţii le aleg deseori mirii, dorinţa personală a fetelor începe să fie tot mai des respectată în ultimul
timp.

Fenomenul răpirii viitoarelor mirese, atât de caracteristic Caucazului şi Asiei Centrale, este de
asemenea foarte răspândit în Dagestan. Sub stăpânirea sovietică, societatea avarilor a avut mult de
suferit, gospodăriile acestora fiind înglobate forţat în colhozuri şi sovhozuri. Îmbrăcămintea lor
tradiţională este aproape identică cu cea a populaţiilor conlocuitoare din Caucaz.
Placa omagială de pe clădirea din Kiev unde a trăit în exil Imamul Shamil
După momenul din anul 1813, când, în urma Tratatului de la Gulistan dintre Rusia şi Persia,
Dagestanul a intrat în componenţa Imperiului Ţarist, a intrat în scenă cel mai important personaj din
istoria avarilor. Este vorba de Imamul avar Shamil, cel care a condus între anii 1834-1859 îndârjita
rezistenţă armată a popoarelor nord-caucaziene împotriva ocupaţiei şi colonizării ruseşti în regiune.
Shamil a condus un adevărat război de guerillă contra trupelor ţariste, reuşind să obţină unele victorii
importante.

În cele din urmă, dârzul avar s-a văzut nevoit să se predea. Shamil a ajuns apoi la Sankt
Petersburg, unde l-a întâlnit pe Ţarul Alexandru al doilea, care a fost puternic impresionat de
personalitatea fostului duşman. Shamil a fost în cele din urmă obligat să trăiască în exil la
Moscova. Nemulţumit de clima rece a capitalei ruse, fostul războinic avar a cerut să i se comute
domiciliul forţat. A ajuns aşadar la Kiev, unde şi-a petrecut restul vieţii într-o vilă luxoasă unde
nu i-a lipsit nimic.

În scrisorile sale trimise rezistenţei ceceno-avara care continua lupta în Caucaz, Shamil îi povăţuia pe
aceşti redutabili războinici de munte să-şi continue luptele, dar să nu fie cruzi cu ruşii. În cele din
urmă, Shamil a primit dreptul de a efectua pelerinajul sfânt „Hajj” spre Mecca. În drum spre Mecca,
avarul-vedetă a poposit şi la Istanbul, unde a fost tratat cu mari onoruri de sultan. După pelerinajul la
Mecca, Shamil a murit la Medina, fiind îngropat în cimitirul oraşului, alături de alte personalităţi ale
lumii musulmane. Avarii de azi rămân în continuare în interiorul graniţelor Federaţiei Ruse, nefiind
atraşi de independenţă precum vecinii lor, cecenii.
TĂTARII
Tătarii au fost un adevărat coşmar al Europei estice şi centrale în secolul al XIII-lea şi a continuat până
în secolul al XVIII-lea să fie o putere politică deloc de neglijat în nordul Mării Negre. Originile
acestora sunt încă un subiect controversat dezbătut de specialişti.

Începând cu secolul al XIII-lea, tătarii au devenit o realitate constantă a Europei estice şi centrale timp
de aproximativ cinci veacuri. Au apărut brusc, au devastat o bună bucată din bătrânul continent, iar
mai apoi s-au retras în stepe nord-pontice reluând jafurile la anumite intervale de timp sau mânaţi de
interese politice şi militare. De altfel, începând cu secolul al XV-lea, au devenit vasali ai Imperiului
Otoman şi au acţionat inclusiv la poruncile marelui sultan. Tătarii au intrat în legendă şi, totodată, au
rămas în memoria colectivă a popoarelor estice , în special, inclusiv a românilor, ca simbol al
invadatorului prădalnic, un personaj care inspira teamă. Originea acestor războinici apăruţi la
începutul secolului al XIII-lea la porţile Europei a generat multe discuţii, inclusiv în rândul
specialiştilor existând în acest sens câteva ipoteze. Mongoli sau turci? De foarte multe ori tătarii sunt
confundaţi cu mongolii. Practic, când se vorbeşte despre marea invazie mongolă din 1241, etnonimele
tătar şi mongol sunt considerate, de mulţi, unul sau acelaşi lucru, adică descriind una şi aceeaşi
populaţie. În realitate, lucrurile stau puţin diferit. Într-adevăr în secolul al XIII lea la marea invazie
îndreptată împotriva Europei de Genghis Han şi urmaşii săi au participat atât mongoli, cât şi tătari.
Între ei erau asemănări mari la nivel cultural, militar şi social, însă aceste neamuri erau diferite. Dacă
originea mongolilor este clară, când vine vorba de tătari, părerile specialiştilor au fost împărţite. Pentru
unii, tătarii ar avea origine mongolă şi ar fi fost o uniune de triburi, din marile stepe ale Asiei Centrale,
care a fost cooptată de Genghis Han în marile lui campanii. Tot mai mulţi cercetători au ajuns însă la
concluzia că tătarii erau, de fapt, populaţii de origine turcică ce ar fi trăit în preajma populaţiilor
mongole având obiceiuri asemănătoare. Mai precis, tătarii ar fi fost triburi turcice care locuiau, la
începutul secolului al V lea d Hr, în nord-estul Mongoliei, în zona lacului Baikal. Numele acestora
”Ta-ta” ar veni de la chinezi şi ar însemna ”murdar” sau ”barbar”. În timpul lui Ghenghis Han, triburile
tătarilor, destul de numeroase, ar fi fost cooptate în marea federaţie de popoare nomade asiatice
îndreptate contra Vestului. Sub conducerea lui Batu Han, tătarii au făcut parte din hoardele care au
atacat Europa de Est, constituind aşa numita ”Hoardă de Aur”. Europenii au ajuns să-i numească pe
toţi mongolii care au invadat continentul, mai ales Rusia şi Ungaria, după 1241, tătari, poate fiindcă
cei mai numeroşi războinici din coloanele vestice ale hoardei erau de origine tătară. De altfel, tătarii
vorbeau o limbă turcică, mulţi specialişti considerându-i înrudiţi cu kipchack sau cumanii. De la
nomazi de temut la protectori ai caravanelor Războinicii tătari erau de temut, având acelaşi arsenal şi
mai ales acelaşi mod de a lupta ca mongolii. Erau nomazi, crescători de oi, vite şi cai, dar şi specialişti
ai războiului călare, deprins în lumea aspră a stepelor. Trăgeau, cu o viteză uluitoare, cu arcul din
goana calului, fiind capabili să prindă din viteză prizonieri cu laţul. Tătarii aveau, în general, trupe de
cavalerie uşoară, războinici călare pe cai mici şi rezistenţi de stepă, înarmaţi cu arcuri compozite, lănci
sau spade asiatice. Se apărau cu scuturi mici şi rotunde, doar cei mai bogaţi având echipament de
protecţie. Tătarii au făcut o impresie puternică contemporanilor din Europa, fiind văzuţi ca războinici
cruzi şi deosebit de eficienţi. Au devastat de altfel regiuni întinse, inclusiv de pe teritoriul de astăzi al
României, lăsând în urmă doar moarte şi munţi de cadavre. „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare. Ei
au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni. Au ochi mici şi îndepărtaţi unul de
altul. Dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură
amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare.
Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei”, scria arhidiaconul Toma din Spalato.

După puternica invazie din secolul al XIII lea care a atins chiar şi Germania tătarii şi mongolii s-au
retras după moartea hanului Ogodai, în zona estică, mai precis în stepele nord-pontice. De aici îşi
exercitau controlul asupra statelor ruseşti în special, dar şi a multor formaţiuni politice din estul-
Europei, inclusiv asupra celor de pe teritoriul României de astăzi. Din stepe tătarii organizau raiduri
de jaf, dar şi pentru a-şi demonstra încă potenţa militară şi statutul de putere dominantă. Odată cu
secolul al XIV lea, Hoarda de Aur a început să intre în declin, iar un secol mai târziu avea să se
dezintegreze. Hoardele rămase au format patru hanate independente, şi anume Kazan, Astrahan, Sibir
şi Crimeea. În secolul al XVI-lea, Kazan, Astrahan şi Sibir au fost cucerite de ţarii ruşi. A rămas doar
Hanatul Crimeei, o formaţiune politică tătărască destul de puternică. Tătarii crimeeni au devenit însă
vasali ai Imperiului Otoman, acţionând atât independent dar mai ales la ordinele noilor suzerani. Odată
cu formarea Hanatului, tătarii se sedentarizează masiv şi au inclusiv oraşe, mai ales cele de tranzit ale
caravanelor. De altfel hanii au devenit protectori ai caravanelor şi totodată au încurajat masiv comerţul.
Tătarii au fost esenţiali pentru deschiderea rutelor Orient-Occident pe uscat. De altfel, o dată cu noile
realităţi sociale şi politice ale hanatului, tătarii au început, pe lângă tradiţionala creştere a animalelor,
să fie buni artizani în metal, dar şi agricultori. Tătarii aveau şi pieţe renumite de sclavi, făcând comerţ
intens cu italienii pe ţărmurile Mării Negre. De altfel, aceştia au ajuns să se convertească la islam, dar
şi să vorbească limba otomanilor, ca limbă curentă în comerţ şi politică. În anul 1783, puterea tătarilor
decade odată cu cea a Imperiului Otoman, iar hanatul Crimeei este cucerit şi anexat Imperiului Rus de
Ecaterina cea Mare. Tătarii au continuat să vieţuiască în număr mare pe teritoriul Rusiei, dar şi al
României, în Dobrogea mai ales păstrându-şi tradiţiile.
 TĂTARII ȘI ȚĂRILE ROMÂNE
Timp de secole, Principatele Române (în special Moldova) au suferit din cauza unor triburi extrem de
războinice, care veneau din stepele nord-pontice. În istoriografie sunt cunoscuţi drept tătari şi erau
adevăraţi maeştri ai războiului călare.

Prădalnicii tătari au intrat de mult timp în folclorul românesc. Sunt pomeniţi în cântecele româneşti
medievale, dar şi în poveştile cu eroi autohtoni care luptă sau pier eroic în lupta cu nogaii. Tătarii sunt
însă o realitate istorică pregnantă a Evului Mediu românesc, deşi există încă confuzii în ceea ce-i
priveşte. Sub denumirea de tătar au fost percepuţi de cronicarii europeni în general toţi războinicii
călare care s-au revărsat din stepele Mongoliei către Europa, măturând-o ca un tăvălug de foc până
către fruntariile vestice. Războinicii lui Ghenghis Han, celebrul lider mongol, au fost ultimii invadatori
importanţi şi de temut ai Evului Mediu, stârniţi din fundurile Asiei, la fel ca şi hunii lui Atilla cu câteva
sute de ani mai înainte. După ce au prădat estul, războinicii călări mongoli, experţi în mânuitul arcului
din goana calului, dar şi cu o cavalerie greu înarmată de temut, s-au îndreptat către vest. Au devastat
stepele nord-pontice, au trecut cu foc şi sabie mai apoi prin statele ruseşti, Polonia, Ungaria şi până în
Germania. Au luat robi, comori, au dat foc la oraşe şi au ucis tot ce le-a ieşit în cale şi era capabil să
poarte arme. Au lăsat în urmă, însă, mai ales în stepele nord-pontice, formaţiuni statale care au terorizat
estul Europei timp de secole. Inclusiv voievodatele româneşti. Hoarda de Aur, în coasta Europei
Ghinghis Han, marele războinic care a stârnit ultimul mare taifun nomad asupra Europei, a murit în
1227. Marea sa stăpânire se întindea din Asia până în Europa. Înainte de moarte a împărţit-o între cei
patru fii ai săi. La scurt timp Ogodai ajunge mare han şi îl trimite pe Batu Han către vest. În perioada
1236-1240, hoardele lui Batu trec prin foc şi sabie statele ruseşti, iar Moscova sau Kievul cad sub
presiunea războinicilor săi. Au urmat apoi, Polonia şi Ungaria, care au fost prădate cumplit de
războinicii lui Batu Han. Marele han mongol dorea să cucerească totul în calea sa. A fost oprit de
moartea marelui han Ogodai. ”Retragerea trupelor conduse de Batu han din stepa panonică a surprins
Europa acelor vremuri. Cauzele au fost diverse, pornind de la luptele interne cauzate de moartea
marelui Han Ogodai de la Karakorum (11 decembrie 1241), până la epuizarea trupelor, care ar fi trebuit
să controleze un teritoriu întins şi locuit cu populaţii ostile lor. Şefii mongoli considerau că noile
cuceriri nu puteau fi menţinute în cazul unei riposte astatelor creştine şi au preferat să le abandoneze.
Prăzile obţinute erau îndeajuns de mari pentru a satisface pe luptători”, precizează istoricul Daniel
Ciucălău în articolul său ”Hoarda de Aur şi spaţiul nord dunărean la începutul statalităţii româneşti”
din revista ”Acta Moldaviae Septentrionalis”, numerele VII-VIII.

Batu Han s-a întors cu războinicii săi la Karakorum, capitala imperiului mongol, şi, susţinându-l la
tron pe vărul său, Monghe, a primit drept răsplată teritoriul nord-pontic şi zonele de pe Volga, acolo
unde a întemeiat o nouă stăpânire, numită Hoarda de Aur, după frumosul cort din aur aşezat de Batu
pe Volga, marcând viitoarea capitală a noului stat numită Sarai. Acest nou stat mongol, condus de
urmaşii lui Ghenghis Han, va fi ca un spin în coasta popoarelor est şi central europene, înclusiv a
românilor. ”Odată cu înfiinţareaHoardei de Aur în 1243, prin desprinderea părţii nord vestice a
imperiului creat de Gingis Han, ameninţarea mongolă se va prelungi, iar presiunile exercitate de acest
nou centru de putere vor avea repercursiuni ce se vor resimţi pe parcursul secolelor următoare”, scrie
Daniel Ciucălău în acelaşi articol. Românii în faţa războinicilor călări Populaţia românescă a avut de
suferit de pe urma raidurilor călăreţilor războinici mongoli. Furia nomadă a fost cunoscută chiar cu
ocazia invaziei lui Batu Han către Europa centrală. ”Populaţia românească din spaţiul extra şi intra
carpatic a fost afectată de această campanie, un corp de armată, aflat sub conducerea lui Kadan, Buri
şi Bucek, având misiunea de a învălui spre sud regatul maghiar şi de a anihila forţele militare
dinTransilvania, împiedicându-le să se unească cu oastea regală. Trupele conduse de Kadanau au
traversat Carpaţii răsăriteni, primul obiectiv atacat fiind oraşul minier Rodna, pe care l-au distrus şi au
obligat 600 de germani să-i însoţească în calitate de călăuze”, arată Daniel Ciucălău. Războinicilor
tătari li s-au opus însă ”vlahii negrii”, aşa cum erau cunoscuţi moldovenii în cronicile vremii. În nordul
Bucovinei au fost descoperite, prin cercetări arheologice, numeroase aşezări întărite, dar şi urme de
şanţuri şi palisade, destinate opririi înaintării mongolilor. De altfel, mongolii, aşa cum arată cronicarul
arab Raşid od Din, erau decişi să scape de formaţiunile ”vlahilor negri“, care le puneau probleme în
deplasarea lor către vest. Războinicii călări au reuşit să treacă de palisadele, şanţurile şi trupele
”vlahilor negri” şi au trecut prin foc şi sabie, Moldova, Oltenia şi Banatul. A urmat bătălia de la Mohi
din 1241, în care mongolii practic au anihilat armata regelui Bela. Regatul maghiar a fost pur şi simplu
abandonat în mâinile războinicilor mongoli, care au prădat până în Austria. Odată cu fondarea
Hanatului Hoardei de Aur, presiunea mongolă a fost constantă pentru comunităţile româneşti. ”Zonele
locuite de români nu au intrat efectiv în componenţa Hoardei, aceştia fiind obligaţi la recunoaşterea
suzeranităţii tătarilor, la plata unui tribut şi participarea la expediţii militare. Teritoriul acestora era
considerat un fel de no man's land , la marginea regatului Ungariei. De abia la sfârşitul secolului al
XIII-lea sudul Moldovei a fost integrat în Hoarda de Aur, căpătând o importanţă deosebită prin faptul
că asigura legăturile cu poziţiile ocupate în Balcani“. Ştefan cel Mare, ucigaşul de tătari Războinicii
Hoardei de Aur au continut să reprezinte o ameninţare chiar şi în secolul al XV-lea. Cu toate acestea,
din cauza luptelor interne pentru putere, dintre diferiţi pretendenţi, puterea Hoardei de Aur slăbise. În
secolul al XV lea ultimul mare han al Hoardei de Aur a fost Ahmed. Stăpânirea sa a fost cântecul de
lebădă al Hoardei de Aur. De altfel Ahmed a întreprins cele mai puternice atacuri asupra Poloniei,
statelor ruseşti, cetăţilor veneţiene, dar şi asupra Moldovei. Contemporanul lui Ahmed a fost marele
voievod Ştefan cel Mare. Moldoveanul, a fost cel care a curmat şi a pus capăt ultimei marii invazii a
Hoardei de Aur. Încă de la începutul domniei sale, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu oştile tătărăşti ale
Hoardei de Aur. A şi încheiat un pact de ajutor reciprioc cu voievodul Haliciului în cazul unei invazii
a Hoardei de Aur. Asta nu i-a împiedicat pe războinicii tătari să prade cumplit o bună parte din Polonia
şi Lituania în 1469. Ultima mare invazie a Hoardei de Aur are loc în 1471, atunci când trupele hanului
Mamak au pustiit Polonia şi s-au repezit şi asupra Moldovei.
”Oastea tătarilor de pe Volga, după ce pustiise răsăritul Poloniei, s-a abătut asupra Moldovei; se pare
că oastea condusă de Eminek, fiul hanului, a dat două lupte cu domnul Moldovei; cea mai zdrobitoare
a avut loc la Lipnic, aproape de Nistru; tătarii au lăsat mulţi morţi pe câmpul de luptă; au fost prinşi
mulţi captivi, printre care şi fiul marelui han”, scrie istoricul Violeta Anca Epure în revista „Codrul
Cosminului”, nr. 10, 2004, în articolul „Contribuţii privind relaţiile dintre Moldova lui Ştefan cel Mare
şi tătari”. Mulţi prizonieri au fost executaţi, iar fiul hanului - tăiat, în faţa solilor tătari, în patru bucăţi.
După această înfruntare, Ştefan cel Mare construieşte împotriva tătarilor fortăreaţa de la Orhei. Odată
cu moartea Hoardei de Aur, din cauza luptelor interne, la începutul secolului al XVI-lea, se va naşte o
nouă ameninţare care va rezista până în secolul al XVII lea. De această dată este vorba despre Hanatul
Crimeei, controlat de tătarii din această zonă, iniţial conduşi de Girai. Tătarii vor fi aliaţi şi vasali fideli
ai Imperiului Otoman. De aceştia se vor folosi sultanii, ori de câte ori vor avea ocazia, contra
domnitorilor români. Cavaleria tătară, rapidă şi tenace, va reprezenta inclusiv în bătălia de la Războieni
pierdută de Ştefan cel Mare, diversiunea perfectă. Cine au fost cu adevărat tătarii De foarte multe ori
în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnaţi inclusiv cu denumirea de tătari. Mult timp
s-a crezut că tătar înseamnă mongol şi invers. Cercetătorii arată însă că între tătari şi mongoli sunt
diferenţe demne de luat în seamă. În primul rând tătarii sunt de origine turcică şi nu mongolă. Tătarii
cunoscuţi în cronicile chinezeşti au locuit secolul al V lea în zona deşertului Gobi. Au migrat apoi
pentru a ieşi din sfera de influenţă imperială chinezească şi s-au alăturat mongolilor lui Ghenghis Han.
Pentru cronicari, mongolii însă au primit numele de tătari, iar tătarii au devenit mongoli în concepţia
acestora. Explicaţiile sunt numeroase. ”Denumirea de tătari sub care aveau să ajungă să fie cunoscuţi
aparţinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea să se impună în urma unui conflict
îndelungat dintre mongoli şi aceştia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202.
Triburile acestora au fost masacrate şi împrăştiate în cadrul celor mongole, dar, datorită vitejiei şi
renumelui câştigat, etnonimul va fi păstrat, acoperind o mulţime de alte etnii, dintre care cele turcice
erau majoritatare”, explică istoricul Daniel Ciucălău în articolul mai sus menţionat. Louis Hambis
explică la rândul său care este diferenţa între aceste triburi şi cum s-a ajuns la confuzie. ”Numele de
mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului,
şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a
ajuns înregiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi
s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent
suferind atunci înfrângeri grave. Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi
biruiseră, a ajuns sa le fie dat lor, atât de către chinezi, cât si de către populatiile occidentale, deoarece
numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-
au jucat timp de mai multe veacuri”. Totodată mongolii s-au amestecat cu tătarii turcici în zona
Hoardei de Aur şi au creat o individualitate etnică. Numele a rămas de tătari, deşi era un mix etnic
mongolo-turcic. ”Învinşi de tătari şi supuşi stăpânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat şi
s-au înrudit cu aceştia, pământul biruind încetul cu încetul natura şi felul de-a fi al cuceritorilor; aşadar
mongolii, întrucât se stabiliseră aici, s-au căsătorit cu kîpceacii, a căror patrie au preluat-o, au devenit
asemănători lor, iar astăzi par să descindă din aceeaşi rasă”, preciza cronicarul arab al-Umar. Tătarii
războinici de temut Aceşti războinici, cărora formaţiunile prestatale şi statele româneşti au fost
tributare şi mai apoi adversare, au fost descrişi de numeroşi contemporani. Astfel, ei sunt prezentaţi
ca sângeroşi şi dornici mereu de războaie. Arhidiaconul Toma din Spalato, din secolul al XIII lea şi
contemporan marii invazii, îi descrie în felul următor pe tătari: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare;
ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni... au ochi mici şi îndepărtaţi unul de
altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură
amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare.
Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei”. Există şi alte descrieri ale tătarilor ca şi a campaniilor
purtate de aceasta. „Tătarii aveau o înfăţişare respingătoare şi inimi nemiloase; rămâneau
neînduplecaţi la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie
când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea
mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse
lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloşi. Biserica s-a cernit în doliu, frumuseţea şi
splendoarea sa dispăruseră; slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreţilor din strană nu s-a mai făcut
auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat“, se lamenta armeanul Guiragos în timpul marii invazii
mongole.
SCIȚII
Istoria dacilor este marcata de confruntari sângeroase cu numeroase triburi, dar si cu marile armate ale
imperiilor din Antichitate.

Scitii au fost unul dintre popoarele de temut ajunse în tinuturile dacilor. Obisnuiau sa bea sângele
dusmanilor ucisi si sa se hraneasca din carnea acestora, potrivit relatarilor istoricilor antici, iar
atrocitatile savârsite de sciti depaseau orice închipuire.

Tinuturile stramosilor daci au fost râvnite de celti, persi, macedoneni, romani si numeroase triburi
nomade, însa niciunul dintre popoarele straine care au participat la invazii în Dacia nu a fost descris
într-un mod mai sumbru decât cel al scitilor.

Triburile scitilor au ocupat teritorii în Dacia pâna în secolul II i.Hr., sustin unii istorici. Au venit
dinspre rasarit, atrasi de bogatia tinuturilor, si au patruns în Dobrogea, Moldova si Transilvania. Timp
de trei secole s-au dat lupte între sciti si daci.

Herodot afirma ca scitii erau urmasii eroului legendar Heracles, de la care au mostenit vitejia.

„Este cu neputinta sa le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, si nimanui nu-i sta în putere
sa dea de ei, daca ei însisi nu vor sa se arate. Caci scitii n-au nici cetati, nici ziduri întarite, ci toti îsi
poarta casa cu ei si sunt arcasi calari, traind nu din arat, ci din cresterea vitelor si locuiesc în carute.
Cum sa nu fie ei de nebiruit si cu neputinta sa te apropii de ei?”, scria Herodot.

Vitejia scitilor si îndemânarea lor în mânuirea arcului era întrecuta doar de setea lor de sânge.

Despre sciti, istoricul antic afirma ca îi orbeau pe sclavi si pe prizonierii luati în razboi, pentru a-i
folosi la mulsul si la baterea laptelui pe care îl beau.
Unii dintre prizonieri erau jertfiti zeilor, iar ritualurile erau înfioratoare.

„Dupa ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe
gramada de lemne, iar sângele îl varsa pe sabie. Umarul drept al tuturor celor jertfiti este taiat cu
mâna cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna ramâne acolo unde a cazut, iar trupul zace în alta parte”,
afirma Herodot, adaugând ca a luat parte la astfel de jertfe.

Isi jupuiau dusmanii cu o cruzime inimaginabila

Razboinicii sciti obisnuiau sa bea sângele dusmanilor ucisi, dupa ce le taiau acestora capul si i le
ofereau regelui, pentru a primi o parte din prada. Pielea de pe teasta era pastrata ca trofeu.

„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe dupa urechi, o apuca si o smulge de pe
teasta. Apoi o razuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O framânta în mâini si dupa ce a reusit
sa o înmoaie face din ea un fel de stergar. Scitul pune acest stergar la frâul calului pe care îl încaleca
si se faleste cu el. Cine are cele mai multe asemenea stergare este socotit cel mai viteaz. Numerosi
sciti fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbracat, vestminte pe care le cos în felul blanilor
ciobanesti. De pe lesul vrajmasilor, multi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, si fac din ea
un învelis pentru toba. Multi jupoaie întreg trupul dusmanului si întinzându-i pielea pe bucati de lemn
o poarta pe caii lor”, relata Herodot.
Capetele celor mai aprigi dusmani ucisi de sciti erau, de asemenea, transformate în trofee sau în pocale
din care razboinicii beau sânge si vin.

„Dupa ce taie fiecare cu ferastraul teasta mai de jos de sprâncene, o curata. Saracii o învelesc numai
cu o piele de bou neargasita, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogatii, pe lânga acest învelis de piele
neargasita, mai poleiesc teasta cu aur pe dinauntru ai o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea”,
afirma Herodot.

Si testele rudelor ucise în fata regelui erau transformate în pocale, iar scitii se mândreau cu astfel de
trofee în fata prietenilor lor.
Scitii aveau foarte multi vrajitori. Unii erau ucisi daca nu îsi dovedeau îndemânarea. Ritualul uciderii
lor a fost prezentat de Herodot.

„Dupa ce umplu un car cu vreascuri, înjuga la el boii. Vrajitorii, având piedici, mâinile legate la
spate, iau în gura un calus, sunt asezati pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor si în felul acesta
sperie boii, pe care-i pun astfel pe fuga. Adeseori boii ard împreuna cu vrajitorii”.

Si fiii celor condamnati la moarte erau ucisi, în schimb fetele le erau crutate.

Istoricul elen Strabon afirma, de asemenea, ca scitii din teritorile Marii Negre erau vestiti pentru
cruzimea lor.

„Ei jertfeau pe straini si-i mâncau, iar testele lor le foloseau la baut”, scria Strabon, în Geografia.

„Scitii îsi înmoaie sagetile în venin de vipera si în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac si
la cea mai usoara atingere produce moartea instantanee”, afirma Pliniu cel Batrân.

„Scitii îsi îngroapa de vii batrânii si îi înjunghie pe ruguri pe aceia pe care raposatii i-au îndragit
mai mult”, afirma Porphyrios, un alt autor din Antichitate.

Despre modul de viata al scitilor a relatat si istoricul Clearh din Soloi, în a secolul IV i. Hr.

„Au ajuns cei mai nenorociti dintre muritori, din pricina lipsei lor de masura. Caci ei s-au desfrânat
ca nimeni altul, având din belsug tot felul de bogatii si putându-si procura orice. Traiul îmbesugat si
faptul ca dintre toti oamenii ei s-au dedicat mai întâi desfrânarii i-au adus la atîta nelegiure, încât
taiau nasul tuturor oamenilor pe care îi întâlneau”, scria Clearh din Soloi.
Autorul adauga ca femeile scitilor au tatuat trupurile femeilor trace, pentru a le batjocori.

„Scitii au poruncit tuturor cu atâta trufie, încât serviciul de sclav atât de jalnic pentru toti, s-a
transmis urmasilor cu un cuvânt scitic, asa cum era el”, afirma Clearh din Soloi.

Autorii antici au relatat despre expeditia împaratului persan Darius pe teritoriile stapânite de sciti, cu
scopul de a-i pedepsi si faptul ca acestia au respins atacurile armatei persane, care numara 800.000 de
oameni.
Herodot mentioneaza, în scrierile despre razboiul persilor, si faptul ca dacii i s-au opus lui Darius, în
timp alte triburi tracice s-au predat fara lupta.

„Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe getii care se cred nemuritori. Getii, care
luasera hotarârea nesabuita (de a i se împotrivi), au fost robiti pe data, macar ca ei sunt cei mai viteji
si cei mai drepti dintre traci”.

Femeile sarmatilor, mutilate pentru a fi transformate în luptatoare

Înruditi cu scitii, potrivit istoricilor, sarmatii au reprezentat un amestec de triburi razboinice, care s-au
stabilit la rasarit de teritoriile actuale ale României si la nord de Marea Neagra.

Unii istorici i-au identificat ca fiind acelasi popor al scitilor, altii i-au diferentiat. „Felul de viata al
scitilor se deosebea de cel al sarmatilor. Caci pe când unii sunt atât de cruzi încât manânca oameni,
ceilalti se abtin si de la animale”, afirma Strabon.
Sarmatii au ajuns pe teritoriul Daciei, urmele acestor comunitati fiind descoperite mai ales în zona
Moldovei.

Autorii antici remarcau îndemânarea lor în lupta si faptul ca, la fel ca alte triburi scitice, si la sarmati
femeile luptau.

„În Europa se afla un neam scitic care locuieste în jurul Lacului Meotic si se deosebeste de celelalte
neamuri. Sunt asa numitii sarmati. Femeile lor calaresc si, calare, trag cu arcul si arunca sulita. Se
lupta cu dusmanii cât timp sunt fecioare. Nu se marita pâna nu a omorât fiecare trei dusmani si nu au
legaturi cu barbatul înainte de a face sacrificiile rânduite de lege. Daca îsi ia barbat, femeia înceteaza
a calari, câta vreme o nevoie nu sileste întreg neamul sa porneasca la lupta. Femeile n-au sânul drept.
În copilarie, când sunt înca foarte mici, mamele lor înrosesc un instrument de arama facut pentru
scopul acesta, îl pun la sânul lor drept si îl ard, astfel acesta îsi pierde puterea de a creste, transmitând
umarului si bratului drept toata taria ai vlaga”, scria istoricul elen Hipocrate.

ALTE RELATĂRI…
Scitii nu aveau o limba scrisa, de aceea majoritatea cunostintelor provin de la artefactele deosebite si
pretioase recuperate din mormintele inghetate din Rusia, Kazachstan si campiile aurasiatice. Aceste
artefacte cuprind arme, bijuterii si imbracaminte, menite sa-insoteasca dupa moarte.

Multi nobili purtau coifuri de bronz si camasi de zale captusite cu panza rosie, asemenea grecilor.
Scuturile erau de obicei rotunde si facute din lemn, fier sau piele, de obicei decorate cu un ornament
zoomorf central de aur, dar sunt si unele triburi care foloseau scuturi rectangulare. Foloseau arcuri
curbate de doua ori, tragand cu arcul peste umarul stang al calului, sagetile aveau varfuri in forma de
trifoi, din bronz, fier sau os. Sagetile si arcurile le carau atarnate de partea stanga a centurii intr-un fel
de tolba numita gorytos.

Sabiile erau de tip persan, prezentand un curmezis triunghiular sau in forma de inima foarte complicat
ornamentat..teaca era adesea incastrata in aur lucrat in modele in relief si cu incrustatii de pasta de
fildes si pietre pretioase. Cutitele erau de o varitate de forme si dimensiuni, unele dintre ele curbate
in maniera chinezeasca. Purtau pumnalul atasat de piciorul stang si multi purtau sulite sau stindarde
terminate in figure de bestii reale sau imaginare.

Multi sciti aveau corpul plin de tatuaje reprezentand modele tribale extreme de complicate, diverse
imagini cu fapturi reale sau fantastice, precum si evenimente din mitologia lor. Infatisarea
infricosatoare a nomazilor sciti ii tulbura teribil pe orice invadatori, ca si obiceiul mai bizar de a bea
lapte de iapa amestecat cu sange…

Victoriile rasunatoare ale scitilor i-a umplut de faima si o mare parte din Persia a cazut sub dominatia
capeteniilor scite. Izvoarele informeaza ca au invadat Siria si Iudeea in 625 a.Hr. si chiar au ajuns la
granitele Egiptului care a incheiat un tratat cu ei, intimidat de vajnicii barbari.

Actul razboiului era unul deschis atat barbatilor, cat si femeilor. Acestea se tatuau la fel ca partenerii
lor, iar istoricul Diodor scria ca “femeile scite lupta ca barbatii si nu le sunt deloc inferioare in
bravura”. Exista informatii conform carora o femeie trebuia sa ucida trei inamici in razboi inainte de
casatorie si se practica mastectomia sanului drept inca din copilarie pentru ca sa poata manui mai bine
sabia.

Canabisul era parte integranta a cultului mortilor, prin care se omagiau conducatorii trecuti pe lumea
cealalta. Dupa moartea si inmormantarea regelui, scitii practicau un ritual de purificare radicand mici
structuri similare colibelor indiene in care intrau pentru a inhala vaporii emisi de semintele de canepa
(si caliciul rasinos care inconjura semintele) aruncate pe pietre incinse. Herodot scria in 450 a.Hr.:
“Cand scitii luau niste seminte din aceasta canepa, se ascundeau dupa niste panze si le puneau pe pietre
incinse, care producea un asemena fum neintrecut in nicio baie de aburi greceasca. Scitii, captati de
vapori, incepeau sa urle”.

Strabo relateaza ca regele Ateas a unit sub sceptrul sau toate triburile dintre mlastinile din Meotia si
Dunare. Expansiunea spre vest il aduce in conflict cu Filip al Macedoniei, care ia masuri militare
impotriva scitilor in 339 a.Hr. Ateas moare in lupta, ‘imperiul’ sau dezintegrandu-se. Ca urmare celtii
se pare ca i-au dislocat pe sciti din Balcani, in vreme ce in Rusia sudica un trib inrudit, sarmatii, ii
copleseste si pe ei. Alexandru cel Mare intra in conflict cu scitii in 329 a.Hr. la Jaxartes, care profita
de o revolta a satrapului local, dar sunt invinsi.

In primele decenii ale primului mileniu p.Hr. scitii din Crimeea au creat un nou regat care se extinde
de la Niprul inferior la Crimeea. Regii Skilurus si Palakus se razboiesc cu Mithridates cel Mare pentru
controlul asupra litoralului Crimeii, incluzand Chersones si Bosforul Cimerian. Capitala Neapolis-ul
Scitic, care se afla pe langa Simferopol, este distrusa de goti in secolul al 3-lea. In antichitatea tarzie
termenul de “scit” se ambiguizeaza, fiind folosit cu referire la orice popor care ocupa stepa pontica si
caspica.
ETRUSCII
Etruscii au trăit în mileniul I î.Hr., îndeosebi în ţinutul cunoscut astăzi sub numele de Toscana.
Civilizaţia lor a precedat’o pe cea romană şi apoi a însoţit’o ceva vreme în istorie, pentru ca să se
stingă în cele din urmă în zorii primului mileniu al erei creştine.

Popor enigmatic, etruscilor li s’a căutat o origine orientală, fără să se poată determina cu certitudine
locul de unde ar fi emigrat în Italia. Unele cercetări mai noi socotesc că etruscii trebuie consideraţi
drept populaţie autohtonă, iar nu nişte venetici în Italia.

Din statuetele antropomorfe ale divinităţilor etrusce desprindem configuraţia chipurilor etrusce, avînd
drept caracteristică ochi cu coada puţin prelungită, astfel încît pot fi recunoscute ca atare îndată şi fără
dificultate de cei familiarizaţi, întrucît în reprezentările divinităţilor lor etruscii au redat ceva din
propria lor fizionomie.
Teracotă pictată reprezentînd un cap de bărbat etrusc, dintr’un depozit votiv de lîngă râul Manganello,
cca.100 î.Hr., Cerveteri Necropolis

Etruscii, recunoscuți drept civilizatorii pre-romani ai Peninsulei Italice, pot fi considerați, ca urmare a
legăturilor strînse cu unele grupuri getice, legături etnice și culturale, precum frigienii anatolieni sau
peonii, drept purtători ai unor elemente de cultură getică în spațiul italic.

Urmând firul logic și avînd în vedere că etruscii sunt cei care le’au dat alfabetul romanilor,
precum și primii regi și parte a panteonului de zeități, se poate opina că romanitatea conținea,
într’o proporție însemnată, elemente solide de civilizație getică.

Mel Copeland este de părere că limba etruscilor, la nivelul secolelor VII-IV î.Hr, era înrudită cu limba
getică, element care conduce către ipoteza că cele două popoare erau înrudite și făceau parte din marele
neam al geților.

Același autor explică astfel înrudirea lingvistică dintre etrusci, civilizatorii romanilor și geți:

”Etruscii au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.Hr. și au venit aici din Lydia și Frigia. Frigienii,
originari din Macedonia și Tracia, erau înrudiți cu geții, care vorbeau aceeași limbă.”

Copeland mai amintește, ca semn al relațiilor strînse dintre frigieni și lydieni, strămoșii etruscilor și
geți, faptul că aceștia au luptat ca aliați, de partea troienilor, în războiul contra aheilor, preluînd, astfel,
o informație din Iliada lui Homer. Aceste concluzii sunt întărite analizând scrierile unor autori antici.

De pildă, Vergilius notează: ”Orașul Cerveteri este construit pe o stîncă locuită cândva de lidieni, un
popor distins în războaie, ce viețuia pe toate dealurile Toscane.”
De asemenea, Seneca afirmă că ”Asia Mică este locul unde au trăit etruscii la începuturi”.

Un alt autor antic, Tacitus, ne spune că etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmași ai pelasgilor,
fiind numiți thirasieni sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros, Lesbos și în Delos.

O sursa modernă care atestă descendența getică a etruscilor este Enciclopedia Britannica, potrivit
căreia ”la începutul expansiunii lor, romanii au fost inițial respinși, în Toscana, de către etrusci, care
au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia, fiind descendenți ai tribului getic al frigilor / brigilor”, iar
în lucrarea The Asiatic affinities of the old Italians, aparținînd lui Robert Ellis, se precizează că
neamurile geților se întindeau pînă la Alpi și Marea Tireniană (a se observa asemănarea numelui
acestei mări cu cel dat de eleni etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind vorbită și în Etruria.
Ellis adaugă că: ”Toți geții incluzîndu’i pe etrusci, daci și frigieni vorbesc aceeași limbă.”

În lucrarea amintită mai sus se mai spune și că proto-etruscii și’au dezvoltat cultura, în perioada de
trecere dintre epoca bronzului și cea a fierului, în zona Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind
”iluminatoarea Eurasiei”.

Dacă vorbim de frigienii din Anatolia, putem să amintim și o relatare a lui Herodot (cartea II), care îi
atribuie faraonului egiptean Psametic (în jurul anului 700 î.Hr.) următoarea afirmație:

”Am făcut multe experiențe în viața mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ și ce
limbă vorbea acel popor; în fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a frigienilor,
adică a pelasgilor și, prin urmare, este poporul cel mai vechi.”

Cercetătorul italian Graziano Baccolini, precizează, în volumul Reflections on the Etruscan

Civilization:

”Îmi este greu să înțeleg de ce, încă, unii istorici italieni eșuează în a înțelege contribuția enormă a
civilizației etrusce (pelasgo-getice) la clădirea culturii vestice și de ce, continuând să se ghideze după
dovezi false, afirmă că grecii și romanii reprezintă culturile superioare primordiale ale Europei.”

Același autor este de părere că etruscii au venit din estul Europei și sunt adevărații fondatori ai culturii
acestui continent. Tot el mai afirmă că ”în zorii dezvoltării lor militare, romanii, cu o cultură inferioară,
și’au falsificat originile și au ascuns moștenirea civilizației etrusce, iar falsificarea istoriei lor a
continuat, în vremea primilor împărați, printr’o serie de edicte.”

Într’o altă lucrare, anume The Hidden Roots of Europe, editată de Fundaţia Culturala Animi, Muzeul
Național Brukenthal și Muzeul Civic Pitigliano, se arată că ”la nivelul mileniului I î.Hr., populațiile
care locuiau pe teritoriile de astăzi ale României, Bulgariei și Italiei, respectiv dacii, tracii și etruscii,
au creat culturi originale, care au jucat un rol extrem de important în formarea artei greco-romane”.

Tot în acest volum se mai arată că teritoriile amintite au o moștenire istorică bogată, aici găsindu’se
semnele celor mai vechi civilizații preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului, al epocii bronzului și
al celei de fier.

Citînd din aceeași lucrare, trebuie să mai spunem că: ”Deși numiți barbari de greci și de romani,
populațiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic inferioare celor grecești şi romane, ba chiar se
poate spune că, de pildă, în ceea ce privește arhitectura și arta, etruscii, dacii și tracii i’au influențat
decisiv pe greci și pe romani.”

Etruscii sau tirasenoii

Tirasenoii au fost menționati pentru prima dată în istorie de către Hesiod și într’un imn compus de
catre Homer. Imnul Homeric povestește că tirasenoii devenind pirați l’au capturat pe Dionisos, ca mai
apoi să’l elibereze.

Hesiod spunea ca tirasenoii erau conduși în secret de către fiii vrăjitoarei Circe (fiii vrăjitoarei Circe
fiind geții Ciconi), astfel se poate spune că vrajitoarea Circe a fost o primă regină a tirasenoilor.
”Circe oferind o Cupă lui Ulise”
O altă referire la ei este făcuta de către Strabo care îi mai numește și tirenieni vorbind de faptul că
Marea Tireniana a fost denumită așa datorită faptului că fusese controlată de către ei.

Pindar vorbeste de asemenea de tirasenoi ca fiind aliații cartaginezilor împotriva Greciei Mari. El este
primul care face analogia dintre tirasenoi și etrusci demonstrînd că sunt unul și același popor. Acea
confruntare dintre tirasenoi (etrusci), cartaginezi și greci a avut loc la Cumae (524 i.H).

Herodot spune că locul de origine al tirasenoilor este regiunea getică a Crestoniei unde erau vecini cu
pelasgii.

Tucidide îi menționează împreună pe tirasenoi și pelasgi ei provenind din același neam cu lemnienii
care ocupaseră Attica înainte de venirea ionienilor (primul trib al elenilor de mai tîrziu).

Pentru a demontra frăția pelasgo-getică a etruscilor trebuie luată în considerare menționarea făcută în
analele istorice elinești care atestau faptul că limba folosită de lemnieni era similară cu cea folosită de
etrusci. Dar pentru a elimina orice suspiciune trebuie să spunem cine erau Lemnienii.
Hefaistos (Vulcan la romani) reprezintă, în mitologia elenistică, zeul focului, al metalelor și al
metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor.

Fiul șchiop al Herei, meșter fierar neîntrecut, creațiile sale extraordinare uimindu’i chiar și pe zei:
făurește arme și armuri miraculoase, obiecte care se mișcă singure (un fel de roboți superperfecționați),
sau chiar pe Pandora și cutia acesteia. Este personificarea focului în cele trei ipostaze ale sale: focul
teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activități,
inclusiv la prelucrarea metalelor), precum și focul atmosferic.

În Mitologia ”Greacă” Insula Lemnos reprezenta teritoriul tribului getic al Sintiilor, din rîndurile
cărora Hefaistos își alegea cei mai talentați și vrednici meșteri. Mitologia ”Greacă” menționează de
asemenea că Hefaistos îndrăgostindu’se de nimfa din Tracia Cabiro se cuplează în secret cu ea, rodul
iubirii lor fiind reprezentat de tribul getic al Kaberoilor. Ritualurile sacre au fost făcute în onoarea
acestora, ritualuri rezervate doar celor din acelasi neam cu ei.

Aceste ritualuri sacre erau practicate în Insula Samothrace în care tinerii geților erau inițiați în cultul
zeilor. Un detaliu important legat de originea macedonenilor și al lui Alexandru Macedon și a familiei
sale este reprezentat tocmai de aceste ritualuri sacre din Insula Samothrace în timpul cărora s’au
cunoscut Filip al II-lea și Olimpia.

Tribul getic al Sintilor pe lîngă faptul că avea în componență meșteri în prelucrarea metalului, ei mai
aveau în componență și pirați, aceasta este și cauza pentru care elenii i’au numit pe Sinti și hoți.

Istoricul elen Hecateus (550 – 476 î.Hr. ) spunea că Insula Lemnos era insula în care geții o preaslaveau
pe zeița Cybele (varianta elenă era Geea), zeița pămîntului.
Credința în zeița Cybele, caracteristică geților, este aceeasi cu cea a primelor amazoane Hypsypile și
Myrina.

Amazoanele din Lemnos

Legenda spune ca bărbații insulei Lemnos plecînd la război și întorcîndu’se victorioși au adus cu ei,
ca pradă, femei din neamuri străine cu care s’au căsătorit și au uitat de soațele lor din Lemnos. Soțiile
aflînd de acest lucru s’au răzbunat pe soții lor ucigîndu’i și jurînd ca vor trăi într’o comunitate formată
numai din femei (așa au aparut vestitele amazoane).

Datorita similitudinii dintre limba vorbita de lemnieni si cea vorbita de etrusci s’a ajuns la concluzia
că aceste popoare vorbeau limba tiraseniană. Un al treilea popor vorbitor al aceastei limbi a fost cel
al raetienilor care astăzi vorbesc dialectul rhetoromanic.

Izvoarele Credințelor și Religiei etruscilor

Pentru cunoaşterea religiei etruscilor ne stau la îndemână alături de referirile antice romane despre
această religie şi descoperirile arheologice. Un scriitor creştin, Arnobiu de Sicca, numea Etruria
«genetrix ei matei superstitionis», vrînd să spună că religiozitatea etruscă a fost bogată şi a creat o
mulţime de credinţe false, pe care creştinismul nu le putea accepta.

Cunoaşterea scrisului i’a ajutat pe etrusci să lase posterităţii o cît de mică portiţă pentru descrierea lor.
Astfel, s’au descoperit pînă acum circa 6.000 de texte epigrafice, scrise de la dreapta spre stînga. Din
toate acestea doar zece au peste 10 cuvinte.

Cel mai lung text cu scriere etruscă originală se păstrează la Zagreb şi constituie un fragment de carte
sacră privind ofrandele ce se ofereau anumitor zei în decursul anului calendaristic. Scrierea se află pe
benzile de pînză folosite la înfăşurarea corpului mumiei unui tînăr egiptean. Aici se află 1185 de
cuvinte, foarte importante pentru cunoaşterea religiei etruscilor.

În ordine, vin trei alte inscripţii: una de 300 de cuvinte, aşa zisa «tegola di Capua» (ţigla din Capua);
a doua conţine 130 de cuvinte şi e cunoscută sub denumirea de «il cippo di Perugia», iar cea de a treia,
«lamina di Magliano», cu 70 de cuvinte, se referă tot la aducerea de ofrande unor divinităţi.

Cărţile sfinte de odinioară ale etruscilor s’au tradus în limba latină de către Tarquitius Priscus. Astfel,
acestea ar fi putut oferi posibilitatea cunoaşterii mai în amănunt a credinţelor etrusce, a divinităţilor, a
cultului şi a nădejdilor etrusce într’o viaţă viitoare, dar ele au dispărut fără putinţă de reconstituire din
puţinele comentarii romane ajunse pînă la noi.

Reconstrucția unui templu etrusc, Museo di Villa Giulia, Roma, care este puternic influențată de
studiile templului lui Apollo la Portonaccio (Veio).

Se ştie însă de vestitele Libri tagetici, care ar fi tratat ”despre zei şi despre modul de a potoli mînia lor,
apoi de Libri fatales, cărţi ale destinelor. În general, cărţile sacre ale etruscilor se împărţeau în:

a) libri haruspicini, care expuneau modul de cercetare a măruntaielor victimelor în scopul divinaţiei
sau ghicitului;

b) libri fulgureles, care studiau fulgerele (originea, tipul, semnificaţia şi efectul lor asupra
credincioşilor etrusci);
c) libri rituales, cele mai cuprinzătoare dintre toate şi care conţineau regulile de conduită religioasă,
morală şi socială, legile care guvernează viaţa oamenilor de la naştere şi pînă la moarte şi după aceea.
Aici se afla şi un complicat sistem de interpretare a semnelor divine (ostenta), semne care comunicau
oamenilor voinţa zeilor.

Inscripțiile etrusce au primit recent o interpretare mai potrivită de către Helmut Rix, Etruskische Texte.

Religia etruscă cuprinde un set de legende, povestiri, credințe și practici religioase ale civilizației
etrusce, originare din secolul al VII-lea î.Hr., din cultura Villanova din epoca anterioară a fierului,
puternic influențată de mitologia Eladei antice și cea feniciană și împărtășirea asemănărilor cu
mitologia și religia romană concurentă.

Pe măsură ce civilizația etruscă a fost asimilată în Republica romană în secolul al IV-lea î.Hr., religia
și mitologia etruscă au fost parțial încorporate în cultura romană clasică, urmărind tendința romană de
a absorbi unii dintre zeii și obiceiurile locale ale ținuturilor cucerite.

Etruscii au locuit odinioară în Italia centrală. Influenţa civilizaţiei şi mai ales a religiei lor asupra
civilizaţiei romane este din ce în ce mai bine cunoscută pe măsură ce ambele civilizaţii, etruscă şi
romană, îşi dezvăluie mereu detalii ce au fascinat multe generaţii de cercetători.

”Religiozitatea etruscilor s’a manifestat cel mai clar în așa-numita ”disciplină”, complexul de reguli
care reglementează relațiile dintre oameni și zei. Principala sa bază a fost cercetarea scrupuloasă a
voinței divine prin toate mijloacele disponibile; … citirea și interpretarea organelor interne animale,
în special a ficatului … și interpretarea fulgerului”, (Pallottino 1975, p.143).
Frescă Etruscă, Typhon din Tarquinia

Sistemul etrusc de credințe era un politeism imanent; adică toate fenomenele vizibile erau considerate
a fi manifestări ale puterii divine și că această putere era întruchipată în zeități care acționau continuu
asupra lumii, dar puteau fi descurajate sau convinse de oamenii muritori.

După mult timp după asimilarea etruscilor, Seneca cel Tânăr a spus că diferența dintre romani și etrusci
a fost aceea că:

”În timp ce noi credem că fulgerul va fi eliberat ca urmare a ciocnirii norilor, ei credeau că norii se
ciocnesc pentru a elibera fulgerul; căci așa cum atribuiau totul divinității, ei erau determinați să nu
creadă că lucrurile au un sens în măsura în care se întîmplă, ci mai degrabă apar pentru că trebuie să
aibă un sens.”

Divinităţi, Spirite, Zeități

Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz
descoperit la Piacenza care închipuie cerul împărţit în şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a
patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise de izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea
lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefice.

Divinităţile recunoscute drept propriu etrusce erau: Tinia (Jupiter), Sethlans (Vulcan), T(u)rms
(Mercur), Fufluns (Bacchus), Turan (Venus), Thesan (Aurora), Ca(u)tha, Cilens, Cvlalp, Letham,
Mantrns, Thuflcha, Tecum, Tluscv, Laiam, Aminih, Svutaf.

La acestea adăugăm numele unor divinităţi comune etrusce şi italice: Uni (Junona), Menerva
(Minerva), Maris (Marte), Ani (Janus), Safre (Saturn), Mae (Maius), Vesuna (Vesuna al umbrienilor).
Numai în izvoarele literare se păstrează numele divinităţilor Vertumnus (Volturnus, Vortumnus sau
Voltumna), Noitia şi Mantus.

După locul pe care’l ocupau în sferele cereşti mai mult sau mai puţin apropiate de pămînt şi prin
autoritatea pe care o aveau mai mult decît altele în aruncarea fulgerului, zeităţile etruscilor se clasificau
în trei categorii principale:

– dii involuti (ale căror nume rămîneau tainice, necunoscute), pe care îi consulta zeul Tinia cînd voia
să arunce trăsnetul pe pămînt;

– dii consentes, complices sau auxiliarii, în fruntea cărora se afla triada Tinia, Uni, Menerva, triada
principală a panteonului etrusc;

– dii lares, penates, geniile (ocrotitorii bărbaţilor) şi iunonele (ocrotitoarele femeilor).

După importanţa deosebită a zeilor pentru viaţa pămîntească a etruscilor, etruscii adorau în special pe
Tinia, Uni şi Menevra, se bucurau de darurile lui Volturnus – ocrotitorul fertilităţii şi protectorul
plantelor — şi se temeau de Noitia (Fortuna schimbătoare) şi de divinităţile infernale Eita (Aita),
Peisipnei (Persefona), Tuchulcha, duhul morţii, şi Chaion.

Un rol important în viaţa de toate zilele era atribuit zeiţei Noitia. Pentru a dobândi favoarea ei, norocul,
etruscii socoteau că este necesar să se ţintuiască răul, ceea ce şi făceau la fiecare început de an, cînd
se bătea un cui în templul dedicat acestei zeiţe. Ceremonia de stabilire a norocului a servit apoi la
numărarea anilor.

Lumii subpămîntene i’ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune
legenda, acest personaj ar fi apărut din pămînt, cînd s’a tras o brazdă mai adîncă în ţinutul Tarquiniei.
Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cît un copil, dar avînd trăsăturile şi înţelepciunea unui om bătrân.
Plugarul care l’a văzut s’a speriat şi a strigat după ajutor. Atunci s’a adunat în acel loc – spune legenda
– toată populaţia Etruriei.

Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru
interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tagesa
dispărut.

Zeul morţii, Tuchulcha, era înfăţişat în perioada târzie (sec. II î.Hr.) sub chip de om cu urechi de cal,
gură în formă de cioc de vultur, iar în mâini cu şerpi gata să muşte.

În jurul sintagmei mun sau muni, sau mormînt, au fost man sau mani (latin manes), sufletele
strămoșilor. În iconografie după secolul al V-lea î.Hr., cei decedați sînt arătați cum călătoresc în lumea
de dincolo.

În mai multe cazuri de artă etruscă, cum ar fi în mormîntul François din Vulci, spiritul morților este
identificat de termenul hinthial, literal ”(unul care este) dedesubt”.
Frescă din mormîntul François: Eliberarea lui Celio Vibenna, de la stînga la dreapta: Caile Vibenna,
Mastarna, Larth Ultes, Laris Papathnas Velznach, Pesna Aremsnas Sveamach, Rasce, Venthikau și
Aule Vibenna, dreapta: Marce Camitlnas și Cnaeve Tarchunies Rumach

Un zeu a fost numit ais (mai tîrziu eis ), care la plural era aisar. Locuința unui dumnezeu era un fanu
sau luth, un loc sacru, cum ar fi un favi, un mormînt sau un templu. Acolo, ar fi trebui să facă un fler
(plural flerchva) sau o ”ofertă”.

Trei nivele de zeități sînt portretizate în arta etruscă. Se pare că sunt niște divinități mai mici de origine
indigenă: Catha și Usil, soarele; Tivr, luna; Selvans, un zeu civil; Turan, zeița iubirii; Laran, zeul
războiului; Leint, zeița morții; Maris, Thalna, Turms și zeul Fufluns, al cărui nume este legat într’un
mod necunoscut de orașul Populonia și de populus-ul Roman.
Trecînd peste ele au fost zeități mai mari care par să reflecte sistemul indo-european: Tin sau Tinia,
cerul, Uni, soția lui (Juno) și Cel, zeița pămîntului.

Ca al treilea nivel, zeii eleni au fost adoptați de către sistemul Etrusc în perioada Orientalizării Etrusce
de la 750 / 700-600 î.Hr.

Exemple sunt Aritimi (Artemis), Menrva (Minerva, echivalentul latin al Athenei) și Pacha (Bacchus,
echivalentul latin al lui Dionysus care era zeu al geților preluat și de elenii sudici), iar în timp Trinia,
Uni și Menrva.

Casă funerară la Banditaccia cu canapele

Profeți și prorociri

Etruscii credeau că religia lor le’a fost dezvăluită de clarvăzători, cele două principale fiind Tages, o
figură copilărească, născută din pămînturi cultivate, care a fost imediat dotată cu preștiință, și Vegoia,
o figură feminină. Etruscii au crezut în contact intim cu divinitatea. Ei nu au făcut nimic fără o
consultare corespunzătoare cu zeii și semnele de la ei. Aceste practici au fost preluate în totalitate de
către romani.

Casă funerară din Populonia

Etrusca Disciplina

Scripturile etrusce erau un corpus de texte numite Disciplina Etrusca. Acest nume apare în Valerius
Maximus, iar Marcus Tullius Cicero se referă la o disciplină în scrierile sale cu privire la acest subiect.

Și Massimo Pallottino rezumă scripturile cunoscute (dar non-extinse) ca Libri Haruspicini, care conțin
teoria și regulile de ghicire în organe interne de animale; Libri Fulgurales, descriind ghicitul din
fulgere; și Ritualurile Libri.

Ultimul a fost compus din Libri Fatales, detaliind metodele religioase corecte de întemeiere a orașelor
și altarelor, drenarea cîmpurilor, formularea legilor și ordonanțelor, măsurarea spațiului și timpul de
divizare; Libri Acherontici, care se ocupă de cele de mai jos; și Libri Ostentaria, conținând reguli
pentru interpretarea minunilor.
Revelațiile profetului Tages au fost date în Libri Tagetici, care includea pe Libri Haruspicini și
Acherontici și pe cei ai proorocitei Vegoia în Libri Vegoici, care includea Libri Fulgurales și o parte
din Libri Rituales.

Aceste lucrări nu au prezentat profeții sau scripturi în sensul obișnuit: Discipina Etrusca nu a prezis
nimic în sine.

Etruscii par să nu aibă etică sau religie sistematică și nici o viziune mare. În schimb, ei s’au concentrat
asupra problemei voinței zeilor: întrebînd de ce, dacă zeii au creat universul și omenirea și au voință
și un plan pentru toți și pentru tot ce există, ei nu au creat un sistem de comunicare a acestei voințe în
mod foarte clar.

Sarcofag din Siena

Etruscii au acceptat imposibilitatea voinței zeilor lor. Ei nu au încercat să raționalizeze sau să explice
acțiunile divine sau să formuleze doctrine ale intențiilor zeilor.

Ca răspuns la problema stabilirii voinței divine, ei au dezvoltat un sistem elaborat de ghicire; adică au
crezut că zeii oferă un flux continuu de semne în fenomenul vieții cotidiene, care, dacă este citit în
mod corect, poate să direcționeze afacerile omenirii.

Aceste revelații nu puteau fi înțelese altfel și puteau să nu fie plăcute sau ușoare, dar erau periculoase
dacă nășteau suspiciuni sau incertitudini.

Prin urmare, Disciplina Etruscă era în principal un set de reguli pentru desfășurarea de tot felul de
ghicitori; Pallottino îl numește o „constituție” religioasă și politică: nu dictează ce legi vor fi făcute
sau cum trebuie să se comporte oamenii, ci mai degrabă elaborează reguli pentru a cere zeilor aceste
întrebări și a primi răspunsuri.
Cicero a spus:

”Căci o acceptare urgentă a unei opinii eronate este în orice caz discreditabilă și, mai ales, într’o
anchetă privind cît de mult ar trebui să fie acordată auspiciilor, ritualurilor sacre și respectului religios;
pentru că riscăm să comitem o crimă împotriva zeilor dacă le ignorăm sau dacă ne implicăm în
superstițiile femeilor bătrîne dacă le aprobăm.”

Apoi a dat din cap, în privința divinației la cîntatul de broaște:

”Cine putea să presupună că broaștele aveau această previziune? Și totuși ei au prin natura lor o
facultate de premoniție, destul de clară, însă prea întunecată pentru înțelegerea umană.”

Locaşurile de cult

Scriitorul latin Titus Livius a remarcat îndemânarea meşteşugarilor etrusci şi priceperea lor în
domeniul construcţiei oraşelor şi a edificiilor civile şi religioase. Au existat, desigur, temple cu o
singură cameră (cella), cea pentru divinitatea căreia îi era dedicată, dar curînd au apărut temple bi- sau
tricellate şi cu trei porţi. Templul tricellat se asemăna templelor dedicate triadei Tinia, Uni, Menerva.

El a fost preluat – ca model – de către romani. Templele etrusce adăposteau statui ale zeilor. Se pare
că mai adăposteau candelabre şi jertfelnice. Acolo se păstrau obiectele necesare jertfei şi la cult în
general.

Între acestea, de mare importanţă era imaginea cerului, asemenea aceleia de pe ficatul de bronz de la
Piacenza, amintit mai sus, a cărui semnificație religioasă este încă o chestiune de dezbateri aprinse,
marcate în secțiuni care ar putea explica ce ar însemna un eveniment în acea regiune.

Voinţa zeilor se comunica oamenilor prin intermediul sacerdoţilor sau preoţilor. Învățăturile divine
conform disciplinei au fost conduse de acei preoțis au sacerdoți pe care romanii i’au numit haruspici.

Tarquinii avea un colegiu de 60 dintre aceștia. Etruscii, după cum reiese din inscripții, au folosit cîteva
cuvinte: capin (Sabine cupencus), maru (maron umbrian), eisnev, hatrencu (preoteasă).

Ei au numit arta haruspici ziχ nethsrac.

Accesul la funcţiunile sacerdotale era deschis tuturor bărbaţilor liberi. Viitorul sacerdot trebuia să’şi
însuşească bine tainele învăţăturii religioase etrusce, cunoscute sub numele de «disciplina etrusca».
Şcolarizarea se făcea pe lângă marile temple, îndeosebi la Tarchuna.

Vestimentaţia preoţilor etrusci se forma dintr’o mantie încheiată printr’o fibulă, o mitră ascuţită pentru
acoperirea capului şi un baston îndoit în formă de crosă – însemnul autorităţii.

Pricepuţi în arta de a ghici viitorul după semnele cereşti, preoţii etrusci se bucurau de respect deosebit
în faţa poporului. Ei descifrau enigmele vieţii, comunicau voinţa zeilor, participau la ceremonii
religioase numeroase şi complicate, jertfeau zeilor, rosteau rugăciuni şi incantaţii, luau parte la dansuri
cultice, la banchete votive, la procesiuni şi la jocuri funebre.

Din cauza pregătirii lor speciale, înşişi romanii au apelat la serviciile preoţilor etrusci. Astfel,
aristocraţia romană şi chiar împăraţi ca Augustus, Tiberius, Claudius, Alexandru Sever şi Iulian
Apostatul au recurs la înţelepciunea divinatorilor etrusci pentru a cunoaşte voinţa zeilor.

Abia împăratul Teodosie cel Mare a luat măsuri drastice împotriva haruspicinilor, fără a reuşi să’i
oprească definitiv.

Un magistrat special, cechazul se îngrijea de cecha sau rath, lucruri sacre. Fiecare om, totuși, avea
responsabilitățile sale religioase, care erau exprimate într’o alumnathe sau în slecaches, o societate
sacră.

Nici un eveniment public nu a fost efectuat fără netsvis, haruspex sau echivalentul său de sex feminin,
nethsra, care ar fi citit ”umflăturile” de pe ficatul unei oi sacrificate în mod corespunzător.
Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare

Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept
un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu
banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce.

Raymond Bloch descrie acest început astfel:

”Ospeţele (funerare, n.n.) au loc într’o atmosferă de Cîmpii Elisee, în sunet de flaut, iar oaspeţii văd
mişcîndu’se în jurul lor dansatori eleganţi şi femei posedate de ritmul magic al dansului”; dar în
perioada tîrzie, în special după sec. IV î.Hr., ”scenele reprezentate au ospăţul ca temă centrală, dar
atmosfera devine, treptat, tot mai sumbră. Geniile şi demonii, care par a fi instrumentele zeului
infernului, nu mai au un aspect calm şi armonios. Chipurile lor iau o înfăţişare înfricoşătoare şi
îngrozitoare.”

Ritul funerar era destul de complex. Astfel, după ce etruscul înceta din viaţă, ruda lui cea mai apropiată
– eventual soţul sau soţia – îi închidea ochii. Urma înveşmîntarea în haine noi şi cît mai scumpe, iar
după aceasta parfumarea.

S’a practicat uneori şi mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aşeza în anticameră, unde se
aflau coroane şi rămurele cu frunze.

Apoi urmau trei acte principale: conclamatio, constînd în chemarea mortului, lamentaţio, constând în
bocirea mortului de către rude, prieteni, bocitoare, şi, în fine, inhumatio sau aşezarea în mormântul
pregătit. Dacă urma incinerarea, rudele se apropiau şi aprindeau rugul cu torţele. Cenuşa era pusă în
urne funerare împodobite cu diferite scene mitologice.

Convingerile etrusce cu privire la cele de mai jos par a fi un amalgam de influențe. Etruscii au
împărtășit convingerile generale ale Mediteranei timpurii, cum ar fi convingerea egipteană că
supraviețuirea și prosperitatea în cele din urmă depind de tratamentul rămășițelor decedatului.

Mormintele etrusce au imitat încăperile casnice și au fost caracterizate de camere spațioase, picturi
murale și mobilier funerar. În mormînt, mai ales pe sarcofag (exemple găriți mai jos), erau reprezentări
ale decedatului în prim-plan, adesea cu un soț / soție.
 Sarcofagul din Chiusi

Nu toți aveau un sarcofag; uneori, decedatul era așezat pe o bancă de piatră. Pe măsură ce etruscii au
practicat ritualuri mixte de inhumație și incinerare (proporția fiind stabilită în funcție de perioadă),
cenușa și oasele incinerate puteau fi puse într’o urnă în formele unei case sau într’o reprezentare a
decedatului. Împreună cu lumea încă influențată de afacerile terestre, exista și o lume
transmigrațională dincolo de mormînt, modelată după Hadesul elinesc. Erau conduși de Aita, iar cel
decedat era condus acolo de Charun (Charu, ori Karun), echivalentul morții, care era albastru și avea
un ciocan.
Ajax ucide un prizonier troian în fața lui Charun. Larissa Bonfante și Judith Swaddling despre Charun
au spus următoarele:

”Multe scene prezintă cei doi demoni purtători ai lumii de dincolo, Vanth și Charun, ale căror sarcini
nu erau să’i pedepsească pe morți ci mai degrabă să’i escorteze la destinația lor finală.”

Cu toate acestea, există cel puțin două exemple, despre sarcofagul lui Laris Pulenas, precum și despre
o stamnos roșie de la Orbetello, care îl ilustrează pe Charun într’un mod amenințător. Fiecare îl descrie
pe Charun amenințând o figură masculină cu ciocanul său.
Natura grotescă a reprezentării lui Charun pare să fi fost cel puțin parțial apotropă în natură. Arta
apotropă a fost practica elenilor vecini în acel moment, reprezentată de ochii exagerați pictați pe vasele
de băut în secolul al VI-lea î.Hr., pentru a îndepărta spiritele în timp ce beau sau imaginea monstruoasă
a Medusei, a cărei imagine se spunea că a transformat oamenii în piatră.

Jertfele

Prin aceste imagini ale grotescului, violenței și vărsării de sânge, etruscii credeau că ajută la
îndepărtarea spiritelor rele de la mormînt, precum și la sfințirea mormîntului, probabil în locul
sacrificiului ritualic propriu al unui animal obișnuit efectuat conform ritualurilor funerare.

Hadesul Etrusc a fost populat de cîteva figuri mitologice elinești, cum ar fi Tuchulcha, cu aspect
compozit.

Etruscii aduceau zeilor jertfe sângeroase. Ei sacrificau diverse animale: tauri, cai sau măgăruşi şi chiar
lupi. Scenele de sacrificiu din picturile tombale (din morminte) etrusce sunt numeroase.

Se citează – de exemplu – modul în care se efectua jertfa. Astfel, sacerdotul venea la locul de jertfă,
unde victima se afla gata pregătită şi’i turna o libaţie pe cap. După terminarea libaţiei, victima era
ucisă cu o lovitură de topor de către un personaj venit special pentru aceasta.

Ni se relatează şi o scenă de sacrificiu în care victima este un lup. Lupul este ţinut cu lanţuri de doi
bărbaţi, într’o fântână din care încearcă să scape. Preotul vărsa libaţia peste capul lupului, după care
cea de a patra persoană loveşte capul lupului cu toporul, doborînd animalul.

Au existat, se pare, şi sacrificii omeneşti. Nu se ştie dacă persoanele sacrificate erau rude ale unor
defuncţi importanţi, dacă erau prizonieri de război sau sclavi.
Iată o astfel de scenă:

”Cei ce trebuiau sacrificaţi stăteau cu mâinile legate la spate şi sacerdotul vărsa pe capul lor libaţia
rituală… într’o altă scenă, victima zăcea la picioarele altarului, în timp ce un geniu înaripat aştepta
lîngă un copac din apropiere.”

După scopul lor, jertfele erau de două feluri: hostiae consultatoriae, la care animalele se jertfeau în
vederea obţinerii unor date asupra viitorului prin consultarea măruntaielor lor şi hostiae animales, cînd
victima, animalul, ţinea locul omului.

Existau însă, pe lângă jertfele sângeroase, şi ofrande, ca de pildă: lapte lui Silvanus şi vin lui Genius.

Un sacrificiu aparte, cu caracter expiator, se aducea la locul unde trăsnetul lui Tinia a lovit pământul.
Aici se sacrifica un berbec sau un asin, care apoi se consuma prin ardere. Rămăşiţele – oasele calcinate
– se îngropau, afară de oasele craniului. Craniul se reţinea şi se agăţa de arbori sau de araci de vie,
pentru a feri locuinţele de trăsnet şi holdele de grindină, aşa cum se face pînă astăzi în regiunea
munţilor Sabini.
Marte din Todi, o sculptură de bronz etrusc de viață a unui soldat care face o ofertă votivă, cel mai
probabil lui Laran, zeul Etruscan al războiului, sfîrșitul secolului V – începutul secolului al IV-lea
î.Hr.
O ofertă votivă sau un depozit votiv sînt unul sau mai multe obiecte expuse sau depozitate, fără intenția
de recuperare sau de utilizare, într’un loc sacru, în linii mari în scopuri religioase. Asemenea elemente
sunt o caracteristică a societăților moderne și antice și sunt în general erau făcute pentru a cîștiga
favoarea forțelor supranaturale. Unele oferte, aparent, au fost făcute în perspectiva realizării unei
anumite dorințe, dar în culturile occidentale din care probe scrise supraviețuiesc a fost mai tipic să
aștepte pînă ca dorința să fie îndeplinită înainte de a face oferta, pentru care se poate folosi termenul
specific ex-voto. Alte oferte au fost foarte probabil considerate ca daruri pentru divinitate, și nu legate
de vreo nevoie particulară.
Cuceririle romane

După înfrîngerea etruscilor în războaiele romano-etrusce, cultura etruscă rămasă a început să fie
asimilată în limba romană.

Senatul Roman a adoptat elemente cheie ale religiei etrusce, care au fost perpetuate de haruspici și de
familii romane nobile care au pretins descendența etruscă, mult timp după ce populația generală a uitat
limba.

Cu toate acestea, în ultimii ani ai Republicii Romane, religia a început să scadă din influența sa și a
fost satirizată de figuri publice notabile precum Marcus Tullius Cicero.

Julio-Claudieni, în special Claudius, care a susținut o descendență etruscă îndepărtată, a menținut

cunoașterea limbii și a religiei pentru o perioadă mai scurtă de timp, însă această practică a încetat
treptat.

O serie de lucrări canonice în limba etruscă au supraviețuit pînă la jumătatea primului mileniu, dar au
fost distruse de ravagiile timpului, de decretul Senatului Roman și de foc.
Urnă de înmormîntare
Mitologia este evidențiată de o serie de surse în diferite medii; de exemplu, reprezentări pe un număr
mare de ceramică, inscripții și scene gravate pe cristalul Praenestine (cutii ornate) și pe specula (oglinzi
ornate de mînă).

În prezent, au fost publicate cîteva duzini de fascicule de Corpus Speculorum Etruscorum. În mod
specific, figurile mitologice și al cultului Etrusc apar în Lexicon Iconographicum Mythologiae
Classicae.

Sărbătorile

Fiecare dintre cele douăsprezece oraşe şi ţinuturi federate ale Etruriei îşi avea propriile sărbători dar
existau si sărbători comune tuturor dedicate cinstirii zeilor sau legate de schimbarea anotimpurilor sau
de evenimente din anul agricol etc.

Cea mai mare sărbătoare comună din Etruria pare să fi fost aceea închinată lui Volturnus, în martie.
Urna din Chiusi
Cu acest prilej se ţinea şi o mare adunare publică, în cadrul căreia se făcea o cercetare a activităţii de
peste an a conducătorilor oraşelor, se numea un şef al jocurilor care urmau şi un sacerdos ca
întîistătător al federaţiei, şi i se punea coroană pe cap.

Concluzii

Religia etruscilor a stat la baza formării şi dezvoltării ulterioare a religiei romanilor. Bogată în ce
priveşte panteonul, dar mai bogată în divinaţie, cult şi mitologie, această religie s’a pierdut în negura
secolelor sub vălurile sincretiste care au acoperit spiritualitatea etrusca primară.

Credinţa puternică în existenţa de după moarte a etruscilor a dus la crearea unor opere de artă religioasă
rămase pînă astăzi ca mărturie despre configuraţia şi credinţa unui popor acum dispărut sau asimilat.
SARMAȚII
Acest popor are orgine iraniana, mai exact reprezinta o ramura vestica, fiind inrudit, dupa cum arata
izvoarele antice, cu cel scit. Sarmatii sunt amintiti incepand cu secolul V i.e.n, de catre Herodot, care
ne transmite ca granita dintre sciti si sarmati era situata pe cursul raului Tanais (Don).

Potrivit specialistilor, zona de origine si locuire initiala al sarmatilor se pare ca a fost cea uralo-caspica,
de la rasarit de Volga, de unde au inainte, treptat, catre vest. In secolul I i.e.n, Strabo (Geographia,
VII, 3, 17), aminteste de mai multe ramuri ale sarmatilor: sarmatii regali si sarmatii iazygi (între Nistru
si Nipru), sarmatii roxolani (între Nipru si Don, pentru ca ulterior sa ajunga în zona Dunarii Mijlocii
si de Jos) si alanii (ce locuiau dincolo de Don si care isi incep deplasarea spre vest in secolul II e.n.)

Cercetarilor arheologice, cumulate cu izvoarele literare antice, atesta faptul ca sarmatii iazygi au fost
asezati in campia Panonniei, intr-un proces care a fost demarat in timpul imparatului Tiberius, dupa
anul 20 e.n., ci care s-a incheiat in vremea domniei lui Claudius.

Din cate se cunoaste, romanii au permis acestora sa ocupe teritoriul amintit cu scopul de a crea aici o
zona tampon in calea eventualelor atacuri ale geto-dacilor indreptate catre imperiu.Locul lasat liber de
iazygi in stepele nord-pontic ea fost ocupat de rudele lor, roxolanii, a caror prezenta la vest de Prut nu
este atestata mai devreme de secolul II e.n.

Sarmatii efectueaza o serie de incursiuni in Doborgea, dupa cum relateaza Ovidius (Tristia, III, 10),
unde intra in conflict cu romanii, in jurul anului 62 e.n., fiind invinsi si pacificati temporar de trupele
imperiale conduse de Plautius Silvanus Aelianus. Incepand cu sfaristul secolului II e.n. si inceputul
secolului urmator, sarmatii roxolani, impinsi de migratia gotilor in zona stepelor nord-pontice, ajungin
numar mare Moldova si Muntenia, unde au intrat sub dominatia carpilor, daci liberi. In acelasi timp,
grupuri sarmatice sunt atestate in Campia Tisei, unde au ajuns, probabil, trecand prin pasurile
Carpatilor nordici.
Din pricina faptul ca locuintele sarmatilor erau realizate din material textil, de tip cort, urme casnice
de locuire sedentara a acestei populatii pe teritoriul de astazi al Romaniei nu au fost descoperite.
Totusi, pe baza influentelor, minore ce-i drept, exercitate asupra culturii carpice si a descperirilor
arheologice atribuite acestei populatii, ne putem face o idee asupra modului de viata sarmatic.

Pe teritoriul tarii noastre si in zonele invecinate, prezenta sarmatilor este confirmata in Câmpia
Moldovei, între Prut si Jijia, si Baltilor, între Prut si Cogâlnic, în câmpiile din zona cursurilor inferioare
ale Nistrului, Prutului si Dunarii si Muntenia, între Buzau si Calmatui, Ialomita si Arges.

Urme materiale ale culturii sarmatice au fost descperite si cercetate in situri precum cele de la Trusesti
(jud. Botosani), Probota (jud. Iasi), Poienesti (jud. Vaslui), Largu (jud. Buzau), Chiscani (jud. Braila),
Badragii Noi, Cazaclia, Cuconestii Vechi II, Petresti, Kriničnoe, Holmskoe, Olasesti si Tudora (Rep.
Moldova), Mirnoe, Semenovka sau Nikolskoe (Rep. Ucraina).

Cea mai mare parte a inventarului arheologic sarmatic provine din morminte si consta in ceramica,
vase de sticla, obiecte de uz casnic (fusaiole, fragmente de tesatura), obiecte de podoaba, clopotei de
bronz, piese de harnasament, dar si arme (pumnale si sabii). Ritul funerar practicat de sarmati era cel
al inhumatiei.

Cele mai monumente iazyge se gasesc în Banat si Crisana, asa cum sunt mormintele de la Varsad si
Simand. Elemente specifice creatiei sarmatice au fost identificate si în mediul culturilor Poienesti-
Zvorâstea, Chilia-Militari si Sântana-Mediesu Aurit, ca urmare a contactelor cu dacii din afara
provinciei Dacia Romana.

Dupa retragerea administratiei imperiale din Dacia romana, pe teritoriul fostei provincii au patruns
grupuri de sarmati iazygi, in special in zona Banatului. Sarmatii sunt mentionati in istorie pana la
nivelul anilor 332-338, atunci cand intra in conflict cu gotii, ulterior cu geto-dacii, care, de altfel, ii si
infrang, ultimele grupuri sarmatice fiind asimiliate de autohtoni.
Alanii
Alanii formează un popor scit, probabil de origine din Ossetia. Erau călăreţi nomazi aparţinând
sarmaţilor din Kirghizstan şi foarte apropiaţi de iazygi, roxolani şi de taifali.

Originea

Prima lor menţiune este datorată istoricului antic evreu Flavius Iosif în timpul primei ere creştine de
la care aflăm că “alanii sunt un trib de sciţi, locuind pe marginile Tanaisei şi mlaştinei Meotida”, adică
între Don şi Marea Azov.

În această epocă, alanii au apărut în Persia unde incursiunile lor sunt una din cauzele căderii parţilor.
Sassanidii care au succedat acestora din urmă au stabilit în 226 un imperiu durabil, i-au respins pe
alani până la gurile Donului, din Ural şi din Caucaz; alanii au fondat aici un fel de regat efemer.

Călăreț alan
În 375, data începerii Marilor invazii, o parte dintre ei au fugit din calea hunilor de la Balamber şi s-a
dus în Germania.

Alanii în Galia

Aceşti alani vor trece mai târziu Rhinul îngheţat în apropiere de Mayence în timpul nopţii de Sf.
Silvestru 406/407, însoţiţi în principal de quadei (aceştia au fost multă vreme confundaţi cu suevii din
cauza unei proaste traduceri a “souabes”), şi de vandalii hasdingi şi sillingi, conduşi de doi regi diferiţi.

Mai întâi aliaţi cu triburile vandale şi cu quadeii, şi conduşi de şeful lor Goar, clanurile alane (în jur
de 50. 000 de indivizi?) au participat la zdrobirea mercenarilor franci conduşi de ducele de Mayence.
Alanii i-au salvat apoi pe vandali, care şi-au pierdut regele, de un enorm masacru; alături de alţi
invadatori germanici, au devastat Galia romană din 407-409: au fost ameninţate localităţile Worms,
Mayence, Strasbourg, Tournai, Arras, Amiens, Reims, Paris, Orleans, Tours.

Apoi, alanii au trecut fluviul Loire în 408 (incendiind la trecerea lor fortul gallo-roman de la Meung-
sur-Loire). În acest timp, contrar camarazilor lor de arme, s-au divizat în mai multe bande armate, în
mai multe clanuri, mai mulţi istorici stabilind un număr de aproximativ 3000 de indivizi pe clan.

O parte din ei, conduşi de Goar, a obţinut un tratat (foedus) cu Imperiul Roman: Aetius le-a permis de
a se instala pe Loire, în jurul Orleans-ului, dar alanii, turbulenţi, au fost văzuţi foarte rău de autohtoni.
Într-o zi, considerând că nu li s-a plătit tributul destul de repede sau suficient, alanii nu au ezitat să-i
ucidă pe senatorii din Orleans.

Alanii au parcurs în toate sensurile peninsula Armorique pe care Aetius le-a abandonat-o pentru a
salva celelalte părţi ale Galiei.
Între anii 445-448, alanii erau conduşi de un anume Eochar şi au reprimat revolta tâlharilor din
Armorique în contul Romei (este vorba probabil de alanii lui Goar).

În 451, pe când aveau şef pe Sangiban, aceiaşi alani au format centrul dispozitivului militar interpus
contra forţelor lui Attila la Câmpiile catalaunice (Campus mauriacus în latină) în apropiere de Moirey,
în regiunea Troyes: acest rol este datorat în principal meritelor cavaleriei grea alane (catafractele,
adevărate “care de asalt” în antichitate).

Ştim de asemenea că clanuri alane, conduse de şeful lor Sambida, s-au stabilit pe Rhone în jurul
localităţii Valence, unde li se părea greu de trăit, ca şi verii lor de pe Loire.

Alanii în Hispania

În fine, în 409, o parte din alani, condusă de Respendial, îi urmează încă pe vandali şi pe quadei până
în Hispania. Acolo, se vântură pe platourile din centrul peninsulei Iberice, în regiunea Tage. Unul din
două triburi vandale şi quadeii se stabilesc în Galiţia în timp ce alanii se stabilesc mai ales în Lusitania.
Dar sunt alungaţi cu brutalitate, în 418, de vizigoţi, care îi masacrează.

Periplul lor cu vandalii se continuă atunci până în Andalusia şi cele cinci clanuri alane din Hispania,
foarte diminuate de atacurile vizigote, se plasează sub autoritatea vandalilor unificaţi: în 428, regele
vandal Genseric ia titlul de “regele vandalilor şi alanilor” şi conduce, un an mai târziu 80.000 de
barbari în Africa de Nord. De-acum, istoria alanilor se confundă cu cea a “regatului Cartaginei”, fondat
în 439 în partea de N-E a Tunisiei actuale şi în Estul Algeriei, (acest “stat” este distrus de trupele
bizantine în 533/34, în timpul efemerei recuceriri bizantine a Africii).
Drept urmare, ansamblul clanurile alane, mai puţin numeroase decât alte popoare barbare, s-a integrat
în mod natural şi progresiv popoarelor vecine, sau ei sunt exterminaţi pur şi simplu de alte popoare
mai puternice (în special vizigoţii). La est, verii lor îndepărtaţi, după ce au supravieţuit masacrelor
mongolilor sau tătarilor lui Tamerlan şi după ce au asimilat alte elemente caucazofone, trăiau încă în
Caucaz sub numele de ossetieni. Aceştia sunt în majoritate de religie ortodoxă, dar cu o importantă
minoritate musulmană.

Prezenţa alanilor în Galia şi Spania

Ca majoritatea popoarelor barbare aflate în migraţie (în afară de goţi în Spania), alanii nu au lăsat decât
puţine urme despre prezenţa lor pe pământ galez, hispanic şi african.

“Alanii Loirei”, prezenţi în jurul Orleans-ului, au lăsat drept moştenire etnonimele lor la originea unor
anume localităţi: Allaines, Allainville, Alaincourt etc.

În Normandia, în Calvados, prezenţa alană este probabil mai bine atestată printr-un important mobilier
funerar datat de la începutul “Tezaurului lui Airan”. Dar poate că este vorba numai de un grup de
sarmaţi rătăciţi.

Găsit prin hazard la Moult în 1876, acest tezaur conţine un număr de piese din aur policrom atribuite
fie alanilor, fie hunilor. Mormântul, situat în apropiere de două tabere romane făcând parte din linia
de apărare ridicată împotriva piraţilor frisoni şi saxoni, este probabil cel al unei prinţese barbare care
şi-a însoţit soţul, federat al Romei.

Totuşi, prezenţa elementelor germanice orientale şi romane alături de elemente alano-sarmate face
originea etnică a acestei femei să fie imposibil de determinat.

Patrimoniul “Al (l) ain”, în care poate trebuie căutată originea prenumelui “Alain”, la origine foarte
popular în Bretagne şi folosit în Armorique, poate veni de la numele acestei populaţii barbare; în
acelaşi timp, o etimologie celtică, mai plauzibilă, poate fi sugerată totuşi acestui prenume.

Una din rarele urme ale trecerii şi efemerei lor prezenţe în Occident se găseşte de asemenea în Spania,
unde alanii sunt la originea unei rase de câini robuşti importaţi de aceştia din urmă, rasă care le-a
păstrat numele: alanos spaniol.
Prezenţa lor în imperiul grec

Alanii au apărut de asemenea ca mercenari sau auxiliari ai împăratului bizantin Andronic al II-lea
Paleolog, după cum semnalează istoricul catalan Ramon Muntaner atunci când relatează expediţia
almogavrilor în Orient. Şeful lor Gircon, care-l va asasina pe şeful almogavrilor, Roger de Flor,
Cezarul Împăratului la 4 aprilie 1305, la Adrianopole, se va supune ordinelor lui Mihai al IX-lea, fiul
Împăratului. Alanii au fost înfrânţi mai târziu, în 1306, de almogavri şi Gircon a fost ucis şi decapitat.
Se pare că Gircon nu-l avea la inimă pe Roger de Flor, căci în urma unei încăierări între oamenii
Companiei şi alani, fiul său a murit, ceea ce a provocat o ură care nu se va termina decât cu moartea
Cezarului.

Limba

Limba originală a alanilor trebuie să fi fost una vorbită în Iranul nord-oriental de tip caucazian,
probabil asemănătoare cu cea a sarmaţilor. Ea a evoluat la descendenţii din Caucaz şi din Evul Mediu
pentru a deveni aproape identică cu osseta actuală.

Civilizaţia

Istoricul-soldat roman Ammien Marcellin, martor ocular a adus câteva informaţii despre alanii din
nordul Caucazului. El a descris aparenţa lor fizică: alanii sunt mici de înălţime dar robuşti, au părul
blond, şi sunt mai civilizaţi în modul lor de a se îmbrăca şi de a se hrăni decât hunii.

Pe planul moravurilor, conform lui, alanii sunt belicoşi şi curajoşi: ferocitatea lor şi rapiditatea
atacurilor lor se deosebesc de cele ale hunilor. Ignoră sclavagismul şi dispreţuiesc persoanele slabe şi
bătrâne. Îi dispreţuiesc pe bătrâni căci pentru ei (ca pentru numeroase alte popoare barbare), este o
onoare de a muri în luptă, dar o dezonoare de a muri de bătrâneţe.

Alanii ignoră munca pământului şi folosesc care acoperite în rol de case. Marcellin spunea că le plăcea
să-şi scalpeze adversarii şi de a le lega cai la căruţele lor. Aveau un cult pentru divinitatea războiului
(identificată cu Marte) graţie unei simple săbii înfiptă în pământ şi servind de altar (cultul unei săbii
“magice” îl aveau de altfel şi hunii). Marcellin a mai scris că i s-a raportat faptul că unii alani orientali
ar fi fost antropofagi (o informaţie care însă trebuie tratată cu multă circumspecţie).

Sursele arheologice indică existenţa la alani a mai multor divinităţi de foc şi de soare. Arta decorativă
a alanilor este esenţial animalieră. Dar în momentul Marilor invazii în special în relaţie cu popoarele
germanice orientale, numeroşi alani au adoptat motive scitice ale artei stepelor (goţii, burgunzii,
vandalii). Drept urmare, la ossetieni se găsesc până azi numeroase elemente culturale sarmato-alane.
De altfel, ossetienii sunt, lingvistic şi cultural, descendenţii cei mai caracteristici ai alanilor. Legendele
lor (ciclul Nartelor) prezintă asemănări interesante cu cele ale zonei indo-europene şi în special celtică
(legenda arthuriană).
 TEUTONII

Se poate vorbi despre un clan?

Cu siguranţă dacă am da crezare analelor privind primele migraţii germanice. Dar teutonii s-
au amestecat aproape prea mult cu cimbrii pentru a-i atesta. De altfel nu se vorbeşte de teutoni
decât în momentul bătăliilor cimbrilor.

Se poate deja subordona spiritul special războinic al teutonilor. Să mai adăugăm la asta faptul că
femeile teutone erau ele – însele războinice, ceea ce tulbură mult lucrurile. Oare aceste femei au luat
parte la lupta finală a cimbrilor şi au ucis copiii sau i-au împiedicat să fugă? Dacă aşa stau lucrurile,
atunci teutonii au descoperit o artă de luptă pe care a format-o mai mult o castă luptătoare decât un
clan, preferând să se alieze cu alte popoare care să se ocupe de copiii lor în locul lor, poate până la
vârsta la care aceştia deveneau războinici.

Dar ce le unea pe aceste fiinţe pentru a se revendica a fi teutoni? Un suflet? Un cod comun? Într-
adevăr, fiecare membru trebuia să se supună unuia. Este ceea ce le era caracteristic. Să nu uităm că
cavaleria şi-a văzut originile născându-se în Germania, formată din alamani şi teutoni!

Teutonii în Ţara Sfântă?

Oare nu au migrat ca şi cimbrii căutând pământuri? S-au despărţit de cimbri pentru a găsi unul propriu,
la un moment dat? Este un mister. Dar teutonii, ca şi cimbrii, nu au avut niciodată pământuri…
Istoria teutonilor

Istoria teutonilor este la fel de necunoscută şi îndepărtată ca şi cea a cimbrilor de care şi-au legat
destinul. I-au întâlnit în timpul migraţiilor lor din Jutland aproximativ în anii 119 – 114 î.e.n. şi i-au
însoţit în timpul peregrinărilor lor din Norique, în Galia şi până în Spania. Istoria teutonilor se amestecă
însă cu cea a cimbrilor căci se pare că nu au avut loc divergenţe între aceste două popoare germanice.
Teutonii s-au despărţit definitiv de cimbrii în anul 102 î.e.n. şi l-au întâlnit în drumul lor pe Marius la
Aix – la – Chapelle unde i-a bătut. Mai mult chiar, i-a învins! Regele lor, Teutobod, a fost făcut
priyonier. Au fost ucişi, făcuţi sclavi sau pur şi simplu şi cel mai probabil au dispărut din Istorie… Nu
se ştiu decât puţine lucruri despre supravieţuitorii teutoni. Se povesteşte că femeile teutonice făcute
prizoniere se sinucideau în masă.

Faptele de arme
Pentru a înţelege bine acest război al cimbrilor, trebuie studiată istoria lor. În orice caz, teutonii au
participat la toate bătăliile lor. În mod surprinzător, toate victoriile repurtate de cimbrii au fost însoţite
şi de teutoni. Erau de nedespărţit. Iar când au fost respinşi de celtiberi a coincis cu divergenţele
teutonilor. Imediat ce teutonii s-au despărţit de ei, cimbrii au fost în întregime decimaţi de către
Marius!

Cimbrii care se bazau pe aliaţii lor teutoni sau teutonii cu forţele lor? Totuşi, teutonii au avut, drept
glorie, propria lor bătălie cu Marius!

O bătălie glorioasă

În anul 102 î.e.n., la Aix – en – Provence sau Aquae Sextiae, cele două forţe armate s-au întâlnit. Iată
ce zice Florus despre teutoni: “Cu o rapiditate extraordinară, Marius a mers pe drumurile cele mai
scurte şi a dat peste duşman. I-a întâlnit mai întâi pe teutoni la poalele Alpilor, într-un loc numit Aix,
şi i-a zdrobit. Ce bătălie, mari zei!! Valea şi fluviul care o traversează erau în stăpânirea duşmanului,
ai noştrii nu aveau apă. Generalul nostru a făcut-o expres, sau a fost o eroare într-adevăr, aceea de a
rămâne fără apă.” “Dacă sunteţi oameni, vedeţi, a spus Marius, aveţi acolo jos!”

Ardoarea luptătorilor a fost atât de mare încât râul părea însângerat iar romanii, însetaţi nu au băut
apă. Regele Teutobodus, obişnuit de a sări succesiv pe patru sau şase cai, abia dacă a putut urca pe
unul pentru a fugi. A fost prins într-o pădure vecină şi a constituit cel mai frumos spectacol al
triumfului lui Marius. Înălţarea sa gigantică se ridica deasupra trofeelor care îl înconjurau. După ce i-
a exterminat pe teutoni, Marius s-a îndreptat contra cimbrilor.
La Aix – en – Provence, Marius a pregătit ambuscada! Era un mare strateg militar, ceea ce l-a îndemnat
cu siguranţă de a pregăti terenul pentru a-i lăsa pe teutoni să pătrundă în nămolul râului, ei, care erau
acoperiţi de armuri grele…

Marius se afla aproape de prima linie, în scopul de a-şi încuraja luptătorii pentru a înfrunta aceste forţe
războinice germane venite din Nord! Se ştie de asemenea că femeile teutone participau la luptă
înarmate cu săbii şi toporiţe.

Teutobod (sau Teutobodus), regele teutonilor a fost descris ca o fiinţă feroce, de o abilitate incredibilă
dar mai ales uriaş! Este puţin probabil ca el să fi fost totuşi capturat dacă ar fi să-i credem pe istoricii
romani. Este probabil că faptele au fost raportate într-o manieră în care să se arate grandoarea lui
Marius şi abilităţile sale. Dar teutonii au fost învinşi şi această bătălie a fost ultima a lor însă şi cea
mai puţin glorioasă. Rămâne însă misterul cum un popor german atât de mic a devenit atât de popular
în Istorie.

Cutumele teutonilor

Este dificil de a evoca câteva reguli ale teutonilor. Dar dacă extrapolăm puţinul pe care îl cunoaştem,
ne putem gândi că cutumele lor erau bine codificate şi că trebuie să fi petrecut mult timp cu
antrenamentul şi cu arta armelor şi cu războiul. Apoi, ne putem gândi că statusul era egal între bărbaţi
şi femei (ele – însele erau războinice!).
HERULII
De faptul că a existat o comunitate umană cunoscută sub numele acesta nu ne putem îndoi. În legătură
cu chestiunea originii lor avem la dispoziţie o afirmaţie care cântăreşte greu, aceea a lui Iordanes, sec.
al VI-lea. Într-adevăr acesta a spus multe lucruri nedemne de încredere, dar a compensat prin alte
indicii mai greu de pus la îndoială. Povestea de pildă că herulii ar fi fost alungaţi de către dani,
predecesorii danezilor. Ambele grupuri trebuie să se aflat aşadar în vecinătate. Nu se ştie însă cum a
decurs disputa între ele. Nici despre marea călătorie pe care se pare că ar fi întreprins-o şi herulii – una
dintre multele migraţii ale popoarelor germanice – până în momentul în care aceştia au ajuns în
regiunea Mării Negre, mai precis spre nord-est, spre golful Azov. E posibil ca acest lucru să se fi
întâmplat în jurul anului 250 a.Hr.
Pe malurile Mării Negre se întindeau oraşele comerciale prospere fondate de greci. O zonă plină de
cultură şi de bogătii pe care herulii nu au pregetat să le răvăşească şi jefuiască cu succes, după cum
relatează mai mulţi autori greci. Se pare că s-ar fi priceput şi la construcţia corăbiilor şi arta navigaţiei,
ajungând până departe, în Mediterana estică.

Se pare că în cadrul acestor campanii herulii ar fi conlucrat cu goţii, care ar fi poposit în aceeaşi zonă
a Mării Negre şi tot cu gând de jaf în sec. al III-lea. Dar consensul a fost înlocuit de răfuieli tribale în
urma cărora herulii au ieşit perdanţi în faţa măreţlui rege ostrogot Ermanaric şi s-au văzut nevoiţi să
se supună marelui său regat din sudul Rusiei.

Dar în curând ambele popoare aveau să cadă pradă unor oponenţi puternici. Asta pentru că din est au
năvălit călăreţii huni în jurul anului 375, măturând totul în cale, iar herulii şi goţii le-au devenit multă
vreme popoare-satelit. Pe istorici îi pune în mare încurcătură o informaţie despre apariţia herulilor şi
în vestul Europei, în Gallia, în anul 287, aşadar simultan cu ravagiile lor de la Marea Neagră. Este
greu de crezut că jafurile unui singur grup s-ar fi putut întinde atât de mult, deci se poate să fie vorba
despre un alt grup. Probabil şi ei s-au scindat la început, ca în cazul ostrogoţilor şi vizigoţilor. Istoricii
vorbesc despre herulii de vest, dar denumirea aceasta specială nu apare în niciun izvor.

Raiduri pe coaste

În secolul al V-lea, herulii –probabil cei de vest-au năvălit pe coastele Galliei şi Hispaniei, precedând
astfel activităţile vikingilor. Herulii au încercat totodată să închege o alianţă cu vizigoţii, dar nu se ştie
care a fost deznodământul, la fel cum nu se ştie nici măcar ce s-a petrecut cu herulii de vest. Putem
presupune doar că aceştia au pierit sub sabia francilor, care au avut succes în încercarea de a fonda un
regat în care să integreze mai multe popoare adiacente.

Puterea hună a fost şi ea zdrobită la finele secolului al V-lea. În vremurile care au urmat se relatează
despre mai multe triburi germanice care au actionat în Europa centrală, luptându-se unul cu celălalt şi
colonizând diverse teritorii. Uneori intrau în slujba Imperiului Roman si alteori îşi întemeiau propriile
regate. În astfel de contexte s-au ivit şi herulii, iar cei de est sunt probabil cei care au scăpat de sub
jugul hun.

O vreme se pare că ar fi poposit în zona Slovaciei de azi şi mai târziu prin Pannonia (Ungaria). Mulţi
au intrat în serviciul lui Odoacru în Italia, căpetenia care a stăpânit Peninsula Italică între 476-93,
sfindându-l pe împăratul roman. O dată Odoacru a primit chiar titlu de ‘rege al herulilor’, mai degrabă
un titlu onorific decât vreo funcţie de guvernator al herulilor. Provocat de Theoderic, Odoacru a sfârşit
învins de acesta, care apoi şi-a întemeiat în Italia legendarul regat.
Pacea, deloc apreciată

Theoderic a stabilit legături de amiciţie cu herulii, iar regele lor Rudolf a primit chiar onoarea de a
deveni ‘fiul de arme’ al regelui got, înzestrat cu armură şi cal de luptă. Acesta stăpânea un regat undeva
în centrul Europei şi avea în subordine mai multe triburi germanice minore. Timp de mai mulţi ani a
domnit o pace neobişnuită în aceste teritorii, dar asta nu prea era pe placul herulilor.

Cel mai mult apreciau războiul, nici nu conta cu cine. Sătui de pace, aceştia s-au decis în jurul anului
508 să îi provoace pe longobarzi, unii dintre cei deja supuşi. Longobarzii au primit vestea despre
planurile de război şi au trimis un mesager care a transmis herulilor nedumerirea legată de
nemulţumirile herulilor. Longobarzii chiar s-au oferit să platească un tribut şi mai ridicat, numai ca să
păstreze pacea. Herulii însă nu au cedat şi imediat au pornit la atac. Aroganţa lor a fost pedepsită cu
vârf şi indesat. Au suferit o înfrângere zdrobitoare, regele a pierit, iar ei s-au dispersat.

Sedentarizare printre goţii scandinavi

O parte dintre herulii învinşi s-au decis, potrivit unei descrieri pitoreşti a istoricului bizantin Procopios,
să ia calea nordului, spre capătul lumii. Au rătăcit prin multe zone pustii până când au ajuns pe
teritoriul vechilor danezi, unde li s-a permis trecerea şi astfel au traversat marea până ce au atins Thule
şi s-au stabilit printre gauţi, goţii scandinavi. Se presupune de obicei că au poposit prin Blekinge,
Småland sau Halland. Iar singura explicaţie plauzibilă pentru o călătorie atât de anevoioasă până la
capătul lumii trebuie să fi fost o mai veche legătură cu locurile respective.

Povestea marelui marş se reflectă în scrierea lui Procopios in cadrul unei descrieri foarte plastice a
condiţiilor din Thule:acolo soarele nu apune vara, iar iarna se cufundă în beznă. O atmosferă sumbră
stăpâneşte regiunea, iar oamenii nu se pot înţelege unii cu alţii, ci trăiesc mereu cu tema că nu vor mai
revedea soarele. Dar când acesta reapare, sărbătoresc cu mare fast în semi-întuneric. Decizia herulilor
de a se stabili acolo părea din aceste motive una eroică.
Herulii care nu ar fi luat calea nordului misterios ar fi rămas pe continent şi s-ar fi orientat către Illyria,
între Dunăre şi Marea Adriatică. Temperamentul lor războinic nu s-a domolit delocşi acum se aflau în
conflict cu împăratul bizantin, din nou cu deznodământ lipsit de glorie. Dar api s-au decis că este cel
mai bine să accepte patronajul împăratului, păstrându-şi în acelaşi timp autonomia şi regele.

Dar din păcate s-a întâmplat ca într-o zi tribul să-şi ucidă propriul rege. Nu ştim nimic legat de motive,
poate a fost o răfuială la un banchet, poate a fost un sacrificiul regal ritualic – precum cel despre care
ne relatează Snorri Sturluson mai târziu, care va deveni subiectul impresionantului tablou al lui Carl
Larsson, “Midvinterblot”. Herulii aveau să regrete însă evenimentul şi au hotărât că aveau nevoie de
un nou rege. Nu era oricine potrivit pentru această sarcină. Din vechile familii nobile mai rămăseseră
membri, dar se aflau printre cei care porniseră spre nord, aşa că sudicii au dat de veste să le trimită o
căpetenie de acolo.

Ajunşi în Thule, emisarii au reuşit să găsească un bărbat potrivit care se încumeta la sarcina riscantă
şi i-a urmat pe mesageri. Din păcate s-a îmbolnăvit pe drumul spre casă şi a decedat, aşa că emisarii
au fost nevoiţi să se întoarcă pentru a face rost de un alt pretendent la tron. Şi au mai găsit o persoană
corespunzătoare şi s-au întors în Illyria împreună cu o escortă de 200 de tineri războinici.

Toată păţania durase ceva timp, iar lumea devenise nerăbdătoare. Împăratul fusese informat despre
chestiune şi se înfuriase că nu primise el ocazia de a impune noul rege. A încercat apoi să îşi infiltreze
unul dintre generali, dar acesta a fost alungat de îndată ce a sosit alaiul din nord. Prinţul de viţă nobilă
a fost recunoscut drept lider, iar acesta a jurat supunere împăratului.

Mulţi şi-au tot oferit serviciile împăratului, iar în egenral acesta a profitat de loialitatea şi spiritul
marţial al herulilor. Armatele auxiliare au participat pe mai multe fronturi, în condiţiile războiului
constant din epocă. Herulii au luptat împotriva perşilor în Asia Minor şi în Caucaz, a vandalilor din
Africa de Nord, a picţilor celţi din Britannia sau alamanilor din bazinul superior al Dunării. Cel mai
mare beneficiu pe care l-au adus împăratului a fost în timpul marelui război dintre 530 şi 560 care a
răvăşit Italia şi în urma căruia a apus regatul ostrogot în favoarea Bizanţului. Herulii au reprezentat
atunci o importnată parte a efectivelor armate imperiale.

Un popor crud şi vicios

Istoricul Procopios, care a servit în aceeaşi armată, a avut ocazia să îi cunoască şi ne-a povestit multe
despre ei. Nu a avut însă niciun cuvânt de laudă. I-a descris ca pe nişte personaje crude, înşelătoare şi
predispuşi la tot felul de vicii. Făceau sacrificii umane pentru zeii lor păgâni, omorau bătrânii şi
bolnavii. La moartea unui bărbat însurat, văduva trebuia să comită suicid, altfel ar fi dezonorat familia.
Jenant a fost şi momentul când regele Rudolf a primit o epistolă în latină şi a avut nevoie de traducător.

Pe de altă parte herulii apăreau ca un soi de rasă aparte. Nu se sinchiseau să-şi cultive ei pământurile,
ci trăiau mai ales din jaf, din ce produceau colonii pentru ei sau din ce le oferea împăratul. O trăsătură
mai atractivă ar fi reprezentat-o poate simţul comunităţii, care i-ar fi împins în pelerinajul către nord.
Iar herulii erau şi luptători viteji şi perseverenţi, care au contribuit destul de mult la menţinerea unui
Imperiu Roman foarte fragil. Luptau cu o ferocitate sălbatică, fără coif sau armură, înarmaţi doar cu
scut şi sabie. De fapt tinerii nici nu aveau voie să poarte arme până nu îşi demonstrau capacitaţile
combative.

Herulii au activat ca mercenari prin toată lumea, ceea ce le-a rupt comunitatea. Poate că niciun alt trib
germanic nu a fost atât de dornic de aventură, după cum opina un istoric suedez. Nu avem informaţii
despre ce s-a petrecut cu ei. Este posibil să fi fost asimilaţi de alte grupuri. Dovezi arehologice
concludente nu există, iar izvoarele nu îi mai pomenesc după secolul al VI-lea.
Separarea despre care ne vorbesc chiar de la început sursele ne îndreaptă spre ipoteza că poporul ar fi
fost de fapt o sumă de diverse grupuri războinice care ar fi operat prin Europa sub denumirea de heruli.
Desigur că persistă incertitudinile cu privire la ei, sigur este totuşi că a existat o comunitate cu acest
nume, probabil împărţită în mai multe clanuri. În sursele antice herulii apar mereu desemnaţi ca natio,
populusm gens – cum se denumeau de obicei triburile. Iar herulii se află în prim-plan, alături de
alamani, burgunzi, goţi şi alţii.

Dorinţa de a înfiinţa regate şi regalismul înrădăcinat şi legat de constirea unei dinastii sugerează că nu
ar fi fost totuşi doar nişte simple cete de războinici. În mijlocul antichităţii târzii creştinate, herulii şi-
au păstrat vechile credinţe şi practicau ritualuri primitive. Mai târziu au adoptat creştinismul în formă
ariană – direcţia în care au mers majoritatea triburilor germanice. Un grup de heruli s-a revoltat în
momentul în care romanii le-au interzis participe la o slujbă în rit arian, contrar doctrinei oficiale.
Toate aceste indicii ar sugera existenţa unei comunităţi cu o cultură şi identitate proprie. Cine se
îndoieşte de existenţa lor se îndoieşte şi de originile scandinave. Este puţin agasant că un popor atât
de primitiv şi-ar putea avea rădăcinile în Suedia!

Reinterpretarea lui Iordanes

S-a încercat reinterpretarea menţiunii lui Iordanes cum că herulii ar fi fost dislocaţi de vechii danezi.
Poate că se referea doar la cei două sute de tineri războinici care s-au dus în Illyria ca escortă. Alaiul
regal nu a fost însă unul aflat în exil. Importanţa prezenţei sale în nord aparent nu a fost pusă sub
semnul întrebării, iar călătoria spre sud, după cum ne putem închipui, a avut loc cu mare fast şi pompă.
Mai mult, delegaţia de războinici era mică în comparaţie cu ce ar fi putut să adune herulii. Nici măcar
fantezistul Iordanes nu i-ar fi putut considera pe cei 200 drept un popor. El şi Procopios se refera
oricum la date şi evenimente diferite din istoria herulilor.
Nu toţi cercetătorii se îndoiesc de originile scandinave ale herulilor. În câteva cazuri li s-a acordat o
mai mare sau mai mică importanţă în ceea ce priveşte rolul lor în istoria veche a Scandinaviei. Într-un
caz s-a vorbit despre faptul că ei ar fi adus în nord arta de a grava şi a interpreta runele, teorie nici
demonstrata, dar nici negată.

Într-un anume areal cultural se vehiculează o ipoteză care porneşte de la un obicei ancestral din
districtul Värend din Småland. Acolo, încă din vremuri străvechi, femeile aveau aceleaşi drepturi de
moştenire ca şi bărbaţii, spre deosebire de multele privilegii care prevalau în restul Scandinaviei. Cea
mai veche explicatie are în vedere o veche legendă care afirma că femeile din Värend au fost odinioară
conduse de războinica Blenda, o eroină care a luptat cu succes împotriva triburilor daneze astfel încât
a primit ca recompensă dreptul la moştenire.

Cercetătorii au lansat o altă ipoteză care îi are în vedere pe heruli. Lungul marş a început din interiorul
împeriului Roman sau zone adiacente. În dreotul roman, femeile se bucurau de aceleaşi privilegii
testamentare ca şi bărbaţii. Poate că herulii şi-au însuşit această practică şi ar fi introdus-o şi printre ei
acolo unde s-au stabilit, poate şi în Värend.

Herulii pe de altă parte se remarcau prin conservatorism cultural, iar obiceiuri precum cel al văduvelor
nu susţin ipoteza. Poate fi o încercare de “recuperare morală” a herulilor, oferind o imagine timpurie
de adaptare a scandinavilor la regulile europene…

Prin anii 1920-30 s-au descoperit în Sösdala şi alte locuri din regiunea Skåne tezaure cu şei,
harnaşamente, căpestre şi alte echipamente foarte somptuoase care datau din perioada migraţiilor.
Accesoriile de lux au făcut multă vâlvă în cercetarea arheologică, iar “stilul Sösdala” a rămas un
concept important. Este interesant că descoperirile de aici duc la ideea unor ceremocnii cultice care ar
avea în centru calul ca totem. Descoperiri similare s-au făcut în Europa centrală şi de est, unde se pot
atribui popoarelor de călăreţi, în special hunilor. Calul avea o importanţă colosală în supravieţuirea
lor, jucând un rol crucial în succesele lor militare.

O astfel de practică atestată la Sösdala s-ar fi putut transfera în zonele nordice de către un grup
influenţat sau dependent de huni. Aceasta a fost tocmai situaţia herulilor, iar ipoteza unui rol de
mediator pare foarte atractivă. Desigur că există indicii variate privind modul lor de luptă, dar calul
probabil că s-a bucurat de respect oricum.

Un popor nu tocmai de succes

În cadrul marii migraţii europene s-au aflat în mişcare diverse grupuri germanice, care s-au afirmat
mai mult sau mai puţin. Acţiuni notabile au săvârşit goţii, longobarzii şi francii, care au zdruncinat din
temelii Imperiul Roman, în timp ce ei înşişi au fost încorporaţi în cultura şi religia antichităţii târzii.

Herulii nu au aparţinut acestei categorii de succes şi receptive cultural. Cea mai semnificativă
contribuţie a lor a fost probabil în contextul distrugerii regatului ostrogot, dar evenimentul nu are
numai conotaţii pozitive. Cultural şi religios vorbind, herulii au rămas multă vreme în afara Europei.
Întoarcerea misterioasă în nord poate fi considerată poate o consecintă a frustrărilor datorate succeselor
limitate în lumea sudică.

Herul şi jarl – acelaşi cuvânt?

Profesorul emerit Lars Hermodsson ne vorbeşte despre această chestiune. Denumirea de ‘herul’ este
probabil identică cu cea de ‘jarl’, care şi atunci ca şi acum s-ar fi bucurat de un anumit prestigiu şi ar
fi indicat un statut deosebit în calitate de asociere cu un trib. Vechea formă a cuvântului este ‘erul’, a
cărui primă vocală a fost iniţial un diftong. Când au avut loc transformările fonetice, poporul în cauză
se afla în sudul european, iar numele vechi a fost preluat de autorii antici, care introduceau de obicei
un ‘h’ în faţa vocalei iniţiale. Astfel s-a ajuns la denumirea respectivă în singurele surse care ne oferă
informaţii despre heruli.

Acelaşi cuvânt se regăseşte în alte limbi germanice, printre altele în engleză. Cuvântul nu este aşadar
pur nordic şi nu confirmă ipoteza originii scandinave a herulilor. Şi până la urmă, nu ar fi fost nişte
strămoşi care să stârnească prea multă mândrie…
VIZIGOȚII
Vizigoții erau un grup germanic considerat că s-au separat de alți goți în jurul secolului al IV-lea, când
s-au mutat din Dacia (acum în România) în Imperiul Roman . De-a lungul timpului s-au mutat mai
spre vest, în și în josul Italiei, apoi în Spania - unde s-au stabilit mulți - și s-au întors din nou spre est
în Galia (acum Franța). Regatul spaniol a rămas până la începutul secolului al VIII-lea, când au fost
cuceriți de invadatorii musulmani.
rigini ale imigranților est-germani

Originile vizigoți au fost cu Theruingi, un grup format din mai multe popoare - slavi, germani, sarmați
și alții - sub conducerea recent dobândită a germanilor gotici. Au ajuns la importanță istorică atunci
când s-au mutat, împreună cu Greuthungi, din Dacia, peste Dunăre și în Imperiul Roman, posibil din
cauza presiunii hunilor care atacau spre vest . Este posibil să fi fost aproximativ 200.000 dintre ei.
Theruingii au fost „permiși” să intre în imperiu și s-au stabilit în schimbul serviciului militar, dar s-au
răzvrătit împotriva stricturilor romane, datorită lăcomiei și maltratării comandanților romani locali și
au început să jefuiască Balcanii .

În 378 d.Hr., s-au întâlnit și l-au învins pe împăratul roman Valens la bătălia de la Adrianopol,
ucigându-l în acest proces. În 382, următorul împărat, Teodosie, a încercat o altă tactică, stabilindu-i
în Balcani ca federați și însărcinându-i cu apărarea frontierei. Teodosie i-a folosit și pe goți în armatele
sale în campanie în altă parte. În această perioadă s-au convertit la creștinismul arian.

Ascensiunea vizigoților

La sfârșitul secolului al IV-lea, o confederație Theruingi și Greuthungi, plus oamenii supuși, condusă
de Alaric, a devenit cunoscută sub numele de vizigoți (deși s-ar putea să se fi considerat doar goți) și
au început să se mute din nou, mai întâi în Grecia și apoi în Italia, pe care au făcut raiduri în numeroase
ocazii. Alaric a jucat părțile rivale ale Imperiului, o tactică care a inclus jefuirea, pentru a-și asigura
un titlu și aprovizionarea regulată cu alimente și numerar pentru poporul său (care nu avea terenuri
proprii). În 410 au concediat chiar Roma. Au decis să încerce Africa, dar Alaric a murit înainte să se
poată muta.

Succesorul lui Alaric, Ataulphus, i-a condus apoi spre vest, unde s-au stabilit în Spania și o parte din
Galia. La scurt timp după ce au fost întrebați spre est de viitorul împărat Constanțiu al III-lea, care i-a
stabilit ca federați în Aquitania Secunda, acum în Franța. În această perioadă, a apărut Theodoric, pe
care îl considerăm acum ca primul lor rege propriu-zis, care a domnit până când a fost ucis la Bătălia
Câmpiilor Catalauniene în 451.

Regatul vizigoților

În 475, fiul și succesorul lui Theodoric, Euric, i-a declarat pe vizigoți independenți de Roma. Sub el,
vizigoții și-au codificat legile, în latină, și și-au văzut pământurile galice în cea mai largă măsură. Cu
toate acestea, vizigoții au fost supuși presiunii din ce în ce mai mare a regatului franc și în 507
succesorul lui Euric, Alaric II, a fost învins și ucis în bătălia de la Poitiers de către Clovis. În
consecință, vizigoții și-au pierdut toate pământurile galice, cu o fâșie subțire sudică numită
Septimania.

Regatul lor rămas era o mare parte din Spania, cu o capitală la Toledo. Ținerea împreună a Peninsulei
Iberice sub un singur guvern central a fost numită o realizare remarcabilă, având în vedere natura
diversă a regiunii. Acest lucru a fost ajutat de convertirea în secolul al șaselea a familiei regale și a
conducerii episcopilor la creștinismul catolic. Au existat despărțiri și forțe rebele, inclusiv o regiune
bizantină a Spaniei, dar au fost depășite.
Înfrângerea și sfârșitul Regatului

La începutul secolului al VIII-lea, Spania a fost supusă presiunilor forțelor musulmane omayyade ,
care au învins vizigoții în bătălia de la Guadalete și, într-un deceniu, au capturat o mare parte din
peninsula Iberică. Unii au fugit în ținuturile francilor, unii au rămas stabili, iar alții au găsit regatul
asturian din nordul Spaniei, dar vizigoții ca națiune s-au încheiat. Sfârșitul regatului vizigot a fost
învinuit odată că acestea sunt decadente, prăbușindu-se ușor odată ce au fost atacate, dar această teorie
este acum respinsă și istoricii încă caută răspunsul până în prezent.
VANDALII
La mijlocul secolului al III-lea d.Hr, vandalii (nume generic dat unui grup de popoare de origine
germanica), originari din nordul Iutlandei si din regiunea de coasta a Marii Baltice, cuprinsa intre Oder
si Vistula, au coborat spre centrul Germaniei. In anul 406 d.Hr., insotiti de grupuri compacte de alani
si de suevi, au traversat Rhinul si, timp de aproape doi ani, au jefuit Gallia. La sfarsitul anului 409 trec
Pirinei. In Peninsula Iberica romanii ii recunosc ca federati; triburile alanilor se aseaza in Lusitania
(Portugalia de azi); cele ale suevilor raman in regiunea nord-vestica, in Galicia, iar triburile vandale
ocupa regiunea sudica, Betica romana, devenita acum Vandalusia (actuala Andaluzie).

Geiseric, regele care a cucerit Roma

In 429, sub conducerea regelui Geiseric (sau Genseric) vandalii, in numar de 15-20.000 de luptatori,
trec Gibraltarul si, fara sa intampine rezistenta armata, se stabilesc de-a lungul coastei nord-africane,
unde intemeiaza un regat vandal cu capitala la Cartagina. Bastinasii berberi, nemultumiti de stapanirea
romana, i-au primit ca eliberatori, in timp ce romanii au incheiat cu ei o alianta (foedus), in schimbul
unui tribut. Pana la aceasta data vandalii nu si-au creat un „stat”. Notiunea insasi le era funciarmente
straina. Pana la asezarea lor in Africa, nu erau decat un ansamblu de triburi, o grupare instabila si
temporara. Aici au devenit sedentari. Majoritatea latifundiilor romane au fost transormate in mici
gospodarii individuale. S-au crestinat, convertindu-se la arianism si organizandu-si la fel ca si ceilalti
barbari ariani, o biserica autonoma, cu preoti si episcopi recrutati atat din mediul vandal, cat si din cel
roman.
Fata de romani, Geiseric s-a comportat ca un rege independent. A pus stapanire pe Cartagina, fara sa
distruga nimic, pe arsenale, santirele navale si pe numeroasele corabii ale romanilor. In felul acesta si-
a echipat o flota de razboi si a cucerit Corsica si Sardinia, terorizand Mediterana prin actiunile sale
pirateresti. Excelent organizator, considerat de istoricul Procopius din Cezareea unul din cei mai mari
regi barbari, Geiseric a eliberat populatiile locale de sub autoritatea romana, a luat in mainile sale
intreaga putere de stat, a intretinut constructiile de interes public din capitala, si-a construit baze de
sprijin pentru flota sa din Sicilia sau din alte puncte ale Mediteranei si a invins flota romana de doua
ori. A incheiat acorduri ferme atat cu Roma cat si cu Bizantul.

In 455 armatele lui Geiseric si-au facut aparitia la portile Romei, prin surprindere. Fara a intampina
rezistenta, au ocupat orasul. Timp de 14 zile Roma a fost jefuita de opere de arta, de o mare cantitate
de aur, precum si de bogatele prazi de razboi luate anterior de romani (printre care si tezaurul
Templului din Ierusalim, adus la Roma cu patru secole in urma de imparatul Titus). Vandalii au dus
in Africa mii de prizonieri, vanzandu-i apoi ca sclavi. Au luat ca ostatece pe insasi vaduva imparatului
Valentinian al III-lea, impreuna cu cele doua fiice ale ei. Contrar a ceea ce va asteptati, vandalii nu au
trecut tot orasul prin sabie, nu au distrus monumente sau cladiri publice si nu au dat foc caselor (pentru
teologul si istoricul Orosius, invazia vandalilor a fost mai putin brutala decat tirania romana).

Incapacitatea urmasilor lui Geiseric, clima africana greu de suportat de oamenii veniti din tinuturile
Marii Baltice, desele epidemii si victoria,in cele din urma, armatelor bizantine ale lui Belizarie din
534 au pus capat regatului vandal. Ultimul rege vandal Gelimer a fost luat prizonier. Nordul Africii a
redevenit, pentru un timp, provincie romana, iar vandalii au disparut din istorie.
Singura „mostenire”a acestui popor a fost termenul de ”vandalism”,inventat in 1794 de episcopul
francez Gregoire de Blois, prin care posteritatea ii va stigmatiza. Atrocitatile nu au fost un monopol al
vandalilor. Fireste ca romanii i-au zugravit in cele mai negre culori, la fel ca si cronicarii catolici,
pentru ca vandalii erau ariani. Ceea ce ramane este contributia lor la destramarea lumii antice.
SUEBII
Termenul de ”vandalizare” este destul de comun. Dar mai puţini îşi dau seama cã are ceva de-a face
cu poporul vandal, popor care vine din Spania spre Africa, pe care de altfel o colonizeazã. Şi faptul cã
un trib mai puţin numeros, cel al suebilor, îl însoţeşte, sunã şi mai puţin cunoscut. Suebii au însã o
însemnãtate deosebitã pentru şvabii de astãzi din Bayern şi Baden-Württemberg. Strãmoşii lor apar
menţionaţi la Caesar, pentru cã se confruntã cu ei la graniţa cu Gallia. Rãzmeriţa celor 15.000 de
oameni care alcãtuiau mãreaţa armatã suebã este condusã de cãtre Ariovist, în anul 71 a.Hr. La Caesar
auzim prima datã de suebi, care vor fi înfrânţi abia în anul 58 a.Hr.
Înfrângerea prilejuieşte colonizãri la sud de teritoriile ubilor şi sigambrilor, deci la est de Rin, între
Sieg şi Neckar. Poporul suebilor trãia într-o stare de rãzboi permanent şi tot ce se întâmpla în interiorul
sãu era subordonat principiilor marţiale. Nu este deci de mirare cã Caesar a fost foarte impresionat de
spiritul lor combativ. Alãturi de suebi luptau şi alte triburi, care le erau subordonate militar, ceea ce a
reprezentat un pericol de seamã pentru romani. Cum faima lor se rãspândea rapid, popoare strãine
doreau sã se integreze în tribul însetat de sânge. La Tacitus avem totuşi o altã imagine asupra
germanicilor suebi.
El adunã laolaltã sub denumirea de ”suebi” pe semnoni, marcomani, hermunduri, quazi şi longobarzi,
aşezându-i undeva la sud de ”Mare Suebicum”, marea Balticã, prin teritoriul din centrul Germaniei de
azi. Este şi primul care pomeneşte de ”nodurile suebe”, încã faimoase, ceea ce dovedeşte oarecum
credibilitatea autorului. Rãzboinicii suebi îşi înnodau pãrul într-o parte, dupã ce şi-l pieptãnau. Se mai
ştie cã aceste noduri capilare le purtau nu doar tinerii, ci şi veteranii.
În 1948 se descoperã în Osterby un corp mumificat într-o mlastinã, mai precis doar capul smuls într-
o confruntare, pe care se vedea tocmai acest nod capilar. Se presupune cã strãmoşii acestor suebi
locuiau teritoriul de pe malurile Elbei, de unde şi denumirea de ”Elbgermanen”. Acest grup etnic s-a
rãspândit spre sud şi sud-vest, pnã în regiunea Main şi Germania de sud. Partea care s-a stabilit în sud-
vest şi care a primit numele de alamani, este privitã astãzi drept predecesoarea suebilor din Baden.

Dovezile mai certe se contureazã abia în 406, când în timpul celebrei traversãri a Rinului mai multe
triburi germanice trec râul la Mainz şi ptrund în Imperiul Roman. Printre grupuri se numãrã şi suebii,
pe lângã deja menţionaţii vandali şi alani. Dar de ce trec Rinul? Izvoarele istorice nu ne oferã nişte
motive bine definite. Pe de-o parte se crede cã germanicii s-au folosit de slãbiciunea crescândã a
romanilor pentru a prãda teritoriile bogate ale acestora, iar pe de altã parte este vorba şi despre
presiunea hunilor, care pustiesc totul în cale. Dupã o scurtã oprire a germanicilor în Gallia romanã,
popoarele migreazã în 409 mai departe şi traverseazã Pirineii, pentru a-şi împãrţi între ele provinciile
hispanice. Adicã suebii se aleg cu Galicia, dupã care ocupã şi nordul Portugaliei. Rãzboaiele împotriva
celor ce serveau în armata romanã, adicã goţilor de vest, slãbesc rândurile vandalilor, alanilor şi
suebilor dupã colonizarea acestora în Spania. În 429 uniunea aceasta de triburi, sub conducerea regelui
Geiserich, se decide sa treacã prin Gibraltar pentru a proceda la colonizarea Africii.

Din neamul sueb o bunã parte alege însã sã rãmânã în Spania. Stãpânirea suebã acolo se încheie abia
în 585, în urma unor atacuri violente ale goţilor. De altfel perioada dintre intruziunea suebã din 411 şi
finele dominaţiei din zonã în 585 poate fi cu greu reconstruita istoric din cauza lipsei de surse. Uneori
cercetarea curentã opineazã cã aşa-zişii suebi de la Dunãre ar fi strãmoşii suebilor spanioli.

Cine erau aceştia? Cunoscuţi şi drept quazi, sunt pomeniţi în sursele de secol V, fiindu-le atribuitã
zona sud-vestului Slovaciei. O parte dintre ei migreazã spre vest împreunã cu vandalii. Altã parte
rãmâne în arcul carpatic, unde se supun hunilor. Suebii care cãlãtoresc spre Africa întemeiazã acolo
împreunã cu camarazii lor germanici un regat comun.
Cu ajutorul unei flote puternice controleazã zone importante din vestul Mãrii Mediterane. Faza aceasta
este slab documentatã arheologic, pentru cã germanicii se adapteazã rapid la mediul cultural roman.
Prin urmare, despre neamul sueb nu se pot spune foarte multe. Teoria lui Karl Moersch despre originea
comunã a locuitorilor Galiciei spaniole şi cei din sud-vestul Germaniei pare în acest caz exageratã. Ne
putem gândi însã cã au avut o istorie interesantã, presãratã cu numeroase cãlãtorii şi lupte, care a lãsat
în urmã tradiţia pâinii negre şi a mustului.
NAZCA
A fost localizat în vechiul Peru înainte de incași. Această cultură arheologică s-a dezvoltat în văile
actualului departament al Ica în jurul secolului 1. Cel mai important centru ceremonial al acestuia se
afla în Cahuachi, pe malul stâng al Rio Grande (actuala provincie Naza). Civilizația creată de această
cultură a durat până în secolul al VII-lea.

Descoperitorul acestei culturi a fost arheologul german Max Uhle, care a început să o studieze în 1900.
Acesta a fost cel care a creat prima cronologie a acestui oraș, pe lângă identificarea originii și
influențelor sale. Din rămășițele găsite, Uhle a legat această cultură de Paracas, deși alți autori au
calificat această afirmație.

Max Uhle, un arheolog german, este considerat descoperitorul acestei culturi. Cercetările sale au
început în 1901 și, pe baza descoperirilor sale, a ajuns la concluzia că originea acestei culturi, pe care
a numit-o proto-Nazca, a fost găsită în cultura paraca-necropole, deși alți cercetători afirmă că aceasta
provine din topará.

După cum s-a indicat, cultura Nazca s-a dezvoltat în același timp cu cultura Moche, prezentă în nordul
Peru, în jurul secolului I.

După câteva secole în care a devenit una dintre cele mai influente civilizații din regiune, Nazca și-a
început declinul în jurul anului 700 d.Hr. C. Cauza acestui declin ar putea fi deșertificarea zonei pe
care o locuiau, deși apariția unei culturi mai belicoase, huari, este, de asemenea, evidențiată ca o
posibilă cauză.

Cultura Nazca și-a început dezvoltarea în perioada intermediară timpurie, aproximativ în anul 10 î.Hr.
C. Istoria sa a fost împărțită în patru etape diferite:
– Născut devreme: În această primă etapă, comunitățile Nazca care au trăit în jurul Rio Grande au
început să-și dezvolte propriul stil în ceramică.

– Nazca Medio: influența lui Paracas (sau topará) a fost decisivă în dezvoltarea culturală a Nazca.
Apoi, primele lor reprezentări iconografice ale zeilor lor au apărut pe ceramică și textile. În această
etapă a fost fondat cel mai important centru ceremonial al acestei culturi: Cahuachi

– Nașterea târzie: Este considerat un moment în care cultura sa născut a suferit multe schimbări.
Pentru început, Cahuachi a fost abandonat și locuitorii săi s-au stabilit în altă parte. Cel mai important
centru ceremonial s-a întâmplat să fie situat în La Estaquería. Tot atunci Nazca a stabilit contactul cu
Huarpas, un popor care trăia în munții de lângă Ayacucho.

– Finalul Nazca: declinul acestei culturi a început în jurul anului 700 d.Hr. C. După cum s-a indicat,
cauzele reale sunt necunoscute, dar se estimează că ar putea fi rezultatul unei schimbări climatice care
a favorizat desertificarea terenurilor acestui oraș. O altă dintre opțiunile luate în considerare este
sosirea huariului războinic în zonă.
Nazca și-a stabilit teritoriul în sudul actualului Peru, între provincia Chincha de pe coasta Pacificului
până la Ayacucho, în Anzi.

Era un teritoriu situat în actuala regiune Ica, care include văile Chincha, Pisco, Ica și Río Grande, pe
lângă unii dintre afluenții săi, precum Nazca sau Palpa.

Aceste văi traversează o zonă de coastă cu un climat aproape deșertic, ceea ce a făcut ca nazcașele să
depășească inconvenientele prezentate de deșerturile lor aride și de râurile care s-au uscat vara.

Societatea Nazca a fost organizată politic ca o teocrație, puterea religioasă fiind cea mai înaltă
autoritate.

Principalul său centru ceremonial și politic era orașul Cahuachi. Cu toate acestea, din motive care nu
sunt cunoscute, la un moment dat, populația a părăsit orașul și s-a mutat în alte orașe situate în diferite
zone ale Peru.

Nazca nu avea niciun fel de guvern unificat sau o capitală propriu-zisă, în ciuda importanței Cahuachi
ca centru ceremonial. Din punct de vedere politic, a fost un grup de conacuri locale situate la capetele
văilor. Restul teritoriului era dedicat agriculturii.

Experții subliniază că este probabil ca aceste domnii să se unească temporar pentru a face față unei
probleme. Între timp, singura lor legătură comună era religia și cultura. De asemenea, se crede că
trebuie să fi existat lupte constante între ele.

În acest sens, se știe că Nazca era un popor foarte militarist. Se cunoaște obiceiul războinicilor să
poarte capete de trofee obținute de la dușmani. Reprezentările artistice arată soldații cu fețele pictate
imitând petele unui șoim.
Acest caracter militarist sugerează că expansiunea sa militară a avut loc prin război. Orașe fortificate
au fost găsite în zona de influență Nazca, pe lângă un număr mare de arme din morminte.

Una dintre teoriile existente indică faptul că această expansiune s-ar putea datora nevoii de extindere
a terenurilor agricole, având în vedere procesul de desertificare care se desfășura pe teritoriul lor
original.
Organizatie sociala

Piramida socială Nazca era condusă de preoți și domni. Funcțiile lor erau să organizeze munca
comunității și să dirijeze ceremoniile religioase complexe.

Grupurile de putere locuiau în clădiri piramidale construite în sectoare speciale ale orașului. Camerele
lor erau din chirpici și pereții erau acoperiți cu un strat de tencuială sau var.

Aceste autorități au avut la dispoziția lor o mare multitudine de artizani specializați. Printre aceștia se
aflau olari, muncitori din industria textilă, muzicieni, soldați sau astrologi care locuiau în centre
ceremoniale sau în orașe mici.

În cadrul acelui grup aflat în serviciul direct al elitei, s-au remarcat războinicii, care formau o clasă
socială temută și respectată. În reprezentările artistice, ele se caracterizează întotdeauna prin mândria
și forța lor.

Baza piramidei sociale era formată din fermieri și pescari. Locul lor de reședință nu era orașele, dar
locuiau la periferia lor sau în sate mici. Casele lor au fost construite prin plasarea buștenilor de roșcove
pentru a forma zidurile.
Ca și în restul culturilor vremii, Nazca avea o religie politeistă. Ritualurile lor erau dedicate zeilor
legați, în cea mai mare parte, de natură. Astfel, s-au închinat zeilor precum cei din mare, cer, apă, vânt,
foc sau zeul creator.

Nazca au construit temple pentru a onora acești zei. În ceremoniile lor, ei obișnuiau să ceară ca
recoltele să fie abundente și ca oamenii lor să nu fie flămânzi. În acest sens, a fost foarte frecvent ca
aceștia să ceară zeilor să evite seceta și că canalele nu s-au uscat.
Zei principali

Cultura Nazca, ca și Paraca, se închina lui Kon, pe care îl considerau zeul creator al lumii și al
oamenilor. În reprezentările sale, această divinitate apărea zburând, cu măști Geline, mâncare, capete
de trofee și un toiag.

Pe de altă parte, religia Nazca avea și zeul său distrugător, Boto. A fost un hibrid de feline, păsări și
pești care a provocat distrugere și teamă în civilizație.

Majoritatea restului panteonului său, așa cum s-a subliniat, a fost legat de natură, cu zei care
simbolizau marea, focul, munții sau cerul, printre alte aspecte.
Nazca a oferit sacrificii umane zeilor lor în ceremoniile lor religioase sau de război. Riturile sale
includeau purtarea capului dușmanilor săi căzuți ca trofee.

După decapitare, corpul a fost lăsat în sălbăticie pentru a fi mâncat de condori. Aceste păsări au fost
considerate intermediari pentru îndeplinirea scopurilor ceremoniale.

Pe de altă parte, Nazca a extras creierul din craniu. După această operație, au cusut gura și au făcut o
mică incizie în frunte prin care au trecut o frânghie pentru a purta capul. Conform unei teorii, scopul
practic era să onoreze fertilitatea pământului.
Obiceiuri funerare

Camerele de înmormântare pentru clasa superioară a societății Nazca s-au caracterizat prin complexul
lor căptușit. Cadavrele au fost îngropate înconjurate de un număr mare de ofrande.

Mumiile erau învelite în mantii și așezate în poziția fetală. Uneori, deasupra se punea o umflătură care
se prefăcea a fi un cap.

Muzică și credințe

Muzica, spun cercetătorii, a jucat un rol foarte important în ceremoniile religioase. Acest oraș a fabricat
diverse instrumente muzicale, cum ar fi quene, trâmbițe, tobe sau antara.

Multe dintre aceste instrumente au fost găsite în morminte.Cele mai multe dintre ele au fost decorate
cu scene legate de mitologia acestui oraș.

Una dintre marile întrebări despre această civilizație este tocmai scopul acestor figuri. În termeni
generali și lăsând deoparte cele mai ezoterice explicații, există două mari ipoteze despre ele. Primul
afirmă că ar fi un calendar amplu care a fost folosit pentru a controla schimbarea anotimpurilor pentru
agricultură.
Liniile Nazca sunt alcătuite din mai mult de 30 de figuri, printre care se află o colibri înaltă de 50 de
metri, o maimuță lungă de 90 de metri, o suletă de 135 de metri sau un păianjen de 46 de metri.
Tehnica cu care au realizat aceste figuri este încă la fel de necunoscută ca și scopul lor final. În săpături
au fost găsite frânghii, mize și schițe ale figurilor care au fost folosite ca instrumente pentru a le trasa.

Cultura Nazca și-a bazat economia pe agricultură. Pentru aceasta au fost nevoiți să depășească
problema pusă de ariditatea zonei în care au trăit prin construirea unor impunătoare apeducte, canale
și fântâni.

Apropierea mării a permis acestui oraș să dezvolte o activitate importantă de pescuit și crustacee.
Nazca a lăsat dovezi ale relației lor cu marea în decorarea multor piese ceramice. În acestea au apărut
nu numai animale precum balenele, ci au reprezentat și momentele în care au desfășurat acele
activități.

Deși mai puțin important decât agricultura sau pescuitul, comerțul a avut o anumită importanță și
pentru economia Nazca. Astfel, au schimbat o parte din producția ceramică și textilă cu alte popoare
îndepărtate de coastă. Unul dintre exemplele de relații comerciale a fost cel pe care l-au stabilit cu
huarpa din Sierra.

agricultură

După cum sa menționat, baza economiei Nazca a fost agricultura. Dezvoltarea acestei activități nu a
fost ușoară pentru această civilizație, deoarece climatul era destul de uscat, existau puțin terenuri
adecvate pentru cultivare, iar râurile aveau un debit redus și se uscau vara.

Antonio Raimondi, un cercetător italian naționalizat peruvian, a descris situația din secolul al XIX-lea
după cum urmează:

„În subsolul Nazca există apă subterană, dar, deoarece se găsește la o adâncime de 4 sau 5 metri, nu
poate fi folosită pentru irigarea terenului. Râul are de obicei apă curentă doar 40 de zile pe an, astfel
încât, mai mult de 10 luni, lui Nazca i-ar lipsi apa dacă nu ar fi fost munca întreprinsă de vechii indieni
”.

Arhitectură

Una dintre particularitățile culturii Nazca a fost statutul său de primă civilizație urbană din Peru antic.
Din acest motiv, arhitectura sa a fost axată pe construirea unor mari centre ceremoniale și urbane.
Principalele materiale erau argila și chirpici dreptunghiulare.
Cahuachi

Centrul ceremonial din Cahuachi, astăzi un important complex arheologic, conținea o bună parte din
caracteristicile arhitecturii Nazca. Situat pe malurile Rio Grande, în cel mai bun caz, a ajuns la o
suprafață de 150 de hectare.

Acest oraș avea un templu în formă de piramidă compus din terase suprapuse. La fel, palatul său
destinat șefilor militari s-a remarcat. Ambele clădiri se aflau în mijlocul a șase cartiere bine definite.
În acest oraș puteți vedea cele două tehnici tipice de construcție ale Nazcas: una care folosea adobe
conice și cealaltă care folosea ziduri de quincha.

Cu toate acestea, nu au existat prea multe construcții de chirpici relevante și solide. În majoritatea
cazurilor, structurile au fost construite pe movile sau podele ridicate. Pe acestea și în jurul lor au fost
ridicate clădirile.

În ciuda importanței sale, experții nu consideră Cahuachi un centru urban. A fost de fapt cel mai
important centru ceremonial al culturii Nazca. Chiar înainte de construirea orașului, locul era
considerat sacru conform viziunii andine asupra lumii.

Istoria lui Cahuachi, a cărei perioadă de splendoare a durat între secolul I și 750 d.Hr. C. aproximativ,
conține un mister încă nerezolvat. Astfel, s-au găsit dovezi că, în ultima sa etapă, multe dintre
structurile sale au fost distruse, iar altele au fost îngropate cu straturi de lut foarte gros.

Orașul a devenit practic un cimitir mare într-o fază în care au avut loc confruntări războinice în cadrul
societății Nazca.

Estaquería

Locul care a înlocuit Cahuachi ca principal centru ceremonial a fost La Estaquería, situat la
aproximativ 4 kilometri de cel precedent. În acest loc au fost găsite rămășițele unei platforme de
chirpici artificiale pe care fuseseră așezați 240 de stâlpi de huarango, un copac cunoscut și sub numele
de roșcove.
Aceste stâlpi au fost distribuiți în 12 rânduri de câte 20 de mize separate fiecare câte doi metri. Se
estimează că aceste stâlpi susțineau un acoperiș.

La Estaquería a păstrat un anumit statut până în anul 1000, deja în timpul guvernării culturii Huari. A
dispărut în cele din urmă când un baraj de noroi și nisip a îngropat locul.

Pe lângă La Estaquería și Cahuachi, Nazca au construit și alte centre urbane, precum Tambo Viejo,
Pampa de Tinguiña și Huaca del Loro.

Demolarea centrelor sacre

Nazca avea un obicei care a făcut ca rămășițele celor mai vechi temple să dispară aproape complet.
Când preoții au crezut că huaca templului și-a pierdut puterea sau a fost nefericit, comunitatea l-a
reconstruit complet. Coloniștii au dărâmat zidurile și au spart coloanele, în timp ce fundațiile au fost
sigilate și îngropate. Pe peron au început să construiască un nou templu.

Cultura Nazca a fost influențată de cultura Topará, denumită anterior paracas-necropola, în activitatea
textilă. Această moștenire a fost evidentă în elaborarea mantalelor sau țesăturilor fine, deși calitatea
pe care au obținut-o nu a fost aceeași cu cea a predecesorilor lor. În ciuda acestei ușoare pierderi de
calitate, industria textilă Nazca s-a remarcat prin varietatea tehnicilor sale și complexitatea desenelor.
Materialele pe care le-au folosit au fost bumbacul și lâna camelidă. Tehnicile cele mai bine stăpânite
au fost brodatele, tapițeria, țesutul tridimensional, țesăturile vopsite și broderia. În acest din urmă,
Nazca a realizat piese foarte remarcabile. Pentru a le face, au brodat cu lână camelidă vopsită în diferite
culori pe pânza simplă de bumbac. Unele dintre aceste modele au fost folosite și de olari pe vase.
Sculptură

Confruntați cu exemplele artistice importante pe care le-au lăsat nazca în ceramica, textilele sau
geoglifele lor, sculpturile lor erau destul de simple. Astfel, acestea constau doar din schițe de figuri
antropomorfe pe suprafața pietrelor. Pe de altă parte, au dezvoltat o importantă activitate sculpturală
legată de ceramică. În acest fel, au realizat piese din ceramică policromă cu figuri umane, animale sau
vegetale. Ulterior, i-au decorat cu diferite culori.

Orfevrerie

La fel ca în cazul sculpturii, metalurgia nu a avut o dezvoltare importantă în cadrul culturii Nazca,
care s-a reflectat în aurărie. În ciuda acestui fapt, acest oraș știa aur și cupru, iar primul lucra prin
rulare și reliefare pentru a face bijuterii, măști și inele mari pentru nas, care se extindeau pe laturi ca
aripile.
ZAPOTECII
Mai putin cunoscuti decat mayasii si aztecii, zapotecii posedau de asemenea o cultura fascinanta si
curioasa.
Arheologii Gary Feinman si Linda Nicholas si-au consacrat munca acestei civilizatii precolumbiene
necunoscute, care prezinta inca destule enigme.
Zapotecii au ajuns in regiunea mexicana meridionala la inceputul primei ere clasice. Ei au construit
majoritatea edificiilor in terasa care au adus imensa reputatie turistica a sitului de la Monte Alban, ca
si a celor raspandite in statul Oaxaca.
Piramide si temple spectaculoase, sisteme complexe de scriitura sau ritualuri violente in cursul carora
aveau loc sacrificii umane sunt doar cateva dintre caracteristicile acestei civilizatii antice.
Se stie ca Monte Alban a devenit capitala zapotecilor dupa adunarea celor trei vechi triburi care
populau regiunea Pamanturilor din Sud. Acest loc trebuie sa fi avut o importanta cruciala deoarece
acesti oameni nu au ezitat de a rade culmea unei coline situata la 2000 de metri altitudine pentru a-si
construi acolo capitala. Esplanada unde se desfasurau ceremoniile, Plaza Central, este dominata de o
mare piramida in trepte si inconjurata de mai multe piramide mai mici.
Aici existau totodata temple si palate, precum si numeroase morminte, situate mai departe de piramide,
rezervate aristocratiei. Acolo se desfasurau ritualurile lor funerare cu o mare grija (au lasat numeroase
urme in subsol) . Zapotecii onorau in special un zeu al ploii si o zeita a mortii. Se pare ca nu aveau un
cult sangeros. Exista o putere politica puternica cu siguranta si un stat centralizat pentru a permite
acestei civilizatii de a dura peste 1000 de ani fara a suporta invazii destructive ca alte popoare din
aceasta epoca.
Alaturi de ele, cultura zapoteca se exprima insa destul de greu astazi, reprezentand o mare enigma. Se
crede ca ea sta la originea a numeroase caracteristici ale culturii mezoamericane. Este ceea ce arata
descoperirile arheologilor Feinman si Nicholas, realizate pe situl de la El Palimillo, care a fost un
important centru zapotec din valea fluviului Oaxaca intre 200 si 900 dupa Christos.
Monte Alban – capitala
Urne frumos lucrate, statuete, olarie sau bijuterii… Zapotecii erau artizani abili, dar nu numai. Lor li
se atribuie inventia orasului-stat, ale unui sistem de calendare si rebusului, caracteristici pastrate de
civilizatiile mezoamericane care le-au succedat.
Dar nu se stie nimic despre vechii zapoteci, acest popor care a construit templele de la Monte Alban.
Au ramas numai niste fragmente din ele…Candva, impresionau prin splendoarea lor si arta cu care
erau construite.
Artizanii zapoteci au produs urne funerare din ceramica al caror decor este bogat in detalii, incat unii
vorbesc de un adevarat sistem “baroc” al epocii precolumbiene. Ele faceau parte din din mobilierul
care trebuia sa-l insoteasca pe mort Dincolo. In mod straniu insa, zapotecii nu au lasat decat cateva
sculpturi in piatra.
Chiar si astazi, zapotecii formeaza unul dintre grupurile etnice cele mai numeroase din Mexic.
Traiesc in mod esential in statul Oaxaca pe coasta Pacificului. Se ocupa cu agricultura si uneori cu
artizanatul, dar duc o viata rurala dura. Pictorul Tamoyo este de origine zapoteca.
TIWANAKU
Tiwanaku este centrul spiritual și politic al culturii Tiwanaku. Este o zonă arheologică pre-
columbiană, situată în Bolivia de Vest. Tiwanacu este recunoscut de erudiții din zona Anzilor
Cordilieri drept cei mai importanți precursori ai Imperiului Inca.

Tiwanaku este situat în Bolivia de Vest, în munții Anzi la o altitudine de 4100m, fiind cel mai vechi
și cel mai înalt oraș din istorie.

Tiwanaku este cunoscut în limba spaniolă după numele Tihuanaco, însemnând “Locul Morților”.
Vechimea acestui oraș nu se cunoaște încă, însă Hans Schindler Bellamy scrie în cartea sa “Build
Before the Flood”, în traducere liberă însemnând “Construite înainte de potop”, că orașul trebuie să
aibă o vechime de cel puțin 250.000 de ani. Desigur, nu este o speculație greșită, deoarece cercetătorul
L.S.B. Leakey a găsit fragmente fosilizate dintr-un maxilar uman vechi de 20 de milioane de ani.
Arheologii însă consideră că este puțin probabil ca orașul să fi fost construit înainte de anii 50 î. Chr.
Ruinele orașului se ridică la 23 de km de lacul Titicaca, lac care scălda pe vremuri zidurile cetății.
Toate clădirile încă ne impresionează prin măreția lor și ar pune în dificultate tehnologiile de azi, dalele
de piatră cântărind 200 de tone, iar cea mai apropiată carieră fiind la 50 km depărtare, următoarea fiind
la 128 km între munți. Acesta este principalul motiv pentru care oamenii consideră că orașul a fost
construit de extratereștrii și ridicat într-o singură noapte.
Poarta Soarelui este cel mai fascinant edificiu, simbolizând Intrarea în Templul Soarelui. Această
poartă este tăiată dintr-o singură dală formată dintr-o rocă vulcanică de o mare duritate, fiind înaltă de
3 metri și lată de 4 metri, cântărind în total 10 tone și având sculptată în interiorul acesteia 1107 detalii,
unele reprezentând siluete cu aripi, capete de oameni, condori, pume și toxodoni, acum dispărute.
Civilizația Mississippi
Cultura Mississippi s-a răspândit în sud-est și vest unei regiuni în apropierea coastei atlantice, la
marginea câmpiei, de la Golful Mexic până la vest, deși s-a dezvoltat în special în zona situată de-a
lungul fluviului Mississippi.

Una dintre trăsăturile distinctive ale acestei culturi a fost construirea de movile mari, continuând
tradiția culturilor precedente Mound Builders. Oamenii care au aparținut acestor culturi din
Mississippi au dezvoltat cultura porumbului și alte culturi intensive, au participat la o vastă rețea
comercială și au format o societate complexă stratificată.

Cultura din Mississippi a apărut în jurul anului 1000 d.Hr., urmând culturile cu agricultură mai puțin
intensivă și cu o organizație mai puțin centralizată, cele ale perioadei Woodland (perioada silvicolă),
o perioadă care se întinde pe aproximativ trei milenii ( două în ultimele milenii de dinainte de Christos
și alta în primul mileniu de după Christos) și care succede perioadei arhaice și precede perioada
mississippiană.
Parkin Mounds, autor Herb Roe, sursă Wikipedia.
Cel mai mare sit al acestei populații, Cahokia – situat în apropierea de actualul oraș East Saint Louis
– a atins probabil o populație de peste 20.000 de oameni. Populația agricolă din regiune a defrișat
pădurile pentru a face agricultură. Conform studiilor recente ale arheologului William Woods,
Cahokia ar fi deviat cursul fluviului Mississippi la Canteen Creek pentru a rezolva problema lipsei de
apă. Dar aceste mari lucrări de canalizare conjugate cu defrișările masive au provocat inundații
catastrofale.

La momentul de vârf, între secolele XII-XIII, Cahokia a fost cel mai mare oraș din America de Nord,
cu toate că orașe mult mai mari au fost construite în Mezoamerica și America de Sud. Movila de
călugări, marele centru ceremonial al populației Cahokia, rămâne cea mai mare construcție de lut pe
tot parcursul preistoriei Lumii Noi: având o înălțime de 30,4 m, ocupa o suprafață de 6,4 ha. Această
cultură a ajuns la apogeul ei către anii 1200-1400, iar în majoritatea siturilor, pare să fi intrat în declin
înainte de sosirea europenilor.

Orașul Cahokia a fost abandonat înainte de venirea europenilor în America. Căderea lui este însă
extrem de dificil de explicat. Unii cred că inundațiile catastrofale din secolul XIII ar fi dus la declinul
și abandonarea acestui oraș prosper și mare. În ceeași perioadă, un seism puternic a provocat
stricăciuni serioase, iar orașul nu a mai putut să fie refăcut.

După venirea conchistadorilor în America, multe situri mississippiene au fost vizitate. De exemplu,
expediția lui Hernando de Soto din 1540, un conchistador explorator care căuta o trecătoare spre
“marea Sudului care să deschidă calea spre China, urmărind astfel aceleași obiective pe care le-au avut
Juan Ponce de Leon în 1531, Lucas de Ayllon, în 1526 și de Panfilo de Narvaez în 1527 .

Dar această expediție spaniolă a avut consecințe destul de dezastruoase pentru ambele părți. Spre
deosebire de expedițiile spaniole din America Centrală care au cucerit vaste imperii cu relativ puțini
oameni, membrii expediției lui Soto s-au rătăcit în sud-estul Americii, timp de patru ani, din ce în ce
mai puțini și mai zdrențuiți, pierzând mulți bărbați și echipamente, pentru a ajunge în cele din urmă în
Mexic, cu efectivul extrem de împuținat.

Hernando de Soto a murit de febră în februarie, 1542, pe malul vestic al fluviului Mississippi, într-un
sat indian numit Guachoya (în apropiere de actualul McArthur în Arkansas).

Populația locală a fost însă mult mai grav afectată din cauza dezorganizării sociale și a bolilor introduse
de expediția spaniolă care a decimat populațiile. Până când europenii s-au întors în regiune, o sută de
ani mai târziu, aproape toate grupările de populații mississippiene au dispărut, iar zonele întinse ale
teritoriului lor erau practic nelocuite.
ARZAWA
Arzawa (forma antică Arzawiya ) a fost un regat din vestul Anatoliei din mileniul II î.Hr. Întrucât
nicio mărturie directă a acestui popor nu a venit la noi, putem reconstitui istoria lui doar din surse
externe, provenind în esență din regatul apropiat al hititilor care au luptat adesea cu populațiile din
această zonă, disjuncte sau unite între ele, deseori înfrângându-le și făcându-i vasali.

Astăzi știm exact locația teritoriului Arzawa: a ocupat regiunea de nord-vest a Anatoliei, de la
strâmtoarea Dardanelelor (pe care se afla orașul Wilusa / Troia ) în nord până la râul Meander în sud
, care a servit practic ca graniță cu teritoriile orașului-stat Millawata / Miletus; la vest, coasta Arzawa
a fost spălată de Marea Egee , în timp ce la est, în partea sa cea mai lată, se învecinează prin regiunea
Hapalla cu zonele joase ale hititilor. Regiunile din sud-vestul Anatoliei, și anume Lukka / Licia și
Karkiysa / Caria, sunt considerate în mod tradițional excluse din zona Arzawa.

Oamenii arzawa erau în mare parte, deși nu exclusiv, etnie, cultură și limbă luviană , atât de mult încât
în textele hitite, la un moment dat la sfârșitul epocii bronzului, termenul Luwiya cade pe cale este
înlocuit cu termen Arzawa ; ca dovadă suplimentară, numele proprii Arzawa sunt similare cu cele ale
lui Luvi, iar Arzawa și-au închinat zeii lor Luvie, precum Arma (Luna) și Tarhunta (zeul furtunii).

Cel mai important oraș și capital din perioada în care regatul Arzawa a constituit o entitate unitară a
fost Apasa, în sud-vestul extrem al țării, a cărui locație corespunde aproximativ cu cea a clasicului
Efes .

Cunoscută ca o entitate geo-etnică mai degrabă decât o entitate politică, zona Arzawa a părut
întotdeauna a fi o colecție de state mici sau regate mai mult sau mai puțin independente una de cealaltă,
dar gata să se unească frecvent în confederații sau ligi create pentru scopuri militare specifice. ; prin
urmare, cu termenul Arzawa, textele hitite se referă mai degrabă la o zonă geografică și la un anumit
grup etnic care vorbește aceeași limbă și se închină acelorași dumnezei decât la un stat unitar ; în
cadrul acestui scenariu, se pare că suveranul statului nucleului central, construit în jurul capitalei
Apasa, ar fi putut juca un fel de rol de primus inter pares , preluând comanda diferitelor confederații
care au apărut din când în când.

Primele dovezi istorice despre Arzawa datează din domnia hitită a lui Hattušili I , în jurul anului 1650
î.Hr., când într-un comentariu lapidar ne amintește că „... am mărșăluit împotriva Arzawiya și am luat
vite și oi ” . După ce expansiunea teritorială a avut-o sub conducătorul anterior Labarna, teritoriile
hitite se învecinează cu cele Arzawa; prin urmare, este probabil, după cum subliniază Bryce , să existe
o serie de lupte între vecini, poate mici incursiuni ale Arzawa în teritoriul hitit, până când Hattusili I a
decis să organizeze o expediție punitiv-demonstrativă, cu un raid câștigător pe teritoriul Arzawa.
Oricum, trebuie să fi fost o confruntare minoră.

Aproximativ un secol mai târziu, cu imperiul hitit rupt de luptele dinastice, avem știri sub regele
Ammuna (c. 1550 î.Hr.) despre revolta unei serii de state sau regate învecinate care „... au devenit
deschis ostile ”; printre acestea este indicat tocmai Arzawiya ; Ammuna a cheltuit o mare vigoare și
energie pentru a reafirma autoritatea hitită, cu averi corecte. Cu ceea ce cercetătorii definesc ca Noul
Regat Hitit, Ḫattuša a revenit la gândirea într-o cheie expansionistă: principalul interes de la domnia
lui Tudhaliya I / II încoace au fost rutele care duceau către principatele bogate din zona siriană. Cu
toate acestea, tendința lumii anatoliene occidentale și, prin urmare, a Arzawa, de a forma confederații
militare cu riscul ca acestea să poată acționa ca preludiu la formarea unui stat unitar, trebuie să fi
alarmat suveranul hitit, până la punctul de a crede că nicio acțiune împotriva Siriei nu ar fi putut fi
întreprinsă fără a-și acoperi mai întâi spatele în Occident; iar, pe de altă parte, câmpiile hitite, atât de
aproape de zona Arzawa, erau foarte vulnerabile la raidurile și atacurile comise de vecinii lor din vest.
Prin urmare, Tudhaliya I / II a decis să întreprindă o acțiune preventivă viguroasă prin invadarea
teritoriilor occidentale, cu o serie de atacuri devastatoare: este ușor de presupus că obiectivul principal
au fost regatele Arzawa și, de fapt, a învins atât țara al râului Seha , acel Arzawa Minor decât Hapalla
, toate statele numite în mod corespunzător Arzawa, deși în calea sa a supus o serie de alte state sau
principate mici. Rezultatul a fost deportarea în masă a bărbaților și animalelor la Ḫattuša. Cu toate
acestea, seria devastatoare de campanii a declanșat o reacție puternică: 22 de state din Occident (printre
care găsim Wilusa ) au dat viață ceea ce analele suverane numesc liga Assuwa , contraatac; dar încă o
dată, într-un asalt dramatic de noapte, forțele hitite au biruit, învingând liga Assuwa și deportând peste
10.000 de prizonieri în Ḫattuša .

Apogeul: exploatările lui Madduwatta și Tarhuna-Radu

Din așa-numitul Acuz de Madduwatta scris de succesorul lui Tudhaliya I / II , ginerele său și fiul
adoptiv Arnuwanda I (cca 1380 î.Hr.), aflăm despre povestea oarecum confuză a unui anumit
Madduwatta , probabil un nobil de origine Arzawa, care a venit în contrast cu această Attarisiya,
definită în text ca „ ... conducătorul din Ahhiyawa ... ”, și cu conducătorul Arzawa Kupanta Kurunta
; povestea este complexă și între trădări și înșelăciuni atât față de ceilalți protagoniști, cât și față de
însuși suveranul hitit. Se pare că Madduwatta a reușit în cele din urmă să-l elimine pe Kupanta
Kurunta, eliberându-se parțial de hitiți și punând împreună un regat considerabil în vestul Anatoliei,
inclusiv în ținuturile Arzawa . În realitate, rechizitoriul este singurul text care ne spune această poveste
și în nicio altă tabletă care a ajuns la noi nu există nici măcar o confirmare indirectă a faptului că acest
Madduwatta a urcat de fapt pe tronul Arzawa și ar putea fi foarte bine un exagerare instrumentală în
scopurile Arnuwanda; este totuși o poveste simptomatică a dificultăților întâmpinate de hititi în această
fază istorică în gestionarea controlului asupra unei zone aflate în permanentă frământare.

Regatul hitit, deși fără mari pierderi teritoriale, a cunoscut totuși o perioadă de contracție și mai puțină
stabilitate: cronicile lui Tudhaliya III (succesorul Arnuwanda, cca 1370 î.Hr.) înregistrează „ mișcări
ostile ” la granițele occidentale de către Kupanta Kurunta ( care este evident înapoi pe tronul lui
Arzawa), al celor trei copii ai săi și al unui anumit Tarhuna-Radu al cărui statut nu este specificat. Cu
trupele sale angajate în confruntarea cu o ofensivă grea a Kaska din nord, care pune în pericol capitala
Hattusa însăși (pradă și arsă), Tudhaliya lasă inevitabil flancul vestic neacoperit și Arzawa, acum unită
chiar sub Tarhuna-Radu , profitați de el: armatele din Occident plutesc ocupând Ținuturile Hitite (la
est de Konya de astăzi), ajungând nu departe de Marassantiya, râul care delimitează inima istorică a
națiunii hitite .

Arzawaii sunt acum un stat unitar și, cu hitiții în plin haos, sunt și cei mai importanți din Anatolia (cca
1360 î.Hr.): ei i-au înlocuit pe hititi și în relațiile internaționale, atât de mult încât Tarhuna-Radu
schimbă o corespondență personală strânsă. cu faraonul Amenophis III , însoțit de o cerere de căsătorie
pentru sigilarea legământului; același stil dezvoltat de „ Marele Rege ” pe care faraonul îl rezervă
pentru Tarhuna-Radu demonstrează gradul de importanță și putere la care statul Arzawa a reușit să
atingă în câțiva ani, zenitul întregii sale istorii. În corespondența Amenophis III îi cere, de asemenea,
lui Tarhuna-Radu să-i trimită războinici Kaska , cunoscuți pentru belicositatea lor, pentru a fi incluși
în armata sa, o cerere adresată de obicei conducătorului hitit: aceasta demonstrează în continuare că
Arzawa i-a înlocuit pe hititi în imaginea internațională ca prima putere din zonă și că, de fapt, Tarhuna-
Radu a avut dacă nu controlul asupra Kaska cel puțin posibilitatea de a le "găsi", deoarece evidențiază,
având în vedere distanța dintre Arzawa și Kaska și proximitatea lor în schimb către patria hittită,
puterea obținută de acest regat.

Salvarea hitită: subiecții lui Hatti din nou

Dar hitiții erau departe de a-și fi epuizat parabola: reorganizați în câțiva ani de la baza Samuha,
Tudhaliya III și fiul său Šuppiluliuma I , mai întâi general în domeniu și apoi suveran, au reafirmat
puterea hitită (1350-1345 î.Hr.). Potrivit raportului pe care îl va face mai târziu nepotul său Muršili II
, Suppiluliuma i-a cerut tatălui său să poată conduce armata în încercarea de a recuceri: ciocnirile din
Lowlands trebuie să fi fost repetate și sângeroase, dar în cele din urmă Armata hitită a reușit să
recupereze teritoriile pierdute, forțând Arzawa să se retragă din ce în ce mai mult spre Occident ; nu
se știe cine a fost între timp pe tronul Arzawa, adică dacă Tarhuna-Radu era încă în viață sau dacă
fusese succedat de un moștenitor. În schimb, avem întotdeauna știri în această perioadă (nu este clar
dacă la sfârșitul domniei lui Tudhaliya III sau la începutul celei a fiului său Suppiluliuma I) despre
refuzul revenirii unui lider Arzawa numit Anzapahhaddu fugari evadati la justitia Ḫattuša; s-a născut
o nouă frecare: hitiții l-au trimis pe generalul Himuili pentru o expediție punitivă, raportând totuși o
înfrângere umilitoare. Întrebarea va fi rezolvată încă o dată de Suppiluliuma, care conducând el însuși
trupele va învinge armata Arzawa; primele ciocniri au avut loc în zonele Petassa și Mahuirassa și au
implicat pe lângă Anzapahhaddu și alți lideri neidentificați, numiți Alaltalli și Zapalli. După ce a
recucerit Lowlands, ca acțiune preventivă împotriva viitoarelor rebeliuni, conducătorul hitit îl va
instala pe generalul Hanutti ca guvernator al provinciei ; acestea, pe lângă stabilizarea zonei, vor aduce
o serie de atacuri sporadice (dintre care primul către regatul Arzawa Hapalla , cel mai apropiat de
națiunea hitită), care va permite să se finalizeze, chiar și în spațiul de douăzeci de ani de la începutul
ostilităților, recucerirea totală a Anatoliei.

Din păcate, „ Faptele ” din Šuppiluliuma am ajuns la noi într-un mod foarte fragmentar, lucru care nu
s-a întâmplat pentru „ Analele ” fiului său Muršili II care ne spun în detaliu o fază crucială din istoria
Arzawai; sfertul de secol care se află între începutul salvării hititei și ascensiunea lui Mursili, totuși,
este încă neclar: Goetze încă din 1933 intenționa, dintr-un fragment din Gesta, să obțină o victorie pe
teren Puranda capturată de Suppiluliuma din Uhha-Ziti (un conducător Arzawa pe care îl vom găsi
mai târziu sub Mursili), rezultând în cucerirea și subjugarea întregii zone, care ar fi împărțită de marele
cuceritor în state mici, conduse de un rege vasal hitit peste fiecare. Deși aceasta rămâne cea mai
acreditată versiune, în lumea academică nu există un acord cu privire la gradul de dependență pe care
Arzawa îl avea de Ḫattuša în această perioadă (c. 1350-1322) și dacă a menținut, deși ca un afluent
hitit, o structură unitară , poate confederat . Știm sigur că în jurul anului 1340 anumite zone sau regate
Arzawa guvernate de suverani, cu siguranță afluenți, dacă nu în întregime vasali ai hitiților, care au
dat viață unor adevărate linii dinastice care au fost confirmate drept „case regale” ale regatelor
individuale Arzawa. De la Muršili II în continuare (1321-1295). Tocmai în faza recuperării lui
Suppiluliuma, numele statului Mira apare pentru prima dată în texte, al cărui prinț, un anume
Mashuiluwa pe care îl vom găsi și în multe alte împrejurări, adăpostește cu suveranul hitit care cere
protecție. Suppiluliuma îi dă o fiică în căsătorie, dar la început nu reușește să-l instaleze ca vasal pe
tronul lui Mira, ceea ce se va întâmpla câțiva ani mai târziu fiului său Muršili II .

În acest moment găsim zona Arzawa împărțită după cum urmează: regatul Arzawa Minor în jurul
capitalei Apasa, cu regele Uhha-Ziti ; eventual Mira (vezi mai jos), Țara râului Seha cu Muwa-Walwi
și Hapalla poate deja cu Targasnalli ; unii istorici includ, de asemenea, regatul Wilusa / Troia în zona
extremă nord-vestică a anatoliei, peste care domnește Kukunni , dar știm că el nu a luat parte la
ciocnirea cu Suppiluliuma și că pentru unii istorici (inclusiv Heinhold -Krahmer .) Reprezintă o lume
în sine și nu trebuie inclusă, sau cel puțin încă nu, în zona Arzawa .

Revolta Uhha-Ziti

La moartea marelui rege Šuppiluliuma I și a moștenitorului său desemnat Arnuwanda II pentru ciumă,
tânărul Muršili II , în vârstă de doar douăzeci de ani, urcă pe tronul din Hattusa; regele Arzawa Minor
, bătrânul Uhha-Ziti , crezându-l slab și neexperimentat, provoacă în mod deschis autoritatea imperială
ridicându-se și trăgând cu el alte state Arzawa. Cu siguranță, un rol important în revoltă trebuie să-l fi
jucat regatul micenian Ahhiyawa care, dornic să preia influența hitită din vestul Anatoliei, tocmai
făcuse o alianță cu orașul de coastă Millawata (1319) , anterior pe orbita hitită; Uhha-Ziti, de pe tronul
său de Apasa (învecinat cu Millawata) trebuie să fi întrezărit posibilitatea, cu sprijinul micenian, de a
se elibera de jugul hitit.
Convins că se confruntă cu un adversar slab și, prin urmare, se poate baza pe sprijinul și recompensa
lui Ahhiyawa, Uhha-Ziti l-a provocat în mod deschis pe noul rege al hititilor, rebelându-se și incitând
celelalte state arzawa să se revolte; Muršili II a consemnat disprețul rivalului său într-un document:

«Ești doar un copil; nu știi nimic și nu mă sperie. Regatul tău este în ruină, infanteria și cavaleria ta
sunt slabe. Împotriva infanteriei tale, am o infanterie grozavă; împotriva cavaleriei tale, am o mare
cavalerie. Tatăl tău avea o infanterie mare și o cavalerie mare. Dar tu, care ești copil, cum poți fi egal
cu el? "
( Mursili II, Analele celor zece ani. CTH 61 )

Deși Muršili al II-lea era într-adevăr un tânăr rege, el nu avea deloc o armată în ruină și nici nu îi lipsea
priceperea și curajul, deoarece Uhha-Ziti ar fi învățat calea grea. Regele hitit s-a mutat astfel personal
în Occident, invadând lumea Arzawa cu propriile sale trupe, cărora li s-au alăturat cele ale fratelui său
Sharri Kushuh , guvernatorul Carchemish. Uhha-Ziti, care se putea baza pe o armată excelentă ale
cărei garnizoane erau conduse de fiii săi Piyama-Kurunta și Tapalazunawali, a reușit să aibă sprijinul
Țării râului Seha , în timp ce Mira , deși probabil zdruncinat de revolte interne și împărțit în fracțiuni
, a luptat cu propriul său rege Mashuiluwa în partea hitită ; poziția lui Wilusa și Hapalla este incertă,
cu toate acestea trebuie să fi rămas neutre.

În timp ce Mursili merge spre Arzawa, un meteorit cade asupra capitalei Apasa și, printre altele, îl
rănește pe Uhha-Ziti în genunchi ; hitiții interpretează semnul ca un semn divin, de asemenea, deoarece
Uhha-Ziti nu poate conduce armata în luptă și îl încredințează fiului său Piyama-Kurunta; ciocnirea
are loc în 1319 î.Hr. pe râul Astarpa, la granița dintre Arzawa și zona de influență hitită, iar Mursili
învinge sever armata Arzawa, distruge Millawata , asediază Apasa și forțează Uhha-Ziti împreună cu
copiii ei să fugă la insulele egee, refugiindu-se în Ahhiyawa, unde ultimul rege al națiunii unite Arzawa
va muri în câteva luni în primăvara următoare . Mursili se pregătește să atace ținutul râului Seha, dar
tânărul rege Manhapa-Tarhunta , cu o mișcare foarte curajoasă, își trimite mama și bătrânii capitalei
să caute iertare; Mursili i-l acordă și îl reconfirmă ca rege vasal . Celelalte state arzawa își confirmă
supunerea față de hititi: Mursili anulează teritoriul Arzawa Minor, focarul revoltei, încorporându-l în
statul Mira (1318) sub Mashuiluwa , probabil datorită loialității arătate și definitiv împarte zona
Arzawa în regate independente una de cealaltă, ai cărei suverani vor da viață, ca vasali ai hitiților,
propriilor lor linii dinastice conducătoare.

Astăzi, unii istorici cred că este posibil ca, în realitate, până la revolta din 1321, Mira să nu fi fost un
stat independent, ci să facă parte din Arzawa Minor, peste care Uhha-Ziti a domnit de pe tronul lui
Apasa; conform acestei teorii, după revoltă, Mursili ar fi mutat scaunul regatului la Mira, numind
credinciosul Mashuiluwa drept suveran; de fapt, în analele hitite, el va fi denumit „Domnul Arzei”.

Este posibil ca, pe lângă loialitatea față de hitiți, Mashuiluwa să fi avut și motive personale pentru a
lua parte împotriva lui Uhha-Ziti : un pasaj din Analele lui Mursili, de fapt, sugerează că Mashuiluwa
ar putea fi moștenitorul legitim al tronului Arzawa, poate chiar a Marelui Arzawa, așa cum sugerează
Starke, și că Uhha-Ziti ar putea fi un uzurpator, poate unul dintre frații care îl exilaseră pe vremea
Suppiluliuma, luându-și tronul de la el și forțându-i să se refugieze la hititi; de fapt Mursili ne spune:
„... și pământul lui Mira ... m-am întors la Mashuiluwa, iar casa și tronul tatălui său m-am întors la
el ” .

Ascensiunea lui Mira și sfârșitul

Unele revolte au izbucnit mai târziu în diferitele regate Arzawa, în special sub domnia lui Muwatalli
II , stimulate de ambițiile Ahhiyawa și sub cea a lui Tudhaliya IV , care au suprimat revolta Țării râului
Seha și Wilusa ; în orice caz, în ciuda trădărilor, revoltelor și alternanțelor dinastice, suveranii hitite
au reușit să mențină autoritatea asupra regiunii în secolul următor, adesea cu prețul eforturilor militare
enorme, cu campanii desfășurate și la prima persoană. În ultimul sfert al secolului al XIII-lea, statul
Mira pare să fi căpătat o mare importanță sub regele Tarkasnawa ; apreciază în mod evident abilitățile
tânărului vasal și cu speranța unui control mai direct asupra unei zone mereu turbulente, Tudhaliya IV
a făcut o alegere fără precedent, ridicând statutul de Mira la un fel de supraveghetor regional al zonei
Arzawa: în esență, ceilalți vasali din zonă pentru prima dată nu a trebuit să se raporteze și să se
raporteze la curtea din Ḫattuša , ci la Tarkasnawa, care va fi ulterior interlocutorul lui Tudhaliya .
Savanții cred că acordul a funcționat: zona Arzawa ar fi rămas relativ stabilă de zeci de ani și într-
adevăr forțele comune ale Tudhaliya IV și Tarkasnawa ar fi atacat și cucerit Millawata / Miletus, timp
de decenii cetatea anatoliană a statului micenian Ahhiyawa (1225 ca ..), anulând astfel definitiv orice
pretenție expansionistă a acestui regat în zona anatoliană .

De-a lungul anilor, și declinul lent al imperiului hitit care se luptă cu presiunea crescândă a asirienilor
din est și cu luptele dinastice obișnuite pentru tron, poziția lui Mira trebuie să se fi schimbat: din
corespondența se remarcă faptul că, în timp ce a rămas vasal, tonul cu care Tudhaliya IV se adresează
lui Tarkasnawa este foarte conciliant, aproape ca un egal, numindu-l „ Fiul meu ”; cere și nu impune,
reamintește obligațiile subiectului față de el de a obține ceea ce cere ; astăzi cărturarii cred că spre
sfârșitul domniei lui Tarkasnawa sau în cea a succesorului său (deci în ultimii ani ai aventurii hitite,
adică la începutul secolului al XII-lea î.Hr.), Mira ar fi putut fi punctul culminant al unui nou unitar
Statul Arzawa, ca cel care s-a unit sub Uhha-Ziti cu un secol și jumătate mai devreme , dar de data
aceasta nu este un antagonist al hitiților, dacă este un aliat sau un subiect slab; cu toate acestea, dovezile
în acest sens sunt încă prea slabe pentru a trage concluzii ferme. Tarkasnawa trebuie să fi murit chiar
în primii ani ai secolului al XII-lea, lăsând tronul unui anumit Parhuitta (sau Mashuitta), posibil fiul
său, destinatarul unei scrisori de la Šuppiluliuma II (fiul lui Tudhaliya IV), în care este apelat cu
formulele utilizate în rândul Regilor Mari; o indicație suplimentară a importanței la care a ajuns din
nou Arzawa în această perioadă.

Sfârșitul istoriei acestui popor, precum cel al hititului și al altor centre principale ale Anatoliei, va veni
totuși la scurt timp după aceea: invaziile așa-numitelor popoare marine ar fi devastat Anatolia și
Orientul Mijlociu în general (1180 ca. ), nu înainte de a fi distrus cetățile miceneene, patria acelor
Ahhiyawa care influențaseră atât de mult evenimentele acestor civilizații. Faraonul Ramsesa III ne
amintește, într-o stelă crescută în Medinet Habu, că a oprit înaintarea devastatoare a acestor marodanți
disperați din Fenicia (1178 î.Hr.), care anterior distruguseră o serie de state pe care ni le enumeră. În
listă, împreună cu Țara Hatti , este plasat Arzawa, un semn neechivoc atât al direcției din care a venit
sfârșitul (de la vest la est), cât și al destinului suprem al acestei civilizații laice.
AKKADIENII
Imperiul Akkadian ia numele de la regiunea și orașul Akkad, ambele din care au fost localizate în
general în zona de confluență a Râurilor Tigru și Eufrat. Deși orașul Akkad nu a fost încă identificat
pe teren, este cunoscut din diverse surse textuale. Printre acestea se numără cel puțin un text care
precede domnia lui Sargon., Împreună cu faptul că numele Akkad este de origine non-akkadiană, acest
lucru sugerează că orașul Akkad ar fi fost deja ocupat în vremurile pre-Sargonice.Sargon de Akkadedit

Articol principal: Sargon de Akkad

Sargon de Akkad învins și capturat Lugal-zage-si în Bătălia de la Uruk și a cucerit imperiul său. Cele
mai vechi înregistrări din limba akkadiană datează de pe vremea lui Sargon. Sargon a pretins a fi fiul
de La’ibum sau Itti-Bel, un umil grădinar, și, eventual, o hierodule, sau preoteasă să Ishtar sau Inanna.,
O legendă legată de Sargon în vremurile asiriene spune că mama mea a fost un schimbător, tatăl meu
nu știam. Frații tatălui meu iubeau dealurile. Orașul meu este Azurpiranu (câmpurile de plante
sălbatice), care este situat pe malurile Eufratului. Mama mea schimbătoare m-a conceput, în secret mă
plictisea. M-a pus într-un coș de papură, cu bitum mi-a sigilat capacul. M-a aruncat în râul care nu s-
a ridicat peste mine. Râul m-a născut și m-a dus la Akki, sertarul cu apă. Akki, sertarul cu apă, m-a
luat ca fiu și m-a crescut., Akki sertarul cu apă, m-a numit grădinarul lui. În timp ce am fost grădinar
Ishtar mi-a acordat dragostea ei, și pentru patru și (cincizeci?) … ani am exercitat regalitate mai târziu,
afirmațiile făcute în numele lui Sargon au fost că mama sa a fost o preoteasă „entu” (înaltă preoteasă).
Afirmațiile ar fi putut fi făcute pentru a asigura un pedigree al nobilimii, deoarece numai o familie
foarte plasată ar putea obține o astfel de poziție.,

Inițial un paharnic (Rabșache) de la un rege din Kish cu un nume Semitice, Ur-Zababa, Sargon a
devenit, astfel, un grădinar, responsabil pentru sarcina de compensare canale de irigații. Paharnicul
regal în acest moment era de fapt o poziție politică proeminentă, apropiată de rege și cu diverse
responsabilități la nivel înalt, care nu erau sugerate de titlul poziției în sine. Acest lucru ia dat acces la
un corp disciplinat de muncitori, care, de asemenea, poate fi servit ca primii săi soldați. Deplasând Ur-
Zababa, Sargon a fost încoronat rege și a intrat într-o carieră de cucerire străină., De patru ori a invadat
Siria și Canaan și a petrecut trei ani supunând temeinic țările „Occidentului” pentru a le uni cu
Mesopotamia „într-un singur imperiu”, cu toate Acestea, Sargon a luat acest proces mai departe,
cucerind multe din regiunile înconjurătoare pentru a crea un imperiu, care a ajuns spre vest, în măsura
în Marea Mediterană și, probabil, Cipru (Kaptara); spre nord în măsura în munți (mai târziu Hitită
afirmă el a luptat Hattian regele Nurdaggal de Burushanda, în Anatolia); spre est, peste Elam; și în
măsura în sud ca Suzi (Oman) — o regiune în care a domnit pentru o presupusă 56 de ani, deși doar
patru „an-nume” supraviețui., El și-a consolidat stăpânirea asupra teritoriilor sale prin înlocuirea
conducătorilor anteriori opuși cu cetățeni nobili din Akkad, orașul său natal, unde loialitatea ar fi astfel
asigurată.

Sargon a zdrobit opoziția chiar și la bătrânețe. Aceste dificultăți au izbucnit din nou în timpul domniei
fiilor lui, în cazul în care revoltele au izbucnit în timpul celor nouă ani de domnie a Rimush (2278-
2270 Î. hr.), care a luptat din greu să-și păstreze imperiul, și a fost un succes până când a fost asasinat
de niște curteni., Potrivit lui inscripții, el sa confruntat cu revolte pe scară largă, și a trebuit să
recucerească orașele Ur, Umma, Adab, Lagash, Der, și Kazallu de rebel ensis: Rimush introdus de
sacrificare în masă și la scară mare distrugere din orașul Sumerian-membre, și menținute înregistrări
meticuloase ale sale distrugeri. Cele mai multe dintre marile orașe Sumeriene au fost distruse, și
Sumeriană umane pierderile au fost enorme:
Rimush fratele mai mare, Manishtushu (2269-2255 Î. hr.) a reușit el., Acesta din urmă pare să fi dus o
luptă pe mare împotriva a 32 de Regi care s-au adunat împotriva lui și au preluat controlul asupra țării
lor pre-Arabe, formată din Emiratele Arabe Unite și Oman. În ciuda succesului, ca și fratele său, pare
să fi fost asasinat într-o conspirație a Palatului.

Naram-SinEdit
articol Principal: Naram-Sin din Akkad

Portret de Naram-Sin, cu inscripția în numele lui.,

Manishtushu fiul și succesorul, Naram-Sin (2254-2218 Î. hr.), din cauza marea cucerire militară, și-a
asumat imperial titlul de „Regele Naram-Sin, regele celor patru sferturi” (Lugal Naram-Bărbat, Šar
kibrat ‘arbaim), cele patru sferturi ca referință pentru întreaga lume. El a fost, de asemenea, pentru
prima dată în cultura Sumeriană, abordate ca „dumnezeu (Sumeriană = DINGIR, Akkadiană = ilu) din
Agade” (Akkad), în opoziție cu cel anterior credința religioasă că regii au fost doar reprezentanți ai
oamenilor față de zei. De asemenea, el sa confruntat cu revolte la începutul domniei sale, dar le-a
zdrobit repede.

Victorie Stela lui Naram-Sin, sărbătorind victoria împotriva Lullubi de la Zagros 2260 Î.hr. El poartă
o cască cu coarne, un simbol al divinității, și este, de asemenea, portretizat într-o scară mai mare în
comparație cu alții pentru a sublinia superioritatea sa. Adus înapoi de la Sippar la Susa ca premiu de
război în secolul al XII-lea î.hr.Naram-Sin a înregistrat, de asemenea, cucerirea akkadiană a Ebla,
precum și Armanum și regele său., Locația Armanum este dezbătut: uneori este identificat cu un Sirian
britanie menționat în comprimate de Ebla ca Armi, a cărui locație este, de asemenea, dezbătut, în timp
ce istoricul Adelheid Otto identifică cu Cetatea de Bazi la Banat complexe pe Râul Eufrat dintre Ebla
și Spune-Brak, alții ca Wayne Horowitz identifica cu Alep. Mai mult, în timp ce majoritatea savanților
plasează Armanum în Siria, Michael C. Astour crede că este situat la nord de Munții Hamrin din nordul
Irakului.,pentru o mai bună poliție Siria, el a construit o reședință regală la Tell Brak, o răscruce de
drumuri în inima bazinului râului Khabur din Jezirah. Naram-Sin a militat împotriva lui Magan, care
de asemenea s-a revoltat; Naram-Sin „a mărșăluit împotriva lui Magan și l-a prins personal pe
Mandannu, regele său”, unde a instaurat garnizoane pentru a proteja drumurile principale. Principala
amenințare părea să vină din nordul Munților Zagros, Lulubis și Gutians. O campanie împotriva lui
Lullubi a dus la sculptarea „Stelei Victoriei din Naram-Suen”, acum în Luvru., Sursele hitite susțin că
Naram-Sin din Akkad s-a aventurat chiar în Anatolia, luptându-se cu regii hitiți și Hurrieni Pamba din
Hatti, Zipani din Kanesh și alți 15.Este posibil ca această bogăție akkadiană nouă să se fi bazat pe
condiții climatice benigne, excedente agricole uriașe și confiscarea bogăției altor popoare.economia a
fost foarte planificată. Cerealele au fost curățate, iar rațiile de cereale și ulei au fost distribuite în vase
standardizate făcute de olarii orașului., Impozitele au fost plătite în producția și forța de muncă pe
zidurile publice, inclusiv zidurile orașului, temple, canale de irigare și căi navigabile, producând
excedente agricole uriașe.

În mai târziu Asirian și Babilonian texte, numele Akkad, împreună cu Sumer, apare ca parte din titlul
regal, la fel ca în Sumeriană LUGAL KI-EN-GI KI-URI sau Akkadiană Šar māt Šumeri u Akkadi,
traducerea pentru „rege al Sumerului și Akkadului”. Acest titlu a fost preluat de regele care a preluat
controlul asupra Nippur, centrul intelectual și religios din sudul Mesopotamiei.,în timpul perioadei
akkadiene, limba akkadiană a devenit lingua franca a Orientului Mijlociu și a fost folosită oficial
pentru administrare, deși limba sumeriană a rămas ca limbă vorbită și literară. Răspândirea akkadiană
se întindea de la Siria la Elam și chiar limba elamită a fost scrisă temporar în cuneiformul
Mesopotamian. Textele akkadiene și-au găsit mai târziu drumul spre locuri îndepărtate, din Egipt (în
perioada Amarna) și Anatolia, până în Persia (Behistun).,”Naram-Sin, puternicul zeu al lui Agade,
regele celor patru colțuri ale lumii, Lugal-ushumgal, scribul, ensi de Lagash, este servitorul tău.”
Se poate considera că Lugal-ushumgal a fost un colaborator al Imperiului Akkadian, ca a fost
Meskigal, conducător al Adab. Mai târziu, cu toate acestea, Lugal-ushumgal a fost urmat de Puzer-
Mama, care, la fel de Bine ca puterea s-a diminuat, a obținut independența față de Shar-Kali-Junie,
presupunând că titlul de „Rege al Lagash” și pornind de ilustrul Doua Dinastii din Lagash.,

CollapseEdit

La Gutians capturarea unui oraș Babilonian, ca Sclavă se face o stea afară din orașul lor. Ilustrație din
secolul al 19-lea.a se vedea, de asemenea: Dinastia Gutian de Sumer.
Imperiul Akkad a căzut, probabil, în secolul 22 Î.HR., în termen de 180 de ani de la fondarea sa,
inaugurând într-o „epocă întunecată”, cu nici o autoritate imperială proeminent până la A treia dinastie
de Ur. Este posibil ca structura politică a regiunii să fi revenit la status quo-ul guvernării locale de
către orașe-state.,Shu-turul pare să fi restabilit o anumită autoritate centralizată; cu toate acestea, el nu
a putut împiedica imperiul să se prăbușească în cele din urmă de invazia popoarelor barbare din Munții
Zagros cunoscuți sub numele de Gutieni.

se știe puțin despre perioada Gutiană sau despre cât timp a îndurat. Cuneiforme surse sugerează că
Gutians administrare a arătat puțin interes pentru menținerea agriculturii, înregistrări scrise, sau
siguranța publică; au reputația de a fi eliberat toate animalele de fermă pentru a călători despre
Mesopotamia în mod liber și în curând a adus foamete și propulsare a prețurilor la cereale., Regele
Sumerian Ur-Nammu (2112-2095 Î.HR.) a eliminat Gutienii din Mesopotamia în timpul domniei
sale.lista Regelui Sumerian, care descrie Imperiul Akkadian după moartea lui Shar-kali-shari, afirmă:

cine a fost rege? Cine nu a fost rege? Irgigi regele; Nanum, regele; Imi regele; Ilulu, regele—cei patru
au fost regi, dar au domnit doar trei ani. Dudu a domnit 21 de ani; Shu-Turul, fiul lui Dudu, a domnit
15 ani. … Agade a fost înfrânt și regalitatea sa a fost dusă la Uruk., În Uruk, Ur-ningin a domnit 7 ani,
Ur-gigir, fiul lui Ur-ningin, a domnit 6 ani; Kuda a domnit 6 ani; Puzur-ili, a domnit 5 ani, Ur-Utu, a
domnit 6 ani. Uruk a fost lovit de arme, iar regalitatea sa a fost dusă de hoardele Gutiene.

cu toate Acestea, nu există nici un cunoscut anul-nume sau alte dovezi arheologice verificarea oricare
dintre aceste mai târziu regii din Akkad sau Uruk, în afară de mai multe artefact corelarea regele Dudu
din Akkad și Shu-turul., Regii numiți din Uruk ar fi putut fi contemporani ai ultimilor regi din Akkad,
dar în orice caz nu ar fi putut fi foarte proeminenți.
În Gutian hoardele, (în primul rând a domnit) un rege fără nume; (atunci) Imta a domnit 3 ani ca rege;
Shulme a domnit 6 ani; Elulumesh a domnit 6 ani; Inimbakesh domnit 5 ani; Igeshuash a domnit 6
ani; Iarlagab domnit 15 ani; Ibate a domnit 3 ani; … a domnit 3 ani; Kurum a domnit 1 an;… a domnit
3 ani; …, a domnit 2 ani; Iararum a domnit 2 ani; Ibranum domnit 1 an; Hablum a domnit 2 ani; Puzur-
Sin fiul Hablum a domnit 7 ani; Iarlaganda a domnit 7 ani; … a domnit 7 ani; … a domnit 40 de zile.
Total 21 de regi au domnit 91 de ani, 40 de zile.

„sigiliu cilindru cu Rege sau Dumnezeu și Leu învins” (vechi Akkadian). Muzeul De Artă Walters.

perioada cuprinsă între c. 2112 Î.HR. și 2004 Î. HR. este cunoscută sub numele de perioada Ur III.,
Documentele au început din nou să fie scrise în sumeriană, deși sumeriana devenea o limbă pur literară
sau liturgică, la fel cum Latina ar fi mai târziu în Europa medievală.o explicație pentru sfârșitul
Imperiului Akkadian este pur și simplu că dinastia akkadiană nu și-a putut menține supremația politică
față de alte orașe-state independente.

Secetaedit

Articol principal: 4.,2 kiloyear eveniment

O teorie asociații regionale declin la sfârșitul Akkadiană perioadă (și de Primul Intermediar Perioada
de după Vechiul Regat în Egiptul Antic) a fost asociat cu creșterea rapidă a ariditate, și lipsa de
precipitații în regiunea Orientul Apropiat Antic, cauzate de un nivel global de centenarul scară secetă.
Harvey Weiss a arătat că rchaeological și sol-stratigrafică date definesc originea, creșterea și
prăbușirea Subir, cel de-al treilea mileniu de ploaie agricultură civilizații din Mesopotamia de nord pe
Habur Câmpiile din Siria., La 2200 î. HR., o creștere semnificativă a aridității și a circulației vântului,
ulterioară unei erupții vulcanice, a indus o degradare considerabilă a condițiilor de utilizare a
terenurilor. După patru secole de viață urbană, această schimbare climatică bruscă a provocat în mod
evident abandonarea lui Tell Leilan, dezertarea regională și prăbușirea Imperiului Akkadian cu sediul
în sudul Mesopotamiei. Colapsul sincron în regiunile adiacente sugerează că impactul schimbărilor
climatice abrupte a fost extins.

Peter B., deMenocal a arătat că „a existat o influență a oscilației Atlanticului de Nord asupra fluxului
de Tigris și Eufrat în acest moment, ceea ce a dus la prăbușirea Imperiului Akkadian”. Analiza mai
recentă a simulărilor din modelul climatic HadCM3 indică faptul că a existat o trecere la un climat
mai arid pe o scară de timp care este în concordanță cu prăbușirea Imperiului.

Impresia de un sigiliu cilindru de timp de Regele Akkadian Sharkalisharri (c.,2200 î. HR.), cu

inscripția centrală: „Divinul Prinț Sharkalisharri din Akkad, Ibni-Sharrum scribul servitorul său”. Se
crede că bivolul cu coarne lungi provine din Valea Indusului și mărturisește schimburile cu Meluhha
(civilizația Văii Indusului) într-un caz de relații Indus-Mesopotamia. Aproximativ 2217-2193 Î.HR.
Muzeul Luvru.

Excavare la Spune Leilan sugerează că acest site a fost abandonat la scurt timp după ce orașul are
ziduri masive au fost construite, templul reconstruit și producția de cereale a reorganizat., Resturile,
praful și nisipul care au urmat nu arată nicio urmă de activitate umană. Probele de sol prezintă nisip
fin suflat de vânt, nicio urmă de activitate a viermilor, precipitații reduse și indicii ale unui climat mai
uscat și mai vântos. Dovezile arată că oile și bovinele cu schelet subțire au murit din cauza secetei, iar
până la 28 000 de persoane au abandonat situl, căutând zone mai umede în altă parte. Spune-i lui Brak
că s-a micșorat cu 75%. Comerțul s-a prăbușit. Păstorii nomazi, cum ar fi Amoriții, au mutat turmele
mai aproape de furnizorii de apă de încredere, aducându-i în conflict cu populațiile akkadiene., Această
prăbușire indusă de climă pare să fi afectat întregul Orient Mijlociu și să fi coincis cu prăbușirea
Vechiului Regat Egiptean.această prăbușire a agriculturii alimentate de ploaie în țara superioară a
însemnat pierderea în sudul Mesopotamiei a subvențiilor agrare care păstraseră solventul Imperiului
Akkadian. Nivelul apei din Tigris și Eufrat a scăzut cu 1,5 metri sub nivelul anului 2600 î. HR. și, deși
s-au stabilizat pentru o perioadă în următoarea perioadă Ur III, rivalitățile dintre pastoraliști și fermieri
au crescut., Încercări au fost întreprinse pentru a preveni fostul din turma turmele lor în terenuri
agricole, cum ar fi construirea de 180 km (112 km) perete cunoscut sub numele de „protecție contra
Amoriților” între Tigru și Eufrat sub Ur III conducător Shu-Sin. Astfel de încercări au dus la creșterea
instabilității politice; între timp, depresia severă a avut loc pentru a restabili echilibrul demografic cu
condițiile climatice mai puțin favorabile.,Richard Zettler a criticat teoria secetei, observând că
cronologia Imperiului Akkadian este foarte incertă și că dovezile disponibile nu sunt suficiente pentru
a arăta dependența sa economică de zonele nordice excavate de Weiss și altele. De asemenea, el îl
critică pe Weiss pentru că a luat literalmente scrierile akkadiene pentru a descrie anumite evenimente
catastrofale.potrivit lui Joan Oates, la Tell Brak, „semnalul” solului asociat cu seceta se află sub nivelul
palatului lui Naram-Sin., Cu toate acestea, dovezile poate sugera o strângere de Akkadiană de control
în urma Brak „eveniment”, de exemplu, construcția fortificată „palatul” în sine și aparent introducerea
unui număr mai mare de Akkadiană spre deosebire de oficialii locali, probabil, o reflectare de neliniște
în mediul rural de tip care urmează adesea unor catastrofe naturale.

În plus, Brak a rămas ocupat și funcțional după căderea Akkadienilor.,

În 2019, un studiu realizat de Universitatea Hokkaido pe fosile de corali în Oman oferă o dovadă că
iarna prelungita caprian sezoane a condus la salinizarea de terenuri irigate; prin urmare, o scădere
dramatică a producției vegetale a declanșat o foamete și în cele din urmă prăbușirea vechi Imperiu
Akkadian.
aheii
Aheii au invadat Grecia prin 2500 i.e.n. Este primul val de invazie cunoscut asupra Greciei. Voinici,
blonzi, folosind o limba care a stat Ia baza elinei, coborind din nord, aheii au aparut initial in Thessalia
(Grecia de Nord), impingind in munti vechea populatie de pelasgi si perhebri, de origine
preindoeuropeana (probabil inruditi cuetruscii), care, prin 3000 i.e.n., realizasera civilizatia
prehelenica.
Pana la sosirea aheilor lumea greaca fusese dominata de stralucitele civilizatii cicladica (in insulele
Ciclade din Egeea) si minoica (insula Creta) datorate tot unor populatii preindoeuropene. Valul
aheilor, razboinici a caror forta era sporita de folosirea calului domestic, adus de ei in spatiul grec, se
abatu si asupra coastelor nord-vestice ale Asiei Mici (cunoscute mai tirziu sub numele de Ionia), unde
distrusera primul oras Troia si fondara Troia 2. Coborara (prin 1900-1500 i.e.n.) in Grecia Centrala si
Pelopones si. prin 1400 i.e.n., luind Cnosoiul (centru ni Cretei) isi asigurara dominatia in Egeea si
chiar dincolo de ca cu ajutorul coloniilor (ahaie) intemeiate in Rhodos, Skilia, Cipru, Cilicia.

Ei au creat civilizatia miceniana (secolele XVI -XIII), la care au contribuit si ionierii, civilizatie
descrisa in poemele homerice. De la civilizatia miceniana au ramas ruinele unor impozante cladiri in
Micena (cetatea eroului homeric Agamemnon), in Tirint si Argos. Invazia doriana i-a silit pe ahei sa
se refugieze in Asia Mica (litoralul ionic), cu exceptia unei parti ramase in Thessalia si nordul
Peloponesului (Ahaia). in aceasta epoca si poate chiar ca urmare a presiunii dorienilor, se situeaza
celebrul asediu al Troiei, cantat in Iliada.
Se presupune ca in Attica au ramas si ahei care, impreuna cu eolienii (mic grup fixat inainte de dorieni
in Beotia si parte in Thessalia) si mai ales cu ionienii (grup grec, inrudit indeaproape cu aheii, care a
patruns in Grecia la inceputul mileniului al II-lea i.e.n., stabiliti in Attica si Eubeea, apoi pe litoralul
ionic al Asiei Mici, cuprins intre Foceea la nord si Milet la sud, inclusiv in insulele Samos si Chios)
au format populatia ateniana.
Atenienii erau foarte legati de ideea descendentei ahaice, in sensul mai larg, dat de Homer acestei
notiuni, cuprinzandu-i pe toti grecii inclusiv predorieni, pe ionieni, in al caror focar asiatic de cultura
au fost create poemele homerice. Acestor populatii le datoreaza Grecia focarul poeziei epice religioase
(Grecia Centrala, sec. VIII i.e.n.) reprezentata de Hesiod, care completa mitologia helena prin
Teogonia si schita tabloul vietii rurale in “Munci si zile”.
În poeziile epice ale lui Homer, Iliada și Odiseea , poetul folosește o mulțime de termeni diferiți
pentru a se referi la numeroasele grupuri de greci care au luptat cu troienii . Mulți alți dramaturgi și
istorici au făcut la fel. Una dintre cele mai frecvent utilizate a fost „Aheea”, atât pentru a se referi la
forțele grecești în ansamblu, cât și în mod specific pentru oamenii din regiunea patriei lui Ahile sau
micenieni , adepții lui Agamemnon . De exemplu, regina troiană Hecuba își deplânge soarta în
tragedia lui Euripide, Hercule, când un vestitor îi spune că „cei doi fii ai lui Atreu și ai poporului
aheean” se apropie de Troia.
Originile lui Ahaean

Mitologic, termenul „ahaean” derivă dintr-o familie din care majoritatea triburilor grecești au pretins
descendență. Numele lui? Achaeus! În piesa sa Ion , Euripide scrie că „un popor numit după el
[Achaeus] va fi marcat ca având numele său”. Frații lui Achaeus, Hellen, Dorus și Ion, de asemenea,
ar fi născut mari pături de greci.

Arheologii care încearcă să demonstreze războiul troian au citat, de asemenea, asemănarea dintre
cuvântul „ahaean” și cuvântul hitit „Ahhiyawa”, care a fost atestat arheologic într-o grămadă de texte
hitite. Oamenii din Ahhiyawa, care sună ca „Achaea”, au trăit în vestul Turciei, așa cum au făcut mai
mulți greci mai târziu. A existat chiar un conflict înregistrat între băieții din Ahhiyawa și oamenii din
Anatolia: poate războiul troian din viața reală?
AEQUII
În cursul epocii fierului, oamenii din centrul Italiei, care trăiau în așezări de pe dealuri, au început să
trăiască din ce în ce mai mult în grupuri mai mari, constând adesea din mai multe așezări mai vechi.
În zona de coastă, cu acces la mare și drumuri ușoare pe câmpie, acest proces a culminat cu creșterea
unor orașe reale, precum Antium, Satricum, Roma arhaică, Praeneste, Veii și Caere. În interiorul
deluros, acest proces a fost ceva mai lent, dar au fost create și unități politice mai mari, care sunt
adesea, în lipsă de ceva mai bun, etichetate drept „tribale”. De la nord la sud, putem desluși patru
oameni: sabinii în valea râului Tibru, aequii, hernicii în valea râului Tolerus (sau Trerus) (modern
Sacco) și Volsci.
Regii puternici ai Romei (de exemplu, Tarquin cel Mândru) au reușit să țină acele triburi departe, dar
după prăbușirea monarhiei romane în ultimul deceniu al secolului al VI-lea, aequi și Volsci au început
să migreze în câmpie. În timp ce Volsci sunt adesea menționați în sudul Latiului, Aequi au reușit să-
și extindă puterea din patria lor, în valea superioară a Anioului, spre vest. Ei au preluat controlul politic
asupra estului Latium, inclusiv orașe precum Praeneste, probabil că șefii echieni au preluat controlul
în orașe care fuseseră odată guvernate de lideri latini.

În prima jumătate a secolului al V-lea, au existat mai multe conflicte cu republica timpurie a Romei,
în care aequi au primit sprijin de la Volsci, care vorbeau o limbă umbro-osciană înrudită. Romanii s-
au aliat cu latinii (Foedus Cassianum) și Hernici. În a doua jumătate a secolului al V-lea, conflictul a
devenit mai puțin violent.
Cu toate acestea, după ce galii au capturat Roma în 387 sau 386 î.Hr. (390 Varronian), aequi au încercat
să-și recupereze influența. Au fost învinși de comandantul roman Marcus Furius Camillus. În cel de-
al Doilea Război Samnit, ei au fost în sfârșit învinși, iar orașele lor, încă destul de mici în comparație
cu cele din Latium, au devenit parte a sistemului Republicii Romane. Construcția Via Valeria prin
patria lor trebuie să fi marcat sfârșitul final al Aequi.
ALLOBROGI
Oameni din sud-estul Galiei, al căror teritoriu se întindea între Ron, Isère (Isara), Lacul Geneva (lacus
Lemanus) și Alpii Graieni, incluzând astfel aproximativ ceea ce astăzi constituie departamentele
Dauphiné și Savoia. Numele, firesc celtic, a fost tradus, potrivit gramaticilor, în latinescul alienigena,
adică „oameni de altă neam”: de aceea urmând această explicație ar trebui să se creadă că Allobrogii
sosiseră în țara lor din afară, izgonindu-i pe indigeni. locuitori .

Prima veste pe care o avem despre ei este din vremea războiului lui Hanibal, când acesta a trecut prin
teritoriul lor pentru a coborî în Italia (Liv., XXI, 31, 6; Polib., III, 49-50); mai târziu, suferind rău
domnia romană, au fost înfrânți de două ori de romani și reduși în ascultare: prima dată în anul 121
î.Hr. C. de Q. Fabio Massimo, care a primit titlul de Allobrogico drept recompensă pentru victoria sa;
a doua oară în 61 a. C. de C. Pomptino, care și-au învins rândurile conduse de regele Catugnato lângă
Solonio. De atunci au rămas necontenit liniștiți, dar mai mult de frică decât de fidelitate spontană,
rezistând lingușirilor și amenințărilor, atât ale lui Vercingetorix, cât și ale celorlalte popoare vecine,
care ar fi vrut să-i împingă împotriva Cezarului. Chiar înainte, în anul 63, unii dintre legații lor se aflau
la Roma în timpul conspirației lui Catilina, iar conspiratorii încercaseră, dar fără roade, chiar cu
pagubele lor, să-i tragă de partea lor (Sallust., De Coniur. Catil., Cap. 40 următor). Teritoriul lor era
împărțit în pagi și vici, după ordinea populațiilor celtice; orașul principal era Viena (Vienne), care în
epoca imperială a atins un grad ridicat de importanță; la nord era în granițele lor Genava (Geneva), la
sud Cularo, mai târziu Gratianopolis (Grenoble). În vechime erau conduși de un rege, ajutat de un
senat: mai târziu toată puterea a fost concentrată în mâinile acestuia.
În împărțirea provinciilor galice, făcută de Augustus, teritoriul Allobrogi a fost inclus în Gallia
Narbonensis; cu Diocleţian în schimb a constituit o provincie în sine, care din numele capitalei se
numea Gallia Viennensis.
Dintr-o inscripție latină (Corpus inscr. Lat., XII, 1531), oricât de incertă în integrarea ei, s-ar părea că
poporul avea propria zeitate tutelară, pe care romanii o numeseseră cu același nume: Allobrogo.

Savoia Superioară

Zona Haute-Savoie actuală din secolul al III-lea î.Hr. a fost locuită de tribul celtic al Allobrogilor .

În 121 î.Hr. , romanii au supus Allobrogii împreună cu alte popoare din Galia mediteraneană și și-au
organizat teritoriul în provincia Galiei Narbonensis . După reforma dioclețiană , teritoriul Allobrogi a
fost inclus în Gallia Viennensis .
Amoriții
Amoriții ( / Ć m ə ˌ r aɪ t s / ; Arabă ‫ اموريون‬sumeriană 𒈥𒈥 MAR.TU ; acadiană Amurrūm sau Tidnum
, egiptean Amar , ebraică : ‫'אמורי‬Ĕmōrī ; greaca veche : Ἀμορραῖοι ) au fost un vechi de nord - vest
semitice vorbitori de oameni din Levant, care a ocupat și părți mari din sudMesopotamia din secolul
XXI î.Hr. până la sfârșitul secolului XVII î.Hr., unde au înființat mai multe orașe-state proeminente
în locații existente, precum Isin , Larsa și mai târziu în special Babilonul , care a fost ridicat dintr-un
oraș mic într-un stat independent și un oras important. Termenul Amurru în textele akkadiene și
sumeriene se referă la amoriți, zeitatea lor principală și un regat amoriți . Amoriții sunt menționați în
Biblie și ca locuitori ai Canaanului, înainte și după cucerirea țării sub Iosua .

În primele surse sumeriene referitoare la amoriți, începând cu aproximativ 2400 î.Hr., țara amoriților
(„ Țara Mar.tu ”) este asociată nu cu Mesopotamia, ci cu ținuturile din vestul Eufratului , inclusiv
Canaanul și ceea ce era să a devenit Siria până în secolul al III-lea î.Hr., apoi cunoscut sub numele de
Țara Amurru și mai târziu sub numele de Aram și Eber-Nari .

Ei apar ca un popor nomaz și necivilizat în scrierile mesopotamiene timpurii din Sumer , Akkad și
Asiria , în vestul Eufratului. Termenii etnici Mar.tu („occidentali”), Amurru (sugerat în 2007 să
provină din aburru , „pășune”) și Amor au fost folosiți pentru ei în sumeriană, akkadiană, și respectiv
egipteană veche. Din secolul 21 î.Hr., posibil declanșat de o lungă secetă majoră începând cu
aproximativ 2200 î.Hr. , o migrație pe scară largă a triburilor amoriți s-a infiltrat în sudul
Mesopotamiei. Ei au fost unul dintre instrumentele căderii Dinastiei a III-a din Ur și dinastiile amorite
nu numai că au uzurpat orașele- naștere vechi existente , precum Isin , Larsa , Eshnunna și Kish , dar
au înființat și altele noi, dintre care cel mai faimos urma să devină Babilonul , deși inițial a fost o stare
minoră nesemnificativă.

Amoriții cunoscuți au scris într-un dialect din akkadian găsit pe tablete la Mari datând din 1800–1750
î.Hr. Deoarece limba prezintă forme, cuvinte și construcții semitice din nord-vest , limba amorită este
o limbă semitică din nord-vest și, probabil, una dintre limbile canaanite . Principalele surse pentru
cunoașterea existentă extrem de limitată a limbii amorite sunt numele proprii, nu în stil akkadian, care
sunt păstrate în astfel de texte. Limba akkadiană a statelor, orașelor și politicilor semitice native din
Mesopotamia ( Akkad , Asiria , Babilonia , Isin , Kish , Larsa, Ur , Nippur , Uruk , Eridu , Adab ,
Akshak , Eshnunna , Nuzi , Ekallatum , etc.), a fost de la răsărit semitică , așa cum a fost Eblaite
Levantului nordic.

Există o gamă largă de puncte de vedere cu privire la patria amorită. O extremă este viziunea că kur
mar.tu / māt amurrim acoperea întreaga zonă dintre Eufrat și Marea Mediterană , inclusiv Peninsula
Arabică . Cea mai comună viziune este că „patria” amoriților era o zonă limitată în centrul Siriei,
identificată cu regiunea muntoasă Jebel Bishri . Întrucât limba amorită este strâns legată de limbile
canaanite mai bine studiate , ambele fiind ramuri ale limbilor semitice din nord - vest , spre deosebire
deLimbile semitice sudice găsite în Peninsula Arabică, sunt de obicei considerate native din regiunea
din jurul Siriei și Transjordaniei .
Anarții
Populaţie (grup de triburi), de neam celtic (galli), situata de Cezar (Bell. Gall., VI, 25) între daci şi
germani şi de Ptolemeu (Geogr., III, 8, 3), în nord-vestul Daciei (Porolissensis). În aceiaşi zonă sunt
semnalate şi triburile celtice ale Eraviscilor. Populaţie de origine etnică nedefinită. Potrivit izvoarelor
antice (Strabon, VII, 3,2, c.295) era alcătuită de un mozaic de populaţii organizate în mari uniuni
tribale conduse de celţi. Vecină, după spusele lui Caesar (Comm. VI, XXV, 2), cu dacii, la capătul de
est al Pădurii Hercinice, iar cu teuriscii în părţile de N-V ale Daciei (Ptolemeu, Geogr., III, 8, 3).
Numeroase aşezări şi, mai ales, cimitire de cultură La Tène au fost cercetate în Slovacia răsăriteană,
N-E Ungariei şi în Crişana. Între acestea se vădeşte o comunitate culturală în ce priveşte construcţia
locuinţelor, a produselor de consum, precum şi a obiceiurilor ritual funerare în necropole. Numai în
Crişana au fost descoperite peste 6 aşezări şi 14 cimitire, dintre care unele între 20 şi 180 de morminte
(Ciumeşti, Sanislău, Curtuiuşeni, Pişcolţ etc., jud. Satu Mare şi Bihor), cu bogate inventare funerare
de caracter V - La Tène. Anarţii sunt amintiţi la începutul sec. I într-o coaliţie înfrîntă, în Campia
Panonică, de legiunile romane ale comandantului M.Vinicius. De la sfârşitul aceluiaşi veac este
pomenită într-o inscripţie aflată la Aquincum (Budapesta) numele Iuliei Utta, anartă de neam:

„Iulia Utta Ep/ponis f(ilia) Florin[a] / nat[ion(e)] Anarti(a) ann[o(rum)] / LXXXV h(ic) s(ita) e(st) /
Cobromara Regill[i f(ilia)] / matri t(itulum) m(emoriae) p(osuit)”.
 În vremea împăratului Maximinus Thrax (235 – 238 p. Chr.), o piatră miliară, aflată la Almaşu
Mare (jud. Cluj) ar atesta, după unii autori, existenţa unei comunităţi a anarţilor în aceste părţi (Vicus
Anartorum). Prezenţa destul de certă a anarţilor în Crişana a permis formularea ipotezei precum că şi
formaţiunile celtice nenominalizate din Transilvania intramontană, contemporane şi întrucîtva de
cultură apropiată aceleia din Crişana de N-V, vor fi aparţinut tot uniunii tribale a anartilor, extinşi şi
la E de lanţul Apusenilor. În afară de aceste deducţii nu există pentru moment nici un alt argument în
favoarea acestei ipoteze.
Edom
Întinzându-se la sud de Marea Moartă, de-a lungul Arabei actualmente acel ținut aparține lui Israel și
cea mai mare parte: Iordaniei, ţara Edomului, cunoscută şi sub numele de muntele Seir (Geneza 32:5),
avea un relief accidentat, cu munţi înalţi şi cu defileuri adânci. În unele locuri, lanţul muntos, aflat la
est de Araba, atingea o altitudine de 1 700 de metri. Ţinutul Temanului era renumit pentru
înţelepciunea şi curajul locuitorilor săi. Chiar configuraţia geografică a Edomului, cu mijloacele sale
naturale de apărare, le dădea locuitorilor ţării un sentiment de siguranţă şi de mândrie.

Edomiţii erau urmaşii lui Esau (Geneza 36:1,Geneza 1:8), fratele lui Iacob. În Geneza cap. 36, ni se
dă generațiile născute din Esau și căpeteniile Edomului provenite din Esau (Edom). Iar în 1Cronici
1:43-54, ni se dă lista cu primii regi din Edom!

Conform cu Deuteronom 23:7, edomiţii erau rude apropiate cu israeliţii, fiind consideraţi ‘fraţi’, căci
Esau era frate cu Iacob, căruia Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel!

Însă edomiţii nu s-au purtat ca nişte fraţi. Cu puţin timp înainte ca israeliţii să intre în Ţara Promisă,
Moise îi ceruse regelui Edomului permisiunea să treacă în mod paşnic prin ţara sa. Dar edomiţii,
manifestând ostilitate, au refuzat categoric să-i lase să treacă şi le-au ieşit înainte cu mult popor
(Numeri 20:14-21), de aceea Dumnezeu este mânios pe ei, și a dat profeții despre cucerirea și jefuirea
lui (Isaia 11:14; Ieremia 29:25-26; Ieremia 49:17,Ieremia 1:19,Ieremia 1:20-22; Ezechiel 25:12-14;
Ezechiel 35:15; Ezechiel 36:5; Ioel 3:19), care s-au împlinit când Regele Nebucadnețar al
Babilonului i-a cucerit!

Deşi au fost subjugaţi de Regele David, chiar Abișai a lovit optsprezece mii de edomiți în valea sării,
și a supus întreg Edomul lui David (1Cronici 18:11-13).
Însă mai târziu, edomiţii au conspirat mai târziu împreună cu Amonul şi cu Moabul împotriva lui Iuda
în zilele lui Iosafat, iar apoi s-au răzvrătit împotriva regelui Ioram, fiul lui Iosafat. Ei i-au ţinut captivi
pe israeliţii din Gaza şi Tir şi au invadat Iuda în zilele regelui Ahaz ca să ia şi mai mulţi prizonieri
(2Cronici 20:1-2,2Cronici 20:22-23; 2Regi 8:20-22; Amos 1:6,Amos 1:9; 2Cronici 28:17).

În timpul regelui Amația din Iuda, care a ucis zece mii de edomiți în valea Sării, și a cucerit capitala:
Sela (piatră în limba ebraică, sau capitala Petra, în greacă - 2Regi 14:7. În timpul regelui Ioram din
nou au fost bătuți edomiții (2Cronici 21:9-10)

Această ostilitate a atins punctul culminant în 587 î.Ch., când Ierusalimul a fost pustiit de trupele
babiloniene. Edomiţii nu s-au mulţumit doar să privească aprobator, ci i-au îndemnat pe cuceritori să-
l pustiască de tot: „Radeţi-l, radeţi-l până la temeliile sale!“, strigau ei (Psalm 137:7, SCC). Când s-
au aruncat sorţii pentru împărţirea prăzii, ei au fost printre jefuitori, iar când iudeii care scăpaseră au
încercat să fugă din ţară, edomiţii le-au blocat drumurile şi i-au dat pe mâna duşmanului. Aceste acte
de violenţă din timpul distrugerii Ierusalimului au dus la condamnarea rostită de Obadia (vezi: Obadia
1:11,Obadia 1:14). Edomul a fost cucerit şi jefuit de Nebucadneţar după câțiva ani de la distrugerea
Ierusalimului.

Mai târziu Edomul propriu-zis a căzut în mâinile arabilor în secolul al 5-lea î.Ch., iar în secolul al 3-
lea î.Ch. a fost cucerit de nabataeni.

În secolul II î.Ch. Iuda Macabeul i-a supus (1Macabei 5:3,65) iar Ioan Hyrcanus i-a obligat să se taie
împrejur şi i-a încorporat în poporul evreu. Familia Irozilor era de origine edomită din Edom sau
Idumeea.
În secolul 1 d.Ch. capitala lor Petra (Sela) era un oraș prosper, potrivit mărturiei lui Strabo din acel
timp, în anul 70 d.Ch. 200.000 de edomiți (idumeeni) trimiși de romani, au prădat Ierusalimul, apoi s-
au reîntors în Edom. Mai târziu conform cu Encyclopaedia Britannica, orașul Petra a continuat să
existe, orașul era în declin în secolul al VII d.Ch. în timpul inavziei islamice, în secolul al XII –lea,
cruciații au construit un palat numit Sel, apoi locul a fost locuit de popoare migratoare, până când în
anul 1812, a fost descoperit de un elevețian și transaformată cetatea Petra în obiectiv turistic (vezi
cartea: Mărturii care cer un verdict p.310).

Despre istoria Edomului găsim și în Dicționar Biblic ilustrat, la subiectul: EDOM, EDOMIŢI,
următoarele informații:

„I. În Biblie

Termenul biblic Edom (’edom) indică fie numele lui Esau, nume dat în amintirea ciorbei roşiatice
pentru care şi-a vândut dreptul de întâi născut (Geneza 25:30; Geneza 36:1,Geneza 1:8,Geneza 1:19),
fie indică pe edomiţi, în general (Numeri 20:18,Numeri 20:20-21; Amos 1:6,Amos 1:11; Amos 9:12;
Maleahi 1:4), fie ţara ocupată de urmaşii lui Esau, fosta ţară Seir (Geneza 32:3; Geneza 36:20-
21,Geneza 1:30; Numeri 24:18). Se întindea de la Wadi Zered până la Golful Aqaba, vreo 160 km, de
ambele părţi ale ţinutului Arabah, sau deşertul Edomului (2Regi 3:8,2Regi 1:20), marea depresiune
care leagă Marea Moartă şi Marea Roşie (Geneza 14:6; Deuteronom 2:1,Deuteronom 1:12; Iosua
15:1; Judecatori 11:17-18; 1Regi 9:26, etc.). Este o zonă muntoasă accidentată, cu piscuri înălţându-
se până la 1.067 m . Deşi nu este o regiune fertilă, există zone cultivabile (Numeri 20:17,Numeri
1:19). În vremurile biblice Drumul împărătesc trecea de-a lungul podişului de E (Numeri 20:14-18).
Capitala, *Şela, era situată pe un platou mic de lângă Petra. Alte cetăţi importante au fost Boţra şi
Teman.
Edomiţii (‘edom, ‘adomim) au fost urmaşii lui Edom (Esau, Geneza 36:1-17). Arheologia modernă a
arătat că ţara a fost ocupată înainte de vremea lui Esau. Noi conchidem că urmaşii lui Esau au migrat
în ţara aceea şi cu timpul au devenit grupul dominant care a încorporat pe horiţii care locuiseră acolo
(Geneza 14:6) şi pe alte popoare. După cca. 1850 î.Cr. există o întrerupere în cultura Edemului până
prin 1300 î.Cr. iar ţara a fost ocupată de nomazi.

Esau ocupase deja Edomul când Iacov s-a întors din Haran (Geneza 32:3; Geneza 36:6-8;
Deuteronom 2:4-5; Iosua 24:4). Şefii de trib („căpeteniile") s-au ridicat repede (Geneza 36:15-19,
Geneza 40-43; 1Cronici 1:51-54) şi edomiţii au avut regi „înainte de a împăraţi un împărat peste
copiii lui Israel" (Geneza 36:31-39; 1Cronici 1:43-51).

Pe vremea Exodului, Israel a cerut permisiune să treacă pe Drumul împărătesc, dar cererea a fost
refuzată (Numeri 20:14-21; Numeri 21:4; Judecatori 11:17-18). În ciuda acestei lipse de bunăvoinţă,
Israelului i s-a interzis să urască pe fratele său edomit (Deuteronom 23:7-8). În zilele acelea Balaam
a prevestit cucerirea Edomului (Numeri 24:18). Iosua a delimitat teritoriul lui Iuda până la graniţa
Edomului (Iosua 15:1,Iosua 1:21), dar nu a acaparat pământurile lor. Două secole mai târziu regele
Saul s-a luptat cu edomiţii (1Samuel 14:47), deşi unii dintre ei se aflau în slujba lui (1Samuel 21:7;
1Samuel 22:9,1Samuel 1:18). David a cucerit Edomul şi a plasat garnizoane peste tot în ţară (2Samuel
8:13-14. În v. 13 trebuie să corectăm în loc de ‘aram ‘edom, datorită unei erori de copiere, când resh
„r" a fost confundat cu daleth, „d". Cf. 1Cronici 18:13). În vremea aceea edomiţii au fost măcelăriţi
(2Samuel 8:13), iar 1Regi 11:15-16 spune că Ioab, comandantul armatei lui David, a rămas în Edom
timp de şase luni „până a nimicit toată partea bărbătească" din Edom. Probabil că unii au scăpat,
deoarece Hadad, un prinţ regal, a fugit în Egipt şi mai târziu a devenit un vrăjmaş al lui Solomon
(1Regi 11:14-22). Această cucerire a Edomului i-a permis lui Solomon să construiască un port la
Eţion-Gheber şi să exploateze minele de cupru din regiune, aşa cum arată clar excavaţiile arheologice
(1Regi 9:26-28).
În vremea lui Iosafat edomiţii s-au unit cu amoriţii şi cu moabiţii ca să atace Iuda (2Cronici 20:1),
dar aliaţii au murit luptându-se între ei (v. 22-23). Iosafat a vrut să folosească portul de la Eţion-
Gheber, dar corăbiile lui au naufragiat (1Regi 22:48). În vremea aceasta Edomul era condus de un
dregător, cu funcţia de regent (1Regi 22:47). Acest „regent" a recunoscut suveranitatea lui Iuda şi s-
a alăturat unei coaliţii Iuda-Israel ca să atace pe Meşa, regele Moabului (2Regi 3:4-27).

În timpul lui Ioram, Edomul s-a răsculat şi, deşi i-a înfrânt în luptă, nu i-a putut supune din nou (2Regi
8:20-22; 2Cronici 21:8-10) iar Edomul a avut un răgaz de vreo 40 de ani.

Amaţia a invadat mai târziu Edomul, a omorât 10.000 de edomiţi în Valea Sării, a cucerit capitala
lor, Şela, şi a omorât alţi 10.000 aruncându-i de pe vârful stâncilor de la Şela (2Regi 14:7; 2Cronici
25:11-12). Ozia, succesorul lui, a restaurat portul de la Elat (2Regi 14:22), dar în timpul domniei lui
Ahaz, când Iuda a fost atacat de Pecah şi Reţin, edomiţii au invadat Iuda şi au luat prizonieri (2Cronici
28:17). Portul Elat a fost pierdut din nou. (în 2Regi 16:6 trebuie să citim „Edom" în loc de „Aram".)
Iuda nu a mai recucerit niciodată Edomul. Inscripţii asiriene arată că Edomul a devenit stat vasal
Asiriei după cca. 736 î.Cr.

După căderea lui Iuda, Edomul s-a bucurat (Psalm 137:7). Profeţii au prevestit judecata împotriva
Edomului datorită urii lor înverşunate (Ieremia 49:7-22; Plangeri 4:21-22; Ezechiel 25:12-14;
Ezechiel 35:15; Ioel 3:19; Amos 9:12; Obadia 10 ş.urm.). Unii edomiţi au intrat în partea de S a lui
Iuda şi s-au aşezat la S de Hebron (*IDUMEA). Edomul propriu-zis a căzut în mâinile arabilor în
secolul al 5-lea î.Cr., iar în secolul al 3-lea î.Cr. a fost cucerit de nabataeni. În aceste secole alţi
edomiţi s-au refugiat în Iuda. Iuda Macabeul i-a supus (1Macabei 5:65) iar Ioan Hyrcanus i-a obligat
să se taie împrejur şi i-a încorporat în poporul evreu. Familia Irozilor era de origine edomită”.
În prezent, chiar dacă țara Edomului și edomiții au fost cuceriți în trecut de mai multe ori și li s-a
surpat cetățile, ei au zidit din nou așa cum a spus profetul Maleahi în Maleahi 1:4, GBV 2001: “Dacă
Edomul va zice: „Suntem sfărâmaţi, dar vom construi din nou locurile dărâmate!“, aşa zice
Domnul oştirilor: „Ei vor construi, iar Eu voi surpa. Şi oamenii îi vor numi: «Ţinutul răutăţii!»
şi «Poporul împotriva căruia Domnul S-a mâniat pentru totdeauna!»“

În Amos 1:11,Amos 1:12, GBV 2001, se arată motivul mâniei lui Dumnezeu: “Aşa zice Domnul:
„Pentru trei fărădelegi ale Edomului şi pentru patru, nu Mă voi întoarce; pentru că a urmărit
pe fratele său cu sabia, şi şi-a înăbuşit toată mila, şi mânia lui a sfâşiat neîncetat şi şi-a ţinut
mânia pentru totdeauna. Şi voi trimite un foc peste Teman şi va mistui palatele Boţrei“. Iată cele
patru motive: 1) pentru că a urmărit pe fratele său israel provenit tot din Avraam, cu sabia; 2) şi-a
înăbuşit toată mila; 3) mânia lui a sfâşiat neîncetat; 4) şi-a ţinut mânia pentru totdeauna, de aceea și
Dumnezeu își ține mânia față de ei pentru totdeauna!
Dumnezeu datorită urii și faptelor rele față de Israel fratele lui, are o mânie eternă, de aceea despre
țara Edomului mai sunt profeții de împlinit, care vor culmina cu arderea lor și pustiirea lor în ziua de
mânie a lui Dumnezeu (Isaia 34:6-17).
TRIBUL LUI DAN
Dan , unul dintre cele 12 triburi ale Israelului care în vremurile biblice cuprindea poporul Israel care
mai târziu a devenit poporul evreu. Tribul a fost numit după primul dintre cele două fii născuți Iacov
(numit și Israel) și Bilha, al servitoarei doua soție a lui Jacob, Rachel . Nouă din celelalte 11 triburi au
fost, de asemenea, numite după fiii lui Iacov, în timp ce doi poartă numele nepoților lui Iacov, copiii
lui Iosif.

După moartea lui Moise, israeliții au fost conduși în Țara Promisă de Iosua, care a împărțit teritoriul
între cele 12 triburi. Porțiunea alocată tribului lui Dan era o regiune la vest de Ierusalim. Cel puțin o
parte din trib s-a mutat mai târziu în nord-estul extrem și a luat orașul Laish, redenumindu-l Dan. Fiind
cel mai nordic oraș israelit, a devenit un punct de referință în sintagma familiară „de la Dan la Beer-
Șeba”.

Marele erou al daniților a fost Samson , care, până la trădarea lui de către Dalila, și-a folosit puterea
puternică împotriva invadatorilor filisteni. Dan a fost unul dintre cele 10 triburi nordice , care au
dispărut din istorie după cucerirea asiriană a regatului lui Israel , în 721 î.Hr. . Acestea sunt cunoscute
în legendele evreiești ca cele Zece Triburi Pierdute din Israel .
Sarazinii
Incursiunile de jaf de-a lungul secolelor IX si X au fost facute de bande compozite de berberi , de
spanioli si italieni convertiti la islamism ,de levantini proveniti din diferite regiuni .Toti acestia au fost
cunoscuti sub numele de sarazini, arabii ocupand printre ei doar cateva posturi de comanda.

In nordul Africii si mai ales in Spania s-au constituit asociatii de marinari-pirati ,semi-independente
,cu arsenale propii si a caror prada erau ,la inceput , navele capturate in larg sau de-a lungul coastelor.
Asemenea bande s-au constituit si in Sicilia ,dupa cucerirea insulei de catre musulmani in 827 d.Hr. ,
si in insulele Baleare .

Pe uscat ,incursiunile piratilor sarazini au inceput inca din primii ani ai sec IX.Dupa cucerirea de catre
musulmani a Cretei si a Siciliei ,piratii sarazini isi stabilesc baze ,pentru a-si depozita prada inainte de
a o transporta la bazele lor din Spania , pe teritoriul tarilor crestine .

In 846 d.Hr. , o banda de sarazini debarca la Ostia ,intra in Roma si jefuieste bazilicele St. Pietro si St.
Paolo -fuori-le-Mura.Prima expeditie a francilor in Italia Meridionala distruge garnizoana piratilor din
Benevento( 847 ) , in timp ce papa Leon al IV-lea ,pentru a apara Roma , restaureaza Zidul Aurelian .

Ofensiva va continua : trupele bizantine recuceresc orasul Bari ,dupa o dominatie sarazina de 30 de
ani , si puternica garnizoana a piratilor din Taranto ( 880 ) .Piratii se concentreaza atunci in regiunea
Campagna ,unde gasesc si complicitati in mediul local : orasele comerciale se inteleg cu ei pentru a-
si asigura interesele .In interiorul Peninsulei ,manastirea Montecassino este jefuita ,iar calugarii
masacrati .Un grup de pirati sarazini se instaleaza in regiunea Abruzzo .Alte grupuri trec din Marea
Tireniana in Marea Adriatica ,ajungand pana in valea Padului .
Dupa ce trupele bizantine ii alunga din nordul Italiei ( 855) ,sarazinii se retrag spre nord ,pe coasta
tireniana dintre Napoli si Genova ,fondand o baza foarte puternica la Fraxinetum ,in Provence . In
bazinul Marii Tireniene teroarea sarazina continua pana in sec XI ,cand normanzii vor cuceri Sicilia .

In Provence ,baza din Fraxinetum ,din golful St Tropez ,le-a asigurat sarazinilor ,timp de mai bine de
un secol , controlul Alpilor si al Piemontului Septentrional .Abia in 973 d.Hr. ,actiunea conjugata a
armatelor a trei conti din regiune a dus la desfiintarea bazei din Fraxinetum si la alungarea sarazinilor
din zona Alpilor .In Provence ,insa, raidurile lor de jaf si capturari de calugari si pelerini ,vanduti apoi
ca sclavi , au continuat pana in 1197 d.Hr. Bande izolate de sarazini sunt semnalate in aceasta regiune
pana in secolul XIII, cand teroarea acestor pirati neintrecuti dispare .
Mitanni
Regatul Mitanni, regatul dinastiei indo-iraniene care conducea Tara Hurienilor, a fost localizat în
partea superioara a bazinului Tigru-Eufrat. Terenul acum este parte din nordul Irakului, Siria si sud-
estul Turciei.

În apogeul puterii sale dinastice, pentru o scurta perioada de timp, teritoriu Mitanni a ajuns pâna la
coasta mediteraneana si în nordul Asiriei/Mesopotamiei, vecinul de la sud-est. Granita de nord-vest a
regatului Mitanni cu regatul hititilor a fost în mod constant supusa la agresiune, cu exceptia cazului în
care cei doi rivali au încheiat un tratat de pace care invoca panteonul indo-iranian al Mitra, Varuna,
Indra si Nasatyas, dar care, totodata, a marcat declinul regatului Mitanni si o scadere în dimensiune a
acestuia. Mitanni si hititii au fost strâns legati. Acestia din urma au folosit limba huriana în inscriptii
lor. De asemenea, au împartit dezvoltarea carului a carui roti foloseau spite. Terenurile hurienilor sunt
astazi o parte din Kurdistan.

Capitala regatului Mitanni a fost Wassukanni/Washukanni. Locatia sa a fost determinata de catre

arheologi a fi pe cursul superior al râului Habur, un afluent al Eufratului. Numele Washukanni ar
însemna “a mea avere”.

Unii cred ca orasul antic Sikan a fost construit pe situl Washukanni, iar ruinele sale se pot afla sub
movila Tell el Fakhariya aproape Gozan în Siria. Alte locatii propuse pentru Wassukanni sunt Rais el
Ain în Siria (80 km. Est de Akcakale, Turcia) si mai la nord lânga Diyarbakir (Amida antica), un oras
kurd
.

Dinastia Mitanni a domnit peste regiunea de nord Tigru-Eufrat între anii 1.475 î.Hr. si 1.275 î.Hr..
Desi regii Mitanni erau indo-iranieni, au folosit limba localnicilor care, la acel moment, nu era o limba
indo-iraniana (tara este uneori mentionata în scrierile vechi ca Tara Hurienilor). Populatia Mitanni a
fost predominant huriana, dar elitele conducatoare au fost razboinici indo-europeni, care s-au numit
Mariannu si care se închinau unor zeitati cu nume vedice, cum ar fi Indar, Uruwana si Deva. Aceasta
elita s-a unit prin casatorie cu populatia locala.

Pentru o perioada, regatul Mitanni a controlat parti din nordul Asiriei, inclusiv Ninive si Ashur. Cu
toate acestea, dupa jumatatea secolului al XIV-lea î.Hr., Mitanni a fost afectat de o criza dinastica si
intrigi de palat. Se pare ca tânarul rege Tusratta, care a fost instalat ca si conducator, dupa asasinarea
tatalui sau, nu a fost universal recunoscut si, drept consecinta, a pierdut controlul asupra terenurilor
asiriene înca de la începutul domniei sale. În acelasi timp, în nord-estul Mitanni, un rival pe nume
Artatama II pare sa fi creat un regat al lui. Fii lui Het au invadat Mitanni, un atac pe care Tusratta a
reusit sa îl respinga.
 Car de lupta apartinand razboinicilor regatului Mitanni

Tusratta a fost ucis de fiul sau într-o lovitura la palat. Un alt fiu al lui Tusratta, Shattiwaza a încheiat
un tratat cu hititii, prin care acestia se angajau sa îl ajute sa cucereasca tronul Mitanni. Hititii au
capturat capitala Wassukanni dupa a doua încercare si l-au instalat Shattiwaza ca rege vasal. Dupa
capturarea Wassukanni, hititii au instalat noii conducatori în orasele Mitanni în timp ce asirienii au
recâstigat controlul asupra teritoriului pierdut în favoarea Mitanni. În acelasi timp, rivalul Artatama a
devenit un rege marioneta a unei Asirii renascute, condus de regele Uballit I.

Oamenii Mitanni erau renumiti conducatori de care. Despre ei se relateaza ca au condus la dezvoltarea
carului de razboi cu roti cu spite, în locul rotilor din lemn masiv, cum erau cele folosite de sumerieni.
Numele folosit de Mitanni pentru aceste care de razboi era maryanna sau marijannina, o forma a
termenului indo-iranian marya care înseamna “tânar”. Se pare ca acest car de razboi este ceea ce a
ramas de pe urma acestei populatii care a disparut din istorie, ulterior.
ELAM
Elamiţii au trăit pe platoul iranian din mileniul III şi până în I mileniu înainte de Christos. Ei
reprezentau un paradox în redescoperirea Orientului Apropiat vechi: inscripţiile trilingve ale regilor
achemenidieni descifrate la mijlocul sec. XIX comportau într-adevăr o versiune în elamită, alături de
cele în babiloniană şi în persana veche. Totuşi, după un secol şi jumătate de la această descifrare,
constatăm că elamiţii rămân o enigmă. Istoria lor ne este cunoscută graţie civilizaţiilor vecine, mai
ales cele care s-au suscedat în Mesopotamia. Dar nu cunoaştem cronologia şi există mari incertitudini
în ceea ce priveşte studiul geografiei istorice a Elamului.

Indicii slabe

Această situaţie este consecinţa mai multor factori. Mai întâi, înţelegerea noastră a limbii elamite este
foarte limitată, sub toate aspectele. Traducerea şi interpretarea a numeroase texte rămân deci foarte
incerte. Iar săpăturile efectuate la Tall – y – Malyan de decenii nu au fost de mare amploare niciodată.
Susa rămâne cel mai cunoscut oraş. Dar Susa nu este Elam: Susian – actualul Khuzistan – este o
prelungire a câmpiei Mesopotamiei de sud, mai degrabă influenţată de aceasta, alteori alipită
civilizaţiei platoului iranian. Elamul, în sens restrâns, al cărui nume a fost notat NIM “înaltă” (ţară) de
sumerieni.

O scriitură şi o civilizaţie zisă “proto – elamită”

Scriitura zisă proto – elamită este contemporană cu începuturile scrierii cumiforme în sudul Irakului.
Se poate deci data la a doua jumătate a mileniului IV înainte de Christos, însă ea constituie o invenţie
independentă. Termenul de “protoelamit” ar putea părea înşelător, în măsura în care sistemul
pictografic utilizat nu permite de a fi sigur că utilizatorii acestei scriituri au vorbit elamita (ceea ce
pare tot mai sigur). Este vorba înainte de toate de documente de contabilitate, mărturii ale unei
civilizaţii foarte elaborate. Siturile arheologice de la Tepe Sialk sau Tepe Yahya au revelat această
bogăţie. Scriitura proto-elamită s-a răspândit progresiv pe tot platoul iranian şi a fost folosită până
către anul 2200 înainte de Christos, dată de la care nu a mai supravieţuit decât Susa.

Elamul în mileniul trei

Un anume număr de suverani “pre-sargonici” din Mesopotamia au efectuat nenumărate incursiuni pe

platoul iranian. Despre acestea vorbesc textele legendare. Gilgamesh, Enmerkar sau Lugalbanda, nu
au ezitat de a se înfrunta cu redutabilii lor vecini orientali. Bogăţia Elamului în lemn de construcţie,
minerale şi pietre preţioase explică o asemenea atracţie.

Printre toate victoriile cu care se fălea regele Sargon din Akkad (2334 – 2279 înainte de Christos)
figurează şi cea pe care a repurtat-o contra Elamului, unde puterea se afla în mâinile unei dinastii
originare din Awan. Mai mute rebeliuni au fost nimicite de fiii şi de succesorii lui Sargon. Manishtusu
a cucerit chiar îndepărtatul Anshan. Dar dinastia din Awan nu a fost suprimată. Cea mai veche mărturie
este un tratat realizat către anul 2250 î.e.n. de un rege din Awan cu omologul său Naram – Sîn din
Akkad. Tăbliţa, găsită la Susa, se află din nefericire într-o stare foartă proastă şi a putut fi înţeleasă
numai o frază: “Duşmanul lui Naram – Sîn este duşmanul meu, prietenul lui Naram – Sân este prietenul
meu.”

Sfârşitul imperiului din Akkad a permis Elamului de a relua puterea sub domnia lui Puzuur –
Inshushinak (către 2150 înainte de Christos), care şi-a împins cuceririle până în regiunea Akkadului.
Acest rege ne-a lăsat o serie de inscripţii în akkadiană şi în elamită, pe câteva reliefuri sau stele. El
purta titlul de “prinţ, ensi, de Susa şi şef militar, shagin, de Elam.” Arta acestei epoci este foarte
marcată de influenţa mesopotamiană.
Expansiunea care a marcat Maesopotamia în epoca neo-sumeriană s-a făcut în parte datorită Elamului.
Astfel, prinţul Gudea din Lagash a repurtat o victorie asupra armatei din Anshan. Regele din Ur, Shulgi
(2094 – 2047 î. e. n.) a anexat Susian şi a construit la Susa un templu pentru zeul local Inshushinak,
pe care l-a dotat cu bogăţii. Susa a devenit capitala unei provincii alipită direct “primului ministru”,
Sukkad – mah, regilor din Ur. Relaţiile între Ur şi Anshan, unde puterea se afla în mâinile “dinastiei
Shimashki”, au fost în general rele; regele Shu – Sîn a încercat să le amelioreze dăruindu-şi una dintre
fiice drept soţie regelui din Anshan, însă în van.

Elamiţii şi amorriţii între 2000 – 1600 î. e. n.

Adesea, se atribuie căderea celei de-a treia dinastii din Ur invaziilor amorriţilor. Ce-i drept, acestea
au jucat un rol important. Dar nu trebuie uitat că elamiţii, conduşi de regele Kindattu, au pus mâna pe
Ur în 2004 î.e.n., băgându-l în puşcărie pe regele Ibbi – Sîn. Au fost stăpânii oraşului câţiva ani, apoi
regele Isin Ishbi – Erra a reuşit să-i alunge.

Raporturile între elamiţi şi diferite regate amorrite care şi-au împărţit Orientul – Apropiat între anii
2000 – 1600 î.e.n. au fost complexe şi nu ştim decât câteva aspecte. Unii suverani amorriţi au dorit să
întreţină relaţii pacifiste cu puternicii stăpâni ai platoului iranian: regulat, suveranii dădeau pe una
dintre fiicele lor drept soţie regilor elamiţi. Una dintre puterile mesopotamiene care a vrut să
dezmembreze cu orice preţ oraşul Ur a fost Eshnunna. Acest oraş, situat în apropiere de Bagdad,
controla una dintre căile de acces către platoul iranian, care trecea prin valea Diyala. Între noua dinastie
locală şi cea din Anshan s-au realizat legături strânse. O fiică a lui Bilalama, Me – Kubi, a fost dată ca
soţie lui Tan – Ruhuratir, ensi din Susa care a devenit rege al dinastiei Shimashki.

Puţin mai târziu, regele Isin Iddin – Dagan (1974 – 1954 î.e.n.) a dat deasemenea pe una dintre fiicele
sale în căsătorie regelui din Anshan. În sec. XX înainte de Christos, a fost fondată o nouă dinastie
elamită de către Eparti (sau Ebarat), care a luat titlul de “rege din Anshan şi din Susa.” Modul de
transmitere a puterii în interiorul acestei dinastii zisă a Epartidilor a divizat specialiştii, vorbindu-se
de un eventual incest în sânul familiei regale. Dualitatea puterii se concretiza asupra succesorilor din
Eparti printr-o separare între regele din Anshan (numit de asemenea Sukkal – mah) şi suveranul din
Susa.

În sec. XVIII î.e.n., elamiţii au intervenit din ce în ce mai mult în istoria vecinilor lor mesopotamieni.
Câteodată, era vorba de arbitraj, ca aproximativ în anul 1770 î.e.n., când Sukkal – mah a încercat să-i
concilieze pe Hammurabi din Babilon şi Zimbrî – Lîm din Mari, care se aflau în dezacord privind
delimitarea frontierei comune pe Eufrat. Dar este vorba de asemenea de dorinţa de putere. După mai
multe intervenţii ale predecesorilor săi în direcţia Diyala în a doua jumătate a sec. XIX î.e.n., Sukkal
– mah Siwe – palar – huppak a reuşit să cucerească Eshunna în 1766 î.e.n. I-au fost trimise numeroase
daruri regelui din Mari, cât şi fratelui său, Kuduzulush, regele din Susa.

Elamiţii s-au lansat apoi într-o dublă invazie, către nord-vest în direcţia Shubat – Enlil, şi către nord-
vest în direcţia faimosului Babilon. În faţa acestei situaţii de criză, majoritatea monarhilor amorriţi au
renunţat la certurile dintre ei s-au unit. {eful coaliţiei anti – elamite a fost Hammurabi din Babilon.
Arhivele palatului din Mari au livrat numeroase detalii despre acest război.

În fine, elamiţii au trebuit să bată în retragere. Dar Elamul nu a dispărut de pe scena internaţională
timp de câteva secole. Se presupune că elamiţii au jucat un rol important, chiar crucial în
dezmembrarea Imperiului babilonian sub fiii lui Hammurabi.
Poarta tuturor națiunilor, autor Hansueli Krapf, sursă Wikipedia.
Săpăturile efectuate în Susa au dezvăluit arhive familiale, care arată influenţa foarte mare pe care a
exercitat-o cultura sumero – akkadiană în acest oraş, poate pentru că aici trăiau familii care au părăsit
oraşele Umma şi Lagash la sfârşitul celei de-a treia dinastii din Ur. În sens invers, abia dacă se pot cita
câteva incantaţii în limba elamită găsite în Babilon.

Perioada medio – elamită

Se întinde de la mijlocul sec. XV la sfârşitul sec. XII î.e.n., pe parcursul căreia s-au succedat trei linii
de suverani. Perioada Igihalkidesilor este marcată de o dorinţă profundă de elamitizare: monarhii reiau
titlu de “rege al Anshanului şi al Susei”, inscripţiile lor comerative sunt în foarte mare majoritate
realizate în limba elamită. În timp ce arhivele de la Haft Tepe, în apropiere de Susa, sunt încă realizate
în akkariană, textele administrative în elamită datează din 1300 – 1000 î.e.n. aproximativ (au fost
găsite la Anshan). Această mişcare de elamitizare are o cauză majoră: mai mulţi regi medio – elamiţi
s-au căsătorit cu prinţese babiloniene.

Printre marile realizări ale acestei epoci, se numără construcţia oraşului Dur – Untash Napirisha –
Choga Zanbil (la 40 km sud-est de Susa), ale cărui ruine au fost dezgropate de o misiune franceză între
1935 şi 1962. Este vorba de un “oraş nou”, fondat de regele Untash – Napirisha (1345 – 1305 î.e.n.).
Monumentul cel mai important din acest ansamblu arhitectural este zigguratul, ale cărui structuri au
putut fi studiate în detaliu.

În 1158 î.e.n., un raid al regelui Shutruk – nahunte a pus capăt dinastiei cassite care domnea în Babilon.
Atunci în Susa au fost aduse numeroase monumente, unde au fost găsite în timpul săpăturilor de la
începutul sec. XX. Este vorba de mai multe opere din epoca Akkad-ului, cum ar fi Stela lui Naram –
Sîn, Codul lui Hummurabi, numeroase Kudurru…
Babilonia a trecut apoi pentru mai mult de un secol sub controlul celei de-a doua dinastii, Isin (1158 -
1027 î.e.n.). Cel mai strălucitor dintre suveranii săi au fost Nabucodonosor I (1126 -1105 î.e.n.). Un
Kudurru ne descrie victoria decisivă pe care regele babilonian a repurtat-o împotriva Elamului şi care
a permis reîntoarcerea în Babilon a statuii zeului Marduk, care fusese jefuită de elamiţi.

Anshan a fost abandonat în sec. X î.e.n. Istoria politică a secolelor următoare ne scapă total! Înainte
de Huban – nikash I (743 -717 î.e. n.) nu este atestat nici un rege elamit. Totul pluteşte în mister…

Elamiţii şi assirienii în primul mileniu

Din punct de vedere cultural, perioada cuprinsă între 717 -640 î.e.n. este marcată de o mai mare
varietate în folosire scrierii şi vorbirii elamitei. Au fost descoperite multe texte economice, câteva
contracte şi chiar două texte literare, numeroase înscripţii.

Istoria politică a Elamului în primul mileniu, în cursul perioadei zisă neo – elamită, a fost mai întâi
marcată de relaţii cu vecinii occidentali şi înainte de toate cu Imperiul neo – assirian.

Detaliul acestor relaţii este foarte complex. Elamiţii îi susţineau pe caldeenii din sudul Babilonului
contra assirienilor (dar aceştia i-au învins). Relaţiile ostile între elamiţi şi assirieni s-au liniştit după
bătălia de la Halul (691 î.e.n.) şi distrugerea Babilonului de către Sennacherib în 689 î.e.n. Peripeţiile
acestui război feroce au fost imortalizate într-un bazorelief celebru al palatului din Ninive:
Assurbanipal şi soţia sa stau într-o grădină, în timp ce de craca unui copac atârnă capul regelui elamit
Te’ umhuan’ decapitat în urma luptei care s-a dat pe malurile râului Ulai. A fost un război cumplit, de
durată, culminând cu cucerirea Susei în 646 î.e.n. de către Assurbanipal.
Supravieţuirea elamiţilor sub neo – babilonieni şi achemenidieni

Statul elamit a supravieţuit în acest timp la toate probele. În timpul Imperiului neo – babilonian care
a urmat celui neo – assirian, au fost restabilite relaţiile cu elamiţii: atunci când Nabopolassar s-a urcat
pe tron, în 625 î.e.n., le-a redat statuile divinităţilor lor pe care assirienii le duseseră în Uruk. Dar statul
elamit tardiv a coexistat cu succes şi cu puternicii medii aflaţi în nordul Iranului şi cu regatul pers.
Cucerirea întreg teritoriului iranian de către regele persan Cyrus a pus capăt istoriei elamiţilor propriu-
zis către anul 540 î.e.n. Dar cultura elamită nu a dispărut!

Elamita a fost folosită de suveranii achemenidieni în inscripţiile lor rupestre, ca cea a lui Darius I de
la Bisutun. La Persepolis au fost descoperite două laturi de mai multe mii de texte contabile în limba
elamită. Ele dovedesc prezenţa scribilor elamiţi în aparatul administrativ al regilor achemenidieni.
Yamna
Descoperire care ar putea rescrie manualele de istorie! Arheologii moldoveni au găsit osemintele
oamenilor, care populau teritoriul țării noastre, cu circa patru mii de ani în urmă. Este vorba despre un
popor nomad, denumit "Iamnaia". Câteva mormintele au fost dezgropate în raionul Taraclia.

Un topor care are cel puțin patru mii de ani a fost găsit chiar în prezența echipei de filmare. El, alături
de vesela din ceramică au fost ascunse în mormintele oamenilor, care făceau parte din cultura Iamnaia.

"Ţinând cont că aceşti oameni nu erau bogaţi, ei i-au pus în mormânt ceea ce după părerea lor îi era
cel mai drag", a spus arheologul, Sergiu Abulinicov.

"Un mormânt sarmatic de o vechime de 1800 de ani din antichitate şi cinci morminte aparţinând
comunităţilor migratoare din epoca bronzului timpuriu", a comunicat arheologul, Ion Ceban.

Poporul nomad Iamnaia, se ocupa cu păstoritul şi migra din Carpaţii Occidentali până la munţii Ural.
Ei au avut tradiţii deosebite, iar cel mai sacru obicei era cel de înmormântare a decedaţilor.

"Ei avea Zeul Soarelui şi Zeiţa Pământ. Aşa cum se afla omul în burta mamei, în aşa poziţie şi trebuia
să se întoarcă în pâmânt", a povestit arheologul, Sergiu Abulinicov.

Să admire descoperirea au venit şi elevii dintr-o şcoală din apropiere.

Ca o cultură aparte, Iamnaia a existat doar în jur de 500 de ani. Mai târziu acest popor şi-a schimbat
radical modul de viaţă.

Arheologii spun că vor continua cercetările pe teritoriul Moldovei, intuind că ar putea descoperi lucruri
ce vor completa, cel puțin, istoria teritoriului, pe care a fost întemeiată Moldova.
Cultura Maikop
Cea mai mare parte a statuetelor culturii Maikop[1]sunt concentrate în spațiul dintre râurile Belaya și
Fars. Statuetele se încadrează în perioada timpurie a culturii.

Movilă (kurganul)[2]de la Maikop a fost descoperită de către arheologul rus Nikolai Ivanovici
Veselovsky în 1897, la periferia orașului Maikop (partea de est). Kurganul are o înălțime de aprox. 11
m. În interiorul kurganului se află o groapă adâncă de 14 m, ce reprezintă un mormânt de șef de trib,
care avea o vârstă înaintată. Acest spațiu destinat mormântului este înconjurat de cromlehuri din calcar,
în formă de inele. Groapa din interiorul kurganului avea la început formă dreptunghiulară, cu colțuri
rotunde. La descoperire s-a putut constata că plafonul era sprijinit de niște stâlpi amplasați în fiecare
colț. Materialul principal de lucru era lemnul. Podeaua era acoperită cu pietre de râu. Mormântul era
împărțit în trei camere, de dimensiuni diferite, delimitate de niște paravane construite din lemn. Astfel,
mormântul era secționat în funcție de punctele cardinale, defunctul fiind așezat în partea sudică. În
celelalte două camere erau îngropate persoane de sex feminin. Defuncții erau așezați în poziție chircită,
pe partea dreaptă, cu picioarele și mâinile îndoite, ridicate spre față. Pe scheletul fiecărui defunct s-au
găsit urme de miniu de plumb, de culoare roșiatică, ce se afla și pe podea.

INVENTARUL MORMÂNTULUI

Kurganul de la Maikop deține un număr deosebit de obiecte, în special din aur, ce se află momentan
la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Colecția poartă numele de „Zoloto Kubani”.

Defunctul principal era acoperit cu niște inele și cu mai multe plăci de aur de factură zoomorfă, dintre
care 68 de plăci reprezintă lei și 19 plăci miniaturale reprezintă tauri. Inelele sunt în număr de 40.
Aceste decorațiuni din aur erau atașate pe o mantie cu care era acoperit defunctul principal. La gâtul
defunctului s-au găsit și mărgele din diferite forme și materiale (aur, argint sau turcoaz). La brâu erau
așezate 5 coliere mari de aur iar lângă craniu, cercei tot din aur. Sub cap s-au descoperit două diademe
înguste sub forma unor panglici subțiri, cu niște găuri mici. Diademele au fost purtate ca obiecte de
înfrumusețare de către defunct. În fața defunctului erau așezate în paralel 8 tije din argint cu lungimea
de 117 cm. Două dintre aceste tije erau complet din argint, patru aveau vârfurile de aur, cu reprezentări
zoomorfe (tauri) iar alte două aveau într-un capăt vârfurile tot de aur. La celălalt capăt se găseau
figurine de argint sub formă de tauri. Părțile superioare ale tijelor aveau niște motive în formă
elicoidală.

Mai mulți cercetători, printre care și V. Farmakovski, credeau că aceste tije ce „străpung” figurinele
zoomorfe formau scheletul baldachinului, ce purta defunctul până la mormânt. La locul înmormântării,
baldachinul era demontat și părțile componente erau așezate lângă defunct. Y. Piotrovskii credea însă
că interpretarea tijelor ca parte a baldachinului este exclusă și că aceste tije nu reprezintă decât niște
stindarde, având un rol sacerdotal.

Pe gâtul unui vas se poate observa un peisaj montan, format din trei lanțuri muntoase. Între acești
munți apar doi copaci și un urs. Tot din acei munți „izvorăsc” două râuri, redate prin linii întrerupte,
care se varsă într-un lac. Gurile râurilor sunt desenate în părți diferite ale vasului, sub torți. Pe toate
trunchiurile vaselor apar reprezentări zoomorfe, așezate în două rânduri. Putem distinge un cal, un leu
și doi tauri, aşezaţi simetric în partea superioară a vasului, iar în partea inferioară sunt reprezentați
țapul de munte caucazian, porcul mistreț, berbecul sălbatic și o leoaică. La gurile râurilor apare o
pasăre sălbatică, iar o altă pasăre se poate observa poziționată sub figură ce reprezintă un leu. Pe alt
vas de argint avem o ornamentație mai complexă, bazată pe o friză unde se găsesc 4 animale. Două
capre, un taur și două pantere mărșăluiesc triumfal, într-un stil decorativ impetuos, fiind însoțite de
trei păsări. Trunchiul acestui vas diferă de celelalte iar pe partea exterioară ce reprezintă fundul
vasului, întâlnim o rozetă de dimensiuni considerabile.

Trebuie menționat că la descoperirea kurganului de la Maikop, de-a lungul peretelui vestic al incintei
sacre, au fost semnalate 8 vase din materiale precum argilă sau lut, de culoare galbenă, roșiatică sau
neagră. Aceste vase aveau o formă rotundă și se pare că erau folosite ca obiecte de cult în ritualul ce
imortaliza defunctul. Lângă genunchii defunctului s-au putut semnala câteva vârfuri de săgeți în formă
de romb, confecționate din silex, precum și alte mici unelte confecționate din același material, care se
pare că era de proveniență locală.

În partea de sud-est a camerei, s-au găsit alte unelte de lucru (sapă, teslă) dar și arme (topor), dintre
care 10 erau din cupru. Alături de aceste obiecte s-au mai găsit alte două dalte, două topoare plane,
două pumnale, dintre care unul mai mic, având niște forme primitive, unul mai mare cu capetele
rotunjite, precum și un obiect asemănător labrysului minoan.

De-a lungul peretelui estic s-au găsit 5 vase din cupru, de forme și mărimi diferite:două cazane, un
obiect ce semăna cu o cană, un alt obiect ce seamănă cu o găleată și un ultim obiect sub forma unui
borcan, de dimensiuni modeste. Se pare că majoritatea obiectelor ce fac parte din inventarul kurganului
de la Maikop sunt de proveniență asiatică (Mesopotamia sau Asia Mică).

Materialul din care sunt confecționate acele mărgele este de proveniență asiatică și nu poate fi găsit
într-o zonă prea apropiată de Caucaz. Turcoazul spre exemplu se găsește doar în Iran. Uneltele sau
armele din cupru și bronz sunt turnate local, având ca material de lucru minereuri locale. În a doua
jumătate a mileniului al III-lea, în Caucazul de Nord s-a dezvoltat metalurgia bronzului, folositor
pentru confecționarea de arme și unelte de lucru. Pentru confecționarea obiectelor prețioase, avem
aurul, tot ca material local.[3]

CONCLUZII

Cultura Maikop nu este reprezentată doar prin obiecte de podoabă sau arme. Ea are și un rol casnic,
fapt ușor de constatat datorită uneltelor folosite pentru agricultură. Ocupația de bază a locuitorilor
culturii Maikop era creșterea animalelor, în special a porcilor, iar mai târziu, după Bronzul Mijlociu,
vitele ocupă un loc important.[4]În perioada Bronzului Târziu, ovinele și caprinele vor reprezenta o
sursă de hrană pentru locuitorii de la Maikop.

Trebuie de menționat că în aria de răspândire a culturii de la Maikop au fost găsite și câteva oase de
cal. Pe lângă creșterea animalelor, oamenii se mai ocupau și cu agricultură, dar principala sursă de
hrană și comerț era reprezentată de creşterea animalelor. Ca o diversificare a statului social, vasele ce
reprezintă desene zoomorfe, în special vite (tauri), ne demonstrează că cei ce posedau aceste animale
și se ocupau cu creșterea lor, erau considerați bogați.
BIBLIOGRAFIE

Mallory J. P., Maykop Culture, Encyclopedia of Indo-European Culture, Fitzroy Dearborn, 1997.

Мунчаев Р.М., Майкопская культура, Ранняя и средняя бронза в Кавказа, Москва, 1994.

[1]Cultura Maikop se întindea pe o suprafață cuprinsă între Peninsula Taman la Nord-Vest și Cecenia
și Ingușetia la Sud-Est.

[2]Kurganestetermenuldinlimbarusă;înseamnă„gorgan, movilă de pământ” și simbolizează, în

contextual teoriilor gimbutasiene, tradiția funerară idndo‐europenilor.

[3]Ca exemplu avem inelele de aur ce fac parte din inventarul mormântului.

[4]Se cunoaște faptul că în societățile arhaice, în special cele indo-europene, vitele erau echivalentul
bogăției.
TROIA
Începând cu Renaşterea, operele antichităţii au început îi fascineze din nou pe cărturarii europeni.
Dintre acestea, impresionantele epopei Iliada şi Odiseea, de 16.000, respectiv 12.000 versuri, atribuite
de tradiţie unui aed (bard) orb grec, numit Homer, au reprezentat în mod clar obiectul unei atenţii
extraordinare din partea savanţilor, dar şi a publicului larg. Nu doar că ele erau cele mai timpurii opere
literare produse de civilizaţia greacă, stând la baza educaţiei tinerilor eleni şi romani pentru aproape
un mileniu, dar valoarea lor artistică incontestabilă le recomanda drept unele dintre cele mai
importante scrieri din întreaga istorie a omenirii.

Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, pentru multă vreme subiectul Iliadei a fost considerat
doar o plăsmuire a imaginaţiei misteriosului poet grec. Pur şi simplu, în afara epopeii, nu exista nicio
altă dovadă cu privire la o veche cetate Troia, undeva în Asia, pe care nişte căpetenii din Grecia,
precum Agamemnon sau Ahile, să o atace în fruntea oştirilor lor şi să o distrugă.

Doar imaginaţia şi perseverenţa omului de afaceri german Heinrich Schliemann au făcut ca, în cele
din urmă, locurile şi luptătorii amintiţi de Homer să capete şi o consistenţă reală. Acesta, fiind un mare
admirator al epopeilor homerice – într-atât de mare încât şi-a numit cei doi copii Agamemnon şi
Andromaha, botezându-i atât creştineşte, cât şi după un ritual propriu, care includea aşezarea lor pe un
exemplar al Iliadei şi recitarea a o sută de versuri din epopee – a decis să dovedească veridicitatea
întâmplărilor prezentate în Iliada.

În consecinţă, între 1871 şi 1874, Schliemann a efectuat pentru prima dată săpături la Hissarlik, pe o
colină aflată la doar câţiva kilometri de strâmtoarea Dardanele, anticul Hellespont, ce separă Marea
Mediterană de Marea Marmara. Aici, arheologul german a descoperit nu mai puţin de nouă aşezări ale
căror ruine se suprapuseseră în timp. În cele din urmă, aşezarea care compunea straturile VI şi VII a
fost identificată drept Troia epopeilor homerice.

Cercetările ulterioare au adăugat noi cunoştinţe, dar şi noi probleme. Astfel, descoperirea în palatele
din Grecia, precum cel de la Mykenai, a mii de tăbliţe de lut ars scrise în aşa-numitul Linear B şi
descifrarea acestora au arătat că, într-adevăr, populaţia care se presupune că a atacat Troia vorbea o
limbă greacă arhaică. Încetul cu încetul s-a conturat imaginea unei înfloritoare civilizaţii greceşti care,
între 1550 şi 1050 î.e.n. (aşa-numita epocă târzie a bronzului), rivaliza ca dezvoltare cu marile centre
culturale din Orientul Apropiat, fiind denumită de cercetători „civilizaţia miceniană”, după numele
principalei aşezări.

Aşezarea nu era însă una obişnuită. Artefacte provenite din diverse colţuri ale lumii cunoscute de
atunci dovedeau faptul că oraşul era un important centru comercial, un hub care concentra fluxurile
terestre şi maritime care legau Mediterana de Marea Neagră şi Caucaz, precum şi Anatolia de Balcani.
Troia văzută din perspectivă arheologică începe să semene tot mai mult cu Troia din epopeile
homerice...

În al doilea rând, descifrarea scrierii şi limbii hittite, începând cu 1915, a adăugat numeroase informaţii
noi despre Anatolia în epoca târzie a bronzului. Astfel, centrul acesteia era ocupat de nucleul
imperiului hittit, cu capitala la Hattusa. Începând cu aproximativ 1600 î.e.n, hittiţii, populaţie indo-
europeană, încep să devină o prezenţă tot mai importantă în Orientul Apropiat, impunându-şi
dominaţia nu doar în centrul Anatoliei, ci şi în Siria, reuşind chiar să prade la un moment dat
venerabilul Babilon, în Mesopotamia.

Expansiunea lor nu s-a limitat însă către răsărit. Incursiunile hittite au vizat şi faţada egeeană a
Anatoliei, ocupată de regate mai mărunte, precum Arzawa, cu capitala la Abaza (ulterior Ephesos),
Mira, Seha sau Haballa, locuite de populaţii înrudite, cunoscute generic sub numele de luwieni. Aceste
regiuni relativ îndepărtate de centrul preocupărilor hittite au trecut de-a lungul timpului prin mai multe
raporturi cu imperiul hittit, de la conflict deschis la o vasalitate destul de formală faţă de marii
conducători de la Hattusa. Dat fiind caracterul marginal al acestor regiuni faţă de centrul politic al
sistemului internaţional din epocă, reprezentat de Siria şi Levant, localizarea exactă a acestor state a
fost pentru multă vreme o enigmă.
Demersurile diplomatice şi militare ale Marilor Regi hittiţi în vestul Anatoliei s-au soldat printre altele
cu numeroase documente de arhivă în care figurează regatele mai sus amintite. Printre acestea se
numără şi o destul de enigmatică entitate politică denumită Wilusa. Informaţiile din documentele
hittite o asociază de obicei geografic cu regatele Mira, Seha şi cu insula Lazpa (Lesbos). Probabil cel
mai important document referitor la Wilusa este tratatul prin care Marele Rege Muwatalli al II-lea
(cca. 1290-1272 î.e.n.) stabilea termenii relaţiei politice cu vasalul său, Alaksandu din Wilusa, pe care
de altfel îl şi protejase în vremuri de mare primejdie şi îl adusese la tron. Tratatul confirmă prin
informaţiile pe care le oferă relaţiile schimbătoare derulate de-a lungul istoriei între hittiţi şi Wilusa,
caracterizate însă cel mai frecvent prin poziţia autonomă, dar subordonată totuşi a celei din urmă către
cei dintâi. Ca şi în cazul celorlalte state vest-anatoliene, marea problemă pentru istorici era reprezentată
însă de localizarea Wilusei. După lungi şi ingenioase cercetări ale unor hittitologi recunoscuţi precum
David Hawkins sau Frank Starke, geografia politică a vestului Anatoliei a fost totuşi reconstituită,
Arzawa, Mira, Seha sau Haballa fiind aşezate pe hartă cu un grad tot mai ridicat de certitudine.
Wilusei, precum şi unei regiuni asociate, dar mai rar întâlnite, Truwisa, nu le rămâneau ca loc decât
malul Hellespontului, în apropierea Lesbosului, respectiv regiunea care în perioada clasică se numea
Troada. Şansele ca cetatea Wilusa să fie chiar legendara Troie au devenit foarte mari, mai ales după
ce menţiunea unui râu subteran în tratatul dintre Muwatalli II şi Alaksandu (asemănare izbitoare cu
Alexandros, celălalt nume al eroului homeric Paris!) a găsit o fidelă corespondenţă la Hissarlik într-
un canal de alimentare cu apă, ale cărui ramificaţii aveau până la 100 metri lungime.

Argumentelor arheologice şi istorice li se adaugă şi cele lingvistice. Deşi în epopee Homer foloseşte
cel mai des toponimul Ilios pentru Troia, aceasta este o particularitate a dialectului ionian pe care îl
utiliza aedul în jurul anului 800 î.e.n. Nu cu mult înainte, numele cetăţii ar fi trebuit să se pronunţe
Wilios, lingviştii demonstrând că într-o fază anterioară limba greacă folosea adeseori sunetul w în faţa
vocalei i (ca exemplu, deşi rădăcina clasică a verbului „a vedea” din greacă este –id, anterior ea trebuie
să fi fost –wid, fapt demonstrat şi prin analogie cu latina, limbă înrudită, unde rădăcina are forma-vid).
Astfel, există o mare probabilitate ca Wilusa din hittită şi Wilios-ul din greacă să se refere la acelaşi
nume al cetăţii, deocamdată necunoscut, dar probabil provenind dintr-o variantă locală a familiei de
limbi luwiene. Un raţionament similar poate fi aplicat şi toponimului Troia/Truwisa.

Avem astfel suficiente argumente să afirmăm că Troia era într-adevăr o aşezare înfloritoare, demnă de
amintirea pe care i-o păstrează epopeea homerică, situată pe colina de la Hissarlik. Mai mult,
arheologia şi arhivele hittite completează imaginea oferită de Homer:important hub comercial, Troia
era centrul unui mic regat, anatolian prin cultură, foarte bine conectat la scena politică din Asia Mică
de la sfârşitul epocii bronzului.

A existat însă şi războiul troian?

Aceleaşi arhive hittite păstrează însă şi amintirea unui alt regat, denumit Ahhijawa. Atât pe baze
lingvistice, cât şi prin argumente de geografie istorică, cercetătorii au identificat acest regat cu spaţiul
locuit de ahei, deci de micenieni. Surprinzător este că imaginea din textele hittite diferă de cea din
Iliada. În locul numeroaselor căpetenii care recunosc de o manieră destul de lejeră autoritatea lui
Agamemnon, o celebră scrisoare a Marelui Rege hittit Hattusili III (cca. 1265-1240 î.e.n.) către un
rege al Ahhijawa îi recunoaşte acestuia apelativul de „frate”, care nu era folosit decât în corespondenţa
cu dinaştii marilor puteri ale vremii:Egiptul, Assyria şi Babilonul. Mai multe alte dovezi vin în
sprijinul ipotezei că măcar în unele perioade ale existenţei sale, lumea miceniană era unificată într-un
singur regat puternic, cu centrul la Mykenai sau la Theba.

Aceleaşi arhive hittite aduc mărturii pentru expansiunea continuă spre est al statului Ahhiwaja,
mergând până la comerţ intensiv cu Assyria, prin traversarea Siriei. Principala zonă unde interesele
Ahhiwaja intrau în concurenţă cu cele hittite a fost însă coasta vestică a Asiei Mici, acolo unde
micenienii par să fi controlat mai multe insule şi importantul cap de pod Millawanda (ulterior, celebra
cetate clasică Milet). Din aceste posesiuni, micenienii lansau frecvent raiduri pe continent, inclusiv
sprijinind rebeliunile dinaştilor locali din regatele luwiene de graniţă. De pildă, scrisoarea lui Hattusili
III conţine plângerile acestuia către regele Ahhijawa pentru refugiul pe care i-l acordă unui prinţ
dezmoştenit din Arzawa, Pijamaradu, care ataca vasalii hittiţilor de pe coastă, inclusiv Wilusa.

Prea multe detalii despre confruntările dintre cele două mari puteri nu cunoaştem însă. Posibilitatea
unei campanii a micenienilor împotriva Wilusei pare totuşi ridicată, dată fiind importanţa strategică a
cetăţii în zona strâmtorilor. Dovezile şi orice alte amănunte lipsesc până în prezent.

Deznodământ

Sfârşitul situaţiei geopolitice descrise mai sus este şi mai neclar. În jurul anului 1175 î.e.n., imperiul
hittit intră brusc în colaps. Cam în aceeaşi perioadă, palatele miceniene sunt arse rând pe rând. Deja
în jurul anului 1050 î.e.n., cele două mari construcţii politice rivale sunt pe deplin înlocuite de
formaţiuni mai mici, mai bine cunoscute în Anatolia, foarte obscure însă în Grecia. Se pare că atacuri
ale unor populaţii barbare dinspre nord ar fi antrenat numeroase revolte şi ar fi generat timp de un
secol un val de migraţii şi de tumult care a afectat întreaga Mediterană occidentală, cunoscut în
istoriografie sub numele de invazia „popoarelor mării”.

Mai ales în Grecia, civilizaţia cunoaşte un declin accentuat:palatele dispar, scrierea este uitată,
agricultura devine una tipic de subzistenţă. O parte dintre ahei se stabilesc în masă pe coasta vestică a
Asiei Mici, unde Troia deja nu mai este locuită. Dintre aceşti colonişti se ridică şi Homer, care
compune o epopee nemuritoare, pornind de la vechile cântece de vitejie ale aheilor hotărâţi să
cucerească una dintre cetăţile anatoliene cele mai importante ale epocii târzii a bronzului, o piesă cheie
din marele puzzle geopolitic al vremii:„slăvitul Ilion”/Wilusa din textele hittite.
Războiul troian

Războiul troian , un conflict legendar între primii greci și oamenii din Troia din vestul Anatoliei ,
datat de autori greci mai târziu la 12 sau din secolul al 13 - lea ien . Război stârnit imaginația grecilor
antici mai mult decât orice alt eveniment din istoria lor și a fost sărbătorită în Iliada și Odiseea lui
Homer , precum și o serie de alte lucrări timpurii acum pierdute, și a oferit în mod frecvent materiale
pentru marile dramaturgi de epoca clasică. De asemenea, figurează în literatura romanilor (de
exemplu, Eneida lui Virgil ) și a popoarelor ulterioare până în timpurile moderne.

Ce a început războiul troian?

Potrivit vechiului poet epic grec Homer , războiul troian a fost cauzat de Paris , fiul regelui troian, și
de Elena , soția regelui grec Menelau , când au plecat împreună la Troia. Pentru a o recupera, Menelau
a cerut ajutorul fratelui său Agamemnon , care a adunat o armată greacă pentru a învinge Troia.
Un alt mit atribuie originea războiului troian unei ceartă între zeițele Atena, Afrodita și Hera despre
cine dintre ele era cea mai frumoasă. După ce Parisul a ales Afrodita, Atena și Hera au complotat
împotriva Troiei .

A fost real războiul troian?

Au existat multe dezbateri cu privire la dovezile istorice ale războiului troian. Descoperirile
arheologice din Turcia sugerează că orașul Troia a existat, dar că un conflict la scara imensă a unui
asediu de 10 ani ar putea să nu fi avut loc de fapt. Există, de asemenea, certuri cu privire la faptul dacă
ruinele din Turcia reprezintă aceeași Troie ca cea a lui Homer și a altora descrise în mitologia greacă.

Cine a câștigat războiul troian?

Grecii au câștigat războiul troian. Potrivit poetului epic roman Virgil , troienii au fost învinși după ce
grecii au lăsat în urmă un cal mare de lemn și s-au prefăcut că navighează spre casă. Fără să știe
troienii, calul de lemn a fost umplut cu războinici greci. Au răpit Troia după ce troienii au adus calul
în interiorul zidurilor orașului.

Ce s-a întâmplat cu Ahile în războiul troian?

Moartea lui Ahile , cel mai mare războinic grec din războiul troian, nu este descrisă în lucrările
homerice . În Aethiopis al lui Arctinus , se spune despre Ahile că a fost ucis de Parisul din Troia .

În relatările tradiționale, Paris , fiul regelui troian, a fugit alături de Elena , soția lui Menelau de Sparta
, al cărui frate Agamemnon a condus atunci o expediție greacă împotriva Troiei. Războiul care a urmat
a durat 10 ani, sfârșindu-se în cele din urmă când grecii s-au prefăcut că se retrag, lăsând în urma lor
un cal mare de lemn cu un grup de raiduri ascuns în interior. CandTroienii au adus calul în orașul lor,
grecii ascunși le-au deschis porțile tovarășilor lor, care apoi au răpit Troia, i-au masacrat bărbații și i-
au luat femeile. Această versiune a fost înregistrată secole mai târziu; nu se cunoaște măsura în care
reflectă evenimente istorice reale.

Petra
Petra (Orașul de Piatră) este cu siguranță primul loc la care te gândești atunci când vrei să vizitezi
Iordania. Și nu e de mirare pentru că faima lui merge mână în mână cu frumusețea și grandoarea pe
care încă le mai emană, după atâția ani de la construirea și distrugerea lui parțială.
Petra este una din cele 7 minuni ale lumii moderne, un loc unic, care te trimite înapoi în istorie, pe
vremea nabateenilor (trib de arabi nomazi), care l-au construit aproape miraculos, săpându-l în
întregime în piatră.

Poveștile legate de felul în care a fost construit sunt fascinante. Se pare că nabateenii au avut printre
ei ingineri și constructori foarte pricepuți, pentru că ulterior, atunci când orașul a fost redescoperit de
către europeni, a reușit să uimească oamenii de știință prin complexitatea sistemului de irigare și
canalizare, care să nu uităm, au fost puse la punct în mijlocul deșertului.

Deasemenea Trezoreria, una din principalele construcții ale sitului, a fost cioplită în piatră, culmea,
nu de jos în sus, ci invers, de sus în jos. Multe alte detalii și informații interesante despre Petra găsești
în documentarul Lost City of Stone, pe care îți recomand să-l urmărești înainte să ajungi acolo.
Main Trail pornește de la Centrul pentru vizitatori, iar primul loc uluitor de frumos prin care te poartă
este Canionul Siq.

Îți recomand să iei canionul la picior pentru că numai așa îl vei putea observa îndeaproape. Stâncile
au culori și forme deosebite, iar pe traseu vei putea observa și rămășițe ale unor statui și ale vechiului
sistem de irigare despre care îți povesteam la început.

După ce traversezi Canionul, care are 1,2 km, ajungi în fața Trezoreriei. Deși numită astfel, aceasta
nu a adăpostit niciodată nici un tezaur și este de fapt un mausoleu închinat regilor din vechime.

Din cauza unei legende care susținea că urna din partea de sus a fațadei ar fi ascuns o comoară,
Trezoreria a devenit ținta mai multor atacuri ale căutătorilor de comori, după ce orașul a fost distrus și
părăsit, însă nimeni n-a găsit niciodată în Petra vreo comoară.

Am putea spune că Trezoreria însăși reprezintă comoara din Petra, fiind cea mai spectaculoasă și
impresionantă fațadă a orașului antic.
Petra este situată la aproximativ 230 km spre sud de Amman. Unul dintre cele mai renumite obiecte
arheologice din Iordania, după cum a fost votat în anul 2007, Petra – este considerată cea de a VII-a
minune a lumii şi face parte din IUNESCO.

Petra, ce în greacă înseamnă “piatră”, a fost capitala Împărăţiei Nabatiean. Acest loc nu a fost cunoscut
în vest pînă în momentul cînd savantul elveţian în anul 1812 l-a descoperit. Trecînd printr-o strîmtoare,
care în unele locuri ajunge la o înălţime de mai mult de 50 metri, vizitatorii întîlnesc splendidul
monument cu o înălţime de 30 metri, cioplit într-o stîncă roză. Renumitul Cazna sau Ali Hazne în
limba arabă, acesta reprezintă cel mai dificil monument al Petrei. Petra posedă picul dezvoltării în
perioada I-lui veac î.e.n., populaţia constituia mai mult de 30 mii.

Petra în perioada contemporană

Pînă în 1980, în regiunea Petrei există un singur hotel mic. Era numit hotelul Nazal şi a fost dedicat
Agatei Cristi în anul 1933, unde a scris unul din romanele sale. Astăzi, Wadi Musa (numele oraşului
în afara sectorului arheologic) – un oraş zgomotos cu o populaţie de aproximativ 25 mii.

Hotelurile Petrei

Veţi putea găsi multe hoteluri în Wadi Musa, cu un larg diapazon, măcar că noi nu recomandăm
clienţilor noştri hoteluri cu mai puţin de 3 stele. Cele mai bune hoteluri sînt acelea care sînt situate în
apropierea porţilor locului arheologic: Moevenpick Petra 5*, Crowne Plaza 5*, Petra Palace 3*. Alte
hotele de calitate sînt cele situate pe munte, cu priveliştea spre Petra (Petra Marriott 5* şi Castelul
Nabatiean 5*) , în timp ce două sate (ale veacului al XIX – lea) au fost renovate şi transformate în
hoteluri de lux: Beit Zaman în Wadi Musa şi Taybet Zaman în Taybe, 12 km spre sud de Wadi Musa.

În jurul Petrei sînt două tabere, situate în sectorul Beidha: tabăra Kings Aretas, care reprezintă piaţa şi
tabăra Amarin, care e mult mai fundamentală şi e proprietate a unui beduin local.

Restaurantele şi viata nocturnă în Petra

Din păcate, în Petra, în afară de hotelurile de 5* nu sînt hoteluri de bună calitate şi de asemenea nu-i
nici viaţă nocturnă. Majoritatea turiştilor preferă să se odihnească lîngă piscine, după o zi petrecută în
ruine.

Petra noaptea

Petra în timpul nopţii lucrează de 3 ori pe săptămînă, cînd locul este luminat de lumînări şi se
organizează călătorii turistice. Aceasta e valabilă luni, miercuri şi joi.

Bucătăria Petrei
Aici aveţi posibilitatea de a învăţa să gătiţi mîncarea arăbească cu ajutorul bucătarilor locali şi a
femeilor din Wadi Musa, acest curs este valabil zilnic dar e necesar să fie rezervat din timp.

Petra veche reprezintă o barieră dramatică din munţi cu un colorit diferit, care merge paralel cu Wadi
“Araba”. Format de primele cataclisme, în urmă a milioanelor de ani de vînt, ploi şi cutremure au
transformat într-un peisaj al visului.
Împrăştiate printre aceste forme miraculoase ale naturii din unele lucrări omeneşti extraordinare, tăiate
de aproximativ 2000 ani în urmă de către Nabatiiţi. Nu se ştie cînd au venit în Petra, aceasta a fost
probabil în al VI-lea veac î.e.n., în calitate de comercianţi, care treceau prin aceste locuri, ducînd
produse din Arabia de sud-vest, trecînd prin sectorul Gaza şi le exportau în Europa.

Nimic nu demonstrează că Nabatiiţii se aflau în Petra înainte de anul 312 î.e.n., şi că în acel timp ar fi
acumulat o mare bogăţie pe calea comerţului. Acela era timpul cînd Alexandru cel Mare îşi apăra
imperiul şi unul dintre ele, Antigonus “cu un singur ochi”, a fost năvălit. Cînd Nabatiiţii erau în
răscoală şi-au lăsat soţiile, copiii, bătrînii şi comorile în vîrful unei stînci foarte înalte, anume în Petra
sau în apropierea ei. Nimicind multe dintre ele, grecii au fugit cu o mare cantitate de argint, numai că
în timpul somnului au fost omorîţi de către Nabatiiţi.

Pentru a-şi apăra teritoriul, sau să-l mărească, Nabatiiţii au dus multe lupte cu Împărăţia Iudeilor şi cu
Siria. Aretas al II – lea (din 100-96 î.e.n.), fiul sau Obodas I – îi (96-86 î. e.n.) şi nepotul Aretas al III
– lea (86-62 î.e.n.) toţi îşi măreau teritoriile, în mare măsură în Siria. Dar cînd Pompei a acaparat Siria
în anul 64 î.e.n., Nabatiiţii au avut conflicte cu provincia Romană în Siria la nord şi cu clienţii lor în
Iudeia în vest. Nabatiiţii au avut independenţă de la Roma, binecuvîntată de către împăraţi pentru
totdeauna.

Cel mai renumit a fost Aretas al IV – lea, prin iniţiativa căruia Petra a devenit cel mai frumos
monument. Ultimii doi împăraţi Nabatieni, Malicias al II – lea (40-70 e.n.) şi Rabbali al II – lea ( 70-
106 e.n.) şi-au petrecut mai mult timp în Bostra (Siria de azi), care devenise un capital alternativ. Cînd
Rabbali a murit în anul 106, catolicul, a luat Împărăţia din numele Imperatorului Tradjana şi a
întemeiat partea principală al noii Regiuni Arabe romane.
POMPEIi
Numele Pompei a apărut după unificarea a cinci orașe independente (pompe - cinci). Aceasta este o
versiune mai credibilă. Există o legendă conform căreia Hercule l-a învins pe uriașul Gerion într-o
luptă acerbă și după aceea a umblat solemn în jurul orașului, sărbătorind victoria. Din limba greacă
străveche, pompa este o procesiune solemnă, triumfală.
În acele zile, oamenii credeau în Dumnezeu și credeau că zeii controlează cataclismele pământești. În
ciuda faptului că 5 februarie 62 d.Hr. e. a avut loc un cutremur cutremurător, care, poate, ar putea fi
impulsul pentru erupția vulcanului, oamenii continuau să trăiască în oraș, se închinau zeilor și credeau
că nenorocirea nu li se va întâmpla. Totuși, vulcanul a izbucnit. S-a întâmplat 24 august 79 A.D. Nu
numai orașul Pompei a suferit, ci și orașele din apropiere - Herculaneum, Stabia. Erupția a fost atât de
puternică încât cenușa a ajuns chiar și în statele vecine - Egiptul și Siria. Aproximativ 20 de mii de
oameni locuiau în oraș. Unii au reușit să scape înainte de a începe dezastrul, dar mulți au murit. Nu se
cunoaște numărul exact al victimelor, dar rămășițele cadavrelor au fost găsite în afara orașului.

Orașul a rămas sub un strat de cenușă timp de mai multe secole, până când în 1592 Dominico Fontana
(un arhitect celebru al vremii) nu s-a împiedicat de zidul orașului în timp ce a așezat un canal din râul
Sarno. Nimeni nu a trădat acest zid de mare importanță și abia după aproximativ 100 de ani în ruinele
Pompei au găsit o tabletă cu inscripția „Pompeii” sculptată pe el. Nici după acest incident, nimeni nu
și-ar fi putut imagina că acesta este un oraș antic care a dispărut de pe fața pământului. Am ajuns la
concluzia că aceasta este vechea vilă a lui Pompei cel Mare.

Și în 1748, a început extragerea orașului antic. excavate Alcubierre care era sigur că acesta este orașul
Stabia. Direct în chiar Pompeii înșiși, doar trei săpături au fost făcute în locuri diferite. Alcubierre era
un barbar și toate descoperirile care, după părerea lui, erau de interes, el le-a trimis la Muzeul din
Napoli, și le-a distrus pur și simplu pe celelalte. Mulți oameni de știință au protestat, iar excavația a
încetat.
CLUJ-NAPOCA
Istoria Clujului a început în neolitic, de când datează primele urme de locuire umană, și se întinde până
în prezent.
Cluj-Napoca este al doilea oraș ca mărime din România, municipiu de reședință al județului Cluj. În
trecut a fost reședința Comitatului Cluj și una dintre capitalele istorice ale Transilvaniei.

I. Perioada preromană
Cea mai veche așezare umană din zona Clujului datează din neolitic. Aceasta a fost descoperită la
Gura Baciului, lângă Suceag, în valea unui pârâu afluent al Nadășului și în apropierea dealului
Hoia. Așezarea este datată pe la 6.000-5.500 î.e.n., fiind de altfel cea mai veche așezare umană
descoperită în Transilvania.
Locuirea în zonă a continuat cu intermitențe în epoca bronzului și a fierului, de atunci existând urme
ale traco-dacilor și celților. Pe măsura dezvoltării unei economii bazate pe creșterea vitelor mari în
Câmpia Pannoniei, a sporit importanța comerțului cu sare dinspre Câmpia Transilvaniei.
II. Epoca romană
În Antichitate, pe teritoriul de astăzi al oraşului se găsea “una dintre cele mai însemnate localități
din Dacia”. Aceasta purta numele “Napuca”şi a fost atestată documentar pentru prima dată de
geograful grec Claudiu Ptolomeu.
Colonizarea romană a acoperit întreaga suprafață a județului, fapt atestat de numeroase vestigii. După
retragerea administrației și armatei romane la sud de Dunăre (275 d.Hr.), regiunea a continuat să fie
locuită (mărturie stau descoperirile din regiunea Mănăștur) și populația rămasă a supraviețuit perioadei
de migrație a barbarilor dinspre estul și sudul Europei. La acel timp au fost puse bazele primei
organizari statale, Voievodatul lui Gelu, având ca puncte de apărare cetățile de la Dăbâca și Gilău,
amintit în cronica lui Anonymus cu ocazia luptei cu triburile maghiare de curând așezate în Panonia.
Fortificația de la Cluj-Mănăștur a fost parte a sistemului de fortificații ale populației românești sau
româno-slave din zonă.
Fortificațiile din zona Cluj-Mănăștur au fost grav avariate, suferind de pe urma unor incendieri și
atacuri (mai ales cele din 1068), probabil ale pecenegilor.

Istoria Clujului începe de fapt cu epoca romană. După cucerirea Daciei, la începutul secolului al II-lea
și transformarea acesteia în provincie, Traian a pus aici bazele unei așezări de coloniști. Este posibil
să fi existat în zonă și o tabără militară, dar până în prezent nu s-au găsit urme certe ale ei. Așezarea,
numită „Napoca” sau „Napuca”, a fost fondată pe malul drept al Someșului Mic (în centrul actual al
Clujului, lângă podul peste Someș). Noua localitate apare menționată pentru prima oară în anul 107
(sau 108), pe o bornă kilometrică, latină miliarium (miliarul de la Aiton) găsită în localitatea Aiton în
1758, pe drumul roman care venea dinspre Turda (latină Potaissa).

Așezarea romană Napoca s-a dezvoltat fiindcă beneficia o poziție strategică și comercială avantajoasă,
aici intersectându-se principalele drumuri nord-sud și est-vest ale comerțului cu sare din regiune.
Totodată mănoasa vale a Someșului Mic și dealurile înconjurătoare, ca și precipitațiile abundente, au
creat bune oportunități pentru producția agricolă. În secolele care au urmat poziția geografică explică
prosperitatea de care s-a bucurat Clujul în antichitate.

Datorită înfloririi deosebite a așezării, împăratul Hadrian o ridică Napoca la rangul de municipiu (124
d.Hr.), sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca, fiind primul municipiu din această
regiune a imperiului.
Ulterior, în timpul domniei lui Marcus-Aurelius (160-180 d.Hr.) așezarea este avansată la rangul de
colonie, sub numele de Colonia Aurelia Napoca, primind totodată privilegiul Ius Italicum, cel mai
înalt statut urban din Imperiul roman. Astfel, locuitorii beneficiau de importante drepturi și avantaje
materiale, inclusiv scutirea de plata impozitelor pe terenuri.

În perioada 120-123 Hadrian reorganizează Dacia, creând Dacia Porolissensis, unitate administrativă
situată la nord de Arieș și de Mureș. Important centru politic în timpul guvernării romane, Napoca a
fost o perioadă, capitala Daciei Porolissensis și sediul procuratorului, care conducea provincia
(procurator Augusti vice praedis).
Pe lângă înflorirea comerțului aici se practicau multiple meșteșuguri (prelucrarea pietrei, olăritul,
prelucrarea metalelor, etc). Pe Bd. Eroilor a fost descoperit găsit un atelier din secolul al II-lea în care
se confecționau fibule de bronz.

Mulți coloniști veniți aici găseau un vad bun pentru comerț - minereuri, produse agricole, obiecte de
lux, sare (Cojocna, Sic, Ocna Dejului) ș.a.

Similar altor orașe romane, Napoca era condus de ordinul decurionilor, compus dintr-un număr de
până la 50 de persoane care proveneau din rândul personalităților influente (proprietari de pământ,
negustori, dregători, militari aflați în pensie). Deși juca un important rol politic și administrativ, orașul
nu prezenta o importanță militară, neavând propria garnizoană. Protecția orașului era asigurată de
garnizoana de la Gilău (ala Siliana), iar ulterior de Legiunea a V-a Macedonica de la Turda.

Colonizarea romană a acoperit întreaga suprafață a județului, fapt atestat de numeroase vestigii
(Bologa, Cășeiu, etc). După retragerea administrației și armatei romane la sud de Dunăre (275 d.Hr.),
regiunea a continuat să fie locuită (mărturie stau descoperirile din regiunea Mănăștur) și populația
rămasă a supraviețuit perioadei de migrație a barbarilor dinspre estul și sudul Europei. La acel timp au
fost puse bazele primei organizari statale, Voievodatul lui Gelu, având ca puncte de apărare cetățile
de la Dăbâca și Gilău, amintit în cronica lui Anonymus cu ocazia luptei cu triburile maghiare de curând
așezate în Panonia. Fortificația de la Cluj-Mănăștur a fost parte a sistemului de fortificații ale
populației românești sau româno-slave din zonă.
III. Clujul feudal
Viața Clujului este întreruptă în 1241 de invazia tătarilor, care cuceresc cetatea și ucid sau îi iau în
robie pe locuitori. Cetatea este serios avariată cu această ocazie, fiind însă pomenită în documente, 50
de ani mai târziu, în 1291. Importanța ei militară va scădea totuși foarte mult, centrul militar-strategic
devenind cetatea de la Lita, care prezenta avantajul de a fi mult mai ușor de apărat. În perioada care
urmează așezarea de pe malul Someșului devine treptat una cu caracter mai mult agricol, fiind
menționată de altfel în documentele vremii drept villa (sat). Astfel la jumătatea secolului XIII Clujul
există doar ca o localitate rurală aflată în apropierea unei cetăți fără o importanță militară.
În 1270, în timpul episcopului Petrus Monoszló, cetatea și așezările din apropiere au fost donate
de Ștefan al V-lea, regele Ungariei, Episcopiei Transilvaniei și Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia.
Acest regim juridic a durat până în anul 1313. În această perioadă locuitorilor li s-a impus o fiscalitate
excesivă, iar localitatea a fost considerată în continuare un sat. La începutul secolului XIV principala
activitate a locuitorilor era agricultura, unii dintre ei începând însă să se ocupe cu negoț sau diverse
meșteșuguri. Coloniștii sașiîncep să joace un rol important în dezvoltarea localității, prin producerea
de numeroase obiecte meșteșugărești pe care le vindeau în Transilvania.

Mari grupuri de coloniști sași încep să se așeze în cetatea Clujului începând cu domnia regelui Ștefan
al V-lea al Ungariei (1272), după decimarea populației orașului din timpul atacurilor tătare. Astfel
așezarea sporește ca număr de locuitori. Până în secolul al XV-lea Castrum Clus va dobândi o
organizare urbană. Din statutul de cetate regală, Clujul va deveni cetate liberă regală.

Cetatea Clujului era un centru militar-administrativ, fiind condusă de către comitele regal. În fruntea
cetății se afla castelanul. În chestiunile militare acesta apela la comandantul garnizoanei (princeps
exercitus) și soldații acestuia. Pentru chestiunile administrative se folosea de slujbașii pe care îi avea.

În mare parte populația se compunea din mici proprietari de pământuri aflate în jurul cetătii. Existau
însă și oameni liberi care lucrau pentru întreținerea fortificației și a garnizoanei. În cetate mai trăiau și
udvornici (țărani agricultori). Ca urmare a procesului de colonizare cu coloniști sași (început la
sfârșitul sec. XII), așezările din apropierea cetății se dezvoltă mult.
În 1270, în timpul episcopului Petrus Monoszló, cetatea și așezările din apropiere au fost donate de
Ștefan al V-lea, regele Ungariei, Episcopiei Transilvaniei și Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. Acest
regim juridic a durat până în anul 1313. În această perioadă locuitorilor li s-a impus o fiscalitate
excesivă, iar localitatea a fost considerată în continuare un sat. La începutul secolului XIV principala
activitate a locuitorilor era agricultura, unii dintre ei începând însă să se ocupe cu negoț sau diverse
meșteșuguri. Coloniștii sași încep să joace un rol important în dezvoltarea localității, prin producerea
de numeroase obiecte meșteșugărești pe care le vindeau în Transilvania. Impozitele și taxele plătite de
către aceștia pentru a ăși vinde obiectele încep să se constituie într-o sursă de venit tot mai consistentă
pentru rege.

Carol Robert de Anjou, în dorința de a își crește încasările din taxe și vămi, printr-un act eliberat la 19
august 1316, acordă o serie de privilegii și libertăți Clujului. Decretul dorea totodată să consolideze
puterea regelui, în dauna nobililor feudali și a clericilor. Localitatea este eliberată de sub stăpânirea
episcopului, primește titlul de oraș (civitas) și unele drepturi de a se autoadministra pe plan juridic și
bisericesc (printre acestea era și dreptul orașului de a își alege liber preotul și parohul). Cu această
ocazie se începe ridicarea bisericii Sfântul Mihail.

Locuitorii Clujului primesc drepturi speciale, clarificându-se și obligațiile lor militare. Li se va garanta
dreptul de proprietate asupra pământurilor din apropierea orașului, iar coloniștilor sași li se vor acorda
scutiri de vamă pe întreg cuprinsul Transilvaniei.

O serie de documente din perioada 1336-1365 scot Clujul de sub supremația principelui Transilvaniei,
iar orașul se va subordona direct regelui, urmând ca în 1405 împăratul romano-german Sigismund de
Luxemburg, devenit totodată rege al Ungariei să îi acorde Clujului dreptul de oraș liber.
Tot în această perioadă negustorii și meșteșugarii clujeni primesc o serie de scutiri a taxelor
comerciale. Ca urmare negustorii clujeni își extind comerțul, ajungând în curând să își livreze
mărfurile la Viena și Veneția sau în Turcia, Moravia, respectiv Polonia.

În 1437 clujenii fraternizează cu răsculații, pe perioada răscoalei de la Bobâlna. În același an, la

Calvaria-Mănăștur a funcționat conventul care a stabilit înțelegerile cu reprezentanții țăranilor
răsculați de la Bobâlna. Un an mai târziu, pentru ajutorul dat răsculaților, Clujul este asediat și cucerit.
Localității i se retrag privilegiile de oraș, locuitorii săi fiind declarați țărani, iar în apropierea zidurilor
bisericii Calvaria este executat Anton cel Mare din Buda, lider al răsculaților. Orașului i se vor restitui
privilegiile pe timpul domniei lui Iancu de Hunedoara.

Începând cu secolul XV, odată cu înflorirea localității și dezvoltarea clujene, se dezvoltă o clasă nouă
de meșteșugari îmbogățiți și se crează patriciatul negustoresc și meșteșugăresc, menționat de
documentele vremii. Sunt amintiți, astfel, juratul Jakob Bulkerscher, junele Nicolaus Mün, sau
meșterul Cristian Bauman. Activitatea meșteșugărească devine tot mai însemnată în viața economică
a orașului, având loc și o importantă creștere a numărului de meșteșugari, pe măsură ce se dezvoltă
breslele meșteșugărești. Astfel, un recensământ al locuitorilor maghiari, efectuat în 1453 relevă peste
500 de capi de familie, dintre care circa 30 % (160 de persoane) aveau în numele propriu și denumirea
meșteșugului practicat. Bazându-se pe aceste date, istoricii estimează o populație a Clujului din acea
perioadă, de 5.500 de locuitori.

Din aceeași perioadă (1409) avem și prima atestare documentară a învățământului public din Cluj -
"Caspar notarius et rector scholarum". În cetatea Clujului exista și o școală confesională catolică,
ambele instituții fiind însă mai vechi (app. sec. XIV).
În 1443, la Cluj, în casa Matia Corvin se naște Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara și viitor rege
al Ungariei. În timpul domniei sale, ca rege al Ungariei, Matia Corvin va crește implicarea
meșteșugarilor în administrarea orașului, decizând ca urbea să fie condusă de un consiliu format din
100 de centumviri, jumătate aleși de către breslașii clujeni și jumătate, de către persoanele cu o stare
materială bună. Pe de altă parte, jumătate dintre aleși urmau să fie maghiari, iar cealaltă jumătate, sași.
Pe atunci, populația urbei era formată în principal din sași și secui și deloc din români, care aveau voie
să lucreze în oraș, dar nu și să doarmă. De aceea, o salbă de sate românești s-a format în jurul Clujului,
situație perpetuată până în ziua de azi, când Floreștiul, cea mai mare comună din România, cu peste
50000 de rezidenți, reprezintă dormitorul municipiului Cluj-Napoca.

În 1446 este înființată la Cluj o monetărie, iar producătorii de argint și aur vor furniza materialul
necesar pentru a bate monede. Orașul primește dreptul de-a organiza două târguri anuale - unul, în cea
de-a doua duminică a Paștilor și al doilea, pe data de 5 noiembrie, precum și târguri săptămânale în
intervalul luni - joi a fiecărei săptămâni. Treptat, Clujul începe să devină un centru regional în
producția și schimbul de mărfuri. Populația urbei se îndeletnicea cu agricultură, meșteșuguri, ca și cu
activități de petrecere a timpului liber.

Dorind să impulsioneze dezvoltarea Clujului, în perioada 1458 - 1490, Matia Corvin a acordat un
număr de 41 de privilegii localității sale natale, apărând-o în conflictele pe care aceasta le avea cu
nobilii, biserica și așezările din jur. Pentru a ajuta la creșterea populației, el a emis o serie de decrete
(în 1467, 1478 și 1485), prin care a decis să acorde dreptul de-a se stabili în oraș iobagilor care și-au
achitat taxele. În 1463 și apoi în 1467, Matia Corvin va apăra Clujul în procesele cu reprezentanții
bisericești ai mănăstirii Calvaria din Cluj - Mănăștur, apoi îl va sprijini împotriva atacurilor nobililor
din Someșeni. Îl va apăra și în cazul conflictelor cu unii nobili, care refuzau să-și achite datoriile față
de urbe, de asemenea, în cazul procesului cu nobilul Francisc Mykola, care a încercat în 1489 să dea
foc orașului.

Suplimentar, Matia Corvin va decreta și scutirea negustorilor clujeni de plata vămii la Turda, Nădășel,
Bernadea, Oradea, Fughiu, Vadul Crișului, Gilău, Buza și Bahnea.
În secolele XIV - XV, deși regii care i-au urmat lui Matia Corvin sunt regi mai slabi, Clujul devine
unul dintre cele mai impunătoare orașe din Transilvania, fiind un important centru economic, politic
și cultural, supranumit ,,Orașul Comoară". În secolul XV Cetatea Clujului își câștigase deja
recunoașterea europeană. Arhitectura specific europeană, stilul gotic târziu, se regăseau în Biserica
Romano-Catolică Sfântul Mihail, dar și în multe palate particulare. Oamenii avuți studiau în școli
renumite din Vest. Datorită nivelului de trai ridicat, clujenii nu au participat la răscoala lui Gheorghe
Doja din 1514. Dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor a dus la îngrădirea privilegiilor nobilimii
și a clerului. Un cărturar sas, născut la Sibiu, Gáspár Heltai, a contribuit, nu numai la dezvoltarea
culturală, dar și la modernizarea orașului, care avea să întrețină o tipografie, o baie publică, o fabrică
de hârtie și una de bere. Dinastia Báthory a contribuit și ea la creșterea economică și demografică,
aducând cetatea la un rang comparabil cu al Brașovul. Regii Vladislav al II-lea și Ludovic al II-lea vor
semna și ei unele acte, prin care clujenii beneficiază de unele privilegii, dar nu la nivelul celor acordate
de către Matia Corvin.

După ce la 18/28 septembrie 1600 Mihai Viteazul este înfrânt în bătălia de la Mirăslău, Clujul se va
răzbuna pe oamenii acestuia. În timp ce se afla cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Dieta de la
Cluj (formată din aristocrația maghiară), condusă de Ștefan Csaky, unul dintre liderii grupării nobiliare
care dorea răsturnarea situației politice din Transilvania.
Novac va fi condamnat la moarte împreună cu preotul Saski. Ulterior aceeași soartă o vor avea și alți
oameni ai lui Mihai Viteazul: Ioan Szelestey, armașul Sava și un soldat al său, un grec "inima și sufletul
lui Mihai Vodă", care a fost prins la Bistrița și adus la Cluj în 21 iulie 1601. Pe 5 februarie 1601, ora
10 a.m. Baba Novac și preotul Saski vor fi arși pe rug. În arhivele istorice ale orașului există încă
notele privind cheltuielile făcute.

Execuția s-a săvârșit în piața centrală a orașului (actuala Piața Unirii), în prezența autorităților, a
nobililor și a generalului Gheorghe Basta care urmărise execuția de la fereastra unei case din piața
orașului punându-l apoi în țeapă pe Drumul Feleacului, pe locul numit azi Piața Baba Novac. După
execuție, trupurile le vor expuse, trase în țeapă, pe drumul Feleacului, în fața bastionului croitorilor.

La câteva luni după bătălia de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor la Cluj
în fruntea armatei sale și alături de Basta și Mihail Székely. Orașul îngrozit se va supune imediat,
speriat fiind de posibile represalii ale lui Mihai după uciderea lui Novac[55]. O parte dintre nobilii care
îl executaseră pe Novac au venit cerând îndurare, o parte au fugit de teamă din oraș. Aflând locul unde
a fost tras în țeapă, Mihai Viteazul va pune în acel loc un steag în amintirea bravului ostaș și haiduc.
În amintirea lui Baba Novac, în fața bastionului croitorilor a fost ridicată în 1975 o statuie, operă a
sculptorului Virgil Fulicea.

Mihai Viteazul și oamenii săi vor fi ospătați bine de către oraș, ei rămând în oraș în zilele de 11-16
august 1601. După lungile lupte din anii 1595-1600 orașul avea mari probleme financiare, tezaurul
orașului fiind împuținat. Dar principele trebuia tratat special, de aceea conducerea urbei s-a
împrumutat de la persoanele cu stare pentru a asigura o primire cât mai fastuoasă, orașul fiind
împodobit de sărbătoare. În arhivele orașului s-au păstrat și consemnările pregătirilor făcute de oraș
cu această ocazie:

"Basta, Mihail Székely si voevodul Mihai au venit cu armata Maiestătii Sale a împăratului roman și
și-au asezat tabăra aici. Am găzduit-o 7 zile de-a rândul și pe principele de Teschen (Teiszeriai
Herceg). Apoi întreaga oaste a împăratului roman, pe locotenenți, căpitani, stegari, prepoziți, pe
Gheorghe Kope, și pe toate celelalte orduri întrucât ne-a învrednicit Dumnezeu. Consiliul orășenesc
a dat ordin strict să nu fie nici un neajuns. Am cumpărat în cele 7 zile: carne, de la diferiți măcelari
2984 f[onti] fl. 59 d. 58; 6 vitei fl. 14, pâine, pentru toate categoriile de viteji, fl. 110; 15 f[onti]; miere
de trestie fl. 30; 60 f[onti] orez fl. 8 d. 40; 32 f[onti]"tengeriszölö" [56] fl. 6 d. 40; 12 f[onti] stafide fl.
3 d. 68; ceapă rosie fl.5; usturoi fl.2; pătrunjel, tarhon, salvie fl.3; oțet fl. 5 d. 76; 50 eitel [57] unt fl.
20; 32 e [itel] miere fl. 8 d. 32; 4 ferdele făină albă fl. 6; 1000 ouă fl. 5; 200 găini fl. 24; 200 pui de
găină fl. 12; 100 gâste fl. 25; 300 căpătâni de varză fl. 14; lumânări fl. 6; 40 lămâi fl. 1 d. 60; mere,
pere în mâncare și la masă fl. 4; agrisi fl. 1 d. 50; slănină nouă fl. 7; 3 ferdele meiu (kása), fl. 3 d. 60;
3 ferdele mazăre fl. 2 d. 25; 1 1/2 ferdelă prune fl. 1 d. 12; caș în fiecare zi lui Basta și Mihail Székely
fl. 14 d. 70; pește sărat pentru voevodul Mihai și Basta, care se trimitea zilnic în tabără, 22 posari fl.
12 d. 60; 105 f[ontit morcov fl. 10 d. 30; 89 scrumbii fl. 3 d. 56; 5 1/2 eitel icre fl. 4 d. 5; 3 ferdele
mazăre fl. 1 d. 95; 200 scrumbii fl. 9; 2 "czeorog" fl. 1 d. 50; 54 f[onti] ulei de in fl. 7 d. 60; brânză
fl.1; 32 f[onti] untdelemn fl.12 d. 80; 3 sticle cu apă de roze d. 45; 564 tipăi fl. 11 d. 48; oale fl. 3; 15
stânjini de lemne pentru copt pâine și la bucătărie fl. 12 d. 50; 6 f[onti] piper fl. 10 d. 50; 1 1/2 f[onti]
cuisoare fl. 4 d. 50; 1 f[ont] scorțisoară fl.3; 1 f[ont] floare de nucă tămâioasă ("szerecsendiovirág")
fl. 4; 15 f[onti] migdale fl.10. Vinuri; 313 eitel á d. 12 ... fl. 33 d. 47. Lui Mihail Székely și celorlalte
persoane conducătoare 148 eitel á d. 12... 17 d. 76. Vin roșu pentru conducători 45 eitel á d. 12 ... fl.
5 d. 40. Domnului Basta și Mihail Székely pentru drum 3 vedre oțet fl. 2 d. 88.
16 [august 1601]. A plecat de aici întreaga tabără".

Aici a cinat pentru ultima oară întemeietorul primei uniri a românilor, Mihai Vodă, după care a fost
ucis (la 9 august 1601) din ordinul generalului Basta pe câmpia de la Turda. Trupul voievodului a fost
îngropat la Mormântul lui Mihai Viteazul din Turda.
IV. Clujul imperial
Începând cu 1715, armata habsburgă începe construirea fortificaţiei Vauban Cetăţuia, prima
fortificaţie de acest fel din Transilvania.
La sfârşitul secolului XVII, odată cu Tratatul de la Karlovitz din 1699, Clujul devine parte a
monarhiei habsburge, intrând sub dominaţie austriacă. După un acord silit semnat de Mihai Apafi I,
cetatea Clujului a fost nevoită să găzduiască trupele ducelui de Lorena, asigurându-le un serviciu de
100 000 de florini. Cu toate acestea ostaşii au şi jefuit oraşul şi au cerut sume suplimentare de la
contribuabili.
Din 1790 până în 1848 şi apoi din nou în perioada 1861 - 1867, Clujul a fost capitala Marelui Principat
al Transilvaniei în cadrul imperiului austriac, fiind totodată şi sediul dietelor transilvane. În 1776,
împărăteasa Maria Tereza a Austriei fondează aici o universitate germană. Aceasta nu a existat pentru
multă vreme, Iosif al II-lea de Habsburg transformând-o în "Universitatea Piaristă", cu predare în
latină. În 1798 oraşul a fost distrus în mare parte de un incendiu.

V. Revoluția de la 1848
Cu o populație 10.660 de locuitori, cetatea se transformă în capitala Transilvaniei, lucru care duce la
modernizare acesteia, dar și la sporirea numărului locuitorilor români. Importantele mișcări
revoluționare de la1848 cuprind și Clujul. Deși un important centru revoluționar, avea un statut
contradictoriu, datorită nobilimii. Doctrina a cuprins tineretul de la facultăți, academii și gimnazii,
care s-au ocupat de popularizarea acesteia. Orașul va adăposti tratativele dintre Nicolae
Bălcescu și Cezar Bolliac, pentru unirea revoluției române cu cea maghiară. Înfrângerea revoluției
ungare, a dus la instaurarea regimului absolutist. Capitala a fost mutată la Sibiu, pentru a exista o
influență austriacă mai mare asupra autorităților. Mai târziu, Clujul a devenit unul dintre cele șase
districte militare transilvănene, administrând un teritoriu de 400 000 de locuitori.
Din 1830 orașul devine sediul mișcării naționale ungare din principat. În perioada revoluțiilor de la
1848, Clujul a fost ocupat de trupele generalului polonez Józef Bem.
MEMPHIS
Memphis , oraș și capitală a Egiptului antic și un centru important în cea mai mare parte a istoriei
egiptene. Memphis este situat la sud de delta fluviului Nil , pe malul vestic al râului și la aproximativ
24 de mile sud de Cairo . Strâns asociate cu situl orașului antic sunt cimitirele saunecropole , din
Memphis, unde faimosulse află piramidele Egiptului. De la nord la sud, principalele câmpuri
piramidale sunt: Abū Ruwaysh , Giza , Zāwiyat al-ʿAryān, Abū Ṣīr , Ṣaqqārah și Dahshūr . Zona
arheologică din Memphis a fost desemnată UNESCO Sit al Patrimoniului Mondial în 1979.
Fundație și perioada dinastică timpurie

Conform unei tradiții acceptate de comun acord, Memphis a fost fondat circa 2925 ien deMenes , care
se presupune că a unit cele două regate preistorice din Egiptul de Sus și de Jos . Numele inițial al
orașului era Zidurile Albe, iar termenul s-ar fi putut referi inițial la palatul regelui, care ar fi fost
construit din cărămidă văruită. Numele modern al Memphis este o versiune greacă a egiptean Men-
Nefer, numele piramidei de apropiere a 6-dinastia ( c. 2325- c. 2150 ien ) regele Pepi I . Un alt termen
geografic pentru Memphis, Hut-ka-Ptah („conacul ka din Ptah”), redat Aigyptos în greacă, a fost
aplicat ulterior întregii țări.

Ptah , zeul local din Memphis, a fost un patron al meșterilor și artizanilor și, în unele contexte , un zeu
creator. marele templu din Ptah a fost una dintre cele mai proeminente structuri ale orașului. Potrivit
unui document egiptean cunoscut sub numele de „Memphite Theology ”, Ptah a creat oamenii prin
puterea inimii și vorbirii sale; conceptul, după ce a fost modelat în inima creatorului, a fost adus la
existență prin rostirea divină în sine. În libertatea sa față de analogiile fizice convenționale ale actului
creator și în gradul său de abstractizare, acest text este practic unic în Egipt și mărturisește sofisticarea
filosofică a preoților din Memphis.
Vechiul Regat

Memphis a atins preeminența de către a 3-a dinastie . Cele treia century- ien istoricul Manetho numește
3 -a și dinastii a 4 ( c. 2650- c. 2465 ien ) Memphite, iar uriașe morminte piramidale regale ale acestei
perioade, în necropolele din Memphis, confirma acest lucru.Djoser , al doilea rege al dinastiei a III- a
, a fost constructorul piramidei trepte din qqaqqārah , cea mai veche fundație regală din Memphis și
prima clădire importantă din piatră din Egipt.Imhotep , arhitectul și consilierul regelui, este creditat cu
această ispravă arhitecturală; reputația sa de om înțelept și medic a dus în vremurile ulterioare la
îndumnezeirea sa și la identificarea sa cu zeul grec Asclepius .
Piramida pasului lui Djoser

Rămășițele mai multor piramide neterminate sau prost distruse de lângă Memphis au fost atribuite
altor regi din dinastia a III-a. Primul rege al dinastiei a IV-a, Snefru , a construit două morminte
piramidale la Dahshūr . Cele trei mari piramide din Giza aparțin lui Khufu , Khafre și Menkaure , mai
târziu monarhi din dinastia a IV-a. Marele Sfinx de la Giza datează din vremea lui Khafre. Ultimul
rege cunoscut al acestei dinastii,Shepseskaf , și-a construit mormântul în sudul Ṣaqqārah. Nu era o
piramidă, ci o structură alungită distinctă, cu laturile înclinate, numită acum Maṣṭabat Firʿawn.
Piramidele regale sunt înconjurate de cimitire mari unde au fost îngropați curtenii și oficialii care l-au
slujit pe rege în timpul vieții sale. Relievele frumoase din unele dintre aceste morminte includ scene
din viața de zi cu zi și oferă astfel o idee despre meșteșugurile, costumele și ocupațiile curții regale din
Memphis. De vreme ce puțin a supraviețuit arhitecturii casnice și mobilierului de uz casnic, aceste
reliefuri sunt o sursă valoroasă de informații despre astfel de subiecte. O excepție notabilă de la regula
generală a pierderii și distrugerii este mormântul ascuns al RegineiHetepheres , mama lui Khufu, care
a fost descoperită lângă Marea Piramidă din Giza. Deși corpul reginei lipsea în mod inexplicabil din
sarcofag , echipamentul și mobilierul ei funerar au supraviețuit. Rafinat măiestria acestor obiecte
depune mărturie, la fel ca splendidele reliefurile joase ale mormintelor, la dezvoltarea mare a arte și
meserii din perioada. Într-adevăr, unii cercetători cred că Vechiul Regat, influențat de meșterii curții
menfite și de filosofii-teologi din Ptah, a atins un vârf al culturii „clasice” care nu a fost niciodată
depășit în Egipt.

Împărații 5 -a Dinastii ( c. 2465- c. 2325 ien ) sa mutat la sud de Giza pentru a construi monumente
funerare; piramidele lor, laAbū Ṣīr , sunt mult mai mici decât cele din dinastia a IV-a, dar templele
piramidei și drumurile au fost decorate cu reliefuri fine. Această dinastie a fost probabil marcată de un
declin al influenței menfite paralel cu apariția unui cult al soarelui centrat la Heliopolis . Principalele
monumente ale perioadei nu sunt piramidele, ci templele soarelui, care făceau totuși parte din așa-
numita zonă a piramidei menfite, nu departe de Abū Ṣīr.

În timpul dinastiei a 6-a, pe care Manetho o desemnează și ca Memfit, monumentele funerare din
câmpul piramidal din qqaqqārah au continuat să scadă în mărime și manoperă. În acea perioadă,
influența guvernului centralizat din Memphis a început să scadă, așa cum este indicat de sporirea
sporită a orașelor de provincie și de numărul de morminte fine situate departe de zona Memphis. Acest
proces de descentralizare s-a încheiat în Prima perioadă intermediară , un moment de destrămare
internă. Manetho lui dinastii de 7 și 8 ( c. 2150- c. 2130 ien ) sunt ambele numite Memphite, dar se
crede că ambele dinastii împreună cuprins o perioadă foarte scurtă și că vechea casă menfitică și-a
pierdut controlul asupra prinților provinciali la scurt timp după sfârșitul dinastiei a VI-a.
CONSTANTINOPOL
A fost capitala Imperiului Roman. A fost construit pe şapte coline, împărţit în 14 regiuni şi era
străbătut de un râu. A fost centrul politic, administrativ, economic, religios şi cultural al
imperiului. Era un oraş exotic, aglomerat, cu cele mai somptuoase temple şi palate luxuriante.
Acest oraş a fost martor la faptele simple ale unor generaţii întregi de locuitori, de la parade
triumfale, inaugurări ale unor construcţii monumentale, ceremonii, încoronări, lupte politice,
asedii, descoperiri, tranzacţii, capodopere culturale, crime şi comploturi. Era un oraş al
divertismentului şi al modei care a prosperat de pe urma comerţului. Bine întărit, poziţionat şi
apărat, oraşul avea să-şi menţină gloria milenară, respingând multe asedii inamice și rămănând
cel mai mare oraş al creştinităţii. Acesta a fost Constantinopolul, Noua Romă.

29 mai 1453. Constantinopolul (Istanbul de azi), oraşul prosper şi glorios de altă dată, este atacat în
valuri succesive de ieniceri de elită. Secţiuni din zidurile care păreau că vor străjui etern oraşul erau
distruse de tunurile de mare calibru din fier ale turcilor, super-armele de distrugere în masă ale
secolului XV. Chiar dacă trupele bizantine şi genoveze panicate erau copleşite de forţele otomane,
însuşi împăratul bizantin, Constantin al XI-lea, şi-a aruncat regalia purpurie şi a condus ultimul atac
de apărare, până când a fost doborât.

Cu aproape 2 000 de ani în urmă, un oraş din Italia a fost îngropat sub un strat gros de cenuşă vulcanică.
După câteva secole, avea să fie descoperit Pompeii- un mausoleu conservat în mod miraculos, ce oferă
o mărturie vie a vieții intr-o cetate romană.

În dimineata de 24 august, 79 d.Cr., cărutele si magarii se inghesuiau pe străzile din Pompeii.

Negustorii ambulanti Isi laudau marfa de la tarabele lor. Fetele bârfeau lenes la fântâna din coltul
străzii. Într-o vinărie, un client tocmai pusese banii pe tejghea pentru a mai bea un pahar. Dar fata de
la tejghea nu a mai apucat să ridice monedele. Căci, deodată, s-a auzit din toate părțile un zgomot
asurzitor. Vezuviul (Vesuvio), vulcanul ce domina oraşul, erupsese. Sub presiunea gazelor interioare,
cenusa solidificată ce obtura craterul se sparsese, permitând eruperea unei mase considerabile. de lavă
rosie, incinsă. Răcindu-se, aceasta se transforma In bolovani, ingropa cascle și bloca lumina soarelui,
In noaptea următoare, Pompeii a fost ingropat sub 6 metri de lava, praf şi cenusă. S-a întâmplat atât
de repede, că multi dintre localnici nu au apucat să mai fugă. Asfixiați de gaze şi zdrobiti de cladirile
năruite, ei si-au găsit moartea pe străzi, în case sau in pivmte. Inainte să moară, unul dintre ei sea
amintit de crunta soartă ce se abâtuse asupra celor două cetăți din Vechiul Testament 31 a scrijelit
Sodoma şi Gomora" pe un perete prăbuşit.

ULTIMA NOAPTE A OMENIRII Din fericire, lumea modernă are relatarea unui martor ocular al
tragediei de la Pompeii. Cele doua scrisori pe care scriitorul roman Pliniu cel Tânăr le-a trimis
istoricului Facit sunt extrem de grăitoare. Pliniu cel Tânăr locuia cu unchiul său, Pliniu cel Batran, la
Misenum, la 30 km de Pompen. lati ce a văzut în timp ce își căuta scaparea: Cemisa cadea deja", scrie
el, dar nu luase inca amploare. M-am uitat in jur: un nor dens, negru, venea In urma noastră,
năpustindu-se spre påmánt ca un potop... S-a lasat întunericul, nu acela al unei nopti fară lună sau
Innorate, ci mai degrabă de parcă cineva ar fi stins un felinar intr-o odaie inchisă. Puteai auzi tipetele
femeilor, gemetele copiilor si urletele barbatilor: unii şi strigau părințit, altis copii sau sotiile, incercand
ai se recunoască după voci. Oamenii şi deplängeau propria soartă san pe cea a rudelor lor și câțiva se
ruga să moara, in spaima lor de moarte. Mulți fi implorau pe zei să-i ajute, dar şi mai multi credeau ca
nu mai rămăsesera zei și că Universul avea sa se cufunde pe veci In Intuneric."

În secolul al VII-lea î.Hr., orașul Bizanț a fost construit pe latura europeană a strâmtorii Bosforului în
ceea ce este acum Turcia modernă. Sute de ani mai târziu, împăratul roman Constantin a redenumit-o
Nova Roma (Noua Roma). Ulterior orașul a devenit Constantinopol, în onoarea fondatorului său
roman; a fost redenumit Istanbul de către turci în secolul al XX-lea. Istoria Constantinopolului

Împăratul Dioclețian a condus Imperiul Roman între 284 și 305 e.n. A ales să împartă uriașul imperiu
în părți din est și vest, cu un conducător pentru fiecare porțiune a imperiului. Dioclețian a condus estul,
în timp ce Constantin a ajuns la putere în vest. În 312 e.n., Constantin a contestat stăpânirea imperiului
estic și, la câștigarea bătăliei de pe Podul Milvian, a devenit singurul împărat al Romei reunite.

Constantin a ales orașul Bizanț pentru Nova Roma sa. A fost situat lângă centrul Imperiului reunit, era
înconjurat de apă și avea un port bun. Aceasta însemna că era ușor de atins, fortificat și apărat.
Constantin a depus o mulțime de bani și eforturi pentru a-și transforma noua capitală într-un mare
oraș. El a adăugat străzi largi, săli de ședințe, un hipodrom și un sistem complex de alimentare și
stocare a apei.

Constantinopolul a rămas un important centru politic și cultural în timpul domniei lui Iustinian,
devenind primul mare oraș creștin. A trecut printr-o serie de răsturnări politice și militare, devenind
capitala Imperiului Otoman și, mai târziu, capitala Turciei moderne (sub noul nume Istanbul).
Fortificații naturale și artificiale

Constantin, împăratul de la începutul secolului al IV-lea, cunoscut pentru încurajarea creștinismului

în Imperiul Roman , a extins orașul anterior Bizanț, în anul 328. El a ridicat un zid de apărare (1-1 / 2
mile la est de locul unde ar fi zidurile teodosiene) , de-a lungul limitelor vestice ale orașului. Cealaltă
parte a orașului avea apărare naturală. Constantin a inaugurat apoi orașul ca capitală în 330.

Constantinopolul este aproape înconjurat de apă, cu excepția părții sale orientate spre Europa, unde au
fost construite ziduri. Orașul a fost construit pe un promontoriu proiectat în Bosfor (Bosfor), care este
strâmtoarea dintre Marea Marmara (Propontis) și Marea Neagră (Pontus Euxinus). La nord de oraș se
afla un golf numit Cornul de Aur, cu un port neprețuit. O linie dublă de fortificații de protecție a mers
la 6,5 km de la Marea Marmara până la Cornul de Aur. Aceasta a fost finalizată în timpul domniei lui
Teodosie al II-lea (408-450), sub grija prefectului său pretorian Anthemius; setul interior a fost
finalizat în CE 423. Zidurile teodosiene sunt prezentate ca limitele „Orașului Vechi” conform hărților
moderne.
ALTE RELATĂRI

Istoria Istanbulului de astăzi, mai exact a aşezărilor existente de-a lungul timpului în această zonă,
începe undeva în secolul VII î.Hr., în jurul anului 660 î.Hr., când colonişti din Megara conduşi de
regele Byzas, se stabilesc în partea europeană a Bosforului, formând Bizanţul (Byzantium). În secolul
al V-lea î.Hr. oraşul a cunoscut o scurtă dominaţie persană, însă, după războiul greco-persan, grecii au
recucerit teritoriul.
Pe de altă parte, Roma a fost, timp de aproape 11 secole capitală a Imperiului Roman (753 î.Hr. – 330
d.Hr.), o perioadă în care, urmare a expansiunii teritoriale, au existat numeroase tentative de înlocuire
a acestui oraş grandios cu un altul care să servească drept capitală şi care să satisfacă mai bine
interesele economice, politice şi sociale ale vastului Imperiu. Roma avea pe de-o parte un rol strategic
important, nu putea fi atacată uşor, dar, prin cucerirea Greciei, imperiul roman a reuşit să se extindă şi
în partea de est a bazinului mediteraneean, desăvârşind astfel puterea sa comercială prin intermediul
flotei sale imense. Extinderea vertiginoasă a Imperiului Roman a condus armatele acestuia tot mai
departe de capitală, iar pericolul invadării s-a mutat în Răsărit, unde perşii constituiau principalul
adversar de calibru al imperiului.

În anul 324, Constantin cel Mare a devenit împăratul întregului Imperiu Roman, şi în mod evident, nu
îşi permitea să facă greşeala capitală de a ignora pericolul ce pândea din răsărit, astfel că a ales să
schimbe capitala imperiului.

La două luni de la începerea domniei, Constantin a expus planurile pentru un nou oraş creştin care să
înlocuiască vechiul Bizanţ, care fiind conceput iniţial ca şi capitala imperiului de est, a primit numele
de Nea Roma. Însă cum în vremurile acelea, împăraţii îşi împrumutau numele oraşelor pe care le
construiau, numele aşezării a devenit Constantinopol, denumire care dealtfel avea să reziste până în
secolul XX.

Aşadar, la 11 mai 330, Constantinopolul a fost proclamat capitala unui imperiu care în cele din urmă
a devenit cunoscut ca Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit.

Trebuie remarcat faptul că durata efectivă a lucrărilor de contrucţie a Constantinopolului a fost de doar
şase ani, aproape incredibil pentru acele vremuri, forţa de muncă întrebuinţată a depăşit câteva zeci de
mii de oameni – fiind implicaţi nu mai puţin de 40.000 de soldaţi goţi – la o populaţie a oraşului care
în secolul al IV-lea se ridica la aproximativ 200.000 de oameni.
Pe de altă parte, alegerea efectuată de Constantin cel Mare pentru locul noii capitale a imperiului – în
detrimentul localităţii sale natale Naissus, a Serdicei (Sofia de astăzi) şi a Tesalonicului (Salonic),
poate surprinde, având în vedere că suprafaţa sa era redusă iar locul în sine trebuia reconstruit practic
de la zero. Însă esenţial a fost planul strategic al zonei, Byzantiumul fiind greu de atacat şi cucerit,
însă acesta era şi un loc de unde interesele economice ale imperiului puteau fi exercitate uşor, mai ales
ţinând cont de apropierea de Egipt, principala sursă de grâne a imperiului.

Constantin a început construcția a două mari biserici – Hagia Sophia adică Sfânta Înțelepciune și Hagia
Eirene – Sfânta Pace, nume care exprimau dorința de concordie între păgâni și creștini, însă împăratul
nu a apucat să le vadă terminate.

Declinul Constantinopolului a început după Cruciada a patra când a fost pustiit şi jefuit, iar la mijlocul
secolului al XIV-lea, otomanii au început să aplice o strategie prin care cucereau oraşele mai mici din
jurul Constantinopolului, tăindu-i rutele de aprovizionare.

În final, după un asediu în care ultimul împărat roman Constantin al XI-lea a fost ucis, sultanul
Mehmed al II-lea a capturat oraşul, declarându-l noua capitală a Imperiului Otoman, în anul 1453.

Mehmed al II-lea a început să ia măsuri pentru a revitaliza oraşul, a cerut reîntoarcerea celor care au
fugit din oraş în timpul asediului şi a adus musulmani, evrei şi creştini din alte părţi ale Anatoliei dar
şi oameni din Europa, creând o societate cosmopolită.

Tot el a refăcut infrastructura oraşului, a început lucrările la Marele Bazar şi a construit Palatul
Topkapi, reşedinţa oficială a sultanului. Oraşul a fost transformat deopotrivă în bastion al
creştinismului şi într-un simbol al culturii islamice.
Pe perioada primului război mondial, oraşul a fost ocupat de britanici, francezi şi italieni, ocupaţie
încheiată în 1923, odată cu semnarea Tratatului de la Lausanne şi proclamarea Republicii Turcia, de
către Mustafa Kemal Ataturk, la 13 octombrie 1923.

Oficial fosta capitală a primit denumirea turcă de Istanbul, până atunci păstrându-și pe plan internaținal
numele antic și tradițional de Constantinopol.
Istanbul este cea mai mare concentrare urbană a Turciei și singurul megalopolis din lume întins pe
două continente, având o populaţie de circa 19 milioane de locuitori, adică circa 25 % din populația
toală a Turciei.

Oraşul a fost înscris pe lista patrimoniului mondial al UNESCO începând cu anul 1985, iar în anul
2010 a fost una din cele trei Capitale Culturale Europene. Istanbulul este vizitat anual de circa 7
milioane de turişti, atracţia principală fiind bineînţeles centrul istoric al oraşului. Pentru turişti, câteva
obiective de neratat în Istanbul sunt:

 Hagia Sophia – inaugurată în anul 537, Sfânta Sofia a fost timp de secole cea mai mare
construcție a creștinătății. A fost edificată sub împăratul Iustinian, pe locul unor

așezăminte mai vechi, iar pentru ridicarea ei au fost utilizate cele mai prețioase materiale din întreg
Imperiul Bizantin. Transformată în moschee după căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor,
azi este muzeu

 Moscheea Albastră, sau Sultanahmet Camii, este unul dintre giuvaierurile artei musulmane. A
fost construită la ordinele sultanului Ahmet I și este amplasată vis-a-vis de Sfânta Sofia, cu care
rivalizează în grandoare.

 Palatul Topkapi – palatul în care sultanii Imperiului Otoman și-au avut reședința, timp de patru
secole. Azi, Topkapi este unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură otomană din oraș
și unul dintre cele mai vizitate monumente din lume.

 Palatul Dolmabahçe – În 1856, Sultanul Abdülmecid a mutat reședința conducătorilor Imperiului
în nou construitul palat Dolmabahçe – construcție occidentală ca structură, dar împodobită cu o
extravaganță și un apetit pentru lux specific orientale

 Bazilica Cisternă – supranumită “palatul scufundat”. Această cisternă bizantină lungă de 140 m
și lată de 70 m alimenta cu apă orașul, și era amplasată sub o bazilică, de unde și numele. Azi e
unul dintre cele mai neobișnuite monumente din Sultanahmet.

 Marele Bazar – În cea mai mare piață acoperită din lume aveți toate șansele să vă rătăciți. Totul
se găsește de vânzare în Marele Bazar, totul se poftește și totul se negociază. Nu ezitați să vă
târguiți dacă vreți să plecați cu ceva de acolo, e un ritual aproape obligatoriu.

 Gastronomie: Pe lângă monumentele şi locurile excepţionale de vizitat, aş spune că gastronomia

turcească reprezintă o atracţie turistică în sine. Bucătăria de aici, una dintre cele mai cunoscute
şi apreciate din Europa, este un amestec multicultural, cu un impact puternic grecesc, al
Orientului Mijlociu, îmbinat cu influenţe antice turceşti şi central-asiatice.
NINIVE
Ninive - capitala Asiriei în secolele VIII - VII î.Hr. e. - a fost situat pe teritoriul Irakului modern, pe
malul stâng al râului Tigris.

Conform legendei, numele Ninive vine de la numele primului rege al Asiriei, Nina, pe care grecii
antici îl considerau fiul titanului Kronos, fratele lui Zeus. Nina a fost creditată că a inventat arta
războiului. Puterea lui s-a extins pe toată Asia. Soția Ninei a fost celebra regină Semiramis.

Prima mențiune despre ea este în inscripțiile Iudeii; cea mai veche inscripție găsită aici este cea a
regelui Dunga, scrisă în Semitic. Fiind un important punct de tranzacționare la intersecția rutelor de la
sud la nord și de la Mediterana până la Golful Persic, Ninive a reușit în curând să atingă culmile
prosperității și ca punct strategic, protejat de vest de Tigriș, de la est de Zabom și munți și îndepărtat
de Babilonul ostil chiar și în antichitate, a servit adesea drept reședința regilor asirieni.

În timpul înălțimii sale, Ninive s-a întins de-a lungul râului timp de 4 km, iar strada principală a fost
de 26 m. Capitala Asiriei s-a distins printr-un aranjament clar și strict, care era strict interzis să încalce.

Capitala Asiriei - orașul Ninive - a fost locuită de 170 de mii de oameni! Circumferința sa a ajuns la
150 km. În limitele așezării au fost amplasate nu numai palate și temple regale, ci și pășuni și grădini.
Strada Tsarskaya, umplută cu asfalt, era decorată cu statui iscusite.

Referințe la Ninive în Biblie

Multă vreme, savanții nu au avut alte surse de menționare a Ninivei, cu excepția Bibliei, de aceea chiar
existența acestui oraș a fost pusă la îndoială. Conform legendei, Dumnezeu a spus profetului Iona să
meargă la Ninive și să anunțe locuitorilor săi că peste 40 de zile orașul va fi distrus și ei înșiși vor fi
distruși pentru păcatele lor. Dar Iona nu a vrut să meargă în oraș, crezând că locuitorii nu-l vor crede.

Obligat de Dumnezeu, a ajuns totuși sub zidurile orașului, dar a decis să se ascundă de Dumnezeu și
de însărcinarea încredințată lui de Creator. Iona s-a urcat pe o navă pentru a pleca departe de orașul
condamnat. Dar o mare furtună a apărut în mare, iar marinarii au decis că Dumnezeu a fost supărat pe
cineva care s-a urcat pe navă. Iona a înțeles că tocmai el a stârnit mânia Domnului și a cerut să-l arunce
în mare, unde a fost înghițit de balenă. Profetul a petrecut trei zile în stomacul unei balene, după care
s-a rugat Creatorului, cerându-i să-l elibereze din captivitate și promițând că va face tot ceea ce
poruncește Dumnezeu.

Dumnezeu l-a auzit pe Iona, iar când balena și-a deschis din nou gura, valurile viitoare l-au prins pe
profet și l-au aruncat la mal. Văzând orașul în depărtare, Iona a întrebat cum se numește și a auzit ca
răspuns că este Ninive. Iona a devenit speriat, pentru că și-a dat seama că nu se poate îndepărta de
ceea ce planificase Dumnezeu. Iar Iona s-a dus la Ninive și a strigat locuitorilor, spunând că cu păcatele
lor au înfuriat pe Domnul, pentru care cetatea va fi distrusă. Cu frică, oamenii l-au ascultat, așa cum
este scris în cartea profetului Iona: „Și Ninivii au crezut pe Creator: și au declarat post și au îmbrăcat
pânza de sac, de la cel mai mare dintre ei până la cei mai mici”. Văzând pocăința lor, Domnul a iertat
locuitorii din Ninive și nu a distrus orașul.

Cercetări arheologice asupra ruinelor Ninivei

Abia în secolul al XIX-lea, rezultatele săpăturilor arheologice au confirmat pe deplin autenticitatea

poveștii biblice. Acest eveniment datează din 785 î.Hr. e. La câțiva ani după predicarea lui Iona în
Asiria, s-a încercat o reformă religioasă, care trebuia să conducă la instaurarea unui cult monoteist.
Puține informații au supraviețuit despre această reformă, se știe doar că nu a fost niciodată finalizată.
Dar însăși faptul că încearcă să treci de la politeism la credința într-un singur Dumnezeu indică
influența monoteiștilor, care erau evreii la acea vreme.

Ninive (reconstrucția palatului)

Cercetări arheologice active ale ruinelor din Ninive au fost efectuate în anii 40 ai secolului 19 - 30 ai
secolului XX.

O expediție condusă de exploratorul francez P.E Bot în 1840 a lucrat în Khorsabad, un oraș asirian
antic situat la 50 km nord de Mosul (Irak) și a descoperit ruinele zidurilor antice. Oamenii de știință
au stabilit că acestea
sunt rămășițele palatului unuia dintre regii asirieni, Sargon II (guvernat 722–705 î.Hr.). O structură
uriașă, formată dintr-un complex de clădiri, a fost ridicată în 709 î.Hr. e. după victoria pe care Sargon
a câștigat-o asupra Babiloniei. Pe ruinele palatului regal, au fost găsite multe statui ale zeilor și regilor
antici, precum și o imagine sculpturală a însuși regelui Sargon.
Tarquinia
Tarquinia (nume etrusc: Tarch'na sau Tarch, nume roman: Tarquinii) este un oraș situat pe coasta de
vest a Italiei centrale, care a fost o importantă așezare etruscă și apoi romană. Este faimos astăzi ca
locul a aproximativ 200 de morminte etrusce, care erau bogate în artefacte și decorate cu picturi murale
magnifice care arată scene pline de viață din mitologie și viața de zi cu zi a etruscă. Mormintele sunt
desemnate ca un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.

ASEZARE TIMPURIE ȘI MITOLOGIE

Situl modernului Tarquinia (fostul Corneto), sau Tarch(u)na, așa cum era cunoscut de etrusci, este
astăzi situat pe un platou la aproximativ 6 km de coasta centrală a Italiei, la 90 km nord de Roma.
Săpăturile din secolul al XIX-lea d.Hr. au arătat că situl a fost locuit în epoca târzie a bronzului și, din
secolul al IX-lea î.Hr., de cultura epocii fierului cunoscută sub numele de Villanovan, un precursor al
etruscilor.

Conform mitologiei etrusce, orașul a fost fondat de Tarchon, nepotul lui Hercule și fiul lui Tyrrhenus,
regele Mării Tireniene. Locul a fost și locul unde Tages, copilul înțelept, a răsărit de pe pământ.
Această figură legendară a fost dezvăluită atunci când un câmp din apropierea Tarquinia era arat și le-
a arătat lui Tarchon, sau celor 12 preoți etrusci numiti lucumoni, arta ghicirii prin citirea de prevestiri
și măruntaiele animalelor și cum să mențină contactul cu zeii (Etrusca Disciplina) . Este interesant de
remarcat faptul că arheologii au descoperit o înmormântare a unui copil din secolul al IX-lea î.Hr. la
locul respectiv, care a făcut obiectul unui cult îndelungat, iar aceasta poate fi o legătură fizică cu mitul
lui Tages.
Tarquinia a devenit cea mai importantă dintre cele 12 (sau poate 15) orașe etrusce care au format
confederația liberă cunoscută sub numele de Liga Etruscă. Se știe foarte puțin despre ligă, cu excepția
faptului că membrii ei aveau legături religioase comune și liderii se întâlneau anual la sanctuarul
Fanum Voltumnae de lângă Orvieto (locația exactă încă necunoscută). Ceilalți membri ai ligii au inclus
Cerveteri (Cisra), Chiusi, Populonia, Vulci (Velch) și Volterra. Funcționarea precisă a structurii
politice a Tarquinia nu este cunoscută dincolo de faptul că a fost mai întâi o monarhie și apoi probabil
a avut un guvern dominat de aristocrații orașului.

Prosperitatea Tarquinia din secolul al VIII-lea î.Hr. sa bazat pe rolul său de centru comercial și pe
prezența zăcămintelor minerale bogate în apropiere. Pământul fertil a fost folosit pentru agricultură,
în special pentru cultivarea măslinilor și a viței de vie. Au fost fabricate și exportate bunuri, cum ar fi
bronz, bijuterii din aur și lenjerie. S-a format o elită bogată, după cum mărturisesc mormintele mari și
frumos decorate. Un rezident, Demaratus din Corint, care a fost tatăl regelui Romei Lucius Tarquinius
Priscus, indică legăturile culturale cu Grecia la acea vreme. S-a înființat un port la Gravisca și au fost
importate și exportate mărfuri peste Marea Mediterană, în special cu orașe grecești, comercianți
fenicieni și, mai târziu, Cartagina. Arta greacă, în special stilul grecesc de est sau ionian, a avut o
influență deosebită asupra artei etrusce și poate fi văzută atât în picturile murale ale mormântului din
Tarquinia, cât și în aprecierea obiectelor de artă grecească, cum ar fi ceramica fină cu figuri negre,
găsită din abundență în mormintele orasului.
Continuând să înflorească în secolele al VI-lea și al V-lea î.e.n., orașul a construit ziduri mari de
fortificație (10 km lungime totală), un templu și morminte cu cameră impresionante. Templul,
construit în secolul al IV-lea î.Hr. pe locul unei structuri anterioare și cunoscut sub numele de mai
târziu Ara della Regina (Altarul Reginei), a fost dedicat unui zeu sau zeiță necunoscută (deși o tijă
votivă de bronz găsită acolo a fost dedicat lui Artemis). Cai înaripați de teracotă au fost adăugați
clădirii în secolul al IV-lea î.Hr.
Orașele etruscilor, în general, au suferit un declin parțial între 450 și 350 î.Hr. când Siracuza a câștigat
controlul asupra rutelor maritime locale profitabile. Tarquinia și-a revenit oarecum, dar o amenințare
nouă și mai mortală s-a apropiat de la orizontul sudic: romanii. Inițial, au fost semnate tratate între
cele două culturi, dar pe măsură ce romanii s-au extins, ei și-au dat seama că slaba alianță politică a
orașelor etrusce le-a făcut coapte pentru cucerire. Într-adevăr, orașele etrusce erau cunoscute că s-au
luptat între ele în rivalități de lungă durată pentru dominația regională. A urmat un război în
desfășurare împotriva Romei, cu atrocități de ambele părți – în special sacrificiul a 307 prizonieri
romani pe forum în 356 î.Hr., care a adus o crimă de răzbunare a 358 de prizonieri tarquinieni la Roma.

În 281-280 î.Hr., Etruria a căzut în cele din urmă sub controlul roman, iar în 181 î.Hr., a fost fondată
o colonie romană la Gravisca. În 89 î.Hr., Tarquinia a fost retrogradată la statutul de municipium, dar
locuitorilor săi li se acorda până acum dreptul de cetățenie romană. A urmat o alunecare lentă în
obscuritate, iar Tarquinia a fost abandonată în perioada medievală, populația mutându-se în Corneto
din apropiere, care în cele din urmă și-a schimbat numele în Tarquinia.
RĂȘINI ARHEOLOGICE

Cimitirul Monterozzi are rămășițe etrusce și, sub acestea, dovezi ale unei extinse așezări Villanovan.
Rămășițele templului din secolul al IV-lea î.Hr. sunt situate pe Pian di Civita. Este cel mai mare templu
etrusc cunoscut, cu o bază de blocuri de calcar supraviețuitoare care măsoară 77 x 34 m. Templul era
de design toscan, cu pereții laterali proeminenti în față și o rampă de acces flancată de trepte pe latura
de est. Celula interioară avea trei camere în spate. Bucăți din sculptura sa decorativă au supraviețuit,
de asemenea, inclusiv un cărucior cu o lance și, tot în teracotă, reliefuri a doi cai înaripați și fragmente
ale unei zeițe care făcea parte dintr-o plăcuță plasată peste un capăt de bârnă al unuia dintre frontoane.
Alte artefacte excavate din sit includ sarcofage de marmură pictate și oglinzi de mână din bronz, care
sunt gravate cu scene pe spate (în special ale miturilor). Aceste oglinzi aveau de obicei mânere din
lemn, os sau fildeș și erau un simbol al statutului în societatea etruscă. Un alt artefact comun pentru
Tarquinia sunt plăcile de relief. Sculptate din piatra de nenfro locală, au scene care prezintă figuri care
se îmbrățișează, dansează, iau masa și scene din mitologie, de obicei în perechi de figuri separate prin
rame decorative. Lespezile au fost probabil folosite ca repere de morminte.

Există multe exemple de mărfuri bucchero etrusce cu suprafața sa strălucitoare gri închis și lucrări de
bronz, cum ar fi vase și trepiede. În cele din urmă, există o serie de inscripții latine din secolul I d.Hr.,
cunoscute sub numele de Elogia Tarquiniensia, care descrie viața celor mai celebri cetățeni ai orașului.
Inscripțiile au fost sculptate pe plăci de marmură și așezate pe frontoanele unei statui a persoanei
descrise.
MORMINILE TARQUINIEI

Cele mai vechi morminte de la Tarquinia datează de la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr. În total, există
6.000 de morminte, dintre care aproximativ 200 aveau pereți interiori pictați. Ele constituie cel mai
mare complex de morminte preroman din antichitate, iar multe dintre camerele din acestea sunt
decorate cu picturi murale colorate și pline de viață. Sunt o sursă neprețuită de informații despre viața
cotidiană și practicile religioase etrusce. Picturile sunt aplicate pe un strat de bază subțire de ipsos,
artiștii desenând mai întâi contururile folosind cretă sau cărbune.
Cele mai vechi morminte sunt camere dreptunghiulare tăiate în stâncă, care sunt pictate pentru a
reproduce caracteristicile arhitecturale ale caselor reale. Alții au tavanele vopsite pentru a imita
țesătura cortului, făcând aluzie la practica anterioară etruscă de a folosi corturile pentru a acoperi
decedatul. Creaturile mitice sunt pictate în mod obișnuit pe stâlpi și scene de banchet în apropierea
tavanelor. Mormintele ulterioare au uși false și scene pictate mai ambițioase care acoperă pereți întregi,
în special scene care prezintă mesenii întinși pe canapele, băutori pe rogojini, desfătări dionisiace,
vânătoare, jocuri și figuri care își iau rămas bun de la decedat.

Mormântul taurilor, datând din 540-530 î.Hr., este un exemplu tipic și are numele ocupantului său
pictat pe un perete: Aranth Spurianas. Mormântul are o cameră centrală care duce la două încăperi mai
mici. Scenele pictate includ Ahile atacându-l pe Troilos, tânărul prinț troian. O friză de deasupra
acestei scene arată două cupluri care copulează (un trio heterosexual și un cuplu homosexual) și doi
tauri. Un alt zid din mormânt are mitul lui Bellerophon și Pegasus, cu eroul călare pe un cal și
înfruntând Himera și un sfinx. În cele din urmă, există o scenă a unui tânăr călare într-un hipocamp
(căluț de mare mitic) peste ocean, poate ca o metaforă a călătoriei ocupantului mormântului în viața
următoare.
Numele înșelător al Leoaicelor, construit în anii 530-520 î.Hr., are de fapt două pantere pictate, o scenă
mare de petrecere a băuturilor și este interesant pentru tavanul său neobișnuit cu model în carouri și
șase coloane din lemn pictate. Există, de asemenea, o friză fină de delfini, păsări, palmete și flori de
lotus. Mormântul Augurilor (aproximativ 520 î.Hr.) are o scenă a doi luptători nuzi – numiți Teitu și
Latithe, și probabil sclavi – în timp ce între ei se află trei boluri, premiile pentru învingător. Există și
o reprezentare a unei figuri care apare în alte câteva morminte, Phersu - un bărbat purtând o mască cu
barbă neagră care ține în lesă lungă un câine feroce, care atacă un bărbat al cărui cap este învelit într-
o pânză. Aceasta poate fi scena execuției unui prizonier.

Mormântul Baronului (numit după descoperitorul său, Baron Kestner), datând din c. 510 î.Hr., are
diverse figuri umane fie în picioare, fie călare, iar acestea includ o femeie surprinsă în momentul de
a-și lua rămas bun, probabil de la ocupantul mormântului. Contemporan cu acest mormânt este
Mormântul Cardarelli (numit după un poet local), care are o scenă a unei femei, purtând o pelerină
curgătoare și pantofi roșii ascuțiți, însoțită de o sclavă și un băiat, acesta din urmă purtând un evantai.
Alte figuri includ doi boxeri nuzi, dansatori și muzicieni.

C. 480 î.Hr. Mormântul lui Bigas are o reprezentare a jocurilor atletice și a unei curse de caruri (bighe),
urmărite de o mulțime de spectatori, desenate cu imaginație cu unele figuri în trei sferturi și altele
prescurtate pentru a oferi perspectivă. Mormântul mormântului și Mormântul mortului (aproximativ
470 î.Hr.) sunt neobișnuite prin faptul că îl înfățișează de fapt pe ocupantul așezat pe patul de moarte
înconjurat de rude în doliu. În cele din urmă, Mormântul Demonilor Albaștri (420-400 î.Hr.) oferă o
privire rară a viziunii etrusce asupra Lumii Subterane, aici locuită de demoni cu pielea albastră și
neagră, dintre care unul ține doi șerpi, dar există și cei mai mulți. primitoare, rude deja decedate ale
ocupantului mormântului, în așteptarea reîntregirii familiei în viața de apoi.
Pazyryk
APĂRAREA ÎMPOTRIVA FRIGULUI
Bărbații purtau pantaloni din piele netăbăcită strânși în jambiere din postav sau vârâți în cizme din
piele moale. Cămăşile erau făcute din pânză de cânepă și aveau pe margini o bentiţă împletită din lână
de culoare roșu aprins. Un caftan, adesea făcut din piele întoarsă, era purtat peste cămașă. Unele
caftane erau extrem de luxoase. Un costum găsit la Pazyryk era făcut din piele catifelată de samur și
decorat cu o broderie fină, de genul celor văzute azi pe hainele afgane. Era împodobit cu aplicații de
piele reprezentând un cerb. Capete de grifoni se înghesuiau printre coarne, iar ochii erau boabe
minuscule de aur. Căciulile asigurau protecția împotriva vânturilor înghețate ale stepelor. Erau făcute
din blană sau pâslă, cu apărători de urechi care puteau fi lăsate în jos sau ridicate, unindu-se într-un
punct și stând drepte și țepene", cum spunea Herodot. Căciuli asemănătoare sunt purtate şi acum de
nomazii din Asia.
Ocupantele solemne ale mormintelor erau îmbrăcate la fel de bogat ca şi bărbații. Un caftan de femeie
era făcut din blană de veveriță întoarsă pe dos, bordată la marginea de jos cu o bandă lată din piele de
ponei și tivită cu piele de vidră. Mânecile erau strâmte și pur decorative. Caftanul era purtat cu un
corsaj din blană de vidră, veveriță și samur, două perechi de ciorapi din postav subțire și ghete din
piele roșie, cu motive lucrate cu grijă, chiar și pe tălpi.
Importanța deosebită a valorilor culturale Pazyryk din Altai a fost enunțată în albumul „Conservarea
mormintelor înghețate din Munții Altai”, publicat în 2008 de UNESCO. Siturile arheologice din
patrimoniul cultural Pazyryk includ movile funerare (kurgans) și petroglife. Istoria multimilenară a
Munților Altai este strâns legată de evenimentele de amploare care au avut loc în vastele spații ale
Asiei de Nord și Centrale și ale Europei de Est. Datorită descoperirilor unice din movilele funerare
Pazyryk (districtul administrativ Ulaganskiy), oamenii de știință folosesc definiția terminologică
„Cultura Pazyryk” pentru siturile arheologice din vremurile Skythian.
Cele mai cunoscute monumente ale culturii Pazyryk sunt: movile arheologice din Pazyryk, Ukok,
Bashadar, Tuekta, Katanda și complexe petroglifice - Elangash, Kalbak Tash.

Cultura Pazyryk extrem de dezvoltată și unică a devenit o moștenire mondială. În prezent, în Republica
Altai au fost investigate peste șase sute de movile funerare (kurgans) asociate cu exponenții culturii
arheologice Pazyryk. Obiectele găsite în mormintele înghețate sunt de mare importanță atunci când se
investighează istoria socială și ideile de viziune asupra lumii ale populațiilor Pazyryk.

Fenomenul de formare a lentilelor de gheață permafrost sub movilele de piatră ale kurganelor nu a fost
înregistrat nicăieri până acum în afara Republicii Altai. Permafrostul a creat un strat termoizolant care
împiedică încălzirea solului vara și asigură înghețarea rapidă a solului iarna datorită convecției libere
în movila de piatră a tumurilor. Astfel, în movila de piatră a fost creat un microclimat special, diferit
de clima din jur.

Obiectele găsite în tumurile arheologice au fost conservate superb. Sunt hamuri pentru cai, covoare,
îmbrăcăminte, pantofi, pălării și articole din lemn, metale prețioase, piele, blană, pâslă, precum și tot
felul de textile și echipamente pentru cai.
Descoperirea trupurilor mumificate ale oamenilor cu tatuaje pe piele în movilele funerare din Altai a
devenit o senzație, îmbogățind moștenirea culturală a întregii omeniri.

Toate monumentele funerare ale culturii Pazyryk au aceeași structură generală: diametrul movilelor
de piatră variază de la 25 la 50 de metri, înălțimea deasupra solului este măsurată de la 2 la 4 metri,
adâncimea gropii este de până la 7 metri. , suprafața totală a gropilor funerare este de la 25 la 50 de
metri pătrați.
În interiorul gropii funerare a fost amplasată o cameră funerară din bușteni tăiați cu pereți dubli și
tavan dublu, la peretele sudic a fost așezat un sarcofag de lemn de până la 5 metri, sculptat dintr-o
zada groasă și închis cu un capac cu fante.

Obiectele din tumul arheologic, cum ar fi unelte, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte, bijuterii și
obiecte de arme fac posibilă reprezentarea culturii materiale a populațiilor din Munții Altai care au
trăit cu peste două mii de ani în urmă.
Construcții funerare perfect conservate, realizate dintr-o cabană din bușteni, mărturisesc vechile
abilități de construcție a casei. Populațiile Pazyryk rămân în continuare singurul popor antic din lume,
al cărui tatuaj îl putem vedea. Aceste tatuaje pot convinge personal de realitatea acestei informații
străvechi. Tatuajul aplicat pe corpul bărbaților și femeilor, indică un nivel înalt al performanței sale:
mumiile găsite în movilele funerare „regale” erau acoperite cu desene din cap până în picioare.

Tatuajele Pazyryk, pe lângă imaginile tipice pentru această cultură ale grifonului-ibex mistic, prădători
feline cu gura ca un cârlig, înfățișează animalele adevărate locuite în Altai (tigri, oi de munte, ibex) și
koulani necunoscuti aici.

Printre imaginile de tatuaje se numără și un prădător patat, care poate fi la fel de bine ca leopardul de
zăpadă din Altai sau leopardul care nu a locuit aici (cel din urmă este foarte posibil, deoarece articole
din blana de leopard au fost găsite în primul și al doilea Pazyryk movile). Astfel, tatuajul arată că
oamenii îngropați în mormintele „înghețate” din Altai erau reprezentanți ai celei mai înalte comunități
culturale.

Descoperirile din tumul Pazyryk oferă dovezi că în urmă cu 2.500 de ani popoarele nomazi locale
aveau deja relații comerciale cu țări îndepărtate.
Movile antice din Altaiul rusesc au păstrat obiecte de artizanat din China, scoici de pe țărmurile
Oceanului Indian, covoare anterioare-asiatice și textile de producție locală. Oamenii Pazyryk au
exportat mai degrabă articole din blană și aur în China, India, Persia, Sogdiana, ceea ce a provocat
mituri despre „grifonii care păzesc aurul”.
Kurgans Pazyryk (districtul Ulagansky) sunt situate în zona tampon din jurul părții componente a
Patrimoniului Mondial „Munții de Aur din Altai”. Ele se află la altitudinea de 1.600 de metri deasupra
nivelului mării, unde zona relativ limitată a văii include aproximativ 40 de structuri arheologice
diferite: movile mari și mici de piatră, platforme și garduri plate ovale și rotunde, cercuri de piatră,
rânduri de pietre așezate. vertical.

Movile arheologice sunt considerate a fi cele mai importante locuri de înmormântare scitice din Munții
Altai, deoarece acestea au pus bazele studierii mormintelor înghețate.

Unul dintre cele mai bogate este al cincilea kurgan care se află în centrul complexului. Movila ei
prezenta pietre îngrămădite, nu foarte înalte, cu pante blânde, diametrul său era de 47 de metri,
înălțimea de 2,2 metri. Aproximativ 1.800 de metri cubi de piatră au fost folosiți pentru a-l construi.
Aici arheologii au găsit cel mai vechi covor persan păstrat și un alt covor, probabil de producție locală,
înfățișând un bărbat călare. Printre rămășițele a patru cai de rasă pură, care se pare că au fost aduse în
Altai din sud, au găsit bijuterii din lemn bine conservate de ham, pături de șei din pâslă și alte capcane
împletite în coada cailor.

În această movilă au găsit și un cort pliabil, fragmente de căruțe, celebrul car de lemn și șei bogat
decorate. Prin urmare, trebuie să remarcăm că în această perioadă de timp asirienii, perșii, grecii și
alte națiuni cu cultură dezvoltată nu au folosit șei. În ceea ce privește Munții Altai, a fost regiunea din
Asia Centrală unde a fost inventată prima iurtă de pâslă și un cal a fost domesticit mai devreme decât
oriunde.
Potrivit studiilor epice, domesticirea cailor a servit drept bază pentru apariția unei noi imagini de erou
în literatura populară - un atlet în legendele eroice.

Unele mostre de instrumente muzicale antice, cum ar fi harpa, toba de corn au fost găsite în Kurgans
Pazyryk. O tobă mică făcută din două jumătăți de corn de taur are o înălțime medie de 18 cm.
Cercetătorii presupun că toba descoperită a fost probabil de utilizare sacră și rituală.

Instrumentul muzical cu patru coarde mai complicat - o harpă mică (numele său altaian este
«diadagan») are o lungime de 83 cm. Era scobită dintr-o singură bucată de lemn colorată în roșu la
exterior, iar părțile deschise erau acoperite de membrane dintr-o piele realizată cu pricepere.

Conform legendelor mitologice altaiene, un erou popular Shunu și-a eliberat poporul, care a fost
capturat de inamic și ținut pentru o lungă perioadă de timp într-o peșteră întunecată. Shunu a reușit să-
și retragă oamenii din peșteră datorită cântării diadaganului și cântării în gât.

Cultura Pazyryk se caracterizează prin existența unei triade scitice, care o unește cu alte culturi ale
stepelor eurasiatice. Acestea sunt sisteme de arme identice, construcția și obiectele hamului de cai și
stilul animal scitic.

Găsite în mormintele de la Pazyryk, exemple vii de stilul animalelor scitice - siberiene descriu în
principal chinuirea animalelor pașnice cu copite întinse de către prădătorii care sunt în mare parte
înaripați.
Descoperirea importantă au fost trupurile mumificate ale conducătorului și ale soției (sau concubinei)
acestuia din movilele Pazyryk. În afara camerei mormântului din jumătatea de nord a gropii de
înmormântare era o înmormântare a cailor cu un set complet de hamuri pentru cai, în funcție de
numărul de cai sacrificați. Iar numărul de cai din movile a variat de la 7 la 14.
SIRACUZA
Siracuza a fost stabilită în jurul anului 734 î.Hr. de corinteni conduși de aristocratul Archias, iar orașul
a dominat curând câmpia de coastă și țara de deal de dincolo. Coloniștii greci inițiali ai orașului au
format o elită (gamoroi), în timp ce băștinașii siceli (Siculi) lucrau pământul ca o clasă asuprită. La
începutul secolului al V-lea î.Hr., siracusanii au fost învinși de Hipocrate din Gela, un oraș situat la
vest. Puterea gamoroi din Siracuza a fost ulterior încheiată printr-o revoluție democratică, iar în exil,
gamoroi l-au sprijinit pe succesorul lui Hipocrate, Gelon, care a capturat Siracuza și și-a transferat
guvernul acolo. Gelon a condus Siracuza din 485 până în 478. Înfrângerea sa a unei mari invazii
cartagineze în 480 la Himera i-a confirmat supremația și, sub el și sub fratele său Hieron, Siracuza a
atins un vârf de putere și strălucire culturală. O revoluție din 466 l-a răsturnat pe succesorul lui Hieron
ca tiran, Thrasybulus, iar în baza unei constituții democratice, siracusanii au supraviețuit războaielor
împotriva orașului vecin Acragas și Siculi, deși au fost nevoiți să abandoneze imperiul teritorial pe
care Gelon îl dobândise. Cel mai important, siracusanii au supraviețuit unui asediu îndelungat de către
atenieni (415–413) care a avut loc în timpul războiului Peloponezian, distrugând în cele din urmă forța
de invazie atenienă în Sicilia și slăbind puterea atenienilor în Grecia însăși.
Câțiva ani mai târziu, Sicilia s-a confruntat cu o renaștere cartagineză. Dar Siracuza a fost salvată de
soarta care a cuprins Acragas și alte orașe siciliene de către generalul său, Dionisie I, care a obținut
puterea autocratică în 405 și a condus Siracuza ca tiran până în 367. Dionisie a purtat trei războaie
împotriva cartaginezilor, limitându-le stăpânirile teritoriale la partea de vest a Siciliei și a extins
controlul siracusan în cea mai mare parte a „piciorului” Italiei. Sub Dionisie, Siracuza a devenit cea
mai splendidă și cea mai bine fortificată dintre toate orașele grecești. Puterea sa navală a crescut, de
asemenea, foarte mult, până când flota sa a fost cea mai puternică din Marea Mediterană. Fiul lui
Dionysius, Dionisie al II-lea, a văzut un deceniu de pace înainte ca autocrația sa să fie contestată de
unchiul său Dion, care a câștigat un scurt și sângeros război civil, dar a fost el însuși asasinat în 354.
Perioada de război civil care a urmat a fost încheiată de corintianul Timoleon, care a învins Cartagina
și a reordonat afacerile siciliene (344–336), introducând o oligarhie moderată în Siracuza. În 317
aceasta a fost răsturnată de aventurierul Agathocles, care a devenit tiran și mai târziu rege. A înființat
un imperiu siracusan care s-a destrămat la moartea sa în 289.

În condițiile haotice care au urmat, Sicilia a fost salvată de Pyrrhus din Epir de la alte atacuri
cartagineze, dar mercenarii săi au pus mâna pe Messana (acum Messina). Înfrângerea lor de către
Siracuza sub un nou lider, Hieron al II-lea, a provocat intervenția Romei, cu care Hieron s-a împăcat.
După moartea lui Hieron în 215, siracusanii au devenit aliați ai Cartaginei și au fost asediați de romani
în 213. După căderea sa în mâna romanilor în 211, Siracuza a devenit capitală de provincie.

În anul 280 d.Hr., Siracuza a fost devastată de invadatorii franci, dar a recuperat în curând o
prosperitate care a durat până la capturarea sa de către arabi în 878. În timpul perioadelor romane târzii
și bizantine și sub dominația normandă, șvabă și spaniolă, Siracuza a împărtășit vicisitudinile restului
insula. A fost spulberată de un cutremur în 1693 și își datorează unele dintre cele mai frumoase
arhitecturi eforturilor de reconstrucție care au urmat. Invazia aliaților a Siciliei din 1943, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, a cauzat Syracusei unele daune care au fost reparate rapid într-o
nouă și mai mare prosperitate postbelică. Orașul este acum un centru de procesare a produselor
agricole locale și are câteva alte industrii ușoare. Portul, cu comerțul și pescuitul și turismul sunt alte
surse de venit.
Nucleul Syracusei este format din insula Ortygia, care se întinde spre sud, care închide pe jumătate
golful cunoscut sub numele de Marele Port. Rămășițele antichității de pe Ortigia locuită continuu sunt
mai puțin izbitoare decât cele din Neapolis, care a fost mult timp un cartier de țară. Rămășițele
arheologice din Neapolis includ teatrul grec al lui Hieron al II-lea (secolul al III-lea î.Hr.), un
amfiteatru roman (secolul al II-lea d.Hr.) și un altar al lui Hieron al II-lea, jefuit în 1526 pentru a
furniza materiale de construcție pentru zidurile de apărare. Nimfeul (fântâna) de deasupra teatrului a
fost una dintre sursele de apă ale orașului antic. Printre cele mai impunătoare vestigii ale Siracuza
antică se numără fortificațiile Podișului Epipolae, care culminează cu fortul Euryalus la capătul lor
vestic.

Catedrala de pe Ortigia, cu o fațadă în stil baroc, încorporează coloanele dorice ale templului Atenei,
care a fost construit ca ofrandă de mulțumire de către siracusani pentru victoria lor de la Himera.
Reliefurile arhitecturale din teracotă pictată din clădirile anterioare din această zonă sunt păstrate în
muzeul arheologic. Rămășițele Templului lui Apollo (c. 565 î.Hr.) stau lângă podul de la Ortigia către
continent; un alt templu din aceeași perioadă, cel al lui Zeus Olimpian, se află în partea de vest a
Portului Mare. Străzile Ortigiei sunt mărturie despre contribuțiile medievale și renascentiste la
farmecul Siracizei. Cea mai frumoasă fațadă din secolul al XIV-lea este cea a Palatului Montalto.
Palatele Bellomo și Parisio încorporează elemente ale stilurilor gotice din secolele XIII-XV. Palatul
Municipal al lui Giovanni Vermexio (1628) și Palatul Beneventano del Bosco al lui Luciano Alì (1775)
reprezintă cele mai bune dintre multele supraviețuiri notabile ale orașului din secolele al XVII-lea și
al XVIII-lea.
WIKINGII
Cum au schimbat vikingii istoria

Ceea ce te impresioneaza poate in primul rand in aventuroasa “roire” a oamenilor nordului, sau a
normanzilor, este extraordina lor dispersare ca si multitudinea actiunilor desfasurate simultan in
regiuni atat de vaste si diferite, in atatea tari si mari cum nu s-a intamplat cu niciun popor inainte de
aparitia lor pe mult batatorita scena a istoriei omenirii. Astfel, vikingii au ramas in istorie.
Pornind de pe meleagurile mohorate, putin roditoare ale patriei lor, vikingii din fiordurile Norvegiei,
din podisurile si lacurile Suediei, de pe coastele nisipoase ale Danemarcei, ei au impanzit, ca pirati
sau negustori, ca pelerini sau cruciati, ca mercenari sau cuceritori, ca descoperitori de pamanturi sau
intemeitori de state, schimbandu-si rolul dupa imprejurari.

Intr-o goana neostenita dupa castig si prada, adesea si dupa cuceriri teritoriale, tarmurile apuse ale
Atlanticului si cele ale Mediteranei, malurile Marii Albe, ca si ale Balticei, au coborat sub numele de
varegi pe vaile marilor fluvii ale Rusiei, ajungand prin Marea Neagra pana in Bosfor, unde dadeau
mana cu cei care veneau dinspre Marea Egee, sau patrunzand prin Caspica pana in vecinatatea Indiei.

Corabieri neinfricati, vestiti, vikingii, atrasi parca de mirajul necunoscutului, nu s-au multumit in
cutreierarile lor indraznete sa se instaleze in indepartata Islanda, ci aventurandu-se tot mai departe,
au atins cu jumatate de mileniu inainte de Columb tarmurile de nord-est ale Americii.

Cine erau vikingii si cum traiau vikingii?

Precumpanirea stirilor legendare cu vikingii asupra izvoarelor istorice cu privire la inceputurile

societatii si expansiunii normande ingreuneaza fara indoiala riguroasa lor reconstituire stiintifica.

Legendele eroice ale normanzilor, atat creatiile geniului popular, cat si cele de origine culta, s-au
nascut de obicei in jurul unor fapte si personaje reale. Din aceste plasmuiri anevoie se poate distinge
adevarul de elementul mitic, fabulos, mai ales ca izvoarele propriuzise (marturii arheologice, cronici,
documente) lumineaza slab trecutul indepartat si cetos al vikingilor.

Expeditiile, invaziile si cuceririle normanzilor desfasurate intre sfasitul veacului al VIII-lea si

veacul al XI-lea au alcatuit ultimul val apusean al miscarilor de popoare. Spre deosebire de marile
migratii care marcheaza prabusirea Imperiului Roman si inceputul feudalismului, acest puternic val
intarziat s-a abatut asupra unor tari aproape deplin feudalizate.

Cutezatoarele cete vikinge, in drumurile si atacurile lor n-au facut numai ocolul Europei ci, urcand
cursul fluviilor, patrundeau adanc in interiorul continentelor, semanand groaza si moartea, jefuind si
pustiind tot ce le cadea in cale.
Vreme indelungata ele au format un teribil cosmar pentru popoarele din vestul Europei, un flagel pe
care nu-l va egala decat primejdia turceasca ce va apasa la randul ei secole intregi asupra Europei
rasaritene si centrale. Dar rolul jucat de vikingi in istoria universala ofera si aspecte pozitive.

Vikingii, stapanii marilor si cei mai cruzi razboinici

Necesitatea apararii in fata pradalnicilor normanzi a silit populatia din tarile apusene in urma slabirii
autoritatii centrale sa se grupeze tot mai mult in jurul marilor proprietari din provincii favorizand
cresterea puterii lor si grabind astfel procesul inchegarii oranduirii feudale.

Pe de alta parte, lupta de aparare in fata atacurilor varege a contribuit intr-o oarecare masura la
strangerea fortelor triburilor slave de rasarit si la formarea statului feudal al Rusiei kievene.

O contributie vadita au avut scandinavii in legaturile comerciale internationale din Evul Mediu
timpuriu in mijlocirea schimburilor de pe coastele Marii Nordului si ale Balticei dar si ca intermediari
ai negotului dintre Europa nordica, rasaritul rusesc, Bizant si califatul arab.

Totusi, rolul lor in aceasta privinta, desi seamana in oarecare masura cu acela al arabilor, iar mai tarziu
cu al italienilor din Mediterana si in Orient, sau cu cel al hansei germanice in insusi nordul Europei,
este exagerat sa credem ca marile cantitati de bani descoperite in site-urile arheologice vikinge ar
proveni din comert. Mai deagraba, e vorba de prada. In realitate, aceste relatii erau anemice. Pana la
urma, erau doar pirati sau neguratori dupa ocazie.
Insa rolul de navigatori nu poate fi contestat. Imensitatea spatiilor strabatute de ei, in conditiile
vremii, nu poate fi comparat decat cu expeditiile fenicienilor, jur imprejurul Africii si cu ale
malaiezilor pe uriasele intinderi ale Pacificului si Oceanului Indian.

Plecand de pe litoralul dantelat al Scandinaviei sau de pe tarmurile joase ale Iutlandei si ale insulelor
din apropiere, barcile lungi si repezi ale vikingilor au despicat cu acelasi curaj si cutezanta valurile
albastre ale Mediteranei, ca si cele verzi si reci ale marilor nordice si polare infruntand naprasnice
furtuni si viclene aisberguri in apele Groenlandei. Rezultatul cel mai semnificativ al acestor
colindari maritime a fost prima descoperire, fie si lipsita de urmari de seama, a Americii.

Normanzii s-au dovedit nu numai pradatori cruzi si lacomi, pe mare si pe uscat, ostasi viteji, negustori
iscusiti si navigatori temerari. Ei au fost si conducatori de state si organizatori priceputi. In teritoriile
cucerite au contribuit la cristalizarea si desavarsirea unor formatiuni politice sau chiar a unor state.

Astfel au infiintat puternicul ducat al Normandiei franceze, regatul Italiei meridionale si al

Siciliei, principatul cruciat al Antiohiei. Spirijiniti pe ultimele doua formatiuni politice
teritoriale, ei au devenit in repetate randuri dusmani temuti ai Imperiului Bizantin, ravnind la
cucerirea Constantinopolului.

Prin cotropirea Angliei in anul 1066, normanzii francizati au dat forma definitiva feudalismului in
aceasta tara, dupa ce ea suferise mai mult ca oricare alta urgia navalilor mai vechi, daneze. Ramura
varega a normanzilor a jucat fara indoiala un anumit rol si in formarea cnezatelor rusesti. Dar aparitia
acestora, contrar faimoasei teorii normande, n-a fost opera unor cuceritori straini, varegii, ci rodul
prealabilei dezvoltari interne, economice, sociale si politice a slavilor rasariteni.
Privind contributiile de seama ale normanzilor, se insiruie si creatia lor literara, una dintre cele mai
viguroase din literatura universala. Stravechile povestiri si canturi nordice, personificarile mitologice
ale fenomenelor naturii sau oglindirile evenimentelor istorice, redau sugestiv sobrietatea peisajului si
atmosfera epica, adesea tragica, in care a evoluat marea expansiune normanda.

Vikingii vor continua sa ne spuna povestile lor dincolo de aura legendara.

 Există încă o ipoteză conform căreia „Viking” înseamnă „navigare în mare”. Tradus din limba
normană antică, „wik” înseamnă „fiord” sau „golf”. Prin urmare, mulți istorici interpretează cuvântul
„Viking” ca „un om din golf”.

Se consideră adesea că scandinavul și vikingul sunt unul și același concept. Acest lucru nu este
adevărat, în primul caz, apartenența la o anumită naționalitate este implicată, iar în al doilea, ocupația
și stilul de viață.

Este foarte dificil să le atribuiți vikingilor oricărui grup etnic și locului de reședință. Acești războinici
s-au așezat adesea pe pământurile pe care le-au confiscat, au folosit bunuri locale și au fost îmbogățiți
de cultura acestor locuri.

Oamenii au chemat vikingii în diferite moduri: danezi, normani, vikingi, ruși. În secolele VIII - XI, au
făcut raiduri pe mare din Vinland în Africa de Nord. Vikingii erau triburi care trăiau pe teritoriul țărilor
moderne: Norvegia, Suedia și Danemarca. Foamea, sărăcia și suprapopularea teritoriilor lor i-au
împins la jaf. În plus, clanurile influente s-au certat constant între ele, ceea ce a avut și un efect rău
asupra nivelului general de viață. Toate acestea au obligat cea mai mare parte a populației masculine
să meargă în țări străine în căutarea unei vieți mai bune.

Orașele europene slab fortificate erau pradă ușoară pentru vikingi, iar jaful râurilor în drumul către
așezările mari era un lucru necesar pentru reîncărcarea proviziilor de pe navă (drakarr).

Unul dintre primele atacuri înregistrate ale Vikingilor în scris a fost aterizarea lor în 793 A.D. pe insula
Lindisfarne din Northumbria (stat anglo-saxon). Au distrus și au jefuit mănăstirea Sf. Cuthbert.
La început, vikingii au atacat rapid, au jefuit, s-au întors cu pradă pe corăbii lor și s-au deplasat. Însă,
în timp, raidurile lor au devenit mai răspândite. O victorie majoră pentru vikingii danezi a fost
capturarea regatelor anglo-saxone și ocuparea nordului și vestului Angliei. Konung Ragnar Lodbrok
a început cucerirea Angliei pentru a-și stabili propria așezare pe pământurile fertile capturate. A
obținut anumite succese, dar nu și-a dat seama în sfârșit de planurile sale.

În 866, fiii săi au adunat o armată uriașă și au adus-o pe țărmurile Angliei. În analele creștine, este
denumită „Marea Armată a Neamurilor”. În anii 867 - 871, fiii deja răposatului Ragnar Lodbroka i-au
executat pe regii din Northumbria și Anglia de Est cu o cruzime deosebită și și-au împărțit pământurile
între ei. Alfred cel Mare - regele Wessex a fost obligat să încheie un tratat oficial de pace cu vikingii
și să își legitimeze bunurile în Marea Britanie. Orașul Yorvik a devenit capitala engleză a vikingilor.
Următoarea mare incursiune vikingă asupra Marii Britanii a fost cucerirea Angliei în 1013 de către
soldații Sven Viloborodogo.

Tronul englez a fost returnat abia în 1042 grație lui Edward Confesorul, reprezentând dinastia Wessex.

Ultimul viking care a revendicat pământurile engleze a fost Sven Estridsen. În 1069, a adunat o flotă
uriașă și, ajuns pe țărmurile britanice, a capturat ușor Yorkul. Cu toate acestea, după ce a întâlnit
armata lui Wilhelm, a ales să abandoneze masacrul sângeros, să salveze oamenii și, după ce a făcut o
achiziție mare, să se întoarcă în Danemarca. Pe lângă Anglia, vikingii au atacat Irlanda, Tracia, statele
baltice.

Prima lor aterizare în Irlanda a fost în 795. Cu vikingii au legat fundația Dublinului, care apoi timp de
două sute de ani a fost un „oraș barbar”.În plus, în jur de 900, vikingii au capturat și s-au stabilit în
Faroe, Shetland, Orkney și Hebrides. Sfârșitul capturii ulterioare a Irlandei a fost stabilit în 1014 de
bătălia de la Clontarf.

Vikingii au avut o relație specială cu Tracia. În timpul domniei lui Charlemagne și a lui Ludovic cel
Pios, imperiul a fost foarte bine protejat de atacurile din nord.

Este de remarcat faptul că unii kungi au mers să slujească cu regii traci pentru a-i proteja de atacurile
semenilor lor. Pentru aceasta, conducătorii i-au răsplătit cu generozitate.

Cu toate acestea, fragmentarea feudală în continuă expansiune a început să interfereze cu protecția

deplină a țării împotriva atacurilor vikingi. Uneori, barbarii din raidurile lor ajungeau pe zidurile
Parisului.
Pentru a evita vărsarea de sânge mare, regele Charles cel rustic în 911 a dat nordul Franței liderului
Rollon. Acest pământ a devenit cunoscut sub numele de Normandia. Datorită politicii competente a
Rollon, atacurile nordicilor au încetat curând, iar restul vikingilor au rămas să trăiască în rândul
populației civile.

Rollon a stăpânit mult timp, de la el își luă originea William Cuceritorul.

Vikingii și-au oprit campaniile prădătoare în prima jumătate a secolului al XI-lea. Acest lucru s-a
datorat reducerii generale a populației scandinave, răspândirii creștinismului și apariției sistemului
feudal pentru a înlocui clanul. Există o teorie conform căreia vikingii au jucat un rol cheie în formarea
Rusiei Antice.

Unii istorici sunt de părere că Rurik aparținea scandinavilor. Și deși numele Rurik este în concordanță
cu Norman Rerek, nu se poate afirma că această versiune este adevărată. Vikingii locuiau în mari
comunități familiale. Casele lor erau simple, construite din grinzi sau viță de răchită, erau acoperite cu
lut deasupra.

Vikingii înstăriți locuiau în case dreptunghiulare din lemn ale căror acoperișuri erau acoperite cu turbă.
În mijlocul camerei mari, a fost amenajată o vatră, lângă care au pregătit mâncare, au mâncat și de
multe ori gospodăria dormea. În casele mari, de-a lungul pereților s-au instalat stâlpi puternici din
lemn pentru a menține acoperișul. În camerele atât de închise, au făcut dormitoare. Vikingii păstrau
ferme, se ocupau cu agricultura și meșteșugul. Țăranii și fermierii purtau cămăși lungi și pantaloni
baggy, ciorapi și mantouri dreptunghiulare. În garderoba vikingilor din clasa superioară se aflau
pantaloni lungi și șepci de culori strălucitoare. Pe vreme rece, au purtat căciuli de pălărie, pălării și
mănuși. Femeile foloseau rochii lungi constând dintr-un corset și o fustă. Femeile căsătorite își pun
părul sub șapcă, iar fetele libere îl legau pur și simplu cu panglică. Pentru a-și indica poziția în
societate, au purtat bijuterii speciale: brose, catarame și pandantive. Brățările de argint și aur au fost
acordate soldaților după o campanie de succes. În ceea ce privește armele vikinge, cel mai adesea s-
au luptat cu topoare largi și săbii lungi. De asemenea, au folosit o suliță și un scut.
Vikingii erau constructori de nave excelente, făceau practic cele mai bune nave din acea epocă. Flota
vikingă era formată din Drakkars - nave de război și nave comerciale - Knorrs. Cele mai cunoscute
nave scandinave - navele Gokstad și Userberg se află acum în Muzeul din Drakkars din Oslo.

În plus, vikingii erau războinici frenetici, îmbunătățindu-și constant abilitățile.

Este foarte comună convingerea că vikingii erau niște sălbatici murdari, nedeterminați cu obiceiuri
animale.

Acest lucru nu este în întregime adevărat. În timpul săpăturilor arheologice din locurile de reședință
ale vikingilor, au fost descoperite numeroase obiecte casnice ale nordicilor: băi, creste, oglinzi.
Oamenii de știință au descoperit și resturile unei substanțe similare săpunului modern.

În scrierile antice, s-au păstrat înregistrări comice ale britanicilor despre necurența vikingilor. De
exemplu, „vikingii sunt atât de curați încât chiar merg la baie o dată pe săptămână.” În ciuda ridicolului
și a prejudecăților împotriva „sălbăticilor”, europenii înșiși aveau mult mai puțin șanse să se spele și
au încercat să mascheze mirosurile neplăcute ale corpului cu parfumuri și uleiuri aromate.
MAORII
Maorii traiesc in centrul Noii Zeelande si reprezinta o combinatie a populatiei tribului Iwi cu
populatia subtriburilor Hapu si Whanau. Numele lor este derivat de la cuvintul Ma-Uri care
inseamna "copiii cerului". La origini, ei erau vinatori, dar curind au devenit tarani care
supravietuiesc cu ajutorul agriculturii. Astazi, cei aproximativ 500.000 de maori traiesc in
principal in localitati, dar ramin legati indirect de triburile lor.
Pamintul norului alb

Navigatorului Kupe de Polynesian i-a fost atribuita descoperirea Noii Zeelande pe care a numit-o
Aotearoa - pamintul marelui nor alb.

Sosirea maorilor in Aotearoa formata din triburi a facut ca si acestia sa se organizeze in triburi
secundare. Acest sistem tribal functioneaza si astazi si este un dispozitiv puternic pentru rezolvarea
problemelor legate de teritorii si de reclamatiile maorilor cu privire la drepturile lor.

Cultura maorilor s-a dezvoltat mai tirziu cu putine sau chiar deloc interferente ale influentelor
exterioare. Fiind razboinici, maorii s-au angajat in bataliile dintre triburi pentru teritorii sau pentru
hrana. Deseori, invinsii deveneau hrana pentru invingatori - canibalismul fiind o modalitate de a
impune puterea.

Totusi, maorii nu erau toti numai canibali. Exista doar un subtrib cu comportament de asa natura, care
traia in insulele din sud.

Haka si wero, ca la rugby

Cu timpul, maorii au evoluat, formind o civilizatie sustinuta de agricultura si vinatoare. Au avut o

structura sociala complexa de triburi, clanuri si o societate stratificata compusa din nobili, clasa de
mijloc si sclavi. Pamintul a fost detinut in comun de catre triburile principale si cele secundare. Exista
un spatiu comun frecventat de cei cu rang inalt care erau tatuati din cap pina in picioare, purtind
ornamente din pene, blana de ciine, os si jad. Locul respectiv era locuit de mostenitorii spirituali ai
tribului.

Istoria maori nu a fost consemnata prin cuvinte scrise; in locul acestora, istoria a fost mentinuta cu
ajutorul poeziilor si cintecelor specifice si stilizate. De asemenea, protocolul in relatiile interpersonale
era rafinat si implica, printre alte forme de eticheta, salutari feroce si entuziasmante cunoscute sub
denumirea de haka (razboiul cinta) si wero (provocare), care sint utilizate si astazi (multi dintre noi
cunosc celebrul salut al jucatorilor de rugby neo-zeelandezi de la inceputul fiecarui meci).

Aotearoa si Pekaha, care inseamna oameni albi

Primii exploratori europeni au sosit in Aotearoa in cautarea unui mare continent despre care se credea
ca exista pe undeva prin sudul Oceanului Pacific. Tasman a fost cel care a ajuns primul, pe la mijlocul
secolului al XVII-lea, dar cea mai mare parte a istoricilor sint de parere ca descoperirea europeana a
teritoriului Aotearoa este acreditata capitanului James Cook. In 1769, capitanul James Cook naviga
intre cele doua insule principale. Contactul initial cu maori a fost violent, dar curajul si spiritul acestei
civilizatii, identificarea potentialului acestui nou pamint au fost cucerite de Coroana Britanica inainte
de debarcarea in Australia.

La inceput, maori nu i-au acceptat pe europeni, dar interactiunea sociala de-a lungul timpului a
determinat dezvoltarea relatiilor, chiar daca europenii au venit pe paminturile lor in cautarea
comorilor, pentru procurarea blanurilor si teritoriilor libere.

Englezii si Tratatul de la Waitangi

Cind englezii au inceput colonizarea, Noua Zeelanda a fost considerata drept o ramificatie a economiei
australiene in pescuitul balenei. In acelasi timp, strictul regulament european a generat probleme: a
fost instaurata o politica dura referitoare la afacerile cu pamint intre colonisti (Pekaha) si maori. In
1840, Tratatul de Waitangi a fost semnat, cu obligatia maorilor de a cesiona tara Marii Britanii in
schimbul protectiei si garantiei posesiei paminturilor.

Curind insa relatiile dintre maori si Pekaha au devenit incordate (maori au inceput sa se alarmeze
datorita efectelor pe care Pekaha l-au avut asupra societatii lor, in sensul ca aveau tot mai putine
drepturi). In 1860 a izbucnit razboiul, care a durat mai mult de un deceniu, in final maori fiind invinsi.
La sfirsitul secolului al XIX-lea, lucrurile s-au calmat constant. Descoperirea aurului a generat multa
prosperitate, iar raspindirea cresterii oilor a insemnat ca Noua Zeelanda a devenit o tara eficace si, cea
mai mare parte a timpului, independenta. Schimbarile sociale rapide - sufragiul femeilor, securitatea
sociala, incurajarea sindicatelor si introducerea serviciilor de asistenta a copiilor - si reputatia Noii
Zeelande cimentata ca tara au dus la reforma egalitara.

Noua Zeelanda a obtinut autonomia fata de Marea Britanie in 1931, totusi independenta a fost
proclamata formal de-abia in 1947. Economia a continuat sa prospere pina la recesiunea mondiala din
anii '80, cind a crescut semnificativ somajul.

Numarul populatiei maori creste acum mai rapid decit Pekaha si reaparitia din Maoritania (cultura
maori) a avut un impact important si durabil asupra societatii din Noua Zeelanda. Din punct de vedere
cultural, aceasta dezvoltare a remediat relatiile dintre maori si Pekaha. In 1985, Tratatul de la Waitangi
a fost revizuit, ceea ce a dus la reparatii financiare pentru un anumit numar de triburi maori ale caror
teritorii au fost confiscate pe nedrept. Chiar si in aceste conditii exista proteste ale militantilor maori
care au perturbat evenimente, au blocat drumuri, au amenintat Parlamentul tarii, revendicind drepturi
cu privire la paminturi care le-au apartinut.

Muzica traditionala maori

Muzica maori, ca orice alta muzica etnica, s-a schimbat o data cu trecerea timpului sub influenta
culturii occidentale, dar intr-o foarte mica masura. Etnomuzicologii occidentali au o atitudine negativa
fata de aceste schimbari. Normele occidentale care impun comercializarea produselor au influentat
disparitia elementelor traditionale. Dar in cazul maorilor, alaturi de aceasta comercializare, se remarca
o renastere puternica a muzicii traditionale.

Powhiri, karakia, haka taparahi, haka peruperu si paaterele

Powhiri, asa cum este denumita de maori, este o combinatie, o forma amestecata. Barbatii recita cu
voce puternica si mindra, in timp ce femeile cinta intr-o maniera foarte melodioasa. In majoritatea
cazurilor, powhiri se termina cu haka (cintecul barbatilor) fara arme. Haka reprezinta discursuri
exclamate cu voce tare de barbati, combinate cu un dans feroce. Haka taparahi sint executate fara arme
si pot reda expresia diferitelor emotii, in functie de situatia pentru care sint interpretate. Haka peruperu
sint interpretate cu arme si se leaga de dansul de razboi.
Karakia sint incantatii rapide si vorbite. Acestea sint utilizate in viata de zi cu zi de catre adulti si copii,
dar si in timpul ritualurilor. Este dificila si periculoasa executarea ritualului karakia, pentru ca se spune
ca o greseala comisa in timpul executiei va atrage ghinionul, boala sau chiar moartea recitatorului. De
aceea, sint necesari doi preoti care sa recite pentru alternarea lor intre pauzele de respiratie, deoarece
si cel mai scurt moment de tacere se poate transforma intr-un dezastru.

Paatere sint incantatii executate de grupuri de femei si compuse tot de acestea ca raspuns la anumite
birfe.

Ranginui si Papatuanuku au facut un copil: pe maori

Lumea maori a fost creata prin uniunea dintre Ranginui (tatal cerului) si Papatuanuku (mama
pamintului). O data cu nasterea fiului lor, Tane, a fost creat spatiul dintre pamint si cer. Parintii
impreuna cu ceilalti fii s-au retras in spatiul numit Lumea luminii. Tane este cel care a creat propriul
sau domeniu cu plante, pasari, insecte si alte vietuitoare. Imediat dupa aceea a creat viata umana
combinind cu succes elementele parintilor sai. Astfel explica maori legenda despre originile Aotearoa
sau Noua Zeelanda.

Limba maori incearca sa supravietuiasca

Limba maori este o limba aflata in primejdie, deoarece engleza este pradata in scoli ca fiind prima
limba. Astazi, maori fac presiuni pentru ca limba lor materna sa supravietuiasca si sa se integreze in
societatea din Noua Zeelanda.

Barbatii cu vinatul, femeile cu gospodaria

In majoritatea comunitatilor maori, barbatii vineaza si isi protejeaza familia, iar femeile se ocupa de
treburile gospodaresti. Arta ocupa un loc foarte important in cultura maori: poezia, oratoria, tatuarea
si sculptura in lemn, os si piatra sint intilnite deseori in toate comunitatile. De altfel, casele lor sint
decorate cu obiecte din lemn sculptate de ei insisi. Multi maori poarta podoabe personale cum ar fi
amuletele si pandantivele sculptate in piatra confectionate chiar de ei.

Satele maorilor sint fortificate din punct de vedere spiritual printr-un spatiu deschis situat in centrul
asezarii, unde se afla si casa de intilnire a membrilor comunitatii. Aceasta constructie intruchipeaza in
mod simbolic trupul ancestral al culturii maori. Imprejurimile satului sint strajuite de un turn de
supraveghere care are rolul de a servi drept loc de unde se da alarma in caz de primejdii.

Religia maori a ramas intacta

Maori cred in zei si personificari, printre care cei mai cunoscuti sint Tane, zeul padurilor, si Tangaroa,
zeul oceanelor. Cel mai inalt preot si seful tribului cred si inteleg fiinta Zeului suprem, Io, a carui
existenta nu a fost dezvaluita comunitatii. De asemenea, maori cred in existenta spiritelor. Religia
maori este strins legata de natura si de stramosi. Natura insasi este considerata o fiinta vie si data fiind
interactiunea dintre oameni si mama natura se creeaza legende scrise si ritualuri. Conceptul sacru este
inca o notiune importanta in societatea contemporana maori. Tiki sint niste ornamente antropomorfe
(obiecte de arta sau reprezentari decorative cu forma de fiinta omeneasca) care infatiseaza fiinte
spirituale. Multa vreme aceste figurine aveau unele deformatii care reprezentau semne ale celor alesi
sau insemnati, cum ar fi o mina cu doar trei degete, si puteau fi considerate pozitive sau negative de
catre comunitate.

In ciuda influentelor externe, cea mai mare parte a religiei maori a ramas intacta. Multe ritualuri sint
inca practicate frecvent si sint asociate cu arta vizuala traditionala si cu muzica traditionala.
Sarcina de la Natiunile Unite

Macki Ruka este un prezicator si un vindecator international, care de la o virsta foarte frageda s-a
lansat in invatarea celor mai elevate cunostinte despre lumea celesta si terestra. A fost ales de Natiunile
Unite pentru a deslusi profetiile antice ale lumii. Macki a calatorit in jurul lumii, calatorii cu prilejul
carora i-a intilnit pe Papa, Dalai Lama, Maica Theresa si alti conducatori religiosi din lume. De
asemenea, el a intreprins vizite si ceremonii religioase la locurile sacre din lume, precum Machu Pichu,
Israel, India, China, Rusia si Egipt. Cele mai dese calatorii le-a facut in Egipt, unde a tinut numeroase
ceremonii sacre prin care a popularizat valorile comunitatii sale in lumea intreaga.

Civilizatia maori apartine unei culturi de tip matriarhal, Macki Ruka fiind fiul pe latura matriarhatului
actual. Toata viata si-a petrecut-o savirsind ritualuri ceremoniale antice care fac parte din cultura sa
de mai bine de 500.000 de ani.
Macki Ruka a fost educat si format din punct de vedere spiritual de catre mama si bunicile sale din
trib. Astfel, el a acumulat cunostinte despre genealogia sa, ceremoniile de vitejie, despre istorie,
intelepciune, cintece si incantatii. La virsta de 7 ani a participat la o ceremonie care a constat in inotul
alaturi de delfini, lucru menit sa aduca echilibrul dintre barbatii si femeile tribului, considerate
puternice deoarece ele sint cele care dau viata. Femeile sint apreciate drept constructoarele barbatilor.
In cultura maori, Pamintul, Natura, Luna sint celebrate ca entitati feminine.

Profetiile lui Macki Ruka

Ultimele profetii ale lui Macki Ruka semnaleaza ca vor exista schimbari majore ale climei, modificari
politico-economice datorate noilor situatii cu care se confrunta structurile guvernamentale, caderea
sistemului monetar international. De asemenea, maestrul spiritual spune ca oamenii traiesc intr-o
perioada de haos tehnologic, pentru ca s-a ajuns sa se cheltuiasca miliarde de dolari pentru crearea
unui avion, cind acesti bani ar fi putut hrani mii de copii din tarile sarace. Maestrul afirma ca singura
solutie pentru a salva omenirea de la declin sta in puterea oamenilor de a regasi frumusetea fiintei
umane, compasiunea si toleranta din sufletul lor. Rolul lui consta in descoperirea adevarului suprem
care se afla alaturi de creator. Datoria divina a maestrului este de a gasi si de a cultiva frumusetea
sufletului oamenilor.

Ritual de captare a spiritului

Fiecare ceremonie a lui Macki Ruka incepe cu deschiderea sufletului, adica un fel de captare a
spiritului. Aceasta metoda este diferita de meditatie, care dureaza o scurta perioada de timp. Maestrul
spiritual incearca sa daruiasca fiecaruia lucruri simple pe care oamenii le poarta cu ei in orice loc, in
orice minut, in orice zi din viata lor. Aceste lucruri sint legate de iubirea pe care fiecare ar trebui sa o
poarte in suflet si sa o daruiasca aproapelui. De altfel, tot ceea ce este facut prin creatia divina este
facut cu simplitate. Oamenii cu firea lor complicata au facut lucrurile mai dificile, a afirmat Macki
Ruka.
IAZYGI
Despre pătrunderea sarmaţilor iazygi în spaţiul dintre Dunăre și Tisa au curs râuri de cerneală, subiect
aprig dezbătut, dar care încă stârnește controverse. Coroborarea știrilor antice despre sarmaţii iazygi
cu studiile moderne au trasat, la modul general, o cronologie relativă a venirii acestui neam barbar în
spaţiul dintre Dunăre și Tisa. Discuţiile în jurul problemei venirii iazygilor au declanșat polemici
aprinse, în prezent conturându-se câteva ipoteze. Izvoarele antice amintesc că în timpul lui Tiberius,
iazygii se desprind din trunchiul sarmatic și se așează între Dunăre și Tisa. În cartea a IV-a a operei
lui Plinius, este cuprinsă așezarea geografică a Daciei și a Sarmației, cu menţiuni privind numele de
triburi sarmatice, dar și a graniţei dintre daci și sarmaţi. Sarmaţii locuiau în zonele de câmpie și de
deal, iar dacii în zona de munte, unde au fost împinși de iazygi. În Tacitus, Annales, sarmaţii apar ca
aliaţi ai lui Vannius, fiind inclusi ca și trupe de cavalerie. În lucrarea sa, Historiae, Tacitus trasează
limitele geografice ale Sarmației și precizează faptul că iazygii se așează între Dunăre și Tisa, probabil
în timpul lui Tiberiu (circa 20 p. Chr.), ajungând vecini ai romanilor, știre găsită și la alţi autori antici.
Claudius Ptolemaios amintește că „Sarmația europeană se mărginește la miazăzi cu iazygi metanaști
din locul în care se termină Munţii Sarmatici și până unde începe muntele Carpatos, a cărui poziţie
este: 46˚ – 48˚30’, iar Dacia se învecinează la nord cu Sarmația apuseană, la vest cu „iazygii metanaști,
până la râul Tibiscos”. A. Alfödy introduce în discuţie o posibilă venire a sarmaţilor iazygi prin
Muntenia și Oltenia, fiind aduși de împăraţii romani, precizând că aceștia se așează în sudul Daciei,
ocupând Banatul și Oltenia, încă din secolul I p.Chr.. Ipoteza maghiară este combătută de C.
Daicoviciu, care susţinea despre teritoriul dintre Tisa, Mureș și Dunăre, că nu a aparţinut din secolul I
d. Chr. sarmaţilor iazygi. Conform ipotezei lui C. Daicoviciu, iazygii au pătruns în vestul Daciei în
valuri, iar faptul că sarmaţii se învecinează, în timpul domniei lui Claudius, cu germanii și quazii,
indică prezenţa lor în nord în câmpia de lângă Carpaţii Slovaci în jurul anilor 20 p. Chr. J. Harmatta
consideră, pe baza informaţiilor din Ovidius și Strabon, că iazygii menţionaţi în zona pontică migrează
spre Câmpia Pannonică, prin Oltenia spre Banat, și nu prin zona Carpaţilor Păduroși și Galiţia, unde
autorul nu cunoaște urme sarmatice. J. Harmatta invocă studiile în domeniu ale lui Párducz, care
susţine la rândul lui pătrunderea acestora prin sud, prin Oltenia și Banat, nicidecum prin Galiţia și
Rutenia carpatică, datorită concentrării descoperirilor sarmatice pe cursul mijlociu al Tisei. Aducerea
sarmaţilor s-a făcut, în viziunea sa, prin permisiunea și încurajarea romanilor, care doreau crearea unui
„tampon” în faţa războinicilor daci. În locul lor, în sudul Rusiei, pătrund alanii, ce puneau de ceva
vreme presiune asupra iazygilor și roxolanilor. Iazygii se așează peste populaţia autohtonă, formată
din celţi, pannoni și daci, preluând elemente ale culturii lor materiale. Pe o parte din daci îi vor respinge
în zona muntoasă, valul iranian ocupând câmpia, Tisa devenind graniţa dintre daci și iazygi. A. Mócsy
sugerează o legătură între acţiunile lui Cn. Cornelius Lentulus și aducerea iazygilor. Reputatul
cercetător, citându-l pe J. Harmatta, menţionează o imigraţie treptată, neobservată la început de
romani. Dacă Gh. Bichir și I. H. Crișan sunt de părere că iazygii sunt chemaţi de romani din raţiuni
politice, în timpul domniei lui Tiberius, o altă este părerea D. Benea, care susţine pătrunderea lentă a
iazygilor fără amestec roman. Gh. Bichir susţine pătrunderea sarmaţilor iazygi în Câmpia Panonică în
secolul I p. Chr., bazându-se pe informaţiile autorilor antici și pe cercetările arheologice, care
demonstrează așezarea iniţială a acestora în partea nordică a Câmpiei Panonice, între Dunăre și Tisa.
Istoricul român susţine teza pătrunderii sarmaţilor în spaţiul ungar prin nord, urcând pe Nistru, apoi
pe Prut și nu de-a lungul Dunării. Acest fapt este susţinut și de descoperirile de necropole și morminte
izolate din Moldova (38), Muntenia (48), Dobrogea (4) și Vestul ţării (Banat-25 și Crișana-19),
neexistând vreun mormânt sarmatic în Oltenia și Transilvania, aparţinând secolelor I-II p.Chr . S.
Dumitrașcu și C. H. Opreanu înclină spre ipoteza așezării sarmaţilor de către romani, ca și populaţie
tampon între romani și daci, în jurul anilor 20 p. Chr. V. Bârcă este de părere că pătrunderea iazygilor
este dovada unei mutatis mutandis spre vest a sarmaţilor, iar prin analiza vestigiilor iazyge timpurii
observă că sosirea lor s-a făcut, cel mai probabil, cu puţin timp înainte de anul 50 p. Chr . J. Fitz a
presupus că staţionarea armatei romane în sectorul de est al Dunării pannonice este legată de așezarea
aici a unei populaţii barbare în faţa graniţei romane, sarmaţii iazygi. Istoricul maghiar susţine venirea
lor în jurul anului 50 p. Chr., chiar dacă ei apar menţionaţi ca aliaţi ai lui Vannius în sursele literare
romane. Ridicarea de fortificaţii romane pe malul nord-estic al Dunării pannonice, este pusă în legătură
cu prezenţa iazygă și este datată la mijlocul anilor 40 p. Chr. Așezarea sarmaţilor în zona Tisei
Superioare s-a făcut în urma unei migraţii treptate, neînsemnată la început. T. Sulimirski susţine
varianta migraţiei iazygilor, din zona gurilor Dunării și Dobrogei, prin nord, în estul Slovaciei și nordul
Câmpiei Pannonice. Mișșcarea iazygilor ar fi avut loc în anii 20-30 p. Chr., dar ruta sigură nu se
cunoaște. Sulimirski presupune o traversare din Bucovina, prin pasurile nordice ale Carpaţilor spre
zona Tisei Superioare, unde supune pe celţi și daci. A. Kokowski concluziona că primul contact între
purtătorii culturii Pzeworsk și sarmaţi are loc la mijlocul secolului I p. Chr. H. Dobrzánska observa că
relaţiile dintre sarmaţi și comunităţile Przeworsk trebuiesc reanalizate în lumina noilor descoperiri
arheologice, nefiind de acord cu Sulimirski, care vedea o prezenţă sarmatică puternică în Polonia de
Jos și Silezia cel mai devreme la începutul secolului al II-lea și pe parcursul celui următor. Autoarea
argumentează pe baza descoperirilor de morminte „princiare”, că acestea ar fi aparţinut elitei sarmatice
în migraţia, credem noi, a tribului principal iazyg spre Câmpia Ungară, ele putându-se data în ultimul
sfert al secolului I. Ulterior, în timpul războaielor marcomanice, sarmaţii penetrează zona Tisei
Superioare, iar începând cu finalul secolului II d. Chr., elemente de cultură materială din partea celor
două etnii se pot identifica în cadrul descoperirilor aflate în apropierea limes-ului sarmatic. Începând
cu secolele IV-V, sarmaţii vor asimila cultura materială a celor cu care vor intra în contact. A. H.
Vaday respinge ipotezele pronunţate de A. Alföldy și A. Möcsy, considerând că o aducere a sarmaţilor
de către romani, pentru a crea un spaţiu de siguranţă între Pannonia romană și regatul dac, nu își avea
rostul într-o perioadă în care puterea statului dac decăzuse. Istoricul maghiar observă o interpretare
greșită a termenului de μετανασται, care a fost pus în legătură stabilirea iazygilor de către romani.
Epitetul metanastae face de fapt diferenţa între facţiunea iazygă, care migrează spre Câmpia
Pannonică, și tribul iazyg principal, care rămâne în zona Dunării de Jos. Mutarea întregului trib a durat
o perioadă îndelungată, deoarece în anii 68-69, iazygii, nici regele lor, nici tribul principal nu se
stabilise în totalitate în zonă. Iazygii vor juca un rol secundar, de subordonaţi, în sistemul de alianţe al
quazilor, când sunt reprezentaţi la negocieri de șefii tribali. A. H. Vaday aduce si un contraargument
la ipoteza stabilirii lor de către romani, bazat pe dovezi arheologice: așezarea lor ca și tampon
împotriva dacilor, în ţinutul nordic al Câmpiei Pannonice, pe Tisa Superioară, nu își avea rostul
strategic, deoarece această zonă nu a fost pusă în pericol de daci, în prima jumătate a secolului I p.
Chr. Studiile maghiare au arătat că iazygii reprezentau o minoritate în perioada secolului I p.Chr., ei
depinzând din punct de vedere al culturii materiale de daci și rămășițele celtice. Potrivit lui M. Párducz,
se disting arheologic două etape cronologice pentru secolul I: perioada de până la venirea sarmaţilor
și perioada de coabitare sarmato – dacică. Stabilirea iazygilor se face în zona Tisei Superioare
peste o populaţie celto-dacică, fenomenul de aculturaţie fiind sesizabil la nivelul culturii materiale,
apărând elemente ce nu existau în faza locuirii lor în spaţiul pontic. A. H. Vaday menţionează că în
perioada Hadrian – Marcus Aurelius, descoperirile sarmatice sunt atestate în zona Tisei Superioare și
Mijlocii, ei extinzându-se spre sudul arealului Tisa – Dunăre abia începând cu secolul III p.Chr.
Alexander Simonenko a analizat migraţia sarmaţilor iazygi prin prisma izvoarelor antice și a
cercetărilor din spaţiul pontic. În secolele II-I a. Chr., în spaţiul nord pontic sunt caracteristice
mormintele iazyge cu orientare S-N, iar pentru prima jumătate a secolului I p. Chr., în timpul lui
Ovidius, cele înconjurate cu șanţ semicircular deschis spre sud (atribuite aceluiași neam), regăsite
ulterior în Câmpia Pannonică. Începând cu a doua jumătate a secolului I p. Chr., domină în cadrul
înhumărilor cele orientate N-S, tipice roxolanilor. Autorul invocă, pe baza informaţiilor antice, că noii
locuitori ai stepei nord-pontice sunt roxolanii, toate izvoarele menţionându-i pe iazygi în câmpia dintre
Dunăre si Tisa Migraţia lor s-a făcut pe Dunăre, Prut, nordul Moldovei, sudul Poloniei, estul Slovaciei
și s-au așezat în Alföld, unde se regăsesc similitudini la nivel funerar cu spaţiul pontic din prima
jumătate a secolului I, Simonenko atribuind descoperirile neamului iranian al iazygilor.

Cel mai nou studiu privitor la venirea sarmaţilor în spaţiul dintre Dunăre si Tisa este cel al lui E.
Istvánovits și V. Kulcsár, care reanalizează critic teoriile enunţate până în prezent. Teoria pătrunderii
sarmaţilor în mai multe valuri, până în epoca lui Traian, a Andreei Vaday, este acceptată de cele două
autoare maghiare[. Este acceptată ipoteza lui J. Fitz despre menţionarea sarmaţilor în jurul anului 50
p. Chr. Interpretarea surselor literare antice a dus la concluzia că, în timpul expediţiei lui Marcus
Vinicius împotriva unor barbari, sarmaţii nu pătrunseseră în bazinul Tisei Superioare. Generalul roman
luptă împotriva marcomanilor, iar până la etapa temporală reprezentată de regnum Vannianum,
populaţiile germanice sunt slăbite de luptele cu Imperiul Roman. Așadar, pătrunderea sarmaţilor a fost
posibilă pe fondul slăbirii puterii germanicilor din apropierea graniţei romane. Începând cu anii 50 p.
Chr., menţionarea în izvoarele antice a iazygilor ca vecini ai Pannoniei romane, devine o tradiţie. E.
Istvánovits și G. Kulcsár sunt de părere că, dintre cele patru valuri sarmatice din secolul I p. Chr.
identificate de A. H. Vaday, cel mai important este al treilea val – iazyges metanastes, iar ultimul val
fiind cel care sosește în jurul anilor 68-69 p.Chr. Analiza teoriilor mai vechi au dus la concluzia că
niciuna din variantele enunţate nu sunt absolut sigure, existând numeroase semne de întrebare. M.
Párducz distinge trei perioade care se încadrează fiecare între evenimente mai importante și sunt
caracterizate prin modificări în inventarul arheologic. După istoricul maghiar civilizaţia sarmată din
spaţiul cuprins între Dunăre – Tisa și Mureș, cunoaște trei etape: a) din 20 p. Ch. până la sfârșitul
războaielor marcomanice, când sunt reluate relaţiile cu roxolanii; b) 180-270 p. Ch., când în arealul
Dunăre-Tisa-Mureș pătrunde un nou val sarmatic iazyg, la sfârșitul perioadei pătrund roxolanii, fapt
atestat de înmormântările în tumuli; c) 270-375, când în spaţiul studiat pătrund hunii. Periodizarea
epocii sarmatice târzii a lui M. Párducz este extinsă de A. H. Vaday, stabilind ca limită inferioară
perioada din preajma părăsirii provinciei Dacia, când în Câmpia Tisei a apărut un nou val de roxolani,
ce au migrat din răsărit, până în vremea stăpânirii hunice – prima jumătate a secolului al V-lea. Aceasta
menţionează știrea lui Iordanes, când sarmaţii sunt amintiţi în cadrul coaliţiei conduse de regele gepid
Kunimund împotriva ostrogoţilor în anul 469. Sarmaţii încă locuiau în zona de sud a câmpiei dintre
Dunăre și Tisa. Vaday e de părere că, în ultima treime a secolului al III-lea și în tot secolul al IV –lea,
se poate observa și din punct de vedere arheologic o densitate de locuire în Câmpia Tisei, iar în ultima
treime a secolului al IV-lea, încă existând „regate” sarmatice.

Oricare ar fi momentul exact al asezării iazygilor sau colonizării lor de către romani, a dus la luarea
de măsuri din partea ultimilor în faţa noilor condiţii politico-militare din nordul Câmpiei Pannonice.
O prezenţă masivă a sarmaţilor iazygi nu putea să existe fără permisiunea

conducerii romane, mai ales că un popor de războinici călăreţi, despre care nu știau mare lucru, nu era
de dorit. Totuși rămân semne de întrebare legate de sosirea valului migrator sarmatic în zonă, ei
dovedindu-se în timp adversari periculoși ai Imperiului Roman. Din momentul așezării lor în zona
Tisei Superioare, iazygii s-au extins pe direcţia sud și est-vest. Extinderea lor pe direcţia est-vest și
sud s-a făcut treptat, fapt ce ar coincide cu primele două perioade ale lui Párducz. Nu vom intra în
amănunte privitoare la extinderea stăpânirii lor, ipotezele sunt deja cunoscute. C. H. Opreanu susţine
ideea așezării iazygilor, într-o primă fază, în partea nordică a Câmpiei Ungare, în secolul I d. Chr. și
începutul secolului II, fapt dovedit și de descoperirile arheologice atribuite populaţiei sarmatice, ce
sunt concentrate în partea de nord-est a Câmpiei Ungare. După Coriolan Opreanu, în vremea lui
Traian, iazygii nu locuiau la sud de linia Partiscum-Lugio. Conform lui Sever Dumitrașcu, cea mai
timpurie descoperire sarmatică de pe teritoriul României, este mormântul de la Vărșand (jud. Arad),
celelalte nouă descoperiri arădene și bihorene, fiind datate în secolele II-III . Opreanu ia în discuţie
istoria politică și militară a sarmaţilor iazygi, cărora refacerea puterii regatului dac în secolul I d. Chr.
le-a stabilit limita vestică pe Tisa. Dintre populaţiile migratoare care își fac apariţia în spaţiul bănăţean
primii vor fi sarmaţii iazygi, la începutul secolului al IV-lea. Infiltrări iazyge sporadice sunt semnalate
anterior în secolele II-III, în colţul de nord-est al Banatului. După 275, aria descoperirilor de factură
sarmată cuprinde câmpia joasă de la sud de Mureș, spre sud-vest, înspre Banatul sârbesc. Nu există
însă o atestare a acestei populaţii în zona de relief piemontană sau montană bănăţeană. A. Alföldy
considera că zona Vršac – Timișoara aparţinea iazygilor de la sfârșitul sec. I – începutul sec. II p.Chr..
S. Barački și D. Batistić – Popadić opinează pentru zona bănăţeană o convieţuire daco-sarmatică. C.
Daicoviciu susţinea o prezenţă sarmatică la est de Tisa în a doua jumătate a secolului III, în disputa sa
cu M. Párducz și A. Alföldy privitoare la identificare teritoriului menţionat de Cassius Dio. Regretatul
Fl. Medeleţ considera descoperirile sarmate ca fiind databile după retragerea aureliană. Descoperirile
iazyge din Câmpia de Vest, încadrate cronologic în secolele II-III, sunt interpretate de E. Dörner ca
dovezi ale incursiunilor războinice din perioada Traian – Hadrian și Marcus Aurelius. Istoricul arădean
este de părere că o prezenţă masivă sarmatică nu se confirmă la sud de Mureș înainte de anul 271/275.
În problematica locuirii din Banatul antic, se constată o prezenţă sarmatică neglijabilă în perioada
provinciei Dacia, iar puţinele descoperiri barbare se grupează în colţul nord-vestic al Banatului. D.
Benea consideră că pătrunderea sarmatică are loc la sfârșitul secolului III p. Chr., alogenii iranieni
fiind prezenţi în vestul bănăţean alături de populaţia daco-romană. În Câmpia Aradului, acești barbari
pătrund încă din timpul provinciei, probabil după războaiele marcomanice, când unele grupuri vor
coborî și la sud de Mureș. D. Tănase și M. Mare constată, în dezbaterea privitoare la pătrunderea
sarmatică în Banat, că infiltrări sporadice se înregistrează de la sfârșitul secolului II – mijlocul
secolului III, iar despre o prezenţă sarmatică semnificativă poate fi vorba înainte de secolul III p. Chr..
Considerăm că pătrunderea iazygilor s-a făcut lent, prin Polonia si Slovacia, stabilindu-se în zona Tisei
Superioare, în jurul anului 50 p. Chr. și până la sfârsitul secolului I, vor sosi în valuri succesive. Nu
vedem un amestec roman în așezarea lor, deoarece o zonă-tampon între Pannonia și statul dac nu își
avea rostul strategic în vecinătatea cotului pannonic al Dunării. Primii iazygi sosiţi în arealul dintre
Dunăre și Tisa reprezentau o posibilă avangardă a tribului principal, fapt ce ar explica rolul lor
secundar în regnum Vannianum, dar și inventarul sărac al primelor descoperiri funerare iazyge. Sosirea
în număr mare spre sfârșitul secolului I și creșterea puterii regatului lui Decebal, apoi transformarea
Daciei în provincie romană și flancarea dinspre est, vest și sud a „pungii iazyge”, va genera o serie de
stări conflictuale între iazygi și Imperiul Roman. Pătrunderea lor spre sud este relativ lentă și atestată
la nivel arheologic. Descoperirile atribuite sarmaţilor iazygi din arealul Dunăre – Tisa – Mureș,
databile la începutul secolului II și până spre sfârșitul lui reprezintă doar dovezi ale incursiunilor
militare sarmatice, abia după războaiele marcomanice înregistrându-se infiltrări ale păturii iraniene, în
Crișana și Câmpia arădeană, izolate în Banat.

LUGDUNUM
În zona a ceea ce se numește acum Lyon, au fost identificate două așezări celtice, probabil locuite de
tribul Segusiavi, care datează din perioada La Tène (de exemplu, după 450 î.Hr.). Primul dintre acestea
a fost un oppidum pe malul de vest al Saône pe un deal numit Fourvière. Celălalt oraș era situat între
Saône și Rhône. Este posibil ca acest al doilea oraș să fi fost numit Lugudunon („dealul Lugus”; atestat
pe o monedă din 42 î.Hr.), din care derivă latinescul Lugdunum.

Situat în apropierea confluenței a două râuri importante, unul care leagă zona de Mosela și Rin, celălalt
conducând în direcția generală a Dunării Superioare, ne putem imagina Lyon timpuriu ca un centru
comercial. Acest lucru este confirmat de prezența amforelor italiene și a ceramicii grecești.

Cucerirea romană

Romanii au cucerit valea Ronului dinspre sud, supunându-i mai întâi pe Allobrogi în c.120 î.Hr. După
ce au preluat controlul asupra zonei, romanii au fondat orașul Viena, modernul Viena. Când un lider
alobrogian pe nume Catugnatus s-a revoltat și i-a expulzat pe negustorii romani, aceștia din urmă au
mers în nord și au preluat Lugdunum. În această situație confuză, helveții au anunțat că vor migra în
aval de-a lungul Ronului și vor merge în Aquitania, ceea ce a fost suficient pentru ca generalul roman
Iulius Cezar să intervină. În 58, a capturat dealul Fourvière, care urma să rămână una dintre bazele
sale în timpul războiului următor din Galia.
Monedă cu altarul din Lyon

Orașul a fost organizat oficial ca o colonie după moartea lui Cezar de către Lucius Munatius Plancus
(43 î.Hr.); primii locuitori trebuie să fi fost veterani din legiunile lui Cezar. De ceva vreme, Lyon a
avut privilegiul de a bate monede de argint, ceea ce a făcut necesară garnizoarea orașului: Cohors XIII
urbana urma să rămână în Lyon timp de două secole.

În anii treizeci ai secolului I î.Hr., romanii i-au organizat pe cei „trei gali” cuceriți de Cezar,
transformându-i în trei provincii și creând o rețea de drumuri. Generalul Agrippa, mâna dreaptă a
moștenitorului lui Cezar, Octavian, a construit drumuri importante: unul de la Lyon la Bordeaux în
vest, unul de la Lyon la Geneva și Augst în nord-est și unul de la Lyon la nord, bifurcându-se într-un
drum către Reims în nord-vest și un drum către Trier și Köln în nord-est.

În anul 12 î.Hr., romanii au dedicat un altar romilor și lui Augustus pe Dealul Croix-Rousse.notă În
fiecare an, liderii galici se adunau aici pentru a discuta treburile. Cucerirea se terminase; Lyon devenise
capitala celor Trei Gali.
Orașul Roman
Deși Lyon a fost un centru important al guvernării romane, nu a devenit niciodată un oraș ca Cartagina,
Efes, Antiohia sau Alexandria. Totuși, acoperea aproximativ 350 de hectare și avea peste 30.000 de
locuitori (de două ori mai mare decât Pompeii și aproximativ la fel de mulți ca Köln) și a fost considerat
cel mai mare oraș din Galia după Narbo.notă Lyon se lăuda cu un forum, un templu al romilor și al lui
Augustus. , un sanctuar pentru Cybele, un apeduct, un teatru, un odeon și un amfiteatru pentru curse
de care. Cel mai important, era un oraș în care se întâlneau tot felul de comercianți și negustori.

Mai mulți împărați și prinți au vizitat orașul. Când Drusus a vizitat orașul în anul 10 î.Hr., soția sa
Antonia a născut un fiu, Claudius, viitorul împărat).notă Împăratul Caligula a locuit la Lyon în timpul
turneului său de nord.notă În anul 68 e.n., orașul a fost centrul insurecției Vindex, care a fost suprimat,
dar a dus la căderea împăratului Nero. Traian și Hadrian, care au vizitat orașul în 119, au construit
monumente. În 185, viitorul împărat Caracalla s-a născut la Lyon.

Într-un oraș internațional, ar exista oameni din est, inclusiv exilați (de exemplu, tetrarhul erodian
Antipa din Galileea) și creștini. În 177, au fost persecutați cu cruzime; Actele martirilor din Lyon este
o sursă groaznică de citit. După acest eveniment, Irineu a devenit episcop, unul dintre primii lideri
creștini care s-au concentrat pe credința ortodoxă.
Altar
După domnia nefericită a lui Publius Helvius Pertinax (în primele luni ale anului 193) și lovitura de
stat a lui Didius Julianus, a avut loc contralovitura lui Lucius Septimius Severus, care avea un rival în
vest, Clodius Albinus. Severus l-a învins pe Albinus într-o bătălie lângă Lyon.notă Deoarece
garnizoana din Lyon, Cohors XIII urbană, se alăturase cu aceasta din urmă, Septimius Severus a
ordonat subunităților a două legiuni (VIII Augusta și XXII Primigenia) să servească drept garnizoană
a Lyonului.
Antichitatea târzie

După mijlocul secolului al treilea, granița Rinului a fost amenințată, iar sediul guvernului roman a fost
transferat la nord-est, unde Köln, Mainz și Trier au devenit din ce în ce mai importante. Pentru Lyon,
acesta a fost începutul unui declin lent. Nu existau fonduri pentru refacerea apeductului, atât de
important pentru un oraș mare, când acesta intrase în paragină. Totuși, orașul a fost frecvent vizitat de
împărați (de exemplu, Constantin cel Mare) și uzurpatori (de exemplu, Magnentius, care s-a sinucis la
Lyon).

Lyon a rămas totuși un important centru creștin, cu un palat episcopal pe malul Saônei, un baptisteri
și o biserică care a fost dedicată lui Ioan Botezătorul (actuala catedrală). Pe cimitirele antice din afara
zidurilor au fost construite mai multe bazilici funerare.

În 460, Lyon a devenit reședința burgunzilor, care au fost în cele din urmă cuceriți de franci în 532.

TIKAL
Tikal (tee-KAL) este un oraș Maya în ruină situat în nordul provinciei Petén din Guatemala. În
perioada de glorie a Imperiului Maya , Tikal a fost un oraș foarte important și influent, controlând
întinderi întinse de teritoriu și dominând orașe-state mai mici. La fel ca restul marilor orașe Maya,
Tikal a căzut în declin în jurul anului 900 d.Hr. și a fost în cele din urmă abandonat. În prezent este un
important sit arheologic și touristic
Istoria timpurie la Tikal

Înregistrările arheologice de lângă Tikal datează de la aproximativ 1000 î.Hr. și până la 300 î.Hr. sau
cam așa ceva era deja un oraș înfloritor. În epoca clasică Maya timpurie (aproximativ 300 d.Hr.),
acesta era un important centru urban, prosperând pe măsură ce alte orașe din apropiere au scăzut. Linia
regală Tikal și-a trasat rădăcinile până la Yax Ehb 'Xook, un puternic conducător timpuriu care a trăit
cândva în perioada preclasică.

Vârful puterii lui Tikal

În zorii epocii Maya Classic,Tikal a fost unul dintre cele mai importante orașe din regiunea Maya. În
378, dinastia conducătoare Tikal a fost înlocuită de reprezentanți ai puternicului oraș Teotihuacan din
nord: nu este clar dacă preluarea a fost militară sau politică. În afară de o schimbare în familia regală,
acest lucru nu pare să fi modificat ascensiunea lui Tikal la proeminență. Curând Tikal a fost orașul
dominant din regiune, controlând alte câteva orașe-state mai mici. Războiul era obișnuit și, la sfârșitul
secolului al șaselea, Tikal a fost învins de Calakmul, Caracol sau o combinație a celor două, provocând
un decalaj în proeminența orașului și în evidențele istorice. Cu toate acestea, Tikal a revenit, devenind
din nou o mare putere. Estimările populației pentru Tikal la vârf variază: o estimare este cea a
respectatului cercetător William Haviland, care în 1965 a estimat o populație de 11.
Politica și regula Tikal

Tikal a fost condus de o dinastie puternică care uneori, dar nu întotdeauna, a transmis puterea de la
tată la fiu. Această familie fără nume a condus Tikal de generații până în anul 378 d.Hr. când Marea
Jaguar Paw, ultima din linie, a fost aparent învinsă militar sau într-un fel depusă de Fire is Born, care
era cel mai probabil din Teotihuacán, un oraș puternic situat aproape de actualul Mexico City. Fire is
Born a început o nouă dinastie cu legături culturale și comerciale strânse cu Teotihuacán. Tikal și-a
continuat drumul către măreție sub noii conducători, care au introdus elemente culturale precum
designul olăritului, arhitectura și arta în stilul Teotihuacán. Tikal și-a urmărit agresiv dominația asupra
întregii regiuni Maya din sud-est. Orașul Copán, în actualul Honduras, a fost fondat de Tikal, la fel ca
orașul Dos Pilas.

Război cu Calakmul

Tikal a fost o superputere agresivă care a renunțat frecvent la vecinii săi, dar conflictul său cel mai
important a fost cu orașul-stat Calakmul, situat în actualul stat mexican Campeche. Rivalitatea lor a
început cândva în secolul al șaselea, în timp ce se luptau pentru influența statelor vasale. Calakmul a
reușit să întoarcă unele dintre statele vasale ale lui Tikal împotriva fostului lor aliat, mai ales Dos Pilas
și Quiriguá. În 562 Calakmul și aliații săi l-au învins pe Tikal în luptă, începând o pauză în puterea lui
Tikal. Până în anul 692 d.Hr. nu ar exista date sculptate pe monumentele din Tikal, iar înregistrările
istorice din această perioadă sunt rare. În 695, Jasaw K'awiil I l-a învins pe Calakmul, ajutându-l să-l
propulseze pe Tikal înapoi la gloria sa de odinioară.

Declinul lui Tikal

Civilizația Maya a început să se prăbușească în jurul anului 700 d.Hr. și până în anul 900 d.Hr. a fost
o umbră a sinelui său de odinioară. Teotihuacán, odată o influență atât de puternică asupra politicii
Maya, a căzut în ruină în jur de 700 și nu a mai fost un factor în viața Maya, deși influențele sale
culturale în artă și arhitectură au rămas. Istoricii nu sunt de acord cu privire la motivul pentru care
civilizația Maya s-a prăbușit: s-ar fi putut datora foametei, bolilor, războiului, schimbărilor climatice
sau orice combinație a acestor factori. Și Tikal a refuzat: ultima dată înregistrată pe un monument
Tikal este 869 d.Hr. și istoricii cred că până în 950 d.Hr. orașul a fost în esență abandonat.

Redescoperire și Restaurare

Tikal nu a fost niciodată complet „pierdut”: localnicii au știut întotdeauna despre oraș de-a lungul
epocilor coloniale și republicane. Călătorii au vizitat ocazional, cum ar fi John Lloyd Stephens în anii
1840, dar îndepărtarea lui Tikal (ajungerea acolo a presupus o călătorie de câteva zile prin junglele
aburitoare) i-a ținut pe cei mai mulți vizitatori. Primele echipe arheologice au sosit în anii 1880, dar
abia la construirea unei piste de aterizare la începutul anilor 1950, arheologia și studiul sitului au
început cu seriozitate. În 1955, Universitatea din Pennsylvania a început un proiect lung la Tikal: au
rămas până în 1969, când guvernul guatemalez a început cercetările acolo.

Tikal Azi

Zeci de ani de lucrări arheologice au descoperit majoritatea clădirilor majore, deși o bună parte din
orașul original așteaptă încă săpături. Există multe piramide , temple și palate pentru explorare.
Punctele de atracție includ Plaza celor șapte temple, Palatul de la Acropola Centrală și complexul
Lumea Pierdută. Dacă vizitați site-ul istoric, este foarte recomandat un ghid, deoarece sunteți sigur că
pierdeți detalii interesante dacă nu le căutați. Ghidurile pot traduce, de asemenea, glifele, pot explica
istoria, vă pot duce la cele mai interesante clădiri și multe altele.

Tikal este unul dintre cele mai importante site-uri turistice din Guatemala, bucurat anual de mii de
vizitatori din întreaga lume. Parcul Național Tikal, care a inclus complexul arheologic și pădurea
tropicală din jur, este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Deși ruinele în sine sunt fascinante, frumusețea naturală a Parcului Național Tikal merită, de asemenea,
o mențiune. Pădurile tropicale din jurul Tikalului sunt frumoase și găzduiesc multe păsări și animale,
inclusiv papagali, tucani și maimuțe.

SAQQUARA
Piramida în trepte din Saqqara, cea mai veche piramidă din Egipt, atrage milioane de vizitatori în
fiecare an. Piramidele, în general, sunt unele dintre cele mai maiestuoase minuni ale lumii, capodopere
de inginerie și arhitectură pe care chiar și specialiștii din aceste domenii le înțeleg cu greu. Modul în
care au fost construite cu atâtea secole în urmă, mărimea și forma lor le fac și mai impresionante. Însă
Piramida în trepte din Saqqara iese în evidență mai mult decât celelalte structuri similare prin faptul
că este cea mai veche piramidă din Egipt și a stabilit standarde noi în ceea ce privește design-ul și
construcția monumentelor de acest fel.

Aceste standarde erau de negândit înainte ca arhitectul piramidei, pe nume Imhotep, să își pună în
practică viziunea pentru faraonul Djoser.

Nu doar Piramida în trepte din Saqqara este remarcabilă, ci și rețeaua complicată de clădiri din
subteran, care include temple, tuneluri și diferite camere. Până la momentul construirii Piramidei în
trepte, astfel de structuri erau nemaiîntâlnite.

Construcțiile de sub pământ au ajuns până la urmă să ocupe suprafața unui mic oraș. Printre ele se
numără Casa Nordului, Casa Sudului, Mormântul din Sud și multe alte structuri.

Însă cercetătorii și egiptologii nu pot decât să speculeze referitor la Piramida în trepte din Saqqara,
fiindcă nu s-a găsit nici măcar un singur text care să conțină vreo descriere a construcției sale.
Ce este o piramidă în trepte?

Piramida în trepte este alcătuită dintr-un teanc de movile dreptunghiulare, fiecare construit din blocuri
de calcar și cu dimensiuni în scădere în sus. Acest lucru poate părea ciudat pentru cei dintre noi care
cred că „în formă de piramidă” înseamnă o parte netedă, fără îndoială din cauza piramidelor clasice
din Platoul Gizei, datate și din Vechiul Regat. Dar piramidele în trepte au fost tipul obișnuit de
mormânt atât pentru persoanele private, cât și pentru cele publice, până în dinastia a IV-a, când Sneferu
a construit prima piramidă cu margini netede, deși îndoite . Roth (1993) are o lucrare interesantă despre
ce a însemnat trecerea de la piramidele dreptunghiulare la cele ascuțite pentru societatea egipteană și
relația sa cu zeul soarelui Ra, dar aceasta este o divagare.
Primele monumente de înmormântare faraonice erau movile dreptunghiulare joase numite mastabas,
care atingeau o înălțime maximă de 2,5 metri sau aproximativ opt picioare. Acestea ar fi fost aproape
complet invizibile de la distanță și, cu timpul, mormintele au fost construite din ce în ce mai mari.
Djoser a fost prima structură cu adevărat monumentală.

Complexul piramidal al lui Djoser

Piramida treptată a lui Djoser se află în centrul unui complex de structuri, închis de un zid
dreptunghiular din piatră. Clădirile din complex includ o linie de sanctuare, unele clădiri false (și
câteva funcționale), ziduri cu nișe înalte și mai multe curți „ wsht ” (sau jubiliare). Cele mai mari curți
interioare sunt Marea Curte la sud de piramidă și curtea Heb Sed între rândurile de sanctuare
provinciale. Piramida treptelor este aproape de centru, completată de mormântul sudic. Complexul
include camere de depozitare subterane, galerii și coridoare, dintre care majoritatea nu au fost
descoperite până în secolul al XIX-lea (deși aparent au fost excavate de faraonii din Regatul Mijlociu,
vezi mai jos).

Un coridor care trece sub piramidă este decorat cu șase panouri de calcar care îl reprezintă pe regele
Djoser. În aceste panouri, Djoser este îmbrăcat în haine rituale diferite și pozat ca în picioare sau
alergând. Acest lucru a fost interpretat în sensul că el efectuează ritualuri asociate festivalului Sed
(Friedman și Friedman). Ritualurile Sed erau dedicate zeului șacalului cunoscut sub numele de Sed
sau Wepwawet, adică Deschizătorul Căilor și o versiune timpurie a lui Anubis. Sed poate fi găsit în
picioare lângă regii dinastici egipteni chiar de la primele imagini, cum ar fi cea de pe paleta Narmer .
Istoricii ne spun că festivalurile Sed erau ritualuri de reînnoire fizică, în care regele în vârstă ar dovedi
că încă mai are dreptul de domnie alergând o tură sau două în jurul zidurilor reședinței regale.
Fascinația Regatului Mijlociu cu bătrânul

Numele lui Djoser i-a fost dat în Regatul Mijlociu: numele său original era Horus Ntry-ht, denumit
Netjerykhet. Toate piramidele Vechiului Regat au constituit un interes deosebit pentru fondatorii
Regatului Mijlociu, la aproximativ 500 de ani de la construirea piramidelor. Mormântul lui
Amenemhat I ( dinastia a 12-a a Regatului Mijlociu ) din Lisht a fost găsit a fi împachetat cu blocuri
inscripționate din Vechiul Regat din cinci complexe piramidice diferite de la Giza și Saqqara (dar nu
și piramida treptelor). Curtea Cachette la Karnak a avut sute de statui și steles preluate din contexte
din Vechiul Regat, incluzând cel puțin o statuie a lui Djoser, cu o nouă dedicație înscrisă de Sesostris
(sau Senusret) I.

Sesostris (sau Senusret) III [1878–1841 î.Hr.], stră-strănepotul lui Amenemhat, aparent a înșfăcat două
sarcofage de calcit ( sicrie de alabastru ) din galeriile subterane din piramida pasului și le-a transmis
propriei sale piramide de la Dahshur . Un monument dreptunghiular din piatră cu corpuri ondulate de
șerpi, poate parte a unei porți ceremoniale, a fost îndepărtat din complexul piramidal al lui Djoser
pentru templul mortuar al reginei Iput I din dinastia a șasea la complexul piramidei Teti.
MICENE
Micene , Mykínes grecesc modern , oraș grecesc preistoric din Peloponez , sărbătorit de Homer drept
„stradă largă” și „auriu”. Conform legendei , Micene a fost capitala Agamemnonului , regele aheean
care a prădat orașul Troia . A fost așezat, așa cum spune Homer, „într-un colț de Árgos ”, cu o cetate
naturală formată din râpele dintre munții Hagios Elias (Ayios Ilias) și Zara, și mobilat cu un izvor
peren fin, numit Perseia (după Perseus , legendarul fondator al Micenelor). Este principalul sit din
epoca bronzului târziu din continentGrecia . Săpăturile sistematice ale sitului au început în 1840, dar
cele mai celebrate descoperiri au fost cele dinHeinrich Schliemann . Termenul micenian este adesea
folosit cu referire la epoca bronzului târziu al Greciei continentale în general și al insulelor, cu excepția
Cretei (greacă modernă: Kríti).

A existat o așezare la Micene în epoca bronzului timpuriu, dar toate structurile acelui sau ale epocii
medievale a bronzului care au urmat au fost, cu excepții nesemnificative, distruse de clădirile
ulterioare. Palatul existent trebuie să fi fost reconstruit în secolul al 14 - lea ien . Întreaga zonă este
împânzită de morminte care au dat multe obiecte de artă și artefacte .

De la Poarta Leului la intrarea în cetatea Micenelor, un drum gradat de 12 picioare (3,6 metri) lățime
duce la o rampă susținută de un perete cu cinci terase și de acolo la intrarea de sud-vest a palatului.
Acesta din urmă este compus din două blocuri principale - unul acoperind inițial vârful dealului, dar
în mare parte distrus la ridicarea templului elenistic și celălalt ocupând terasa inferioară spre sud,
înălțată artificial pe marginea sa de vest. Cele două blocuri erau separate de două coridoare paralele
est-vest, cu depozite deschise. Existența unui altar de palat pe terasa superioară pare implicată de
descoperirile unui magnific grup de fildeș format din două zeițe și un zeu prunc cu fragmente de altare
de trepied pictate și alte obiecte.
Poarta Leului la Micene, Grecia, c. 1250 bc .
La colțul sud-vestic al palatului de mai târziu, holul vestic ducea la scara mare cu 22 de trepte, un
palier și alte 17 sau 18 trepte, culminând cu o mică curte care permitea intrarea în curtea mare și într-
o cameră pătrată imediat la Nord. Acolo, o zonă alungită cu un chenar ridicat de ipsos a fost interpretată
de unii savanți ca baza unui tron unde regele stătea în audiență. Cu toate acestea, alți cercetători au
considerat-o ca o vatră și camera ca o cameră de oaspeți; tronul ar fi putut să stea atunci în
dreaptamegaron (sala centrală mare), o parte care a dispărut acum. Atât pridvorul, cât și porțiunea
principală a megaronului aveau pardoseli din stuc pictat cu margini de plăci de gips și cu fresce pe
pereți, una reprezentând aparent o bătălie în fața unei cetăți. În centru se afla o vatră rotundă din ipsos,
închisă de patru coloane de lemn, ceea ce presupune existența unui clerestor . Cele 10 straturi de
tencuială ale vetrei și 4 ale etajului sugerează că această sală a fost folosită o perioadă considerabilă
de timp. Acoperișul era probabil plat. La est de coridor se întindeau o serie de camere, cele mai
interesante cunoscute din decorul său ca „camera frescelor cortinei”.

Obțineți acces exclusiv la conținut din prima noastră ediție 1768 cu abonamentul dvs. Abonați-vă
astăzi

În cadrul cetății se aflau diverse case de rețele. Cea mai impunătoare, „casa coloanelor”, a ajuns la trei
etaje în înălțime. La sud de cercul mormântului se află ruinele „casei rampei”, „casei sudice” și „casei
Tsountas”. O altă clădire, cunoscută sub numele de „grânare”, din orz carbonizat, grâu și vescuri găsite
în subsolul său, a fost ridicată în secolul al XIII-lea î.Hr. între zidul cetății ciclopiene și unul dintre
cercurile mormântului; a continuat în uz până la distrugerea orașului de foc circa 1100 ien .

Perioada miceniana tarzie (1400-1100 ien ) a fost una de mare prosperitate în Peloponez. După
distrugerea Knossos , pe Creta minoică , Micene a devenit puterea dominantă în Marea Egee , unde
flota sa trebuie să fi controlat mările mai apropiate și să fi colonizat Cicladele , Creta, Cipru ,
Dodecanezul , nordul Greciei și Macedonia, vestul Asiei Mici , Sicilia și câteva site-uri din Italia.
Bunurile miceniene, mai degrabă decât minoice, ar putea fi găsite pe piețele din Egipt, Siria și Palestina
. Raiderii micenieni au acuzat coastele egiptenilor și ale hititilor, și la o dată în mod tradițional
presupusă a fi 1180, dar de către unii savanți estimată acum la aproximativ 1250 î.Hr. , Agamemnon
și adepții săi au jefuit marele oraș Troia.

În secolul al XVI-lea î.e.n. , arta miceniană a fost temporar dominată de influențeleArta minoică .
Artiștii cretani trebuie să fi imigrat pe continent, iar varietățile locale ale tuturor artelor minoice au
apărut la Micene. Naturalismul și exuberanța minoică au fost temperate de formalitatea greacă și de
simțul echilibrului, care erau deja vizibile în mărfurile pictate în Helladicul Mijlociu și care aveau să
culmine mai târziu în splendida ceramică geometrică a cimitirului Dipylon de la Atena .

Până la mijlocul secolului al XX-lea, alfabetizarea miceniană a fost atestată doar de câteva simboluri
pictate pe vaze, dar în 1952 excavarea „casei negustorului de ulei” și „a casei negustorului de vin” în
afara zidurilor a dezvăluit o serie de tablete în scriptul Linear B identificate mai întâi la Knossos
(Knosós) și ulterior interpretate de arhitectul și criptograful englezMichael Ventris va fi o formă
anterioară a limbii grecești .

Micenele au fost arse și distruse, probabil prin invadarea dorienilor , în jurul anului 1100 î.Hr. , dar
orașul exterior nu a fost pustiu; au fost excavate morminte din perioadele protogeometrice și
geometrice. Micenele, în mod evident, au continuat să existe ca un mic oraș-stat, iar zidurile nu au fost
dărâmate. La începutul secolului al VI-lea î.Hr. a fost ridicat un templu, din care supraviețuiește o
ușoară ușurare; în 480 Micene a trimis 400 de oameni să lupte împotriva perșilor la Termopile , iar
oamenii săi se aflau la Plataea în 479. În 470, însă, vecinul său agresiv Árgos, care fusese neutru în
războiul persan , s-a răzbunat prin asedierea Micenelor, iar în 468 Árgos a distrus-o. ÎnPerioada
elenistică Micenele au reînviat și s-a construit un nou templu pe coroana acropolei ; în 235 î.Hr. ,
tiranul Argive Aristipp a fost ucis acolo și zidul orașului a fost reparat. Nabis din Sparta i-a luat pe
unii dintre tineri în jurul anului 195 î.e.n. , iar o inscripție din 194 se referă la detenția lor. Au fost
găsite câteva obiecte romane, dar când călătorul și geograful grec Pausanias au vizitat situl în jurul
valorii de 160 CE , l-a găsit în ruine.

Heuneburg
Heuneburg se referă la o fortăreță din epoca fierului , o reședință de elită (numită Fürstensitz sau
reședință princiară) situată pe un deal abrupt cu vedere la fluviul Dunărea din sudul Germaniei. Situl
include o suprafață de 3,3 hectare (~ 8 acri) în fortificațiile sale; și, conform ultimelor cercetări, cel
puțin 100 ha (~ 247 ac) de așezare suplimentară și fortificată separat înconjoară dealul. Pe baza acestei
cercetări de ultimă oră, Heuneburg și comunitatea sa înconjurătoare au fost un centru urban important
și timpuriu, unul dintre primii din nordul Alpilor.

Istoria Heuneburgului

Săpătura stratigrafică de la fortul din dealul Heuneburg a identificat opt ocupații principale și 23 de
faze de construcție, între epoca bronzului mediu și perioadele medievale. Cea mai veche așezare a
locului a avut loc în epoca bronzului mijlociu, iar Heuneburg a fost fortificată pentru prima dată în
secolul al XVI-lea î.Hr. și din nou în secolul al XIII-lea î.Hr. A fost abandonat în epoca bronzului
târziu. În perioada Hallstatt timpurie a epocii fierului, ~ 600 î.Hr., Heuneburg a fost reocupat și
modificat extensiv, cu 14 faze structurale identificate și 10 faze de fortificație. Construcția epocii
fierului la fortul din deal include o fundație de piatră de aproximativ 3 metri lățime și 0,5-1 m înălțime.
Deasupra fundației se afla un zid de cărămidă cu nămol uscat (chirpici), care atingea aproximativ o
înălțime totală de 4 m (~ 13 ft).

Zidul de cărămidă de noroi a sugerat cărturarilor că cel puțin un fel de interacțiune a avut loc între
elitele din Heueneburg și Marea Mediterană, ilustrată atât de zidul de chirpici - cărămida de noroi este
strict o invenție mediteraneană și nu a fost folosită anterior în Europa centrală - -și prezența a
aproximativ 40 de bucăți de mansardă grecească la fața locului, ceramica a produs aproximativ 1.600
de kilometri distanță.

În jurul anului 500 î.Hr., Heuneburg a fost reconstruit pentru a se potrivi cu modelele celtice de design
de tip hillfort, cu un perete din lemn protejat de un zid de piatră. Situl a fost ars și abandonat între 450
și 400 î.Hr. și a rămas neocupat până la ~ 700 d.Hr. Reocuparea vârfului dealului de către o fermă
începând cu 1323 d.Hr. a cauzat pagube extinse așezării ulterioare din epoca fierului.
Structuri în Heuneburg

Casele din zidurile fortificației din Heuneburg erau structuri dreptunghiulare încadrate din lemn,
construite aproape una de alta. În timpul epocii fierului, zidul de fortificație din cărămidă a fost spălat
cu alb, făcând această structură proeminentă să iasă în evidență și mai mult: peretele era atât pentru
protecție, cât și pentru afișare. Au fost construite turnuri de veghe crenelate și o pasarelă acoperită a
protejat santinelele de vremea nefavorabilă. Această construcție a fost destul de evident construită în
imitația arhitecturii clasice polis grecești.

Cimitirele de la Heuneburg din epoca fierului au inclus 11 movile monumentale care conțin o gamă
bogată de bunuri funerare. Atelierele din Heuneburg țineau meșteșugari care produceau fier, lucrau
bronz, făceau ceramică și sculptau os și coarne. De asemenea, în evidență sunt meșteșugarii care
prelucrau produse de lux, inclusiv lignit, chihlimbar , corali, aur și jet.

În afara zidurilor lui Heuneburg

Săpăturile recente concentrate pe regiuni din afara fortului dealului Heuneburg au dezvăluit că
începând din epoca timpurie a fierului, periferia Heuneburg a devenit destul de densă. Această zonă
de așezare a inclus fortificații de șanț târziu Hallstatt datate din primul sfert al secolului al VI-lea î.Hr.,
cu o poartă monumentală de piatră. Terasarea pârtiilor înconjurătoare din epoca fierului a oferit un loc
pentru extinderea zonei de așezare și, până în prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr., o suprafață de
aproximativ 100 de acri era ocupată de ferme ferm distanțate, închise de o serie de palisade
dreptunghiulare, adăpostind o populație estimată la aproximativ 5.000 de locuitori.

Suburbiile din Heuneburg includeau, de asemenea, câteva fortificări suplimentare din perioada
Hallstatt, precum și centre de producție pentru ceramică și articole artizanale, cum ar fi fibule și textile.
Toate acestea i-au condus pe erudiți înapoi la istoricul grec Herodot: o polis menționată de Herodot și
situată în valea Dunării în jurul anului 600 î.Hr.se numește Piren; cărturarii au legat mult timp Pyrene
de Heuneberg, iar rămășițele identificate ale unei așezări stabilite cu importante centre de producție și
distribuție și o conexiune cu Marea Mediterană sunt un sprijin puternic în acest sens.

Investigații arheologice

Heuneberg a fost săpat pentru prima dată în anii 1870 și a susținut 25 de ani de săpături începând cu
1921. Săpăturile la movila Hohmichele au fost efectuate în 1937-1938. Săpăturile sistematice ale
platoului înconjurător de pe deal au fost efectuate din anii 1950 până în 1979. Studiile din 1990,
inclusiv mersul pe câmp, săpăturile intensive, prospecția geomagnetică și scanările LIDAR aeriene de
înaltă rezoluție s-au concentrat asupra comunităților periferice de sub fortul dealului.

Artefacte din săpături sunt depozitate la Muzeul Heuneburg , care operează un sat viu unde vizitatorii
pot vedea clădirile reconstituite. Această pagină web conține informații în engleză (și germană, italiană
și franceză) despre cele mai recente cercetări .

ANYANG
Anyang este numele unui oraș modern din provincia Henan din estul Chinei, care conține ruinele Yin,
capitala masivă a dinastiei Shang târzii (1554-1045 î.Hr.). În 1899, în Anyang s-au găsit sute de coji
de broască țestoasă sculptate și scapule de boi numite oase de oracol . Excavările pe scară largă au
început în 1928, iar de atunci investigațiile arheologilor chinezi au scos la iveală aproape 25 de
kilometri pătrați din capitală enormă.

Unele dintre literatura științifică în limba engleză se referă la ruine ca Anyang, dar locuitorii dinastiei
sale Shang știau că este Yin.

Fondator Yin

Yinxu (sau "Ruinele lui Yin" în chineză ) a fost identificată ca Yin capitala descrisă în înregistrările
chinezești, cum ar fi Shi Ji , pe baza oaselor inscriptionate care, printre altele, documentează activitățile
casei regale Shang.

Yin a fost fondat ca o mică zonă rezidențială pe malul sudic al râului Huan, afluent al râului galben
din centrul Chinei. Când a fost fondată, o așezare anterioară numită Huanbei (uneori denumită
Huayuanzhuang) era situată pe partea de nord a râului. Huanbei a fost o așezare Middle Shang
construită în jurul anului 1350 î.Hr., iar până în 1250 a acoperit o suprafață de aproximativ 4,7 km2,
înconjurată de un zid dreptunghiular.

Un oraș urban

Dar în 1250 î.Hr., Wu Ding , cel de-al 21-lea rege al dinastiei Shang {condus în 1250-1192 î.Hr.), la
făcut pe Yin capitala sa.
În 200 de ani, Yin sa extins într-un centru urban enorm, cu o populație estimată undeva între 50.000
și 150.000 de persoane. Ruinele includ peste 100 de fundații ale palatelor pământului, numeroase
cartiere rezidențiale, ateliere și zone de producție și cimitire.

Miezul urban al Yinxu este cartierul templu al palatului, numit Xiaotun, care acoperă aproximativ 70
de hectare și se află la o îndoire în râu: poate fi separat de restul orașului de un șanț.

În anii 1930, au fost descoperite mai mult de 50 de fundații de pământ înființate, reprezentând câteva
clustere de clădiri care au fost construite și reconstruite în timpul utilizării orașului. Xiaotun avea un
cartier rezidential de elita , cladiri administrative, altare si un templu ancestral. Cele mai multe dintre
cele 50.000 de oase de oracol au fost găsite în gropile din Xiaotun, și au existat, de asemenea,
numeroase gropi sacrificate care conțineau schelete umane, animale și caruri.

Ateliere rezidențiale

Yinxu este rupt în mai multe zone de atelier specializate care conțin dovezi ale producției de artefacte
din jad, turnarea cu bronz a uneltelor și a navelor, fabricarea de articole de ceramică și lucrul cu oase
și broască țestoasă. Au fost descoperite zone de lucru multiple, masive în oase și bronz, organizate
într-o rețea de ateliere care au fost sub controlul unei linii ierarhice de familii.

Cartierele specializate din oraș includ Xiamintun și Miaopu, unde a avut loc turnarea din bronz;
Beixinzhuang în cazul în care obiectele osoase au fost prelucrate; și Liujiazhuang de Nord, unde s-au
realizat vase de ceramică de servire și depozitare. Aceste zone au fost atât rezidențiale, cât și
industriale: de exemplu, Liujiazhuang conține reziduuri de producție din ceramică și cuptoare ,
intercalate cu fundații de case de pământ, înmormântări, cisterne și alte caracteristici rezidențiale.
Un drum major a condus de la Liujiazhuang la cartierul templu-palat Xiaotun. Liujiazhuang era
probabil o așezare bazată pe linii; numele clanului său a fost găsit inscripționat pe un sigiliu de bronz
și un vas de bronz într-un cimitir asociat.

Moartea și violența rituală la Yinxu

Mii de morminte și gropi care conțin rămășițe umane au fost găsite la Yinxu, de la îngropări regale
masive, elaborate, morminte aristocratice, morminte comune și corpuri sau părți ale corpului în cariere
sacrificate. Ritualul de ucidere în masă, asociat în mod special cu redevența, a fost o parte comună a
societății târzii Shang. Din evidența osului oracol, în timpul ocupației lui Yin de 200 de ani, mai mult
de 13 000 de oameni și multe alte animale au fost sacrificate.

Au existat două tipuri de sacrificiu uman sprijinit de stat, documentate în înregistrările osoase ale
oracolului găsite la Yinxu. Renxun sau "tovarășii omului" s-au referit la membrii familiei sau la
slujitori uciși ca deținători la moartea unui individ de elită.

Ei erau adesea îngropați cu mărfuri de elită în sicrie sau morminte de grup. Rensheng sau "ofertele
umane" au fost grupuri masive de oameni, adesea mutilate și decapitate, îngropate în grupuri mari, în
cea mai mare parte lipsită de bunuri grave.

Rensheng și Renxun

Dovezi arheologice pentru sacrificiul uman la Yinxu se găsesc în gropi și morminte găsite în întregul
oraș. În zonele rezidențiale, gropile de sacrificare sunt mici în scară, în majoritatea cazurilor rămășițele
animale cu sacrificii umane relativ rare, majoritatea cu doar una până la trei victime pentru fiecare
eveniment, deși, ocazional, aveau până la 12. Cei descoperiți în cimitirul regal sau în palat- complexul
templu au inclus până la câteva sute de sacrificii umane.

Sacrificiile lui Rensheng au fost făcute din exterior și sunt raportate în oasele oracolului că provin de
la cel puțin 13 grupuri diferite de inamici. Peste jumătate dintre sacrificii se spune că provin de la
Qiang, iar cele mai mari grupuri de sacrificii umane raportate pe oasele oracolului au inclus
întotdeauna unii oameni Qiang. Termenul Qiang poate fi fost o categorie de dușmani situați la vest de
Yin, mai degrabă decât un anumit grup; au fost găsite morminte cu morminte. Analiza sistematică
osteologică a sacrificiilor nu a fost finalizată până acum, însă studiile izotopice stabile între victimele
sacrificate au fost raportate de bioarcheologul Christina Cheung și colegii în 2017; au descoperit că
victimele erau într-adevăr nelocale.

Este posibil ca victimele sacrificării să fi fost sclavi înainte de moartea lor; oracle inscripțiile osoase
documentează înrobirea poporului Qiang și evidențierea implicării lor în muncă productivă.

Inscripții și înțelegerea Anyang

Peste 50.000 de inscripții de oracole inscripționate și câteva duzini de inscripții de bronz-nave datate
perioadei târzii Shang (1220-1050 î.Hr.) au fost recuperate de la Yinxu. Aceste documente, împreună
cu texte secundare ulterioare, au fost folosite de arheologul britanic Roderick Campbell pentru a
documenta în detaliu rețeaua politică de la Yin.

Yin a fost, ca majoritatea orașelor din epoca bronzului din China, un oraș al regelui, construit la ordinul
regelui ca un centru creat de activitate politică și religioasă. Miezul său era un cimitir regal și o zonă
a templului palatului. Regele a fost liderul liniei și a fost responsabil pentru conducerea ritualurilor
care îi implicau strămoșii străini și alte relații vii în clanul său.
Pe lângă raportarea evenimentelor politice, cum ar fi numărul victimelor sacrificate și cărora le-au fost
dedicate, oasele oracole raportează îngrijorările personale și de stat ale regelui, de la o durere de dinți
până la eșecuri de ghicire. Inscripțiile se referă, de asemenea, la "școli" de la Yin, probabil locuri de
pregătire în domeniul alfabetizării sau, probabil, în cazul în care cursanții au fost învățați să păstreze
înregistrările de ghicire.

Tehnologia Bronzului

Dinastia târzie a fost la vârful tehnologiei de fabricare a bronzului din China. Procesul a folosit matrițe
și miezuri de înaltă calitate, preformate pentru a preveni contracția și ruperea în timpul procesului.
Formele au fost fabricate dintr-un procent destul de scăzut de lut și un procent corespunzător de nisip
și au fost arse înainte de utilizare pentru a produce o rezistență ridicată la șoc termic, conductivitate
termică scăzută și o porozitate ridicată pentru o ventilație adecvată în timpul turnării.

S-au găsit mai multe locații de turnătorie din bronz. Cea mai mare identificată până în prezent este
situl Xiaomintun, acoperind o suprafață totală de peste 5 ha (12 ac), până la 4 ha (10 ac) din care au
fost excavate.

Arheologie în Anyang

Până în prezent, au existat 15 sezoane de săpături de către autoritățile chineze din 1928, inclusiv
Academia Sinica și succesorii săi Academia Chineză de Științe și Academia Chineză de Științe
Sociale. Un proiect comun chinez-american a efectuat săpături la Huanbei în anii 1990.

Yinxu a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO în 2006.

SUSA
Amintit deja în scris de Eschil. în zona Kissia. Era situat între afluenții Tigrisului - râurile Khoast și
Yevlai. Datorită climatului cald, a servit drept reședința de iarnă a regilor persani. Și-a primit numele
de la crinii (Susana sau Shushan), care abundă în această zonă.

Cercetătorii au descoperit că în secolul al IV-lea î.Hr. e. orașul exista deja. Până în prima jumătate a
mileniului III î.Hr. Susa a devenit deja un centru politic și economic semnificativ. Acest lucru este
demonstrat de descoperirile din mormintele regilor, numeroasele unelte ale muncii, armelor și
produselor din aur. În a doua jumătate a III-a - prima treime a mileniului I î.Hr. Susa devine capitala
Elamului. În această perioadă datează monumente marcante ale artei Elamite, inclusiv statuia de bronz
a lui Napor-Asu, o serie de monumente, probabil capturate de elamiți în timpul campaniilor lor din
Mesopotamia. Printre acestea din urmă, stelele Naramsinei și stele cu Codul lui Hammurabi ies în
evidență.

645 î.Hr. Asirieni, conduși de regele Ashurbanipal. a jefuit și a distrus Susa. 538 î.Hr. Perșii, conduși
de Chirus cel Mare, cuceresc orașul și îl transformă în reședința de iarnă a Aheemenidelor. În secolul
al IV-lea î.Hr. e. Alexandru cel Mare a subjugat complet Imperiul Achaemenid. Susa s-a predat fără
rezistență. De atunci, orașul a dobândit toate caracteristicile unei polisuri tipice grecești. La Susa,
Alexandru cel Mare și generalii săi și-au sărbătorit căsătoria cu o femeie persană.

Susa a devenit capitala Elamului în jurul anului 3000 î.Hr. e. În secolul 23 BC e. orașul a fost cucerit
de akkadieni (vezi Akkad), iar în secolul următor a fost stăpânit de Ur. Ulterior, conducătorii lui Elam
au pus stăpânire pe Ur. În secolele 14-12. BC e. Susa a fost capitala puternicului regat Elamite, care a
devastat orașele Mesopotamiei. Conducătorul babilonian Nebucadnezzar I (1146–1123 î.Hr.) a
provocat o înfrângere grea Elamitilor. În 645 î.Hr. e. Susa a fost distrusă de regele asirian
Ashurbanipal.
Susa a fost cucerită de regele persan Cyrus. Darius I a făcut din oraș o reședință regală de iarnă. Darius
a construit aici un palat magnific. Biblia (Dan. 8: 2; Nech. 1: 1; Est.) Numește Susa reședința regilor
persani.

Orașul a fost luat de Alexandru cel Mare în 330 î.Hr. e. Sub Seleucide și sub stăpânirea Parthienilor,
Susa era o polis grecească (Seleucia pe Eulilee) Ca urmare a unei revolte (eventual creștine), regele
sasanian Shapur II (309-379 d.Hr.) a distrus orașul și l-a reconstruit sub numele de Eranshr-Shapur.
Conform cronicii antice din Pakhlevi, Susa a fost restaurată de soția evreiască a conducătorului
sasanian Iezdgerd I (399–420). În 638, Susa a rezistat atacul arabilor pentru o lungă perioadă de timp.
Sub stăpânire arabă, orașul a căzut în pustiu, deși o mică populație a rămas lângă Nabi Danyal
(mormântul profetului Daniel). Acest mormânt era situat pe malul stâng al râului, unde se afla cartierul
evreiesc. și a stârnit invidia musulmanilor; potrivit unei surse musulmane, sub sultanul Seljuk Sanjar
(secolul al XII-lea), sicriul lui Daniel a fost suspendat sub un pod,conectarea părților musulmane și
evreiești din oraș.

Beniaminul din Tudela a estimat (în jurul anului 1162) populația evreiască a orașului la aproximativ
șapte mii și a menționat 14 sinagogi în zona mormântului lui Daniel. Călător evreu Ptahia din
Regensburg. care a vizitat Susa 15 ani mai târziu, a găsit acolo doar doi evrei - un vopsitor și un țesător.
La începutul secolului al XIX-lea. câteva mii de evrei locuiau în zona Susa.

Susa (‫ׁשּוׁשָׁ ן הַ בִּ ָׁירה‬, Shushan ha-bira - `capitala Șușan`) este capitala Elamului. ulterior a devenit una
dintre cele patru capitale ale Imperiului Persan; scena a două cărți ale lui TaNaKh (Biblie) - Esther
(Esther) și Daniel.

Ceramica fină a fost găsită în cel mai jos strat al săpăturii. Acesta aparține a două culturi diferite,
ambele neolitice. Deasupra stratului inferior s-au găsit urme ale Elamitei și civilizațiile babiloniene
timpurii. În părțile superioare ale movilei s-au găsit obiecte din vremea Achaemenidă, Greacă,
Elamită, Partiană și Sassaniană. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, orașul a fost centrul înfloritor
al unei zone renumite pentru mătasea, coca de zahăr și portocale.

Susa a devenit capitala Elamului în jurul anului 3000 î.Hr. e. În secolul 23 BC e. orașul a fost cucerit
de akkadieni. iar în secolul următor a fost stăpânit de Ur. Ulterior, conducătorii lui Elam au pus
stăpânire pe Ur. În timpul Marii Migrații a popoarelor din secolele 18-15. BC. orașul, cel mai probabil,
a fost capturat de indo-europeni, ca întregul Iran. În secolele 14-12. BC e. Susa a fost capitala
puternicului regat Elamite, care a devastat orașele Mesopotamiei. Excepția a fost începutul secolului
al XIII-lea î.Hr. când regele Untash-Napirisha a construit o nouă capitală la 40 km spre sud.

Relief asirian: prinderea lui Ashurbanipal a lui Susa în 647 î.Hr. Flacăra se ridică din oraș, și războinicii
asirieni o distrug cu picăciuni și crenguțe și duc prada. La începutul secolului al XII-lea î.Hr. elamiții
au capturat Babilonul și au adus la Susa o stelă cu legile lui Hammurabi (unde au găsit-o arheologii)
și o statuie a lui Marduk. Au distrus dinastia regală kassită din Babilon. Noul conducător babilonian
Nebucadnețar I (1146–1123 î.Hr.) a produs o înfrângere grea asupra elamiților și a întors statuia lui
Marduk.

Orașul Susa este situat pe teritoriul ostanului Khuzestan din Iran. presupus fondat în jurul anului 4000
î.Hr. Așezarea este una dintre cele mai vechi așezări urbane din lume. Articole ceramice cu modele și
ornamente găsite în timpul săpăturilor arheologice datează din 5000 î.Hr. În timpul domniei Elamitei
și apoi a regilor persani ai Ahemenidelor, Susa s-a bucurat de un statut de capitală. Reședința
conducătorilor de atunci era situată pe teritoriul său.

Palatul maiestuos al conducătorilor Elamitei a fost ridicat pe un deal creat artificial. În timpul domniei
lui Darius I, a fost reconstruită, mărind suprafața clădirii. În timpul domniei lui Artaxerxes I, palatul a
fost grav afectat de foc. Aproximativ un secol mai târziu, Artaxerxes II a restaurat-o. Orașul antic și-
a primit numele din numeroasele crini care cresc în aceste locuri.

În perioada în care Susa a fost capitala statului Elam, a fost dedicată zeității Inanna, hramă a lui Uruk.
Așezarea este menționată în Vechiul Testament, cărțile profetului Daniel și Neemia, care au trăit în
Susa în timpul captivității babiloniene în secolul al VI-lea î.Hr. Orașul este înregistrat în Cartea
Jubileilor. Pe paginile sale, este desemnat sediul domniei lui Shem și a fiului său Elam.
În 2330 î.Hr., Susa a devenit parte a Imperiului akkadian. Zece ani mai târziu, orașul a fost transformat
într-o capitală de provincie. În 1175 î.Hr., prin ordinul regelui Shutruk-Nahhunte, stele babiloniană a
fost transportată în oraș, pe care erau indicate legile regelui Hammurabi. Din acest motiv, 50 de ani
mai târziu, Nebucadnețar a capturat-o pe Susa și a jefuit-o.

În 668 î.e.n., a avut loc o luptă istorică la marginea orașului, rezultatul căruia a fost victoria regelui
Ashurbanipal asupra elamiților. Rezultatul bătăliei a fost prădarea și arderea lui Susa. Stelele
Ashurbanipal au supraviețuit până în zilele noastre, inscripțiile pe care mărturisesc surprinderea
orașelor și distrugerea lor.

Chirus cel Mare a cucerit Susa în 538 î.Hr. Fiul său Cambyses II a transformat orașul în capitală. În
timpul cuceririlor lui Alexandru cel Mare, Imperiul Persan a căzut și orașul cândva maiestuos și-a
pierdut semnificația. Astăzi cercetările arheologice continuă în orașul antic.
IFE
Ile-Ife (pronunțat EE-lay EE-fay) este un centru urban din sud-vestul Nigeriei, ocupat pentru prima
oară cel puțin încă din primul mileniu d.Hr. A fost cea mai populată și mai importantă pentru cultura
Ife din secolele al XIV-lea și al XV-lea d.Hr. și este considerată locul de naștere tradițional al
civilizației Yoruba, din ultima parte a epocii fierului african .

Dacă e Timeline la Ile-Ife

 Pre-clasic (cunoscut și sub numele de pre-pavaj), secolele 11-11

 Clasic (pavaj), secolele XII-XV

 Post-clasic (post-pavaj), secolele XV-XVII

În perioada de apogeu a secolelor XII-XV, Ile-Ife a experimentat o fluorescență în artele de bronz și

fier. Frumoasele naturale de teracotă și sculpturi din aliaje de cupru realizate în perioadele timpurii au
fost găsite la Ife; sculpturile ulterioare sunt de tehnica alama pierdută-ceară cunoscută sub numele de
bronzuri Benin.

De asemenea, în timpul perioadei clasice Ile Ife a început construcția de trotuare decorative, curți în
aer liber pavate cu obiecte de ceramică. Acest obicei unic pentru Yoruba se spune că a fost comandat
pentru prima dată de către singurul rege feminin al lui Ile-Ife. Oalele au fost așezate pe margine, uneori
în modele decorative, cum ar fi oase de hering cu vase ritualice încorporate.
Clădiri la Ile-Ife

Clădirile au fost construite în principal din cărămidă adobe uscată la soare și astfel au rămas doar
câteva rămășițe. În timpul perioadei medievale, în jurul centrului orașului au fost ridicate doi zidari de
piatră de piatră, ceea ce face Ile-Ife ceea ce arheologii numesc o așezare fortificată.

Centrul regal din Ile-Ife avea o circumferință de aproximativ 3,8 kilometri, iar cel mai interior zid al
său cuprinde o suprafață de aproximativ 7,8 km. Un al doilea perete de epocă medievală înconjoară o
suprafață de aproximativ 14 km; ambii pereți medievali sunt de aproximativ 4,5 metri înălțime și 2
metri grosime.
ANGKOR
Oamenii de stiinta de la Universitatea Cambridge din Anglia au studiat sedimentele unui lac
imens din regiunea Imperiului Khmer din Cambogia, pentru a determina cauza prabusirii
infloritorului oras antic Angkor.
Rezultatele cercetarilor au scos la iveala faptul ca principala cauza a colapsului orasului Angkor
a fost o perioada de seceta prelungita, ce s-a abatut asupra acestei regiuni. Orasul antic Angkor,
faimos pentru templul Angkor Wat, care iti taie respiratia datorita maretiei sale, s-ar putea sa
se fi prabusit din cauza schimbarilor climatice, in special din cauza secetei, sustin oamenii de
stiinta, conformLive Science.

Marele oras Angkor din Cambogia, construit in secolul al IX-lea, a fost capitala Imperiului
Khmer, care a dominat sud-estul Asiei aproape cinci secole. Orasul se intindea pe mai mult de
1000 de kilometri patrati, fiind cel mai mare complex urban al lumii preindustriale.

Cauzele sugerate anterior pentru caderea Imperiului Khmer, de la sfarsitul secolului al XIV-lea
si inceputul secolului al XV-lea, au inclus razboiul si exploatarea terenului in exces.

Cu toate acestea, dovezile recente arata ca perioadele prelungite de seceta ar fi dus la declinul
orasului Angkor. De exemplu, inelele copacilor sugereaza faptul ca regiunea a fost supusa unor
schimbari climatice, lungile perioade de seceta s-au intercalat cu intervale de timp cu precipitatii
abundente.

Vechiul oras Angkor poseda o retea complexa de canale, lacuri si baraje, ce colectau apa ploilor
de vara, pentru a putea fi folosita in caz de seceta.
Nivelul lacului West Baray a scazut dramatic

Oamenii de stiinta au analizat sedimentele prelevate din cel mai mare lac de acumulare al
khmerilor de la West Baray, care ar putea detine 53 de milioane de metri cubi de apa, o cantitate
de 20 de ori mai mare decat piatra folosita la constructia Marii Piramide de la Gizeh.

Cercetatorii au rescris istoria climatului unei perioade de 1000 de ani, prin analiza lacului West
Baray de la Angkor. Ei au descoperit ca in perioada cand orasul Angkor s-a prabusit,
sedimentele depuse in lac s-au micsorat la o zecime din valoarea anteriora, ceea ce sugereaza ca
nivelul apei a scazut dramatic.

„Schimbarile ecologice au aratat cum conditiile de mediu de la West Baray au fost fundamental
diferite in perioada existentei orasului Angkor, fata de secolul al XVII-lea, de dupa distrugerea
acestuia„, a spus Mary Beth Day, cercetator la Universitatea Cambridge din Anglia.

„Desi Angkor a avut un sistem extrem de avansat de gestionare al apei, acesta nu a fost suficient pentru
a preveni prabusirea, din cauza conditiilor extreme de mediu. Este important sa intelegem ca esecul
retelei de gospodarire a apei nu a fost singurul motiv pentru caderea Imperiului Khmer. Colapsul
orasului Angkor a fost determinat de un complex de factori diferiti: sociali, politici si de mediu.
TEBA
Una dintre destinațiile interesante de călătorie cu mașina timpului din istoria Egiptului Antic este
Teba, care este numele grecesc al unui oraș egiptean cunoscut sub numele de deșeuri, situat la
aproximativ 800 km sud de Marea Mediterană, pe malul estic al râului Nil.

În orașul modern Luxor. Necropola din Teba este situată lângă malul vestic al Nilului. Teba a fost
locuită încă din 3200 î.Hr. Waset a fost capitala Egiptului în timpul unei dinastii a XI-a (Regatul
Mijlociu) și cea mai mare parte a dinastiei a XVIII-a (Regatul Nou).

Când faraonul Hatshepsut a construit o flotă a Mării Roșii pentru a facilita comerțul între Teba și portul
Elim al Mării Roșii. Istoria relatează că Teba avea aproximativ 40.000 de locuitori în 2000 î.Hr.
(comparativ cu 60.000 în Memphis, cel mai mare oraș din lume la acea vreme).

Până în 1800 î.Hr., populația din Memphis scăzuse la 30.000, făcând Teba cel mai mare oraș din Egipt.
În perioada Amarna (secolul al XIV-lea î.Hr.), Teba s-ar putea să fi devenit cel mai mare oraș din
lume, cu o populație de aproximativ 14 de locuitori, poziție pe care a deținut-o până în jurul anului
80.000 î.Hr., când a fost din nou depășită de Memphis.

Astăzi, rămășițele arheologice din Teba oferă o mărturie izbitoare despre civilizația egipteană la vârf.
Poetul grec Homer a exaltat bogăția Tebei în Iliada, Cartea 9 (sec. VIII î.Hr.).

Egiptul de sus a dat nastere celei de-a doua mari capitale a regatului egiptean dupa circa un mileniu
si jumatate de la unificare. Imbratisand strans ambele maluri ale fluviului datator de viata, Teba a
crescut, a inflorit, si a infruntat doua deserturi, unul la rasarit, spre Marea Rosie si altul la apus, Sahara
nesfarsita. Cele doua pustiuri s-au impletit strans cu religia, cu miturile, cu destinul si chiar cu originile
egiptenilor. Le-au incorsetat vietuirea pe malurile stramte dar rodnice ale Nilului dar le-au asigurat
si linistea, constituindu-se in tinuturi ce nu puteau asigura vietuirea unor inamici. Intreaga aventura
istorica multimilenara a regatului egiptean s-a desfasurat pe axa nord-sud, strans legata de capriciile
sezoniere ale apelor ce cresteau sau scadeau misterios la date fixe ale anului si care isi aveau originile
legendare foarte departe in interiorul lumii negre si salbatice. Lumea neagra din sud era oprita de
cataractele inspaimantatoare ale fluviului, cataracte pe care le depaseau de obicei armatele
faraonilor in expeditii de jaf si de pacificare.

La nord, lumea asiatica cu intentii ostile trebuia sa strabata alte tinuturi desertice si sa patrunda prin si
pe marginea Deltei Nilului spre valea lui infloritoare. Acolo inca din timpurile imemoriale ale
faraonilor legendari, egiptenii ridicasera tabere militare si fortificatii de aparare. Cu toate acestea, cu
foarte putine exceptii, toate nenorocirile si toate devastarile s-au abatut asupra regatului numai pe
aceasta ingusta cale, singura punte terestra dintre Asia si Africa.

Valurile de nomazi, mai mult sau mai putin norocosi, au traversat Peninsula Sinai sau nisipurile de la
apusul Deltei si au provocat pagube imense poporului de agricultori si constructori, izolat pe prelunga
vale a Nilului. Tocmai expunerea prea directa a Egiptului de Jos, a Deltei extrem de bogate, a
determinat probabil, nasterea unei capitale cat mai indepartate de acele locuri, cu rol de cuiburi de
rezistenta greu de atins si greu de cucerit, in arsita zdrobitoare dintre deserturi. Teba a fost, pur si
simplu, un copil al Nilului, departata cu circa 800 de kilometri de briza si curentii racorosi ai
Mediteranei si coplesita de nisipurile purtate de vanturi sufocante. La Teba oamenii si Nilul au
infaptuit un miracol. Nilul a dat Tebei hraan si viata iar oamenii au crescut-o si au purtat-o spre
nemurire.
Dintre toate capitalele lumii vechi Teba se poate compara numai cu Babilonul, contemporan ei, si cu
Roma de mult mai tarziu. In Egipt nu a existat nici un alt oras care sa egaleze aceasta noua capitala,
prin maretia si grandoarea constructiilor arhitectonice.

Pe timpul Regatului Vechi, Teba era o asezare obscura. S-a afirmat in istorie abia in timpul dinastiei
a 11-a, cand dinastii locali ai Tebaidei, cu resedinta la Teba, au trecut la unificarea statului dupa o
perioada de faramitare si de slabire a regalitatii. Sub dinastia urmatoare, a 12-a, resedinta regala s-a
mutat temporar spre nord, langa Oaza Faium, in apropierea localitatii actuale El Lisht. Teba a ramas
totusi resedinta celui mai puternic sfetnic al faraonului si locul de cult al zeului Amon, divinitate locala
cu audienta din ce in ce mai mare.

Dupa 1786 i.H. a urmat o lunga perioada de dezordine si criza a regatului Egiptean, conducand in
final, la destramarea unitatii statale si la constituirea a doua regate cu resedinta la Teba si Xios. Intre
1786-1603 i.H., numai in partea apuseana a Egiptului, cu capitala la Xios, au domnit 76 de faraoni
efemeri.

Pe deasupra luptelor interne, asupra vaii Nilului s-a abatut cucerirea hicsosilor care au intemeiat doua
dinastii, cea de-a 15-a si cea de-a 16-a. Dinastiile hicsosilor au dainuit separat in sudul si nordul
Egiptului intre 1674-1567 i.H.

In paralel, intre 1650-1567 i.H., monarhii din Teba au adoptat titulatura faraonica si au organizat
eliberarea regatului.

Transformarea Tebei intr-una dintre cele mai vestite metropole ale antichitatii s-a produs in timpul
dinastiilor a 18-a si a 19-a, din epoca Regatului Nou. Atunci Teba a luat locul Memfisului nu numai
ca resedinta a puterii faraonice dar si ca centru religios.

Ca centru de cult al divinitatii supreme a statului, zeul Amon, impus de tebani, Teba a fost impodobita
cu impresionantele monumente de la Karnak, Luxor, din Valea Regilor si Valea Reginelor.
Incercand sa sfarame atotputernicia preotimii lui Amon, faraonul Amenofis al IV-lea a dat Egiptului
un nou zeu unic, zeu al soarelui, numit Aton. Faraonul si-a schimbat numele in Akhenaton ('Folositor
al lui Aton') si a parasit Teba, construind o noua capitala la peste 200 de kilometri mai la nord, pe
malul rasaritean al Nilului. O vreme puterea a stralucit in noua capitala, Ahetaton, intunecand maretia
Tebei.
Reactia antisacerdotala si antitebana a singuraticului si hotaratului faraon a constituit un intermezzo
fara urmari majore pe firul istoriei din valea Nilului. O zguduire in plus pentru colosul unei civilizatii
de care si timpul se speria. Dupa mai putin de doi ani, cel de-al doilea succesor, Tutankhaton, a cedat
presiunii puternicilor sacerdoti ai lui Amon si a mutat din nou capitala la Teba. Acolo a trecut la
vechiul cult si a luat numele semnificativ de Tutankhamon. Era aproape un copil cand i-a urmat pe
preoti iar domnia lui s-a dovedit complect nesemnificativa pentru regat. Numele sau a patruns in
constiinta omenirii deoarece cavoul sau din Valea Regilor a fost singurul care a scapat de jefuire,
inainte de accesul arheologilor. Desi a fost un faraon lipsit de ranume, pierdut in uitarea posteritatii,
mormantul sau a uimit omenirea prin bogatia sa intrinseca si artistica. Probabil ca bogatia incaperilor
funerare ale marilor faraoni s-ar fi dovedit inimaginabila. Acelea insa nu s-au bucurat de sansa de a
strabate timpurile pana in zilele noastre.

In cursul celei de-a treia epoci intermediare de mari framantari si rasturnari de situatie, Teba si Tebaida
si-au redobandit o cvasiindependenta, sub dinastia a 21-a.

Cucerirea asiriana a deschis drumul ireversibilului declin pentru Egipt, pentru civilizatia sa unica si
pentru marturiile acesteia, printre care capitala Teba. Sub stapanirea persana, elenistica si romana,
Tebaida a rezistat ca o provincie distincta in cadrul Egiptului. La data vizitei lui Strabon, in ultimii ani
ai erei anterioare, Teba, 'Orasul celor 100 de porti' cantat de Homer, nu mai era decat un modest sat.

Ruinele templelor de la Teba, uimesc lumea prin dimensiunile lor gigantice. Coloanele uriase,
giganticele statui, puzderia de basoreliefuri si hieroglife, incaperile de cult sau depozitare,
imprejmuirile, pilonii de la intrari, palatele si aleile de sfincsi se afla in ruina, macinate de intemperii
si atinse de mana omului. Se prezinta totusi frumoase si pline de maretie.
Coloanele sculptate pot fi cuprinse doar de sapte oameni cu bratele intinse. Numarul lor mare face ca
intreg ansamblul unui templu sa para rodul eforturilor unor uriasi cu puteri supranaturale.

Teba dainuia intr-o portiune pitoreasca a Vaii Nilului, adapostita de lanturile muntoase ale Arabiei si
Libiei in fata deserturilor de pe ambele maluri.

Fluviul formeaza un hotar natural intre orasul celor vii de pe malul rasaritean si orasul mortilor, de pe
cel de apus.

In epoca de marire, orasul celor vii, de pe malul rasaritean adapostea o multime de temple, palate,
locuintele nobililor si preotilor, precum si intinse cartiere de oameni simpli, nu prea mult deosebite de
cartierele sarace ale oraselor africane de astazi.

Orasul mortilor sau nocropola, se intindea pe malul apusean, pana sub peretii sterpi si galbeni-rosiatici
ai inaltimilor ce marginesc Sahara. Se desfasura ca un labirint de morminte, cavouri si camere
mortuare, unde se depuneau trupurile imbalsamate ale rudelor faraonilor, ale nobililor si preotilor.
Necropola era dominata de templele funerare dedicate unor faraoni sau regine, constructii magnifice
ce aveau ca fundal prapastiile stancoase cernite de voaluri de nisip saharean.

Teba, in totalitatea sa, a inceput sa creasca abia in secolul al XVI-lea i.H., adica la inceputul Regatului
Nou. A avut parte de o dezvoltare vertiginoasa. Faraonii razboinici din dinastia a 18-a au ales asezarea
strabunilor lor drept capitala si loc de inchinaciune consacrat parintelui si ocrotitorului lor divin, 'regele
zeilor', Amon-Ra. Din zeu local al noimei Teba, Amon a fost ridicat la rangul de zeu suprem al
intregului Egipt. In cinstea acestui zeu s-au inaltat cele mai grandioase temple, in sud la Luxor si in
nord, la Karnak.

Templele nu s-au edificat in timpul domniei unui singur faraon. Fiecare din marii regi ai Egiptului,
din acele vremuri infloritoare, a considerat de datoria lui sa impodobeasca locasurile inchinate lui
Amon-Ra. Din aceasta pricina templele s-au reconstruit necontenit. Uneori sali intregi erau daramate,
pentru ca in locul lor sa fie cladite altele si mai grandioase.

La Luxor, apele lenese ale Nilului sunt strajuite de un impozant templu, cladit in secolul al XV-lea
i.H. Drumul catre magnificul monument porneste de la un imens chei de granit. Se poate urma
imaginar o procesiune solemna spre templu.

Intr-un sir nesfarsit, merg in frunte demnitarii si nobilii, insotiti de o suita stralucitoare in vesminte
scumpe, de preoti si animale destinate jertfei, impodobite cu flori. Pe drumul lung procesiunea trebuie
sa traverseze multe curti, galerii si alei, inainte de a ajunge la locasul sacru. Acolo preotii isi onoreaza
rolul si oficiaza slujba de proslavire a lui Amon-Ra.

Pe ambele parti ale drumului, de la chei la templu, se insiruie nenumarate statui in capete de berbeci.
Sunt sfincsi care, ca o garda de onoare, par a sta de straja procesiunii. Aleea sfincsilor parcurge un
teren mai ridicat, pentru ca inundatiile fluviului sa nu o acopere cu ape.

Continuand drumul, procesiunea ajunge la doua turnuri monumentale cu peretii inclinati, asa-numitii
piloni. Cu forma lor de trunchi de piramida aplatizat, formeaza o poarta originala la intrarea in templu.
Pilonii reprezinta o constructie mai recenta, adaugata in secolul al XIII-lea i.H. In fata pilonilorstau
niste obeliscuri uriase, inalte de 25 de metri si acoperite cu inscriptii hieroglifice. Obeliscurile au fost
taiate din granit de Assuan si fiecare cantareste 250 de tone.

Textele sapate pe obeliscuri nu pot fi intelese decat numai de initiati, dar superbele incrustatii de pe
piloni au facut inconjurul lumii starnind admiratia. Aici a ramas intiparita pentru vesnicie memorabila
batalie dintre egipteni si hititi, de la Kades, pe raul Oronte din Siria. Pe atunci in Egipt domnea Ramses
al II-lea. Este o vasta compozitie conturata in piatra pilonilor, in care se relateaza admirabil intensitatea
luptei, avantul biruitor al atacatorilor si impotrivirea deznadajduita a celor ce se aparau. Deasupra
multimii razboinicilor si a carelor de lupta se proiecteaza figura mareata a faraonului, care in
comparatie cu simplii muritori, este de zece ori mai mare.

Pe piloni se afla un intreg poem dedicat bataliei de la Kades, proslavind pe faraon si puterea zeului
sau ocrotitor Amon-Ra. Alaturi stau sase statui gigantice ale 'invingatorului' hitistilor. In realitate
batalia s-a terminat indecis si Ramses al II-lea s-a retras spre tara, lasanu-i pe hititi stapani pe campul
de lupta.

In urma acestui razboi, mai tarziu, intre egipteni si hititi s-a inchegat un tratat de pace ce a ramas
posteritatii sapat in piatra in ambele limbi si scrieri. Reprezinta primul tratat de pace din istoria veche
a omenirii care a parvenit zilelor noastre.

In templul de la Luxor, ingramadirea uriasa de obeliscuri, statui si piloni, cu imagini in culori vii,
scaldate in lumina puternica a soarelui, avea drept scop sa inmarmureasca pe credincios sau vizitator,
sa-i starneasca o profunda admiratie si sa-l faca sa se simta neinsemnat in raport cu atotputernicia
faraonului.
Depasindu-se pilonii se intra in curtea templului, care are o suprafara de 2500 de metri patrati. Ea avea
menirea sa impresioneze si mai mult imaginatia egipteanului, fiind impodobita cu o intreaga padure
de coloane impunatoare, nenumarate sculpturi pline de inscriptii si cu mii de imagini ce acopereau
zidurile.

Se mai strabate un sir de alei strajuite de coloane, adevarate galerii de splendide tablouri, apoi o noua
curte spatioasa, inconjurata de 64 de coloane si la urma un sir lung de sali luxos impodobite. Calea
procesiunilor ajunge astfel la sanctuarul unde se afla statuia zeului Amon-Ra.
In camerele laterale, vecine cu salile cele mari, sunt amplasate nenumarate statui ale zeilor iar pe pereti
se derulau scene religioase, sapate delicat.
La Teba, templul principal nu era cel de la Luxorul de azi, ci templul asezat mai la nord, la Karnak,
templu al zeului suprem Amon.

De la Luxor o alee lunga de aproape 2300 de metri, strajuita de o parte si de alta de sfincsi, unea cele
doua mari sanctuare, urmand o linie paralela cu Nilul.

Cele mai vechi edificii ale sanctuarului de la Karnak s-au ridicat in epoca Regatului Mijlociu.
Generatiile urmatoare de faraoni, mai ales cei din dinastia a 18-a, au continuat peste secole sa largeasca
incaperile si sa le impodobeasca, sa cladeasca aripi noi si sa le reconstruiasca pe cele vechi. Karnakul
a devenit principalul locas sacru din Egipt. Prin adaugarea de noi si noi constructii, el s-a transformat
intr-un complex grandios de temple.

La fel ca si la Luxor aici se contureaza siruri de piloni, curti si sali pline de coloane, ce se succed una
dupa alta, toate impodobite ca in basme. Si aici se intalnesc alei - galerii strajuite de sfincsi de piatra,
pereti intregi acoperiti cu imagini, obeliscuri de dimensiuni nemaintalnite si statui maiestuoase ale
zeilor.

Lucrarile de finisare de la interior au necesitat o cantitate uriasa de aur, argint, electron, lazurit,
malachit, onix, precum si alte pietre pretioase, lemn de cedru din Liban si fildes din Nubia.

Champollion, francezul de geniu care a descifrat scrierea egipteana, dupa ce a vizitat Karnakul a scris
fratelui sau: 'Nu voi zugravi nimic din cele vazute de mine, deoarece cuvintele nu ar reda nici a mia
parte din ce ar trebui sa spuna, iar daca as incerca sa schitez o imagine cat de palida a acestor ruine, as
trece drept nebun'.
Doua obeliscuri strajuiesc in apropierea templului. Fiecare masoara 30 de metri inaltime si are o
greutate de peste 1000 de tone. Gravat cu hieroglife, obeliscul era, in Egiptul faraonic, un simplu solar
care prin forma si functiunea sa, de a capta razele astrilor, se inrudea cu piramida. El avea varful ascutit
piramidal.

Frumusetea obeliscului a impresionat intr-atat incat Egiptul a fost aproape despuiat de minunatele lui
'ace' de granit. Primele le-a transportat la Ninive regele asirian Assurbanipal, in secolul al VII-lea i.H.
Din timpul ocupatiei romane douasprezece alte obeliscuri egiptene au trecut marea si au impodobit
orasul etern unde se afla si astazi.

Altele trei au ajuns la Constantinopol si de acolo au mers mai departe spre Europa nordica prin Venetia.
Unul strajuieste in 'Place de la Concorde' de la Paris si altele la Londra, Florenta, Arles etc.

La Karnak, sala cea mai mare, cu coloane uriase, ocupa cinci mii cinci sute de metri patrati. Are 134
de coloane. Langa ele palmierii cei mai inalti par niste biete tulpini de trestie. Cele 12 coloane centrale
ale salii Hipostil, care formeaza o galerie, au 21 de metri inaltime si 15 metri circumferinta. Pe partea
superioara a unei astfel de coloane ar putea incape aproape o suta de oameni.

Coloanele laterale ale salii nu sunt mult mai mici in inaltime si grosime decat cele centrale. Toate
coloanele au fost bogat ornamentate cu aur.

Totul este grandios in aceasta sala. Pragul de sus al intrarii cantareste 150 de tone. Uriasele
basoreliefuri, care impodobesc peretii, alcatuiesc o adevarata epopee, consacrata expeditiilor
razboinice ale faraonului Seti I-ul, din secolul al XIV-lea i.Hr.
In intregul sanctuar de la Karnak numarul statuilor este neinchipuit de mare. Numai in locul unde
preotii depuneau statuile vechi, de care nu mai aveau nevoie, arheologii au gasit aproape 500 de statui
de piatra si peste 1700 de statui si statuete din bronz. In sala nu prea mare a zeitei Mut, sotia zeului
Amon, s-au descoperit 600 de statui ale acestei divinitati.

In dreptul Tebei, latimea Nilului atinge un kilometru. Trebuie vaslit cu effort timp de o ora pentru a
invinge forta apelor, cu o ambarcatiune. Peste fluviu se trece din orasul celor vii, de pe malul
rasaritean, in orasul mortilor, la apus. Acolo se inaltau mormintele mortilor de vaza, ridicate inca de
pe vremea cand aceia erau in viata. Templele speciale unde se aduceau jertfe pentru odihna sufletului,
erau amplasate mai in vale mai aproape de fluviu. Prin proportiile lor si prin luxul cu care erau
impodobite, aceste temple rivalizau cu cele de pe malul rasaritean.

De la chei asezat vis-à-vis de templul de la Karnak, o alee lunga de trei kilometri, strajuita de statuile
sfincsilor, ducea spre templele magnifice ridicate la limita ce despartea valea de peretii inalti, dincolo
de care se intindea Sahara. Unul dintre temple s-a edificat in secolul al XXI-lea i.Hr. de catre faraonul
Mentuhotep al III-lea la pragul trecerii dintre mileniile al II-lea si al III-lea i.Hr., in timpul Regatului
Mijlociu. Constructia a fost remarcabila prin faptul ca reprezinta o uimitoare imbinare de templu,
cavou si piramida.

Renumitul templu alb al faraoanei Hatsepsul se inalta minunat si dominant in imediata

apropiere. Dinspre malurile Nilului urca spre templu o alee marginita de sfincsi avand trup de leu si
cap de om, care o reprezentau pe regina. Sfincsii erau vopsiti in culori vii. Pe piedestale albe se
odihneau lei galbeni cu barbi albastre si valuri multicolore pe cap.
Aleea ducea catre o curte mare, de unde pornea o scara larga, monumentala si somptuoasa ce se oprea
la nivelul unei terase, toata numai coloane. De o parte si de alta a scarii strajuiau vase de lut, cu plante
aduse de dincolo de mari, iar in fata scarii, in curte, fusesera sapate mai multe lacuri artificiale care
sfidau arsita si desertul de dincolo de peretii stancosi. In unele lacuri cresteau lotusi, fosneau tufisuri
de papirus si inotau pestisori colorati.

De la prima terasa scara ducea la cea de-a doua terasa, impodobita cu o padure deasa de stalpi
prismatici, printre care se inaltau uriase statui ale reginei Nilului, singura femeie care, in acele timpuri,
a sfidat traditiile si lumea barbatilor, preluand, prin proprie vointa, puterea faraonica si atributiile
religioase in mainile ei delicate.

Ridicandu-se, astfel, in trepte, printre stanci, templul reginei Hatsepsut se zarea de departe din valea
Nilului, proiectandu-se alb, pe fondul muntilor mohorati. Acest sanctuar a primit de la egipteni
denumirea de 'Sfanta sfintelor a lui Amon'.

Malul apusean nu era numai un cimitir trist si cufundat in tacere. Orasul mortilor avea o populatie
destul de numeroasa. Construirea si intretinerea mormintelor si a templelor atrasese o multime de
mestesugari din cele mai diverse domenii, impreuna cu un numar mult mai mare de ajutoare sau de
salahori. Cartierele meseriasilor si ale saracimii erau izolate printr-un zid masiv, pentru a nu circula
fara treaba prin necropola.

Tot pe malul apusean se inaltau si palate ale faraonilor. Unul dintre acestea, era resedinta din afara
orasului, a lui Amenhotep al III-lea, faraonul care a construit Luxorul atunci cand la Karnak se atinsese
apogeul.
Spre nord de palat se inalta templul in care se oficiau slujbele pentru odihna sa vesnica. Intru slava sa,
Amenhotep al III-lea a construit in fata templului o alee de sfincsi si doua statui, inalte cat un bloc
modern cu cinci etaje. Acele statui au intrat in istorie sub denumirea de 'colosii lui Memnon'.

Timp de secole s-a scris si s-a vorbit despre ei datorita unui fapt ciudat si interesant.

La un moment dat s-a constatat ca una din giganticele statui a inceput sa cante. Cantecul era de destul
de scurt, doar cateva sunete, dar totusi era cantec.

Vestea a zburat peste intreaga tara. Faima statuii cantatoare a trecut frontierele in statele vecine, uluind
lumea si intarind o spaima superstitioasa. Un numar impresionant de calatori au inceput sa se indrepte
spre Teba pentru a vedea minunea. Curiozitatea le era pe deplin satisfacuta. Odata cu rasaritul soarelui
unul din colosi scotea sunete prelungi si melodioase. Minunea a durat un secol si jumatate.

Explicatia este legata de cutremurul din anul 27 d.Hr. de la Teba. Atunci partea de sus a unui colos s-
a prabusit, spargandu-se in bucati. Dupa aceea statuia a inceput 'sa cante'. Cantecul nu era altceva decat
vibratia aerului care trecea prin crapaturile inguste ivite in urma seismului. Dimineata cand rasarea
soarele si temperatura aerului se schimba brusc se formau curenti de aer.

Egiptenii si grecii locuitori ai vaii Nilului, in numar mare la acea vreme, considerau 'cantecul' drept o
dovada de netagaduit ca statuia saluta ivirea zorilor.
Cu timpul, 'minunea' a fost legata de numele legendarului Memnon, eroul unei epopei grecesti, fiul
zeitei Eos si nu de numele adevaratului constructor, faraonul Amenhotep al III-lea. Grecii erau niste
maiestri inegalabili in teserea si adaptarea de legende.

Conform legendei, Memnon, unul din eroii razboiului troian, a pierit de timpuriu, rapus de Achile. In
imaginatia grecilor, statuia de la Teba, pe jumatate distrusa, aparea drept intruchiparea celui ucis, care
in fiecare dimineata isi plangea durerea, scotand acele sunete triste.

Colosul cantator are picioarele scrijelite de nenumarate inscriptii in limba latina si greaca. Reprezinta
extazul celor ce au putut trei minunea si dorinta lor marunta de a ramane lipiti de nemurirea
monumentului.

Printre inscriptii se regasesc versuri scrise in cinstea imparatului roman Hadrianus si a sotiei sale
Sabina, care au vizitat statuia in luna noiembrie a anului 130 d.Hr. Spirit nelinistit si sensibil, de o
neobosita curiozitate, Hadrianus a strabatut in lungi calatorii toate provinciile imperiului, in care a
petrecut mai mult timp decat in Roma.

Impresionat de civilizatia Egiptului si de colosul de la Teba, imparatul roman Septimius Sever a

restaurat statuia distrusa. Superstitiosii sperau ca ulterior statuia sa capete darul vorbirii si chiar pe cel
al profetiei. Toti au ramas crunt dezamagiti.
Colosul restaurat nu numai ca nu a inceput sa vorbeasca, dar a incetat sa mai ingane si melodia scurta
de salutare a zorilor. El a amutit pe vecie. Prin reparatii, fisurile 'cantatoare' se astupasera astfel ca a
luat sfarsit si 'minunea'.

Egiptenii credeau in viata de dincolo de moarte, pe care o considerau drept o continuare a celei
pamantene. Mortul avea nevoie, dupa credinta lor, de trup si in viata cealalta. Iar o continuare a acelei
vieti nu era posibila decat prin ferirea cadavrului de descompunere cu ajutorul imbalsamarii. In
morminte bine ascunse mumia trebuia sa-si pastreze integritatea pentru vesnicie, asa ca nici un
rauvoitor nu trebuia sa ajunga la ea. Numai intr-o mumie intreaga, spiritul sau pazitor, care parasise
trupul in momentul mortii, ar fi putut sa revina in orice clipa la locul lui.

Inca de la inceputuri faraonii si-au cladit morminte uriase, care au evoluat pana la colosalele piramide.
Pentru a fi aparate de hoti, intrarile mormintelor erau acoperite cu blocuri imense de stanca, se
construiau intrari false, iar cele adevarate se mascau ingenios. Drumul ce ducea la sarcofag era presarat
cu puturi-capcana, pentru ca raufacatorii sa se prabuseasca in ele. Paznicii si preotii erau platiti cu cea
mai mare darnicie.

Cu toate acestea, profanatorii au izbutit totdeauna sa patrunda in mormintele marcate, la suprafata, de

mari monumente. Desigur ca furturile s-au facut de convenienta cu preotii paznici care locuiau in
anexele monumentelor funerare si care trebuiau sa apere ultimul loc de odihna al regelui. In alte cazuri,
raufacatorii aveau legaturi anterioare cu constructorii, care divulgau planurile subterane ale incaperilor
mortuare sau chiar sapau intrari secrete secundare.

Faraonul Tutmes I-ul, din stralucita dinastie a 18-a, s-a hotarat sa-si pregateasca mormantul intr-o vale
muntoasa mai izolata, din apropiera Tebei. Este vorba de necropola ce mai tarziu a intrunit denumirea
de 'Valea Regilor', avand in apropiere 'Valea Reginelor'. Renumita necropola era despartita de Valea
Nilului printr-un perete stancos.

De atunci, in locul somptuoaselor morminte, a caror asezare era cunoscuta tuturor, au inceput sa se
oficieze ceremonii tainice de inmormantare in cavouri ascunse in defileuri salbatice, printre stanci,
departe de templele de rugaciune plasate in 'Orasul mortilor' de langa Nil. Se banuieste chiar ca
lucratorii ce incheiau o astfel de lucrare erau sacrificati.

Veacuri de-a randul, peste treizeci de faraoni au fost inmormantati in 'Valea Regilor'. Acolo, in
galeriile adanci de stanca i-au insotit comori de aur, argint, nestemate si opere de arta. Faptul n-a putut
ramane secret si astfel, mormintele acestor faraoni au cunoscut iarasi tradarea.

In cele din urma un faraon din dinastia a 21-a a dat ordin ca toti predecesorii lui sa fie inmormantati
din nou intr-un mormant comun, cu dorinta ca cel putin mumiile sa fie salvate. Lucrul acesta s-a repetat
de mai multe ori pentru unele mumii. In acest fel, treisprezece mumii au ajuns in mormantul lui
Amenophis al II-lea, iar mumiile a aproape patruzeci de regi, regine, printi si printese au fost depuse
in mormantul neterminat al unei regine.

Vreme de trei milenii acele mumii sau odihnit in noile morminte nedescoperite de nimeni. In 1871,
arabii le-au gasit dar s-au tradat autoritatilor. Ei furau din necropola mici obiecte de aur de mare
valoare artistica pentru a le vinde strainilor si comerciantilor de antichitati. Functionari ai serviciului
egiptean de antichitati au reusit sa gaseasca pretioasele mumii. Ele au fost transportate la Muzeul din
Cairo.
Un fapt neobisnuit si impresionant s-a intamplat in timp ce vasul incarcat cu mumiile faraonilor cobora
pe Nil de la Teba spre Cairo. Vestea despre incarcatura vasului s-a raspandit ca fulgerul printre
locuitorii de pe malul fluviului.

Populatia s-a adunat pe maluri pentru a saluta plina de respect pe faraonii calatori. Barbatii trageau
salve de arme, iar femeile se jeluiau. Regii stravechiului Egipt se ridicasera din mormantul lor si dupa
mii de ani, poporul lor ii saluta cu respectul cuvenit.

Soarta a vrut totusi ca lumea stiintei sa se bucure de o rasplata. Mormantul unuia dintre faraoni a ramas
intact si a ajuns aproape intact in mainile egiptologilor. 'Norocosul' faraon a fost 'Tutankhamon'. Mort
la numai 18 ani, scurta lui domnie nu s-a dovedit prin nimic remarcabila. De buna seama ca numele
sau s-ar fi pierdut complect in uitare daca nu s-ar fi descoperit, in mod neasteptat, mormantul care,
prin splendorile lui, a zguduit intraga lume a savantilor.

Mormantul lui Tutankhamon l-a descoperit savantul englez Howard Carter in 1922, subventionat de
lordul Carnavon. Pentru dezgroparea mormantului, pentru scoaterea tuturor lucrurilor scumpe, pentru
masuratori, desene, fotografii, pentru masuri de protectie impotriva distrugerii obiectelor mai
deteriorate si pentru ca totul sa fie transportat la Cairo, a fost nevoie de sapte ani de munca incordata.

Cand arheologii au deschis poarta grea, inchisa cu un sistem de zavoare intrebuintat la ferecarea
mormintelor regale, inaintea ochilor li s-a aratat o priveliste uimitoare. In fata lor s-a deschis o
incapere, ca un adevarat muzeu, ticsita de obiecte, dintre care unele cunoscute, iar altele cu totul
nemaintalnite. Numarul lor parea sa fie nesfarsit de mare.
In primul plan se gaseau trei paturi mari aurite, cu partile laterale sculptate in chip de monstri cu
trupurile turtite intr-un fel anumit, dar cu capete uimitor de firesti. Acele fiare, care oricand puteau sa
para inspaimantatoare la vedere, se aratau cumplite descoperitorilor care le-au smuls din intuneric prin
fascicolul de lumina al lanternelor.

Parca puteri vrajitoresti dadeau stralucire poleielilor de aur, in timp ce capetele lor aruncau umbre
fantastice pe perete. Doua chipuri negre ale faraonului, strajuiau amandoua in marime naturala, cu
vesminte si sandale de aur, cu buzdugan si cu sceptru si cu sarpele sfant incolacit pe frunte. Asezarea
lor dezordonata a intarit convingerea ca in acea incapere intrasera niste raufacatori dar nu putusera sa-
si termine treaba din motive necunoscute. Cele doua chipuri ale faraonului ar fi trebuit sa strajuiasca
urmatoarea usa spre cavou.

Pe langa obiectele amintite, pretutindeni stateau ingramadite multe altele, in numar foarte mare: ladite
cu desene minunate si incrustatii de fildes, vase de alabastru cu frumoase motive stravezii, cutii negre
nemaivazute, dintre care una continea un sarpe de aur, buchete de flori cu frunze, paturi si jilturi
sculptate, un tron ferecat cu totul numai in aur, nenumarate cutii albe, aidoma unor oua, sceptre de
diverse forme si cu tot felul de desene si altele.

Chiar in prag se afla un vas de alabastru straveziu, inchipuind un lotus inflorit, iar in apropiere erau
ingramadite o multime de care de triumf si care de lupta, ce sclipeau de aur si incrustatii. Printre ele
se inalta o alta statuie a faraonului.

Dincolo de prima incapere, care constituia un vestibul, se afla mormantul propriu-zis, compus din
patru incaperi, un coridor lung si scari.
Mumia lui Tutankhamon se odihnea intr-un sarcofag de aur cu forma trupului omenesc. Dar abia in
cel de-al patrulea an al cercetarilor arheologii au ajuns la el.

In primul rand, ca sa poata intra in mormant, au fost nevoiti sa scoata cele 700 de obiecte pretioase
care ticseau prima incapere. In al doilea rand, sarcofagul de aur al faraonului se afla protejat in alte
sapte sarcofage uriase, din lemn, aur si piatra, introduse unul in altul. Fiecare sarcofag reprezenta o
opera de arta si desfacerea lor succesiva a constituit o problema extrem de dificila.

Fata si umerii faraonului erau acoperite de o masca lucrata din aur si incrustata cu pietre scumpe,
merita sa-i imite trasaturile. Mumia era impodobita cu pumnale de aur, bratari, inele, coloane si
amulete. La prima vedere pare curios faptul ca cele mai pretioase obiecte, un inel, o amuleta, o bratara
si lama unui pumnal, au fost confectionate din fier. In acea epoca, in Egipt, fierul era mult mai pretios
decat aurul si numai un faraon isi putea permite luxul extravagant de a se impodobi cu bijuterii din
fier.

Alaturi de camera mortuara a lui Tutankhamon se aflau doua incaperi ticsite cu tot felul de obiecte.
Cei aflati in viata i-au pregatit tot ce i-ar fi trebuit in viata de dincolo: vase, mobile scumpe, bijuterii,
care de lupta, arme, slujitori sub forma de statuete, corabii miniaturizate, mancare si altele. In cutiile
albe in forma de ou s-au gasit diverse alimente, conservate destul de bine, o gasca fripta, sunca afumata
si alte lucruri gustoase. Parfumurile gasite in mormant nu-si pierdusera mirosul puternic dupa trei
milenii de asteptare.

Albastrelele asezate pe sarcofagul lui Tutankhamon au transmis omenirii cel mai delicat semn de iubire
si adio. Probabil fusesera asezate acolo intr-o ultima clipa, departe de lumina protocolului, de o tanara
sotie. Albastrelele le-a pastrat timpul cu aceeasi delicatete si piosenie, conservandu-le culoarea,
petalele si frunzulitele firave. Florile milenare au ajutat pe arheologi sa determine anotimpul in care s-
a stins tanarul faraon.

La Teba, pe malul de apus al Nilului, in orasul mortilor, dainuie unul dintre cele mai interesante colturi
ale Egiptului antic. Impreuna cu templele inegalabile de pe malul rasaritean contureaza unul dintre
punctele cele mai cutezatoare ale existentei umane antice, Teba, Memfisul si tara lor, de la radacina
istoriei, rusineaza aroganta unor civilizatii moderne ostentative, rasarite dincolo de orizontul unde
apunea zeul Ra.
PERSEPOLIS
Persepolis este numele grecesc al orașului persan Takht-e Jamshid, numit și Orașul Perșilor aflat la
60 kilometri de Shiraz și la 10 kilometri de localitatea Marvdasht, fondat în anul 518 î. Hr. de regele
Darius I.
Darius cel Mare, regele Persiei din perioada 522 – 486 î.Hr., a decis, în primii săi ani de domnie, să
construiască în centrul vastului său imperiu un oraș, simbol al puterii sale, oraș ce s-a dezvoltat mult
în timpul regelui Xerxes, fiul lui. Vreme de peste 200 de ani a fost capitala Imperiului Achaemenid,
cunoscut și ca Primul Imperiu Persan. A fost un imperiu impresionant, nu numai prin mărime, se
întindea din Asia Centrală și India, până la Dunăre și Macedonia și număra peste 50 de milioane de
locuitori, aproape jumătate din populația lumii din acea perioadă, ci și prin arhitectură, organizare și
putere militară. Așezat la marginea lanţului muntos Rahmat, Persepolis este construit pe o platformă
amenajată pe 12 hectare obținută prin îndepărtarea sau netezirea a numeroase stânci și prin umplerea
cu piatră a multor văi.

În anul 330 î.Hr. Alexandru Macedon a invadat Persia, a cucerit Persepolis și a permis ca orașul să fie
prădat. Povestea spune că regele macedonean a avut nevoie de 20.000 de catâri şi de 5.000 de cămile
pentru a-şi căra prada de război luată din Persepolis.

Cert este că după un an orașul a fost distrus de flăcări. Sunt mai multe povești despre această tragedie.
Se spune că orașul a fost incendiat din greșeală când, în urma unei beții cumplite a armatei
macedonene, miile de făclii ce luminau orașul au căzut, generând un uriaș incendiu, sau că Alexandru,
instigat de curtenii lui, a decis arderea orașului ca răzbunare pentru distrugerile făcute de către perși
în Atena, cu mai bine de un secol în urmă. Oricare ar fi adevărul, incendierea Persepolisului este o
pată neagră pentru Marele Alexandru care a lipsit omenirea de unul dintre cele mai importante orașe
ale Antichității, grandioasă realizare arhitectonică, chiar dacă, spune povestea, mai târziu Alexandru
a regretat. Povestea merge mai departe și spune că după proclamarea Republicii Islamice din 1979,
un mollah local, probabil “urmaș al lui Alexandru Macedon”, a hotărât el să demoleze Persepolisul.
Orașul îi amintea prea mult de perioada preislamică zoroastriană și de Șahul alungat. Localnicii, cu
mic cu mare, s-au așezat în fața buldozerelor și au declarat că orașul Regilor Achaemenizi va fi
demolat doar dacă, mai întâi, vor fi ei uciși. Mollahul s-a retras, Persepolisul a fost salvat.

Valoarea Persopolisului a fost recunoscută dintotdeauna, mulți istorici și arheologi îl consideră a opta
minune a lumii, ca și Armata de Teracotă din Xi’an, iar UNESCO l-a trecut în anul 1979 în patrimoniul
său.

Pe la ora 8:00 am plecat din Shiraz cu un taxi, de fapt era același șofer cu care mersesem cu o zi înainte
da la stația de autobuz la cazarea noastră. Am ajuns în mai puțin de o oră la Persepolis. A fost mai
bine pentru că încă nu sosise cohorta de turiști, cum aveau să vină mai târziu. Am avut ca timp de
vizitare 3 ore, așa ne-a cerut șoferul nostru, cu tot efortul depus am depășit timpul.

Drumul ce duce de la ieșirea din orășelul Marvdasht la intrarea în Persepolis este flancat de mulțime
de copaci, despre care se spune că sunt 2.500, plantați la începutul anilor ’70 de Shahul Reza Pahlavi
cu ocazia sărbătoririi a 2.500 de ani de monarhie neîntreruptă în Persia.

Am cumpărat bilete de intrare, 200.000 riali (16 euro) de persoană, și un mic ghid, cu o hartă foarte
bună și cu traseul de parcurs bine explicat, 150.000 riali, negociat de la 200.000 riali. Nu existau
pliante gratuite și pentru cei singuri ca noi a fost necesar și valoros acest ghid. Mă documentasem
înainte dar recomand să-l cumpărați, este vital pentru explicații. Complexul este deschis între 8:00 si
20:00, se merită vizitat cât mai dimineață, este și mai puțin cald.

Orașul antic își anunță prezența mai întâi prin coloanele înalte ce se zăresc în depărtare, apoi prin zidul
înalt și gros care îl înconjoară și în final prin toată măreția lui.
Plimbarea am făcut-o după traseul indicat de ghidul de buzunar și voi păstra traseul și în expunerea ce
urmează.

Și astăzi, ca și cu 2500 de ani în urmă, intrarea în orașul protejat de ziduri înalte se face pe o
monumentală scară dublă, Marea Scară Persană, scară perfect simetrică, construită pe partea de vest
a marelui zid de protecție. Scara construită din blocuri uriașe de piatră are peste 100 de trepte, late de
aproape 7 metri, dar foarte joase, doar de circa 10 centimetri înălțime. Scara a fost astfel gândită pentru
ca regii și nobilii să urce călare, sau ca să pemită demnitarilor vizitatori să-și mențină ținuta regală
în timp ce urcau scările, sau poate pentru amândouă.

Am urcat scara, noi doar păstrâdu-ne ținuta, și, admirând parapeturile decorate cu nișe sculptate ce
simbolizează templele de foc zoroastriene, am ajuns pe o terasă ce oferă o largă vedere asupra
întregului oraș. De aici am mers la Poarta Tuturor Națiunilor, o sală pătrată de 612 metri pătrați, cu
trei uși înalte de 10 metri. Pilonii intrărilor din est și din vest sunt împodobiți cu sculpturile unor
lamassu, animale cu trup de taur sau leu, aripi de vultur și capul încoronat al unui bărbat cu barbă.
Sunt grandioase, pozele spun totul...

Deasupra era gravată o inscripție cuneiformă, un text scris de către regele Xerxes, cel care a construit
acest edificiu, în care face referire la Ahura Mazda, Dumnezeul Zoroastrian, cel ce a creat această
lume și l-a făcut rege, pe care îl roagă să-l protejeze și să-i protejeze regatul. Povestea spune că la
festivitățile Nowruz, delegațiile diferitor națiuni aducătoare de cadouri regelui Persan, așteptau în
această sală, apoi înaintau, grup după grup, spre sala de audiențe, unde erau primiți de Marele Rege.

Privind imensele uși mă întrebam ce cadouri ar fi adus dacii dacă Darius reușea să-i cucerească. Noi
nu aducem nimic, așa că ne-am continuat plimbarea spre Apadana, Sala de audiențe, un palat
magnific, construcție începută de Darius și terminată de Xerxes. Este ridicată cu trei metri deasupra
curții, se întinde pe 1.000 metri pătrați și cuprinde o sală mare pătrată, spațioasă cu 72 de coloane
înalte de 20 de metri. Am admirat forma coloanelor și baza lor ornată cu motive florare. Vârfurile
coloanelor au fost realizate din sculpturi de tauri cu două capete. Din imensa clădire se mai păstrează
astăzi doar 13 coloane.
Am urcat una din cele două monumentale scări decorate cu reliefuri, aflate în partea de est
reprezentând scene din festivitățile de Anul Nou și procesiuni de delegații din cele 23 națiuni tributare
lui Darius, din care am recunoscut Armeni, Babilonieni, Asirieni, Indieni, Sciți, Arabi, Lydieni,
Etiopieni... Erau panouri explicative cu denumirea lor.

Delegații sunt prezentate în detaliu, oferind o perspectivă asupra costumelor diferitelor popoare ale
Persiei în secolul 5 î. Hr. Deși aranjamentul general al scenelor pare identic, există diferențe în
îmbrăcăminte, veșminte de cap, aranjamente de păr și bărbi care dau fiecărei delegații un caracter
distinctiv și-i fac originile inconfundabile. Grupurile sunt separate cu arbori stilizați sau benzi
ornamentale formate tot din arbori sau flori de lotus. Delegații în ținuta lor natală aduceau cadouri ca
semn al loialității lor, tribut adus regelui, vase de argint și de aur, arme, țesături, bijuterii și animale
din țările de origine. Fiecare delegație era condusă de un șambelan persan sau mezian. Această zonă
este monumentală, deosebită….

Am ajuns în aripa de nord pe fațada căreia sunt sculptate trei rânduri de figuri: soldați ce-și etalează
lăncile, cavaleri călări, însoțitori ce conduc care de război trase de cai și nobili ai imperiului în costume
din perioada Mezilor și Perșilor. Toți se îndreaptă spre centrul sălii unde sunt așteptați de Marele Rege.

În continuare, aleea ne-a condus pașii spre Tachara, cunoscut ca Palatul lui Darius. Construcția
dreptunghiulară lungă de 40 metri și lată de 30 de metri, cea mai mică din complex, dar deosebită, era
locuința privată a lui Darius și cuprindea un hol central cu 12 coloane și, pe lateral, camere mai mici.
Ușile de intrare sunt împodobite cu figuri sculptate ale Marelui Rege și a însoțitorilor săi, iar pe scări
sunt basoreliefuri cu servitori și preoți ce transportă animale, ustensile și vase acoperite pentru masa
regală. Tot aici apare nelipsita lupta dintre soare (leul) și luna (taurul), un basorelief zoroastrian ce se
repetă și la alte clădiri. Privindu-le mă gândeam cum arăta acest palat înainte de a fi jefuit de
macedonieni, atunci când podoabele regelui, coroana, cerceii și brățările erau făcute din metale
prețioase. Palatul este evidențiat foarte bine și prin blocurile enorme de piatră ale ușilor și ramele
ferestrelor care au supraviețuit. Mi s-a părut iarăși de neuitat….

Următoarea destinație a fost Hadish, Palatul lui Xerxes, o clădire mai mare ca Palatul lui Darius, tot
dreptunghiulară, lată de 40 de metri și lungă de 55, dar cu basoreliefuri mult mai puțin bine conservate
decât cele din Tachara. Pe un zid rămas în picioare, spre centru, este un basorelief cu regele însoțit de
curteni.

De aici ne-am întors spre un mic palat situat central în Persepolis cunoscut ca Poartă Triplă sau Sala
de Consiliu unde am admirat pereții interiori și exteriori aI scărilor duble pe care sunt reprezentați
marii nobili ai imperiului, în costume Meze și Persane, fiecare având ceva în mână, o floare, un măr,
un ou vopsit, vorbind și urcând scările, oaspeți regali ce erau primiți de către Marele Rege în timpul
celebrării Nowruz sau la alte sărbători zoroastriene.

În vecinătatea lui se află Muzeul din Persepolis, biblioteca și administrația complexului. Am renunțat
la vizitarea muzeului care prezintă artefacte din trei mari perioade a trecutului persan: Preistoric,
Achaemenid și Islamic. Se merită vizitat, un bilet costă alți 200.000 riali. Am renunțat pentru că aveam
doar 3 ore la dispoziție și vroiam neapărat să pozez frumosul oraș antic de sus mergând la unul din
cele două morminte aflate pe un deal din apropiere.

Am trecut pe lângă Trezorerie, odinioară o fortăreață cu pereți groși și o singură intrare, plină de
bogății, unde Împăratul Alexandru a găsit bogății în valoare de peste 120.000 talanți de argint,
echivalentul a 4.000 de tone de argint, pe care le-a transportat în țara sa; acum nu mai era nimic așa
că ne-am oprit la Sala Celor o Sută de Coloane, cea mai mare cameră din Persepolis, partea centrală
a unui palat a cărei construcție a început-o Xerxes și a finalizat-o Artaxerxes, sală unde Marele Rege
își primea oaspeții din imperiu. Avea 4.800 de metri pătrați și 100 de coloane de peste 14 metri
înălțime. Intrările în sală sunt împodobite cu sculpturi regale: victoriile lui asupra monștrilor, regele
așezat pe tron purtat de reprezentanții națiunilor din imperiu, totul vegheat de Faravahar. Istoria acestui
imperiu este legată de religia zoroastriană despre care am scris și care pe mine m-a marcat. Fac o
analogie: când zic Persepolis, zic Persia, zic zoroastrian...

Am continuat plimbarea urcând la cele două Morminte săpate în stânca „Muntelui Meher”, „Muntele
Îndurării” atribuite lui Artaxerxes III și Artaxerxes II. L-am vizitat doar pe primul. Am privit de
aproape fațada care este gravată în munte ca o cruce. În partea de sus, se poate vedea Marele Rege
stând cu un arc în mână, în fața focului regal, deasupra lui fiind gravată luna și un Faravahar, simbolul
zoroastrismului și, mai nou, al Iranului, vezi impresii. La mijloc un grup de supuși din națiunile
imperiului poartă pe umeri tronul regal, iar în partea de jos este prezentat un palat cu o singură ușă,
simbolul celeilate lumi. Înăuntru, sarcofage săpate în stâncă adăpostesc trupurile îmbălsămate ale
regilor sau rudelelor apropiate. Pe ambele părți ale basoreliefului se văd oficiali de rang înalt, unii
dintre ei cu o atitudine de doliu. Despre comorile conținute în aceste mormintele și în altele jefuite de
oamenii lui Alexandru nu se mai știe nimic. Ar trebui să stai și să privești fiecare basorelief în parte,
cât timp să ai!? ...

Poarta Neterminată, aflată în zidul de pământ din partea de nord-est a orașului. Mi s-a părut
interesantă pentru că lucrările din piatră neterminate, coloanele întinse pe pământ, fundațiile și bazele
lăsate nefinalizate, pilonii de la intrare parțial ridicați oferă o imagine clară asupra metodelor de
construcție și sculptare în Persepolis. Este evident că mare parte din blocurile de piatră folosite au fost
aduse acolo din muntele alăturat, tăiate în stâncă și profilate parțial înainte de a fi transportare pe terasă
fiind apoi profilate și ridicate în pozițiile dorite cu ajutorul unor schele din lemn.

Nu s-a folosit mortar pentru zidărie, pietrelele fiind legate una de alta cu cleme metalice, iar ușile erau
făcute din panouri de lemn, acoperite cu plăci metalice, chiar aurite.
Cu parere de rău că timpul zboară am revenit tot prin Poarta Națiunilor, am coborât Marea Scară
Persană, acum erau mulți vizitatori, am trecut de zona de pază de la intrare și am plecat pe marea alee
spre ieșirea din site. Pe drum erau magazine, zone comerciale, cafenele, nu am avut timp de
cumpărături, magneții i-am luat apoi din Shiraz din Bazar.
Ai nevoie de mult mai mult timp, chiar o zi ar fi binevenită, am ratat muzeul. Noi fiind pe cont propriu
am stat mai mult, la morminte nu erau grupuri. Ghizii care erau cu grupuri îi duceau pe turiști mai
mult la Apadana pentru explicarea basoreliefurilor și din loc în loc se mai opreau la alte obiective...

După mai mult de trei ore ore cât a durat plimbarea prin Persepolis am plecat cu taxiul care ne aștepta,
spre Istakhr oraș antic aflat la 5 kilometri spre nord, oraș prosper sub Imperiul Sasanian, pentru a
vedea sculpturile făcute pe coasta Muntelui Îndurării, cunoscute ca Naqsh-e Rajab și ca Naqsh-e
Rostam, „naqsh” semnificând „pictură”, „basorelief”, Rostam este cel mai mare erou național iranian,
un Hercule persan, iar Rajab, numele celei de a șaptea lună din calendarul persan.

Naqsh-e Rajab, micul site situat pe drumul ce duce de la Persepolis la Naqsh-e Rostam cuprinde
monumente realizate pentru a preaslăvi faptele bune, eroice ale familiilor regale începând cu anul 224
până spre anii 350 d. Hr., începuturile Imperiului Sasanid. Sunt prezentate în 4 basoreliefuri câteva
evenimente importante din acea perioadă: „Încoronarea lui Ardeshir I”, fondatorul dinastiei și
„Încoronarea lui Shapur I”, succesorul lui, ambele încoronări fiind făcute de Ahura Mazda,
Dumnezeul Zoroastrian, apoi „Parada lui Shapur“ care slăvește victoriile militare ale acestui rege
asupra împăraților romani Filip Arabul și Valerian, pe care l-a luat prizonier. Al patrulea basorelief
este „Portretizarea lui Kartir”, mare preot Zoroastrian în timpul lui Shapur I și al fiilor lui, urmași la
tron, singurul neregal reprezentat într-un basorelief. Are inscripții sasaniene vechi de 1700 ani.

Am plecat apoi la obiectivul al doilea de neratat, deosebit ca amplasare, realizare și istorie care se vede
de departe, magistral săpat în munte. Este o imagine pe care nu o voi uita….

Naqsh-e Rostam cuprinde monumente din trei perioade, Elamită, între anii 2000 și 600 î.Hr.,
Achaemenidă, între anii 550 și 330 î.Hr. și Sasaniană, între anii 224 și 651 d.Hr...
Cele mai importante sunt Mormintele Regilor Achaemenizi, morminte a patru din cei mai mari regi
persani, Darius cel Mare, Xerxes, Artaxerxes și Darius al II-lea, tăiate pe fațada muntelui, mormântul
lui Darius fiind primul construit. Este ridicat la 26 de metri deasupra solului, are forma unei cruci
persane, cu o lățime de 19 metri și o lungime de 23 metri, celelalte morminte fiind identice cu el și
respectă arhitectura descrisă mai sus: luna, Faravahar, supușii, …

Un alt monument important este Ka’ba-ye Zardosht, adică Cubul Zoroastru, un turn pătrat de piatră,
nu prea înalt, puțin peste 14 metri, destul de mic, latura are mai puțin de 7 metri și jumătate, despre a
cărui utilitate nu se știe nimic sigur: templu de foc sau loc de închinare și aprindere a focului sfânt
zoroastrian, mausoleu al unui Rege Achaemenid sau al unui înalt demnitar, cameră pentru păstrarea
cărților religioase, templul unei zeițe sau... Certe sunt frumusețea lui și cele trei inscripții scrise în
limbile sasaniană, arsacidă și greacă, catalogate drept cele mai importante documente istorice din
perioada Sasanidă. Interesant mi s-a părut Bazinul cu Apă, o formă octogonală neregulată săpată la
baza muntelui, o lucrare de artă achaemenidă.

Ca evenimente sunt prezentate „Încoronarea lui Narse” fiul lui Shapur I, care primește inelul
regalității de la o figură feminină, presupusă a fi Aredvi Sura Anahita, divinitatea iraniană a apelor,
asociată cu fertilitatea, vindecarea și înțelepciunea, „Victoria lui Bahram II“, învingătorul unui
general roman; „Victoria lui Shapur“, învingătorul împăraților romani Gordian III, Valerian și Filip
Arabul, „Victoria lui Hormizd II călare“, care doboară un dușman de pe cal, „Victoria lui Shapur II
călare“ sub al cărui cal se vede un dușman mort, „Încoronarea lui Ardashir I” fondatorul Imperiului
Sasanid primind inelul regalității de la Mazda Ahura, …

Costul biletelor a fost de 80.000, respectiv 200.000 de riali de persoană, monumentele putând fi
vizitate între orele 8:00 și 18:00. Se vizitează în circa o oră ambele. Erau foarte mulți turiști străini,
toți păreau încântați de ceea ce vedeau….
De aici cu același taxi am plecat înapoi la Shiraz, ajungând în jurul orei 15:00, atât era programul
stabilit în avans.

Ne-am despărțit de Ahmet și al său taxi, el mergând spre casă unde îl așteptau trei băieți, noi
continuându-ne plimbarea. Pot spune că este un om amabil și binevoitor, iar ca șofer, specialist. A
acceptat un pret bun și pentru noi și pentru el, 1.000.000 riali (30 $) și ne-a spus prețurile corecte
pentru taxiuri. Nu știa decât câteva cuvinte în engleză dar căldura lui sufletească ne-a cucerit. Ne-a
servit cu pepene roșu, bun și rece, cumpărat când noi ne plimbam prin Persepolis, venind de acasă cu
farfurii și furculițe. Am trecut pe lângă locuința lui la întoarcere și ne-a invitat să îi facem o vizită. Mi-
ar fi plăcut, dar nu prea aveam timp… A fost însă bucuros că la întoarcere nu a mai mers la hotel, mai
erau 5 kilometri, ci am coborât în zona în care locuia, la Mormântul lui Saadi despre care voi vorbi
atunci când voi scrie despre Shiraz….
MACHU PICCHU
Conform studiilor efectuate asupra antichității Machu Picchu , s-a ajuns la concluzia că cetatea Inca
a fost construită în secolul al XV-lea , cu nu mai mult de 100 de ani înainte de sosirea cuceritorilor.

Studiile arheologice au confirmat un astfel de succes, datarea a fost efectuată folosind carbon 14,
determinând anul 1450 d.Hr. ca dată de construcție, s-a dovedit într-adevăr că a fost construit în
timpul guvernului Pachacútec .

Odată ce noile investigații au fost publicate, teoriile anterioare care datau Machu Picchu cu 1000 de
ani în urmă s-au prăbușit , iar teoria conform căreia Machu Picchu ar fi un fel de fort pentru a se
apăra de spanioli a fost, de asemenea, exclusă .

Machu Picchu a fost construit pentru a găzdui o mie de oameni , majoritatea Panaca regale a Inca
Pachacútec , marele constructor al noului Qosqo imperial .Alte centre arheologice care confirmă
atribuirea lui Pachacútec au fost; Templul Soarelui , Qorikancha , printre alte construcții care
corespund aceleiași date.

Numele Machu Picchu este tradus literal din dialectul local prin „Muntele Vechi”. Se crede că orașul
a fost construit de incași în secolul al XV-lea. Locul în sine nu a fost ales întâmplător. Incașii erau
renumiți pentru dorința lor de a fi mai aproape de zeii pe care îi venerau. Acesta este unul dintre
triburile sângeroase care au locuit vreodată pe vastitatea planetei noastre. Riturile lor religioase, al
căror atribut obligatoriu era sacrificiul, aveau ca scop calmarea zeilor lor păgâni. Incașii credeau că
prin sacrificii se putea primi binecuvântări de la zei pentru numeroase războaie, precum și să provoace
ploaie sau să oprească o epidemie. De aceea, aici, ca un magnet, îi atrage pe toți fanii poveștilor
fantastice, tradițiilor și legendelor antice. Și doar turiștii de aici vor avea întotdeauna ceva de completat
albumul lor de familie sau vor primi răspunsuri la multe întrebări care se nasc în mintea lor curioasă.

Machu Picchu: Orașul pierdut al soarelui. Machu Picchu - fapte interesante din istoria orașului antic
al incașilor
În 1911, prin decizia Consiliului Academic al Universității Yale, o expediție condusă de exploratorul
american Hiram Bingham a fost trimisă în Peru. Scopul expediției a fost să caute orașul pierdut al
incașilor, pe care conchistadorii spanioli nu l-au putut găsi la un moment dat. Din diverse surse antice,
s-a presupus că locul cel mai probabil pentru căutare au fost regiunile muntoase inexpugnabile din
vecinătatea Cusco. Într-o zi de iulie, Bingham și colegii săi au dat peste câteva familii de țărani care
trăiau în munți așa cum au trăit strămoșii lor cu sute de ani în urmă - fără guvern, taxe, conscripție
militară și alte realizări ale civilizației. Unul dintre băieții din localitate nu a ratat ocazia de a câștiga
bani în plus și le-a arătat americanilor și soldaților care îi însoțeau o cale discretă care i-a condus către
un oraș antic bine conservat...

Machu Picchu - un oraș construit pentru a rezista

Nu existau informatii despre oras, cu exceptia unor legende vagi despre existenta lui. Nici măcar
numele lui era necunoscut. După descoperirea orașului Bingham, localnicii au numit orașul incașilor
Machu Picchu- Muntele Vechi. În consecință, vârful din apropiere a fost numit „Tânărul Munte” -
Huayna Picchu. Descoperitorul însuși a fost convins multă vreme că a descoperit orașul Vilcabamba,
care se află de fapt la o sută de kilometri mai aproape de coasta Pacificului.

Orașul este perfect conservat, ceea ce a fost facilitat de priceperea constructorilor incași. Dedesubt
stăteau case din pietre perfect cioplite și montate cer deschis jumatate de mileniu in climatul nu cel
mai favorabil si in conditii de instabilitate seismica. La construcția lor nu s-au folosit lianți precum
cimentul sau varul. Evenimentele din 2010 sunt indicative pentru calitatea construcției incas. Apoi
multe zile de ploaie abundentă au spălat toate drumurile moderne către Machu Picchu, iar mii de
oameni au fost evacuați din oraș cu elicoptere. Orașul nu a primit nicio pagubă. O astfel de stabilitate
a clădirilor a făcut chiar posibilă înaintarea unei ipoteze despre implicarea extratereștrilor
omniprezenti în crearea Machu Picchu.
Principalele clădiri ale orașului

Machu Picchu, spre deosebire de marea majoritate a orașelor antice, a fost construit după un plan
general. Orașul poate fi împărțit în trei zone: zona clădirilor oficiale și religioase, teritoriul cu Cladiri
rezidentiale, și temnițe cu un cimitir. Toate clădirile, de la temple la țarcuri pentru vite, sunt făcute din
piatră. Terase pentru agricultură sunt amenajate pe versantul sudic, suprafata totala care ajunge la 5
hectare. Solul fertil a fost adus manual pe terase, iar plantațiile au fost irigate printr-un sistem complex
de irigații care a supraviețuit până în zilele noastre.

Templul celor trei ferestre, conform oamenilor de știință, a fost construit în memoria fondatorului
Imperiului Inca și a strămoșilor săi. În apropiere este un observator. Piatra taiată complicat de
Intihuantana, aflată în ea, conform multor oameni de știință, a servit ca o combinație între un calendar
și un cadran solar. Cu ajutorul acestei pietre, preoții au determinat declanșarea solstițiilor. Observațiile
astronomice au fost însoțite de sărbători colorate. Preoții, care au putut să surprindă cu precizie
momentul solstițiului și să „leagă” soarele, s-au bucurat de un respect deosebit. În aceeași zonă cu
Templul Soarelui și Templul celor Trei Ferestre, numit convențional Acropole, se află și Casa
Prințesei. În această clădire locuia fie regina incașilor, fie fiica împăratului.

Templul Condorului și-a primit numele datorită asemănării sale cu această frumoasă pasăre. In fata ei
se afla o platforma de piatra cu scurgeri. Prezența lor sugerează presupunerea că aici s-au făcut
sacrificii. Cea mai mare clădire din zona templului, din care au rămas doar ziduri goale, fără ferestre,
a fost numită întâmplător Templul Principal.

Casele din zona rezidențială a Machu Picchu nu sunt construite la fel de atent ca templele, dar s-au
dovedit a fi nu mai puțin durabile. Judecând după numărul lor și suprafața terenului cultivat, în oraș
locuiau în același timp de la 500 la 2 mii de oameni. Aparent, cei mai buni artizani și țărani au fost
selectați pentru a locui în oraș - producția de culturi la o altitudine de aproximativ 2.500 de metri
necesită calificări foarte înalte. Casele meșteșugarilor arată puțin mai rău decât templele. Pietrele nu
sunt cioplite la fel de atent și nu sunt stivuite la fel de abil ca în clădirile templului. Cu toate acestea,
acest lucru nu a afectat siguranța pereților.

În spatele cartierului rezidențial se află o clădire care se pare că a îndeplinit un rol asemănător unei
curți moderne, iar imediat în spatele ei se află o temniță cu cârlige înfipte strâns în perete. În apropiere
există și un cimitir.

Cercetări arheologice

Oamenii de știință au avut mari speranțe în cercetările arheologice din Machu Picchu, dar munca
arheologilor a ridicat și mai multe mistere. Săpăturile, desigur, au ajutat la descoperirea Drumului
Incașului, dar nu au răspuns la principalele mistere din Machu Picchu. Au fost găsite aproximativ două
sute de schelete, iar marea majoritate dintre ele erau rămășițe de femei. În ceea ce Bingham a numit
„Mormântul Marelui Preot”, au găsit un schelet feminin cu mai multe bucăți de ceramică. Cu toate
acestea, nici scopul Machu Picchu, nici numărul locuitorilor săi, nici motivul devastării bruște a
orașului nu au putut fi aflate cu ajutorul săpăturilor.

Conform noțiunilor populare ale istoricilor și arheologilor, orașul antic Machu Picchu a fost construit
în prima jumătate a secolului al XV-lea de către marele conducător al Imperiului Incaș, Pachacutec.
Pentru dimensiunea sa, Machu Picchu nu ar fi putut fi capitala vastului imperiu Inca. Cel mai probabil,
a jucat rolul unui oraș sacru sau al unei reședințe temporare a domnitorului. Într-un fel sau altul, soarta
l-a măsurat pe Machu Picchu pentru o perioadă foarte scurtă de existență. Deja în 1532, când spaniolii
au venit pe teritoriul țării incașilor, orașul era mort. De ce locuitorii au părăsit-o nu se știe.
Misterul orașului antic

Istoria cunoaște multe exemple de declin și moarte a orașelor. Pompeii a fost distrus de o erupție
vulcanică. Multe așezări au căzut în decădere din cauza apariției de noi mijloace de producție sau a
dezvoltării comunicațiilor. Însă procesul de declin în acest caz s-a întins timp de cel puțin decenii.
Machu Picchu nu a fost expus la elemente și nu depindea de industrie și comerț. Și totuși orașul, în
care s-a investit atât de multă muncă pricepută, a durat mai puțin de un secol. În același timp,
fotografiile făcute în Machu Picchu, la o examinare mai atentă, dau impresia unui fel de organizare a
îngrijirii. Se pare că locuitorii au adunat cu grijă ustensilele, au demontat părțile din lemn ale clădirilor
și au lăsat până la vremuri mai bune. Acesta este secretul principal al acestui lucru oraș antic.
Dacă dovezile materiale rămase pot fi folosite pentru a formula ipoteze despre scopul sau populația
din Machu Picchu, atunci motivul pentru care oamenii l-au părăsit rămâne complet necunoscut.
Machu Picchu modern

Machu Picchu modern este un loc de pelerinaj pentru turiști. Până la 2.500 de oameni vizitează orașul
antic și atracțiile din apropiere din Peru pe zi. Cel mai probabil, ar fi mai mulți turiști, dar numărul
acestora este limitat la solicitarea UNESCO, deoarece orașul incas Machu Picchu este recunoscut drept
una dintre noile minuni ale lumii. Vizitatorii nu sunt opriți nici măcar de un drum dificil. Trebuie să
ajungeți în Peru cu avionul, apoi să mergeți cu trenul până la gara Aguas Calientes, de unde există un
autobuz către Machu Picchu.

Există, de asemenea tururi pe jos durata de la 1 la 4 zile. În ele pot merge doar oameni instruiți - traseul
se desfășoară la altitudini de la 2.400 la 4.200 de metri. O excursie de o zi cu ghid va costa aproximativ
250 USD. Portarii pot fi angajați contra unei taxe suplimentare. La cererea turiștilor, drumeția începe
în trei locuri diferite și poate dura câteva zile. Toate vizitele în Machu Picchu sunt strict reglementate,
înregistrate și efectuate numai cu pașaport.

Nu este necesar să fii interesat de istoria civilizației incas pentru a ști despre Machu Picchu. Misteriosul
oraș de munte sfânt nu a durat mult: puțin mai mult de un secol la începutul secolelor XV-XVI. Machu
Pikchu înseamnă literalmente „munte vechi” în quechuan. În apropiere se află vârful Huayna Picchu
- „tânăr”. Cele două vârfuri ale Muntelui Machu Picchu sunt situate la o altitudine de 2,5 km deasupra
nivelului mării. Incașii medievali au apreciat această locație datorită confortului ei: de aici au deschis
controlul asupra văii râului Urubamba, câmpurilor fertile și junglelor.

Istoria Machu Picchu este scurtă, dar învăluită în mistere, mistere, plină de multe mistere. Timp de
patru secole, orașul a fost ascuns în spatele norilor de atenție nedorită. Astăzi, „vechiul vârf” este
disponibil pentru vizitare.
Istoria orașului printre nori

După standardele istorice, Machu Picchu este relativ tânăr. Construcția sa este asociată cu epoca
domniei împăratului Pachacuti Yupanqui. Nu e de mirare că împăratul-comandant este numit „care a
schimbat lumea”: Pachacutec a adus Imperiul Incaș la un nou nivel.

secolul 15 Aproximativ 1440. A mai rămas un secol înainte de cucerirea spaniolă a Peru. Nu există
informații exacte despre cine a construit exact Machu Picchu. Cel mai probabil orașul a devenit
reședința lui Pachacutec. Mâncarea era furnizată din Cuzco, capitala Imperiului. Orașul în sine este
mic: două sute de clădiri (mai ales pentru scopuri publice). Mai multe temple, depozite de alimente,
spații publice. Pe lângă reședința lui Pachacuti, au existat și reședințe ale altor aristocrați incași din
acea perioadă.

Satele sunt împrăștiate în jurul așezării. Capacitatea totală a orașului „cu suburbii” nu depășește o mie
și jumătate de oameni. Există o părere că locul nu a fost ales întâmplător, prin urmare Machu Picchu
a fost numit punctul de conexiune energetică cu zeitatea soarelui Inti (care era adorată activ în templele
locale). Țăranii au ridicat noi așezări pe versanții muntelui, au împărțit destinele agricole pe terase
stâncoase.

Partea de sud-est a orașului este rezervată pentru complex palat. În apropiere se află silueta Huayna
Picchu. O structură similară era amplasată acolo și locuiau și oameni. Partea de vest a orașului este
centrul templului. Aici este un altar unde se făceau sacrificii (adesea umane) zeilor incașilor. Casele
din oraș sunt în mare parte clădiri cu două etaje. Structura așezării este surprinzător de clară: străzile
sunt ușor de parcurs, deși unele alei se termină în fundături.
Cercetătorii au fost fascinați de altceva: faimoasa zidărie poligonală din Machu Picchu. Este uimitor
cum incașii, care nu foloseau tehnici de roți și nu erau faimoși pentru progresul tehnic, au reușit să
realizeze o zidărie clară, verificată geometric. Fiecare piatră este prelucrată într-un mod special, perfect
potrivită cu restul. Suprafața este lustruită până la 100% netezime, care nu s-a diminuat de-a lungul
anilor. Se crede că este imposibil să se introducă cea mai subțire lamă între pietrele de zidărie (sunt
atât de strâns una cu cealaltă). Incașii nu au folosit niciun compus de legare. Zidăria poligonală este
unul dintre secretele măiestriei incașilor, care au murit odată cu ei.

Fapt interesant!

Atracția Machu Picchu are un analog la celălalt capăt glob. Clădirile orașului antic turc Aladzha-
Hyuyuk, construit încă din epoca neolitică (aproximativ 10 mii de ani î.Hr.), din punct de vedere al
tehnicii de construcție, au multe asemănări cu monumentul peruan.

De asemenea, admirați priceperea incașilor în construcția de drumuri. Construcția de drumuri rusești

merită să înveți de la ei: au trecut șapte sute de ani de la construcție, iar poteca pietruită din Cusco
către Machu Picchu nu s-a schimbat deloc. S-au făcut eforturi enorme pentru întărirea versanților
muntelui. Lucrări de un nivel atât de serios încât nu există nicio îndoială: Machu Picchu a fost construit
pentru a rezista secole.

Moartea lui Pachacuti (1471) nu a afectat orasul. Aici s-au instruit descendenții familiilor nobiliare
din Cusco: au studiat astronomia, țesutul, olăritul, afacerile cu textile. Așezarea și împrejurimile au
continuat să trăiască.

1532. Invazia spaniolilor pe teritoriul Imperiului Incaș. Au trecut mai puțin de o sută de ani, iar Machu
Picchu este gol. Capitala imperiului, Cuzco, a fost capturată de trupele spaniole. Aprovizionarea cu
alimente s-a oprit, locuitorii orașului sfânt au fost cuprinsi de foamete. Aceasta este una dintre teoriile
pentru care Machu Picchu a încetat să mai existe. Un altul spune că majoritatea locuitorilor orașului
s-au dus să lupte cu cuceritorii spanioli, unii au luat comorile, ascunzându-se la Vilcabamba (un
candidat la titlul de „vistier al aurului incas”).

A treia teorie este despre dispariția populației orașului. Se presupune că spaniolii au adus variola, care
i-a infectat pe băștinașii locali. oraș sfânt a fost în centrul epidemiei. Teoria nu rezistă criticilor:
așezarea nu era cunoscută de spanioli, era departe, epidemia nu putea crește.

Timp de patru sute de ani, Machu Picchu a fost cunoscut exclusiv populației locale. Țărani rari au
continuat să locuiască aici, ascunzându-se de spanioli: gratuit, fără taxe, serviciu militar obligatoriu.

1911. Exploratorul-arheologul american Hiram Bingham călătorește în Peru, în căutarea lui

Vilcabamba. Unde se află Machu Picchu este descoperit întâmplător (mulțumită unui băiețel local).
Tânărul ghid îi arată lui Bingham calea, deschizând astfel orașul, păzit de strămoșii săi, către lume.

Există dovezi că oamenii au găsit Machu Picchu pe o hartă a Peruului înainte de Bingham. Profesorul
din Yale a studiat orașul timp de câțiva ani, luând cu el multe comori locale. Descoperirea sa a trezit
un mare interes în comunitatea științifică, istoricii arhitecturii și inginerii. Se fac documentare despre
Machu Picchu.
ALEXANDRIA
Alexandria are peste 4 milioane de locuitori şi a fost fondat în anul 337 î.e.n. de către Alexandru cel
Mare. A devenit primul port antic din Egipt, capitala ţării şi unul dintre cele mai mari centre culturale
ale Mării Mediterane, centrat pe vestita bibliotecă, care i-a adus notorietatea. Este al doilea oraş al
ţării.

Oraşul Alexandria este situat la vest de Delta Nilului, între lacul Mareotis şi insula Pharos. Este legat
de această insulă prin Hepastadium, care este un fel de baraj care serveşte de asemenea ca alimentare
cu apă, şi care a permis nu doar extinderea oraşului ci şi crearea, de asemenea, a două porturi maritime.

Plutarh, în lucrarea sa „Viaţa lui Alexandru”, povesteşte cum, într-o noapte, în anul 331 î.e.n., în timp
ce Alexandru cel Mare plănuia să construiască oraşul său în Egipt, l-a visat pe Homer, care i-a vorbit
despre insula Pharos.

Când s-a trezit, a mers să vadă insula şi a început să traseze contururile oraşului pe malul pe care îl
avea în faţă. Plecând spre cucerirea Imperiului Persan, Alexandru le-a încredinţat lui Cleomenes din
Naucratis (o colonie grecească din Egipt, în Deltă) şi lui Dinocrates din Rhodos construcţia oraşului,
proiectat pe un plan ortogonal, cu bulevarde largi tăindu-se în unghiuri drepte.

Există mai multe ipoteze. Oraşul Alexandria s-ar fi construit pe vechiul oraş Rakhotis, însă există
puţine documente în acest sens.

Ceea ce se ştie sigur despre această zonă înainte de Alexandria este că a fost citată de mai mulţi scriitori
greci şi romani, care menţionează populaţiile stabilite în zonele mlăştinoase din regiune. Heliodorus
ne spune că egiptenii o numeau „ţara ciobanilor”. Regiunea avea o reputaţie proastă: „Acolo au oraşul
toţi hoţii din Egipt.” Zona apare de altfel în numeroase legende greceşti.
Alexandria nu a fost singurul oraş construit de macedonean. Există 32! Acesta era cunoscut sub numele
de Alexandria ad Aegyptum („Alexandria din Egipt”) sau Alexandria apud Aegyptum (adică „în afara
Egiptului”) şi apoi a devenit Iskanderia.

Înainte de el, un alt oraş din Deltă a fost ocupat de greci, Naucratis, oferit de Amasis, un emporion sau
„port de comerţ”. Era situat la aproximativ 70 km în interiorul pământurilor. Alexandru Macedon a
vrut să construiască Alexandria pe coastă, în pofida calităţii proaste a terenului (lacul Mareotis) din
această zonă şi a coastei deosebit de periculoasă din acest loc al Deltei.

Oraşul a început să capete importanţă numai atunci când Ptolomeu, fiul lui Lagos, a fondat dinastia
Lagideilor (sau Ptolomeilor) şi s-a stabilit acolo, unde a făcut şi capitala Egiptului, pe care l-a primit
după ce s-a împărţit imperiul lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.e.n., după moartea lui.
Moscheea El-Mursi Abul Abbas di Alexandria, Egipt. Foto de Alberto-g-rovi, sursă Wikipedia.
Din prima jumătate a sec. III î.e.n., sub primii doi Ptolomei, oraşul s-a îmbogăţit cu monumente
magnifice şi a luat aspectul pe care îl va păstra până la sfârşitul Antichităţii, cu grădiniţe şi
monumentele sale în stil grecesc: palatul regal Ras el Tin pe mare, muzeu şi bibliotecă, Soma (sau
Sema, mormântul lui Alexandru cel Mare), Serapeum (templul consacrat zeului greco – egiptean
Serapis), templul lui Isis, pieţe, teatru şi mai ales celebrul far, turnul construit de Sostratus din Cindus
pe insula Pharos, care a dat numele său acestui tip de monument.

Timp de aproape un mileniu, până la cucerirea arabă din anul 641, Alexandria a rămas capitala
intelectuală şi spirituală a unei părţi din lumea mediteraneeană, după ce a fost, în timpul ultimelor trei
secole î.e.n., capitala politică a Egiptului elenistic. Şcoala din Alexandria a jucat un rol de primă
importanţă în domeniul ştiinţelor şi matematicii. De la Euclid la Ptolomeu, iată numai doi oameni
importanţi care au trăit aici, unde au adus progrese capitalei, în special în istoria astronomiei.

De la fondarea Alexandriei şi de la ocuparea greacă, Egiptul va deveni o provincie a elenismului, şi

administraţia sa, chiar dacă păstrează unele aspecte ale vechii administraţii faraonice, este puternic
influenţată de concepţiile greceşti. Limba oficială a devenit cea greacă, chiar dacă egipteana veche,
sub forma demotică, a rămas încă vorbită în mediile rurale şi dacă preoţii au păstrat concepţiile
religioase antice şi au acoperit mereu templele cu hieroglife, dar pline de semne noi. Chiar templele,
construite după modelele tradiţionale, au suportat modificări de detaliu. În această epocă au apărut
mammisi ca monumente independente, capitelurile de coloane s-au multiplicat l-a nesfârşit în decoruri
şi mai grele, şi s-au construit ziduri între coloane. În anul 47 î.e.n., trupele lui Iulius Cezar au incendiat
flota din Alexandria. Focul s-a propagat la depozite şi conform mai multor interpretări, acesta a distrus
o mare parte din bibliotecă.

Octav August a pus capăt, după bătălia navală de la Actium în anul 30, nu numai războaielor civile
romane (prin lichidarea lui Marc Antoniu), dar de asemenea independenţei egiptene până în sex. XIX.
Provincia era guvernată de un prefect. După prima anexare, oraşul pare să-şi fi recâştigat prosperitatea
datorită dominării directe prin puterea imperială căci grâul din Egipt era esenţial pentru distribuirile
către plebea romană. Era un post militar important.

În 215, împăratul Caracalla a vizitat oraşul, şi ca urmare a satirelor, a comandat trupelor sale de a ucide
pe toţi oamenii capabili de a purta arme. Dar acest ordin nu va fi executat. Ar fi fost imposibil pentru
siguranţa lui de a fi eliminat fizic aproximativ 200.000 de adulţi capabili de a se apăra. Garda
împăratului, cu siguranţă nu număra mai mult de 5000 de soldaţi.

Caracalla, ca mulţi oameni, a vizitat şi mormântul lui Alexandru, unul din principalele monumente ale
oraşului. A încercat chiar armura lui!

Dar în anul 300, un autor declară că aproape nimeni nu mai ştia unde este mormântul lui Alexandru
cel Mare! Este o enigmă… Cum a putut un oraş de 500.000 de locuitori, mare centru cultural, de a uita
în două generaţii unde se găsea cel mai important monument al său? Se pare însă că în Alexandria au
avut loc mari evenimente în această perioadă (sec. III este puţin cunoscut). Misterul rămâne şi
arheologii şi cercetătorii încearcă să afle adevărul.

În acelaşi secol III, vechea scriitură hieroglifică a încetat de a mai fi predată şi înţeleasă. A dispărut de
asemenea folosirea mumificării. Creştinismul pare deci să fi şters complet memoria egiptenilor!

La împărţirea Imperiului Roman, oraşul a făcut parte din Imperiul Bizantin. Alexandria a rămas centrul
administrativ al provinciei. Grâul egiptean mergea de-acum la Constantinopol şi Roma trebuia să se
aprovizioneze în Africa de Nord (Cartagina).
Cu creştinizarea Egiptului, Alexandria a devenit un centru cultural şi religios important. Arius, preotul
din Alexandria, cel care a formulat arianismul şi Atanasie al Alexandriei, apropiaţi de puterea lui
Constantin I, nu au fost de acord cu natura lui Christos.

Din ce în ce mai mult, în cursul sec. III, oraşul s-a apropiat de restul Egiptului şi puţin câte puţin, s-a
produs declinul său şi al populaţiei. Splendoarea oraşului a pălit. În toată provincia impozitele au ajuns
să fie copleşitoare şi mulţi contribuabili şi-au abandonat bunurile şi s-au dus să locuiască în deşert sau
au intrat în mănăstiri ca să scape de taxe.

În sec. IV, persecutarea păgânilor a ajuns la un nou nivel de intensitate. Templele şi statuile au fost
distruse în tot imperiul, ritualurile păgâne au fost interzise şi pedepsite cu moartea, bibliotecile s-au
închis. În 391, Teodosie I a dat ordinul de a se distruge toate templele. Patriarhul Teofil al Alexandriei
s-a alăturat acestui ordin în oraş. Unii susţin că marea bibliotecă şi Serapeum au fost distruse în această
perioadă, alţii susţin că arabii au distrus fondurile antice ale bibliotecii.

În 415, creştinii au ucis-o pe frumoasa Hipatia, matematician şi filozof neoplatonic. Aceste evenimente
marchează declinul şcolii alexandriene, a cărei cunoaştere a migrat treptat spre Bizanţ, dar a suferit
pierderi considerabile.

Cartierele Brucheum şi evreiesc au fost distruse în sec. V şi monumentele lor centrale, sepum şi
Museion, au căzut în ruină. Viaţa s-a organizat în jurul lui Serapeum şi Cesareum transformate în
biserică. Cartierele Pharos şi Heptastade s-au repopulat şi au rămas intacte.

Alexandria a fost cucerită de perşi în 616 de către regele Chosroes al II-lea. Oraşul a fost recuperat de
imperiu în anul 630. Peste 10 ani însă, generalul arab Amr ibn al – As a întreprins un asediu de 40 de
luni. Oraşul nu a primit niciun ajutor de la Constantinopol: împăratul Heraclius a murit şi noul împărat
Constantin al III-lea, care a domnit doar patru luni, a lăsat puterea fiului său de 11 ani.

În noiembrie 641, Alexandria, evacuată de greci, a fost oferită de patriarhul Cyrus trupelor lui Amr.
În ciuda unei încercări zadarnice de recucerire bizantină în 645, oraşul a rămas sub dominaţia arabă.
Grecii care au plecat din Egipt erau mai ales negustori.

Arabii au asigurat o gardă prin rotaţie la Alexandria la malul mării şi la Khiberta în faţa deşertului.
Amr a scris califului, Omar ibn al – Khattab că a luat un oraş care conţinea: 400 de palate, 4000 de băi
publice, 12.000 de furnizori de ulei proaspăt, 12 de grădinari, 40.000 de evrei care plătesc tribut şi 400
de teatre sau locuri de divertisment.

Cu arabii practic a dispărut vechea limbă egipteană cât şi cunoaşterea antică acumulată în oraş. Cu
toate acestea, mai mulţi istorici atribuie distrugerea culturii şi a cunoaşterii greco – romane cât şi a
bibliotecii din Alexandria, conflictelor între păgâni şi creştini în timpul creştinizării oraşului în sec. IV
sub patriarhul lui Cyrille.

Perioada medievală a Alexandriei rămâne, până în prezent, puţin studiată. Oraşul a fost descris de
autorii contemporani arabi. Marele Maimonides l-a vizitat şi Saladin a fondat aici un waqz, o fundaţie
în sec. XII: documentul fondator, unul dintre cele mai vechi de acest gen, a fost găsit de puţin timp în
arhivele oraşului, care se găsesc însă la Cairo.

Alexandria a fost asediată de forţele celei de-a cincea cruciade (1217 – 1221) şi a fost jefuită în timpul
cruciadei din Alexandria (1365).
În timpurile moderne, Alexandria a cunoscut o expansiune semnificativă. Oraşul medieval se găsea pe
continent, fortificat printr-o incintă.

Oraşul modern a fost construit pe ruinele oraşului antic ceea ce face ca săpăturile arheologice să fie
dificile. În iulie 1882, oraşul a fost bombardat de Marina Regală Britanică şi ocupat.

Oraşul vechi a fost proiectat de Dinocrates din Rhodos conform planurilor hippodamiane.
Monumentele sale cele mai importante sunt gimnaziul, tribunalul, Soma (mormântul lui Alexandru
cel Mare). Palatele acoperă un sfert din oraş. Apa Nilului este distribuită prin intermediul unei reţele
de conducte strâns conectate la un canal.

După înfrângerea sa de către Iulius Cezar în războiul civil, Pompei a fugit în Egipt, unde a fost asasinat
în anul 48 î.e.n. Călătorii medievali au crezut mai târziu că aici trebuie să fi fost îngropat. În realitate,
coloana lui Diocletian este din granit roşu de la Aswan, înaltă de 25 m, cu o circumferinţă de 9 m,
construită în onoarea împăratului Diocleţian în sec. IV. Diocletius a capturat Alexandria după ce a
asediat-o.

Arabii au numit-o „Amud el – Sawar”, coloana coloanelor. Această coloană este monumentul antic
cel mai mare din Alexandria, iniţial în Templul lui Serapis, care a fost cândva o structură magnifică
rivalizând cu Soma şi Caesareum. În apropiere, există galerii subterane unde taurii sacrii Apis au fost
îngropaţi, împreună cu trei sfincşi.
SARMIZEGETUSA
Sarmizegetusa Regia a devenit capitala Daciei în secolul I în. Hr., la sfârşitul domniei regelui
Burebista. Fostul oraş antic din Munţii Orăştiei a fost o aşezare cosmopolită, dezvoltată
economic şi un centru religios important al dacilor. Era bine întărită şi apărată de sistemul de
cetăţi creat în jurul ei, la Costeşti, Blidaru, Vârful lui Hulpe, Piatra Roşie şi Băniţa. Oraşe
dispărute din România: mărirea şi declinul Sarmizegetusei Oraşul antic de pe Dealul Grădiştii
se întndea pe o suprafaţă mai mare de trei hectare şi era format din trei părţi dinstincte: cetatea,
incinta sacră şi cartierele unde se aflau construcţiile civile. Potrivit istoricilor, întreaga aşezare
a Sarmizegetusei era dotată cu instalaţii de captare şi de transport a apei potabile şi de drenare
a apei de ploaie. În Sarmizegetusa Regia au funcţionat la un moment dat şapte temple, afirma
cercetătoarea Cristina Bodo, în lucrarea „Munţii Orăştiei, centrul regatului Dac”, publicată în
Monografia judeţului Hunedoara. Potrivit istoricului Hadrian Daicoviciu, Sarmizegetusa era şi
un loc de refugiu al dacilor.

Istorie și multe legende, la Sarmisegetusa

Sarmisegetusa – Am învățat din copilărie, la lecțiile de istorie, despre aproape legendara cetate a
dacilor, ultimul bastion al rezistenței în fața romanilor. Cetatea a fost învăluită în văluri multiple de
legende, mituri, basme și realități greu de confirmat. Mulți au încercat să arunce lumină asupra acestui
loc sacru, dar secretele lui rezistă și celor mai disciplinați cercetători.

Mi-am dorit din adolescență să ajung aici. La Sarmisegetusa. Să văd cu ochii mei locul despre care
citisem atâtea legende, despre care auzisem multe lucruri contradictorii. Cumva, mereu intervenea
altceva, mereu o altă vacanță trecea, la fel și anii, alte țări și alte meleaguri m-au atras poate mai tare
și Sarmisegetusa a rămas uitată în munți. Până acum 5 ani, când cineva apropiat mi-a propus să facem
împreună această excursie. Urma să plecăm din București dimineața, dormeam o noapte la Sibiu și a
doua zi parcurgeam a doua jumătate din drum, sperând să ajungem în locul cu pricina după-amiaza.

Călătoria până la Sibiu a decurs fără incidente, iar a doua zi am pornit devreme. Drumurile nu sunt
prea prietenoase cu călătorii, așa că am ajuns la Orăștie mai târziu decât preconizasem. Nu ne oprim
să mâncăm, de aici mai sunt, în total, 40 km până la destinația noastră. Parcurgem încă 20 km pe un
drum asfaltat până la Costești, unde, știm deja, se află ată cetate dacică. Decidem că o vom vizita la
plecare. E sfârșit de aprilie, ziua e ploioasă, aerul incredibil de curat. De la Costești avem de urmat
drumul care duce spre Grădiștea de Munte. Încă 20 km, dar nu ne așteptam să nu fie asfaltat. E o șosea
pietruită, care șerpuiește, poetic, prin pădurile de fagi din zonă. Frunzele uscate de anul trecut acoperă
complet solul, par un strat moale și primitor, de un roșu stins. Tulpinile drepte ale fagilor au nuanțe
argintii și primele frunze ale anului, de un verde crud, transformă pădurea într-un loc de basm. Aș
putea merge la nesfârșit cu mașina prin pădurile astea, mă gândesc, coroanele suple ale fagilor mângâie
uneori capota, aerul umed e plin de o ceață subțire, care străbate, în fuioare albicioase, pădurea. Copaci
cu frunzulițe în cel mai frumos verde cu putință, sol roșiatic contrastant, 20 km parcurși în aproape o
oră, drumul e plin de hârtoape. Hipnotic, mă gândesc, și mă întreb de ce singura șosea de acces spre
locul sacru este atât de neprimitoare. Asta, desigur, n-a ținut hoții și prădătorii la distanță, poate chiar
dimpotrivă, citisem cu puțin timp înainte să plecăm spre Sarmisegetuza că cetatea a fost prădată în
anii ’90, dealurile din jur au fost aproape întoarse pe dos de căutătorii de comori și unele dintre pietre
au dispărut. Legenda spune că aici era îngropat mult aur. Cumva, s-a confirmat, pentru că de aici au
fost dezgropate brățările de aur care pot fi admirate acum la Muzeul de Istorie din București, la subsol,
camere rezervate tezaurului României. Spirale multiple, cu un diametru prea mare pentru un antebraț
de femeie, poate prea mare chiar și pentru un braț voinic, brățările de aur par niște bobine realizate din
cel mai prețios metal. Bun conducător de electricitate, aurul era apreciat în antichitate nu numai pentru
valoarea ornamentală, se pare. Brățările nu au fost găsite lângă rămășițe umane, nici măcar în
morminte sau lângă locurile de îngropăciune din zonă. Erau îngropate într-o ordine care nu știu dacă
s-a păstrat, unele verticale, altele orizontale, nu am găsit nicăieri referințe despre asta. Dar se pare că
rolul lor nu era nicidecum ornamental, ci îndeplineau niște funcții precise, deși necunoscute. Reveria
m-a făcut să nu-mi dau seama când trece timpul, dar foamea începea să-mi dea ghies tocmai când
intram în Grădiștea de Munte.

Nu tocmai un sat, cum am crezut, nimic asemănător Costeștiului, ci mai degrabă o serie de case
aruncate printre văi și movile, de-a lungul unui curs de apă subțire. Grohotișuri, pereți abrupți pietroși,
văi moi pline de verdeață, câteva vaci, un cal sau doi, aproape nici un om la vedere. Rezervasem din
timp două camere la o pensiune situată aproape de cetate și GPS-ul mașinii arată că mai avem doar
câțiva kilometri până la destinație. Județul Hunedoara, mă gândesc, intră clar în top 3 al celor mai
frumoase județe din țară, după Suceava. Locul 3 e încă deschis, aici se perindă, periodic, mai multe
nume, dar primele două locuri sunt adjudecate definitiv. De ce? Pentru că relieful e de o dulceață
inimaginabilă. Munți joși, dealuri împădurite, un verde cum nu am văzut nicăieri altundeva, poate cel
mai curat și mai gustos aer, plin de miresme de flori și frunze, pădurile de fagi care nu au asemănare,
o dată ce le-ai văzut primăvara, când înmuguresc. Și o pecete indescriptibilă de veșnicie, de durată
care scapă percepției, de secrete inefabile ce nu pot fi nici măcar ghicite, darămite spuse, nici măcar
gândite, darămite revelate. În această stare de spirit am ajuns la pensiunea Popasul Dacilor.

O casă construită la piciorul unui deal, dincolo de un curs de apă, câțiva câini mari și prietenoși ne
întâmpină adormiți, dând din coadă. Ne cazăm și decidem să mâncăm ceva înainte de a explora zona.
Aflăm imediat că am ajuns prea târziu pentru a vizita cetatea, așa că profităm de faptul că ploaia s-a
oprit și ne plimbăm pe pajiștile care miros a cimbrișor. Rudă cu cimbrul, planta aromatică autohtonă
crește sălbăticită pe fânețe și pășuni, iar aerul e plin de mireasma ușor picantă și dulce. Se înserează și
adorm rapid în camera răcoroasă.
Drumul până la Sarmisegetusa e asfaltat și are câțiva kilometri. Am putea merge cu mașina, dar
decidem să facem ca în vechime. Oamenii veneau periodic în acest loc sacru și urcau muntele cu
smerenie, lăsând jos, la poale, grijile, răutățile, supărările. O adevărată aromaterapie care durează
aproape o oră, din nou e o zi ploioasă și constatăm că asfaltul, oricât de bun e pentru roți, nu face bine
picioarelor. Ajungem sus în cele din urmă și avem norocul absolut să fim singurii vizitatori. Pădurea
de fag din jur e plină de fuioare de ceață, aerul umed face verdele să pară și mai intens. Pășim în
incintă, cu un sentiment de recunoștință și anticipație pe care îl am de fiecare dată când vizitez un loc
celebru sau legendar.

Capitala statului dac, ridicată la jumătatea secolului I î. Ch., cuprindea în aceeași arie cetatea, zona
sacră și așezarea civilă. Zidul, din care mai există rămășițe și azi, era înălțat după tehnica numită
“murus dacicus” și înconjura vârful dealului cu înălțimea de 1.000 m pe care ne aflăm. La 100 m est
de cetate se află zona sacră, unde se ajunge pe un drum pavat cu lespezi de calcar, care se termină într-
o mică piețetă. Intrăm regulamentar, pe poarta de vest, parcurgem drumul de lespezi și ajungem în
zona sanctuarelor, amplasate circular și rectangular. În dreapta, într-o vale mică, se află sanctuarele de
calcar, unul mare și unul mic. Se văd încă urmele stâlpilor circulari care se înălțau pe vremuri aici,
retezați acum aproape de la sol. Mai în față și în stânga, spre nord, se află sanctuarul mare de andezit,
în spatele lui cele mici, în formă de patrulatere. Spre este observ, în sfârșit, discul solar, un altar mare
de andezit, cu funcție controversată. De-a lungul lui se află alte lespezi din același material și un
jgheab. Spre sud, sanctuarul circular, acum refăcut cu stâlpi subțiri din lemn, pe vremea când aici se
turnau filmele cu daci și romani. După cucerirea romană, spațiul a fost lărgit. În afara zonei sacre, pe
toate laturile dealului se aflau așezările civile, construite ca niște cartiere. Aici se afla cea mai mare
locuire dacică compactă cunoscută, cu ateliere, depozite, instalații de captare și distribuire a apei.
Parcurg de mai multe ori zona sacră, a început o ploaie măruntă, păsări își cântă ciripiturile
indescifrabile. Filmez scurt, panoramând zona, și mă îmbib de liniștea pădurii, de verdele ierbii, de
stranietatea altarului și rămășițelor stâlpilor de piatră. Ce a fost aici, atât de prețios, încât să merite
devastările ce au avut loc înainte de înscrierea sitului, în 1999, pe Lista Patrimoniului Mondial
UNESCO?

Puțină istorie

Vreme de aproape un secol și jumătate, Sarmisegetusa Regia a fost principalul centru politic, religios,
economic și militar al lumii dacice. Legătura dintre fortificație și zona sacră se făcea prin intermediul
unui drum pavat cu lespezi, amintit mai sus, cu o lungime de 200 m. Zona sacră cuprindea două terase
mari, susținute de ziduri de calcar, a căror înălțime era de peste 10 m. S-au identificat aici vestigiile a
7 temple (două circulare, restul patrulatere), un altar monumental și multe sisteme de distribuire a apei.
Timp de multe secole, după retragerea romanilor din Dacia, ruinele au fost cunoscute doar de localnicii
din apropiere. Prima referire scrisă la vestigii este din 1575, într-o cronică maghiară. La începutul
secolului al XIX-lea ruinele au fost excavate și li s-a recunoscut importanța. Documentele din avea
vreme vorbesc despre cum localnicii au găsit sute de monede de aur. Se fac apoi săpături oficiale și
ies la iveală construcțiile ruinate. În 1924 are loc prima campanie arheologică, iar din anii ’50
arheologii au scos la lumină monumentele vizibile azi.
S-au identificat aici vestigiile a 7 temple, din care două circulare.
Și multe legende

La Sarmisegetusa Regia a existat aur în cantități impresionante. Brățările de aur de la Muzeul de Istorie
din București au fost descoperite cu detectoare de metal și sustrase din zonă în perioada 1990-2000 de
căutătorii de comori. Ulterior au fost scoase din țară, iar unele au fost vândute pe piața neagră a
antichităților cu sume de până la 500.000 de euro. Până în 2011 au fost recuperate 13 brățări, cele
expuse la muzeu. În 2015 Interpolul încă mai căuta alte 11 astfel de brățări. Cronicarul latin Dio
Cassius afirma că “Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese
în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase, așezase peste ele pietre și
îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal
pusese în sigurață, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări,
ca să nu dea nimic pe față.”

O teorie publicată în anii ’90 susținea că echipe de cercetători ruși au scanat, cu dispozitive
performante și cu ajutorul sateliților, teritoriul orașului antic, în căutarea aurului. În realitate, se pare
că scanarea zonei a fost făcută în 2012, cu sistemul LIDAR, de o echipă de specialiști de la Discovery
Chanel. Scanarea realizată din avion a oferit imagini care ajută la găsirea oricăror forme de construcție
din pământ, a tunelelor și a altor tipuri de săpături.

În 1966, istoricul Sigismund Jako consemnează, în volumul de cercetări arheologice “La cetatea
Grădiștea Muncelului”, o întâmplare care pare relatată dintr-un film științifico-fantastic. Un preot a
aflat, în timpul spovedaniei, că un țăran din sat știa despre o comoară fabuloasă acunsă în dealurie din
jurul cetății. Țăranul susținea că a aflat despre comoară în vis. Însă el moare chiar în ziua în care se
spovedește. Evenimentul avea loc la 1700, iar la scurt timp autoritățile imperiale austriece vin în zonă
și cercetează descoperirea mai multor comori. Brățările în special au stârnit curiozitatea, pentru că se
presupune că dețineau puteri magice. Cei care le purtau puteau comunica telepatic cu alții și simțeau
orice pericol. După recuperarea brățărilor, în anii din urmă, ele au fost trimise unei comisii de experți
internaționali, care au confirmat valoarea și originalitatea lor și au arătat că sunt realizate dintr-un aur
special, întâlnit doar pe teritorul României, la Roșia Montană. Care era rolul lor? Se crede că erau
îngropate în anumite locuri pentru a crea o perdea energetică și a apăra cetatea. Căpeteniile dace purtau
astfel de brățări, care aveau rol de scut de apărare. Mai mult, toți cei care purtau brățările acționau ca
un singur organism, în sincron, deoarece comunicau telepatic. De altfel, numele cetății Sarmisegetuza
se traduce prin Legământul Vitejilor.

O altă teorie susține că zona sacră a Sarmisegetuzei reprezintă un important punct energetic. Discul
sau soarele de andezit este loc al energiilor astrale sau divine, spun adepții yoghini. De altfel, fosta
capitală dacică a fost vizitată deseori de practicanții meditației sau ezoterismuui. Există istorici care
susțin că aici aveau loc ritualurile de inițiere ale războinicilor daci. Dar tot aici aveau loc și sacrificii.
Forma așezărilor i-a făcut pe alții să creadă că locurile erau puncte de observație astronomică. Tot
istoricii au stabilit că templele și sanctuarele de aici, dispuse pe două terase, au fost înălțate în două
perioade distincte, unele în vremea regelui Burebista, altele în vremea lui Decebal. Construcțiile au
fost realizate cu materiale aduse de la mulți kilometri distanță. Nu se cunoaște rolul exact al
sanctuarelor, de aceea au apărut multe legende și mituri care să umple golul. Dar Hadrian Daicoviciu
scrie în volumul Dacii:

“Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa
calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre
rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi
erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului,
atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa
acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale.”
Soarele de andezit este numele dat discului circular de piatră. Tot Daicoviciu scrie despre el: “Datorită
formei sale, acest pavaj circular de aproape şapte metri în diametru, aşezat pe o temelie de blocuri
calcaroase, îşi merită pe deplin numele de „soare de piatră” care i-a fost dat. El servea ca altar de jertfă;
sub el se află un bloc cioplit în formă de lighean, care dă în canalul de scurgere: pe aici curgea apa
folosită la ceremonii sau chiar sângele jertfelor. Dacă rostul „soarelui de piatră” a fost lămurit,
enigmatică rămâne menirea unui coridor nu prea lung acoperit cu lespezi de calcar, aflat în apropiere.
Presupunerea cea mai plauzibilă este că el a servit ca „depozit” de ofrande.” Este interesant că
sanctuarele erau deschise, fără pereți și fără acoperiș. Legat de acest lucru, același autor afirmă:
“Această împrejurare se potriveşte foarte bine cu o religie de esenţă urano-solară, dar nu cu una
chtoniană.”

Alte teorii susțin că Sarmisegetusa este un loc descoperit pe vremea agartâșilor, înaintașii dacilor,
oameni erudiți inițiați în multe științe, de la astrologie la medicină. Se crede că ei erau un popor
spiritual care se folosea de energiile locului, obicei păstrat de daci. Specialiștii în linii energetice susțin
că Sarmisegetuza se află la intersecția unor astfel de meridiane. Străbunii noștri căutau astfel de locuri
care amplificau puterea rugăciunilor și a vindecărilor.

În 2013, la Sarmisegetuza s-a petrecut un lucru neobișnuit în preajma Sânzienelor, sărbătoarea de vară
de pe 24 iunie. O furtună puternică a dislocat mai mulți fagi bătrâni, iar sub rădăcina unui trunchi un
grup de vizitatori a găsit a doua zi un artefact unic în lume: o matriță antică, împodobită cu reprezentări
ale unor animale mitice. Obiectul hexagonal are origine necunoscută și nu se știe cum a ajuns la
Sarmisegetuza. Matrița are o greutate de 8 kg și este din bronz. Pe ea sunt încrustate scene de luptă
între animale, reale și fabuloase, dintre acestea din urmă remarcându-se grifonii.

Tot la Sarmisegetusa s-a descoperit vasul înalt de 1 m cu inscripția Decebalus per Scorilo. Cercetătorul
Hadrian Daicoviciu este de părere că vasul era de cult și dacii cunoșteau scrisul, folosind litere latine.
Istoricul Herodot a susținea că “numai în aceste ținuturi se nasc lei.” Poate nu întâmplător moneda
românească se numește leu. Tot în Sarmisegetusa arheologii au descoperit o trusă medicală ce conținea
un bisturiu, o pensetă, mai multe vase mici și o placă mică din cenușă vulcanică, materie care, presărată
pe o rană, grăbește cicatrizarea. Se crede că preoții daci erau cei mai buni vindecători din lumea antică,
acționând cu ajutorul brățărilor menționate mai sus, care aveau rol de apărare, dar și de vindecare,
fiind considerate azi, de anumiți oameni, instrumente radionice cu efect curativ.

ALTE RELATARI

Sarmizegetusa Regia, de asemenea Sarmisegetusa, Sarmisegethusa, Sarmisegethuza, Ζαρμιζεγεθούσα

(Zarmizegethoúsa) sau Ζερμιζεγεθούση (Zermizegethoúsē), a fost capitala și cel mai important centru
militar religios și politic al Imperiului Roman, înainte de război, Dacian, cu Imperiul Roman. Ridicată
pe vârful unui munte de 1200 m înălțime, cetatea, formată din șase cetăți, a constituit nucleul unui
sistem strategic de apărare în Munții Orăștiei (în România de astăzi).

Sarmizegetusa Regia nu trebuie confundată cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala romană a Daciei
construită de împăratul roman Traian la aproximativ 40 km distanță, care nu era capitala dacilor.
Sarmizegetusa Ulpia a fost descoperită mai devreme, era cunoscută deja la începutul anilor 1900 și a
fost inițial confundată cu capitala dacilor, confuzie care a condus la concluzii incorecte cu privire la
istoria militară și organizarea dacilor.
Etimologie
Au fost avansate mai multe ipoteze pentru a explica originea numelui Sarmizegetusa. Cele mai
importante dintre acestea atribuie următoarele semnificații posibile numelui orașului:

‘Cetatea construită din palisade pe un vârf de munte’ din zermi (*gher-mi ‘vârf de munte, vârf’, cf.
*gher ‘piatră; înalt’) și zeget (*geg(H)t)
„Orașul râului cald” din zarmi „cald” (înrudit cu sanscrita gharma „cald”) și zeget „curgere” (înrudit
cu sanscrita sarj- în sarjana- „curgere” și bactrian harez- în harezâna „id.”), orasul fiind numit dupa
raul Sargetia din apropiere
„Palatul care luminează lumea vieții” din zaryma „palat” (cf. sanscrită harmya „palat”), zegeth
„lumea vieții” (cf. sanscrită jagat- „mergi” și jigat- „mobilitate; lumea vieții”) si usa 'iluminator,
iluminator; ardere')

Aspect

Sarmizegetusa Regia conținea o cetate și zone rezidențiale cu locuințe și ateliere, precum și o zonă
sacră.

Cetatea, un patrulater format din blocuri masive de piatră (murus dacicus), a fost construită pe cinci
terase, pe o suprafață de aproape 30.000 m².
Zona sacră – printre cele mai importante și mai mari sanctuare circulare și dreptunghiulare dacice
– include o serie de temple dreptunghiulare, bazele coloanelor lor de susținere încă vizibile în matrice
regulate. Poate cea mai enigmatică construcție de la fața locului este marele sanctuar circular. Constă
într-un montaj de stâlpi de lemn în formă de D, înconjurat de un cerc de lemn care, la rândul său, era
înconjurat de o bordură joasă de piatră. Dispunerea decorurilor din lemn are o oarecare asemănare cu
monumentul de piatră de la Stonehenge în Anglia.
 Un artefact denumit „Soarele andezit” pare să fi fost folosit ca cadran solar. Deoarece se știe că
cultura dacică a fost influențată de contactul cu Grecia elenizitică, cadranul solar ar fi putut rezulta din
expunerea dacilor la învățământul elenistic în geometrie și astronomie.
Civilii locuiau sub cetatea însăşi în aşezări construite pe terase artificiale, precum cea de la Feţele
Albe. Un sistem de țevi ceramice canalizează apa curentă în reședințele nobilimii.

Inventarul arheologic găsit la situl demonstrează că societatea dacică avea un nivel de trai relativ
ridicat.

Istorie
Variante ale numelui orașului

Înregistrările istorice arată variații considerabile în scrierea numelui capitalei dacice:

Zarmigethusa, Sarmisegethusa (Ptolemeu, Geografie, secolul al II-lea d.Hr.)

Zermizegethusa (Dio Cassius secolele II-III)
Sarmazege (geograf anonim din Ravenna, în jurul anului 700 d.Hr.)
Sarmategte (Tabula Peutingeriana, secolul al XIII-lea)
Zarmizegetusa și Sarmizegetusa (din inscripții)
Sargetia (numele raului din apropiere)
Epoca preromană

Spre sfarsitul domniei sale, Burebista a transferat capitala geto-dacica de la Argedava la

Sarmizegetusa. Servind drept capitală dacică timp de cel puțin un secol și jumătate, Sarmizegethusa a
atins apogeul sub regele Decebal. Descoperirile arheologice sugerează că zeul dac Zalmoxis și preotul
său principal aveau un rol important în societatea dacică din această perioadă. De asemenea, ei au
aruncat o nouă lumină asupra dezvoltării politice, economice și științifice a dacilor și asupra asimilarii
cu succes a cunoștințelor tehnice și științifice de la greci și romani.

Site-ul a dat două descoperiri deosebit de notabile:

O trusă medicală, într-o cutie din lemn legată din alamă, cu mâner de fier, care conține un bisturiu,
pensetă, piatră ponce pudră și oale miniaturale pentru produse farmaceutice
O vază uriașă, de 24 inchi (0,6 m) înălțime și 41 in (1,04 m) în diametru, purtând o inscripție în
alfabetul roman: DECEBAL PER SCORILO, adică „Decebalus, fiul (cf. latină puer) al lui Scorilus”
Fierările de la nord de sanctuar oferă, de asemenea, dovezi ale priceperii dacilor în prelucrarea
metalelor: descoperirile includ unelte precum clești de un metru lung, ciocane și nicovale, care au fost
folosite pentru a face aproximativ 400 de artefacte metalice - coase, seceri, sape, greble, târâți, tăieturi,
cuțite, pluguri și unelte dulgherilor — precum și arme precum pumnale, cimitare curbate dacice,
vârfuri de suliță și scuturi.

Cu toate acestea, înflorirea civilizației dacice aparent în desfășurare în timpul domniei lui Decebal s-
a încheiat brusc când legiunile lui Traian au distrus orașul și au deportat populația acestuia.
Sistemul defensiv
Sistemul defensiv al capitalei dacice include șase cetăți dacice — Sarmizegetusa, Costești-Blidaru,
Piatra Roșie, Costești-Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Toate cele șase au fost numite situri de patrimoniu
mondial UNESCO.

Zidurile Sarmizegetusei au fost parțial demontate la sfârșitul primului război dacic în anul 102 d.Hr.,
când Dacia a fost invadată de împăratul Traian al Imperiului Roman și reconstruită ca fortificații
romane. Ulterior, acestea din urmă au fost distruse eventual de daci și apoi reconstruite din nou după
asediul cu succes al sitului în 105–6 d.Hr.

Cuceritorii romani au stabilit o garnizoană militară la Sarmizegetusa Regia. Mai tarziu, capitala Daciei
Romane a fost stabilita la 40 km de ruina capitala dacica, si a primit numele - Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa.

O matriţă antică de bijutier, veche de peste 2.000 de ani, a devenit cea mai valoroasă piesă expusă la
Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la
data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre
obiectul arheologic
Matriţa dacică scoasă la iveală de furtuna din noaptea de Sânziene, în urmă cu doi ani, în
Sarmizegetusa Regia, a fost expusă, marţi, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Piesa
antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. Ea poate oferi amănunte
importante despre viaţa strămoşilor noştri, care au locuit în cetăţile dacice, susţin specialitii.
Matriţa antică, provenită din atelierul unui orfevrier dac (meşter în realizarea de bijuterii din metale
preţioase) este obiectul de preţ al celei mai importante expoziţii organizată în acest an, la muzeul
devean. ”Importanţa şi valoarea ei este atât de mare, astfel că am decis ca ea să fie expusă singură,
într-o încăpere securizată şi bine păzită a muzeului. Amenajarea expoziţiei a fost concepută astfel încât
persoanele care ajung la muzeu să poată avea o interacţiune mai specială cu imaginile de pe această
matriţă. Vitrina şi luminile fac posibilă vederea în detaliu a tuturor feţelor ei”, a afirmat Liliana Ţolaş,
managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Desoperirea fascinantă din capitala Daciei

Obiectul antic, unic în România, a fost descoperit întâmplător, în urmă cu doi ani, în situl fostei capitale
dacice din Munţii Orăştiei. În timpul unei furtuni, petrecută în noaptea de Sânziene, vântul a rupt un
fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a
antrenat un alt copac pe care l-a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului
doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO,
a descoperit, împreună cu câţiva copii pe care îi însoţea în acel loc, piesa unică din bronz.

„Era noaptea de Sânziene, atunci când poveştile spun că bat flăcările pe comori. O furtună, un copac,
doi copaci, trăznet, prăbuşire, groapă şi Ionuţ Trufaş. Copilul m-a întrebat ”Nenea Nunu, ce-i aia verde
de acolo?” Inima mi-a stat în loc, asemenea timpului care nu voia să se mai scurgă. Şi da, era ea, cea
care ne aştepta cuminte, nederanjată de fascinanta lăcomie, deja tradiţională, a locului:matriţa din
bronz de la Sarmizegetusa Regia. Ridicând-o tremurând, sub privirile uluite ale copiilor ce mă
însoţeau, am simţit că a venit vremea să înţeleg că nu am trăit degeaba pe pământ, că pe lângă un copil
făcut, pe langă o carte citită şi pe lângă un pom sădit am mai făcut şi altceva. Ceva pentru care, acum,
Dumnezeu mă răsplătea. Un dar de la Dumnezeu, pentru cei 20 de ani bătuţi pe muchie în care
Sarmizegetusa mi-a ocupat întreg sufletul, mi-a mâncat sănătatea, mi-a fermecat mintea, mi-a dat tot
ce poate primi un om mai de preţ, într-o viaţă întreagă”, a spus Vladimir Brilinsky, administratorul
sitului UNESCO şi omul care a participat la descoperirea celui mai ciudat obiect din Sarmizegetusa
Regia.

Matriţa meşterului orfevrier

Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii
pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de
formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar
grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor,
artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme
de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi
argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în
interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici
sau elemente ale unor bijuterii.

Istoricii care s-au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel
că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale:leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam,
urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe
matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu
o grijă deosebită.

Grifoni şi rinoceri

Potrivit cercetătorilor, grifonul este o creatură fabuloasă, născută în imaginarul oriental încă din
secolul IV înainte de Hristos, el reprezentând un motiv frecvent în artele decorative antice. Pe matriţă
se află trei tipuri de grifoni:grifonul-vultur, grifonul-leu şi grifonul-lup. Dacă primele două tipuri se
găsesc pe un spaţiu larg, grifonul-lup este specific spaţiului nord-pontic. Elefantul a fost bine cunoscut
în spaţiul mediteraneean, iar reprezentările sale în artă, inclusiv numismatice, sunt destul de frecvente.
În schimb apariţiile rinocerului şi hipopotamului sunt surprinzătoare, deoarece imaginile acestora au
fost rare în Antichitate. Aceste animale puteau fi văzute în cadrul jocurilor din amfiteatru. De pe
matriţă lipsesc elementele vegetale şi antropomorfice. Unele reprezentări ale grifonului-lup au fost
contorsionate în forma literei ”S”, care stilistic se apropie de arta stepelor, susţin istoricii.
Imperiul Vijayanagara
Imperiul Vijayanagara, numit și Regatul Karnata, a avut sediul în regiunea platoului Deccan din sudul
Indiei. A fost înființat în 1336 de către frații Harihara I și Bukka Raya I din dinastia Sangama, membri
ai unei comunități de păstori de vite care se revendicau din neamul Yadava. Imperiul a devenit
proeminent ca o culme a încercărilor puterilor sudice de a respinge invaziile islamice până la sfârșitul
secolului al XIII-lea. La apogeul său, a subjugat aproape toate familiile conducătoare din sudul Indiei
și i-a împins pe sultanii din Deccan dincolo de regiunea doabului râului Tungabhadra-Krishna, pe
lângă faptul că a anexat actuala Odisha (vechea Kalinga) de la Regatul Gajapati, devenind astfel o
putere notabilă. A durat până în 1646, deși puterea sa a scăzut după o înfrângere militară majoră în
Bătălia de la Talikota din 1565, în fața armatelor combinate ale sultanatelor Deccan. Imperiul poartă
numele capitalei sale, Vijayanagara, ale cărei ruine înconjoară actualul Hampi, în prezent inclus în
Patrimoniul Mondial din Karnataka, India. Bogăția și faima imperiului au inspirat vizitele și scrierile
unor călători europeni medievali precum Domingo Paes, Fernão Nunes și Niccolò de’ Conti. Aceste
jurnale de călătorie, literatura contemporană și epigrafia în limbile locale, precum și săpăturile
arheologice moderne de la Vijayanagara au oferit numeroase informații despre istoria și puterea
imperiului.

Moștenirea imperiului include monumente răspândite în sudul Indiei, dintre care cel mai cunoscut este
grupul de la Hampi. Diferitele tradiții de construcție a templelor din sudul și centrul Indiei au fost
îmbinate în stilul arhitectural Vijayanagara. Această sinteză a inspirat inovații arhitecturale în
construcția templelor hinduse. Administrația eficientă și comerțul viguros de peste mări au adus în
regiune noi tehnologii, cum ar fi sistemele de gestionare a apei pentru irigații. Patronajul imperiului a
permis ca artele frumoase și literatura să atingă noi culmi în limbile kannada, telugu, tamil și sanscrită,
subiecte precum astronomia, matematica, medicina, ficțiunea, muzicologia, istoriografia și teatrul
câștigând popularitate. Muzica clasică din sudul Indiei, muzica carnatică, a evoluat până la forma sa
actuală. Imperiul Vijayanagara a creat o epocă în istoria Indiei de Sud care a transcendut regionalismul
prin promovarea hinduismului ca factor unificator.

Karnata Rajya (Regatul Karnata) a fost un alt nume pentru Imperiul Vijayanagara, folosit în unele
inscripții și lucrări literare din epoca Vijayanagara, inclusiv în lucrarea sanscrită Jambavati Kalyanam
a regelui Krishnadevaraya și în lucrarea Telugu Vasu Charitamu.
Teorii de fond și de origine

Înainte de ascensiunea Imperiului Vijayanagara la începutul secolului al XIV-lea, statele hinduse din
Deccan – Imperiul Yadava din Devagiri, dinastia Kakatiya din Warangal și Imperiul Pandyan din
Madurai – au fost atacate în mod repetat de musulmani din nord. Până în 1336, regiunea Deccan
superior (Maharashtra și Telangana de astăzi) a fost învinsă de armatele sultanului Alauddin Khalji și
ale lui Muhammad bin Tughluq din Sultanatul Delhi.

Mai la sud, în regiunea Deccan, comandantul Hoysala Singeya Nayaka-III și-a declarat independența
după ce forțele musulmane ale sultanatului Delhi au învins și capturat teritoriile Imperiului Yadava în
1294 d.Hr. El a creat regatul Kampili în apropiere de Gulbarga și de râul Tungabhadra, în partea de
nord-est a actualului stat Karnataka. Regatul s-a prăbușit după o înfrângere în fața armatelor
sultanatului Delhi și, în urma înfrângerii, populația a comis un jauhar (sinucidere rituală în masă) în
jurul anului 1327-28. Regatul Vijayanagara a fost fondat în anul 1336 d.Hr. ca succesor al regatelor
hinduse prospere de până atunci, Hoysalas, Kakatiyas și Yadavas, Regatul Kampili, care s-a desprins,
adăugând o nouă dimensiune rezistenței la invazia musulmană din sudul Indiei.

Au fost propuse două teorii privind originile lingvistice ale imperiului Vijayanagara. Una dintre ele
este că Harihara I și Bukka I, fondatorii imperiului, erau kannadigas și comandanți în armata
Imperiului Hoysala staționată în regiunea Tungabhadra pentru a respinge invaziile musulmane din
nordul Indiei. O altă teorie este că Harihara și Bukkaraya erau persoane din Telugu, asociate mai întâi
cu Regatul Kakatiya, care au preluat controlul asupra părților nordice ale Imperiului Hoysala în timpul
declinului acestuia. Se crede că au fost capturați de armata lui Ulugh Khan la Warangal. Potrivit
tradiției, bazată pe o narațiune telugu, fondatorii au fost susținuți și inspirați de Vidyaranya, un sfânt
de la mănăstirea Sringeri, pentru a lupta împotriva invaziei musulmane din sudul Indiei, dar rolul lui
Vidyaranya în fondarea Imperiului Vijayanagara nu este sigur.

Primii ani

În primele două decenii de la fondarea imperiului, Harihara I a obținut controlul asupra celei mai mari
părți a zonei de la sud de râul Tungabhadra și a obținut titlul de „stăpân al mărilor de est și de vest”
(Purvapaschima Samudradhishavara). Până în 1374, Bukka Raya I, succesorul lui Harihara I, a învins
căpetenia Arcot, pe Reddys din Kondavidu și pe sultanul din Madurai și a obținut controlul asupra
Goa în vest și asupra doabului râului Tungabhadra-Krishna în nord. Capitala inițială a imperiului se
afla în principatul Anegondi, pe malul nordic al râului Tungabhadra, în Karnataka de astăzi. A fost
mutată la Vijayanagara în timpul domniei lui Bukka Raya I, deoarece era mai ușor de apărat împotriva
armatelor musulmane, care atacau în mod constant dinspre ținuturile nordice.

Regatul Vijayanagara având acum o statură imperială, Harihara al II-lea, cel de-al doilea fiu al lui
Bukka Raya I, a consolidat și mai mult regatul dincolo de râul Krishna, iar India de Sud a fost
controlată de Imperiul Vijayanagara. Următorul domnitor, Deva Raya I, a avut succes împotriva
Gajapaților din Odisha și a întreprins lucrări de fortificare și irigații. Firuz Bahmani al sultanatului
Bahmani a încheiat un tratat cu Deva Raya I în 1407, care îi cerea acestuia din urmă să îi plătească lui
Bahmani un tribut anual de „100.000 de huni, cinci maund de perle și cincizeci de elefanți”. Sultanatul
a invadat Vijayanagara în 1417, când acesta din urmă nu a plătit tributul. Astfel de războaie pentru
plata tributului de către Vijayanagara s-au repetat în secolul al XV-lea.

Deva Raya al II-lea (elogiat în literatura contemporană sub numele de Gajabetekara) i-a succedat la
tron în 1424. A fost probabil cel mai de succes dintre conducătorii dinastiei Sangama. El a înăbușit
revoltații lorzi feudali și pe Zamorin din Calicut și Quilon din sud. A invadat Sri Lanka și a devenit
stăpânul regilor Birmaniei la Pegu și Tanasserim. Până în 1436, șefii răzvrătiți din Kondavidu și
conducătorii Velama au fost tratați cu succes și au fost nevoiți să accepte stăpânirea Vijayanagara.
După câțiva ani de liniște, în 1443 au izbucnit războaiele cu sultanatul Bahamani, cu unele succese și
alte răsturnări de situație. Vizitatorul persan Firishta atribuie pregătirile de război ale lui Deva Raya al
II-lea, care includeau sporirea armatelor sale cu arcași și cavalerie musulmană, ca fiind cauza
conflictului. Ambasadorul persan contemporan Abdur Razzak atribuie războiul faptului că sultanul
Bahamani a profitat de confuzia provocată de o revoltă internă în cadrul Imperiului Vijayanagara,
inclusiv de o tentativă de asasinare a lui Raya de către fratele său.

Deva Raya al II-lea a fost succedat de fiul său mai mare, Mallikarjuna Raya, în 1446. Regele Gajapati
a înlăturat controlul Vijayanagara asupra Țării Tamile prin ocuparea regatelor Reddi din Rajahmundry,
Kondaveedu, Kanchipuram și Tiruchirapalli. Aceste înfrângeri au redus prestigiul Imperiului
Vijayanagara, descris de o inscripție care îl descria pe regele Gajapati ca fiind „un leu care bâjbâie la
oile regelui Karnatak”. Succesorul lui Mallikarjuna, Virupaksha Raya al II-lea, a dus o viață de plăcere
perindând în jurul vinului și al femeilor, ceea ce a dus la pierderea Goa și a unei mari părți din
Karnataka în favoarea sultanatului Bahmani. Guvernatorul său, Saluva Narasimha, a redus pierderile
teritoriale prin faptul că a deținut aproape toată zona de coastă din Andhra Pradesh la sud de râul
Krishna, Chittoor, cele două Arcots și Kolar. Saluva Narashimha i-a învins pe Gajapatis și a deținut
Udayagiri, i-a alungat pe Pandyas din Tanjore și a luat în procesiune Machilipatnam și Kondaveedu.
Ulterior, a învins forțele Bahmani și a recuperat majoritatea pierderilor anterioare ale imperiului.

După moartea lui Virupaksha Raya al II-lea în 1485, Saluva Narasimha a condus o lovitură de stat
care a pus capăt dominației dinastice, continuând în același timp să apere imperiul de raidurile
sultanatelor create în urma dezintegrării continue a sultanatului Bahmani din nordul său. Saluva
Narasimha și-a lăsat cei doi fii adolescenți în grija generalului Tuluva Narasa Nayaka, care a apărat
cu pricepere regatul de dușmanii lor tradiționali, regele Gajapati și sultanul Bahamani. De asemenea,
a supus șefii rebeli din teritoriile Chera, Chola și Pandya. În ciuda numeroaselor încercări ale nobililor
și ale membrilor familiei regale de a-l răsturna, Narasa Nayaka a păstrat controlul ca rege regent până
în 1503.

În 1503, fiul lui Narasa Nayaka, Vira Narasimha, l-a asasinat pe prințul Immadi Narasimha din dinastia
Saluva și a preluat conducerea printr-o lovitură de stat, devenind astfel primul dintre conducătorii
dinastiei Tuluva. Acest lucru nu a fost pe placul nobililor, care s-au revoltat. Văzând că problemele
interne se amplifică, regele Gajapati și sultanul Bahamani au început să invadeze imperiul, chiar și în
timp ce guvernatorii din Ummattur, Adoni și Talakad s-au aliat pentru a captura regiunea doab a râului
Tungabhadra-Krishna din imperiu. Imperiul a intrat sub conducerea lui Krishna Deva Raya în 1509,
un alt fiu al lui Tuluva Narasa Nayaka. Inițial, Krishnadevaraya s-a confruntat cu numeroase obstacole,
printre care nobili nemulțumiți, șeful rebel din Ummattur în sud, un regat Gajapati reînviat sub
conducerea regelui Prataparudra, o amenințare tot mai mare din partea nou formatului sultanat Adil
Shahi din Bijapur sub conducerea lui Yusuf Adil Khan și interesul portughezilor de a controla coasta
de vest. Fără să se lase intimidat de aceste presiuni, a consolidat și a întărit imperiul, victorie după
victorie. A fost un rege isteț care a angajat atât hinduși, cât și musulmani în armata sa. În deceniile
următoare, imperiul a acoperit sudul Indiei și a învins cu succes invaziile din partea celor cinci
sultanate Deccan stabilite la nord.
Vârful imperiului

Imperiul a atins apogeul în timpul domniei lui Krishna Deva Raya, când armatele Vijayanagara au fost
mereu victorioase. Imperiul a câștigat teritorii aflate anterior în subordinea sultanatelor din Deccanul
de nord, cum ar fi Raichur și Gulbarga de la sultanatul Bahamani, teritorii din Deccanul de est în urma
războaielor cu sultanul Quli Qutb Shahi din Golkonda, și regiunea Kalinga de la Gajapatis din Odisha.
Acest lucru se adăuga prezenței deja stabilite în sudul Deccanului. Multe monumente importante au
fost fie finalizate, fie comandate în timpul regelui Krishnadevaraya.

Krishna Deva Raya a fost succedat de fratele său vitreg mai mic, Achyuta Deva Raya, în 1529. Când
Achyuta Deva Raya a murit în 1542, Sadashiva Raya, nepotul adolescent al lui Achyuta Raya, a fost
numit rege, iar Aliya Rama Raya, ginerele lui Krishna Deva Raya, a devenit îngrijitor. Când Sadashiva
Raya a fost suficient de mare pentru a-și afirma pretențiile independente asupra tronului, Aliya Rama
Raya l-a făcut practic prizonier și a devenit conducătorul de facto. El a angajat generali musulmani în
armata sa din legăturile sale diplomatice anterioare cu sultanatele și s-a autointitulat „Sultanul Lumii”.
A ținut să se amestece în afacerile interne ale diferitelor sultanate și să ridice puterile musulmane unele
împotriva altora, făcându-se în același timp conducătorul celei mai puternice și influente puteri
regionale. Acest lucru a funcționat pentru o vreme, dar în cele din urmă l-a făcut foarte nepopular în
rândul poporului său și al conducătorilor musulmani. A încheiat un tratat comercial cu portughezii
pentru a opri furnizarea de cai către Bijapur, apoi l-a învins pe conducătorul Bijapur și a provocat
înfrângeri umilitoare la Golconda și Ahmednagar.

Înfrângere și declin

În cele din urmă, sultanatele de la nord de Vijayanagara s-au unit și au atacat armata lui Aliya Rama
Raya în ianuarie 1565, în bătălia de la Talikota. În ceea ce privește înfrângerea Vijayanagara în luptă,
Kamath opinează că armatele sultanatelor, deși dezavantajate numeric, erau mai bine echipate și
antrenate. Artileria lor era condusă de artileriști turci experți, în timp ce armata Vijayanagara depindea
de mercenari europeni care foloseau artilerie învechită. Cavaleria sultanatului călărea cai persani care
se mișcau rapid și foloseau țepe lungi de 15-16 metri, ceea ce le dădea o rază de acțiune mai mare, iar
arcașii lor foloseau arcuri metalice încrucișate care le permiteau să atingă ținte aflate la distanțe mai
mari. În comparație, armata Vijayanagara depindea de elefanți de război care se mișcau lent, de o
cavalerie care călărea în principal cai mai slabi crescuți la nivel local și care mânuiau sulițe cu rază de
acțiune mai scurtă, iar arcașii lor foloseau arcuri tradiționale din bambus cu o rază de acțiune mai mică.
În ciuda acestor dezavantaje, Kamath, Hermann Kulke și Dietmar Rothermund sunt de acord cu faptul
că vasta armată Vijayanagara părea să aibă avantajul până când doi generali musulmani (identificați
ca fiind frații mercenari Gilani, conform lui Kamath) au schimbat tabăra și și-au unit forțele cu sultanii,
schimbând decisiv situația în favoarea sultanilor. Generalii l-au capturat pe Aliya Rama Raya și l-au
decapitat, iar Sultanul Hussain a pus capul tăiat să fie umplut cu paie pentru a fi expus. Decapitarea
lui Aliya Rama Raya a creat confuzie și haos în armata Vijayanagara, care a fost apoi complet înfrântă.
Armata sultanatului a jefuit Hampi și a redus-o la starea de ruină în care se află și astăzi.

După moartea lui Aliya Rama Raya, Tirumala Deva Raya a inițiat dinastia Aravidu, a fondat o nouă
capitală, Penukonda, pentru a înlocui Hampi, care fusese distrusă, și a încercat să reconstituie
rămășițele Imperiului Vijayanagara. Tirumala a abdicat în 1572, împărțind rămășițele regatului său
celor trei fii ai săi. Succesorii dinastiei Aravidu au condus regiunea, dar imperiul s-a prăbușit în 1614,
iar rămășițele finale au luat sfârșit în 1646, din cauza războaielor continue cu sultanatul Bijapur și
altele. În această perioadă, mai multe regate din sudul Indiei au devenit independente și separate de
Vijayanagara, inclusiv Regatul Mysore, Keladi Nayaka, Nayaks din Madurai, Nayaks din Tanjore,
Nayakas din Chitradurga și Regatul Nayak din Gingee.
Conducătorii Imperiului Vijayanagara au păstrat metodele administrative dezvoltate de predecesorii
lor, regatele Hoysala, Kakatiya și Pandya. Regele, ministerul, teritoriul, fortăreața, trezoreria, armata
și aliatul formau cele șapte elemente critice care au influențat fiecare aspect al guvernării. Regele era
autoritatea supremă, asistat de un cabinet de miniștri (Pradhana) condus de primul ministru
(Mahapradhana). Alte titluri importante înregistrate erau secretarul-șef (Karyakartha sau Rayaswami)
și ofițerii imperiali (Adhikari). Toți miniștrii și ofițerii de rang înalt trebuiau să aibă pregătire militară.
Un secretariat aflat în apropierea palatului regelui angaja scribi și ofițeri pentru a păstra înregistrările
făcute oficiale prin utilizarea unui sigiliu de ceară imprimat cu inelul regelui. La nivelurile
administrative inferioare, proprietarii feudali bogați (Goudas) supravegheau contabilii (Karanikas sau
Karnam) și gărzile (Kavalu). Administrația palatului era împărțită în 72 de departamente (Niyogas),
fiecare având mai multe însoțitoare femei alese pentru tinerețea și frumusețea lor (unele importate sau
capturate în bătălii victorioase), care erau instruite să se ocupe de chestiuni administrative minore și
să servească bărbații nobili ca curtezane sau concubine.

Imperiul era împărțit în cinci provincii principale (Rajya), fiecare dintre ele fiind condusă de un
comandant (Dandanayaka sau Dandanatha) și condusă de un guvernator, adesea din familia regală,
care folosea limba nativă în scopuri administrative. O Rajya era împărțită în regiuni (Vishaya Vente
sau Kottam) și apoi în comitate (Sime sau Nadu), la rândul lor subdivizate în municipalități (Kampana
sau Sthala). Familiile moștenitoare își conduceau teritoriile respective și plăteau tribut imperiului, în
timp ce unele zone, precum Keladi și Madurai, se aflau sub supravegherea directă a unui comandant.

Pe câmpul de luptă, comandanții regelui au condus trupele. Strategia de război a imperiului a implicat
rareori invazii masive; mai des a folosit metode la scară mică, cum ar fi atacarea și distrugerea
fortificațiilor individuale. Imperiul a fost printre primii din India care a folosit artileria cu rază lungă
de acțiune, care era de obicei condusă de artileriști străini. Trupele armatei erau de două tipuri: armata
personală a regelui, recrutată direct de imperiu, și armata feudală aflată în subordinea fiecărui feudatar.
Armata personală a regelui Krishnadevaraya era formată din 100.000 de infanteriști, 20.000 de
cavaleriști și peste 900 de elefanți. Întreaga armată număra peste 1,1 milioane de soldați, fiind
înregistrate până la 2 milioane, împreună cu o flotă condusă de un Navigadaprabhu (comandantul
marinei). Armata se recruta din toate clasele sociale, fiind susținută de colectarea unor tributuri feudale
suplimentare de la conducătorii feudali, și era formată din arcași și muschetari purtând tunici matlasate,
scuteri cu săbii și poignarde la brâu și soldați care purtau scuturi atât de mari încât nu era necesară o
armură. Caii și elefanții erau complet blindate, iar elefanții aveau cuțite fixate pe colți pentru a provoca
daune maxime în luptă.

Capitala era dependentă de sistemele de alimentare cu apă construite pentru a canaliza și stoca apa,
asigurând o aprovizionare constantă pe tot parcursul anului. Rămășițele acestor sisteme hidraulice au
oferit istoricilor o imagine a metodelor predominante de distribuție a apei de suprafață folosite la acea
vreme în regiunile semiaride din sudul Indiei. Documentele contemporane și notele călătorilor străini
descriu rezervoare uriașe construite de muncitori. Săpăturile au descoperit rămășițele unui sistem de
distribuție a apei bine conectat, care exista doar în incinta regală și în marile complexe de temple (ceea
ce sugerează că era destinat exclusiv regalității și ceremoniilor speciale), cu canale sofisticate care
foloseau gravitația și sifoanele pentru a transporta apa prin conducte. În zonele agricole fertile din
apropierea râului Tungabhadra, au fost săpate canale pentru a conduce apa râului în rezervoarele de
irigații. Aceste canale aveau ecluze care erau deschise și închise pentru a controla fluxul de apă. În
alte zone, administrația a încurajat săparea de puțuri, care erau monitorizate de autoritățile
administrative. Rezervoarele mari din capitală au fost construite cu patronaj regal, în timp ce
rezervoarele mai mici au fost finanțate de persoane bogate pentru a obține merite sociale și religioase.
Economia imperiului era în mare parte dependentă de agricultură. Sorgul (jowar), bumbacul și
leguminoasele de tip leguminoase creșteau în regiunile semiaride, în timp ce trestia de zahăr, orezul și
grâul prosperau în zonele ploioase. Frunzele de betel, areca (pentru mestecat) și nuca de cocos erau
principalele culturi comerciale, iar producția de bumbac pe scară largă alimenta centrele de țesut ale
industriei textile vibrante a imperiului. Condimente precum turmericul, piperul, cardamomul și
ghimbirul creșteau în regiunea îndepărtată a dealurilor Malnad și erau transportate în oraș pentru
comerț. Capitala imperiului era un centru de afaceri înfloritor, care includea o piață în plină expansiune
a unor cantități mari de pietre prețioase și aur. Construcția prolifică de temple a oferit locuri de muncă
pentru mii de zidari, sculptori și alți meșteșugari calificați.

Potrivit lui Abdur Razzak, o mare parte din imperiu era fertilă și bine cultivată. Majoritatea
cultivatorilor erau fermieri chiriași și primeau dreptul de proprietate parțială asupra terenurilor în timp.
Politicile fiscale care încurajau producția necesară făceau distincții între utilizarea terenurilor pentru a
determina taxele de impozitare. De exemplu, disponibilitatea zilnică pe piață a petalelor de trandafir
era importantă pentru parfumieri, astfel încât cultivarea trandafirilor a primit o evaluare fiscală mai
mică. Producția de sare și fabricarea salinelor erau controlate prin mijloace similare. Fabricarea ghee
(unt clarificat), care era vândut ca ulei pentru consumul uman și ca combustibil pentru lămpile de
iluminat, era profitabilă. Exporturile către China s-au intensificat și au inclus bumbac, mirodenii,
bijuterii, pietre semiprețioase, fildeș, corn de rinocer, abanos, chihlimbar, coral și produse aromatice,
cum ar fi parfumurile. Navele mari din China făceau vizite frecvente și aduceau produse chinezești în
cele 300 de porturi ale imperiului, mari și mici, din Marea Arabiei și Golful Bengal. Porturile
Mangalore, Honavar, Honavar, Bhatkal, Barkur, Cochin, Cannanore, Machilipatnam și Dharmadam
au fost importante, deoarece nu numai că au oferit porturi sigure pentru comercianții din Africa,
Arabia, Aden, Marea Roșie, China și Bengal, dar unele au servit și ca centre de construcții navale.
Atunci când navele comerciale acostau, marfa era luată în custodie oficială, iar pentru toate articolele
vândute se percepeau taxe. Securitatea mărfii era garantată de către funcționarii administrației.
Comercianți de mai multe naționalități (arabi, persani, guzerate, khorișani) s-au stabilit în Calicut,
atrași de afacerile comerciale înfloritoare. Construcția de nave a prosperat și au fost construite nave
cu chilă între 1000 și 1200 de bahare (povară) fără punți, prin coaserea întregului fuselaj cu frânghii,
în loc să le fixeze cu cuie. Navele au navigat spre porturile Aden și Mecca de la Marea Roșie, cu
mărfuri Vijayanagara vândute până la Veneția. Principalele exporturi ale imperiului erau piperul,
ghimbirul, scorțișoara, cardamomul, mirobalanul, lemnul de tamarind, anafistula, pietre prețioase și
semiprețioase, perle, mosc, ambragris, rubarbă, aloe, țesături de bumbac și porțelan. Firele de bumbac
erau expediate în Birmania, iar indigoul în Persia. Principalele importuri din Palestina erau cuprul,
mercurul, vermilionul, coralul, șofranul, catifeaua colorată, apa de trandafiri, cuțitele, cămășile
colorate, aurul și argintul. Caii persani erau importați la Cannanore înainte de o călătorie terestră de
două săptămâni spre capitală. Mătasea sosea din China și zahărul din Bengal.

Rutele comerciale de pe coasta de est erau foarte aglomerate, cu mărfuri care soseau din Golkonda,
unde orezul, meiul, legumele și tutunul erau cultivate pe scară largă. Se produceau culturi de indigo și
de rădăcină de chay pentru industria țesutului. Machilipatnam, o regiune bogată în minerale, era poarta
de intrare pentru exporturile de fier și oțel de înaltă calitate. Mineritul de diamante era activ în regiunea
Kollur. Industria țesutului de bumbac producea două tipuri de bumbac, calico simplu și muselină
(maro, albită sau vopsită). Țesăturile imprimate cu modele colorate realizate prin tehnici autohtone
erau exportate în Java și în Orientul Îndepărtat. Golkonda s-a specializat în bumbac simplu, iar Pulicat
în cel imprimat. Principalele importuri de pe coasta de est erau metale neferoase, camfor, porțelan,
mătase și produse de lux.
Festivalul Mahanavami a marcat începutul unui an financiar de la care trezoreria de stat a contabilizat
și reconciliat toate datoriile restante în termen de nouă zile. În acest moment, a fost creată, prin decret
regal, o evidență actualizată a evaluării anuale a taxelor provinciale, care includea chirii și impozite,
plătite lunar de fiecare guvernator.

Templele au fost impozitate pentru proprietatea funciară pentru a acoperi cheltuielile militare. În
districtele Telugu, impozitul pe templu se numea Srotriyas, iar în districtele de limbă tamilă se numea
Jodi. Impozite precum Durgavarthana, Dannayivarthana și Kavali Kanike erau percepute pentru
protejarea averilor mobile și imobile împotriva jafurilor și invaziilor. Jeevadhanam era perceput pentru
pășunatul vitelor pe terenuri neprivate. Destinațiile templelor populare percepeau taxe de vizitare
numite Perayam sau Kanike. Impozitele pe proprietățile rezidențiale se numeau Illari.
Viața socială

Sistemul de caste hinduse era predominant și a influențat viața de zi cu zi din imperiu. Conducătorii
care ocupau vârful acestei ierarhii își asumau calificativul onorific Varnasramadharma (lit., „ajutoarele
celor patru caste”). Potrivit lui Talbot, casta era determinată mai ales de ocupație sau de comunitatea
profesională din care făceau parte oamenii, deși și descendența familială (și anume Brahmanul sau
preotul, Kshatriya sau războinicul, Vaishya sau negustorul și Shudra sau meșteșugarul) erau de
asemenea factori. Structura conținea, de asemenea, subcaste (Jati) și grupuri de caste. Potrivit lui
Vanina, casta, ca identitate socială, nu era fixă și se schimba constant din motive care includeau
politica, comerțul și schimburile comerciale, fiind de obicei determinată de context. Identificarea
castelor și a subcastelor se făcea pe baza afilierilor la temple, a neamului, a unităților familiale, a
reședințelor regale, a clanurilor de războinici, a grupurilor ocupaționale, a grupurilor agricole și
comerciale, a rețelelor devoționale și chiar a cabalelor preoțești. De asemenea, nu era imposibil ca o
castă să își piardă poziția și prestigiul și să alunece pe scara ierarhică în timp ce altele urcau la fel.
Studiile epigrafice realizate de Talbot sugerează că membrii unei familii puteau avea un statut social
diferit în funcție de ocupația lor, iar ascensiunea unei caste sau a unei subcaste nu era neobișnuită, pe
baza progreselor realizate de un individ sau de un grup de indivizi din comunitate.

Afilierea de castă era strâns legată de producția artizanală, iar membrii unei meserii comune formau
asociații colective. Adesea, membrii unor meserii înrudite formau comunități între caste. Acest lucru
i-a ajutat să își consolideze puterea și să obțină reprezentare politică și beneficii comerciale. Potrivit
lui Talbot, o terminologie precum Setti era folosită pentru a identifica comunitățile din clasele de
comercianți și artizani, în timp ce Boya identifica păstorii de toate tipurile. Meșteșugarii erau alcătuiți
din fierari, orfevrieri, alămuriști și tâmplari. Aceste comunități trăiau în secțiuni separate ale orașului
pentru a evita disputele, în special atunci când venea vorba de privilegii sociale. Cuceririle au dus la o
migrație pe scară largă a oamenilor, ceea ce a dus la marginalizarea nativilor unui loc. Tottiienii erau
păstori care au dobândit mai târziu un statut de conducător marginal (poligarzi), Sourastras erau
comercianți veniți din Gujarat și rivalizau cu brahmanii pentru anumite beneficii, Reddys erau
agricultori, iar Uppilia erau producători de sare.

Potrivit lui Chopra et al., pe lângă monopolul asupra sarcinilor preoțești, brahmanii ocupau poziții
înalte în domeniul politic și administrativ. Călătorul portughez Domingo Paes a observat o prezență
tot mai mare a brahmanilor în armată. Separarea clasei preoțești de bogăția și puterea materială i-a
făcut arbitri ideali în problemele judiciare locale, iar nobilimea și aristocrația se asigurau de prezența
lor în fiecare oraș și sat pentru a menține ordinea. Vanina notează că în cadrul clasei războinice
Kshatriya se afla un conglomerat de caste, rudenii și clanuri care proveneau, de obicei, din comunitățile
de proprietari de terenuri și pastorale. Aceștia au urcat pe scara socială abandonându-și ocupațiile
inițiale și adoptând un cod de viață, o etică și practici marțiale. În sudul Indiei, aceștia erau numiți în
mod generic Nayakas.

Practica Sati este evidențiată în ruinele Vijayanagara prin mai multe inscripții cunoscute sub numele
de Satikal (piatra Sati) sau Sati-virakal (piatra eroului Sati). Există opinii controversate în rândul
istoricilor cu privire la această practică, inclusiv constrângerea religioasă, afecțiunea maritală,
martiriul sau onoarea împotriva subjugării de către intrușii străini.

Mișcările socio-religioase care au câștigat popularitate în secolele anterioare, cum ar fi lingayatismul,

au dat un impuls pentru norme sociale flexibile care au ajutat cauza femeilor. Până în acest moment,
femeile din sudul Indiei au depășit majoritatea barierelor și s-au implicat activ în domenii considerate
până atunci monopolul bărbaților, cum ar fi administrația, afacerile, comerțul și artele frumoase.
Tirumalamba Devi, care a scris Varadambika Parinayam, și Gangadevi, autoarea lui Madhuravijayam,
s-au numărat printre femeile poete notabile din limba sanscrită. Primele femei poete din Telugu, cum
ar fi Tallapaka Timmakka și Atukuri Molla, au devenit populare. Mai la sud, provincialii Nayaks din
Tanjore au patronat mai multe femei poete. Sistemul Devadasi, precum și prostituția legalizată,
existau, iar membrii acestei comunități erau relegate pe câteva străzi din fiecare oraș. Popularitatea
haremurilor în rândul bărbaților din familia regală și existența seraielor este bine cunoscută din
documente.

Bărbații înstăriți purtau Petha sau Kulavi, un turban înalt din mătase și decorat cu aur. La fel ca în
majoritatea societăților indiene, bijuteriile erau folosite de bărbați și femei, iar înregistrările descriu
folosirea de brățări de gleznă, brățări, inele de deget, coliere și inele de ureche de diferite tipuri. În
timpul sărbătorilor, bărbații și femeile se împodobeau cu ghirlande de flori și foloseau parfumuri făcute
din apă de trandafiri, mosc de civetă, mosc sau lemn de santal. În contrast total cu oamenii de rând, a
căror viață era modestă, viața membrilor regalității era plină de fast ceremonial. Reginele și prințesele
aveau numeroase însoțitoare care erau îmbrăcate cu lux de amănunte și împodobite cu bijuterii fine.
Numărul lor se asigura că sarcinile zilnice erau ușoare.

Exercițiile fizice erau populare printre bărbați, iar luptele erau o preocupare masculină importantă
pentru sport și divertisment, iar în înregistrări sunt menționate și femei luptătoare. Au fost descoperite
săli de gimnastică în interiorul cartierelor regale, iar înregistrările menționează antrenamente fizice
regulate pentru comandanți și armatele lor pe timp de pace. Palatele regale și piețele aveau arene
speciale în care regalitatea și oamenii de rând se distrau urmărind sporturi precum luptele de cocoși,
luptele de berbeci și luptele feminine. Săpăturile efectuate în limitele orașului Vijayanagara au
dezvăluit existența unor activități de jocuri de noroc la nivelul comunității. Gravurile de pe bolovani,
platformele de piatră și podelele templelor indică faptul că acestea erau locuri populare de interacțiune
socială ocazională. Unele dintre acestea sunt plăci de joc similare cu cele folosite astăzi, iar altele nu
au fost încă identificate.
Zestrea era practicată și poate fi observată atât în familiile regale hinduse, cât și în cele musulmane.
Atunci când o soră a sultanului Adil Shah de Bijapur s-a căsătorit cu Nizam Shah de Ahmednagar,
orașul Sholapur a fost dăruit miresei de către familia acesteia. Ayyangar notează că, atunci când regele
Gajapati din Kalinga și-a dat fiica în căsătorie în onoarea regelui victorios Krishnadevaraya, acesta a
inclus mai multe sate ca zestre. Inscripțiile din secolele al XV-lea și al XVI-lea consemnează practica
zestrei și în rândul oamenilor de rând. Practica de a pune un preț pe mireasă a fost o posibilă influență
a sistemului islamic Mahr. Pentru a se opune acestei influențe, în anul 1553, comunitatea brahmanilor
a adoptat un mandat prin decret regal și a popularizat kanyadana în cadrul comunității. Conform acestei
practici, banii nu puteau fi plătiți sau primiți în timpul căsătoriei, iar cei care o făceau erau pasibili de
pedeapsă. Într-o inscripție se menționează Streedhana („bogăția femeii”) și faptul că sătenii nu ar
trebui să dea pământ ca zestre. Aceste inscripții întăresc teoria conform căreia a existat un sistem de
mandate sociale în cadrul grupurilor comunitare, care era practicat pe scară largă, chiar dacă aceste
practici nu își găseau justificarea în legile familiale descrise în textele religioase.

Religie

Regii Vijayanagara erau toleranți față de toate religiile și sectele, după cum arată scrierile vizitatorilor
străini. Regii foloseau titluri precum Gobrahamana Pratipalanacharya (literal, „protectorul vacilor și
al brahmanilor”), care atestă intenția lor de a proteja hinduismul și, în același timp, adoptau ceremonii
de curte, vestimentație și limbaj politic islamice, așa cum se reflectă în titlul Hindu-rāya-suratrāṇa
(literal, „Sultan printre regii hinduși”). Fondatorii imperiului, frații Sangama (Harihara I și Bukka
Raya I) proveneau dintr-un mediu pastoral de văcari (poporul Kuruba) care se revendicau din neamul
Yadava. Fondatorii imperiului erau devotați Shaivas (închinători ai zeului Shiva), dar au acordat
subvenții templelor lui Vishnu. Sfântul lor patron Vidyaranya provenea din ordinul Advaita din
Sringeri. Varaha (mistrețul, un avatar al lui Vishnu) a fost emblema imperiului. Peste un sfert din
săpăturile arheologice au descoperit un „Cartier islamic” nu departe de „Cartierul regal”. La
Vijayanagara au venit și nobili din regatele timuride din Asia Centrală. Regii Saluva și Tuluva de mai
târziu erau de credință Vaishnava, dar se închinau la picioarele Domnului Virupaksha (Shiva) la
Hampi, precum și la cele ale Domnului Venkateshwara (Vishnu) la Tirupati. O lucrare sanscrită,
Jambavati Kalyanam a regelui Krishnadevaraya, se referă la Domnul Virupaksha ca fiind Karnata
Rajya Raksha Mani („bijuteria protectoare a Imperiului Karnata”). Regii i-au patronat pe sfinții
ordinului dvaita (filozofia dualismului) al lui Madhvacharya la Udupi. Templele au primit donații sub
formă de terenuri, bani, produse, bijuterii și construcții.

Mișcarea Bhakti (devoțională) a fost activă în această perioadă și a implicat cunoscuți Haridasas (sfinți
devotați) din acea vreme. Ca și mișcarea Virashaiva din secolul al XII-lea, această mișcare a prezentat
un alt curent puternic de devoțiune, care a pătruns în viețile a milioane de oameni. Haridasas
reprezentau două grupuri, Vyasakuta și Dasakuta, primii trebuind să cunoască bine Vedas, Upanishads
și alte Darshanas, în timp ce Dasakuta se limitau să transmită oamenilor mesajul lui Madhvacharya
prin intermediul limbii kannada, sub forma unor cântece devoționale (Devaranamas și Kirthanas).
Filozofia lui Madhvacharya a fost răspândită de discipoli eminenți precum Naraharitirtha, Jayatirtha,
Sripadaraya, Vyasatirtha, Vadirajatirtha și alții. Vyasatirtha, guru (profesor) al lui Vadirajatirtha,
Purandaradasa (Pitamaha sau „Părintele muzicii carnatice” a câștigat devotamentul regelui
Krishnadevaraya. Regele l-a considerat pe sfânt drept Kuladevata (zeitatea familiei) a sa și l-a onorat
în scrierile sale. În această perioadă, un alt mare compozitor al muzicii carnatice timpurii,
Annamacharya, a compus sute de Kirthanas în limba telugu la Tirupati, în actualul Andhra Pradesh.

Înfrângerea dinastiei jainiste Western Ganga de către Cholas la începutul secolului al XI-lea și
creșterea numărului de adepți ai hinduismului Vaishnava și ai Virashaivismului în secolul al XII-lea
au fost reflectate de o scădere a interesului pentru jainism. Două locații notabile de cult jainist pe
teritoriul Vijayanagara au fost Shravanabelagola și Kambadahalli.

Contactul islamic cu India de Sud a început încă din secolul al VII-lea, ca urmare a comerțului dintre
regatele sudice și țările arabe. Jumma Masjids existau în imperiul Rashtrakuta până în secolul al X-lea
și multe moschei au înflorit pe coasta Malabar până la începutul secolului al XIV-lea. Coloniștii
musulmani s-au căsătorit cu femei locale; copiii lor erau cunoscuți sub numele de Mappillas (Moplahs)
și erau implicați activ în comerțul cu cai și în dotarea flotelor maritime. Interacțiunile dintre imperiul
Vijayanagara și sultanatele Bahamani din nord au sporit prezența musulmanilor în sud. La începutul
secolului al XV-lea, Deva Raya a construit o moschee pentru musulmanii din Vijayanagara și a așezat
un Coran în fața tronului său. Introducerea creștinismului a început încă din secolul al VIII-lea, după
cum arată descoperirea unor plăci de cupru inscripționate cu concesiuni de terenuri acordate creștinilor
din Malabar. Călătorii creștini au scris despre raritatea creștinilor din India de Sud în Evul Mediu,
promovând atractivitatea acesteia pentru misionari. Sosirea portughezilor în secolul al XV-lea și
legăturile lor prin comerțul cu imperiul, propagarea credinței de către Sfântul Xavier (1545) și, mai
târziu, prezența așezărilor olandeze au favorizat creșterea creștinismului în sud.

Epigrame, surse și monetizare

Inscripțiile în piatră erau cea mai frecventă formă de documente folosite pe zidurile templelor, pe
limitele proprietăților și în locuri deschise pentru afișarea publică. O altă formă de documentare era
cea pe plăci de cupru, care erau destinate păstrării de înregistrări. De obicei, inscripțiile verboase
includeau informații precum un salut, un panegiric al regelui sau al conducătorului local, numele
donatorului, natura donației (în general, fie bani sau produse), modul în care urma să fie folosită
donația, obligațiile donatarului, partea primită de către donator și o declarație finală care oficia întreaga
donație și obligațiile acesteia. Unele inscripții consemnează un exemplu de victorie în război sau de
sărbătoare religioasă, precum și o pedeapsă sau un blestem asupra celor care nu onorează donația.

Majoritatea inscripțiilor din Imperiul Vijayanagara recuperate până în prezent sunt în kannada, telugu
și tamil, iar câteva sunt în sanscrită. Potrivit lui Suryanath U. Kamath, au fost recuperate aproximativ
7000 de inscripții pe piatră, dintre care jumătate sunt în kannada, și aproximativ 300 de plăci de cupru,
majoritatea în sanscrită. Inscripțiile bilingve și-au pierdut favoarea până în secolul al XIV-lea. Potrivit
lui Mack, majoritatea inscripțiilor recuperate sunt din timpul domniei dinastiei Tuluva (din 1503 până
în 1565), dinastia Saluva (din 1485 până în 1503) fiind cea care a inscripționat cel mai puțin în timpul
scurtului său control asupra imperiului. Dinastia Sangama (din 1336 până în 1485), care a domnit cel
mai mult timp, a produs aproximativ o treime din totalul epigrafurilor înscrise în perioada Tuluva. În
ciuda popularității limbii telugu ca mediu literar, majoritatea epigrafurilor în această limbă au fost
inscripționate în perioada limitată cuprinsă între 1500 și 1649. Talbot explică acest scenariu ca fiind
unul de schimbare a solidarității politice. Imperiul Vijayanagara a fost fondat inițial în Karnataka,
Andhra Pradesh servind drept provincie a imperiului. După înfrângerea sa în fața sultanilor în 1565 și
jefuirea capitalei regale Vijayanagara, imperiul diminuat și-a mutat capitala în sudul Andhra Pradesh,
creând o întreprindere dominată de limba telugu.

Pe lângă epigrafe și monede, sursele istoriei Vijayanagara (originea, viața socială și politică și
eventuala înfrângere) sunt relatările călătorilor străini și sursele literare contemporane în sanscrită,
kannada, persană și telugu. Vizitatorii portughezi ai imperiului au fost Domingo Paes (1522), Fernão
Nunes (1537), Duarte Barbosa (1516) și Barradas (1616), iar din Rusia a venit Athanasius Nikitin
(1470). Ludovico di Varthema(1505), Caesar Fredericci (1567) și Filippo Sassetti (1585) au fost
călători din Italia, iar Abdur Razzak (1443) a venit în vizită din Persia. Scriitorii musulmani
contemporani care fie se aflau sub patronajul regatelor rivale (sultanatele), fie au fost vizitatori la
Vijayanagara și au realizat lucrări valoroase sunt Ziauddin Barani (Tarikh-i-Firuz Shahi, 1357), Isamy
(Fatuhat us salatin), Syed Ali Tabatabai (Burhan-i-Maisar, 1596), Nisammuddin Bakshi, Firishta
(Tarik-i-Firishta) și Rafiuddin Shirazi (Tazkirat ul Mulk, 1611). Dintre scrierile autorilor autohtoni,
lucrările sanscrite importante care aruncă lumină asupra imperiului sunt Vidyaranya Kalajnana,
Ramabhyudayam a lui Dindima despre viața regelui Saluva Narasimha, Achyutabhyudayam a lui
Dindima al II-lea și Varadambika Parinayam a lui Tirumalamba. Dintre lucrările literare kannada,
Kumara Ramana Kathe de Nanjunda Kavi, Mohanatarangini de Kanakadasa, Keladiripavijayam de
Linganna și recent descoperitul Krishnadevarayana Dinachari sunt surse utile, iar dintre lucrările
telugu, Kashikanda de Srinatha, Mallayya și Singayya de Mallayya și Singayya, Varahapuranamu,
Rayavachakamu de Vishvanatha Nayani, Parijathapaharanamu de Nandi Timmanna, Krishnaraja
Vijayamu de Durjati, Manucharitamu de Peddanna și Amuktamalyada regelui Krishnadevaraya sunt
surse importante de informații.

Vizitatorul persan Abdur Razzak a scris în jurnalele sale de călătorie că imperiul se bucura de un nivel
ridicat de monetizare. Acest lucru este evident mai ales din numărul de donații în bani pentru temple
care au fost făcute. Monedele erau bătute folosind aur, argint, cupru și alamă, iar valoarea lor depindea
de greutatea materialului. Monedele erau bătute de stat, în provincii și de breslele de negustori.
Moneda străină era în circulație. Cea mai mare valoare nominală era moneda de aur Varaha (sau Hun

Literatură

În timpul dominației Imperiului Vijayanagara, poeții, savanții și filozofii au scris în principal în

kannada, telugu și sanscrită, dar și în alte limbi regionale, precum tamila, și au abordat subiecte precum
religia, biografia, prabandha (ficțiune), muzica, gramatica, poezia, medicina și matematica. Limbile
administrative și de curte ale imperiului erau kannada și telugu, aceasta din urmă câștigând și mai
multă importanță culturală și literară în timpul domniei ultimilor regi Vijayanagara, în special a lui
Krishnadevaraya.

Cele mai multe lucrări în sanscrită erau comentarii fie asupra Vedelor, fie asupra epopeilor Ramayana
și Mahabharata, scrise de personalități bine cunoscute, precum Sayanacharya (care a scris un tratat
despre Vede numit Vedartha Prakasha, a cărui traducere în limba engleză de către Max Muller a apărut
în 1856) și Vidyaranya, care au lăudat superioritatea filosofiei Advaita asupra altor filosofii hinduse
rivale. Alți scriitori au fost faimoșii sfinți Dvaita din ordinul Udupi, precum Jayatirtha (care a primit
titlul de Tikacharya pentru scrierile sale polemice), Vyasatirtha, care a scris refulări ale filosofiei
Advaita și ale concluziilor logicienilor anteriori, precum și Vadirajatirtha și Sripadaraya, ambii
criticând convingerile lui Adi Sankara. În afară de acești sfinți, renumiți savanți sanscriți au împodobit
curțile regilor Vijayanagara și ale șefilor lor feudali. Unii membri ai familiei regale au fost scriitori de
valoare și au fost autorii unor lucrări importante, cum ar fi Jambavati Kalyana, a regelui
Krishnadevaraya, și Madura Vijayam (cunoscută și sub numele de Veerakamparaya Charita), a
prințesei Gangadevi, nora regelui Bukka I, se oprește asupra cuceririi sultanatului Madurai de către
imperiul Vijayanagara.

Poeții și savanții kannadieni din imperiu au produs scrieri importante în sprijinul mișcării Vaishnava
Bhakti, anunțată de Haridasas (devotați ai lui Vishnu), de literatura brahmanică și de Veerashaiva
(Lingayatism). Poeții Haridasa și-au celebrat devoțiunea prin cântece numite Devaranama (poeme
lirice) în metrii nativi Sangatya (quatrain), Suladi (bazat pe ritm), Ugabhoga (bazat pe melodie) și
Mundige (criptic). Ei s-au inspirat din învățăturile lui Madhvacharya și Vyasatirtha. Purandaradasa și
Kanakadasa sunt considerați cei mai importanți dintre mulți Dasas (devotați) în virtutea imensei lor
contribuții. Kumara Vyasa, cel mai notabil dintre învățații brahmani, a scris Gadugina Bharata, o
traducere a epopeii Mahabharata. Această lucrare marchează o tranziție a literaturii kannada de la
vechea Kannada la Kannada modernă. Chamarasa a fost un faimos erudit și poet Veerashaiva care a
avut multe dezbateri cu savanții Vaishnava la curtea lui Devaraya al II-lea. Leele sale Prabhulinga
Leele, traduse ulterior în Telugu și Tamil, au fost un elogiu al Sfântului Allama Prabhu (sfântul era
considerat o întrupare a Domnului Ganapathi, în timp ce Parvati a luat forma unei prințese din
Banavasi).

În acest moment de vârf al literaturii Telugu, cea mai faimoasă scriere în stilul Prabandha a fost
Manucharitamu. Regele Krishnadevaraya a fost un erudit Telugu desăvârșit și a scris Amuktamalyada,
o poveste despre nunta zeului Vishnu cu Andal, poetul sfânt Tamil Alvar și fiica lui Periyalvar la
Srirangam. La curtea sa se aflau opt savanți faimoși, considerați pilonii (Ashtadiggajas) ansamblului
literar. Cei mai faimoși dintre ei au fost Allasani Peddana, care deținea titlul onorific
Andhrakavitapitamaha (lit. „tatăl poeziei telugu”) și Tenali Ramakrishna, bufonul curții, autorul mai
multor lucrări notabile. Ceilalți șase poeți au fost Nandi Thimmana (Mukku Timmana), Ayyalaraju
Ramabhadra, Madayyagari Mallana, Bhattu Murthi (Ramaraja Bhushana), Pingali Surana și Dhurjati.
Srinatha, care a scris cărți precum Marutratcharitamu și Salivahana-sapta-sati, a fost patronat de regele
Devaraya al II-lea și s-a bucurat de același statut ca și miniștrii importanți de la curte.

Cea mai mare parte a literaturii tamile din această perioadă provine din regiunile vorbitoare de tamilă,
care au fost conduse de feudatarii Pandya, care au acordat o atenție deosebită cultivării literaturii
tamile. Unii poeți au fost, de asemenea, patronați de regii Vijayanagara. Svarupananda Desikar a scris
o antologie de 2824 de versuri, Sivaprakasap-perundirattu, despre filozofia Advaita. Elevul său,
asceticul Tattuvarayar, a scris o antologie mai scurtă, Kurundirattu, care conținea aproximativ jumătate
din numărul de versuri. Krishnadevaraya l-a patronat pe poetul tamil Vaishnava Haridasa, al cărui
Irusamaya Vilakkam a fost o expunere a celor două sisteme hinduse, Vaishnava și Shaiva, cu o
preferință pentru primul.
Printre scrierile seculare despre muzică și medicină se numără Sangitsara a lui Vidyaranya,
Ratiratnapradipika a lui Praudha Raya, Ayurveda Sudhanidhi a lui Sayana și Vaidyarajavallabham a
lui Lakshmana Pandita. Școala de astronomie și matematică din Kerala a înflorit în această perioadă,
cu savanți precum Madhava, care a adus contribuții importante la trigonometrie și calcul, și Nilakantha
Somayaji, care a emis ipoteze despre orbitele planetelor.
Arhitectură

Potrivit criticului de artă Percy Brown, arhitectura Vijayanagara este o combinație vibrantă și o
înflorire a stilurilor Chalukya, Hoysala, Pandya și Chola, stiluri care au prosperat în secolele
anterioare. Moștenirea sa în materie de sculptură, arhitectură și pictură a influențat dezvoltarea artelor
mult timp după ce imperiul a luat sfârșit. Marca sa stilistică este reprezentată de Kalyanamantapa (sala
de căsătorii), Vasanthamantapa (săli deschise cu piloni) și Rayagopura (turn). Artizanii au folosit
granitul dur disponibil la nivel local datorită durabilității sale, deoarece regatul era sub amenințarea
constantă a invaziilor. Un teatru în aer liber al monumentelor din capitala sa, Vijayanagara, face parte
din patrimoniul mondial UNESCO.

În secolul al XIV-lea, regii au continuat să construiască monumente de tip vesara sau în stil Deccan,
dar mai târziu au încorporat gopuras în stil Dravida pentru a-și satisface nevoile ritualice. Templul
Prasanna Virupaksha (templu subteran) din Bukka și templul Hazare Rama din Deva Raya sunt
exemple de arhitectură Deccan. Ornamentația variată și complexă a pilonilor este o marcă a muncii
lor. La Hampi, templele Vitthala și Hazara Ramaswamy sunt exemple ale stilului lor Kalyanamantapa
cu piloni. Un aspect vizibil al stilului lor este întoarcerea la arta simplistă și senină dezvoltată de
dinastia Chalukya. Finalizarea templului Vitthala a durat câteva decenii în timpul domniei regilor
Tuluva.

Un alt element al stilului Vijayanagara este sculptarea și consacrarea unor mari monoliți, cum ar fi
Sasivekaalu (muștar) Ganesha și Kadalekaalu (nucă) Ganesha din Hampi, monoliții Gommateshwara
(Bahubali) din Karkala și Venur și taurul Nandi din Lepakshi. Templele Vijayanagara din Kolar,
Kanakagiri, Sringeri și alte orașe din Karnataka; templele din Tadpatri, Lepakshi, Ahobilam, Tirumala
Venkateswara Temple și Srikalahasti din Andhra Pradesh; și templele din Vellore, Kumbakonam,
Kanchi și Srirangam din Tamil Nadu sunt exemple ale acestui stil. Arta Vijayanagara include picturi
murale, cum ar fi Dashavatara și Girijakalyana (căsătoria lui Parvati, consoarta lui Shiva) din templul
Virupaksha din Hampi, picturile murale Shivapurana (povești despre Shiva) din templul Virabhadra
din Lepakshi și cele din templele Kamaakshi și Varadaraja din Kanchi. Această îmbinare a stilurilor
sud-indiene a dus la un nou idiom de artă care nu a mai fost întâlnit în secolele anterioare, un accent
pe reliefuri în plus față de sculptură, diferit de ceea ce se întâmpla anterior în India.

Un aspect al arhitecturii Vijayanagara care arată cosmopolitismul marelui oraș este prezența multor
structuri seculare cu caracteristici islamice. În timp ce istoria politică se concentrează pe conflictul
continuu dintre imperiul Vijayanagara și sultanatele Deccan, arhiva arhitecturală reflectă o
interacțiune mai creativă. Există multe arcuri, cupole și bolți care arată aceste influențe. Concentrarea
structurilor precum pavilioane, grajduri și turnuri sugerează că acestea erau destinate uzului regalității.
Este posibil ca detaliile decorative ale acestor structuri să fi fost absorbite în arhitectura Vijayanagara
la începutul secolului al XV-lea, coincizând cu domnia lui Deva Raya I și Deva Raya II. Se știe că
acești regi au angajat mulți musulmani în armata și la curtea lor, dintre care unii ar fi putut fi arhitecți
musulmani. Acest schimb armonios de idei arhitecturale trebuie să fi avut loc în timpul unor rare
perioade de pace între regatele hinduse și musulmane. „Marea platformă” (Mahanavami Dibba) are
sculpturi în relief în care figurile par să aibă trăsăturile faciale ale turcilor din Asia Centrală, despre
care se știe că au fost angajați ca însoțitori regali.
CELȚII
Celţii au avut o influenţă aparte asupra triburilor dacice din Banat şi Transilvania. Se presupune că
aceste comunităţi războinice au locuit alături de triburile dacilor şi, mai mult decât atât, i-au învăţat
cum să prelucreze mai bine fierul şi i-au şi inspirat inclusiv în domeniul vestimentar şi militar.
Celţii au fost o populaţie legendară în antichitate. Blonzi şi roşcaţi, înalţi şi cu pielea albă, erau
războinicii feroce, care au colonizat şi dominat o bună parte a Europei. Făceau parte din grupul de
populaţii indo-europene vorbitori ai unei limbi kentum. Au apărut pe scena istoriei cândva în secolul
VI îHR, fiind atestaţi de Hecateu din Milet, undeva în zona Europei Centrale, către izvoarele Dunării,
dar şi în nordul Spaniei de astăzi. De-a lungul a câteva secole au migrat pe tot parcursul Europei,
stabilindu-şi centre ale puterii în Cehia actuală, Slovacia, sudul Germaniei, Elveţia, Austria Franţa,
Belgia şi Insulele Britanice, acolo unde au dezvoltat o cultură aparte. Totodată, neamurile celţilor au
străbătut şi zonele estice ale Europei, inclusiv Peninsula Balcanică şi chiar Asia Mică. Erau neamuri
războinice, maeştrii ai prelucrării fierului. Ştiau să prelucreze metalele preţioase şi locuiau în aşezări
proto-urbane întărite cu val de pământ şi palisadă numită oppida. Se făceau remarcaţi în special prin
calitatea armelor de fier, dar şi a furiei războinice.
Îşi impresionau adversarii prin sălbăticia atacurilor, prin forţa fizică, dar şi prin tatuajele sau trupurile
pictate în culori războinice. Aceste neamuri cu o cultură unică şi distinctă au influenţat decisiv cultural
şi etnic zone importante din Europa. Războinicii celţi organizaţi în uniuni de triburi au ajuns şi pe
teritoriul de astăzi al României. Mai mult decât atât, începând cu secolul IV ÎHR au dominat zone
importante din Transilvania şi Banatul de astăzi. Autohtonii, în special neamurile tracice din ramura
nordică, au trăit sub dominaţia acestor războinici feroce şi fierari neîntrecuţi. Triburile dacice au
învăţat de la aceştia noi tehnologi de prelucrare a fierului, dar au împrumutat şi armament sau obiecte
vestimentare. Transilvania şi Banatul, sub stăpânirea celţilor Despre aşezarea şi viaţa celţilor pe
teritoriul de astăzi al României vorbesc doar izvoarele arheologice. Cu o singură excepţie, Herodot
face o menţiune despre o serie de triburi aflate în această zonă. Celţii, aceşti
războinici, fierari şi artişti, se aşează în zona Transilvaniei şi Banatului undeva la sfârşitul secolului al
IV lea. Erau purtători ai culturii La Tene, practic a doua vârstă a fierului. Au avansat rapid către centrul
Transilvaniei şi ocupau o întinsă zonă. Descoperirile arheologice din Crişana şi zona central-
transilvană arată că zona de est şi de vest a munţilor Apuseni intrase sub stăpânirea puternicei uniuni
de triburi a anarţilor, războinici de temut în toată Europa Centrală, cu centrul puterii în bazinul Tisei.
Faptul că această zonă întinsă se afla sub stăpânirea anarţilor este confirmată şi de Caesar în ”De Bello
Gallico”, dar şi de Ptolemeu în ”Geographia”. Aceste surse documentare suplimentare arată că la
sfârşitul secolului II ÎHR anarţii erau încă stăpâni ai acestei zone transilvane. Totodată, alte descoperiri
arheologice în zona Olteniei de sud-vest, precum cele de la Padea, Gruia sau Corneşti, arată că Banatul
de astăzi şi această parte a Olteniei se afla tot sub influenţa celţilor. De această dată era vorba de
neamurile scordiscilor. Şi aceştia îşi menţin dominaţia inclusiv în secolul II ÎHR. Prezenţa celţilor în
acest areal întins este atestată de peste 140 de aşezări şi morminte celtice, în special ale anarţilor şi
scordiscilor din Oltenia, Transilvania şi Banat. Numeroase obiecte aparţinând celţilor au fost
descoperite la Turdaş, Haţeş şi Mediaş. Vorbim despre artefacte aparţinând primei perioade de
pătrundere a celţilor în zona Transilvaniei, în perioada Hallstattului târziu. În secolul III ÎHR este atins
apogeul pătrunderii celţilor în Transilvania, dar şi al puterii lor. Din această perioadă datează
importantele descoperiri de la Pişcolţ (n.r. Satu Mare) şi Fântânele (n.r. Bistriţa Năsăud), cu peste 150
de morminte celtice.
Căpeteniile şi războinicii erau îngropaţi în morminte plane, cu un inventar foarte bogat. După tradiţia
celtică, în mormântul şefului de trib sau al războinicului erau puse armele, coiful, obiectele de uz
personal, dar chiar şi carele de luptă. Chiar şi femeile, evident fiice sau soţii de căpetenii sau războinici
importanţi, erau înmormântate cu un bogat inventar. În mormintele celtice din Transilvania au fost
descoperite morminte de femei care abundau în podoabe, precum brăţări, cercei, torcuri şi alte
podoabe. Totodată în morminte erau depuse ofrande. Dacii, stăpâniţi de seniorii războiului din Europa
Centrală Triburile celţilor erau renumite
pentru furia lor războinică. Aveau arme performante, lucrate de meşteşugari specializaţi în prelucrarea
fierului şi totodată erau protejaţi de echipament de protecţie, în special coifuri atent lucrate. Celţii
aveau o experienţă vastă a războiului, dezvoltată în numeroasele confllicte intertribale, dar şi cu
populaţiile întâlnite în drumul lor. Erau conduşi de căpetenii războinice, bine înarmate, iar războinicii
aveau un statut privilegiat. De altfel pentru a-şi impresiona adversarul nu de puţine ori celţii recurgeau
la tot soiul de subterfugii. În mărturiile antice se spune că îşi dădeau părul cu var pentru a fi
înfricoşători. Totodată îşi vopseau trupul şi faţa, iar uneori se spune că luptau goi, pentru a-şi speria
inamicul. Foloseau săbii şi lănci de fier, iar mai ales războinicii de seamă atacau în care de luptă, din
care aruncau suliţe, iar mai apoi atacau cu săbiile. Ţinuta celţilor era colorată, completată de brăţări şi
alte podoabe. La rândul lor, echipamentul de protecţie, în special coifurile, era atent lucrat, cu o
simbolistică aparte, cu animale totemice tribale şi creaturi fantastice din bogata mitologie celtică.
Aceşti războinici de temut au ocupat teritoriul Transilvaniei, Banatului şi partea de sud-vest a Olteniei
cel mai probabil cu sabia. Dacii timpurii au fost supuşi de aceşti războinici din Europa Centrală. De
altfel între daci şi celţi s-au dat lupte puternice. În cele din urmă armele mai bune, dar şi experienţa
războiului, au înclinat balanţa în favoarea celţilor. Faptul că între localnici şi celţi au avut loc conflicte
numeroase, dar şi faptul că zona a fost ocupată cu forţa armelor este dovedită din nou de numeroasele
descoperiri arheologice. Aşezările şi mormintele celţilor din Transilvania şi Banat sunt pline de arme.
”Localnicii de prin aceste părţi au opus o dârză rezistenţă, fiind înfrânţi însă de puterea de şoc a celţilor,
îndelung antrenaţi în războaie, cât şi de armamentul lor perfecţionat. O dovadă în acest sens o
constituie numeroasele arme de fier, aflate în mormintele necropolelor celtice din vestul României. S-
au găsit care de luptă, spade, suliţe, cuţite de lovit, coifuri, scuturi etc. (necropolele de la Apahida,
Ciumeşti, Curtuiuşeni, Ghiriş-Tarian, Aradu-Nou)”, se arată în ENDA( enciclopedia-dacică.ro). Una
dintre cele mai impresionante piese este coiful celtic de la Ciumeşti. De altfel în secolul al III lea îHR,
celţii din această zonă se aflau la apogeul puterii lor. Un decret din cetatea Olbia, din acest secol,
aminteşte despre ameninţarea celţilor aliaţi cu germanii. Celţii nu au trecut însă Carpaţii. Nu există
dovezi arheologice în acest sens. Au urmat în schimb, în acelaşi secol III ÎHR, secolul de aur al celţilor
danubieni, linia Dunării. S-au revărsat apoi în Balcani, fiind opriţi de Alexandru cel Mare. Nu acelaşi
lucru a reuşit şi diadohul Lisimah. Celţii au atacat Grecia, iar în 278 ÎHr au devastat inclusiv sanctuarul
de la Delfi.
Dacii şi celţii, de la război la convieţuire şi schimburi cultural-tehnologice După o perioadă de războaie
şi lupte grele, dacii aflaţi sub dominaţie celtică au ajuns să covieţuiască cu noii veniţi. Din nou dovezile
arheologice vin să confirme această realitate. Astfel, în valea Someşului au fost descoperite aşezări ale
dacilor aflate în imediata vecinătate a celor celtice. Totodată, este atestată prezenţa dacilor în aşezări
celtice, mai ales de ceramica lucrată cu mâna specifică autohtonilor, dar şi de mormintele de incineraţie
specifice culturii dacice.
Celţii trăiau în sate, cu bordeie săpate în pământ cu o cameră, maximum două, acoperite cu paie. Cel
puţin asta ne arată descoperirile de la Ciumeşti, de exemplu. Celţii din Transilvania lucrau ceramică
la roată, spre deosebire de autohtoni, care lucrau cu mâna. Totodată, gropile menajere din aşezările
celtice arată că aceştia se ocupau mai ales cu creşterea animalelor, fiind descoperite resturi osteologice
de cai, vite, oi, capre. În sânul comunităţilor celtice din Transilvania existau numeroşi meşteşugari
specializaţi mai ales în olărit, realizarea podoabelor, dar cel mai important, fierari care realizau arme
şi echipamente de protecţie. Celţii erau conduşi de căpetenii militare, şefii de clanuri şi războinicii din
serviciul lor jucând un rol important în societate.
Aşa cum menţionam, celţii şi dacii au ajuns să convieţuiască în aceste regiuni. ”A fost, aşadar, în firea
lucrurilor ca populaţia indigenă să primească multe influenţe de la cei veniţi, dar şi să transmită multe
din obiceiurile şi produsele sale, vehiculând totodată din teritoriile extracarpatice, traco-getice şi
greceşti, produse meridionale”, se arată în ENDA. Importante sunt mai ales noile tehnologii învăţate
de daci de la celţi. Este vorba în special de fierărit. De la celţi dacii importă modele de arme, dar şi
tehnici de realizare a acestora. Totodată deprind noi tehnici de olărit. La acestea se adaugă probabil şi
obiecte vestimentare, precum celebrele tartanuri, dar şi pantaloni largi şi multicolori. La rândul lor,
dacii realizau o legătură constantă între celţi şi comerţul grecesc de la Marea Neagră. Infuenţa celtică
ajunge până în nordul Moldovei, fără ca aceste triburi să fie ajuns acolo efectiv. La sfârşitul secolului
al III lea, celţii din nord-vestul Dunării au bătut împreună cu dacii propriile lor monede de argint
imitându-le pe cele macedonene din timpul lui Filip al II lea. Acestea monede corespunde celor de
tipul Tulgheş – Mureşu-Mare. De altfel, colaborarea, se presupune, s-a extins şi în plan militar, dacii
însoţindu-i pe celţi în diferitele răfuieli intertribale. Totodată, se ştie că scordiscii împreună cu dacii
au ţinut tendinţele expansioniste romane, la Dunăre. Burebista, ucigaşul de celţi În secolul I ÎHr,
Burebista, marea căpetenie a dacilor, cel care a unit toate triburile, a pornit la război inclusiv cu celţii.
De această dată a fost o revanşă a autohtonilor. Dacii i-au învins pe celţi. Mai mult decât atât, i-au
cucerit şi i-au înglobat în marele regat al regelui Burebista. Războinicii daci, perfecţionaţi inclusiv cu
tehnică militară celtică, i-au nimicit, trecând ca un tăvălug până peste neamurile celtice din Europa
Centrală. ”Boerebistas, bărbat get, luand conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia
ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci,
aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile
vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prâdând Tracia până
în Macedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecasera cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe
boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârşire”, scria Strabob
în celebra sa lucrare, ”Geografia”.
 NERVII

Perioada romană
La momentul cuceririi romane (secolul I î.Hr.), Țările de Jos erau locuite de un număr de triburi celtice
la sud și vest de Rin și de un număr de triburi germanice la nord. Influențele culturale și etnice în
ambele direcții fac totuși dificilă trasarea graniței dintre popoarele celtice și cele germanice. Pe coasta
nordului Franței și în Flandra locuiau morinii; la nord de ele, între râul Schelde și mare, Menapii; în
Artois, Nervii; între Schelde și Rin, Eburones și Aduatuci; și, în ceea ce este acum Luxemburg,
Treveri. La nord de Rin, frisienii (frisienii) erau principalii locuitori, deși sosirea romanilor a
determinat o serie de mișcări: batavii au venit în zona cursurilor inferioare ale Rinului, caninefații în
zona de coastă vestică a gura Rinului, Marsaci către insulele Zeeland, Toxandri către Campine
(Kempenland), Cugerni către districtul Xanten și Tungri către o parte a zonei locuite inițial de
Eburones.

Cucerirea romană a Galiei, care a fost finalizată de Cezar în anii 59–52 î.Hr., sa oprit pe scurt la Rin.
Încercarea împăratului Augustus de a extinde puterea militară romană asupra Elbei a eșuat și, prin
urmare, zona ocupată de frizi, la nord de Rin, nu a fost niciodată sub stăpânire romană. În delta Rinului
și la sud și vest de Rin, romanii au înființat aceleași organizații administrative ca și cele găsite în alte
părți ale Galiei. Țările de Jos făceau parte din provinciile Belgica și Germania Inferior (mai târziu
Belgica Secunda și Germania Secunda), care ele însele au fost subîmpărțite în civitates: în Belgica,
cele ale Morini, Menapii, Treveri, Tungri și, eventual, Toxandri; în Germania Inferioară, cele ale
Batavi, Canninefates și Cugerni. Datorită adoptării ulterioare de către biserică a împărțirii în civitates,
o serie de centre ale civitates au devenit scaunele episcopilor, printre care Thérouanne, Tournai,
Tongeren (Tongres) și Trier (Trèves).
De la mijlocul secolului I până la mijlocul secolului al III-lea e.n., cultura galo-romană a pătruns în
provinciile nordice ale imperiului. A fost construită celebra rețea de drumuri, iar garnizoanele
importante au fost concentrate de-a lungul Rinului și, de asemenea, pe Waal în Nijmegen de astăzi.
Acest lucru a afectat o regiune întreagă: un oraș mai din interior, cum ar fi Tongres, a devenit o piață
importantă pentru cereale care trebuiau aduse la Köln. De-a lungul marii axe Köln-Tongres-Bavai-
Boulogne, vilele relativ bogate erau situate la distanțe regulate. Unul dintre acestea, orașul Maastricht,
a profitat de comerțul fluvial de pe Meuse și avea băi încă din secolul I, în timp ce mormintele din
vecinătate conțineau sarcofage cu ornamente în basorelief, precum și splendide sticlă și sculpturi de
origine mediteraneană. . Elita galo-romana era concentrata de-a lungul drumurilor principale si mai
ales pe cele mai bogate soluri de var. Unele așezări industriale mari producătoare de lucrări de fier și
plăci de lut au fost situate în apropierea Scheldei, în apropierea traversărilor de drumuri secundare spre
nord.

La mijlocul secolului al III-lea puterea romană în Țările de Jos a început să slăbească, iar forturile au
fost abandonate. Acesta a fost rezultatul nu numai al renașterii triburilor germanice, ci și probabil al
invadării mării, care, după toate probabilitățile, a adus o schimbare drastică în economia zonei. O
recuperare temporară a început la sfârșitul secolului al III-lea. În special, Iulian, Cezar al Galiei, a
purtat mai multe războaie în Țările de Jos între 355 și 360 și a reușit să pună o nouă putere, pentru o
vreme, la granița Rinului. Cu toate acestea, o mare invazie a triburilor germanice în 406–407 a pus
capăt ocupației romane a Țărilor de Jos. Romanii toleraseră deja pătrunderea germanică a teritoriului
lor și dăduseră unor triburi sarcina de a proteja granițele imperiului. Francilor, care se stabiliseră în
Toxandria, în Brabant, li s-a dat slujba de apărare a zonelor de graniță, ceea ce au făcut până la mijlocul
secolului al V-lea.
Francii au fost probabil influențați considerabil de cultura romană, familiarizându-se cu lumea romană
și cu modul de viață, deși expansiunea propriei rase și creșterea încrederii în sine au fost bariere în
calea romanizării complete. Aproximativ 450 s-au mutat spre sud, întemeind un nou regat franc într-
o regiune care era centrată pe drumul de la Tongres la Boulogne. Populația galo-romană părăsise
zonele nisipoase mai puțin populate din nord și se retrăsese la sud de acel drum. Primul rege al francilor
merovingieni, Childeric I (decedat în 481/482), a condus regiunea din jurul Tournai, în timp ce fiul
său Clovis I (condut între 481/482–511) a extins regatul, eliminând alți lideri franci și devenind
conducătorul unei mari părți din Galia. În secolul al VI-lea, francii salici s-au stabilit în regiunea dintre
râul Loara din actuala Franță și pădurea de cărbuni din sudul Belgiei de astăzi. De la sfârșitul secolului
al VI-lea, francii ripuari au împins din Renania spre vest până în Schelde. Imigrația lor a întărit
fracțiunea germanică din acea regiune, care fusese aproape complet evacuată de galo-romani. Francii
Salieni, pe de altă parte, pătrunseseră într-o zonă mai dens latinizată, unde au intrat sub influența
puternică a culturii romane dominante.
Zona ocupată de frizi din nord era complet în afara sferei de influență francă, dar delta Rinului și chiar
ceea ce este acum Noord-Brabant pare să fi păstrat statutul practic independent pe care îl posedaseră
în timpul erei romane.

Frisienii făceau parte dintr-o cultură a Mării Nordului, care a format o foaie distinctă pentru puterea
francă. Frisienii au jucat un rol important în comerț, care căutau rute de-a lungul Rinului și Meuse și
peste Marea Nordului. Produsele industriale au fost importate din nordul Franței, câmpia Meuse și
Renania, unde puterea merovingiană era mai ferm stabilită și unde s-au dezvoltat centre de comerț (de
exemplu, Dinant, Namur, Huy și Liège). Zona mai mult sau mai puțin independentă de pe coasta Mării
Nordului a fost însă amenințată în secolul al VII-lea de ascensiunea nobililor franci. În special, familia
Pippins, care venea din centrul Austrasiei (Ardenne și Meuse de sus), a reușit să-și asigure pământ în
Limburg. Mai mult, încurajată de regele franc Dagobert (condus în 623–639), biserica francă a început
o ofensivă care a dus la întemeierea episcopiei de Thérouanne (civitas lui Morini).
Această colaborare între biserică și nobili a pregătit calea pentru o extindere a puterii politice spre
nord, care s-a desfășurat sub conducerea Pippins, care în calitate de majordomos („primari ai
palatului”) în Austrasia au preluat practic puterea de la regii merovingieni slăbit. Charles Martel, un
fiu natural al lui Pippin al II-lea, care a reușit după mai mulți ani de lupte (714–719) să prindă puterea
supremă asupra întregului imperiu franc, a reușit în 734 să-și forțeze drumul spre centrele nordice ale
frizilor și să câștige un victorie lângă râul Boorne. Victoria sa a fost ulterior consolidată de Pippin al
III-lea și de fiul său Carol cel Mare (conduși între 768–814). Întreaga zonă a Țărilor de Jos făcea astfel
efectiv parte a imperiului franc, care era condus atunci de dinastia Pippin sau Carolingian.
Țările de Jos sub carolingieni
Guvern

Organizarea administrativă a Țărilor de Jos în această perioadă a fost practic aceeași cu cea a restului
imperiului franc. Autoritatea supremă era deținută de rege, care, ajutat de slujitorii palatului, a făcut
turul neîncetat prin țară. Regii carolingieni au făcut în mod firesc mai multe vizite în Țările de Jos,
unde aveau palate vechi sau și-au construit altele noi (Herstal, Meerssen, Nijmegen, Aix-la-Chapelle)
și unde dețineau și întinse moșii ale coroanei. Autoritatea lor (bannus) era delegată conților care
dețineau controlul județelor, sau gauen (pagi), dintre care unele corespundeau civitates romane. Printre
aceste județe din Țările de Jos se numărau pagus Taruanensis (centrat pe Thérouanne), pagus
Mempiscus, pagus Flandrensis (în jurul Brugge), pagus Turnacensis (în jurul Tournai), pagus
Gandensis (Ghent), pagus Bracbatensis (între râurile Schelde și Dijle). ), pagus Toxandrie (modernul
Noord-Brabant) și, la nord de marile râuri, Marssum, Lake et Isla, Teisterbant, Circa oras Rheni,
Kinnem, Westflinge, Texla, Salon, Hamaland și Twente. În nord, însă, deseori nu este posibil să se
stabilească cu certitudine dacă cuvântul gau desemna de fapt o regiune controlată de un conte care
exercita autoritatea regelui sau indica pur și simplu o regiune de pământ fără referire la guvernul său.
Unitățile administrative mai mici erau centenae, sau sutele, și districtele numite ambachten. Acestea
din urmă au fost în principal în ceea ce sunt acum provinciile Vlaanderen, Zeeland și Olanda.
Religie
Convertirea la creștinism din sudul Țărilor de Jos, care a avut loc în mare parte în timpul secolului al
VII-lea, a condus la întemeierea altor episcopii la Arras, Tournai și Cambrai, care făceau parte din
provincia bisericească Reims (fosta provincie romană Belgica). Secunda). Germania Secunda
cuprindea provincia ecleziastică Köln, în care civitas din Tongres pare să fi avut o existență
neîntreruptă ca episcopie încă din epoca romană; centrul acestei episcopii a fost mutat o vreme la
Maastricht (secolele VI și VII) până când, pe la 720, Liège a devenit sediul episcopiei. Creștinismul a
fost adus în nordul Țărilor de Jos în principal de predicatorii anglo-saxoni, de frizii influențați de
aceștia și de franci. Acest creștinism anglo-saxon a fost deosebit de important în episcopia misionară
de la Utrecht, care la început, datorită caracterului său misionar, nu avea granițe precis definite.
Adevărat, orașul Utrecht fusese numit ca scaun al episcopiei, dar, ca și în Anglia, mănăstirile au jucat
un rol important în lucrarea misionară; printre acestea s-a numărat și mănăstirea Echternach din
Luxemburg și cele două importante mănăstiri benedictine din Gent și în apropiere, fondate de Sfântul
Amand la începutul secolului al VII-lea. Țara dintre râurile Meuse și Waal și zona din jurul Nijmegen
aparțineau episcopiei de Köln, în timp ce anumite districte din nord și est făceau parte din episcopia
de Münster (fondată de Carol cel Mare).

În termeni generali, romanii au inventat numele „Gaul” pentru a descrie triburile celtice din ceea ce
este acum centrul, nordul și estul Franței. La nord de acestea se aflau triburile belgilor, despărțite de
gali de râurile Marne și Sena. Pe la mijlocul secolului I î.Hr., Nervii erau localizați în extremul nord-
vest al Galiei, de-a lungul a ceea ce este acum regiunea de graniță franco-belgiană, între provinciile
Picardia și Hainault. Erau învecinate la nord-vest cu Morini, la nord cu Menapii, la est cu Eburoni,
Atuatuci și Tungri, la sud-est cu Condruși, la sud cu Viromandui și la la vest de Atrebate.
Belgae ar părea a fi o ramură estică a celților care au migrat pe coasta Atlanticului la ceva timp după
ce verii lor galli s-au stabilit deja în sud. Dialectul lor a folosit probabil un sunet „b” sau „v”, în cazul
în care verii lor din vest din Galia au folosit un sunet „w”, deschizând interpretări diferite pentru
numele lor. Numele Nervii este obscur, dar se poate baza pe proto-celtic *nero-, care înseamnă „erou”.
„Eroii” poate, datorită eforturilor lor curajoase în război?

Centronii nu trebuie confundați cu tribul alpin al Ceutronilor, deși, ca de obicei, ar putea exista o relație
îndepărtată între cei doi dacă aceștia din urmă ar fi migranți care au făcut parte din invazia celtică din
nordul Italiei din secolele al V-lea și al IV-lea. Acest grup galic de Centrones este menționat doar de
Iulius Caesar, însă chiar și locația lor precisă este necunoscută. Numele lor nu este neapărat prea
evident în sensul său. Eliminarea sufixelor lasă „kentr-” (singular, „centros”), care este un spin sau un
pinten de cocoș. Aceasta ar putea fi o metaforă pentru vârfurile sulițelor războinicilor, oferindu-le
numele lor, „sulițele”.

Pleumoxii (sau Pleumo) au fost, de asemenea, menționați doar de Iulius Caesar, ceea ce sugerează că
existența lor a fost fie trecătoare, fie că erau în proces de a fi absorbiți de stăpânii lor, Nervii. Locația
lor era necunoscută, dar trebuie să fi învecinat cu teritoriul Nerviilor. Enciclopedia popoarelor
europene le clasifică fie ca aliați, fie ca subgrup. Numele lor este obscur și nu poate fi explicat cu nicio
certitudine. Există aproape o potrivire în proto-celtică în *klewos-, adică „famă”, dar acesta lipsește
„m”. Latină are „pluma”, care înseamnă „penă”, dar nu există nicio legătură înrudită în lista de cuvinte
proto-celtice. Din moment ce sunt celți, trebuie să suspectați un joc de cuvinte, așa că un nume care
spune atât „famos” cât și „penă” poate fi posibil - oferind un dublu sens plin de umor.
Nervii oppidum a fost la Bagacum sau Bavacum (Bavay modern). Tribul a fost descris de străini ca
fiind extrem de luptător și insular - până la punctul de a nu permite comercianților străini să se apropie
de ei sau de a-și permite folosirea vinului sau a altor luxuri, deoarece erau considerați a fi „efeminați
și distructivi pentru spiritul războinic”. Era o abordare aproape spartană în simplitatea ei, deși Iulius
Cezar îi condamna în continuare pentru că sunt efeminați. El a povestit că, deși vorbeau într-o limbă
celtică, pretindeau descendență germană ca și cum acest lucru i-ar deosebi de gali. De fapt, ei ar putea
fi încă un alt trib cu moștenire mixtă (posibil cu o nobilime conducătoare germanică sau parțial
germanică, deși triburile belgiene dădeau adesea semne că au fost influențate de triburile germanice).
Beligeranța lor ar părea să-i marcheze ca fiind mai mult germanici decât celtici. Ei și-au folosit spiritul
războinic pentru a lupta cu Iulius Caesar în 57 î.Hr., dar au fost tăiați în bucăți și practic exterminați
ca trib.

(Informații de Peter Kessler și Edward Dawson, cu informații suplimentare din The La Tene Celtic
Belgae Tribes in England: Y-Chromosome Haplogroup R-U152 - Hypothesis C, David K Faux, from
The Dictionary of Greek and Roman Geography, William Smith, din Harpers Dictionary of Classical
Antiquities, Harry Thurston Peck, din Encyclopaedia of European Peoples, Carl Waldman &
Catherine Mason, și din External Links: The Works of Julius Caesar: Gallic Wars și The Germany and
the Agricola of Tacitus: The Oxford Translation, Revizuit cu note, Cornelius Tacitus și Istoria ilustrată
a Belgiei.)
Senonii sunt rugați de către Julius Caesar să obțină informații despre intențiile belgilor și raportează
că se adună o armată. Caesar merge înaintea așteptărilor, iar Remi, la granița cu Belgia, se predă
instantaneu, deși frații lor, Suessiones, rămân entuziasmați de această aventură.

Bellovaci sunt cei mai puternici dintre belgi, dar confederația îi include și pe Ambiani, Atrebates,
Atuatuci, Caerosi, Caleti, Condrusi, Eburones, Menapii, Morini, Nervii, Paemani, Veliocasses și
Viromandui, alături de câțiva germani nenumiți de pe partea de vest a Rinului.
Se așteaptă să li se alăture Atuatuci, dar Nervii lansează un atac surpriză timpuriu în Bătălia de la Sabis
(probabil pe râul Selle). Romanii sunt sprijiniți de auxiliari trimiși de Treveri, în timp ce Nervii sunt
susținuți de Atrebati. Atacul îi surprinde pe romani, dar aceștia se reunesc și transformă potențiala
înfrângere într-un aproape masacru al Nerviilor. Prin această acțiune, nordul Galiei a fost adus sub
dominație romană, în timp ce legiunile victorioase iernează printre Anzi, Carnutes și Turones.

Expediția în Marea Britanie a lui Iulius Caesar merge înainte, în urma căreia este forțat să-și ierne
trupele în diferite locuri din Galia din cauza recoltelor slabe din acel an. O legiune i se dă lui Caius
Fabius pentru a fi cantonată în teritoriile Morini, în timp ce Quintus Cicero duce o alta la Nervii,
Lucius Roscius ia una pe ținuturile Essui, iar Titus Labienus merge la Remi, în limitele Treveri'. Încă
trei legiuni sunt staționate printre belgi și una cu eburonii, comandați de Ambiorix și Cativolcus.

Asasinarea recentă a lui Tasgetius din Carnutes, născut cu un rang foarte înalt și descendent al șefilor
tribului, ridică la romani teama că tribul se va revolta. Lucius Plancus duce o legiune să ierne printre
ei, dar investigațiile sale asupra crimei sunt întrerupte.
La aproximativ cincisprezece zile după ce legiunile intră în cartierele de iarnă, Ambiorix și Cativolcus
din Eburones instigă la revolta menționată mai sus, determinată în primul rând de presiunea poporului
lor. O legiune sub conducerea lui Quintus Titurius Sabinus și Lucius Aurunculeius Cotta este învinsă,
ambii generali fiind uciși, iar supraviețuitorii sinucigându-se în fortul lor pentru a evita capturarea.
Doar câțiva bărbați scapă pentru a relata vestea lui Cezar. Ambiorix își mărșăluiește cavaleria spre
Atuatuci, cu infanteriei în continuare. Atuatucii sunt treziți de poveștile despre victoria lui și apoi și
Nervii. Împreună lansează un atac asupra legiunii lui Cicero, distrugând o mare parte din fortul său și
apăsând puternic apărătorii.

Vestea aceasta ajunge la Marcus Crassus printre Bellovaci, la doar douăzeci și cinci de mile distanță,
iar Caius Fabius, de asemenea, mărșăluiește din ținuturile Morini, ambele forțe trebuind să-și
negocieze drumul prin ținuturile Atrebatelor de-a lungul drumului. Cezar sosește pentru a-l ajuta pe
Cicero și este atacat de aproximativ 60.000 de gali. În ciuda diferenței masive în număr față de cei
7.000 ai lui Cezar, galii sunt puși la fugă cu mari pierderi, deși romanii suferă pierderi de zece la sută.

Deși situația este calmată de această victorie, Cavarinus din Senones este condamnat la moarte de
poporul său și este forțat să fugă la romani pentru protecție. Acest lucru servește ca angajament al
tribului de a se opune lui Iulius Caesar în timpul campaniilor sale galice.

De asemenea, pare să adună sprijin din partea majorității galiilor, cu excepția heduilor și a remii, care
rămân loiali Romei, deși galii nu sunt în măsură să-i încurajeze pe germani să treacă Rinul și să-i
sprijine din cauza înfrângerilor recente ale lui Ariovistus din Suevi și ai expediției Tencteri, lucru care
i-a descurajat de la o a treia încercare. Cu toate acestea, după moartea lui Indutiomarus din Treveri, nu
mai sunt luate măsuri împotriva romanilor în acest an.
În timp ce Cezar este legat la Roma, galii își încep revolta, hotărând să moară în libertate, mai degrabă
decât să fie suprimați de invadatori. Carnuții preiau conducerea sub Cotuatus și Conetodunus când
ucid comercianții romani care s-au stabilit în Genabum. Vestea evenimentului ajunge la Arverni în
acea dimineață, iar Vercingetorix își cheamă oamenii la arme. Cavaleria sa, distrusă ulterior în luptă,
se retrage în bună ordine în Alesia, un important fort aparținând Mandubiilor. Cavaleria rămasă este
trimisă înapoi la triburile lor pentru a aduce întăriri. Caesar începe un asediu al Alesiei, urmărind să
înfometeze locuitorii.

Patru forțe de ajutorare însumând un număr considerabil de oameni și cai sunt adunate pe teritoriul
heduilor de către consiliul nobilimii galilor. Printre cei solicitați de la triburile Galiei se numără câte
cinci mii de oameni din Ambiani, Mediomatrici, Morini, Nervii, Nitiobroges, Petrocorii și Suessiones.
Împreună încearcă să-l ajute pe Vercingetorix la asediul Alesiei, dar forța de ajutor combinată este
respinsă puternic de Iulius Caesar.

Văzând că totul este pierdut, Vercingetorix se predă lui Cezar. Garnizoana este luată prizonieră, la fel
ca și supraviețuitorii din armata de ajutorare. Aceștia sunt fie vânduți ca sclavi, fie dați ca pradă
legionarilor lui Cezar, în afară de războinicii edui și arverni, care sunt eliberați și ierțiți pentru a asigura
loialitatea acestor triburi importante și puternice. Prin această acțiune, toată Galia a fost adusă sub
dominație romană, iar istoria populației sale de celți este legată de cea a imperiului.
Bagacum este distrus în timpul invaziilor barbare și nu își mai recâștigă niciodată poziția de importanță
pe care o ocupase cândva. Este înlocuită ca capitală tribală de Camaracum, deși ambele sunt în curând
luate de francii salieni. Cu toate acestea, rămâne locuită și până în secolul al XIII-lea d.Hr. este
fortificată ca parte a apărării comitatului Hainult din nord-vestul Franței.
JAPONEZII
Japonia antică poate fi împărțită în trei perioade de timp cheie: perioada Jomon (13.000 î.Hr. până la
300 î.Hr.), o perioadă în care o mică populație de vânători-culegători care erau pricepuți la ceramică
locuia exclusiv pe insulă; perioada Yayoi suprapusă (900 î.Hr. până la 300 d.Hr.), când fermierii au
migrat în Japonia din Asia de Est și au dezvoltat agricultura; și perioada Kofun (300 d.Hr. până la
d.Hr.), când Japonia modernă a început să prindă contur.Japonia antică este un strat cronologic pe care
unii cercetători datează din secolul al III-lea. BC - secolul III AD, iar unii cercetători tind să o continue
până în secolul IX. BC După cum puteți vedea, procesul apariției statalității pe insulele japoneze a fost
întârziat, iar perioada regatelor antice a cedat rapid sistemului feudal. Acest lucru se poate datora
izolării geografice a arhipelagului și, deși oamenii l-au stabilit în urmă cu 17 mii de ani, relațiile cu
continentul au fost extrem de episodice. Abia în secolul al V-lea î.Hr. aici încep să cultive pământul,
dar societatea continuă să rămână tribală. Japonia antică a lăsat în urmă foarte puține materiale și
dovezi scrise. Primele înregistrări analistice ale insulelor aparțin chinezilor și datează de la începutul
erei noastre. Până la începutul secolului VIII. BC primele cronici japoneze sunt: „Kojiki” și „Nihongi”,
când liderii tribali ai lui Yamato veniți în prim-plan aveau o nevoie urgentă de a susține originea
străveche, și deci sacră, a dinastiei lor. Prin urmare, analele conțin multe mituri, povești și legende
împletite surprinzător cu evenimente reale. La începutul fiecărei cronici este descrisă istoria formării
arhipelagului. „Epoca zeilor”, anterioară erei oamenilor, a născut zeul-om Jimma, care a devenit
strămoșul dinastiei Yamato. Cultul strămoșilor, care a fost păstrat pe insule dintr-un sistem comunitar
primitiv, și noi credințe religioase despre zeița cerească a soarelui Amaterasu au devenit baza
șintoismului. De asemenea, Japonia antică a mărturisit și a practicat pe larg totemismul, animismul,
fetișismul și magia, precum și toate societățile agricole, a căror bază de viață a fost condițiile
meteorologice favorabile pentru recoltă. În jurul secolului al doilea BC Japonia antică începe să
stabilească legături strânse cu China. Influența unui vecin mai dezvoltat a fost totală: în economie,
cultură, credințe. În secolele IV-V, scrierea apare - în mod natural, hieroglifică. Se nasc noi meserii,
noi cunoștințe despre astronomie, tehnologie. Confucianismul cu budismul se infiltrează și pe teritoriul
insulelor din China. Aceasta dă naștere unei adevărate revoluții în cultură. O importanță deosebită a
avut impactul budismului asupra mentalității societății: credința în transmigrarea sufletelor a accelerat
descompunerea sistemului tribal.

În ciuda superiorității semnificative a Chinei, Japonia Antică, a cărei cultură a fost influențată în
special de vecinul său, a rămas o țară originală. Nici în sistemul politic, nu avea trăsăturile inerente
Chinei Antice. În structura socială a societății din secolul al V-lea. BC bătrânii și conducătorii tribului
au jucat un rol semnificativ, iar fermierii liberi erau clasa principală. Au fost puțini sclavi - aceștia
erau „sclavi domestici” în familiile fermierilor. Sistemul clasic de sclavi nu a reușit să se contureze pe
teritoriul insulelor, deoarece relațiile tribale au fost repede înlocuite de cele feudale.

Japonia, a cărei cultură și tradiții sunt strâns legate de confucianism și budism, a oferit numeroase
monumente de arhitectură religioasă. Acestea includ complexe de temple din capitalele antice Nara și
Heian (Kyoto modern). Ansamblurile altarului Niku din Ise (secolul III), Izumo (550) și Horyuji din
Nara (607) sunt deosebit de izbitoare în priceperea și completitudinea lor. Originalitatea culturii
japoneze se manifestă maxim în monumentele literare. Cea mai cunoscută lucrare din această perioadă
- „Manyoshu” (sec. VIII) - O imensă antologie de patru mii și jumătate de poezii.

Istoria și cultura bogată a Japoniei, la fel ca unele dintre celelalte țări asiatice, se extind mult înapoi în
timp. Chiar dacă nu sunteți un pasionat de istorie, trebuie să aveți o idee despre arta și cultura japoneză.

Să aruncăm o privire mai atentă sunt istoria artei japoneze.

Jōmon Art japonez

Totul a început cu oamenii Jōmon. În jurul valorii de 10,500 - 300 î.Hr., poporul Jōmon s-a stabilit în
Japonia. Au fost numiți Jōmon de către istorici, deoarece vasele lor de lut care au fost găsite afișau
marcaje de cabluri de diferite modele elaborate.

Principalul mod de distribuire a alimentelor a fost împărțirea animalelor vânate și adunate între tribul
lor. Abia mai târziu au început agricultura structurală, făcând așezări mici, care în cele din urmă au
devenit orașe mici.

Sunt cunoscuți în mijlocul comunităților de artă pentru vasele lor de ceramică frumos proiectate,
precum și dogū (idoli de lut).
Era Jōmon timpurie

Ați fi interesat să știți că artefactele descoperite în Japonia, din perioada 5000-2500 î.Hr., prezentau
lucruri de zi cu zi.

Cele mai multe dintre ele erau vase proiectate în mod elaborat, care erau folosite pentru fierberea
lichidelor și scopuri similare.

Ghivecele au un fund plat și un design frumos în părțile medii și superioare. Unele ghivece erau din
ceramică, iar altele din bambus.

Idolii fertilității au fost o altă descoperire semnificativă. Aceste artefacte cuprindeau sâni și șolduri
care se legănau în designul lor, ceea ce înseamnă relația lor cu fertilitatea.

Era Jōmon mijlocie

arta Jomon mijlocie, Wikipedia

Oamenii Jōmon au început să devină mai puțin tribali și nomazi în perioada 2500-1500 î.Hr. Au
început să organizeze așezări adecvate și să le transforme în sate.

În timp ce vânătoarea și culegerea au rămas forma proeminentă de întreținere, instrumentele

inovatoare au intrat în stilul lor de viață. Procesarea alimentelor a devenit puțin mai ușoară, deoarece
instrumentele erau mai concentrate pe caracterul lor practic.

Acest lucru nu a însemnat că nu au participat la crearea unor modele frumoase, cum ar fi perioada
anterioară. Dimpotrivă, designul a început să devină mai elaborat, cu atingeri realiste.
Trebuie să rețineți că acești oameni au avut mai mult timp pe mâini, datorită unei condiții de viață
mai bine organizate. Civilizația face asta.

Puteți presupune în siguranță că artefactele create în această perioadă de timp au fost mai funcționale,
având în același timp o decorație superioară.

Sfârșitul Erei Jōmon

Oamenii Jōmon au locuit în zonele montane, în perioadele timpurii și mijlocii, cu toate acestea, vremea
a continuat să se răcească cu timpul.

Acest lucru a dus la migrarea oamenilor din regiunile muntoase.

Permiteți-mi să vă spun cea mai crucială realizare a oamenilor din această epocă. Vreo presupunere?
Este mai bine pentru uneltele și rechizitele de pescuit!

Nu lăsați simplitatea realizării să vă păcălească. Pentru o cultură axată pe vânătoare și culegerea de

lucruri, dezvoltarea unor unelte de pescuit mai bune a avut un impact asupra supraviețuirii lor, care nu
poate fi înțeleasă de standardele actuale.

Au existat o mulțime de vase descoperite din această epocă, cu toate acestea, unicul artistic dogū
figurinele apar predominant în această epocă.
Art-D japonez unicUPG

Figurina Dogu, Wikipedia

- Știați că Okinawa a fost singurul loc care nu a creat figurine dogu, în timp ce restul Japoniei a făcut-
o? Idolii umanoizi din lut, cunoscuți sub numele de dogu sau figura de pământ au fost una dintre
principalele expresii artistice din perioada târzie a lui Jomon.
Se spune că figurile dogu erau reprezentări ale oamenilor, creând o legătură mistică bazată pe o reacție
magică simpatică.

Ei bine, indiferent de misticism, adevărul simplu este că îi veți găsi incredibil de fascinanți. Progresul
cultural al oricărei societăți în orice cronologie poate fi ușor dat de arta epocii.

Majoritatea figurilor înfățișează predominant forma feminină peste cea masculină. Unele dintre ele se
bazează pe fertilitate, indicată de sâni și șolduri. Puține dintre cifrele dogu au fost, de asemenea,
modelate după femeile însărcinate.

Cifrele nu prezintă doar femei, ci zeițe diferite prin figuri diferite. Se spune că poporul Jomon s-a rugat
zeițelor-mamă pentru fertilitate și, prin urmare, idolii relevanți în cantități majore.
Arta Yayoi

Borcan carmaic din perioada Yayoi, Wikipedia

După poporul Jomon, poporul Yayoi a fost următorul rând la stabilirea în Japonia în jurul anului 300
î.e.n. Odată cu imigrația vine amestecarea culturilor și tehnicilor utilizate în diferite regiuni.

Unele dintre cele mai importante cunoștințe pe care le-au adus în Japonia cuprindeau; fabricarea
armelor de cupru, cultivarea orezului în zone umede și articole din ceramică pe cuptor.
Au fost numiți Yayoi, deoarece ruinele așezărilor lor au fost găsite pentru prima dată în districtul
Tokyo cu un nume similar.

Kofun Art

Oglinda de bronz în Japonia antică, perioada Kofun,

Wikipedia

După cele două etape anterioare ale preistoriei artei japoneze, Perioada Kofun, cu o durată de la 300
la 700 d.Hr., prezintă modificări ale formelor și culturii de artă Yayoi.
Cultura mormântului și sculpturile haniwa au apărut în principal în Japonia în această epocă.
Sculpturile haniwa au fost realizate din lut, de obicei au pus o porțiune externă, fie intrarea, fie ieșirea,
a mormintelor.

Cultura mormântului a continuat să evolueze pe tot parcursul erei Kofun. De la mici structuri situate
pe vârfuri de dealuri până la construcții enorme ridicate pe câmpie, cultura Tomb a înflorit în această
perioadă.

Daisen-Kofun, mormântul împăratului Nintoku, Osaka,

© Informații naționale despre imagini funciare
Unul dintre cele mai bune locuri de văzut în Japonia pentru arta japoneză este mormântul antic al
Împăratul Nintoku.

Acest mormânt este o destinație turistică cunoscută în Japonia, în formă unică ca o gaură de cheie.

Este cel mai mare mormânt din Japonia și are 46 de movile, fiecare fiind un loc de înmormântare.

Arta Asuka și Nara

Sala de Aur și Pagoda cu cinci etaje din Hōryū-ji,

Wikipedia
Asimilarea artei și culturii continentale asiatice a început în perioada Asuka (542-645, sediu
guvernamental situat în valea Asuka) și Nara (784).

Faza în devenire a contactelor dintre cultura chineză și cea japoneză a adus idei de budism. Tehnici
avansate de pictură, turnare în bronz și patrimonii culturale au zburat liber între cele două.

Acest lucru a fost posibil deoarece guvernul japonez a găsit adăugările mai noi suplimente profitabile.
Transmiterea de idei legate de cultura budistă a fost cea mai proeminentă caracteristică a lui 7th până
la istoria artei japoneze din secolul al VIII-lea.
Arta Heian

Mandala Tărâmului Uterului (garbhakosa-dhatu sau

taizōkai), Wikipedia

Budismul organizat a devenit norma în Japonia, adunând bogăția, popularitatea și puterea. Pe măsură
ce influența budismului a continuat să crească, Kukai, sau cunoscut sub numele de Kobo Daishi, a
continuat să învețe cunoștințe aprofundate despre budism.
A învățat din călătoriile sale și a introdus Shingon în jurul anului 806, o ramură a Vajrayana, în
Japonia. Mandalele și alte modele spirituale au devenit baza pentru proiectele templelor. Inițial această
formă de proiectare arhitecturală făcea parte din cultura arhitecturală indiană. A fost acceptat de
cultura chineză în construcția templelor în stil pagodă chineză.

Această nouă ramură a culturii budismului din Japonia și-a construit templele adânc în munți. Aceasta
a prezentat un set mai nou de probleme pentru arhitecți. După cum știți deja, necesitatea este mama
abordării inventive.

Au fost înlocuite pardoselile de pământ și țiglele ceramice, iar în locul lor au fost folosite acoperișurile
din scoarță de chiparos și scândurile de lemn.
Arta Fujiwara

Taishakuten Śakra, 839, Tō-ji, Wikipedia

Perioada de artă Fujiwara din cronologia istoriei artei japoneze reprezintă o perioadă de timp dedicată
urmăririi estetice de către nobilimea Kyoto. Familia Fujiwara a controlat practic toată Japonia,
acționând în același timp ca reactivi ai împăratului.

Noile versiuni ale sălilor Buddha au fost construite în funcție de sensibilitățile lor estetice. Prin urmare,
sculpturile create pentru a fi puse în sală au reprezentat îmbinarea secularului cu spiritualul.

Credințele dominante în acest timp au fost budismul pământesc pur și Amida.

EMaki(derulare imagine)

„YUGIRI” al lui Genji

Monogatari Emaki, Wikipedia

O inovație nouă sub forma unui scroll manual informativ a devenit populară în comunitățile de artă
japoneză. A fost numit e-maki. Unul dintre cele mai vechi rulouri de mână Yamato-e care au fost
recuperate cu succes, cunoscut sub numele de Povestea lui Genji datează din 1130.

Este una dintre cele mai semnificative moșteniri culturale japoneze, așa cum a fost scrisă de doamnă
în așteptarea împărătesei Shoshi, Murasaki Shikibu. Romanul este centrat în jurul vieții și vremurilor
lui Genji și a consecințelor morții sale.
E-maki-ul versiunilor anterioare (începutul anului 12th secolul) a fost o secvență de narațiuni grafice
care a încercat să afișeze semnificația emoțională a oricărei scene. Mai târziu (sfârșitul anului
12th secol) e-maki a continuat să se dezvolte și stilul a evoluat într-un format mai viu. De exemplu,
stilul din Ban Dainagon Ekotoba prezintă scene active și mai vii, având o narațiune mai intensă, culori
vii și accentuări rapide ale pensulei.

Muzeele de artă japoneză

Dacă doriți să vă bâjbâi despre absența unora dintre cele mai populare muzee din Japonia, nu faceți
acest lucru. Permiteți-mi să vă reamintesc că ne concentrăm asupra artei japoneze, mai precis asupra
artei japoneze preistorice și că, în acest blog, muzeele descrise mai jos sunt de aceeași nișă.
Aruncă o privire asupra artei japoneze moderne la Muzeul Național de Artă Modernă, Tokyo

Muzeul național de arte

moderne, Tokyo, Japonia, de Excursie culturală

Colecțiile de artefacte păstrate și expuse în acest muzeu sunt atât de extinse încât, aparent, clădirile
trebuie actualizate din când în când.
Muzeul este cunoscut printre amatorii de artă, atât naționali, cât și internaționali, pentru bogata sa
colecție de arte japoneze și artefacte culturale din perioada Meiji, care datează din 1868 până în 1912.

Muzeul prezintă, de asemenea, lucrări de artă din secolul al XX-lea, ținând pasul cu vremurile
moderne.

Adresă; 3-1 Kitanomaru-koen, Chiyoda, Tokyo 102-0091, Japonia

Asistați la forma de artă japoneză reînviată la Kubota Itchiku Muzeul de Artă, Yamanashi

Muzeul de artă Kubota

Itchiku, Japonia, de către nippon.com
Ai văzut vreodată pe cineva purtând un kimono? Ce zici de filme?

V-ați întrebat vreodată cum au folosit pentru a crea haine atât de frumoase și strălucitoare, în vremea
aceea?

În perioada Muromachi (1333-1573), vopsirea mătăsii Tsujigahana a fost un aspect cultural popular,
folosit pentru a da culoare chimono-urilor.

Artistul Kubota Itchiku a fost persoana care a revitalizat unul dintre elementele semnificative ale
culturii japoneze, cunoscut sub numele de vopsirea mătăsii Tsujigahana.

Situat la lacul Kawaguchiko, în apropiere de Muntele Fuji, locul este înconjurat de peisaje
strălucitoare.

Acest muzeu conține diferitele lucrări ale lui Kubota Ichuku despre Kimono și forme relevante legate
de metoda de vopsire a mătăsii antice japoneze aproape pierdută.

Taxa de intrare- 9 GBP / 6.80 GBP

Minunează-te de comorile naționale de la Muzeul Național al Comorilor Kofukuji, Nara

Alcătuind unele dintre cele mai extraordinare opere de artă ale budismului, Muzeul Național al
Tezaurului Kofukuji din Nara este unul dintre cele mai bune locuri de văzut din Japonia.

Este situat în zona templului templului templului Kofukuji din Nara, Japonia. Puteți ajunge aici cu
trenul spre sud de la Kyoto, cu o durată de aproximativ 45 de minute.
Acest muzeu prezintă una dintre cele mai bune colecții de cultură budistă și artă japoneză, cum ar fi
cărți antice, picturi preistorice și artefacte rituale. Unele dintre conținutul afișat sunt chiar comori
naționale revendicate, datând din 538-710 d.Hr., din perioada Asuka.

Taxa de intrare- 4.50 GBP / 3 GBP

Muzeul Național Tokyo, Japonia

Muzeul național Tokyo, Japonia, de către Japan-guide.com

Considerat unul dintre cele mai bune muzee din Japonia pentru a asista la cronologia istorică a
evoluției artei japoneze, Muzeul Național Tokyo a fost infiintata in 1872.

Muzeul național Tokyo conține piese de artă și artefacte care datează din cele mai vechi timpuri, din
timpurile mijlocii și moderne. Galeria se concentrează în principal pe arta japoneză și cultura asiatică.
Dacă sunteți în căutarea unui muzeu pentru a afla mai multe despre formele de artă istorice japoneze,
atunci acesta este locul unde trebuie să fiți.

Muzeul este cunoscut pentru găzduirea a numeroase evenimente educaționale pentru a ajuta studenții
și curioșii să devină conștienți de bogata cultură japoneză și istoria artei.

Dashi în Japonia antică

Deși au existat referințe timpurii la ingredientele dashi în anul 700 d.Hr., dashi nu a apărut într-o carte
de bucate fizică decât cândva în perioada Edo din Japonia (1603 d.Hr. - 1868 d.Hr.). În anii 1800,
aproape de sfârșitul perioadei Edo, dashi a devenit treptat mai obișnuit și a fost folosit ca stoc în multe
feluri diferite de supă.
Nu există nicio indicație clară că orice persoană a inventat dashi ca ingredient. Mai degrabă, se pare
că dashi s-a dezvoltat treptat pe măsură ce oamenii experimentau ingrediente în timp ce făceau mesele.

O mulțime de supe, mai ales supa miso, s-a bazat pe dashi ca ingredient de bază. Este, de asemenea,
utilizat în supele de ramen și udon. Progresele cu dashi au avut loc în principal în regiunea Kansai din
Japonia. Toate ingredientele principale ale dashi, alge și fulgi de pește (adesea ton sau sardine) au
trecut prin această zonă a Japoniei din alte regiuni. Drept urmare, cu toate aceste ingrediente într-un
singur loc, dashi a început să se dezvolte din ce în ce mai mult.

S-a schimbat dashi de-a lungul anilor?

Dashi ca supă de supă nu s-a schimbat prea mult de-a lungul anilor. Se utilizează aceleași ingrediente,
dar metodele și tehnicile pentru realizarea acestuia au evoluat cu siguranță, deoarece tehnologia a
permis tot felul de inovații. Efectuarea dashi este un efort care consumă mult timp, dar în zilele noastre
este posibil să cumpărați stoc dashi instant într-un magazin alimentar. Acest dashi instantaneu este
comparabil cu cuburile de bulion, care sunt adesea folosite pentru a economisi timp atunci când faceți
ceva care are nevoie de stoc.

Dashi, coloana vertebrală istorică și versatilă a bucătăriei japoneze

Deși nu există un punct specific în istorie în care dashi a fost inventat în Japonia, acesta se află în
centrul multor rețete japoneze și al culturii în sine. Când dashi a devenit banal, a permis cultura
bucătăriei japoneze să crească și să se dezvolte în ceea ce este astăzi.
KHAZARII
Astazi avem placerea sa va prezentam in sfarsit si un documentar tradus pe aceasta tema, un film in
care Jack Otto abordeaza urmatoarele idei si intrebari: „Exista vreo legatura intre kazari si evrei ?!
Unde au ajuns kazarii dupa ce au parasit Nordul Turciei ? Cum au decis kazarii sa devina adopte religia
iudaica ? Care sunt obiectivele acestora ? Cine a fost Mayer Amschel Bauerberg = Rotschild ? Unde
au plecat copiii lui Rotschild ? De unde a provenit ideea crearii Ligii Natiunilor Unite ? Cine a fost
Adam Weishaupt ? Ce este rezerva fractionata bancara ?”

Interesant este faptul ca acest Jack Otto spune la un moment dat ca o parte din barbarii razboinici
khazari, cei care au fost izgoniti si au venit pe la Sud de Marea Neagra sunt stramosii tiganilor. Deci
jidovii si tiganii ar putea fi de fapt rude. Nu ne-ar mira deoarece ambele etnii sunt foarte smechere si
inclinate catre furtisag si a face bani cu orice pret, iar pana de curand nu aveau o tara fiind nomazi. La
fel ca si tiganii , nu-si accepta numele, cel putin nu in Romania, deoarece JEW inseamna Jidov sau
jidan (din germanul Das juden) sau iudeu si au limba lor specifica idis, o combinatie de limbi (ca si
in cazul limbii tiganesti, care se numeste limba romani). Tiganii vor sa fie numiti rromi ca sa para
romani, jidovii vor sa fie numiti evrei ca sa aiba pedigri biblic si sa para „popor ales” si cu apartenta
in Palestina. Au tendinte parazitare si isi insusesc caracteristicile altor popoare pentru a le fura pana la
urma identitatea si teritoriul, ceea ce se intampla acum si cu Romania care se afla sub asediul
ambelor etnii. Nu spunem ca toti sunt asa, caci exista bineinteles oameni de bine, de bun simt in
cadrul ambelor etni, insa nota generala asa este sau asa pare.

Insa inainte de film va prezentam unul dintre articolele lui Vasile Zarnescu de pealtermedia.info

”
A. N. Poliak şi Khazaria

„Unul dintre cei mai radicali promotori ai ipotezei despre originile khazare ale evreimii este A. N.
Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. În cartea sa, Khazaria,
publicată în ebraică, în 1944, (…) Poliak scrie că realităţile impun «un nou mod de abordare atât a
problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de
departe putem merge în considerarea acestei evreimi (khazare) drept nucleu al marii comunităţi
evreieşti din Europa orientală… Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat
în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate
a evreimii mondiale». Dacă aşa stau lucrurile, ar însemna că strămoşii lor veneau nu de pe malurile
Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz (…); deci, din punct de vedere genetic,
ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui
Abraham, Isaac şi Iacob [s. n., V.I.Z.]. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de
«antisemitism» ar deveni fără noimă, s-ar goli de conţinut, s-ar baza pe o concepţie împărtăşită atât de
călăi, cât şi de victimele lor. Povestea Imperiului khazar, aşa cum se dezvăluie încetul cu încetul din
trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria“ [1]. În episodul
„Înşelătoria secolului XX (46)“ [2] am precizat, în notele mele, citându-l pe Arthur Koestler, că, în
imensa lor majoritate, cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică, rasială cu evreii
de acum două mii de ani (semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi jidanii, îndeosebi după anul
1900, prin ideologia sionistă, au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul,
în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. Deci, pe scurt, istoria acestor barbari,
khazarii, travestiţi în popor biblic, relevă temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri,
acelea că „evreii“ de azi, adică jidanii, nu sunt evreii semiţi, biblici [3].
Cercetările recente asupra A.D.N.-ului confirmă ipoteza profesorului A. N. Poliak. «Cine sunt iudeii?
(Jews, în original), se întreabă Texe Marrs. Care este originea lor? Sunt iudeii (Jews) o rasă omogenă?
Sunt iudeii descendenţi din Abraham, Isaac şi Iacob? Astăzi, ştiinţa ADN-ului arată că aproape toţi
iudeii din lume provin din Khazaria. Ei nu sunt, pe linie genetică, din neamul lui Avraam şi al
profeţilor, ci al regelui Bulan şi al popoarelor păgâne din Caucaz. Strămoşii iudeilor de azi nu sunt
izraeliţi, ci sunt khazari. Popoarele din Khazaria, în secolul al VIII-lea, s-au convertit de la păgânism
la iudaism. În secolul al X-lea, aceşti khazari transformaţi în „iudei“ au emigrat în Europa de Est, în
special în Polonia şi Lituania. În 1948, khazarii, în mod eronat crezând ei înşişi că ar fi „iudei“, au
ajuns pe teritoriul Palestinei şi au înfiinţat statul Israel. Popoarele de astăzi din Israel sunt, practic,
toate de sorginte khazară (din grupul turco-mongol). „Evreii“ nu pot să aibă nici o pretenţie de sorginte
genetică asupra ţării lui Israel şi nici o legătură de familie în Israelul istoric. Ştiinţa A.D.N.-ului se
alătură recentelor descoperiri din istorie şi arheologie spre a prezenta lumii o imagine corectă şi
remarcabilă a poporului evreu. Acum, totul se schimbă!» (s.n., V.I.Z.) [4].
Aşadar, Texe Marrs aduce încă un argument, bazat pe studierea structurii A.D.N.-ului, care atestă că
jidanii nu sunt, de neam, de sânge, acelaşi lucru cu evreii biblici, din Palestina lui Solomon. Faptul că
au adoptat religia mozaică nu-i transformă, automat, în evrei. Problema se pune în dublu sens, dar
convergent. Pe de o parte, după cum am mai precizat, tot aşa cum eu, de exemplu, dacă adopt budismul
sau taoismul sau şintoismul nu devin, subit, indian, chinez sau, respectiv, japonez – nu-mi apare în
frunte ochiul kundalini, nu mi se fac ochii oblici, părul castaniu, uşor ondulat, nu mi se face negru-
lins, pentru că, aşa cum spune un proverb românesc – dar regăsit şi în paremiologia altor popoare –,
„sângele apă nu se face“. Pe de altă parte, spre deosebire de cultul iudaic, adoptat numai de IUDEI şi
de jidani, cultul musulman se întinde din Nordul Africii, trece în Asia prin Orientul Apropiat – în care
se află Israelul (cu Siria, Iordania, Liban, Turcia), şi nu în Orientul Mijlociu, cum scriu inculţii,
preluând clişeele ziariştilor ignoranţi din presa occidentală! – şi merge mai departe, prin Orientul
Mijlociu (estul Irakului, Iran, Pakistan) spre Orientul Îndepărtat până în Extremul Orient. Pe toate
aceste meridiane – care cuprind jumătate de glob – pe care se întinde cultul Islamului există o mulţime
de popoare, dintre care mulţi dintre membrii lor sunt mahomedani, musulmani. Dar, dacă un egiptean
ortodox devine musulman, dacă un indian sau pakistanez sau chinez părăseşte budismul sau taoismul
şi devine musulman, nu încetează în a fi egiptean, indian, pakistanez sau chinez! Nici sângele
khazarilor, matricea cromozomială a A.D.N.-ului lor, nu se transformă, subit, în sângele evreilor
biblici prin însuşirea iudaismului, cum pretinde Sionismul. Dimpotrivă, împroprierea religiei mozaice
prin decizia regelui Bulan atestă, încă o dată, dimensiunea prădătoare a khazarilor, lăsată moştenire
„iudeilor“ răspândiţi în Europa, jidanilor: se ştie şi se confirmă zi de zi că principala caracteristică a
jidanilor este goana după averi, după bani – „rechinii imobiliari“ şi speculatorii financiari fiind
principalele forme moderne de escrocare a românilor, după cum în secolul 1850-1950 au fost
arendarea, cămătăria, concurenţa neloială şi ruinarea românilor. Marea finanţă mondială este
concentrată în mâinile câtorva familii de jidani, care, deşi au foarte multe bogăţii, vor tot mai multe.
De altfel, cum se ştie, lăcomia, ahtierea după averi şi preocuparea predilectă pentru speculaţia
financiară (care înseamnă, zis mai puţin academic, escrocherie) sunt relevate şi condamnate atât în
Vechiul Testament (Ieşirea, 20, 17; Deuteronomul, 5, 21, 7, 25-26; Evrei, 13, 5), cât, mai ales, de Iisus
Hristos, care le-a reproşat zarafilor iudei că au pângărit Templul transformându-l într-o „peşteră de
tâlhari“ (Matei, 21, 12-13; Marcu,7, 21-22). Dar nici sub raport spiritual, religios, cultic, rabinii
fundamentalişti, „autentici“ nu acceptă Sionismul şi, în discursurile şi demonstraţiile lor stradale,
afişează mereu sloganul „IUDAISMUL RESPINGE SIONISMUL!“, ca şi în vremea lansării, în 1890,
a sionismului de către Herzl.

Dar, i se atribuie lui David Ben Gurion paternitatea acestei idioţenii: „Jew is anyone who says he is a
Jew“ – „Iudeu este oricine care susţine că este iudeu“! Această aserţiune, zice dr. Gerhard Falk, este
respinsă de către jidanii americani autentici, sau, în exprimarea lui, „ortodocşi“: „The orthodox
American Jews reject the notion that a Jew is anyone who says he is a Jew“ [5]. Care or fi fiind
„jidanii americani ortodocşi“ (adică „fundamentalişti“) nu ştiu, dar să luăm ca atare afirmaţia dr-lui
Gerhard Falk.

Într-adevăr, este foarte plauzibilă această paternitate, deoarece, la vremea când a emis-o, David Ben
Gurion era puternic interesat să fabrice cât mai mulţi „evrei“, cu care să populeze Palestina
transformată în Israel, fiindcă „izraelieni“ erau foarte puţini, în comparaţie cu masa de palestinieni-
arabi care popula acel teritoriu. Prof. Ion Coja chiar face, undeva, constatarea că e benefic pentru unii
să se declare „evrei“, fiindcă, actualmente, îşi asigură, astfel, un paşaport pentru parvenire în ţara în
care se află sau, eventual, un paşaport pentru eventuala emigrare – deşi, acum, s-a ivit o variantă nouă,
opusă, a politicii sioniste: ideea „refacerii diasporei“ jidăneşti prin revenirea în ţările din care au
emigrat până de curând; pentru a-şi asigura un loc de refugiu în eventualitatea că arabii se vor dumiri
şi îi vor arunca în Mediterană pe intruşii jidani.

Numai că această directivă subversivă de parvenire la calitatea de „evreu“ lui Ben Gurion este în netă
contradicţie cu politica „purităţii etnice“ a Israelului statuată de ideologia sionistă, căci, prin avalanşa
de neevrei-deveniţi-evrei prin simpla declaraţie că ar fi evrei, transformă „poporul“ izraelian într-un
mixtum compozitum ca şi „poporul“ american, sau ca poporul francez în partea de sud a Franţei, care
a devenit un melanj de francezi şi de magrebieni. Actualmente, în Israel trăiesc circa 6 milioane de
izraelieni, 1,6 milioane de palestinieni şi circa 325.000 alte etnii. Să presupunem că, pe glob, sunt circa
20 de milioane de evrei/jidani. Jacques Attali – un jidan din elita Franţei, consilier al mai multor
preşedinţi francezi – a prognozat, recent, că jidanii trebuie să ajungă la numărul de 200 de milioane,
ca să poată conduce lumea. Conducerea Chinei a declarat anul 1995 ca fiind „Anul marii migraţii
chineze“ – după care a început o liberalizare a acordării vizelor de emigrare, pentru a mai
descongestiona, inclusiv în acest fel, presiunea demografică enormă care apasă asupra Chinei. Acum,
conducerea chineză a devenit şi mai liberală şi ar putea – să presupunem – să dea ordinul ca 200 de
milioane să se declare „evrei“ şi să emigreze în… Israel, devenind, astfel, izraelieni! Deoarece,
conform panseului lui David Ben Gurion, „cine se declară jidan este jidan“! Dintre cele circa 1,3
miliarde de chinezi, câţi sunt acum, oficial, în China – deşi eu cred că au ajuns la 1,4 miliarde –, cifra
de 200 de milioane (adică populaţia imensei Rusii – de circa 150 de milioane – plus de 2,5 de ori
populaţia din 1989 a României, de 20 de milioane!) pare o cifră rezonabilă pentru a face „alia în
Palestina“, adică pentru a emigra în Israel. Şi, atunci, cum rămâne cu „evreii“ din Israel de 208
milioane de „evrei“, făcuţi à la Ben Gurion?! Şi ar fi cei 200 de milioane de chinezi-„evrei“ totuna cu
jidanii-khazari, sau cu „evreii“ – cum se consideră jidanii că ar fi fiind?! Iată o dilemă din care nu
putem ieşi în eventualitatea potenţialei jidăniri spontane a 200 de milioane de chinezi!
Mai grav! Ar fi o eventualitate terifiantă, căci principala calitate a chinezilor jidăniţi ar fi însuşirea
trăsăturii definitorii atât a khazarilor, cât şi a „evreilor“ care au adoptat legea Torei, conservată în
religia mozaică: violenţa extremă contra celorlalţi, contra goyimilor, căci şi chinezii-jidăniţi ar deveni,
automat, tot „popor ales“, în baza Torei, a Talmudului, a Cahalului, a Sionismului şi a cărţilor sacre
apropriate şi aduse la zi de către rabinii-khazari-jidăniţi, în cadrul unui aggiornamento jidănesc,
similar celui catolic! Deoarece, din cauza principalei lupte subterane dintre iudei – descendenţii
vechilor iudei biblici – şi aşchenazi – descendenţii khazarilor parveniţi la calitatea de jidani actuali –
s-a creat, cum am mai spus şi cum trebuie să avem permanent în minte această stare de fapt, o stare
conflictuală difuză între diversele facţiuni iudaice şi jidăneşti. Această conflictualitate difuză – dar
acută, care, în unele ocazii ia chiar forme de contestare violentă, contondentă – se încearcă a fi depăşită
prin ceea ce am numit aggiornamento jidănesc.

O recunoaşte şi Gerhard Falk, în articolul citat: «Cu toate acestea, ne luptăm unii împotriva celorlalţi.
Am şi uitat că lui Hitler nu-i păsa dacă victimele sale erau laici, tradiţionalişti [cu sensul de „iudei
fundamentalişti, adepţi ai dogmelor Torei“ – n.n., V.I.Z.], conservatori, reformaţi, reconstrucţionişti,
sionişti etc. etc. El, împreună cu naziştii lui, incluzând naziştii arabi de ieri şi de azi, văd doar iudei.
De aceea, în numele strămoşilor noştri comuni, Abraham, Isaac şi Iaacov, al Sarei, al Rahilei, Leei şi
Rebecăi, haideţi să oprim ura acum. Să-i determinăm pe cei care vor citi acestea să nu mai pronunţe
un cuvânt urât împotriva altui iudeu şi a credinţei lui. Oare nu scrie Kol Israel Chaverim: „toţi iudeii
sunt confraţi“, chiar şi atunci când nu există ameninţarea anihilării?» Evident, în acest apel patetic
pentru eliminarea urii intra-„iudaice“, care le diminuează jidanilor cvasimajoritari renumita
solidaritate etnică în faţa „ameninţării anihilării“, dr. Gerhard Falk ne aruncă praf în ochi prin faptul
că invocă „strămoşii noştri comuni, Avraam/Abraham, Isaac şi Iaacov“, deşi prof. A. N. Poliak
denunţase, acum şapte decenii, această falsă legendă, relevând, cum am arătat la început, că, în
cvasitotalitatea lor, actualii iudei vin „nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan,
ci din Caucaz“. E necesar să subliniez că Gerhard Falk şi-a intitulat articolul „Cea mai mare teroare
dintre toate“ tocmai pentru a sublinia că această „cea mai mare teroare“ este reprezentată de însăşi ura
intra-„iudaică“, prin care se diminuează solidaritatea „poporului ales“, menţinută de-a lungul
mileniilor din cauza persecutării permanente la care a fost supus de ironia Istoriei: chiar „poporul ales“
să fie persecutat?! Îngemănarea urii contra goyimilor – promovată şi consemnată de Vechiul Testament
– cu ura înmagazinată de persecutarea continuă la care a fost supus de către goyimi din cauză de
„deicid“, din cauză de camătă etc. – consemnată corect de către Istoria Europei – împreună cu ura
funciară specifică barbarului popor khazar – consemnată tot de către Istoria Europei –, această ură,
deci, va fi sporită nemăsurat demografic, politic şi economic prin jidănirea celor 200 de milioane de
chinezi care vor primi „ordin de la împărăţie“ să se declare „evrei“ biblici!

Or, dacă extrapolaţi inclusiv recentul război, declanşat în iulie-august 2014 de către Israel contra
palestinienilor din Fâşia Gaza [6] – care stau ca o sulă în coasta jidanilor de pe ţărmul Mediteranei –,
vă daţi seama ce atrocităţi ar comite Israelul închinezat cu cei două sute de milioane de chinezi-
jidoviţi? Ar ocupa, urgent, tot Orientul Apropiat fără a mai face uz de avioanele şi rachetele făcute
cadou de zombii-americani, ci ar cuceri ţările vecine doar năvălind pedestru, ca apostolii din vremurile
biblice! Aşa va arăta Apocalipsa: jidanii-închinezaţi năvălind pe jos sau călare pe măgari, cucerind
Orientul Apropiat de la Nil până la Eufrat, cum perorau, după războiul de şase zile, din 1967, generalul
Moshe Dayan şi prim-ministra Golda Meyr, un fel de Gerda-gardianca a jidanilor!
Cuvântul „jidani“: concept geopolitic şi istoric

Cuvântul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi istoric, prin care se indică aria geografică,
iniţială, de atestare istorică a existenţei jidanilor – situată la nordul şi nord-estul Mării Caspice – şi
originea etnică turco-mongolă a poporului respectiv: khazarii. De aceea, nu are nimic peiorativ în el,
cum pretind lichelele din Academia Română, care le cântă în strună jidanilor tocmai pentru ca ei,
jidanii, să îşi mascheze originea non-iudaică, dar cu scopul de a se da drept „evrei“, căci, ca „evrei“,
ar avea un pedigri biblic, transformat într-unul eminamente rasist – „poporul ales“, deci, unicul „popor
ales“ – şi, astfel, şi-ar aroga superioritatea asupra tuturor celorlalte popoare! Din acelaşi motiv au
acaparat Comitetul de atribuire a premiilor Nobel, spre a le acorda cu prioritate jidanilor, ca să impună
şi în acest mod ideea superiorităţii intelectuale a jidanilor [7].

Remarcabil este faptul că, în rândul contestatarilor „Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu
neruşinare incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Léon Poliakov, Efraim Zuroff [8],
Marco K. Katz [9], Radu Ioanid [10] şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici, Aurel Vainer,
Emil Constantinescu, Andrei Marga şi „escrocul politic“ [11] Răzvan Theodorescu, se înregimentează
şi revizionişti iudei sau chiar jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman
Finkelstein – cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI [12] –, ca Noam Chomsky,
Israel Shahak sau Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist
vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca
crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi,
murdari şi coroiaţi»“ – afirmaţie din cauza căreia a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot, până la
moarte [13]!

Fireşte, toţi aceşti „negaţionişti“ iudei (sau, poate, doar jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi
(Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem
de alţii, ne-„evrei“ – cum e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert Butz, sau băgaţi
la închisoare, ca David Irving, Ernst Zündel, Jürgen Graf, Germar Rudolf, sau cei care au fost bătuţi,
ca Roger Garaudy, Paul Rassinier, George Dănescu, Robert Faurisson [14] ş.a.
Evreii contemporani din Europa de Est cuprind cel mai mare agregat etno-religios al comunităților
evreiești moderne, reprezentând aproximativ 90% din peste 13 milioane de evrei din întreaga lume
(Ostrer 2001). Speculați că au apărut dintr-un mic grup fondator din Europa Centrală și se crede că au
menținut o endogamie ridicată, evreii din Europa de Est sunt considerați o „populație izolată” și
subiecte de neprețuit în studiile bolilor (Carmeli 2004), deși strămoșii lor rămân discutabile între
geneticieni, istorici, și lingviști (Wexler 1993; Brook 2006; Sand 2009; Behar et al. 2010). Recent,
mai multe studii la scară largă au încercat să evidențieze diversitatea genetică a populațiilor evreiești
prin genotipizarea populațiilor evreiești și neevreiești eurasiatice (Conrad și colab. 2006; Kopelman și
colab. 2009; Behar et al. 2010). Interesant este că unele dintre aceste studii au legat populațiile din
Caucaz cu evreii din Europa de Est, în contradicție cu narațiunea unui grup fondator din Europa
Centrală. Deoarece corectarea structurii populației și utilizarea controalelor adecvate sunt esențiale în
studiile medicale, este vital să se examineze ipotezele care pretind să explice strămoșii evreilor din
Europa Centrală și de Est. Una dintre provocările majore pentru orice ipoteză este explicarea prezenței
masive a evreilor în Europa de Est, estimată la opt milioane de oameni la începutul secolului al XX-
lea. Investigăm structura genetică a evreilor europeni, aplicând o gamă largă de analize - inclusiv trei
teste de populație, componentă principală, origine biogeografică, amestec, identitate prin descendență
(IBD), distanță de partajare a alelelor și analize uniparentale - și testăm veridicitatea lor în lumina
celor două ipoteze dominante care descriu fie un singur ascendent din Orientul Mijlociu, fie un
ascendent mixt Orientul Mijlociu-Caucaz-european pentru a explica ascendența evreilor din Europa
de Est.
„Ipoteza din Renania” prevede ca evreii europeni moderni să fie descendenții iudeilor – un sortiment
de triburi israelit-canaanite de origine semitică (fig. 1 și 2) (nota suplimentară S1, Material suplimentar
online). Propune două valuri de migrație în masă: primul a avut loc în cei 200 de ani care au urmat
cuceririi musulmane a Palestinei (638 d.Hr.) și a constat din iudei devotați care au părăsit Palestina
musulmană pentru Europa (Dinur 1961). Nu este clar dacă acești migranți s-au alăturat comunităților
greco-romane iudaizate existente, la fel și amploarea contribuției lor la fondul genetic din Europa de
Sud. Al doilea val a avut loc la începutul secolului al XV-lea de către un grup de 50.000 de evrei
germani care au migrat spre est și au inaugurat o aparentă eră de hiper-baby-boom timp de jumătate
de mileniu (Atzmon et al. 2010). Ipoteza din Renania prezice o ascendență din Orientul Mijlociu
pentru evreii europeni și o asemănare genetică mare între evreii europeni (Ostrer 2001; Atzmon și
colab. 2010; Behar și colab. 2010).

„Ipoteza khazariană” concurentă consideră că evreii din Europa de Est sunt descendenții khazarilor
(nota suplimentară S1, Material suplimentar online). Khazarii erau o confederație de triburi slave,
scite, huno-bulgare, iraniene, alane și turce, care au format în centrul-nordul Caucazului unul dintre
cele mai puternice imperii la sfârșitul epocii fierului și s-au convertit la iudaism în secolul al VIII-lea
d.Hr. (fig. 1 și 2) (Polak 1951; Brook 2006; Sand 2009). Populațiile khazariene, armenești și georgiene
formate din această amalgamare de triburi (Polak 1951) au fost urmate de izolarea relativă,
diferențierea și deriva genetică in situ (Balanovsky et al. 2011). Înregistrările biblice și arheologice
fac aluzie la relațiile comerciale active dintre proto-iudei și armeni la sfârșitul secolelor î.Hr. (Polak
1951; Finkelstein și Silberman 2002), care probabil au dus la o amestecare la scară mică între aceste
populații și o prezență iudeilor în Caucaz. După convertirea lor la iudaism, structura populației iudeo-
hazarilor a fost în continuare remodelată de migrațiile multiple ale evreilor din Imperiul Bizantin și
Califat în Imperiul Khazar (fig. 1). După prăbușirea imperiului lor și Peste Neagră (1347–1348), iudeo-
khazarii au fugit spre vest (Baron 1993), stabilindu-se în Regatul Polonez și Ungaria în creștere (Polak
1951) și în cele din urmă răspândindu-se în Europa Centrală și de Vest. Ipoteza Khazariană presupune
că evreii europeni sunt formați din strămoși din Caucaz, europeni și din Orientul Mijlociu. Mai mult
decât atât, comunitățile evreiești europene sunt de așteptat să fie diferite una de cealaltă atât ca
ascendență, cât și ca eterogenitate genetică. Ipoteza khazariană oferă, de asemenea, două explicații
pentru diversitatea genetică din grupurile din Caucaz, mai întâi prin valurile multiple de migrație către
Khazaria din secolele VI-X și al doilea de către iudeo-khazarii care au rămas în Caucaz.
Studiile genetice care au încercat să deducă ascendența evreilor europeni au dat rezultate inconsistente.
Unele studii au indicat asemănarea genetică dintre evreii europeni și populațiile din Caucaz, cum ar fi
Adygei (Behar și colab. 2003; Levy-Coffman 2005; Kopelman și colab. 2009), în timp ce unele au
subliniat asemănarea cu populațiile din Orientul Mijlociu, cum ar fi palestinienii (Hammer et al. al.
2000; Nebel et al. 2000) și alții au subliniat asemănarea cu populațiile sud-europene, cum ar fi italienii
(Atzmon și colab. 2010; Zoossmann-Diskin 2010). Cele mai multe dintre aceste studii au fost efectuate
în era pregenomului folosind markeri uniparentali și incluzând diferite populații de referință, ceea ce
face dificilă compararea rezultatelor acestora. Studii mai recente care au folosit date întregului genom
au raportat o asemănare genetică mare a evreilor europeni cu populațiile druze, italiene și din Orientul
Mijlociu (Atzmon et al. 2010; Behar et al. 2010).

Deși ambele ipoteze din Renania și Khazarian descriu un ascendent iudeu și nu se exclud reciproc, ele
sunt bine distinse, deoarece populațiile din Caucaz și semitice sunt considerate distincte din punct de
vedere etnic și lingvistic (Patai și Patai 1975; Wexler 1993; Balanovsky și colab. 2011). Evreii,
conform oricăreia dintre ipoteze, sunt un sortiment de triburi care au acceptat iudaismul, au migrat în
altă parte și și-au menținut religia până la această dată și, prin urmare, se așteaptă să prezinte anumite
diferențe față de populațiile învecinate. Deoarece ambele ipoteze presupun că evreii din Europa de Est
au ajuns în Europa de Est aproximativ în același timp (secolele al XIII-lea și al XV-lea), am presupus
că au experimentat rate similare de amestecare scăzute și fixe cu populațiile învecinate, estimate la
0,5% pe generație în ultimii 50 de ani. generaţii (Ostrer 2001). Aceste amestecuri relativ recente au
remodelat probabil structura populației tuturor evreilor europeni și au crescut distanțele genetice față
de populațiile din Caucaz sau Orientul Mijlociu. Prin urmare, nu ne așteptăm să obținem o potrivire
perfectă cu populațiile surogat de Khazarian și Iudee, ci mai degrabă să le estimăm înrudirea.
Setul complet de date conținea 1.287 de indivizi neînrudiți din 8 populații evreiești și 74 de populații
non-evreiești, genotipați peste 531.315 polimorfisme autozomale de un singur nucleotid (SNP). Un
set de date tăiate de dezechilibru de legături (LD) a fost creat prin eliminarea unui membru al oricărei
perechi de SNP în LD puternic (r2 > 0,4) în ferestre de 200 de SNP (glisând fereastra cu 25 SNP-uri
la un moment dat) utilizând pereche independentă în PLINK (Purcell et al. 2007). Acest lucru a generat
un total de 221.558 de SNP-uri autozomale care au fost alese pentru toate analizele autozomale, cu
excepția analizei identice prin descendență (IBD), care a folosit setul complet de date. Ambele seturi
de date au fost obținute de la http://www.evolutsioon.ut.ee/MAIT/jew_data/ (ultima accesare 19
decembrie 2012) (Behar et al. 2010). Datele ADN mitocondrial (mtDNA) și cromozomiale Y au fost
obținute din seturi de date publicate anterior, așa cum a apărut în Behar și colab. (2010). Acești markeri
au fost aleși pentru a se potrivi cu nivelul filogenetic de rezoluție atins în seturile de date raportate
anterior și reprezintă un set diversificat de markeri. Un total de 11.392 de probe au fost asamblate
pentru analize mtDNA (6.089) și cromozomiale Y (5.303) de la 27 de populații (tabelele suplimentare
S1 și Date suplimentare, Material suplimentar online).
Terminologie

În limbajul comun, evreii din Europa de Est și Centrală sunt practic sinonimi cu evreii ashkenazi și
sunt considerați o singură entitate (Tian et al. 2008; Atzmon et al. 2010; Behar et al. 2010). Cu toate
acestea, termenul este înșelător, deoarece cuvântul ebraic „Ashkenaz” a fost aplicat Germaniei în
literatura rabinică medievală – contribuind la narațiunea conform căreia evreia modernă din Europa
de Est își are originea pe Rin. Astfel, ne-am abținut să folosim termenul „evrei așkenazi”. Evreii au
fost aproximativ împărțiți în evrei europeni de est (Belorusia, Letonia, Polonia și România) și centrale
(Germania, Țările de Jos și Austria). În concordanță cu literatura care consideră „evreii așkenazi”
distinct de „evreii sefarzi”, i-am exclus pe cei de mai târziu. Notarea completă a populației este descrisă
în tabelul suplimentar S3, Material suplimentar online.
Alegerea populațiilor surogat

Întrucât vechii iudei și khazarii au fost învinși și rămășițele lor nu au fost încă secvențiate, în
conformitate cu studiile anterioare (Levy-Coffman 2005; Kopelman et al. 2009; Atzmon et al. 2010;
Behar et al. 2010), Mijlocul contemporan. Populațiile din Est și Caucaz au fost folosite ca surogate.
Palestinienii au fost considerați proto-iudeeni deoarece se presupune că împărtășesc un fundal
lingvistic, etnic și geografic similar cu iudeii și s-a demonstrat că împărtășesc strămoși comune cu
evreii europeni (Bonné-Tamir și Adam 1992; Nebel et al. 2000; Atzmon et al. al. 2010; Behar et al.
2010). În mod similar, georgienii și armenii din Caucaz au fost considerați proto-khazari, deoarece se
crede că au apărut din aceeași cohortă genetică ca și hazarii (Polak 1951; Dvornik 1962; Brook 2006).
Testul celor trei populații

Statisticile f3 utilizează diferențele de frecvență alelelor pentru a evalua prezența amestecului într-o
populație X din alte două populații A și B, astfel încât f3(X; A, B) (Reich et al. 2009). Dacă X este un
amestec de A și B, mai degrabă decât rezultatul derivei genetice, f3 ar fi negativ. Un f3 negativ
semnificativ indică faptul că strămoșii grupului X au experimentat o istorie de amestecare ulterioară
divergenței lor de la A și B. Statisticile f3 au fost calculate cu programul threepop al TreeMix (Pickrell
și Pritchard 2012) cu k = 500 peste setul de 221.558 SNP-uri. Acest test diferă de ADMIXTURE
(Alexander et al. 2009), care raportează proporțiile de amestec cu cel mai probabil strămoș.
Analiza componentelor principale

Deși analiza componentelor principale (PCA) „multipopulație” utilizată în mod obișnuit are multe
proprietăți atractive, ar trebui practicată cu prudență pentru a evita părtinirile din cauza alegerii
populațiilor și a dimensiunilor variate ale eșantionului (Price et al. 2006; McVean 2009). Pentru a evita
aceste prejudecăți, am dezvoltat un cadru simplu de „populație dublă”, constând din trei populații „în
afara grupului”, care sunt disponibile în dimensiuni mari ale eșantionului și sunt cele mai puțin
amestecate - pigmei Mbuti și Biaka (Africa de Sud), basci francezi (Europa) și Chineză Han (Asia de
Est) – și două populații de interes, toate de dimensiuni egale ale eșantionului. Piatra de temelie a
acestui cadru este că minimizează numărul de computere semnificative la patru sau mai puțin (testul
Tracy-Widom, P < 0,01) și maximizează porțiunea de varianță explicată la peste 20% pentru primele
două computere. Calculele PCA au fost efectuate folosind smartpca din pachetul EIGENSOFT
(Patterson et al. 2006). Corpurile convexe au fost calculate folosind funcția „convhull” Matlab și
reprezentate în jurul centroizilor clusterului. Relația dintre două populații de interes a fost estimată
prin suprapunerea proporțională a clusterelor lor. Populațiile mici (<7 eșantioane) au fost excluse din
analiză.
Estimarea originilor biogeografice ale populației

Novembre și colab. (2008) au propus o abordare bazată pe PCA, precisă la câteva sute de kilometri în
Europa, pentru a identifica originea biogeografică actuală a unei populații. Deși această abordare nu
are un model istoric implicit, ea corelează diversitatea genetică cu geografia și poate fi astfel un
instrument util pentru studiul biogeografiei. Pentru a reduce părtinirea cauzată de mai multe populații
de dimensiuni neuniforme (Patterson și colab. 2006; McVean 2009), am adoptat cadrul de populație
dublă cu trei populații în afara grupurilor și două populații de interes: o populație de origine geografică
cunoscută în perioada de timp relevantă. s-a arătat că se grupează cu populația în cauză (de exemplu,
armenii) și cu populația în cauză (de exemplu, evreii din Europa de Est). Primele patru populații au
fost folosite ca set de pregătire pentru populația în cauză. Calculele PCA au fost efectuate așa cum s-
a descris mai devreme. Unghiul de rotație al coordonatelor PC1-PC2 a fost calculat așa cum este
descris de Novembre și colab. (2008). Pe scurt, în fiecare figură axele PC au fost rotite pentru a găsi
unghiul care maximizează corelația însumată a valorilor medii PC1 și PC2 ale populațiilor de
antrenament cu latitudinea și longitudinea țărilor lor. Datele latitudinale și longitudinale au fost
obținute din literatură sau prin centroidul aproximativ al țării. Distanțele geodezice au fost calculate
în kilometri folosind funcția Matlab „distanță”.
Analiza amestecului

O abordare asemănătoare structurii a fost aplicată într-un mod de învățare supravegheat, așa cum a
fost implementat în ADMIXTURE (Alexander et al. 2009). ADMIXTURE oferă o estimare a
strămoșilor individului din frecvențele alelelor populațiilor ancestrale desemnate. Procedura de
bootstrapping a lui ADMIXTURE cu parametrii impliciti a fost utilizată pentru a calcula erorile
standard. Am observat erori standard scăzute (<0,05) în toate analizele noastre. Cu excepția sud-
europenilor, populațiile au fost sortate după ascendenții lor medii africani și asiatici. În această analiză,
cei trei evrei olandezi au fost grupați cu evrei din Europa de Est.
Pentru a confirma că ipotezele din Renania și Khazarian descriu într-adevăr strămoși distincti, am
evaluat gradul de amestec de fundal între populațiile din Caucaz și semitice. Am calculat statisticile
f3 între palestinieni și șase populații din Caucaz și Eurasia folosind San africanul ca un grup extern,
de exemplu, f3 (palestinieni, san, armeni). Rezultatele f 3 pentru turci (–0,0013), armeni și georgieni
(–0,0019), Lezgins și Adygei (–0,0015) și ruși (–0,0011) au indicat o amestecare minoră, dar
semnificativă (–26 < Z-score < –13) între palestinieni şi populaţiile testate. Deoarece armenii și
georgienii s-au separat de turci în urmă cu 600 de generații (Schonberg și colab. 2011), putem
presupune că cea mai mare parte a amestecului lor a derivat din acea ascendență și în nivelurile
așteptate de amestec de fundal tipic regiunii, mai degrabă decât amestecul recent cu semiticul.
populatiilor. Prin urmare, asemănările dintre evreii europeni și populațiile din Caucaz se vor datora
probabil unui ascendent semitic comun.

Apoi, PCA a fost folosit pentru a identifica dimensiunile independente care captează majoritatea
informațiilor din date. APC a fost aplicat folosind două cadre: „multipopulația” efectuată pentru toate
populațiile (fig. 3) și separat pentru populațiile eurasiatice, împreună cu pigmei și chinezii Han (fig.
suplimentară S2, Material suplimentar online) și noul nostru cadru de „populație duală” (fig.
suplimentară S3, Material suplimentar online). În toate analizele, eșantioanele studiate s-au aliniat de-
a lungul celor două axe geografice bine stabilite ale variației genetice globale: PC1 (Africa sub-
sahariană vs. restul Lumii Vechi) și PC2 (est vs. vest Eurasia) (Li et al. 2008). Rezultatele noastre
dezvăluie grupări geografice rafinate, cum ar fi marginea europeană continuă aproape simetrică care
se extinde de la europenii de vest la est, marginea paralelă a Caucazului și populațiile din Orientul
Apropiat (fig. suplimentară S1, Material suplimentar online) organizate în clustere turco-iraniene și
druze. (fig. 3). Populațiile din Orientul Mijlociu formează un gradient de-a lungul liniei diagonale
dintre beduini și populațiile din Orientul Apropiat, care seamănă cu distribuția lor geografică. Egiptenii
rămași și cea mai mare parte a saudiților se distribuie separat de populațiile din Orientul Mijlociu.
Se așteaptă ca evreii europeni să se grupeze cu populații native din Orientul Mijlociu sau Caucaz,
conform ipotezelor din Renania sau, respectiv, Khazarian. Rezultatele tuturor analizelor PC (fig. 3,
figurile suplimentare S2 și Date suplimentare, Material suplimentar online) arată că peste 70% dintre
evreii europeni și aproape toți evreii din Europa de Est se grupează cu evrei georgieni, armeni și azeri
în marginea Caucazului. (fig. 3 și fig. suplimentară S3, Material suplimentar online). Aproximativ
15% dintre evreii din Europa Centrală se grupează cu druzi, iar restul cu ciprioți. Toți evreii europeni
se grupează distinct de grupul din Orientul Mijlociu. Dovezi puternice pentru ipoteza khazariană este
gruparea evreilor europeni cu populațiile care locuiesc la capetele opuse ale khazariei antice: armeni,
georgieni și evrei azeri (fig. 1). Deoarece populațiile din Caucaz au rămas relativ izolate în regiunea
Caucazului și deoarece nu există înregistrări ale populațiilor din Caucaz care au migrat în masă în
Europa Centrală și de Est înainte de căderea Khazaria (Balanovsky et al. 2011), aceste descoperiri
implică o origine comună pentru evreii europeni. și populațiile din Caucaz.

Pentru a evalua capacitatea abordării noastre bazate pe PCA de a identifica originile biogeografice ale
unei populații, am căutat mai întâi să identificăm originea biogeografică a druzilor. Religia druză a
apărut în secolul al XI-lea, dar originile oamenilor rămân o sursă de multă confuzie și dezbatere (Hitti
1928). Am urmărit originea biogeografică druză la coordonatele geografice: 38,6 ± 3,45° N, 36,25 ±
1,41° E (fig. suplimentară S4, Material suplimentar online) în Orientul Apropiat (fig. suplimentară S1,
Material suplimentar online). Jumătate dintre druzi s-au aglomerat strâns în sud-estul Turciei, iar restul
au fost împrăștiați de-a lungul nordului Siriei și Irakului. Aceste rezultate sunt în acord cu constatările
lui Shlush și colab. (2008) folosind analiza mtDNA. Pozițiile geografice deduse ale druzilor au fost
utilizate în analizele ulterioare.
Originile geografice ale evreilor europeni au variat pentru diferite populații de referință (fig. 4 și fig.
suplimentară S5, Material suplimentar online), dar toate rezultatele au convergit către Khazaria de Sud
de-a lungul Turciei moderne, Armeniei, Georgia și Azerbaidjanului. Evreii din Europa de Est s-au
grupat strâns în comparație cu evreii din Europa Centrală în toate analizele. Cele mai mici abateri în
coordonatele geografice au fost obținute la armeni atât pentru evreii europeni estici (38 ± 2,7° N, 39,9
± 0,4° E) cât și pentru cei centrali (35 ± 5° N, 39,7 ± 1,1° E) (fig. 4). Rezultate similare au fost obținute
pentru georgieni (fig. suplimentară S5, Material suplimentar online). În mod remarcabil, coordonatele
medii ale evreilor din Europa de Est sunt la 560 km de granița de sud a Khazaria (42,77 ° N, 42,56 °
E) lângă Samandar - capitala Khazaria între 720 și 750 d.Hr. (Polak 1951).
Evreii din Europa de Est și Centrală cuprind cel mai mare grup de evrei contemporani, reprezentând
aproximativ 90% din peste 13 milioane de evrei din întreaga lume. Evreii din Europa de Est
reprezentau peste 90% dintre evreii europeni înainte de al Doilea Război Mondial. În ciuda strămoșilor
lor controversați, evreii europeni sunt un grup atractiv pentru studii genetice și medicale datorită
istoriei lor genetice presupuse (Ostrer 2001). Corectarea structurii populației și utilizarea controalelor
adecvate sunt esențiale în studiile medicale, prin urmare este vital să se determine dacă evreii europeni
sunt de origine semitică, caucaziană sau de altă natură.

Deși iudaismul s-a născut încadrat în mitul teologic-istoric, nicio istoriografie evreiască nu a fost
produsă din timpul lui Josephus Flavius (secolul I d.Hr.) până în secolul al XIX-lea (Sand 2009).
Istoricii timpurii au acoperit decalajul istoric pur și simplu legând evreii moderni direct de vechii iudei
(fig. 2), o paradigmă care a fost mai târziu încorporată în știința medicală și cristalizată ca narațiune.
Mulți au contestat această narațiune (Koestler 1976; Straten 2007), în principal arătând că un singur
ascendent iudeu nu poate explica marea populație de evrei din Europa de Est la începutul secolului al
XX-lea fără contribuția majoră a khazarilor iudaizați și demonstrând că este în conflict cu dovezile
antropologice, istorice și genetice (Patai și Patai 1975; Baron 1993; Sand 2009).
Cu analizele uniparentale și ale genomului întreg oferind răspunsuri ambigue (Levy-Coffman 2005;
Atzmon și colab. 2010; Behar și colab. 2010), problema ascendenței evreiești europene a rămas
dezbătută în principal între susținătorii ipotezelor din Renania și Khazarian. Deși ambele teorii
simplifică prea mult procesele istorice complexe, ele sunt atractive datorită predicțiilor lor distincte și
ipotezelor testabile. Am arătat că ipotezele sunt, de asemenea, distincte genetic și că descendența
semitică minusculă din populațiile din Caucaz nu poate explica asemănarea dintre evreii europeni și
populațiile din Caucaz. Disponibilitatea recentă a datelor genomice de la populațiile din Caucaz a
permis testarea ipotezei Khazarian pentru prima dată și ne-a determinat să o contrastăm cu ipoteza din
Renania. Pentru a evalua cele două ipoteze, am efectuat o serie de analize comparative între evreii
europeni și populațiile surogat khazariene și iudeene, punând de fiecare dată aceeași întrebare: sunt
evreii din Europa Centrală și de Est mai apropiați genetic de populațiile khazariene sau iudeene? În
conformitate cu ipoteza din Renania, evreii europeni sunt, de asemenea, de așteptat să prezinte o
endogamie ridicată, în special în comunitățile lor eurasiatice, și să fie mai asemănători cu populațiile
din Orientul Mijlociu în comparație cu populațiile lor neevreiești învecinate, în timp ce ipoteza
Khazarian prezice scenariul opus. Subliniem că aceste ipoteze nu sunt exclusive și că unii evrei
europeni pot avea alte strămoși.

PC-ul nostru, estimarea biogeografică, amestecul, IBD, ASD și analizele uniparentale au fost
consecvente în a descrie un ascendent caucaz pentru evreii europeni. Primele noastre analize au
evidențiat relația genetică strânsă dintre evreii europeni și populațiile din Caucaz și au indicat originea
biogeografică a evreilor europeni la sud de Khazaria (fig. 3 și 4). Analizele noastre ulterioare au condus
la o ascendență complexă, cu o ascendență ușor dominantă din Orientul Apropiat-Caucaz, strămoși
mari din Europa de Sud și Orientul Mijlociu și o contribuție minoră din Europa de Est; ultimii doi au
diferenţiat evreii din Europa Centrală şi de Est (fig. 4 şi 5 şi tabelul 1). Deși ascendența din Orientul
Mijlociu a dispărut în analizele ASD și uniparentale, ascendența sud-europeană a fost menținută,
atestând probabil perioada de timp ulterioară.
Am comparat două modele genetice pentru strămoșii evrei europeni, care descriu o origine mixtă
khazar-european-Orientul Mijlociu și unică origini din Orientul Mijlociu. Populațiile contemporane
au fost folosite ca surogate pentru vechii khazari și iudei, iar relația lor cu evreii europeni a fost
comparată printr-un set cuprinzător de analize genetice. Descoperirile noastre susțin ipoteza
Khazariană care descrie o mare ascendență din Orientul Apropiat-Caucaz împreună cu strămoșii din
Europa de Sud, Orientul Mijlociu și Europa de Est, în acord cu studiile recente și tradițiile orale și
scrise. Concluzionăm că genomul evreilor europeni este o tapiserie a populațiilor antice, inclusiv
khazarii iudaizați, evreii greco-romani, evreii mesopotamien și iudeii și că structura populației lor s-a
format în Caucaz și pe malurile Volgăi, cu rădăcini care se întind până în Canaan și malurile
Iordanului.
CE SPUNE WIKIPEDIA DESPRE KHAZARI...

Khazarii,[1] hazarii sau cazarii (în ebraică sing. "Kuzari" ‫ כוזרי‬plur. "Kuzarim" ‫ ;כוזרים‬în turcă sing.
"Hazar" plur. Hazarlar; în rusă Хазары; în tătară sing. Xäzär plur. Xäzärlär; în limba tătară crimeeană:
sing. Hazar, plur. Hazarlar; în greacă Χαζάροι/Χάζαροι; în arabă ‫ ;خزر‬în persană‫ ;خزر‬în latină "Gazari"
or "Cosri"), au fost un popor turcic seminomad[2], cu ascendență scită, din Asia Centrală a cărui
majoritate s-a convertit la iudaism. Numele khazar pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care
înseamnă „a umbla” (gezer în turca modernă).

În secolului VII au creat un haganat independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice,
unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. La apogeul statalității lor, khazarii și popoarele
subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul
Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul,
Georgia) și Crimeea.

După mijlocul secolului XIII khazarii nu mai sunt menționați în izvoarele istorice. În sprijinul
descendenței sale turcice pledează aproximativ 60 de nume proprii și titluri khazare păstrate (de
exemplu: Tängri, hagam sau kagan, tarkan) etc.), diverse inscripții vechi turcice, cu caractere
pseudorunice, atribuite khazarilor și descoperite în zona Donului și în sudul Caucazului, precum și în
monumentul de limbă cunoscut sub denumirea „Corespondența khazară”, datat însă ulterior secolului
al XII-lea. Această corespondență a fost purtată, se pare, în anii 954-960 de Hasdai ibn Șaprut (sau
Hisdai ben Șafrut) - ministru de externe, al comerțului și medic curant al lui Abd ar-Rahman al III-lea
(912-961), califul de Córdoba - cu hanul khazar Iosif.
Mai multe etnii s-au revendicat a fi succesoarele khazarilor medievali: evreii buhari, kazahii, cazacii
de pe Don, krymceacii⁠(en) vorbitori de limbă turcică și karaiții crimeeni⁠(en), ceangăii din Moldova, evreii
caucazieni, subotnicii⁠(en) și altele. Cu toate acestea, teoriile care prezintă o origine khazară a acestor
etnii nu sunt susținute științific.[3]

Istoria timpurie a acestui popor, vag cunoscută, a suscitat diverse ipoteze. În prezent, majoritatea
cercetătorilor tind să creadă că teritoriul inițial de locuire al khazarilor trebuie căutat in Imperiul
heftalit (hunii albi), în Asia Centrală, întemeiat în jurul anului 400 d.Hr., în zona din sudul Lacului
Aral. Câteva decenii mai târziu, probabil în perioada domniei regelui Kawad I al Persiei (488-531),
khazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor („turcii siberieni”).
Denumirea akațir menționată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din federația hunilor, este
probabil o adaptare a denumirii akhazar („khazar alb”).

După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului
560, khazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului Daghestan. Principalele
centre de putere se aflau în Balangar pe Sulak și în Samandar, în zona Terek. Aici intră în uniune cu
o serie de triburi turcice „kök” (sau „gök”), adică turcii albaștri, și cu alanii (supranumiți așii ori iașii,
grup etno-lingvistic iranic, scito-sarmat), iar în 567 recunosc supremația unui han turcic din dinastia
Așina, de origine alană. După încheierea războiului persano-bizantin, în urma păcii încheiate în anul
628, khazarii continuă confruntările armate cu popoarele învecinate și ocupă temporar, în anii
următori, părți din Armenia și Iberia, stat cunoscut în prezent sub denumirea Georgia.

După prăbușirea hanatului „kök türk” în anul 630 și scindarea sa în diverse formațiuni statale, hazarii
preiau conducerea politică în teritoriile din vest, pe cursul mijlociu și inferior al fluviului Volga.
Ulterior, conducătorii hazari își asumă titlul de kagan, fapt atestat în 652.
După respingerea atacurilor arabe în anii 652-653, khazarii își consolidează puterea în zona
Caucazului și, profitând de slăbirea Imperiului Bizantin, confruntat permanent cu atacurile arabe, își
extind zona de influență până în zona Peninsulei Crimeea, la Marea Neagră. În fața pericolului comun
reprezentat de atacurile arabilor, khazarii își ameliorează relațiile politice cu Bizanțul și participă
alături de bizantini la diferite campanii împotriva arabilor. Expresia relațiilor bune între cele două părți
este confirmată în 695, când, expulzat fiind, împăratul bizantin Iustinian al II-lea (685-695, 705-711)
se stabilește în Khazaria și se căsătorește cu fiica hanului, Tzitzak, în turca hazară probabil Çiçek
(„Florica”), botezată apoi cu numele Teodora. Respingerea noului val de atacuri arabe, întreprinse în
anii 722 -723, ocazie cu care a fost distrus Balangar, capitala hanatului khazar, a dus la strângerea
raporturilor bizantino-khazare. Aceste relații au fost consolidate și mai mult în anii următori prin
căsătoria, în anul 732, a viitorului împărat bizantin Constantin al V-lea (741-775) cu fiica hanului
khazar, devenită împărăteasa Bizanțului, cunoscută sub numele de botez Irina.

Khazarii și religia iudaică

Din textul corespondenței purtată de Hasdai ibn Șaprut cu hanul khazar Iosif reiese că trecerea la
iudaism a hazarilor s-a petrecut în jurul anului 740, fiind inițiată de hanul Bulan. Potrivit cronicarului
Mas'udi, convertirea la iudaism a hazarilor s-a petrecut însă în timpul califului Harun al-Rașid (786-
809), la cumpăna secolelor VIII-IX. Referindu-se la acest eveniment, Dimasqi afirmă: „Ei (hazarii)
sunt formați din două clase: din războinici, care sunt musulmani, și din evrei, care sunt supuși. Înainte,
asemenea turcilor, ei nu aveau o religie, dar, potrivit lui Ibn al Adir, după ce conducătorii de la
Constantinopole au alungat, în timpul lui Harun al-Rașid, evreii din imperiul lor, aceștia s-au stabilit
în țara khazarilor, unde au găsit oameni înțelegători. Ei le-au oferit religia lor khazarilor, pe care
aceștia au găsit-o mai convingătoare decât aceea pe care ei o practicau și au preluat-o”. Vechea
cutumă hazară a execuției publice a liderului care suferea o înfrângere (și care deci nu se mai bucura
de favorurile zeilor) a jucat probabil un rol major la optarea păturii conducătoare pentru convertirea la
religia mozaică.

Stabilirea cu exactitate a numărului khazarilor convertiți la iudaism nu este posibilă. Sigur este doar
faptul că alături de han și de aristocrația tribală, un procentaj însemnat al populației khazare a adoptat
iudaismul. Au existat însă și khazari creștini. Potrivit cronicarului Ibn al-Gauzi, oștile khazare care au
invadat Armenia în 799-800 erau de peste 100.000 luptători. O influență majoră în stabilizarea
iudaismului în rândul khazarilor au exercitat-o evreii din Crimeea, ale căror comunități au luat ființă
în peninsulă după revolta lui Bar-Kohba din anii 132-135 d.Hr.

În cursul secolului al IX-lea Khazaria cuprindea în interiorul hotarelor sale diverse popoare, printre
care se numărau și triburile ungurilor. Relațiile dintre cele două popoare nu au fost totdeauna optime,
hanul khazar văzându-se silit uneori să recurgă la ajutorul bizantinilor, cum a fost probabil cazul în
838, pentru a respinge atacurile ungurilor.

Durata apartenenței ungurilor la hanatul khazar este controversată, aprecierile oscilând între câțiva ani
și câteva secole. Influența khazară asupra ungurilor trebuie să fi fost însă majoră, din moment ce
inițiativa numirii lui Árpád la conducerea uniunii de triburi maghiare se datorează khazarilor. În urma
unei revolte eșuate împotriva hanului, trei triburi hazare, cunoscute sub denumirea de kavari (în cronici
„cowar”-i), li s-au alăturat ungurilor. Atacați de pecenegi și bulgari, ungurii, împreună cu cele trei
triburi khazare, abandonează în anul 896 regiunea Etelköz) din nord-vestul Mării Negre, traversează
regiunea galițiană-ucraineană a Munților Carpați și se stabilesc pe Valea Tisei mijlocii. Izvoarele
istorice ulterioare amintesc că la „descălecatul” lor în Crișana ungurii au avut un conflict cu ducele
Menumorut din Bihor și că în populația locală exista un grup etnic „cozar”. Cronicarul Anonymus
notează în „Gesta Hungarorum”: „...et terram illam habitarent gentes, qui dicuntur Cozar”). Acei
"cozari" erau probabil o ramură locală a khazarilor.
Secolele IX-X reprezintă o epocă de prosperitate economică, hazarii participând activ la comerțul
dintre Europa de Nord și teritoriile de la Marea Neagră, de la Marea Caspică și din Caucaz. Această
prosperitate se reflectă și în construcția cetății hazare Sarkel, de la cotul Donului, denumită de ruși
Belaia Veza (Cetatea Albă), ridicată în 833 de bizantinul Petronas. Din această perioadă datează o
serie de colonii hazare stabilite din diverse motive în diferite așezări rusești, de-a lungul principalelor
căi comerciale. Partea de jos a orașului Kiev era denumită în această perioadă prin etnonimul "Kozarî",
ai cărui locuitori instruiți i-au propus principelui kievean Vladimir I (980-1015) trecerea la iudaism.
Însuși toponimul Kiev este probabil de origine hazară. Numărul comunităților iudaice din statul
kievean rus a crescut și datorită imigrării evreilor originari din Imperiul Bizantin, în timpul împăratului
Romanos I Lakapenos (920-924), din cauza persecuțiilor la care au fost supuși.

În cadrul unui proces istoric, care debutează spre mijlocul secolului al IX-lea și se termină în primele
decenii ale celui următor, rolul hanului începe să fie limitat, acesta rezumându-se doar la exercitarea
unor atribuții sacrale, funcțiile de conducător militar și politic fiind preluate de un beg (sau bek, bey).
Concomitent, se intensifică procesul de aservire și destrămare a păturii războinicilor hazari. Atacurile
susținute ale alanilor, oguzilor și ale „bulgarilor negri”, la care, uneori, au participat și trupe bizantine
sau kievene, au dus treptat la slăbirea și, în cele din urmă, la destrămarea Imperiului Hazar.

Din veacul al X-lea până spre mijlocul secolului al XIII-lea sunt amintite comunități hazare în Kiev,
în Tmutorokan (sau Tmutorakan, Tmutarakan), în Peninsula Taman, în teritoriile de pe Volga, stepele
din Kuban, litoralul de nord al Mării Caspice în preajma Astrahanului precum și în Caucaz. Devastarea
așezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din 1239, urmată
de nesiguranța drumurilor comerciale din această zonă geografică au determinat emigrarea masivă a
comunităților iudaice spre Regatul Poloniei.
Diverși cercetători, în frunte cu cei din prima parte a sec. XX, ca Mihail I. Artamonov (fondatorul
hazarologiei, șef al sitului arheologic dedicat excavării resturilor fortăreței hazare Sarkel),[4] Douglas
M. Dunlop[5] și Abraham N. Poliak;[6][7] popularizați de Arthur Köstler (în lucrarea sa Al
treisprezecelea trib), consideră că o parte importantă a evreilor vest-europeni, așa-numiții așkenazi
(sensul nou nemți; sensul vechi, antic sciți, Saka) - denumiți de turcologii din Turcia musevî türkler,
adică turcii mozaici -, sunt descendenții comunităților khazarilor evrei. În lucrarea lui Köstler se
subliniază că khazarii „și-au ales acestă religie (mozaică) în anul 740, deși nu avuseseră nimic în
comun” cu evreii. Autorul și autorii citați de el afirmă despre khazari că sunt „turcomani din stepele
scitice”. Această identificare reprezintă obiectul unei îndelungate controverse istorice. (Vezi și
comunitățile caraite.)[8] Uneori secuii ardeleni, în special cei care fac parte din neamul (clanul)
Abraham, sau așa zișii koromza (busurmani sau "kalizok") au fost de asemenea asociați cu khazarii.
Istoriografia recentă este deosebit de numeroasă, variată ca tematici abordate şi bogată în subiecte de
mare dificultate istorică privind istoria khazarilor.1 Demersul meu acoperă un segment restrâns, atât
spaţial cât şi temporal. Teritoriul locuit de români deşi s-a aflat în vecinătatea Imperiului medieval
Khazar2, este destul de rar abordat în lucrările de specialitate şi de aceea este dificil de argumentat o
teorie sau alta3; rămâne desigur arealul vast şi dinamic al etnografiei care se hrăneşte cu numeroase
elemente de civilizaţie, conservate foarte bine în eşafodajul său cultural.4

Am construit studiul de faţă pe două elemente principale: istorică şi etnografică, elemente prin care
încerc să prezint eventuale influenţe de civilizaţie ale evreilor khazari, primite de români la începutul
evului mediu. Elementul istoric va fi grefat pe influenţa maghiară în Transilvania veacurilor IX-XI iar
elementul etnografic, pe cercetările de teren realizate în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea
de filologul Lazăr Şăineanu în Oltenia.

Nu voi insista asupra elementelor constitutive de istorie khazară, ele fiind în cuprinsul a sutelor de
cărţi care au apărut cel puţin de la 1900 încoace.5 Statul khazar s-a constituit la nord de munţii Caucaz,
între Marea Caspică şi Marea Neagră, începând cu secolele VI-VII. În cursul secolelor VIII şi IX,
acesta s-a extins spre nord, est şi vest, cucerind noi teritorii. Spre nord influenţa lor a atins regiunea
Vladimirului şi a Moskovei, spre vest linia Nistrului iar spre est, munţii Ural şi lacul Aral, unde locuiau
turcii oghuzi. La sud de Caucaz, influenţa khazară a fost oprită cu greu de califatele arabe care
stăpâneau Armenia şi platoul Iranului. Cea mai importantă cucerire a imperiului khazar a rămas
peninsula Crimeea, unde vor supravieţui comunităţi khazare până în perioada modernă. Acest imperiu
controla spaţiul carpatic, câmpia panonică şi linia Dunării mijlocii şi de jos.6 Această situaţie a durat
până către secolele X-XI, când imperiul khazar cunoaşte un recul teritorial, pe fondul invaziilor
neamului rhus, originar din Scandinavia. Cu acest prilej, sunt pierdute teritoriile aflate la nord de
Marea Neagră. Invazia mongolă din secolele XII-XIII va distruge statul khazar care supravieţuia între
Marea Caspică şi Marea Neagră.7

Elementul istoric fundamental al khazarilor a fost trecerea la religia iudaică în secolul al VIII-lea;
iudaismul fiind singura religie care desfiinţează etnia8 pe când celelalte religii le acceptă ca atare. De
aici şi extraordinara coeziune internaţională a sionismului. Dar, cea mai mare parte a poporului khazar
(khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi
nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi). Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-
Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a statului khazar, au fost purtători şi mediatori
ai culturii elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu lumea elenistică şi erau bine
organizaţi. Erau de asemenea evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi tradiţii
iudaice!”9

Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus,
arab, “goth”, maghiar, “roman”(posibil de origine romanică n.a.); statul khazar era aşadar pluri-lingv
şi pluri-confesional.10 Khazaria era o ţară “cosmopolită, deschisă influenţelor culturale şi religioase
de tot felul; era o ţară surprinzător de modernă în raport cu vecinii ei.”11

Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare

emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări
durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre
mările Caspică şi Neagră.12
 Răspunsul teologului grec de la universitaea din Constantinopol, a fost următorul: “Noi grecii, dându-
vă crucea, n-o să vă luăm şi cuvântul ca zălog, aşa cum ar face-o sarazinii ori evreii. Nici n-o să vă
cerem ca o dată cu crucea să vă însuşiţi şi limba noastră greacă. Dimpotrivă, ţineţi-vă sănătoşi limba
voastră khazară. Dar aveţi grijă, dacă veţi trece la legea iudaică ori la cea mahomedană, n-o să mai fie
tot aşa. Căci o dată cu credinţa lor o să trebuiască să le însuşiţi şi limba.” (idem, p. 130)

“(…)În capitala khazară, după datină, sânt şapte judecători. Dintre aceştia doi sînt pentru musulmani,
doi pentru khazari – care judecă după Tora, doi pentru creştini – care judecă după Evanghelie şi unul
pentru saqualiti, neamul rhus şi alţi păgâni, care judecă după legea păgânească. În oraşul lui (al
kaganului, n.a.), sânt mulţi musulmani, negustori şi meşteşugari care au venit înţaraasta datorită
dreptăţii şi adăpostului de primejdii pe care le asigură.” (ibidem, p. 52) Khazaria era singurul refugiu,
singura “formă de îndurare manifestată în istorie faţă de cei care au luat calea surghiunului, sau au fost
împinşi pe ea”. Khazaria devenise un adevărat “cămin naţional” pentru toţi bejenarii din Bizanţ, din
califatul arab sau de aiurea, imagine pe care a avut-o şi continuă să o aibe S.U.A, astăzi.

Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz
şi Volga erau dominate de un imperiu nou creat, cel al khazarilor. Ţara acestora – cu populaţie
de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică
unde se înfruntau marile puteri orientale şi servea drept tampon împotriva invaziilor arabilor şi
triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi), asupra
Bizanţului.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab
din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre
primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt
izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul
bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă
informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor
supus de huni pe care îi numeşte akaţiri sau ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul
bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de
banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena
europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.Odată cu prăbuşirea Imperiului
hunilor, după moartea lui Attila, khazarii au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei
astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea au devenit forţa dominantă printre triburile de
la nord de Caucaz, pe care le-au supus rând pe rând.

În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva
Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă
spre căsătorie kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar.
La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria,
Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au
făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare
bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi.

La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul
şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Khazarii înţeleseseră că religia lor, de tip animist,
era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor
autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Atât bizantinii cât şi arabii
făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. Pentru a evita duşmănia uneia sau
alteia dintre cele două forţe, khazarii au ales cea de-a treia cale: iudaismul.Împrejurările care au condus
la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente
comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al
Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au
găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună
şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI).
Cronicarul arab povesteşte că regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul. De fapt,
khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă, 737-740, chiar şi islamismul în urma unei
înfrângeri din partea arabilor.

În partea occidentală a Europei, primele zvonuri despre un regat al “evreilor roşii”, au apărut în secolul
X. Nişte negustori din Persia şi ulterior, bizantinii i-au relatat lui Hasdai Ibn Saprut , prim-ministrul
evreu al Califatului Cordobei, despre regatul khazarilor şi regele lor de atunci – Iosif. După un schimb
de scrisori care a avut loc între anii 954 şi 961, Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif.
Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia
dintre cele 12 triburi îi aparţine poporul khazar?”. În răspunsul primit, lui Ibn Saprut i se oferă o
relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta.
Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se
închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de
închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost
de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme, faima regelui s-a răspândit în toate ţările.
Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care
să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă
pe aceştia să-şi apere credinţele lor. După trei zile de discuţii şi dezbateri, regele a luat decizia de a
trece la religia lui Moise.
Din răspunsul lui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. El nu pretinde că neamul său ar fi
de origine semitică şi îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe,
sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma, pe care, alături de fratele său, Aşkenaz – îl
consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele
acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni,
bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o
constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage
concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă
primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două
generaţii să accepte iudaismul talmudic.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: varegii. Aceşti
navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste
un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au
schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă
credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Khazarii au
exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători
varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie
importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul
Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul
avea să devină leagănul primului stat al ruşilor. Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse
au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii –
stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est.
Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege
care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate
împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul
X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat
numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu
Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria. Odată cu creşterea puterii ruseşti,
şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au
deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965,
khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat
independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit
în cele din urmă a fi un act de greşeală politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor
de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol
pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii
ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au
năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.La mijlocul
secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han.

Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările
slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi
mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan
Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria
era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era
condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul
secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit
care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi
influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii
importante în regatul ungar.
Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. În timp ce majoritatea
evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz,
formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.Foarte mulţi dintre khazari au
emigrat în Polonia şi Lituania la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea
occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara, în afară de evrei, fiind
acceptaţi şi foarte mulţi emigranţi germani. În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul
să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice
comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un
parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.Influenţa comunităţii khazaro-
evreiască din Polonia ajunsese atât de mare încât în a doua jumătate a secolului al XIII, papa Clement
IV se vede nevoit să adreseze o encilică unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe
oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai
frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa
500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice,
în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să
indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. În această perioadă,s-
a format şi limba populară a evreilor khazari, idişul, un amestec curios de ebraică, germană medievală
şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice. Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate
aşezări ale vechilor evrei, cunoscuţi ca sefarzi, erau în Spania maură, Franţa şi Renania. Unele
comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia,
fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor material. În toate aceste cazuri,
exceptând Spania,unde îşi dezvoltaseră propriul dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat
vechile tradiţii şi mituri, era vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care au fost decimate în urma
persecuţiilor religoase.La începutul secolului al XVI-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi
Germania apuseană.Cei care domină actualmente finanţele omenirii sunt urmaşii lui Togarma şi
Aşkenaz, de la care şi-au preluat şi numele de evrei aşkenazi, dar cărora religia egoistă şi radicalistă a
lui Moise le-a servit de minune în ambiţia lor nemăsurată de înavuţire.
Dacă ți-a plăcut acest material, poți dona o mică sumă pentru
efortul de a fi strâns in această lucrare, aceste orașe și civilizații
care, în mare parte nu sunt pomenite în cărțile de istorie sau în
cronicile marilor istorici din 1900 încoace.
Dacă ți-a placut acest material, poți dona o
mică sumă pentru efortul de a fi strâns în
acest PDF, civilizații care sunt omise cu
bună știință din manualele școlare și
nemenționate în cărțile marilor istorici din
1900 încoace.