MANUALUL

CURSANTULUI
- COD COR: 352130 -

Bucuresti, 2021
 ÎN LOC DE INTRODUCERE

Tehnicianul pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control acces execută instalarea
diferitelor sisteme de detecție, supraveghere video, control acces și mentenanța curentă a acestora la
sediul beneficiarului, precum și reparații, modificări, extinderi ale acestor sisteme. De asemenea,
tehnicianul pentru sistemele detecție, supraveghere video, control acces asigură permanența în
intervențiile de urgență.

PRINCIPII FUNDAMENTALE

Este de așteptat ca tehnicianul pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control acces
să aplice şi să respecte următoarele principii:

1. INTEGRITATE
Integritatea tehnicianului pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control
acces este baza de încredere şi de credibilitate acordată judecăţii lui.
Tehnicianul pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control acces:
1.1. Va efectua munca sa cu onestitate, diligenţă şi responsabilitate.
1.2. Trebuie să respecte legile și să facă cunoscute informațiile descoperite sau cerute de legi
și regulile profesiei.
1.3. Nu participă la activități ilegale sau să se angajeze în acte care sunt compromițătoare
pentru profesia sa.
1.4. Trebuie să respecte şi să contribuie la obiectivele legitime şi etice ale organizației.

2. OBIECTIVITATE
Tehnicianul pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control acces trebuie să
manifeste cel mai înalt nivel de obiectivitate profesională în colectarea, evaluarea și
comunicarea informațiilor despre activitatea sau procesul în curs de examinare. Evaluarea
trebuie să se execute într-o manieră echitabilă fără a fi influențat în hotărârea sa de propriile
interese sau ale altora.
2.1. Nu trebuie să ia parte la orice activitate sau relație care ar putea afecta sau se presupune
a-i afecta obiectivitatea judecății.
2.2. Nu va accepta nimic care ar putea afecta sau se presupune a afecta judecata sa
profesională.
2.3. Trebuie să prezinte toate vulnerabilităţile pe care le cunosc şi care, în cazul în care nu au
fost dezvăluite, pot distorsiona eficacitatea sistemului de protecţie la securitate fizică
aobiectivului.

3. CONFIDENŢIALITATE
Tehnicianul pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control acces respectă
valoarea și dreptul de proprietate asupra informațiilor pe care le primește și nu dezvăluie aceste
informații, fără o autorizare prealabilă, dacă nu o obligație legală cere să facă acest lucru.
3.1. Informațiile colectate în cadrul activităților trebuie utilizate cu precauție pentru a le
proteja.
3.2. Nu trebuie să utilizeze aceste informații pentru câștig personal sau într-un mod contrar
legii sau în detrimentul obiectivelor legitime şi etice ale organizaţiei.

4. COMPETENŢĂ
Tehnicianul pentru sistemele de detecție, supraveghere video, control acces utilizează și
aplică cunoștințele, abilitățile și experiența necesară pentru a efectua cât mai corect
operațiunile.
4.1. Nu trebuie să se angajeze în operații pentru care nu au cunoștinte, expertiză și experiență.
4.2. Trebuie să realizeze activitatea de instalare/mentenanță în conformitate cu prevederile
legislative, normelor și standardelor de specialitate.
 4.3. Va îmbunătăți continuu competența, eficiența și calitatea muncii lor.

DESCRIEREA OCUPATIEI

Pentru a practica ocupatia de „Tehnician pentru sisteme de detecţie, supraveghere video,

control acces”, o persoană trebuie să facă dovada următoarelor aspecte:
- cunoaşte şi are permanent preocupare pentru a înţelege în profunzime activităţile legate de
instalarea, punerea în funcţiune şi mentenanţa sistemelor tehnice de detecţie şi semnalizare la efracţie
şi control al accesului, a sistemelor tehnice de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu, a
sistemelor tehnice de televiziune cu circuit închis (TVCI), a sistemelor tehnice de monitorizare.
- alege metodele optime şi stabileşte detaliile privind lucrările de realizare a tubulaturii şi a traseelor
de cabluri aferente sistemelor tehnice de detecţie şi semnalizare la efracţie şi control al accesului, a
sistemelor tehnice de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu, a sistemelor tehnice de
televiziune cu circuit închis (TVCI), a sistemelor tehnice de monitorizare.
- alege metodele optime şi stabileşte detaliile privind lucrările de montare instalare aferente sistemelor
tehnice de detecţie sisemnalizare la efracţie şi control al accesului, a sistemelor tehnice dedetectare,
semnalizare şi alarmare la incendiu, a sistemelor tehnice de televiziune cu circuit închis (TVCI), a
sistemelor tehnice de monitorizare.
- asigură punerea în funcţiune a sistemelor tehnice de detecţie sisemnalizare la efracţie şi control al
accesului, a sistemelor tehnice dedetectare, semnalizare şi alarmare la incendiu, a sistemelor tehnice
de televiziune cu circuit închis (TVCI), a sistemelor tehnice demonitorizare.
- asigură activităţi de mentenanţa şi service aferente sistemelor tehnice de detecţie şi semnalizare la
efracţie şi control al accesului, a sistemelor tehnice de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu, a
sistemelor tehnice de televiziune cu circuit închis (TVCI), a sistemelor tehnice de monitorizare.
- aplică reglementările legale şi standardele în vigoare privind realizarea sistemelor tehnice de detecţie
şi semnalizare la efracţie şi control al accesului, a sistemelor tehnice de detectare, semnalizare şi
alarmare la incendiu, a sistemelor tehnice de televiziune cu circuit închis (TVCI), a sistemelor tehnice
de monitorizare.
- se preocupă de asigurarea condiţiilor corespunzătoare de lucru pentru realizarea, punerea în
funcţiune şi mentenanţa sistemelor tehnice de detecţie şi semnalizare la efracţie şi control al
accesului, a sistemelor tehnice de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu, a sistemelor tehnice
de televiziune cu circuit închis (TVCI), a sistemelor tehnice de monitorizare
 Capitolul 1
REGLEMENTAREA DOMENIULUI SISTEMELOR DE ALARMARE ÎMPOTRIVA
EFRACŢIEI, TVCI, CA/AÎI

Se va prezenta legislația specifică:

- Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, cu
modificările şi completările ulterioare.
- Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor
şi protecţia persoanelor aprobate cu HG 301/2012, cu modificările şi completările ulterioare.
- Lege nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, cu modificările şi completările ulterioare.
- Normele generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ORDIN nr. 163/2007, cu
modificările şi completările ulterioare.
- Ordinul nr. 87/2010 pentru aprobarea Metodologiei de autorizare a persoanelor care efectuează
lucrări în domeniul apărării împotriva incendiilor.

Capitolul 2
ÎNTOCMIREA DOCUMENTELOR DE EVIDENŢĂ ŞI A
RAPOARTELOR DE ACTIVITATE

Unitatea include competenţele necesare pentru evidenţa şi întocmirea documentelor în

activitatea echipelor de service şi instalare şi abilitatea de a raporta situaţiile deosebite,
observaţiile sau orice alte elemente considerate a avea impact asupra organizaţiei şi activităţii.

Unitatea este comună pentru echipele de service şi instalare.

Tipuri de documente:
- dosarul abonatului (FIT, FOA), proiectul de instalare, ordinul de instalare, note de solicitare,
lista de dotare minimă, registrul operaţiunilor de service, inventarul de scule.
- Condiţii şi circumstanţe de completare /întocmire a documentelor.
Datele tehnice şi non tehnice care trebuie completate în documentele standard:
- date privind starea sistemului abonatului, probe funcţionale, modificări în proiectul iniţial
(după consultare proiectantului).
Categorii de documente, modalităţi şi proceduri de completare, înregistrare, păstrare
informaţiile care se vor înregistra în documentele standard:
- tipul intervenţiei (service programat, depanare, instalare etc.), descrierea stării sistemului,
operaţiuni efectuate, numele membrilor echipei, confirmarea de către beneficiar a
conformităţii celor înscrise, neconcordanţe între proiect şi situaţia de la amplasament sursele
de obţinere a datelor:
 de la clienţi, din proiecte, din documentaţiile tehnice şi interne, din standarde tehnice,
din manuale etc.
 proceduri de circulaţie a documentelor în cadrul organizaţiei

Întocmirea documentelor de evidenţă şi a rapoartelor de activitate

Identificarea datelor şi documentelor
- Documentele care se întocmesc/completează sunt identificate corect în
funcţie de tipul activităţii.
- Datele care se vor înregistra sunt în concordanta cu realitatea şi cu tipul documentului.
- Sursele de obţinere a datelor sunt corect identificate şi selectate în funcţie de natura datelor.
Întocmirea / completarea documentelor de evidenţă
- Datele şi informaţiile sunt consemnate corect în documentele de evidenţă specifice.
- Informaţiile înregistrate respectă ca fond şi formă procedurile interne.
 - Datele şi informaţiile consemnate în documentele de evidenţă sunt reale şi verificabile.
- Documentele de evidenţă sunt întocmite / completate concis şi/sau lizibil.
- Toate documentele standard sunt completate şi păstrate conform normelor interne.
Întocmirea rapoartelor
- Modalitatea de întocmire a rapoartelor este în conformitate cu normele interne.
- Rapoartele prezintă date relevante pentru scopul propus.
- Rapoartele sunt întocmite concis şi lizibil.
- Acolo unde este cazul, pentru dezvoltarea, modificarea unor sisteme de alarmă şi detecţie de
la abonat, datele de fezabilitate tehnică vor fi completate cu acceptul abonatului.
Cunoştinţe:
- Categorii de documente, modalităţi şi proceduri de completare, înregistrare, păstrare;
- Informaţiile care se vor înregistra în documentele standard sunt: tipul intervenţiei (service
programat, depanare, instalare etc.), descrierea stării sistemului, operaţiuni efectuate, numele
membrilor echipei, confirmarea de către beneficiar a conformităţii celor înscrise,
neconcordanţe între proiect şi situaţia de la amplasament
- Sursele de obţinere a datelor: de la clienţi, din proiecte, din documentaţiile tehnice şi interne,
din standarde tehnice, din manuale etc.
- Proceduri de circulaţie a documentelor în cadrul organizaţiei.
Vom urmării:
- acurateţea datelor tehnice din documentele corespunzătoare;
- capacitatea de sinteză şi prezentare a diferitelor probleme, claritate, argumentaţia tehnică şi a
soluţiilor de fezabilitate propuse;
- modalitatea în care informaţiile din documentele standard sunt utilizate pentru desfăşurarea
corespunzătoare a activităţilor, ordinea, promptitudinea, claritatea
- cunoaşterea şi utilizarea diferitelor proceduri interne de completare şi circulaţie a
documentelor, păstrarea confidentialităţii informaţiilor despre clienţi, păstrarea secretului
soluţiilor brevetabile, a schemelor originale etc.

Documente specifice

În activitatea societăţii se vor folosi în mod obligatoriu următoarele documente specifice:

- registru cu evidenţa sistemelor proiectate şi executate;
- registru cu procesele verbale de predare - primire a sistemelor executate;
- registru pentru consemnarea defecţiunilor semnalate de beneficiari;
- registru de procese-verbale de instruire şi atestare profesională a utilizatorilor.
Toate aceste registre vor fi numerotate şi înregistrate la secretariatul societăţii.

Capitolul 3
PLANIFICAREA ŞI ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR PROPRII

- Unitatea cuprinde competenţele necesare organizării şi planificării activităţilor specifice

pentru echipele de service şi instalare precum şi capacitatea acestora de a estima corect timpul,
resursele, fazele / etapele de realizare a propriei activităţi.
- Pentru echipele de service competenţele includ şi organizarea activităţii de service pentru
situaţiile de urgenţă.

Planificarea şi organizarea activităţilor proprii/evaluări

Identificarea obiectivelor
 - Informaţiile şi datele necesare realizării activităţilor sunt identificate prin analiza corectă a
documentaţiilor specifice.
- Etapele / fazele de realizare a fiecărei operaţiuni sunt identificate în funcţie de tipul activităţii
şi de caracteristicile tehnice ale sistemelor de alarmă şi detecţie şi/sau de structura
amplasamentului.
- Operaţiunile în regim de urgenţă sunt identificate în conformitate cu procedurile interne, acolo
unde este cazul.
Stabilirea şi alocarea resurselor
- Resursele materiale sunt stabilite corespunzător în conformitate cu caracteristicile activităţii.
- Personalul implicat este anunţat în timp util asupra operaţiunilor pe care le va desfăşura.
- Dispozitivele de testare / diagnosticare, trusele de lucru (scule şi aparatura de măsură şi
control) sunt verificate din punct de vedere funcţional şi metrologic.
- Echipamentele componente ale sistemului de alarmă şi detecţie sunt verificate să corespundă
din punct de vedere cantitativ şi calitativ cu proiectul sau tipul activităţii, acolo unde este
cazul.
Planificarea activităţilor
- Planificarea succesiunii etapelor/fazelor este făcută în funcţie de caracteristicile tehnice,
normele de mentenanţă şi de particularităţile constructive ale amplasamentului.
- Planificarea ţine cont de înţelegerile cu abonatul/clientul. Planificarea ia în calcul şi apariţia
de evenimente şi situaţii neprevăzute, pe baza experienţelor anterioare, atât pentru
încadrarea în timp cât şi pentru alocarea de resurse suplimentare.
- Planificarea necesarului de materiale pentru fazele/etapele activităţii este realizată pentru
încadrarea în normele de consum.
- Operaţiunile care au loc în regim de urgenţă vor fi desfăşurate conform procedurilor interne
şi în timp util, acolo unde este cazul.

Planificarea şi organizarea activităţilor proprii

Cunoştinţe:
- categorii de materiale şi norme estimative de consum;
- proceduri interne de desfăşurare a activităţilor specifice;
- faze / etape identificabile în cadrul activităţilor specifice şi timpul estimat;
- echivalenţa între echipamentele din proiect şi cele existente /alocate (unde este cazul) norme
de mentenanţă date de fabricant (unde este cazul)
Vom urmări:
- modul în care activităţile specifice sunt organizate şi planificate;
- capacitatea de a se încadra în timpul afectat;
- modul în care materialele, dispozitivele, echipamentele sunt pregătite şi întreţinute;
- capacitatea de a identifica corect particularităţile fiecărei lucrări/activităţi şi de a se organiza
în mod corespunzător

Aplicarea procedurilor de calitate

- „Calitatea” reprezintă “ansamblul caracteristicilor unei entităţi care îi conferă acesteia

aptitudinea de a satisface necesităţi exprimate şi implicite”.
- Integrarea României în Comunitatea Economică Europeană – un spaţiu vast în care
funcţionează principiile liberei circulaţii a produselor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor
şi în care există o legislaţie amplă precum şi numeroase standarde, proceduri şi structuri
dedicate supravegherii pieţei şi protejării consumatorilor – ne obligă să acordăm o atenţie mai
mare managementului calităţii produselor/ serviciilor şi managementului calităţii proceselor
din care acestea provin.
 - Managementul calităţii este o parte a managementului general al unei organizaţii, înglobând
activităţile coordonate pentru a o organiza şi controla în domeniul calităţii, potrivit cerinţelor
următoarelor obiective:
 controlul calităţii ca parte a managementului calităţii concentrată pe îndeplinirea
cerinţelor calităţii;
 asigurarea calităţii ca parte a managementului calităţii orientată pe furnizarea
încrederii ca cerinţele referitoare la calitate vor fi îndeplinite;
 îmbunătăţirea calităţii ca parte a managementului calităţii direcţionată pe creşterea
abilităţii de a îndeplini cerinţele calităţii.
- SMC trebuie să se bazeze mai degrabă pe prevenirea erorilor şi nu pe simpla detectare şi
corectare a acestora; se minimizează în acest fel costurile globale şi cresc performanţele
economice;
- SMC trebuie perfecţionat continuu în funcţie de schimbările organizatorice, modificarea
reglementărilor, îmbunătăţirea referenţialelor, schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;
- SMC trebuie să asigure satisfacerea clientului şi realizarea de lucrări de calitate la timp, de
prima dată şi în mod continuu.
- Organizaţia trebuie să stabilească, să documenteze, să implementeze şi să menţină un sistem
de management al calităţii şi să îmbunătaţească continuu eficacitatea acestuia în conformitate
cu cerinţele ISO şi are obligaţia:
a) să identifice procesele necesare sistemului de management al calităţii şi aplicarea acestora
în întreaga organizaţie
b) să determine succesiunea şi interacţiunea acestor procese,
c) să determine criteriile şi metodele necesare pentru a se asigură ca atât operarea cât şi
controlul acestor procese sunt eficace,
d) să se asigure de disponibilitatea resurselor şi informaţiilor necesare pentru a susţine
operarea şi monitorizarea acestor procese,
e) să monitorizeze, să măsoare şi să analizeze aceste procese, şi
f) să implementeze acţiuni necesare pentru a realiza rezultatele planificate şi îmbunătăţirea
continuă a acestor procese.
- Managementul de la cel mai înalt nivel trebuie să se asigure ca politica referitoare la calitate:
a) este adecvată scopului organizaţiei,
b) include un angajament pentru satisfacerea cerinţelor şi pentru îmbunătăţirea continuă a
eficacităţii sistemului de management al calităţii,
c) asigură un cadru pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor calităţii;
d) este comunicata şi inteleasa în cadrul organizaţiei, şi
e) este analizată pentru adecvarea ei continuă.

Capitolul 4
APLICAREA PREVEDERILOR LEGALE REFERITOARE LA
SĂNATATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ ŞI DE
PROTECŢIE A MEDIULUI

Reguli generale
Prevederile legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă sunt însuşite în conformitate
cu specificul activităţilor.
Echipamentele de protecţie sunt utilizate corect conform normelor de folosire.
Echipamentele de protecţie sunt întreţinute şi păstrate adecvat, în conformitate cu normele.
Procedurile de protecţie individuală şi colectivă sunt corect însuşite prin participarea la instructaje
periodice iar responsabilităţile pe activităţi concrete sunt definite nominal.

Identificarea riscurilor în muncă

Riscurile în muncă sunt identificate în corelaţie cu specificul activităţii de executat.
Riscurile în muncă sunt identificate avându-se în vedere toate aspectele relevante pentru desfăşurarea
activităţilor.
Riscurile sunt identificate în conformitate cu prevederile legislaţiei specifice în domeniu.
Tipuri de riscuri:
pericol de lovire, cădere de la înălţime, pericol de alunecare, tăiere cu scule şi unelte conţinând părţi
metalice/ascuţite, pericol de cădere de materiale şi obiecte de la înălţime, etc.

Aplicarea prevederilor legale

Prevederile legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă sunt aplicate în conformitate cu
legislaţia specifică în domeniu.
Prevederile legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă sunt aplicate în corelaţie cu
specificul locului de muncă.
Prevederile legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă sunt aplicate permanent, pe toată
durata activităţilor.
Instructaje periodice:
zilnice, lunare sau la intervale stabilite prin instrucţiuni proprii în funcţie de specificul condiţiilor de
lucru

Intervenţii în caz de accident

În caz de accident se intervine în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
În caz de accident se intervine în conformitate cu prevederile regulamentului interior.
În caz de accident se intervine prin modalităţi adaptate situaţiei concrete şi tipului de accident produs.
Tipuri de accidente:
traumatisme mecanice (loviri, răniri, fracturi, căderi de la înălţime), electrocutare, arsuri, intoxicaţii
cu gaze etc

Reguli generale
Normele de protecţie a mediului sunt aplicate corespunzător activităţilor desfăşurate
Normele de protecţie a mediului sunt aplicate conform instructajelor.
Normele de protecţie a mediului sunt aplicate evitând efectul nociv asupra mediului înconjurător şi a
zonei de lucru.
Factori de mediu:
apa, aer, sol, specii şi habitate naturale protejate.
Instructaje periodice:
zilnice, lunare sau la intervale stabilite prin instructiuni proprii infuncţie de specificul condiţiilor de
lucru

Diminuarea riscurilor de mediu

Pentru diminuarea riscurilor de mediu se acţionează conform procedurilor interne, fără afectarea
factorilor de mediu.
Pentru diminuarea riscurilor de mediu se acţionează in conformitate cu procedurile de urgenţă şi cu
prevederile legislaţiei în vigoare.
Pentru diminuarea riscurilor de mediu se acţionează cu promptitudine.
Riscuri:
poluarea apei, aerului, solului, degradarea biodiversitatii etc.
 Diminuarea consumului de resurse naturale
Pentru diminuarea consumului de resurse naturale se acţionează conform procedurilor interne.
Pentru diminuarea consumului de resurse naturale se acţionează conform specificului locului de
muncă.
Pentru diminuarea consumului de resurse naturale se acţionează permanent şi conştiincios.
Resurse naturale:
apa, gaze, ţiţei, sol, resurse energetice etc

Capitolul 5
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ LA LOCUL DE MUNCĂ

Comunicarea interpersonală la locul de muncă

Unitatea este comună pentru echipele de service şi instalare.
Limbajul tehnic specific activităţilor, limbajul accesibil abonaţilor/clienţilor;
Persoanelor autorizate: colegi, şefi operativi / ierarhici cu care se află în relaţii de serviciu;
Forme de comunicare: scris, verbal (direct sau prin mijloace de comunicare audio);
Cunoştinţe:
- cunoştinţe specifice obiectului de activitate;
- metode uzuale de comunicare din interiorul organizaţiei;
- proceduri de înregistrare a activităţilor;
- terminologia specifică şi utilizarea acesteia în diferite circumstanţe;
- proceduri interne de raportare şi nominalizarea persoanelor respective;
- informaţiile care sunt secrete sau confidenţiale faţă de abonaţi/clienţi sau alţi colegi
Vom urmării:
- modalitatea de utilizare a limbajului tehnic şi nontehnic pentru comunicare;
- modalitatea de utilizare a diferitelor mijloace de comunicare;
- capacitatea de a înregistra corect şi complet activităţile desfăşurate în conformitate cu
procedurile interne;
- capacitatea de a analiza şi utiliza eficient informaţiile primite pentru a răspunde corespunzător
în diferite circumstanţe;
- capacitatea de a exprima clar, într-o manieră potrivită nelămuriri, opinii sau situaţii concrete
Transmiterea şi primirea mesajului
- Comunicarea se realizează numai cu persoanele autorizate prin atribuţiunile de serviciu, cu
respectarea raporturilor ierarhice, operative şi funcţionale.
- Metodele de comunicare sunt corespunzătoare procedurilor interne şi permit transmiterea
corectă, rapidă şi în formă adecvată a informaţiilor.
- Informaţiile sunt reale, corecte, complete şi transmise în limbajul adecvat interlocutorilor.
- Întrebarile pentru obţinerea informaţiilor suplimentare şi clarificărilor sunt pertinente şi
logice.
- Modul de adresare este politicos şi concis.
- Informaţiile, care prin atribuţiunile specifice ale postului sau care au un caracter confidenţial
şi nu sunt de competenţa oricărei persoane, vor fi clasificate ca şi confidenţiale
Participarea la discuţii în grup pe teme profesionale
- Problemele profesionale sunt discutate şi rezolvate prin procedee acceptate de membrii
grupului.
- Punctele de vedere proprii sunt argumentate tehnic şi procedural, clar şi sunt expuse fără
reţinere.
- Dreptul la opinie în cadrul grupului este respectat.
- Interlocutorii sunt trataţi cu atenţie şi înţelegere.
- Divergenţele tehnice sau de altă natură sunt rezolvate cu argumente, cu calm şi politeţe.
 - Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific umane,
limbajul, în care un loc deosebit revine componentei conştiente, gândirii. Această formă de
comunicare se poate realiza şi prin utilizarea unor mijloace nonverbale cu funcţie de
semnalizare, atitudini posturale, mimico-gestică, sunete nonverbale, etc. Conform modelului
comunicaţional al psihicului uman sugerat de teoria comunicării, întreaga activitate psihică
este concepută ca o reţea de comunicare informaţională, în ordine interspecifică (cu alţii, cu
lumea) şi intraspecifică (cu sine, între subsistemele sistemului psihic individual).
În accepţinea sa generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestarea gândurilor şi sentimentelor
cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor şi mimicii în scopul de a te face înţeles. În accepţiuni speciale,
comunicarea poate însemna:
- o intervenţie morală în faţa unui auditoriu;
- un mesaj care este transmis pe linie ierarhică într-o organizaţie;
- o relaţie bidirecţională între subiect şi agent într-o situaţie pedagogică;
- un mijloc prin care indivizii scapă de singurătate printr-un schimb cu semenii lor;
- un schimb de informaţii între doi corespondenţi prin intermediul unui canal de transmisie, etc;

Etimologia cuvântului are la bază termenul latin communicare, având sensul „a pune în comun”.

Elementele comunicării
Orice comunicare este compusă din şase elemente indispensabile:
1. Emiţător sau locator
2. Enunţ sau mesaj
3. Receptor sau interlocutor
4. Cod
5. Interferenţă
6. Retroacţiune

O condiţie esenţială a comunicării o reprezintă adecvarea

Emiţătorul trebuie să aibă un limbaj adecvat, pentru a-şi putea transmite eficient mesajul, în funcţie
de obiectivele urmărite şi de identitatea destinatarului.

Eficienţa comunicării
Pentru eficienţa comunicării, trebuie îndeplinite anumite condiţii specifice:
- Elaborarea mesajului şi căutarea condiţiilor favorabile pentru transmiterea lui;
- Exprimarea clară şi logică, operaţională a mesajului;
- Conturarea precisă a obiectivului comunicării mesajului;
- Definirea condiţiilor optime pentru a realiza o bună comunicare;
- Transmiterea efectivă a mesajului către un receptor, prin anumite canale, mijloace organizate;
- Receptarea mesajului, înţelegerea şi prelucrarea lui;
- Formularea răspunsului şi integrarea lui în comunicarea semnificaţiei mesajului.

Controlul comunicării
Controlul comunicării reprezintă componentă strategică a comunicării ce se referă la
competenţele şi activităţile mentale obiectivate în actul comunicării. El se aplică atât operaţiilor de
receptare, cât şi producere. Unul din factorii importanţi ai controlului operaţiilor productive este
feedback-ul pe care emiţătorul îl primeşte pe parcursul formulării, articulării şi percepţiei acustice.
Controlul comunicării include şi modul de stăpânire a procesului: cum se tratează apariţia unor
elemente aleatorii în comunicare (schimbări de domeniu, de temă etc.).

Controlul comunicării (prezentare schematică)

Ce controlăm? În ce scop? Prin ce mijloace?
Folosim acelaşi cod? Reformulare
Sensul mesajului
Avem acelaşi nivel de limbă? Întrebări

Intenţiile interlocutorilor
(nivelul afectiv)
Obiectivele (nivelul
intelectual)
Conflictele sau limitele
Dăm acelaşi înţeles cuvintelor
Intenţiile mele sunt înţelese?
În ce măsură mă ascultă interlocutorul? Efort de participare
Este el dispus să-mi răspundă?
Care sunt obiectivele fixate de emiţător
Clarificare
în direcţia receptorului?
Receptorul poate interpreta pozitiv
mesajul?
Ajustarea nevoilor
Am înţeles poziţia lui? Reticenţele lui?
Negociere
Argumentele lui?
Îmi pot exprima percepţia situaţiei în
termeni de facilitare a comunicării?

Capitolul 6
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII ÎN ECHIPE

Unitatea include competenţele legate de desfăşurarea activităţii împreună cu echipa de service

sau de instalare.
Pentru echipa de service vom evidenţia competenţele necesare asigurării permanenţei pentru
intervenţiile în regim de urgenţă şi abilităţile de a face faţă unor situaţii deosebite şi complexe.
- sarcinile, atribuţiunile şi competenţele echipei;
- membrii echipei;
- condiţii specifice de desfăşurare a activităţilor;
- componenţa echipelor complexe pentru activitatea în regim de urgenţă (echipa de service).
Cunoştinţe:
- sarcini, atribuţiuni, competenţele echipei
- sarcini, atribuţiuni, competenţele membrilor
- raporturile ierarhice şi funcţionale
- norme, reguli de lucru în echipă
Vom urmări:
- solicitudinea;
- spiritul de echipă;
- respectul reciproc;
- abilitatea de a lucra şi de a asista persoanele nou venite.
Identificarea sarcinilor în cadrul echipei
- Sarcinile, atribuţiunile şi competenţele echipei sunt identificate clar conform surselor
autorizate.
- Sarcinile şi competenţele individuale sunt stabilite în conformitate cu sarcinile şi atribuţiunile
echipei, a dispoziţiilor şefului ierarhic şi armonizate cu normele şi procedurile interne.
- Propunerile privind îndeplinirea completă a activităţilor la nivelul cantitativ şi calitativ
necesar sunt exprimate cu claritate şi încadrate în atribuțiunile funcționale

Participarea la îndeplinirea sarcinilor din cadrul echipei

- Sarcinile echipei sunt îndeplinite în mod corespunzător, la nivelul calitativ şi cantitativ agreat
precum şi în timpul stabilit.
- Sarcinile individuale sunt realizate la parametrii calitativi şi cantitativi corespunzători
normelor interne şi în timpul stabilit.
- Acordarea de asistenţă este solicitată/dată prompt, atât în cadrul strict al echipei cât şi de către
alţi colegi.
- Munca în echipă este efectuată respectându-se raporturile ierarhice.
- Membrii echipelor care participă la intervenţii în regim de urgenţă colaborează în conformitate
cu competenţele fiecăruia şi deciziile luate de manager.
 Cum îţi conduci echipa de lucru
Trebuie să ştii:
„Grup” sau „echipă” sunt două noţiuni diferite. În timp ce prin „grup” înţelegem mai multe
persoane, care, la un moment dat, interacţionează între ele şi se conştientizează că sunt un grup,
„echipă”:
- Are un lider acceptat de toţi membrii, iar acela eşti tu;
- Are un obiectiv împărtăşit şi asumat de toţi;
- Împărtăşeşte aceleaşi valori;
- Are un sistem propriu de comunicare;
- Are o organizare foarte clară.
Trebuie să te dezvolţi:
Pentru a conduce o echipă, trebuie să îţi dezvolţi abilităţile manageriale. Iată câteva abilităţi,
pe care trebuie să ţi le dezvolţi:
Planificare - chiar dacă ai cunoştinţe profesionale şi ştii foarte bine cum poţi realiza o anumită
planificare, este destul de dificil să realizezi mereu aceiaşi paşi. Asigură-te că ai aceasta abilitate,
pentru a reuşi să instruieşti şi echipa în sistemul tău de planificare.
Organizare - stabileşte foarte clar cine şi ce face, care sunt atribuţiile fiecărui membru al echipei,
care sunt rezultatele concrete şi responsabilitatea fiecăruia. Oferă autoritate fiecărui membru al
echipei şi acţionează ca atare în fiecare situaţie.
Coordonare - abilitatea de a coordona constă tocmai în a-i face pe toţi membrii echipei să meargă în
aceeaşi direcţie.
Trebuie să te dezvolţi:
Motivare şi evaluare - evaluează activitatea fiecărui membru fără subiectivism şi depistează care
sunt motivaţiile fiecăruia. Prin exerciţiu, vei putea avea rezultate foarte bune privind motivarea şi
evaluarea echipei tale.
Respectarea instrucţiunilor - în primul rând, tu trebuie să respecţi metodologiile folosite. Există
tendinţa de a evita procedura de lucru, însă dacă ai această abilitate şi dacă o vei aplica cu consecvenţă,
atunci ritmul şi modul de lucru al echipei tale va fi la unison.
Instruire - învaţă-ţi echipa cum se realizează un anumit lucru sau o anumita sarcină. Astfel, vei
asigura o uniformitate a stilului şi a modului de lucru.
Control şi corecţie - examinează în permanenţă dacă sunt respectate standardele de lucru, cerinţele
sau calităţile anumitor date şi nu uita să îndrepţi greşelile identificate
Trebuie să stabileşti:
În afară de organizarea echipei de lucru, cine ce face şi până unde se întinde aria de atribuţii
a fiecărei persoane, este bine să stabileşti roluri în cadrul echipei tale. Poţi lua un model gata
stabilit sau poţi fi creativ, stabilind roluri în funcţie de abilităţile şi personalitatea celor din echipa ta.

Iată câteva exemple de roluri:

„Locomotiva”- este persoana care face lucrurile să înainteze, se implică în toate activităţile
şi impulsionează echipa să meargă mai departe.
„Instructorul” - este persoana căreia îi face plăcere să îi înveţe pe alţii, să facă, decât să
execute efectiv o sarcină. Are răbdare, expune paşii de lucru, exemplifică şi urmăreşte implementarea.
„Fereastra” - este persoana al cărei rol asigură transparenţa atât în cadrul echipei, cât şi în
relaţia cu celelalte echipe. Este o persoană deschisă, fără „agendă ascunsă”, care întreţine o bună
comunicare cu colegii şi partenerii.
„Curiosul” - este persoana careia îi place să cerceteze, să ştie tot. Poate fi folosită în partea
de cercetare, de culegere de date şi informaţii pentru întreaga echipă.
„Iepurele” - este, în general, o persoană mai retrasă, care nu iese în evidenţă foarte mult. Mai
degrabă stă într-un colţ şi încearcă să îşi facă treaba în indicatorii solicitaţi.
Indiferent de rolul pe care îl atribui fiecărui membru al echipei tale, acesta trebuie explicat
foarte bine. Nu confunda rolul atribuit cu porecle. În spatele fiecărei denumiri se ascunde, de fapt, o
arie de competenţă a persoanei respective, se ascude o anumită activitate şi există aşteptari şi rezultate
concrete.

Capitolul 7
PERFECŢIONAREA PROFESIONALĂ

Identificarea necesarului de instruire

- Nivelul propriu de pregătire profesională este evaluat corect.
- Necesarul de instruire este identificat corect în conformitate cucerinţele tehnice, tehnologice,
operative, procedurale şi practice.
Participarea la pregătire / instruire
- Forma de pregătire este aleasă corespunzător în sensul asigurării eficienţei în pregătire.
- Forma de pregătire este corelată cu posibilităţile existente şi scopurile propuse.
- Instruirea / pregătirea este eficientă în sensul atingerii obiectivelor propuse în timpul optim.
- Instruirea este completă astfel încât toate cunoştintele şi deprinderile necesare să poată fi
asimilate la nivelul propus.
- Periodicitatea este aleasă cu atenţie astfel încât pregătirea/instruirea să ţină pasul cu
introducerea de noi echipamente, versiuni etc.
Autoperfecţionarea
- Studierea şi analiza documentaţiei tehnice se va face ori de câte ori apar noi versiuni,
echipamente, standarde sau variante.
- Deprinderile practice individuale se exersează în laboratorul propriu şi prin schimb de
experienţă în cadrul echipei.
- Nelămuririle, neconcordanţele, deprinderile corecte şi rapide sunt rezolvate prin
studiu/practică individuală sau prin asistenţa unei persoane cu experienţă mai mare.

Capitolul 8
CONCEPTUL DE RISC ŞI ANALIZA RISCULUI

Prin risc se înţelege probabilitatea de a înfrunta o situaţie neprevazută sau de a suporta o

pagubă.
Pentru adoptarea celei mai bune atitudini faţă de risc se impune analiza obiectivului din punctul de
vedere al securităţii şi atribuirii nivelului de risc specific, adică managementul riscului. Evaluarea
riscului înregistrează următoarele categorii pentru valorile de risc:
- risc neglijabil;
- risc minor;
- risc mediu;
- risc major;
- dezastru.

Metoda: Analiza matricelor de risc

Managementul riscului cuprinde o gamă complexă de activităţi, riguros definite şi organizate, care,
plecând de la condiţiile de existenţă şi obiectivele fundamentale ale instituţiei protejate, analizează,
într-o concepţie de securitate, factorii de risc în vederea minimizării riscului asumat şi costurilor
necesare.
In familia de standarde ISO 3100 sunt menţionate câteva metode consacrate.
Aplicarea metodei matricei de risc la obiectivul propus duce la obţinerea unor valori pentru „riscul
asumat” care, comparate cu conceptul atitudinii de risc (acceptabil, atitudine selectivă, inacceptabil),
determină, fie toleranţa selectivă, cu măsurile de prevenire şi atenuare a efectelor, fie
neacceptabilitatea, cu măsurile de asigurare pentru cazurile de materializare a riscurilor maxime.
Pentru construirea matricei de risc se determină ariile protejate şi, în special, zonele vitale; se
cuantifică consecinţele în cazul atacurilor reuşite şi se calculează valoarea riscului asumat prin
însumarea ponderată a valorilor cuantificate.
Analiza caracteristicilor obiectivului pune în evidenţă:
a) caracteristicile fizice:
1. zona amplasării;
2. zona extinderii imediate;
3. perimetrul amplasamentului;
4. zona interioară imediată;
5. zona spaţiului funcţional;
6. zona spaţiului interior.
b) caracteristici funcţionale:
1. caracteristicile activităţii obiectivului;
2. categoria şi caracteristicile echipamentului;
3. asigurarea financiară;
4. vectorii de transport.
c) caracteristici informaţionale:
1. cadrul informaţional;
2. nivelul de informatizare;
3. fluxul informaţional;
4. reţelele de calculatoare suport;
5. securitatea fizică a informaţiei.
d) caracteristici de personal:
1. tipuri de potenţial infractor estimat;
2. tipul relaţiilor cu instituţii similare;
3. caracteristicile personalului propriu.

Necesitatea supravegherii
(analiza factorilor de risc)
Analiza factorilor de risc stă la baza oricărei activităţi de supraveghere a activităţii umane
pentru că aceştia o pot influenţa. Acţiunea aceasta presupune identificarea atât a factorilor de risc
potentiali cât şi a măsurilor de prevenire şi/sau minimizare a efectelor. Toate aceste măsuri trebuie să
ţină cont de factorii economici şi organizatorici, de determinarea cuantumului pierderilor sau a
altor daune posibile dar şi de cheltuielile necesare pentru a implementa măsurile de protecţie cerute.
După stabilirea acestor factori de risc este necesară stabilirea cerinţelor concrete rezultate din analiza
factorilor de risc pentru a putea asigura securitatea obiectivului.
Scopul determinării factorilor de risc şi luarea acestora în considerare este de a preveni, în primul
rând, pierderile materiale sau nemateriale (obiecte fizice, informaţii, proprietatea intelectuală dar şi
imaginea publică, credibilitatea sau atmosfera relaţiilor umane din colectivul respectiv).
Pierderile, de orice natură ar fi ele, pot fi provocate fie de distrugeri voluntare sau involuntare (cauze
umane – culpa, neglijenţa), fie datorită unor sustrageri sau acte intenţionate de distrugere.
Cauzele naturale mai importante care trebuie luate în considerare sunt incendiile, cutremurele,
inundaţiile etc.

Măsuri de prevenire
Măsurile de prevenire în aceste situaţii pot fi:
constructive – clădiri şi instalaţii potrivite pentru preîntâmpinarea acestora;
organizatorice – stabilirea de planuri prealabile de acţiune pentru eliminarea urmărilor acestor
evenimente;
compensatorii – asigurări;
resurse umane – pregătirea personalului pentru combaterea şi minimizarea efectelor produse.
Distrugerile din cauza neglijenţei pot apare datorită lipsei unor dotări adecvate ori absenţei unor
măsuri organizatorice şi procedurale sau din cauza unor carenţe educative. Efectele neglijenţei pot
conduce la pierderi şi distrugeri de bunuri şi informaţii, influenţarea negativă a angajaţilor sau
colaboratorilor, la ştirbirea imaginii publice etc.
Cele mai numeroase evenimente sunt produse însă de acte criminale: sustrageri, distrugeri voluntare,
atacuri, sabotaje s.a.

Sistem optim de supraveghere

(factori de care trebuie să ţinem cont)
Un sistem de supraveghere optim trebuie să ţină cont de o serie de factori care permit
prevenirea evenimentelor şi minimizarea efectelor negative:
mobilul autorului (câştig propriu direct sau indirect, material ori moral);
manifestările posibile (distrugeri sau sustrageri de bunuri sau informaţii, dereglarea procesului
normal de funcţionare al instituţiei, influenţe negative asupra angajaţilor proprii datorită bănuielilor,
afectarea imaginii publice);
factori favorizanţi (procedurali, organizatorici, constructivi, lipsa instalaţiilor de supraveghere şi
control, de dotare, materiali, manageriali);
autorul posibil al evenimentului:
- angajat propriu sau străin;
- singur, cu complice din interior ori în grup;
- dotare de amator, complexă sau specială;
zonele vitale (valoarea bunurilor sau informaţiilor din diferite zone, vulnerabilitatea canalelor de
comunicaţie, vulnerabilitatea personalului propriu);
formele de atac posibile:
- vulnerabilitatea zonelor vitale (atac în forţă sau pătrundere discretă, accesibilitate, căi de
acces, personal şi dotări existente pentru protecţie, proceduri de funcţionare şi pază);
- programul de lucru al zonelor vitale (atac de zi sau de noapte)

Evitarea actelor criminale

Evitarea actelor criminale trebuie să pornească de la cunoaşterea situaţiilor de risc care se pot
produce, de exemplu: sustrageri de materiale sau bani, accese neautorizate, sabotaje sau atacuri din
partea unor angajaţi proprii sau străini etc.
Pentru fiecare din aceste cauze se stabileşte o configuraţie optimă a sistemului, zonele expuse atacului
ori punctele vulnerabile din sistemul de supraveghere, în final ajungându-se la un compromis care să
satisfacă cât mai multe cerinţe de securitate în condiţiile unor costuri minime.

Managementul securităţii
- Dacă managementul riscului reprezintă teoria, căile de reducere a riscurilor identificate
revin managementului securităţii, adică practicii.
- Structural, managementul securităţii, constă „dintr-un complex de măsuri juridice,
organizatorice, economice, fizico-tehnologice şi informaţionale capabile să preîntâmpine
acţiunea factorilor distructivi pentru a le diminua sau anihila consecinţele”

Strategii de securitate
În funcţie de riscul şi costurile asumate de instituţie, strategiile de securitate se situează pe
următoarele niveluri:
- Minimală - risc asumat de circa (12-15)%;
- Suficientă - risc asumat de circa (8-12)%;
- Acoperitoare - risc asumat de circa (5-8)%;
- Sigură - risc asumat de circa (3-5)%.
În funcţie de gradul de acoperire a domeniului de activitate a instituţiei, strategiile sunt de două
categorii:
- globale (omogene sau ierarhice);
- parţiale.

Management de proiect.
Riscuri
- Evenimente şi condiţii care ar stânjeni proiectul şi pentru care există o probabilitate ridicată
să se întâmple;
- Evenimente sau condiţii care trebuie să se petreacă şi pentru care există o probabilitate ridicată
să nu se întâmple;
- În afara controlului echipei de proiect;
- „Arta” în managementului riscurilor constă în rezolvarea eventualelor probleme înainte ca
acestea să se petreacă;
- Managementul Riscurilor constituie o competenţă necesară în managementul proiectelor

Management de proiect.
Presupuneri
- Evenimente sau condiţii care trebuie să se întâmple şi pentru care există o mare probabilitate
să se petreacă;
- Evenimente sau condiţii care vor stânjeni proiectul şi pentru care există o mică probabilitate
să se petreacă;
- În afara controlului echipei de proiect;
- Un risc de nivel scăzut.

Management de proiect.
Riscuri vs Presupuneri
- Un eveniment sau condiţie care ar putea avea un impact negativ asupra proiectului
 Risc: Este probabil ca evenimentul să se petreacă
 Presupunere: Este puţin probabil ca evenimentul să se petreacă
- Un eveniment sau condiţie care ar putea avea un impact pozitiv asupra proiectului
 Risc: Probabilitate mare ca evenimentul să nu se petreacă
 Presupunere: Probabilitate mare ca evenimentul să se petreacă

Capitolul 9
STRUCTURA UNUI MECANISM DE SECURITATE

Mecanismul de securitate
Mecanismul de securitate reprezintă elementul pragmatic al strategiei de securitate şi care, în
funcţie de complexitatea şi ierarhizarea sa, se manifestă sub una din următoarele forme:
- pachet de măsuri, cu soluţii tehnice şi organizatorice parţiale, de domeniul anilor ‘70;
- mecanism integrat de securitate, reunind măsuri, echipamente şi forţe umane organizate
profesional;
- sistem de securitate, cu caracteristici specifice teoriei sistemelor şi funcţii de previziune şi
adaptabilitate.

Mediul de securitate
„Spaţiul multidimensional în care instituţia îşi poate exercita funcţiunile fără influenţe
destabilizatoare din partea condiţiilor externe şi în siguranţă fară de atacurile şi amenintările
posibile reprezintă mediul de securitate.”
Evident, dimensiunile mediului sunt date de relaţia dintre acesta şi riscul asumat precum şi de
costurile posibil a fi suportate de către beneficiar.

Structura unui mecanism de securitate

Mecanismul de securitate fizică

- Mecanismul de securitate fizică, ca parte componentă a mecanismului de securitate a unei
instituţii are ca scop principal detecţia, întârzierea şi stoparea (anihilarea) unei acţiuni ostile
sau a unei situaţii periculoase.
- El reuneşte atât mecanisme cu rol de barieră fizică, detecţie la efracţie şi incendiu, de control
acces, de supraveghere cu camere TV, precum şi mecanisme de alarmare, intervenţie şi
stingere a incendiilor.
- Constructiv, barierele fizice trebuie să aibă o dispunere circular-concentrică, pentru a asigura
o separaţie eficientă a zonelor vitale situate la interior faţă de mediul extern. Numărul de inele-
bariere de protecţie necesare se proiectează pentru a obţine întârzierea calculată.
Structura mecanismului de Securitate fizică
 Capitolul 10
SISTEME ANTIEFRACŢIE

Rolul principal al unui sistem de supraveghere antiefracţie are ca scop patru componente:
- a descuraja;
- a detecta;
- a documenta;
- a împiedica sau întârzia orice încercare de pătrundere în obiectiv sau zona protejată.
Aplicarea măsurilor de securitate trebuie planificată în funcţie de necesităţile şi nevoile obiectivului
protejat.
SOLUŢII TEHNOLOGICE
Elemente principale ale unui sistem de supraveghere:
- centrale de alarmare;
- senzori;
- dispecerat de monitorizare;
- infrastructura de comunicaţii.
Pe lângă aceste elemente fizice nu trebuie să uităm să ne referim atât la personalul de deservire
cât şi la procedurile de acţiune în diferite situaţii.
În prima parte a acestei expuneri ne vom referi la „senzori” care po fi clasificaţi foarte simplu în
senzori de interior şi senzori de exterior.

Cerinţe operaţionale
- Alegerea tipului de sistem de supraveghere este influenţată de obiectivul protejat (tipul
acestuia, materiale care trebuiesc protejate) mediul înconjurător, ameninţările posibile dar şi
de experienţa acumulată în paza şi protecţia obiectivului respectiv.
- Toate aceste idei furnizează baza pentru o analiză iniţiala dar nu sunt suficiente pentru a
dezvolta efectiv sistemul de securitate.
- Natura şi ritmul activităţilor în zona obiectivului de supravegheat, sau lângă acesta,
configuraţia fizică a ariei controlate, comportamentul oamenilor şi al mediului înconjurător
sunt factori care trebuie luaţi în calcul atunci când se realizează un sistem de securitate.
- Multe obiective, datorită caracteristicilor în continuă schimbare, necesită o abordare dinamică
şi pragmatică a supravegherii interioare şi exterioare.

Senzori de exterior

Senzori pentru interior

 Comutatoare mecanice
- Comutatoarele mecanice sunt folosite pentru detectarea deschiderii (închiderii) unei uşi sau
ferestre protejate. Acest senzor constă într-un contact electric care are o stare funcţie de
acţiunea fizică directă asupra sa, modificarea stării normale generând astfel o alarmă.
- Comutatoarele mecanice se pot monta la uşi, ferestre, sertare, panouri de acces etc. Este
recomandabilă utilizarea lor în conjuncţie cu un detector de mişcare instalat în zona protejată,
în caz ca intruziunea este realizată prin derutarea sistemului de supraveghere.
- Pentru o funcţionare corespunzătoare a senzorului, uşile şi ferestrele protejate trebuie instalate
adecvat în tocul uşii (rama ferestrei) pentru a preîntâmpina alarmele false declanşate de
deschiderea întâmplătoare a acestora. Deasemenea, o montare defectuoasă a senzorului se
poate solda şi prin pătrunderi nedetectate.
- Comutatorul trebuie să fie montat ascuns pentru a nu permite intrusului demontarea şi
dezafectarea acestuia. Firele de legatură între comutator şi centrala de alarmare trebuie să fie
bine protejate pentru a preveni distrugerea lor iar centrala de alarmare trebuie să fie setată
astfel încât să declanşeze o alarma în momentul întreruperii acestora.
Neutralizare: blocarea comutatorului în poziţia „uşă/fereastră închisă” este modalitatea cea mai
simplă de contracarare a senzorului. Aceasta se poate realiza fie cu o lamelă metalică, fie prin alta
modalitate, care presupune existenţa unor complici în interiorul obiectivului, care constă în lipirea cu
banda adezivă a pârghiei de acţionare al comutatorului, în perioada în care alarma este deconectată.

Comutatoare magnetice
Comutatoarele magnetice sunt folosite pentru detectarea deschiderii (închiderii) unei uşi sau
ferestre protejate. Acest dispozitiv este format din două componente:
- un comutator magnetic (senzor Hall sau releu reed) montat în tocul uşii sau ferestrei;
- un magnet permanent dispus pe partea mobilă a uşii/ferestrei.
Declanşarea alarmei este făcută de apropierea/departarea celor două componente ale
dispozitivului. Trebuie menţionat că, spre deosebire de contactul mecanic, partea mobilă poate fi la o
oarecare distanţă de partea fixă. Condiţiile de utilizare şi instalare ale senzorului sunt identice cu cele
prezentate la senzorul cu comutator mecanic. Blocarea funcţionarii comutatorului magnetic poate fi
făcută cu ajutorul unui magnet puternic care, dispus în exteriorul uşii sau ferestrei, înlocuieşte
magnetul mobil al dispozitivului şi permite intrarea fără declanşarea alarmei.

Comutatoare balansate
- Comutatoarele balansate sunt formate din două comutatoare mecanice sau magnetice, unul pe
poziţie „normal închis”, celalalt pe poziţia „normal deschis”.
- Funcţionarea normală a dispozitivului presupune balansarea celor două comutatoare, la
deschiderea uşii fiecare comutator schimbându-şi starea. În situaţia în care cele două
 comutatoare nu îşi schimbă starea, este detectată o încercare de blocare a dispozitivului, iar
sistemul de supraveghere declanşează o alarmă.
- Acest montaj, cu două comutatoare, este mult mai sigur în funcţionare, eliminând posibilitatea
blocarii simultane a comutatoarelor prin utilizarea unui mecanism de contracarare.
- Condiţiile de utilizare şi instalare ale senzorului sunt identice cu cele prezentate la senzorul
cu comutator mecanic.
- O condiţie generală pentru aceşti senzori este obligativitatea instalării, în paralel, a altor
Dispozitive de supraveghere bazate pe alte principii funcţionale.

Senzori pentru detectarea spargerii ferestrei

- Aceste dispozitive se instalează pentru controlul ferestrelor care sunt susceptibile a fi sparte
în cazul unei intruziuni. Senzorii sunt montaţi în interior, pe un perete sau tavan, în faţa
ferestrei monitorizate.
- Există trei tipuri de senzori pentru ferestre: acustici, pentru detectarea şocurilor şi combinaţi.
- Toate dispozitivele au în compunere un microfon care este sensibil la o bandă de frecvenţe
asociată cu spargerea unui geam. Semnalul de la microfon este prelucrat într-un procesor care
elimină componentele spectrale neasociate fenomenului fizic. Tot procesorul de semnal
compară semnalul filtrat cu cel înregistrat anterior, asociat cu spargerea geamului. În situaţia
unei asemănări a caracteristicilor de frecvenţă, este declanşată alarma.
- Senzorii pentru detectarea şocurilor sunt sensibili la sunete intense cu frecvenţa de 5 KHz.
Microfonul folosit este de tip piezoelectric sau cu cristal. Folosirea microfoanelor cu cristal
este mai eficace întrucât acestea sunt sensibile la o banda foarte îngusta de frecvenţă,
simplificând sarcinile procesorului de semnal şi, implicit, reducând rata alarmelor false.
- Senzorii combinaţi, acustic + şoc, combină avantajele celor două principii diferite de detecţie,
asigurând îmbunătăţirea probabilităţii de descoperire, a ratei alarmelor false, totodată
reducând şi posibilităţile de neutralizare ale detectorului.
- Funcţie de specificaţiile producătorului, senzorii se pot monta direct pe fereastra la câţiva
centimetri de margine, pe tocul geamului sau pe un perete sau tavan aflat la mică distanţă de
fereastră.
- Montarea pe fereastră este cea mai problematică deoarece adezivul trebuie să fie de foarte
bună calitate, capabil să reziste la radiaţiile solare şi la extremele de temperatură produse iarna
sau vara (-20C÷80C).
- Funcţionarea nesigură a dispozitivului poate fi consecinţa unei montări necorespunzătoare a
senzorului, nerespectării specificaţiilor tehnice referitoare la tipul de fereastră pentru care este
destinat senzorul etc. dar, cel mai adesea, majoritatea problemelor sunt date de caracteristicile
acustice ale încăperii. Astfel, acoperirea ferestrei cu o draperie groasă absoarbe vibraţiile
acustice şi la microfonul senzorului montat pe perete sau în tavan nu mai ajunge suficient
semnal pentru declanşarea alarmei.
- Senzorul mai poate funcţiona necorespunzător şi dacă procesorul de semnal nu a fost calibrat
corespunzător. Suplimentar, mai pot cauza probleme şi interferenţele radio sau zgomotele
naturale care au un spectru cu elemente în banda de sensibilitate a senzorului.
- Ca o precauţie maximă, se poate impune o verificare distructivă, lucru care presupune
verificarea funcţionarii senzorului când fereastra este spartă intenţionat.
Neutralizarea sistemului de supraveghere este posibilă dacă geamul este decupat sau demontat din
ramă. O altă metodă constă în modificarea spectrului produs de spargere, lucru realizabil prin
atenuarea cu materiale absorbante a zgomotului.

Senzori fotoelectrici pentru interior

- Folosesc un fascicul de lumină invizibilă, în infraroşu, pentru a crea o cortină electronică. De
regulă, sunt folosiţi pentru supravegherea unor suprafeţe liniare, de dimensiuni mari, cum ar
fi holuri, foaiere etc.
- Senzorii cu fascicul luminos sunt formaţi din două blocuri: un emitător şi un receptor.
Emiţătorul foloseşte ca sursă de lumină IR o diodă electroluminiscentă LED (Light Emitting
 Diode) sau o diodă laser. Receptorul are ca element activ un fotoelement (de regulă un
fototranzistor) care detectează prezenţa sau absenţa fasciculului. Dacă receptorul sesizează o
întrerupere a razei IR cu o durată mai mare decât o valoare prestabilită, este declanşată alarma.
- Sistemul nu este afectat de mediul din interiorul clădirii (modificări ale regimului termic,
lămpi fluorescente, interferenţe radio şi electromagnetice cu echipamentele electrice etc.)
- Neutralizarea sistemului este realizabilă numai prin ocolirea fasciculului luminos, lucru
totuşi simplu dacă intrusul este dotat cu ochelari speciali pentru vizualizarea radiaţiei IR.

Senzori cu microunde
Senzorii cu microunde sunt dispozitive folosite pentru detectarea mişcării. Principiul de
funcţionare se bazează pe detectarea perturbaţiilor produse de intruziune într-un câmp
electromagnetic generat de echipament.
Sistemul este format din două blocuri funcţionale: un emiţător şi un receptor. Emiţătorul
constă într-un oscilator de mică putere realizat cu dioda Gunn, în banda X de frecventa (aproximativ
15 GHz). Receptorul sesizează orice modificare a frecvenţei emise, modificare produsă datorită
efectului Doppler. Majoritatea sistemelor sunt setate pentru declanşarea alarmei în situaţia unei
deviaţii de frecvenţă de 20÷120 Hz, adică pentru o viteza a intrusului deaproximativ 2÷12 m/s.
Constructiv, există două tipuri de sisteme cu microunde: senzori monobloc, la care atât emiţătorul cât
şi receptorul sunt realizaţi într-o singură unitate, respectiv senzori în tandem, formate din două unitati
separate, emiţătorul şi receptorul
Senzorii cu microunde se pot folosi atât pentru monitorizarea unor suprafeţe exterioare cât şi
pentru încăperi, depozite, holuri etc. În exterior aceste sisteme se folosesc pentru supravegherea
perimetrală sau pentru o avertizare timpurie dacă intrusul se apropie de o clădire sau o zona sensibilă.
Funcţionarea necorespunzătoare a senzorilor poate fi cauzată, în primul rând, de interferenţe
cu alte echipamente cu microunde care funcţionează în banda X. De asemenea, zonele care conţin
generatoare puternice de câmpuri electromagnetice pot produce probleme datorită interferenţelor pe
unele componente spectrale. O situaţie specială poate fi cauzată de lămpile fluorescente (mai
cunoscute drept becuri cu neon): ciclul de ionizare al gazului poate fi interpretat de detector ca
deplasare de frecvenţă, generând astfel o alarmă falsă.
Alte cauze care pot crea probleme:
- obiectele metalice care se mişcă în câmpul de detecţie al senzorului generează alarme false;
- suprafeţele metalice mari creează zone moarte, nedetectabile, în spatele lor;
- instalarea improprie a senzorilor face posibilă detectarea unor obiecte care se deplasează în
afara zonei de interes, declanşându-se alarme aleatoare;
- antenele horn folosite, de regulă, la aceste sisteme, se caracterizează prin prezenţa unor lobi
secundari;
- de asemenea, semnalele recepţionate pe aceşti lobi pot genera alarme false. Este
recomandabilă instalarea sistemelor astfel încât să se asigure continuitatea zonei de detecţie,
pentru aceasta fiind necesare zone de suprapunere pe o suprafa de maxim 10% din suprafaţa
controlată.

Detectoare de vibraţii
Detectoarele de vibraţii sunt destinate montării pe pereţi, tavane, duşumele pentru a sesiza vibraţiile
mecanice produse de retezare, tăiere, găurire, perforare, izbire, într-un cuvânt orice încercare de
intruziune care afectează din punct de vedere fizic structura pe care este instalat senzorul.
- Traductoarele destinate detectarii energiei mecanice de joasă frecvenţă se montează direct pe
pereţele interior al structurii supravegheate, detectând orice vibraţii care sunt produse.
- Alarmele false sunt cauzate, în general, de instalarea necorespunzătoare a senzorilor. Astfel,
montarea acestora pe pereţii expuşi la vibraţii din exterior (trenuri, avioane, utilaje industriale
mari etc.) face inoperant acest tip de senzor.
Neutralizare: sistemul poate fi neutralizat evitând pătrunderea prin zona protejată sau alegând un
punct şi o metodă de intruziune care să permita absorbţia şi difuzia vibraţiilor. O altă metodă de
contracarare, aplicabilă în general la toate sistemele automate de supraveghere, constă în generarea,
persistentă dar aleatoare, a unui mare numar de alarme false, o lunga perioadă de timp, lucru care
conduce la scăderea încrederii în funcţionalitatea sistemului şi ignorarea alarmelor.
Detectoare de vibraţii (instalarea)

Detectoare de vibraţii cu fibră optică

- Cablurile cu fibră optică sunt folosite atât pentru protejarea unui perete, dar şi pentru
supraveghere perimetrală, fiind posibilă instalarea subterană sau pe împrejmuire.
- În cazul utilizării în interior, cablul de fibră optică acoperă ca o plasă un perete, fiind dispus
fie în tencuială sau zid, fie montat, în timpul construcţiei, direct în infrastructură.
- Reţeaua din cabluri de fibră optică este destinată montării pe pereţi, tavane, duşumele pentru
a sesiza vibraţiile mecanice produse de orice încercare de intruziune care afectează din punct
de vedere fizic structura pe care este instalat senzorul.
Alarmele false sunt cauzate în general de instalarea necorespunzătoare a senzorilor. Astfel,
montarea acestora pe pereţii expuşi la vibraţii din exterior (trenuri, utilaje industriale mari, avioane
etc.) face inutil acest tip de senzor.
Neutralizare: sistemul poate fi contracarat evitând pătrunderea prin zona protejată sau alegând un
punct şi o metoda de intruziune care să permită absorbţia şi difuzia vibraţiilor
Detectoare de vibraţii cu fibră optică (instalare)

Senzori audio
- Senzorii audio recepţionează zgomotele produse de o intruziune şi sunt utilizaţi de regulă
pentru aplicaţii de interior.
- Principiul de funcţionare, asemănător cu cel al detectoarelor de geam spart, se bazează pe un
traductor care transformă oscilaţiile aerului în semnal electric sau (un microfon). Semnalul
produs de microfon este analizat de un procesor, alarma fiind declanşată dacă acesta fie se
 încadrează într-un tipar prestabilit, fie este detectat într-un loc şi la un moment unde şi când
ar fi trebuit să nu fie nici o activitate.
- Senzorii audio se instalează în locuri unde zgomotul făcut de intrus depăşeşte cel puţin cu un
ordin de mărime zgomotul de fond pentru ca detectarea intrusului să fie sigură şi neafectată
de alarme aleatoare. Dacă zgomotul de fond există şi dispozitivului nu-i este reglat
corespunzător pragul de declanşare a alarmei, sistemul este incapabil să facă diferenţa între o
intruziune şi un zgomot de fond.
- Alarmele false sunt produse de zgomote puternice, întâmplătoare: avioane, trenuri, explozii
etc.
Contracarare: un intrus care se deplasează lent şi care îşi ia măsuri de atenuare a zgomotului produs
de deplasarea sa.

Senzori ultrasonori activi

- Senzorii ultrasonori activi sunt dispozitive care detectează mişcarea: emit unde ultrasonore în
zona protejată şi reacţionează la modificările undelor reflectate produse deobiectele mobile.
- Senzorii ultrasonori activi se montează în tavan sau pe perete şi asigură protecţia unei zone de
circa 100 m2.
- Senzorii ultrasonori, activi sau pasivi, nu sunt influenţaţi de căldură, interferenţe
electromagnetice, fenomene externe. Dimensiunea zonei supravegheate poate fi uşor
controlată, undele ultrasonore fiind puternic absorbite de pereţi, mobilier, panouri etc.
- ATENŢIE! absorbţia în materialele comune dintr-o încăpere, poate crea şi efecte nedorite, în
sensul că, în spatele obiectelor se creează zone moarte, unde senzorul este inoperant.
- Cele mai obişnuite cauze care conduc la declanşarea unor alarme false constau în: mişcări ale
aerului produse de ventilatoare, climatizoare etc.; şuieraturi ale conductelor; orice altceva se
deplasează în zona controlată (ferestre deschise, animale de casă etc.).
Neutralizare: Senzorul poate fi contracarat de un intrus care se deplasează cu o viteza foarte mică,
sub limita pragului de detecţie setat; o varianta de neutralizare, bazată pe aceiaşi idee, constă în
micşorarea vitezei radiale, deplasarea făcându-se circular, în jurul senzorului. De asemenea, un intrus
care foloseşte un detector de ultrasunete, poate intercepta emisia dispozitivului, evitând astfel
declanşarea dispozitivului prin ocolirea acestuia.

Senzori ultrasonori activi (principii de funcţionare)

Senzori ultrasonori pasivi

- Senzorii ultrasonori pasivi, asemănători cu senzorii audio, recepţionează vibraţiile cu o
frecvenţă de peste 20 Khz produse de intruziune.
- Frecvenţele din acest domeniu sunt asociate cu frecarea unor obiecte metalice, fâsâitul unui
arzător cu acetilenă sau zdrobirea unui perete de beton sau cărămidă.
- Zgomotul produs este transmis printr-o undă acustică, prin aer, până la microfon. Semnalul
electric este analizat de procesor şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile de frecvenţă şi
amplitudine, este declanşată alarma.
- În majoritatea cazurilor, senzorii de acest tip sunt montaţi numai împreună
cu senzorii pasivi în
 infraroşu (PIR) cu scopul îmbunătăţirii performanţelor dar, mai ales, reducerii posibilităţilor
de contracarare.
- Alarmele false pot fi produse de sonerii telefonice, fluieratul conductelor de apă, mişcarea
aerului de către ventilatoare sau climatizoare etc.
Senzori ultrasonori pasivi

Senzori pasivi cu infraroşii (PIR)

Senzori pasivi cu infraroşii (PIR)

- Senzorii PIR sunt pasivi, adică dispozitivul nu emite niciun fel de energie, el doar „ascultă”
mediul înconjurator pentru interceptarea formei de câmp energetic la care este sensibil.
- Majoritatea senzorilor PIR sunt sensibili în banda de frecvenţă corespunzătoare emisiei IR a
corpului uman, adică în banda 7÷14µm. (În fizică există o teorie care oferă o relaţie între
temperatura corpului şi lungimea de unda a radiaţiei emise. În cazul obiectelor cu
temperaturi în gama 10÷40ºC, lungimea de undă corespunzătoare este 7÷14µm).
- Senzorii PIR nu măsoară cantitatea de energie recepţionată ci doar modificările rapide ale
profilului termic. Cu alte cuvinte, PIR detectează imagini „fierbinţi” în infraroşu sesizând
contrastul între imaginea caldă şi fondul rece.
Senzor PIR. (montare verticală)
Detectori PIR. (sisteme optice şi de reflexie)
- Sistemele optice şi de reflexie au un rol important în proiectarea şi funcţionarea PIR.
Necesitatea focalizării precise a radiaţiei termice, chiar pe elementul fotosensibil, a impus
folosirea uneia din din cele două metode:
1. focalizare prin reflexie
2. focalizare cu lentile.
- Focalizarea prin reflexie presupune folosirea unei oglinzi concave, elementul fotosensibil
fiind montat în focarul sistemului optic. Acest sistem nu realizează o împărţire în zone
poligonale a suprafeţei cercetate dar asigură o distanţă mare de descoperire; acest principiu
este folosit, de regulă la senzori PIR pentru exterior.
Detectori PIR (lentile)
- Focalizarea prin intermediul lentilelor nu asigură o concentrare a radiaţiei IR la fel de mare
cu oglinda reflectorizantă dar, folosind un tip de lentile speciale, denumite lentile Fresnel, este
asigurată o modificare foarte simplă a configuraţiei zonelor poligonale.
- Lentila Fresnel, realizată dintr-o peliculă subţire de material plastic transparent la radiaţia IR,
are gravat pe ea o serie de cercuri concentrice; desenul imprimat pe pelicula de plastic
reprezintă o aproximare a hologramei zonelor poligonale realizate de dispozitiv.
- Senzorii PIR se instalează orizontal, pe tavan sau vertical, pe pereţi astfel încât caracteristica
lor de detecţie să acopere posibilele zone de intruziune: uşi, holuri, ferestre etc. Caracteristica
de detecţie, elementul esenţial al dispozitivului se poate modifica relativ simplu, schimbând
lentilele Fresnel aplicate în faţa fotodetectorului.
- Astfel, există caracteristici de tip cortină, care nu prezintă niciun fel de spaţiu sau
caracteristici fragmentate.
Detectori PIR (alarme şi neutralizare)
Alarmele false pot fi produse de schimbări bruşte, naturale ale temperaturii cauzate de instalaţii de
încălzire, radiaţia solara, animale etc.
Neutralizarea senzorului poate fi realizată prin mai multe procedee dar, în principiu, întotdeauna se
urmăreşte scăderea diferenţei de temperatură dintre intrus şi mediu. Aceasta se poate realiza fie prin
creşterea temperaturii mediului (dacă intrusul are acces la sistemul de reglare al temperaturii
interioare), fie prin folosirea unor învelişuri termoizolante care stopează transferul căldurii corporale
către exterior.
Deoarece senzorul PIR detectează intruziunea funcţie de contrastul dintre obiectul cald şi fondul rece,
modificarea acestor temperaturi poate reduce eficacitatea dispozitivului.
Dacă temperatura mediului devine apropiată de temperatura intrusului (circa 30÷40 ºC), dispozitivul
nu mai reacţionează datorită lipsei de contrast termic. Teoretic, dacă o persoană are exact temperatura
mediului, ea este invizibilă pentru senzor.
Altă metodă presupune cunoaşterea caracteristicii senzorului: intrusul fie se deplasează spre detector,
fie evită depăşirea zonelor poligonale create de lentila Fresnel. Un efect similar este produs de
deplasarea foarte lentă a intrusului. Toate procedeele au acelaşi rezultat final: circuitul de diferenţiere
detectează o modificare lentă a temperaturii şi nu declanşează alarma.
Deplasarea intrusului spre senzor pe un traseu cu PD minim, îi permite ulterior acestuia dezafectarea
completă a senzorului (fie reorientarea acestuia spre o zona nepericuloasă, întreruperea alimentării,
fie obturarea cu vopsea a lentilei Fresnel sau blocarea cu un paravan opac IR).
Detectori PIR (probabilitatea de descoperire în funcţie de direcţia de deplasare )

Senzorii activi cu infraroşii pentru interior

- Senzorii activi cu infraroşii au o caracteristică de supraveghere de tip cortină, formată din
fascicule multiple de unde infraroşii modulate, sistemul reacţionând la orice modificare a legii
de modulare sau întrerupere a legăturii între emiţător şi receptor.
- Ca orice senzor activ, este format dintr-un emiţător şi un receptor, montate, de regulă, în
aceiaşi carcasă. Emiţătorul foloseşte ca element activ un laser; la limita zonei protejate, raza
laser este reflectată 180º spre receptor prin intermediul unei benzi reflectorizante. Receptorul,
prin intermediul unor lentile de focalizare, colectează energia undelor, o transformă în semnal
electric şi acesta este prelucrat în procesorul de semnal. Procesorul compară legile de
modulaţie ale impulsurilor IR emise cu cele recepţionate şi, în caz de neconcordanţă,
declanşează alarma.
- Senzorii pot fi utilizaţi pentru protecţia unor zone cu dimensiunile de maxim 10 m lungime şi
8 m înălţime; valorile sunt determinate de puterea laserului, sensibilitatea receptorului,
gradului de reflectivitate a benzii.
- Sistemul are probabilitatea de descoperire apropiată de unitate; rata alarmelor false este mică,
detectorul nefiind afectat de temperatura mediului, interferenţe electrice etc.
- Senzorul poate funcţiona necorespunzător dacă nu sunt efectuate întreţineri periodice
(alinierea şi ştergerea de praf a elementelor optice, reglarea pragului de declanşare etc.).
- În situaţia în care spoturi puternice de lumină ajung la receptor sau banda reflectorizantă
fotoelementul poate fi saturat generând alarme false.
- Soluţia constă într-o instalare corespunzătoare, care să evite iluminarea dispozitivului din
surse externe.
Neutralizarea senzorilor este dificilă: dacă intrusul identifică sistemul (emiţătorul şi benzile
reflectorizante), îl poate ocoli, evitând detectarea. Sistemul este vulnerabil dacă intrusul produce o
mare cantitate de fum, fapt ce are ca efect modificarea regimului de funcţionare al senzorului şi,
eventual, trecerea într-un regim de avertizare fără a se declanşa însă alarma.

Senzorii activi cu infraroşii pentru interior ( mod de funcţionare )

Senzori activi cu infraroşii pentru exterior
- Senzorii activi cu infraroşii pentru exterior sunt identici din punct de vedere funcţional
cu senzorii de interior.
- La aceste dispozitive, emiţătorul nu mai este montat împreuna cu receptorul; definirea zonei
supravegheate este făcută prin poziţionarea celor două blocuri.
- Alte deosebiri între cele două sisteme sunt produse de condiţiile diferite de mediu: senzorii de
exterior trebuie să funcţioneze la temperaturi extreme, în prezenţa precipitaţiilor, chiar dacă
există depuneri de praf sau gheaţă pe sistemele optice.
- De asemenea, atât emiţătorul cât şi receptorul trebuie să aibă performanţe superioare, întrucât
aceşti senzori protejează aliniamente de până la 300 m.

Senzori activi cu infraroşii pentru exterior (probleme în funcţionare/neutralizare )

În ceea ce priveşte cauzele care pot conduce la o funcţionare defectuoasă a sistemului,
datorită funcţionarii în mediul exterior, se mai pot adauga următoarele:
- pierderea în timp a alinierii datorită mişcărilor pamântului sau deplasării blocurilor (alunecări
de teren, îngheţ, vânt, căderi de pietre etc.), întreruperea aleatoare a fasciculului produsă de
crengi, plante în creştere, animale etc.
Neutralizarea: constă fie în ocolirea aliniamentului protejat (pe la extremităţi, pe deasupra sau pe
dedesubt) sau dezafectarea sistemului prin introducerea sa în modul avertizare, întrerupând legatura
optică între emiţător şi receptor cu ajutorul mijloacelor fumigene.

Detectoare de vibraţii pentru împrejmuiri

- Senzorii pentru detectarea vibraţiilor se instalează, de regulă, pe gardurile realizate din plasa
de sârma.
 - Aceşti senzori detectează orice încercare de retezare, tăiere sau escaladare a gardului pe care
sunt instalaţi.
- Toate aceste acţiuni generează vibraţii mecanice, diferenţiate de oscilaţiile produse de
fenomenele naturale prin amplitudinea şi frecvenţa lor mai ridicată.
- Elementul sensibil la deplasări este de tip inerţial, traductorul fiind piezoelectric, electronic
sau mecanic.
- Detectoarele de vibraţii funcţionează optim dacă senzorii sunt montaţi direct pe împrejmuirea
din plasa de sârma. Dispozitivele electromecanice se înseriază de-a lungul unui cablu cu o
lungime de maxim 300 m; senzorii care furnizează semnal analogic sunt legaţi individual la
procesorul de semnal.
- Din punct de vedere al eficacităţii, senzorii de vibraţii sunt printre cele mai sigure dispozitive
perimetrale; alt avantaj al acestora este dat şi de factorul economic, preţul fiind de câteva ori
mai redus faţă de alte sisteme.
- Senzorii de vibraţii nu se vor instala fără măsuri suplimentare de protecţie în zone unde există
fenomene naturale care interacţionează cu sistemul: animale numeroase, terenuri cu culturi
agricole, pomi, arbuşti în contact cu plasa gardului, vibraţii puternice produse de activităţi
umane (trenuri, instalaţii industriale etc.).

Detectoare de vibraţii pentru împrejmuiri ( instalare )

Detectoare de vibraţii pentru împrejmuiri (neutralizare)

- Sistemul poate deveni nefuncţional dacă la instalarea sa nu s-a ţinut cont de condiţiile de
mediu; cel mai banal exemplu constă
în folosirea contactelor Hg în zone unde temperatura poate scădea sub -38ºC, punctul
de îngheţ al mercurului.
Neutralizarea sistemului este dificilă, realizându-se numai prin ocolirea aliniamentului protejat (pe
la extremităţi, pe deasupra sau pe dedesubt), astfel încât intrusul să nu atingă nici gardul, nici suporţii
acestuia.
Senzori electrostatici
- Senzorii cu câmp electric se bazează pe detectarea modificărilor unui câmp electrostatic
alternant produs între nişte conductori electrici. Distorsionarea câmpului este produsă dacă
cineva atinge conductorii sau chiar dacă numai se apropie de ei.
- Senzorul cu câmp electrostatic este un dispozitiv perimetral şi se montează, de regulă, pe
împrejmuiri realizate din plasa de sârma, spre interiorul obiectivului protejat; conductorii sunt
dispuşi paralel unul faţă de altul şi faţă de nivelul terenului; pentru modificarea frecvenţei de
rezonanţă mecanică a conductorilor, se pot dispune la capete resorturi pretensionate.
Lungimea unei linii şi, implicit, a aliniamentului protejat, este de maxim 500 m. Principalul
 avantaj al acestui tip de dispozitiv constă în numărul minim de alarme false generate
de sistem.
- Sesizând şi apropierea la o distanţă de până la 3 m (valoarea este reglabilă modificând
sensibilitatea procesorului de semnal), senzorul poate detecta şi tentativele de depăşire a
aliniamentului protejat prin săparea unui tunel sau escaladarea gardului.
Neutralizarea: este dificilă, fiind făcută prin ocolirea să (prin lateral, pe deasupra sau pe dedesubt)
la distanţa minimă dictată de sensibilitatea procesorului sau prin saturarea sistemului, prin interferenţa
electromagnetică, folosind un generator radio cu frecvenţă apropiată de a sistemului.

Senzori capacitivi
- Senzorii capacitivi detectează modificarea unui câmp electric static generat între linii electrice
sau într-o reţea de conductori. Alarma este declanşată prin modificarea capacităţii produsă de
atingerea sau apropierea de conductorii senzorului.
- Senzorii capacitivi sunt realizaţi, constructiv, în două variante: dispozitive pentru exterior sau
pentru interior.
- Senzorii pentru exterior sunt asemănători cu dispozitivele electrostatice; cei trei conductori ai
senzorului se instalează la partea superioară a împrejmuirii, fiind izolaţi din punct de vedere
electric de restul gardului; diferenţa esenţială faţă de senzorii electrostatici constă în
generatorul de excitatie care, în acest caz, produce un câmp electric constant.
- Senzorii pentru interior, destinaţi protejării unor obiecte metalice (fişete, seifuri, birouri etc.)
sunt alcătuiţi numai din doi electrozi: unul, în formă de plasă, este aşezat în proximitatea
obiectelor; celălalt face un contact electric ferm cu acestea. Tensiunea folosită pentru electrozi
are valoare mică, fără efecte asupra organismului uman.
Senzori capacitivi (instalare)

Senzori sensibili la sarcina cu cabluri coaxiale

- Aceşti senzori sunt formaţi din linii de transmisie (cabluri coaxiale) care folosesc câmpul
electric ca mediu de transmisie şi detecţie.
- Senzorii cu cabluri sensibile la sarcină se folosesc pentru supravegherea împrejmuirilor
perimetrale. Sistemul are o sensibilitate constantă de-a lungul liniei şi asigură protecţie
împotriva tăierii, mişcării sau forţării cablurilor componente.
- Unele sisteme de acest tip sunt suficient de sensibile astfel încât să fie capabile să intercepteze
chiar vibraţiile acustice de-a lungul liniei, operatorul având posibilitatea să „asculte” ce se
întâmplă în zona protejată.
- Cablurile coaxiale se instalează direct pe plasa de sârmă a gardului, la jumătatea distanţei în
înălţime, fiind prinse ferm, din 20 în 20 de centimetri cu bride metalice (trebuie evitate
bridele de plastic care pot fi eliminate silenţios, de exemplu prin arderea cu o brichetă).
Lungimea senzorului poate ajunge la 350m.
Senzori sensibili la sarcina cu cabluri cu polimer magnetic
- Acest tip de senzor este destinat, instalării în exterior, pe plasa de sârma a împrejmuirii dar
există şi posibilitatea instalării în pereţii construcţiilor, situaţie în care detectează tentativele
 de străpungere aacestora. Destinaţia să este asemănătoare cu cablul coaxial microfonic, cablul
cu polimer magnetic fiind totuşi cel mai performant sistem utilizabil în aplicaţii perimetrale.
- Din punct de vedere tehnic cablurile cu polimer magnetic sunt impenetrabile, având
probabilitatea de descoperire cea mai ridicată; singura soluţie pentru neutralizare presupune
desprinderea cablului de pe plasa metalică, lucru imposibil de realizat fără producerea
unor zgomote care să declanşeze alarma.
Senzori perimetrali cu fibră optică
- Fibra optică este imună la interferenţe electromagnetice şi, dacă este montată corespunzător,
este foarte sigură în funcţionare.
- Contracararea sistemului este realizabilă numai în cazul instalării necorespunzătoare a fibrei
optice. De exemplu, dacă nu sunt respectate specificaţiile producătorului de fixare ale fibrei
în anumite puncte sensibile (porţi de acces, stâlpii de susţinere, ancorele de fixare ale gardului
etc.), un intrus poate escalada gardul prin punctele respective fără a fi detectat.

Senzori cu geofoni
- Senzorii cu geofoni detectează vibraţiile seismice de joasă frecvenţă create în sol de
deplasarea persoanelor, vehiculelor, animalelor etc. Dispozitivul a fost folosit initial de
geologi pentru măsurarea undelor seismice produse de exploziile subterane, determinându-se
astfel structura geologica a solului.
- Elementul activ al dispozitivului este un microfon cu o structura specială, sensibil la frecvenţe
sub 25Hz. Semnalul electric de la microfon este transmis la procesorul de semnal care, funcţie
de caracteristicile acestuia (amplitudine, putere spectrală etc.), declanşează alarma. Pentru
eliminarea alarmelor false, există facilitatea ca sistemul să preia de la microfon şi semnalele
audio, operatorul având posibilitatea să asculte semnalele recepţionate.
- Geofonii se instalează la nivelul solului, având o tijă înfiptă în pamânt pentru preluarea
vibraţiilor. Un sistem este alcătuit din 50÷100 de microfoane care sunt conectate la procesor
fie printr-un cablu de semnal, fie prin radio. Transmiterea informaţiilor de la senzori este
făcută diferenţiat, astfel ca operatorul ştie exact care senzor a declanşat alarma, localizând
astfel precis locul intruziunii.
Aplicaţii ale senzorilor pentru detectarea intruziunilor
- Varietatea uriaşă de situaţii în care este necesară utilizarea senzorilor de supraveghere face
imposibilă o „reţeta” exactă aplicabilă în mod universal.
- Selectarea tipurilor de dispozitive pretabile a fi utilizate într-un caz particular, trebuie să
respecte câteva etape importante întâlnite la orice lucrare de acest gen.
În primul rând
- realizarea unui studiu de fezabilitate care trebuie să pună în balanţă, pe de o parte, cuantumul
cheltuielilor necesare, iar pe de altă parte, performanţele dorite de la sistem şi importanţa
obiectivului protejat. Întrucât, în lumea reala, criteriul economic este decisiv, devine evident
faptul că, din păcate, proiectanţii de sisteme de securitate trebuie să se bazeze în special pe
criteriul cost şi mai puţin pe criteriul performanţă.
- O regulă care trebuie respectată întotdeauna la proiectarea oricărui sistem de supraveghere
presupune utilizarea obligatorie a cel puţin două tipuri de senzori, tipuri complementare din
punct de vedere al posibilitatilor de neutralizare, funcţionează peprincipii fizice diferite şi nu
se influenţează reciproc.
- Un element important care trebuie avut în vedere la orice sistem de protecţie constă în
dublarea acestuia cu un sistem de supraveghere video.
- Proiectarea sistemului este condiţionată numai de caracteristicile obiectivului, importanţa sa,
condiţiile de mediu din zona de instalare şi de fondurile alocate.
 - O modalitate de selectare a senzorilor pentru aplicaţii de exterior constă în studierea tabelului
care prezintă probabilitatea de descoperire (PD) şi rata alarmelor false (RAF) pentru câteva
tipuri de senzori, funcţie de natura intruziunii, stilul de contracarare sau tipul evenimentului
generator.
Aplicaţii ale senzorilor pentru detectarea intruziunilor

Capitolul 11
SISTEME DE CONTROL/ADMITEREA ACCESULUI

Admiterea şi controlul accesului, într-un sistem de securitate, este o problemă cel puţin la fel de
importantă ca şi detectarea intruziunilor.
Problemele ridicate de identificare au căpătat noi dimensiuni în ultimii 25 de ani, existând preocupări
pentru:
- identificare personală;
- culegerea informaţiilor despre persoane;
- detectarea sau limitarea deplasărilor, acţiunilor şi comportamentului persoanelor;
- forme de identificare care, mai degrabă, arată apartenenţa la un grup social decât identitatea
personală;
- identificarea produselor şi ambalajelor;
- identificarea vehiculelor;
- identificarea animalelor.
Control acces vs Admitere acces
- Sistemul de control acces trebuie să ţină cont de orice posibilă ameninţare la adresa intimităţii
şi siguranţei personale, de divulgare a informaţiilor în afara organizaţiilor îndreptăţite să le
folosească sau de eventuala utilizare a datelor înregistrate în scopuri ilegale.
- Identificarea este o problemă dificilă şi multidisciplinară, de exemplu având conotaţii nu
numai tehnice, ci şi filozofice sau psihologice.
- Noţiunea de control al accesului se referă la detectarea materialelor, substanţelor, obiectelor
care sunt sau pot deveni un pericol pentru organizaţia interesată. În principal, este vorba de
descoperirea materialelor interzise: muniţie, armament, explozibili, substanţe halucinogene,
radioactive sau toxice.
- Admiterea accesului este o activitate care constă în identificarea unei persoane cu o bază de
date de cunoştinţe, pentru permiterea sau interzicerea pătrunderii în obiectivul controlat.
Componentă unui sistem de control/admitere acces
- Centrala de control
- Tastatura centrală
 - Chei digitale
- Cititor de cartele (magnetice, proximitate)
- Cititor de chei digitale
- Cartele de acces
- Tastatura de acces
- Turnikeţi pentru acces personal
- Software
În practică aceste echipamente folosesc software care au, de regulă, şi funcţia de pontaj, des cerută în
aplicaţii.
Identificarea persoanelor
IDENTITATE: „ansamblu de date prin care se identifică o persoană” – DEX ’98.
- În practică, o persoană este identificată cu o înregistrare abstractă, dacă individul respectiv
deţine un document care trebuie să se afle numai în posesia sa, dacă are cunoştinţe despre
lucruri şi fapte pe care numai el ar trebui să le cunoască sau dacă exercită diverse activităţi
care sunt atribuite, în mod normal, persoanei respective. Bineînţeles, acţiunea de identificare,
trebuie să combine procedurile de mai sus pentru a avea siguranţa corectitudinii identităţii.
- Scopul este asigurarea unei identificări sigure, bazate pe procese raţionale, care să asigure un
echilibru între costuri, beneficii şi riscurile implicate.
- O instituţie se protejează împotriva accesului unor persoane care pot avea intenţii clandestine,
îşi asigură unele puncte sensibile împotriva unor atacuri din exterior sau interior sau măcar
păstrează o înregistrare cu identitatea persoanei care a avut acces în zonele respective.
Dispozitive de identificare
Organizaţiile şi instituţiile, fie ca sunt private sau publice, au posibilitatea să-şi creeze un sistem
propriu de identificare prin obiecte. Documentele eliberate de acestea, legitimaţii de serviciu sau alte
documente de identificare, sunt în multe situaţii mai sigure şi mai greu de falsificat decât actele emise
de autorităţile publice. Metodele de protecţie despre care vom vorbi se referă numai la ataşarea de
actul de identitate a unor dispozitive, componente sau alte elemente care sunt folosite pentru
identificarea electronică a obiectului respectiv.
Cele mai des întâlnite sunt:
- coduri de bare;
- banda magnetică;
- cartela de proximitate;
- cartela Wiegand;
- cartela inteligentă (Smart card);
- cartela laser.

Sisteme biometrice
Termenul „biometrie” se referă la toate tehnicile de identificare bazate pe o serie de
caracteristici fizice sau fiziologice, dificil sau imposibil de modificat sau imitat.
Specialiştii în securitate apreciază că folosirea PIN şi a parolelor, cele mai aplicate metode de
identificare folosite de tehnologia informatică actuală, sunt de mult depăşite.
O serie de caracteristici fiziologice sunt folosite în mod tradiţional pentru identificare. Astfel,
descrierea fizionomiei şi a semnelor particulare, întâlnite la paşapoarte, este destul de grosieră şi
arareori este suficient de sigură pentru a identifica categoric o persoană. La cealaltă extremă, există
tehnicile criminalistice invazive, bazate pe radiografii dentare şi ale scheletului
Aplicaţii biometrice
Indici biometrici. Categorii
- înfăţişarea (de exemplu: înălţimea, greutatea, culoarea pielii, a părului şi ochilor, semne
caracteristice vizibile, genul, rasa, părul facial etc.,toate acestea prezentate, de regulă, într-o
fotografie);
- comportamentul (de exemplu: ticuri, caracteristicile generale ale vocii, stilul de exprimare,
handicapuri vizibile, trăsături memorate video);
- bio-dinamice (de exemplu: presiunea şi viteza de execuţie a semnăturii, caracteristici
statistice ale vocii, viteza de apăsare a tastelor în cazul introducerii unei parole etc.);
- elemente fiziologice naturale (de exemplu: dimensiunile scheletului –antropometrie, leziuni
osoase sau dentare tratate, amprentele papilare şi palmare imaginea retiniană, modelul vaselor
capilare faciale sau din lobul urechii, geometria mâinii, amprenta ADN etc.);
- elemente artificiale (folosite în special pentru identificarea animalelor, putând exemplifica
cu: brăţări, coduri de bare tatuate, zgărzi, microcipuri inserate sub piele, emiţătoare radio etc.).
Caracteristicile dorite de la un sistem de identificare
- universalitate – fiecare persoană trebuie să fie identificabilă după criteriul propus;
- unicitate – fiecare persoană trebuie să aibă un singur identificator; nu trebuie să existe două
persoane cu acelaşi identificator;
- permanenţa – identificatorul nu trebuie să se modifice în timp sau să fie transformat la
dorinţă;
- necesitate – identificatorul trebuie să conţină una sau mai multe caracteristici naturale, la
care o persoană nu poate renunţa;
- achizitionare – identificatorul trebuie să fie obţinut cu usurinţă;
- conservare – identificatorul trebuie să fie păstrat cu usurinţă, atât în sistemele manuale de
identificare, cât şi în cele automate;
- excludere – identificatorul selectat face inutil orice alta formă de identificare;
- precizie – fiecare identificator trebuie să fie suficient de diferit de oricare alt identificator,
astfel încât identificarea să fie făcută fără greşeală;
- simplitate – înregistrarea şi transmiterea indiciilor trebuie să fie simplă, fără a se genera
erori;
- cost – culegerea şi păstrarea indiciilor trebuie să ajungă la costuri rezonabile;
- comoditate – culegerea şi păstrarea indiciilor nu trebuie să fie dificilă sau mare consumatoare
de timp;
- acceptanţa – culegerea indiciilor nu lezează standardele etice, religioase, culturale sau morale
ale societăţii.
Avantaje şi dezavantaje în biometrie
Amprente papilare
- Dupa fotografie, aceasta este cea mai veche metodă biometrică folosită, până de curând,
numai de cercetarea criminalistică.
Folosirea amprentelor papilare pentru identificare, prezintă câteva avantaje semnificative:
- există o experienţă semnificativă, de aproape o sută de ani, în folosirea amprentelor
pentru identificare;
- informaţia primară este greu de falsificat dar, trebuie reţinut că este, totuşi, posibil;
- cantitatea de informaţie care trebuie memorată este redusă;
- algoritmii de prelucrare sunt simpli, folosindu-se numai modele matematice bidimensionale;
- preţul dispozitivelor de achiziţionare a datelor este cel mai scăzut dintre toate echipamentele
biometrice;
- precizia determinării persoanei este foarte bună;
- este o metodă complet neinvazivă;
- timpul de identificare este mai mic de o secundă.
Controlul accesului
- Noţiunea de control al accesului se referă la detectarea materialelor, substanţelor, obiectelor
care sunt sau pot deveni un pericol pentru organizaţia interesată.
- În principal, este vorba de descoperirea materialelor interzise: muniţie, armament,
explozibili, substanţe halucinogene, radioactive sau toxice.
- Marea diversitate de materiale care trebuie detectate au impus dezvoltarea de dispozitive
foarte diverse, care sunt capabile să sesizeze prezenţa acestora.
Detectoare
Detectoare de obiecte metalice - sunt folosite pentru descoperirea armamentului metalic, muniţiilor,
armelor albe, conductorii şi circuitul de control al unei bombe etc.
Detectoare cu radiaţii X - dezavantajele prezentate de detectoarele de obiecte metalice au impus, cel
puţin în controlul bagajelor, sistemele de detecţie cu radiaţii Roentgen.
Detectoare de substanţe chimice - substanţele chimice caretrebuie detectate prin control nedistructiv
sunt împărţite în trei mari categorii: materiale explozive, substanţe toxice şi droguri.
Detectoare de radiaţii nucleare
Echipamente control acces
Echipamentele din componenţa subsistemului de control acces trebuie să asigure următoarele funcţii:
a) memorarea în timp real a accesărilor punctelor de control, într-o memorie proprie
indestructibilă, pe o perioadă de minimum 30 de zile;
b) monitorizarea uşilor, semnalizarea în caz de rămânere a uşii în poziţie deschisă şi alarmare
pentru deschidere neautorizată, fără confirmare;
c) corelare de funcţii cu data şi oră.
 Capitolul 12
SISTEME DE SUPRAVEGHERE VIDEO

Un element important care trebuie avut în vedere la orice sistem de protecţie constă în
dublarea acestuia cu un sistem de supraveghere video.
Toate sistemele de supraveghere video sunt formate din mai multe elemente: pentru
capturarea imaginilor, pentru redarea acestora şi pentru de memorarea.

Sistem de supraveghere video

Camere IP
Sisteme de supraveghere video (digital)
- Reprezintă cel mai revoluţionar sistem de supraveghere locală şi la distanţă bazat pe tehnica
digitală. El excede cu mult posibilitatile vechilor sisteme analogice bazate pe switch-ere,
quad-uri...etc şi înregistratoare cu bandă. Aceasta soluţie este bazată pe calculator. Conectaţi
până la 16 camere şi veţi obtine înregistrări de calitate şi timp indelungat. Aveţi de asemenea
posibilitatea de acces la distanţă pentru vizualizare în timp real sau istorice. Puteţi comanda
de la distanţă camere Pan/Tilt/Zoom precum şi anumite evenimente. Detecţia de mişcare este
digitală şi poate fi asociată cu evenimente ca apel telefonic de alarmare, declanşare dispozitive
de siguranţă, etc.
- Înregistrarea de imagini pe suport digital-HDD le conferă sistemelor digitale CCTV foarte
multe avantaje: calitatea imaginii superioară, vizualizarea cu usurinţă a imaginilor şi
transmiterea lor la distanţă, lucru greu de îndeplinit cu un sistem clasic VCR. Sistemele
digitale de CCTV oferă soluţii de înaltă performanţă la preţuri minime.
Server
- Imagini live de mare calitate
 Funcţii de căutare (multicanal, în funcţie de dată şi oră)
 Funcţii de control la distanţă în timp real
 Diferite funcţii şi opţiuni (DTMF, Watch Dog, Backup Manager...)
Client
- Comunicaţie prin ISDN, LAN, MODEM
 Vizualizare şi control camera live- Conexiune Multiplex Server (N:Ncommunication)
 Monitorizare prin web browser
Sisteme de supraveghere video
(1) Echipamentele din cadrul subsistemului de televiziune cu circuit închis pot fi utilizate în aceste
aplicaţii dacă sunt de înaltă rezoluţie, în conformitate cu standardele europene, dispun de
compensarea automată a luminii şi cuprind ca parte componentă obligatorie înregistrarea permanentă
a imaginilor din zonele supravegheate.
(2) Compactarea datelor în vederea înregistrării simultane a tuturor imaginilor preluate de camerele
video se va realiza cu echipamente care permit prelucrarea individuală a imaginilor de pe fiecare
cameră înregistrată, cu afişarea datei şi orei.
(3) Înregistrarea imaginilor se realizează cu ajutorul videorecorderelor ori echipamentelor digitale de
înregistrare şi redare care corespund cerinţelor tehnice din prezentele norme tehnice, asigurându-se
ca înregistrările să cuprindă data, ora şi imagini clare pentru recunoaşterea persoanelor şi a mişcărilor
acestora în spaţiul supravegheat.
(4) Programarea echipamentelor de înregistrare a imaginilor trebuie să asigure o înregistrare continuă,
în timp real, în spaţiile accesibile clienţilor şi cu detecţie de mişcare în celelalte zone, iar când se
utilizează un înregistrator de lungă durată, pe o casetă se înregistrează o perioadă de 24 de ore.
(5) Camerele TV trebuie să fie de format 1/2 inch ori 1/3 inch, cu obiectiv interschimbabil pentru
alegerea unei lărgimi şi profunzimi adecvate a imaginilor, în funcţie de zona supravegheată,
urmărindu-se ca din imaginile înregistrate să se poată realiza identificarea persoanelor.
(6) Pentru vizualizarea imaginilor multiplexate se prevăd monitoare TV cu diagonală mai mare de 14
inch.
(7) Arhivarea imaginilor în registrate se realizează pe o perioadă de 30 de zile.
Echipamentele de înregistrare şi redare trebuie să dispună de următoarele facilităţi:
a) să asigure înregistrarea imaginilor de pe fiecare cameră;
b) să dispună de facilitarea copierii unor imagini selectate;
c) calitatea imaginii să permită identificarea persoanelor;
d) să fie dedicate acestor aplicaţii, să fie omologate şi să prezinte siguranţă în funcţionare.
În situaţia producerii de evenimente, casetele ori suporturile cu imaginile înregistrate se păstrează
până la soluţionarea cazului, iar pentru cele de competenţa poliţiei, casetele se pun la dispoziţie
organelor de cercetare, la solicitarea scrisă a acestora. Instalatorul sistemului de alarmare împotriva
efracţiei este obligat să pună la dispoziţie organului de cercetare logistica necesară pentru prelucrarea
imaginilor stocate.

Capitolul 13
DETECTAREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR

- Datorită vitezei şi forţei distructive a focului, incendiul constituie una din cele mai serioase
ameninţări. Bunurile vandalizate sau distruse de intemperii mai pot fi reperate dar obiectele
distruse de incendiu sunt pierdute pe veci.

- Pentru a minimiza riscul de incendiu precum şi impactul sau asupra patrimoniului, orice
instituţie publică sau privată trebuie să-şi dezvolte şi implementeze un plan de protecţie contra
incendiilor. Planul trebuie să cuprindă elemente de prevenire, îmbunătăţiri necesare pentru
unele construcţii vechi, metode de detectare a incendiilor, personalul care acţionează în caz
de evenimente, precum şi măsurile efective pentru stingerea unui incendiu.

Incendiul poate fi definit ca o ardere, constând dintr-o însumare de procese fizice şi chimice
complexe, iniţiată de o cauză bine determinată, care se dezvoltă necontrolat în timp şi spaţiu şi în
urma căreia se înregistrează pierderi materiale şi pericole pentru oameni.
Procesul de ardere este posibil numai dacă se întrunesc simultan, în timp şi spaţiu, următoarele
condiţii:
– existenţa substanţelor sau materialelor combustibile;
– prezenţa substanţelor care întreţin arderea (în general oxigenul din aerul atmosferic);
– sursa de energie capabilă să realizeze temperatura de aprindere.
Arderea substanţelor şi materialelor combustibile are loc numai în faza gazoasă, indiferent
dacă acestea sunt solide sau lichide.
O schemă generală a procesului de ardere a substanţelor combustibile este prezentată în figura
1.1.
După cum rezultă din această schemă, substanţele combustibile se comportă în prima fază în
mod diferit, consumând cantităţi inegale de energie calorică. Astfel, în faza iniţială, materialele
combustibile solide utilizează căldura pentru asigurarea desfăşurării proceselor de topire, distilare sau
sublimare; în cazul topirii, se observă că este nevoie de un aport suplimentar de energie calorică în
scopul asigurării procesului de evaporare. Astfel se explică motivul pentru care materialele
combustibile solide se aprind şi ard, în general, mai greu decât lichidele sau gazele, întrucât la
aprinderea lor este necesar un aport mai mare de căldură, precum şi faptul că eliberarea gazelor
combustibile prin procesul de distilare se face mai încet.
 De asemenea, substanţele combustibile lichide consumă o anumită cantitate de căldură care,
în general, este mai redusă decât la materialele solide, destinată începerii procesului de evaporare care
se intensifică după depăşirea temperaturii de inflamabilitate.
Odată ajunse în faza de gaze, materialele combustibile, lichide sau solide au o evoluţie
identică. Prin intermediul aportului de oxigen, are loc începerea procesului de oxidare care se
intensifică prin cantitatea de căldură degajată de reacţie, după care apare inflamarea şi apoi arderea.

Fig. 1.1 Schema generală a procesului de ardere

Analizându-se variaţia temperaturilor înregistrate în cursul unor incendii ce au avut loc în
spaţii închise, raportată la durata acestora, s-a obţinut curba din figura 1.2, în care se pot distinge trei
faze care se caracterizează în mod diferit.
În prima fază, cunoscută sub numele de „faza de ardere lentă", după ce a avut loc iniţierea
arderii materialelor combustibile de la o sursă de căldură, se constată o creştere relativ scăzută a
temperaturii în spaţiul respectiv. Pe durata fazei de ardere activă, căldura generată este transmisă
materialelor combustibile existente în încăpere pregătindu-le pentru aprindere, iar arderea se propagă
la materialele din vecinătate, evoluând cu o intensitate din ce în ce mai mare.
 În condiţiile în care bilanţul energetic determinat de cantitatea de căldură generată de ardere
şi sursa de aprindere, precum şi de cantitatea de căldură care se transmite materialelor combustibile
învecinate, nu este superior sau cel puţin egal cu energia calorică necesară producerii gazelor ca
rezultat al proceselor de transformare a materialelor combustibile, arderea încetează. Această situaţie
poate fi determinată, de exemplu, de cantitatea insuficientă de oxigen din încăpere sau de cantitatea
redusă a materialelor combustibile care au ars.
În cazul în care aportul de căldură este suficient, permiţând întreţinerea proceselor de
transformare a materialelor combustibile, are loc o intensificare a gazelor ce se degajă care, în
combinaţie cu aerul din încăpere, formează un amestec combustibil care poate fi uşor aprins de către
flăcări.
Cu cât materialele combustibile au proprietatea de a se aprinde mai uşor, cu atât cantitatea de
căldură generată este mai mare şi arderea se propagă şi evoluează mai rapid.
Pe durata fazei de ardere lentă a incendiului, în mod inerent, apar anumite produse – ca efect
al transformării materialelor – care pot pune în pericol viaţa oamenilor. Dintre acestea, în principal,
fumul şi gazele toxice şi corosive (acid clorhidric, acid cianhidric, hidrogen sulfurat, clor, oxid şi
dioxid de carbon etc.) prezintă un pericol potenţial pentru gradul de securitate al oamenilor.
Pornindu-se de la aceste premise, este necesar ca sistemele de protecţie împotriva incendiilor
să semnalizeze incendiul în faza incipientă, astfel încât concentraţiile de fum şi gaze toxice pe căile
de evacuare să se găsească într-o cantitate scăzută asigurându-se condiţii pentru salvarea oamenilor
şi organizarea intervenţiei, care, în acest stadiu datorită dimensiunilor reduse ale incendiului, necesită
un număr mic de forţe umane şi mijloace de stingere.
În principiu, durata fazei de dezvoltare, care cuprinde faza de ardere lentă şi faza de ardere
activă, a incendiului este condiţionată, în principal, de natura, cantitatea şi modul de dispunere a
materialelor combustibile în încăpere, numărul, natura, dimensiunile şi amplasarea surselor de
aprindere; temperatura existentă iniţial în interiorul încăperii; forma şi dimensiunile încăperii şi
aportul de oxigen la focar.
În condiţiile în care arderea continuă datorită creşterii rapide a temperaturii, care acţionează
asupra materialelor combustibile din apropierea focarului şi asupra celor situate la distanţe mai mari,
incendiul cu o arie relativ mică se transformă într-un incendiu mare în plină desfăşurare, determinând
cea de-a doua fază cunoscută sub denumirea de „faza de ardere generalizată".
Pe durata acestei faze, are loc creşterea continuă a temperaturii, până când se realizează un
echilibru între căldura degajată în încăpere şi pierderile de căldură care se transmit prin pereţi, planşee
şi deschideri în mediul ambiant.
 Totodată, în această fază, are loc accelerarea degajării de cantităţi de produse (fum, gaze
toxice-corosive) care se degajă, iar căldura acţionează şi asupra elementelor de rezistenţă şi
compartimentare.
În funcţie de cantitatea, natura, distanţa dintre materiale şi suprafeţele deschiderilor din spaţiul
respectiv, arderea este condiţionată de aportul de aer, astfel încât cu cât acesta este mai mare, cu atât
arderea este mai intensă.
Faza de regresie a incendiului, datorată pierderilor de căldură în mediul ambiant, care sunt
superioare celor generate de ardere, se caracterizează prin scăderea temperaturii/în spaţiul respectiv.
Totuşi, chiar şi în această fază, temperaturile sunt foarte ridicate, existând posibilitatea propagării
incendiului prin radiaţie, termică şi flăcări.

Parametri incendiului, mijloc de stabilire a tipurilor de detectoare de incendiu

Incendiul, aşa cum s-a arătat, este o ardere care, datorită proceselor chimice şi fizice ce au loc
în fazele sale de desfăşurare, conduce la apariţia unor fenomene caracteristice cunoscute sub
denumirea de efecte ale arderii.
Transformările de materiale şi energie (fig. 1.3) care au loc pe durata arderii conduc la
modificarea parametrilor fizici şi chimici ai mediului în care aceasta are loc.
Măsurarea variaţiei acestor parametri în locuri mai mult sau mai puţin apropiate de focarul de
incendiu, prin intermediul unor aparate adecvate, oferă posibilitatea semnalizării automate a apariţiei
incendiilor.
Pe durata desfăşurării proceselor de transformare energetică, se eliberează, în cantităţi
variabile, energie. Această energie se transmite mediului ambiant prin radiaţie, convecţie şi prin
conducţie.
 Pe durata procesului de transformare a materialelor, se formează, pe de o parte, produse solide
şi lichide care rămân pe zona de desfăşurare a incendiului (exemplu cenuşa) şi, pe de altă parte,
produse care se răspândesc în spaţiul înconjurător focarului de incendiu.
Produsele volatile sunt fie gazoase, fie sub formă de particule solide sau lichide, fin dispersate
în aer. Cele din urmă, mai obişnuit, sunt cunoscute sub denumirea de fum.
În funcţie de tipul de incendiu (mocnit sau cu flacără) existent, fenomenele caracteristice care
se desfăşoară au o repartiţie diferită în timp.
Incendiul mocnit, care are loc numai la arderea materialelor combustibile solide, este în faza
iniţială de dezvoltare lipsit de prezenţa flăcărilor. Acest tip de incendiu este caracterizat prin
producerea şi acumularea de căldură în interiorul focarului, generarea de gaze de ardere şi fum, iar
după o perioadă de timp, care poate fi şi de ordinul orelor, se poate transforma într-un incendiu cu
flacără.
În cazul incendiilor cu flacără, fenomenele se petrec aproximativ invers. Flăcările sunt
prezente în faza de dezvoltare iniţială, constituind parametrul principal care poate conduce la
semnalizarea rapidă a acestuia, pentru ca apoi, odată cu evoluţia incendiului, să apară în cantitate
sporită gazele de ardere, fum şi degajări importante de căldură.
Sarcina principală care revine detectoarelor constă în a semnaliza apariţia unui incendiu cât
mai repede posibil, încă din faza iniţială a acestuia.
Ca atare, alegerea celui mai adecvat tip de detector este, în mod evident, condiţionată de felul
de manifestare al incendiului în faza iniţială de ardere lentă.
În cazul cel mai general, în dezvoltarea unui incendiu, se cunosc patru faze.
Prima fază, cea incipientă, este aceea în care apar degajări de produse de ardere invizibile,
fără fum şi fără flacără.
În faza a doua, produsele de ardere au o concentraţie mai ridicată, conducând la apariţia
fumului, fără a se observa însă o degajare de căldură apreciabilă sau flacără.
În faza a treia, apar flăcările, însă cantitatea de căldura este totuşi redusă.
A patra fază este caracterizată de degajări din ce în ce mai mari de căldură, flacără şi fum,
respectiv incendiul a început să se mărească intrând în faza de ardere activă.
În faza incipientă, când apar produsele de ardere invizibile, detectoarele care pot sesiza
incendiul pot fi cele cu cameră de ionizare.
Pentru faza în care apare fumul, incendiul poate fi detectat cu ajutorul detectoarelor optice
sau al detectoarelor cu camere de ionizare.
În faza a treia, se pot utiliza detectoarele sensibile la radiaţiile infraroşii şi ultraviolete
generate de flăcări.
În faza a patra, detectoarele termice sunt cele ce pot semnaliza prezenţa incendiului.
Fumul ca parametru de incendiu
Fumul este un aerosol care se compune dintr-un mediu de dispersie şi o fază dispersă.
Mediul de dispersie este un gaz rezultat din amestecul dintre aer şi gazele de ardere (CO –
monoxid de carbon; CO2 – dioxid de carbon; HCl – acid clorhidric; HCN – acid cianhidric; NO2 –
dioxid de azot etc.).
Faza dispersă este formată din particule lichide şi solide rezultate în urma procesului de ardere
a materialelor combustibile (fig. 1.4).
Faza dispersă a fumului este caracterizată în principal de:
– forma şi mărimea particulelor;
– concentraţia particulelor;
– distribuţia mărimii particulelor;
– structura particulelor care este funcţie de neomogenitatea materialelor, indicele de refracţie
şi de constanta Brikard a particulelor.
În fum se pot observa particule cu compoziţie chimică şi structură diferită determinate, în
principal, de compoziţia materialelor combustibile care ard.
 Frecvent, în fum, se întâlnesc particule de funingine formate din carbon pur, printre acestea
găsindu-se particule fine de apă şi particule de funingine care sunt îmbrăcate într-o peliculă fină de
apă.

În funcţie de mărimea şi concentraţia particulelor ce îl alcătuiesc, fumul poate fi vizibil sau

invizibil. În plus, în funcţie de compoziţia chimică a materialelor care ard, fumul poate prezenta
diverse nuanţe coloristice, însoţite în unele cazuri şi de anumite mirosuri caracteristice.
Întrucât detectoarele de fum utilizate în mod obişnuit nu reacţionează decât la anumite
caracteristici specifice ale fumului, este necesar a se preciza unele amănunte în scopul înţelegerii cât
mai bune a principiilor de funcţionare ale acestora.
Astfel, din datele publicate de literatura de specialitate, în urma studierii arderii a diverselor
materiale combustibile în interiorul unei camere cu o suprafaţa de 60 m2 (10 x 6 m) şi un plafon mobil
pe trei nivele (2,7; 4 şi 6 m), au rezultat o serie de concluzii prezentate în cele ce urmează (fig.1.5 şi
1.6)1.
Aerosolii emişi de focarele cu flăcări (acetonă, benzină, lemn, alcool etilic, păcură) evoluează
cu o granulometrie medie centrată pe valoarea de 0,2 µm. Numai metanolul emite aerosoli foarte fini,
acesta reprezentând tipul perfect de focar cu flăcări la care granulometria este sub 0,01 µm. Evoluţia
acestui aerosol începe printr-o fază de descompunere pentru a sfârşi prin acumulare-coagulare lentă.
Evoluţia aerosolilor emişi de arderile mocnite (bumbac, PVC, lemn, carton) este lentă,
favorizând formarea unor aerosoli cu masă mare, la care coagularea este favorizată de viteza de
deplasare redusă determinată de cantitatea scăzută de căldură care se degajă în exteriorul focarului.
Numai doi combustibili, cartonul şi sodiul, au emis în condiţii de ardere mocnită aerosoli cu
granulometrie mai mare de 1 µm.
Variaţia diametrului aerosolilor este relativ mică, în medie fiind de ordinul 101, pe când
variaţia de volum a acestora poate depăşi valori de ordinul 103. Astfel, masa aerosolilor generaţi este
concentrată într-un număr mic de particule la care sedimentarea (căderea la sol) este importantă pentru
acelea ce au un diametru mai mare de 1 µm.
 În funcţie de poziţia aerosolilor în raport cu focarul, se constată că granulometria aerosolilor
creşte pe măsură ce distanţa se măreşte faţă de focar (lucru explicabil prin efectul de coagulare).

Fig. 1.5. Diametrul particulelor. Ardere cu flacără: 1 - Alcool

etilic; 2 - Lemn; 3 - Acetonă; 4 - Poliuretan; 5 - Benzină
În figurile 1.5 şi 1.6 sunt reprezentate rezultatele experimentale privind probabilitatea de
apariţie a aerosolilor cu o anumită granulometrie, în funcţie de tipul focarului şi materialul
combustibil.

Fig. 1.6. Diametrul particulelor - Ardere mocnită: 1 - Lemn;

2 - Bumbac; 3 - Cablu PVC; 4 - Cablu cauciucat; 5 - Carton
Detectoarele de fum utilizate în prezent răspund la faza dispersă a fumului, fază care-datorită
produselor ce se degajă pe durata arderii - reprezintă un amestec neomogen de particule. Dimensiunile
acestor particule pot varia în limite foarte largi.
Pentru detectoarele de fum, de un real interes sunt particulele ale căror diametre sunt cuprinse
în intervalul de la 5 nm la 5µm. Particulele cu un diametru mai mare de 5 µm sunt puţine la număr şi
- în majoritatea cazurilor - au o concentraţie prea mică pentru a avea o importanţă practică. Particulele
cu un diametru mai mic de 5 nm nu sunt durabile şi se coagulează prea repede pentru a avea importanţă
reală.
 Căldura ca parametru de incendiu
Energia termică - căldura - care se degajă la incendiu, ca urmare a arderii substanţelor şi
materialelor combustibile, se transmite mediului înconjurător prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
În legătură cu detectoarele de temperatură, o importanţă deosebită o are transportul de energie
termică care se realizează prin convecţie.
Transmisia căldurii prin conducţie are loc atunci când două corpuri, unul cald şi unul rece sunt
în contact direct. De obicei, corpul mai cald se numeşte „sursă de căldură", iar cel mai rece se numeşte
„receptor de căldură".
Radiaţia flăcărilor ca parametru de incendiu
După cum s-a arătat, energia care se degajă la incendii nu se propagă numai prin convecţie, ci
şi prin radiaţie. După cum se ştie, orice corp aflat la o temperatură mai mare de zero absolut emite
radiaţii. Pe măsură ce temperatura corpului creşte şi radiaţia emisă de el va creşte atât în intensitate,
cât şi în frecvenţă. Radiaţia emisă de corpurile calde este de natură electromagnetică. Totalitatea
undelor electromagnetice constituie spectrul undelor electromagnetice, care, în funcţie de lungimea
de undă, poate fi împărţit în mod convenţional în mai multe domenii (tabelul nr. 1.1).
Tabelul nr. 1.1
Domeniul spectral Lungimea de undă
Radiaţii gamma sub 0,04Å
Radiaţii Röentgen 0,04 - 50 Å
Radiaţii ultraviolete 50 - 4000 Å
Radiaţii vizibile 4000 - 7600 Å
Radiaţii infraroşii 0,76 - 420 [im
Unde radio 0,5 - 20 km
Unde de joasă frecvenţă peste 20 km
1 Å (Angström) = 10-10m
Spectrul flăcărilor
Flăcările, rezultat exclusiv al arderii gazelor, radiază energie atât în domeniul vizibil, cât şi
invizibil al spectrului.
Procesul de schimb de masă şi căldură joacă un rol esenţial în fenomenele de aprindere şi
determină în mare măsură dimensiunile geometrice ale flăcării, câmpurile de temperaturi în flacără,
precum şi proprietăţile radiante ale acesteia.
În general, se poate considera că timpul total de ardere se compune din timpul necesar pentru
realizarea contactului fizic între combustibil şi substanţa care întreţine arderea (de regulă, aerul) şi
timpul necesar desfăşurării reacţiei chimice de oxidare.
În cazul reacţiilor eterogene, timpul de realizare a contactului fizic reprezintă timpul necesar
pentru transportul masei active la suprafaţa de reacţie. În principal, la un incendiu, flăcările care apar
sunt flăcări de difuzie.
Cum transportul masei necesită coeziuni moleculare cu mai multe ordine de mărime mai mari
decât necesită reacţia chimică, flăcările care au substanţa oxidantă separată de combustibil sunt flăcări
de difuzie. Flăcările rezultate în urma arderii unui amestec combustibil, care are substanţa oxidantă
într-un anumit raport pregătit din timp, sunt cunoscute sub denumirea de flăcări de preamestec.
Caracteristicile radiante ale flăcărilor sunt determinate de temperatura care se realizează la ardere, cât
şi de structura flăcării. Structura compoziţională a flăcării depinde de natura şi modul de ardere a
combustibilului.
Unele flăcări sunt luminoase, altele neluminoase. Luminozitatea este cu atât mai mare, cu cât
în flăcări, se găsesc mai multe particule solide în stare de incandescenţă, în special carbon.
Astfel, la arderea lemnului, flacăra este vizibilă datorită particulelor numeroase de carbon care
se degajă în procesul de ardere, pe când la arderea hidrogenului şi oxidului de carbon în stare pură se
degajă o flacără aproape invizibilă.
Emisia de energie electromagnetică, mai mult sau mai puţin intensă, este o consecinţă a stării
de excitaţie provocată de energia termică a flăcării şi poate apare sub formă de benzi sau linii
spectrale.
În fig. 1.7, este prezentat spectrul caracteristic pentru un combustibil lichid din familia
hidrocarburilor.
Din analiza graficului, se poate observa că spectrul prezentat de flăcările preamestecate este
constituit dintr-o serie de vârfuri corespunzătoare benzilor de emisie a produselor care ard.

Flăcările de difuzie prezintă, de asemenea, maxime şi minime de radiaţie, dar care sunt
suprapuse peste spectrul continuu produs de particulele de carbon încinse.
Spectrul continuu emis de particulele de carbon încinse este similar cu cel produs de un corp
negru şi prezintă variaţii ale energiei radiante în funcţie de lungimea de undă.
După cum se observă din figură, energia radiantă are valori importante în banda 1-5 µm
corespunzătoare domeniului radiaţiilor infraroşii, dar cu maxime corespunzătoare lungimilor de undă
situate în jurul valorilor de 2,1; 2,7 şi 4,2 µm.
Modulaţia flăcărilor
O caracteristică deosebit de importantă a radiaţiei electromagnetice emisă de flăcările de
difuzie constă în aceea că nivelul radiaţiei nu este constant, ci variază.
 Această caracteristică trebuie înţeleasă în sensul că, de exemplu, pentru o anumită lungime de
undă, energia radiată nu se menţine constantă în timp, ci variază cu o anumită frecvenţă în jurul unei
valori medii. Măsurătorile efectuate la un incendiu experimental de lichide inflamabile au scos în
evidenţă că energia radiată este modulată în domeniul 1,5÷10 Hz, frecvenţele scăzute fiind asociate
incendiilor cu suprafaţa mare de ardere. Frecvenţa de modulaţie a radiaţiei emisă de flăcări este
dependentă şi de curenţii de aer. Astfel, de exemplu, prin arderea unei cantităţi de petrol într-un vas
cu diametrul de circa 15 cm, în aer liniştit, se obţine un vârf de maxim pentru frecvenţa între 3 şi 5
Hz, iar în condiţiile unui curent de aer cu o viteză de 1,8 m/s maximul se deplasează către valoarea
de 2 Hz.
Profunzimea modulaţiei constituie un alt aspect important al radiaţiei flăcărilor, înţelegându-
se prin aceasta cât de mari sunt deviaţiile de energie radiată faţă de valoarea medie a energiei luată
ca referinţă.
Profunzimea sau mărimea modulaţiei radiaţiei depinde de natura combustibilului care arde.
În cazul incendiilor de lichide inflamabile, radiaţia este, în principal, datorată flăcărilor, iar
profunzimea de modulaţie este de circa 20% din totalul radiaţiei.
În cazul incendiilor de materiale combustibile solide, de exemplu lemn, radiaţia este parţial
produsă de flăcări şi parţial de combustibilul incandescent, profunzimea de modulaţie fiind de circa
5%.
Deoarece detectoarele de flacără trebuie să depisteze apariţia incendiului încă din faza când
acesta este de dimensiuni reduse, este necesar a se cunoaşte modul cum are loc creşterea debitului de
radiaţii electromagnetice emise la arderea diferitelor tipuri de combustibili.
După cum se ştie, creşterea şi atingerea valorilor maxime ale debitului de radiaţii sunt mult
mai rapide, în cazul arderii lichidelor inflamabile în raport cu arderea unor materiale combustibile
solide.
Experimentările efectuate prin arderea în anumite condiţii a unui combustibil lichid (petrol)
au condus la următoarele rezultate:
- în circa 0,3 secunde de la aprindere, energia radiată a ajuns la aproximativ 30% din
valoarea maximă;
- debitul de radiaţie atinge valoarea maximă şi se stabilizează în aproximativ 15
secunde.
- la arderea unui combustibil solid (lemn), s-au înregistrat următoarele valori;
- în circa 60 secunde de la aprindere, energia radiată ajunge la aproximativ 10% din
valoarea maximă;
- energia radiată atinge valoarea maximă după circa 3 minute de la iniţiere.
În funcţie de domeniul spectral, gradul de absorbţie al radiaţiilor de către mediul înconjurător
este diferit.
De regulă, absorbţia cea mai puternică se datorează substanţelor cu molecule poliatomice şi
în primul rând particulelor de apă, dioxid de carbon, precum şi aerosolilor, ca praful şi fumul.
Ca un exemplu al caracterului selectiv al absorbţiei radiaţiilor se poate arăta că vaporii de apă
absorb, în special, radiaţiile infraroşii cu lungimile de undă de 0,94; 1,13; 1,38; 1,46; 1,87; 2,66; 3,15
µm (cifrele indică centrul benzilor) şi 0,3 µm în ultraviolet. Dioxidul de carbon absoarbe radiaţiile
cu lungimile de undă de 2,7 şi 4,4 µm.
Gradul de absorbţie al radiaţiilor este direct proporţional cu concentraţia, dimensiunea şi
natura chimică a particulelor aflate în suspensie în atmosferă, precum şi cu distanţa parcursă de
radiaţie în mediul respectiv.

Detectarea şi stingerea incendiilor. Cerinţe operaţionale

- Datorită vitezei şi fortei distructive a focului, incendiul constituie una din cele mai serioase
ameninţări.
- Stingerea unui incendiu presupune identificarea corectă a cauzelor care l-au declanşat,
avertizarea persoanelor aflate în zona şi a echipelor de intervenţie, urmate de acţiunile propriu-
zise de limitare ale sinistrului. Adesea, acestea sunt funcţiunile îndeplinite de un sistem de
detectare, alarmare şi stingere a incendiilor.
 - Arderea este o reacţie chimică, însoţită de degajare de gaze, căldură şi, câteodată, lumină, în
care un material, denumit carburant, reacţionează cu oxigenul din atmosferă, denumit
comburant, într-un proces de combustie.
- Bunurile care trebuie protejate sunt, de foarte multe ori, combustibile. Câteva din aceste
materiale: unele materiale de construcţie, tocăria, tapetul, podeaua, izolaţiile instalaţiilor
electrice, mobilierul, cărţile, suporţii magnetici de date, unele substanţe chimice etc.
- Incendiul poate fi declanşat când o sursă de aprindere (o scânteie, un obiect fierbinte etc.)
intră în contact cu un combustibil. Ca urmare a acestui contact, un incendiu accidental tipic
începe lent, procesul durând de la câteva minute la câteva ore funcţie de tipul şi aranjamentul
carburantului, cantitatea disponibilă de oxigen. În această perioadă cantitatea de căldură creşte
lent, totodată producându-se şi cantităţi reduse de fum; mirosul caracteristic de fum este prima
indicaţie a incendiului în curs de dezvoltare.
- Pentru limitarea pierderilor este esenţial ca incendiul să fie detectat în această fază de către
sistemele de detecţie sau de persoanele aflate în zona, detecţie urmată, bineînţeles, de
intervenţia echipelor specializate în controlul incendiilor.
- În concluzie, combaterea cu succes a incendiului este dependentă de stingerea sa înainte sau
imediat dupa începerea combustiei cu flacără deschisă.
- Pentru a minimiza riscul de incendiu precum şi impactul sau asupra patrimoniului, orice
instituţie publică sau privată trebuie sa-si dezvolte şi implementeze un plan de protecţie contra
incendiilor. Planul trebuie să cuprindă elemente de prevenire, îmbunătăţiri necesare pentru
unele construcţii vechi, metode de detectare a incendiilor, personalul care acţionează în caz
de evenimente, precum şi măsurile efective pentru stingerea unui incendiu.
- Aspectele principale ale protecţiei împotriva incendiilor constau în detectarea oportună a
incendiilor în faza incipientă, avertizarea persoanelor existente în clădire şi a echipelor
specializate pentru combaterea sinistrului.
- Sistemele antiincendiu pot avea mai multe funcţiuni de bază:
 detectarea unui incendiu incipient prin metode automate sau manuale;
 avertizarea ocupanţilor clădirii de existenţa unui incendiu în curs de desfăşurare şi
evacuarea sigură a acestora;
 trimiterea unui semnal de alarmă către pompieri sau altă organizaţie cu atribuţiuni de
stingere a incendiilor.
Echiparea clădirilor cu instalaţii de semnalizare a incendiilor se realizează în vederea
asigurării siguranţei la foc a utilizatorilor construcţiei, pentru prevenirea incendiilor şi intervenţia în
timp util în caz de apariţie a acestora, în funcţie de categoria de importanţă a construcţiei, tipul
acesteia, nivelul riscului de incendiu (categoria de pericol de incendiu), destinaţia clădirii, potrivit
revederilor prezentului normativ. Beneficiarul poate stabili echiparea construcţiilor pe care le
utilizează cu astfel de instalaţii şi în alte cazuri.
Instalaţiile de semnalizare a incendiilor trebuie să asigure:
– detectarea incendiilor atât pe căile de circulaţie pentru funcţionarea normală a construcţiilor,
cât, mai ales, în spaţiile şi încăperile auxiliare, precum şi în acele încăperi în care incendiul ar putea
evolua nestânjenit, fără a fi observat în timp util;
– anunţarea incendiului la punctul de supraveghere permanentă, automat şi/sau prin
declanşatoare manuale de alarmă şi telefoane de interior, precum şi, după caz, la unitatea de pompieri
(serviciu de pompieri);
– alarmarea operativă a personalului de serviciu, care trebuie să organizeze şi să asigure prima
intervenţie şi evacuarea utilizatorilor în conformitate cu planurile de acţiune stabilite;
– avertizarea ocupanţilor (utilizatorilor) din clădire asupra pericolului de incendiu şi
transmiterea de instrucţiuni (mesaje) pentru evitarea panicii.
Echipamentul de control şi semnalizare (centrala de semnalizare) este o componentă a unei
instalaţii de semnalizare a incendiului care poate fi utilizat, după caz, pentru:
– a recepţiona semnale de la detectoarele conectate;
– a determina dacă aceste semnale corespund unei condiţii de alarmă;
 – a indica o condiţie de alarmă acustic şi optic;
– a indica locul izbucnirii incendiului;
– a înregistra, dacă este posibil, oricare din aceste informaţii;
Echipamentul de control şi semnalizare (centrala de semnalizare) trebuie să semnalizeze fără
ambiguitate următoarele stări de funcţionare ale instalaţiei de semnalizare a incendiilor:
– starea de veghe, când echipamentul de control şi semnalizare este alimentat de o sursă de
alimentare electrică şi în absenţa semnalizării oricărei alte stări ;
– starea de alarmă la incendiu, când este semnalizată alarma la incendiu;
– starea de defect, când este semnalizat un defect;
– starea de dezactivare, când este semnalizată o dezactivare;
– starea de testare, când este semnalizată o testare a funcţionării.
Instalaţiile de semnalizare a incendiilor (figura 2.1) trebuie să asigure alarmarea pentru
evacuarea persoanelor, să asigure ori să faciliteze intervenţia pompierilor şi să pună în funcţiune
sistemele de limitare a propagării incendiului.
 Fig. 2.1. Schema generală a unui sistem de semnalizare a incendiilor
După caz, instalaţia este destinată să concentreze informaţiile şi comenzile legate de siguranţă
la incendiu (să le prelucreze şi să se asigure toate funcţiile sistemului de detecţie, desfumare,
comunicare, stingere incendiu, oprire a anumitor instalaţii tehnologice etc.).
Schema de principiu a instalaţiei de detecţie şi alarmă la incendiu este prezentată în două
variante în fig. 2.2a şi 2.2b.

Fig. 2.2a. Schema sistemului de detectare şi alarmă la incendiu conform SR EN 54-

1 Legendă :
A – Detector(oare) de incendiu;
B – Echipamentul de control şi semnalizare;
C – Dispozitiv(e) de alarmă incendiu;
D – Declanşator(oare) manual(e) de alarmă;
E – Dispozitiv de transmisie alarmă incendiu;
F – Staţie de recepţie alarmă incendiu;
G – Comanda sistemelor automate de protecţie împotriva incendiului;
H – Echipament de protecţie împotriva incendiului (ex.: instalaţie de stingere);
J – Dispozitiv de transmisie semnal de defect;
K – Staţie de recepţie semnal de defect;
L – Echipament de alimentare cu energie.
 Fig. 2.2b. Schema de principiu a unei instalaţii de semnalizare a incendiilor
Instalaţia de semnalizare a incendiului este obligatoriu compusă din două părţi principale:
• sistemul de detectare la incendiu;
• sistemul de alarmă la incendiu.

Sistemul de detectare la incendiu are ca elemente:

- detectoare automate;
- declanşatoare manuale;
- echipament de control şi semnalizare (centrală de semnalizare);
- echipament de alimentare.

Sistemul de alarmă la incendiu are ca elemente:

- echipament de control şi semnalizare (centrală de semnalizare);
- echipament de alimentare cu energie electrică;
- echipamente de alarmare;
- echipament de transmisie la distanţă a semnalelor de incendiu – opţional;
- echipament de transmisie la distanţă a semnalelor de defect – opţional;
- echipament de comandă a protecţiei automate la un echipament automat de stingere a
incendiului – atunci când există instalaţie automată de stingere a incendiului.
Toate dispozitivele conectate la sistem trebuie să fie evaluate şi testate pentru
compatibilitatea utilizării în instalaţii.
La proiectarea instalaţiei şi stabilirea parametrilor de intrare/ieşire trebuie respectate cerinţele
specificate în documentaţia producătorului, furnizată împreună cu echipamentele.
Proiectarea instalaţiei trebuie astfel efectuată încât efectele unui defect de cablu sau de
conectare să fie izolat şi să nu împiedice:
a) iniţierea unui semnal de incendiu dintr-un spaţiu mai mare decât cel corespunzător unei
singure zone de detectare;
b) semnalizarea sonoră a unei alarme de incendiu într-un spaţiu mai mare decât cel
corespunzător unei singure zone de alarmare;
c) detectarea simultană a unui incendiu şi semnalizarea unei alarme de incendiu;
 d) acţionarea simultană a semnalelor de incendiu prin ambele metode de iniţiere, automată
şi manuală;
e) acţionarea tuturor dispozitivelor de alarmă sonoră din clădire (cel puţin un dispozitiv
trebuie să fie funcţional), dacă instalaţia este folosită pentru a emite semnalizarea sonoră de incendiu
în clădire.
Proiectarea instalaţiei trebuie astfel efectuată, încât efectele a două defecte de cablu sau de
conectare pe un singur circuit să fie izolate şi să nu împiedice protejarea unei arii desfăşurate mai
mari de 10.000 m2.
Instalaţia trebuie realizată astfel încât o indicaţie de defecţiune să fie dată în caz de circuit
întrerupt sau scurtcircuit pe orice circuit de alimentare pentru detectoare sau declanşatoare manuale
de avertizare, dispozitive de alarmă, oricărui echipament auxiliar căruia trebuie să-i fie indicată starea
de defect.
Sistemele şi instalaţiile de semnalizare a incendiilor în zone cu pericol de explozie, gaze
inflamabile, vapori combustibili şi praf trebuie realizate cu echipamente corespunzătoare mediului
respectiv, asigurându-se aparate cel puţin cu siguranţă intrinsecă. În zonele cu pericol de explozie se
aplică reguli speciale de cablare, potrivit reglementărilor specifice.
Criterii de alegere a instalaţiilor de semnalizare
Principalele criterii de alegere a instalaţiilor de semnalizare a incendiilor sunt:
a) categoriile de importanţă a construcţiilor;
b) tipurile de clădiri şi construcţii;
c) riscul de incendiu şi numărul ocupanţilor;
d) destinaţia clădirilor şi construcţiilor;
e) tipurile şi parametrii de funcţionare specifici ale echipamentelor, timpii de alarmare-
alertare şi zonele protejate.
Echiparea cu instalaţii de semnalizare a incendiilor, potrivit scenariilor de securitate la
incendiu elaborate, se asigură la următoarele compartimente de incendiu, construcţii şi încăperi:
• toate categoriile de construcţii (compartimente de incendiu, încăperi) prevăzute, conform
reglementarilor specifice, cu instalaţii automate de stingere cu apă, tip drencer sau pulverizatoare, cu
ceaţă de apă şi substanţe speciale, în condiţiile în care acţionarea acestora se face prin astfel de
instalaţii;
• construcţiile închise de importanţă excepţională şi deosebită (A, B), încadrate conform
legislaţiei specifice, neechipate cu instalaţii automate de stingere a incendiilor, precum şi cele
echipate la care este necesară semnalizarea incendiilor înainte de intrarea în funcţiune a instalaţiilor
automate de stingere;
• construcţiile civile (publice) având destinaţia:
- construcţii administrative şi financiar-bancare cu peste 600 de persoane;
- construcţii de turism cu mai mult de 3 niveluri sau care adăpostesc peste 150 de
persoane;
- construcţii de cultură şi învăţământ, cu mai mult de 4 niveluri sau care adăpostesc
peste 600 de persoane;
- construcţii de sănătate care adăpostesc peste 100 de persoane (având paturi de
spitalizare-staţionare);
- construcţii comerciale şi de sport, cu peste 1.500 de persoane;
- construcţii de cult cu peste 600 de persoane;
- clădiri înalte şi foarte înalte, cu excepţia locuinţelor;
- clădiri cu săli aglomerate.
• construcţii de producţie şi depozitare (inclusiv încăperi sau spaţii de producţie şi
depozitare amplasate în alte clădiri) din categoriile A, B sau C cu pericol de incendiu, cu aria
desfăşurată mai mare de 600 m2, precum şi depozite cu stive înalte (peste 4 m înălţime).

Scopul şi funcţionarea de principiu a instalaţiilor automate de semnalizare a incendiilor

 Rolul unei instalaţii de semnalizare a incendiilor constă în supravegherea permanentă a
spaţiului protejat, în depistarea corectă şi precoce a prezenţei incendiului şi în declanşarea sistemelor
de alarmare şi/sau de protecţie cel mai bine adaptate unei intervenţii rapide şi eficiente.
Detectarea incendiilor trebuie să fie precoce şi lipsită de alarme false, precisă, controlabilă şi
înzestrată cu funcţiuni de autocontrol.
La apariţia unui semnal de incendiu, care poate proveni de la detectoarele automate sau
declanşatoarele manuale de semnalizare, centrala de semnalizare declanşează alarma de incendiu
locală. În situaţia în care nu se interpune o intervenţie umană (a operatorului centralei) într-un timp
prestabilit, centrala de semnalizare îşi continuă programul, declanşând alarma generală de incendiu.
Aceasta poate declanşa alarma externă de incendiu, acustică şi optică, destinată avertizării
persoanelor din obiectiv şi după caz, a subunităţilor de pentru situaţii de urgenţă.
Concomitent cu executarea acestor operaţii, instalaţia poate executa, în funcţie de
complexitatea echipamentelor ce o compun şi de programul prestabilit, activarea comenzilor pentru
dispozitive de alarmare de evacuare, a dispozitivelor de protecţie (închiderea uşilor antifoc,
deschiderea trapelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi, oprirea instalaţiilor de climatizare-
ventilare, punerea în funcţiune a instalaţiilor de suprapresiune pe căile de evacuare, întreruperea
alimentării cu energie electrică a utilajelor etc.) şi declanşarea instalaţiilor de stingere (dioxid de
carbon, inergen, aerosoli etc.).
Odată cu progresele înregistrate în tehnică s-au modernizat şi sistemele de protecţie împotriva
incendiilor.
Principiul de funcţionare care se regăseşte la toate sistemele moderne constă în faptul că se
pot identifica cu exactitate dispozitivele care iniţiază alarma, detectoare sau declanşatoare manuale.
Modul cum se tratează semnalul provenit de la dispozitivele de iniţiere a alarmei diferă de la
sistem la sistem.
Astfel, la unele sisteme, semnalul de alarmă provenit de la un detector este afişat imediat la
centrala de semnalizare ca alarmă de incendiu. La alte sisteme, alarma de incendiu este semnalizată
numai după o temporizare de ordinul secundelor. Sistemele de fabricaţie recente, realizează o
verificare a semnalului de incendiu dacă este sau nu real, prin întreruperea tensiunii de alimentare a
detectoarelor de incendiu şi numai dacă se confirmă existenţa semnalului de incendiu consecutiv de
două sau mai multe ori, doar atunci centrala validează semnalul ca alarmă de incendiu.
Aproape la majoritatea sistemelor se pot conecta pe aceeaşi linie atât dispozitive de iniţiere a
alarmei (detectoare, declanşatoare manuale), cât şi dispozitive comandate (sirene, dispozitive pentru
comanda stingerii). Numărul elementelor care se pot conecta pe un circuit este cu mult mai mare
decât la sistemele clasice, ajungând la ordinul sutelor. În plus fiecare element poate fi scos din
funcţiune pe anumite perioade de timp şi reconectat în orice moment. Această facilitate este deosebit
de importantă şi net superioară faţă de sistemele clasice la care trebuia să se scoată din funcţiune o
întreagă linie (cu toate detectoarele aferente liniei). Faptul că pe acelaşi circuit se pot conecta atât
dispozitivele de iniţiere a alarmei, cât şi cele comandate constituie un mare avantaj faţă
de sistemele clasice realizându-se importante economii de cabluri şi scurtarea duratei de punere în
funcţiune a unei instalaţii. Totodată, pe acelaşi circuit, se pot conecta atât detectoare adresabile cât şi
clasice. Prin intermediul unei interfeţe adresabile se pot ataşa un număr variabil de detectoare clasice.
În această situaţie, trebuie menţionat faptul că, centrala de semnalizare nu mai poate recunoaşte care
detector clasic este în stare de alarmă, ci identifică codul interfeţei la care sunt ataşate detectoarele
clasice.
La toate sistemele moderne, centralele de semnalizare sunt în fapt nişte microcomputere, la
care printr-un software adecvat realizându-se o serie de funcţiuni care nu se regăsesc la centralele
clasice. Prin funcţia de autodiagnoză se verifică periodic starea de funcţionare a tuturor elementelor
conectate în sistem. Orice defecţiune este prompt semnalizată, astfel încât operatorul poate lua măsuri
operative de remediere. Comunicaţia dintre operator şi sistem se realizează prin intermediul unei
tastaturi, care în cele mai multe cazuri este montată pe panoul frontal al centralei. Prin intermediul
tastaturii operatorul poate comanda sistemul să funcţioneze în anumite regimuri de lucru (zi, noapte)
sau solicită diverse informaţii privind starea sistemului (afişarea evenimentelor, care detectoare sunt
scoase din funcţiune etc.).
 În cazul existenţei în sistem a unui mare număr de evenimente (semnale de incendiu, defect)
se afişează ultimul eveniment. În toate situaţiile, semnalul de incendiu este prioritar faţă de semnalul
de defect. Dacă instalaţia dispune de imprimantă, atunci toate evenimentele care s-au produs în sistem
se afişează în ordine cronologică. Dacă instalaţia dispune doar de afişajul propriu al centralei, atunci
prin diverse soluţii tehnice (led, bec special, apariţia intermitentă a cuvântului ALARMĂ etc.) se
indică faptul că în sistem sunt evenimente multiple. Pentru a putea lua la cunoştinţă de ele, operatorul,
prin tastatura de care dispune, va solicita afişarea acestora. La redare, pe afişajul centralei de
semnalizare, evenimentele se vor indica în ordine cronologică inversă, ultimul eveniment se afişează
primul după care automat sau la comandă se vor afişa şi celelalte evenimente din sistem, simultan cu
evenimentul se afişează data şi ora când a apărut.
Memorarea evenimentelor produse în sistem pe diverse durate de timp, de la câteva ore la zeci
de zile, este o altă caracteristică importantă a sistemelor moderne. În plus, sistemele care dispun de o
capacitate a memoriei suficient de mare, pot înregistra şi un anumit volum de instrucţiuni şi scheme
grafice care se redau automat sau la cerere pe imprimantă sau monitor.
Pentru a putea asigura corectitudinea transmisiei informaţiilor pe circuitele de legătură cu
lungimi foarte mari, la unele sisteme se pot intercala amplificatoare care au rolul de a reface
semnalele, ce pot fi atenuate datorită rezistenţei fizice a liniei. În cazul în care această posibilitate nu
există, fabricantul indică lungimea maximă a circuitului pentru care sistemul are o funcţionare sigură.
În esenţă, comparativ cu sistemele clasice de semnalizare a incendiilor, sistemele moderne
asigură:
- identificarea exactă a detectorului sau declanşatorului manual care a iniţiat alarma de
incendiu;
- autodiagnoza stării de funcţionare a elementelor ce compun sistemul;
- scoaterea din funcţiune, pe durată de timp prestabilită, a fiecărui detector, declanşator
manual sau dispozitiv comandat;
- înregistrarea evenimentelor care au loc în sistem şi redarea la cerere sau automat la
anumite intervale de timp;
- conectarea pe aceeaşi linie (circuit) a dispozitivelor prin care se iniţiază alarma de
incendiu (detectoare, declanşatoare manuale) cât şi a dispozitivelor comandate (hupe, sonerii
comandă stingere);
- o mai mare flexibilitate în realizarea sistemelor şi siguranţă mărită de funcţionare.

Echipamentul de control şi semnalizare (centrala de semnalizare)

- Echipamentul de control şi semnalizare este un aparat multifuncţional (figura 2.3) care în
principal asigură: telealimentarea detectoarelor de incendiu şi a altor elemente periferice din
componenţa sistemului, semnalizarea optică şi acustică destinată pentru starea de incendiu faţă
destarea de defect, supravegherea integrităţii circuitelor de legătură cu elementele din sistem, afişarea
alfa-numerică şi/sau înregistrarea evenimentelor, comanda pentru acţionare a unor dispozitive şi
echipamente de protecţie.
 - Fig. 2.3. Diverse tipuri de echipamente de control şi semnalizare
- Funcţia de bază a centralei de semnalizare constă în a răspunde automat la semnalele de
incendiu provenite de la detectoarele automate sau declanşatoarele manuale de semnalizare. Este
necesar ca centrala să poată recepţiona simultan semnalele de incendiu furnizate de circuite de
semnalizare distincte. Selectivitatea în afişarea semnalelor optice de incendiu constituie un criteriu
de bază în construcţia centralelor de semnalizare. Prin această funcţie, se asigură identificarea fiecărui
circuit, în stare de alarmă, astfel încât să poată fi localizate zonele de unde provin semnalele de
incendiu.
- Semnalizările optice de incendiu afişate de centrală trebuie să fie uşor identificate, iar
lumina produsă trebuie să fie de culoare roşie. Dispozitivele optice aferente acestor semnalizări
trebuie să aibă inscripţionat cuvântul „INCENDIU" sau alt simbol sugestiv.
- Semnalizările optice de incendiu sau defect afişate de centrală nu trebuie să poată fi
anulate, decât atunci când a încetat cauza care le-a produs. Spre deosebire de acestea, semnalizările
acustice locale pot fi anulate, dar cu menţiunea ca un semnal de incendiu sau defect recepţionat
ulterior acestei operaţii să conducă în mod automat, în centrală, la o nouă semnalizare acustică de
incendiu, respectiv defect.
- Prioritatea alarmei de incendiu constituie o altă caracteristică importantă a centralei de
semnalizare. Prin această funcţiune, semnalul de incendiu transmis la echipamentul de control şi
semnalizare, simultan cu un semnal de defect sau după acesta, conduce la declanşarea alarmei de
incendiu. Semnalul de defect este înregistrat, memorat şi pus în evidenţă, în mod optic, prin
dispozitive speciale aferente centralei. Prioritatea alarmei de incendiu este deosebit de importantă, în
special pentru acele tipuri de centrale care – prin construcţie – au un singur dispozitiv acustic de
alarmare (montat în centrală) ce serveşte atât semnalizării de incendiu, cât şi de defect.
- Prin funcţia de autocontrol, echipamentul de control şi semnalizare supraveghează
integritatea circuitelor exterioare şi starea unor echipamente cu care se interconectează.
Deranjamentele (defectele) intervenite în instalaţie sunt puse în evidenţă prin semnale optice şi
acustice distincte de semnalizare de alarmă de incendiu.
- Este necesar să fie semnalizate ca defect:
– scurtcircuitarea sau întreruperea conductoarelor la care se conectează detectoarele
de incendiu, declanşatoarele manuale, dispozitivele acustice de alarmă exterioară, inclusiv
scoaterea din circuit a unui detector;
– defectarea siguranţelor fuzibile sau a altor dispozitive cu rol similar, care
condiţionează recepţionarea, producerea şi transmiterea semnalizărilor de incendiu;
 – lipsa sau valoarea necorespunzătoare a tensiunii surselor de electro-alimentare (de
bază şi de rezervă);
– punerea la masă (pământ) a altor elemente decât cele destinate special prin proiectare
acestui scop.
- În scopul realizării unor instalaţii complexe de semnalizare a incendiilor, constând din
interconectarea mai multor centrale, situaţii întâlnite în marile obiective, cât şi pentru transmiterea
semnalelor la un dispecerat central sau la subunităţile pentru situaţii de urgenţă, este necesar ca
centralele să fie prevăzute cu ieşiri distincte pentru semnalele de alarmă pentru incendiu şi defect.
- Pentru verificarea stării funcţionale a circuitelor electronice, cele mai multe dintre
centralele de semnalizare sunt prevăzute cu facilităţi de testare operativă a acestora. Cele mai uzuale
testări sunt verificările de linie defectă, punere la masă şi simularea locală a alarmei de incendiu.
Pentru a constata, de exemplu, starea detectoarelor de incendiu, este necesar ca acestea să fie
verificate individual cu ajutorul simulatoarelor.
- Echipamentele de control şi semnalizare pot fi prevăzute şi cu dispozitive de înregistrare
şi afişare a evenimentelor. Prin intermediul unei imprimante sau dispozitiv de afişare vizuală, se pot
indica date cu privire la natura semnalizării (incendiu sau defect), data apariţiei evenimentului (zi,
lună, an), ora şi minutul, linia care semnalizează etc. În funcţie de modul de programare, la anumite
perioade de timp, centrala poate prezenta protocolul (raportul) cu privire la situaţia statistică pe grupe
de probleme (semnalizări de incendiu, defecţiuni etc).
- Electroalimentarea centralelor de semnalizare, având în vedere importanţa deosebită în
realizarea sistemelor de protecţie, trebuie să se facă de la două surse distincte. Lipsa sau scăderea
tensiunii sursei de bază sub valoarea minimă de funcţionare trebuie să conducă la cuplarea sursei de
rezervă, asigurându-se fără discontinuitate alimentarea întregii instalaţii cu energie electrică. La
restabilirea sursei de bază, centrala trebuie să se comute automat pe aceasta, asigurând şi reîncărcarea
la parametrii normali ai sursei de rezervă.
- Circuitele de alimentare cu energie electrică a dispozitivelor exterioare centralei de
semnalizare trebuie să fie protejate prin siguranţe fuzibile sau alte elemente cu rol similar. Această
cerinţă este necesară în scopul asigurării securităţii în funcţionare a instalaţiei, pentru a-şi îndeplini
funcţiunile de bază, chiar în condiţiile unor defecţiuni survenite la circuitele şi elementele exterioare.
- Siguranţa în funcţionare a echipamentului de control şi semnalizare este nemijlocit legată
de calitatea şi regimul de lucru al componentelor utilizate. Dispozitivele semiconductoare cu
germaniu, datorită unei fiabilităţi mai reduse în regimul de lucru permanent solicitat de centrală, nu
sunt utilizate. Dispozitivele optice pentru producerea semnalizărilor trebuie să fie fiabile în exploatare
şi să asigure un nivel luminos, uşor identificabil, chiar în condiţiile iluminatului artificial sau natural
al mediului ambiant din spaţiul de amplasare a centralelor.
- Puterea maximă disipată de rezistoarele bobinate sau metalizate nu trebuie să depăşească
80% din valoarea nominală indicată de producător, iar pentru celelalte tipuri maximum 50%.
- Condensatoarele electrolitice nu trebuie să fie supuse la tensiuni mai mari de 50% din
valoarea nominală, iar celelalte tipuri-maximum 60%. Pentru evitarea degradării în timp a
condensatoarelor electrolitice, este necesar ca permanent, la bornele acestora, să fie o tensiune de
circa 20% din valoarea nominală. Puterea maximă disipată de diode nu trebuie să depăşească 50%
din puterea nominală, iar tensiunea inversă nu va depăşi 50% din valoarea indicată de producător.
- Tranzistoarele şi alte dispozitive semiconductoare utilizate în regim de comutaţie nu
trebuie să fie supuse la puteri disipate mai mari de 50% din valoarea nominală.

Detectarea şi stingerea incendiilor. Soluţii tehnologice

- Cel mai vechi şi folosit dispozitiv de detecţie este....omul.
- Detectarea manuală a incendiilor este cea mai veche formă de sesizare a unui incendiu.
- Dispozitivele sunt extrem de simple, de regulă fiind formate dintr-un comutator. Ele au o
eficienţă maximă în situaţia în care clădirea este locuită permanent; în caz contrar, un incendiu
produs în afara orelor de program, nu poate fi detectat decât de senzorii automaţi
 Declanşatoare manuale
- Declanşatorul manual reprezintă dispozitivul prin intermediul căruia se poate semnaliza
manual, de către om, apariţia unui incendiu (fig. 2.4). Cu toată răspândirea din ce în ce mai
mare a detectoarelor automate de incendiu în instalaţiile de semnalizare, declanşatoarele
manuale sunt utilizate, încă, pe scară largă, deoarece prezintă o construcţie simplă şi au
siguranţă ridicată în exploatare. Folosirea declanşatoarelor manuale în cadrul instalaţiilor
automate de semnalizare a incendiilor este justificată şi prin faptul că, în anumite situaţii,
incendiul poate fi observat de către un om înainte de declanşarea unui detector automat şi ca
atare este raţional ca instalaţiile să se prevadă şi cu această posibilitate.

-
- Fig. 2.4. Declanşatoare manuale
- Declanşatoarele manuale din spaţiul protejat trebuie să aibă aceeaşi metodă de funcţionare şi,
preferabil, să fie de acelaşi tip. Acestea se marchează clar, vizibil, pentru a putea fi diferenţiate
de dispozitive prevăzute în alte scopuri, astfel încât să fie identificate uşor şi să fie accesibile.
- Instalaţiile de semnalizare a incendiului se prevăd numai cu acţionare manuală doar în acele
situaţii în care intervenţia pentru stingerea în caz de incendiu se asigură în timp util.
- Declanşatoarele manuale se amplasează în locuri vizibile, uşor accesibile, de preferinţă lângă
uşă, la intrarea în casa scărilor sau la ieşirea din aceasta şi, în general, în punctele de circulaţie
obligatorie în caz de evacuare (scări de evacuare, palierele de acces sau podestele scărilor de
evacuare). Acestea pot fi amplasate lângă spaţiile care prezintă riscuri mari de incendiu.
- În cazul spaţiilor cu suprafeţe mari de supraveghere (încăperi, culoare, hale de producţie etc.),
declanşatoarele manuale se vor amplasa astfel încât distanţa maximă de parcurs din orice
punct al clădirii la cel mai apropiat declanşator manual să nu depăşească 30 m. În cazul
clădirilor înalte, foarte înalte şi cu aglomerări de persoane şi la clădirile cu persoane cu
handicap locomotor distanţa nu trebuie să depăşească 20 m.
- Declanşatoarele manuale se amplasează la o înălţime cuprinsă între 1,2 ÷ 1,5 m de la
pardoseală. Atunci când este necesar, locul de amplasare a acestora va fi iluminat
corespunzător pentru a fi uşor observat. Pentru clădirile cu mai multe niveluri, declanşatoarele
manuale trebuie amplasate la fiecare nivel, în apropierea scărilor sau a altor căi de acces. Nu
este admisă conectarea declanşatoarelor manuale, de pe nivele diferite, la acelaşi circuit de
linie din echipamentul de control şi semnalizare.
- Spaţiile în care se prevăd detectoare automate, conform legislaţiei în vigoare, vor fi dotate, în
mod obligatoriu, şi cu declanşatoare manuale, instalate pe circuite de linii distincte. La baza
acestei prevederi, a stat considerentul realizării unei siguranţe ridicate în semnalizarea apariţiei
unui incendiu prin semnalizare manuală, de către om, înainte de acţionarea unui detector
automat de incendiu, pe de o parte, cât şi existenţa unei rezerve în cazul în care circuitul de
linie cu detector automat ar fi defect.
- Principiul care stă la baza funcţionării declanşatoarelor manuale este mecanic şi constă, în
funcţie de varianta constructivă a aparatului, în închiderea sau deschiderea unor contacte.
 - Datorită siguranţei mai ridicate în transmiterea semnalizării de incendiu, în instalaţiile de
semnalizare se utilizează cu precădere declanşatoarele manuale care – în starea normală de
veghe – prezintă un contact normal închis (CNI) şi în alarmă – contact normal deschis (CND).
Această cerinţă a rezultat din practică, unde s-a constatat că datorită unei întreţineri
defectuoase în special a elementelor de etanşeizare în locurile cu mult praf, umezeală,
substanţe corosive etc. transmiterea semnalizării de incendiu nu s-a mai putut face la
acţionarea butonului, datorită oxidării sau depunerii prafului pe contactele din interiorul
aparatului.
- La unele tipuri de declanşatoare manuale există şi posibilitatea realizării unei legături fonice
cu centrala de semnalizare, legătură ce se stabileşte, în mod automat, după acţionarea acestuia
pentru transmiterea semnalizării de incendiu. Aceste tipuri de declanşatoare sunt deosebit de
utile, întrucât operatorul de serviciu se poate informa cu date privind natura şi amploarea
incendiului.
- Din punct de vedere al construcţiei, declanşatoarele manuale se fabrică în variantele :
– pentru medii normale destinate amplasării în interiorul construcţiilor sau în
exteriorul acestora;
– pentru medii explozive (de interior şi exterior);
– pentru mediu naval (de interior şi exterior).

Detectarea şi stingerea incendiilor. Detectori

Detectoare termice
- Aceste detectoare au fost folosite începând cu anii 1800, multe dintre ele fiind în producţie şi
astăzi. Ele detectează fie creşterea temperaturii în afara unui domeniu determinat (de regulă
57°- 74°C), fie prin măsurarea vitezei anormale de creştere a temperaturii într-o perioadă
scurtă de timp.
- Un alt tip de astfel de senzor constă într-o pereche de cabluri izolate care, dacă sunt expuse la
temperaturi mari, fac scurtcircuit datorită topirii izolaţiei.
- Avantajele acestor senzori sunt date de fiabilitatea lor ridicată preţul redus şi simplitatea
întreţinerii. Aceste detectoare nu se folosesc dacă se intenţionează identificarea unui incendiu
în faza incipientă sau dacă temperaturile normale în zona supravegheată depăşesc valorile
standard dintr-o încapere.
Detectoare de fum
- Aceste detectoare sesizează un incendiu funcţie de fumul generat în faza incipientă.
- Există două variante principiale de senzori: cu ionizare sau fotoelectric.
 Unul dintre tipurile de detector de fum fotoelectric este detectorul cu obturarea
luminii. Acesta este format dintr-o sursă de lumină şi un dispozitiv fotosensibil, cum
ar fi o diodă.
 Semnalul de ieşire al elementului fotosensibil este afectat de particulele de fum care
blochează parţial fascicolul (figura 2.5). Schimbarea acestui semnal este sesizată de
circuitul electronic al detectorului şi, dacă se depăşeşte un anumit prag, se generează
un semnal de alarmă.

figura 2.5
Detectoarul de fum fotoelectric de tip focalizat operează pe principiul luminii difuzate. O dioda
LED luminează o arie care nu este „văzută” de elementul fotosensibil, de obicei este o fotodiodă
(figura 2.6.). La pătrunderea particulelor în calea luminii, aceasta este reflectată către elementul
fotosensibil (figura), activând detectorul.

figura 2.6.
Detectorul cu cameră de ionizare
constă în două plăci încărcate electric şi o sursă radioactivă (Americiu 241) necesară pentru ionizarea
aerului dintre plăci (figura). Sursa radioactivă emite particule care intră în coliziune cu moleculele de
aer dislocându-le electronii. O parte din moleculele de aer devin ioni pozitivi prin pierderea
electronilor; o altă parte a moleculelor primeşte electroni devenind ioni negativi. Se creează astfel un
număr egal de ioni pozitivi şi negativi. Ionii pozitivi sunt atraşi de placă negativă, iar cei negativi de
placă pozitivă (figura 2.7.).
Acest fenomen generează un curent de ionizare, care poate fi măsurat prin circuitul electronic
conectat la cele două plăci.

figura 2.7
Schimbările în presiunea şi umiditatea atmosferică pot afecta curentul de ionizare şi pot crea un efect
similar aceluia de pătrundere a particulelor de combustie. Pentru compensarea efectelor nedorite
generate de schimbările de presiune şi umiditate, a apărut camera de ionizare duală, care astăzi se
foloseşte pe scara largă pentru detectoarele de fum.
Un detector cu cameră duală foloseşte două camere de ionizare. Una dintre ele este camera de detecţie
care este deschisă către aerul din exterior.
Există o serie de probleme care pot afecta detectoarele cu cameră duală de ionizare: praful, umiditatea
excesivă (condensul), curenţii de aer semnificativi, mici insecte care pot fi citite ca particule de
combustie de către circuitul electronic al detectorului.
UTILIZARE:
Caracteristicile detectoarelor cu ionizare le fac mai potrivite pentru detecţia focului cu flacără (uzual
provenit din materiale foarte inflamabile).
Detectoarele fotoelectrice, sunt mai potrivite pentru detecţia focului cu ardere mocnită (uzual provenit
din hârtie, materiale textile etc.)
Detectoare de flacără.
Aceste detectoare operează într-o gama de frecvenţe, de la infraroşu la ultraviolet (400÷770 nm),
frecvenţe caracteristice unui incendiu cu foc deschis.
Aceste detectoare sunt foarte sigure în funcţionare în medii dificile de lucru, acolo unde alţi senzori
pot fi cauza declanşării unor alarme false numeroase.
Un dezavantaj al acestor detectoare este preţul ridicat şi întreţinerea laborioasă. Spre deosebire de
detectoarele de fum sau termice, pentru a sesiza incendiul, acestea trebuie să privească direct
spre sursa de foc.
Alte tipuri de detectoare
camerele de termoviziune, folosite în medii industriale pentru detecţia la distanţă a temperaturilor
ridicate produse de un incendiu;
detectoarele de fum cu cameră cu ceaţă (eliminându-se sursa radioactivă de Americiu 251);
detectoarele de gaze rezultate ale procesului de combustie sau care pot provoca un incendiu;
detectoare de substanţe chimice, care sesizează prezenţa în atmosferă a bioxidului de carbon, a
gazelor naturale, butanului, vaporilor de diverse produse petroliere, acidului clorhidric (rezultat în
urma arderii izolaţiei din policlorura de vinil a cablurilor electrice).

Detectoare de incendiu
Detectoarele automate de incendiu sunt elemente periferice ale instalaţiilor de semnalizare a
incendiilor prin care se supraveghează, în mod continuu sau la anumite intervale de timp, un
parametru fizic şi/sau chimic asociat incendiului (figura 2.8). În caz de incendiu, detectoarele
declanşează un semnal care este transmis la centrală prin intermediul circuitelor de legătură.
Oricare ar fi tipul de detector, rolul său într-o instalaţie de semnalizare constă în a depista şi
semnaliza cât mai repede incendiul.

Fig.2.8. Diverse tipuri de detectoare

Pentru a acţiona eficient, un detector automat de incendiu trebuie să îndeplinească, în
principal, următoarele caracteristici:
– funcţionare sigură în condiţii specifice de mediu (temperatură, umiditate, curenţi de aer,
concentraţii de praf etc.);
– timp de răspuns rapid în prezenţa parametrului supravegheat;
– stabilitate în timp a pragului de acţionare;
– temporizare pentru eliminarea semnalizărilor false;
– imunitate la semnale perturbatoare;
– consum propriu redus de energie;
– semnalizarea stării de bună funcţionare (veghe);
– construcţie simplă;
– întreţinere şi depanare uşoară.
Pentru a indica intrarea în stare de alarmă, detectoarele de incendiu trebuie să fie prevăzute
cu semnalizare optică locală. Dispozitivele optice utilizate în acest scop trebuie să emită lumină de
culoare roşie, uşor vizibilă de la distanţă. Unele tipuri de detectoare mai au prevăzut suplimentar, faţă
de semnalizarea optică locală, un circuit separat de semnalizare la distanţă. Acest circuit este necesar
pentru punerea în funcţiune a unei lămpi de semnalizare montată într-un loc uşor vizibil pentru
situaţiile în care detectoarele sunt instalate în locuri greu accesibile.
În construcţia detectoarelor, trebuie avut în vedere ca eventualele defecţiuni ale circuitelor,
care pot scoate din funcţiune aparatul sau împiedică iniţierea şi transmiterea semnalului de incendiu
la centrală, să fie semnalizate local şi/sau la centrală, ca atare, de defect.
 În general, utilizarea dispozitivelor electromecanice trebuie evitată. În cazuri speciale, când
acest lucru este necesar, pentru transmiterea semnalului de incendiu, trebuie adoptată varianta cu
contact normal închis în stare de veghe.
Soclurile necesare instalării detectoarelor trebuie să asigure o singură poziţie de fixare şi să
aibă contacte autocurăţătoare. Sistemul de prindere a conductoarelor aferente circuitelor electrice
trebuie să asigure un contact electric sigur.
Clasificarea detectoarelor de incendiu
Detectoarele de incendiu se pot clasifica, în principal, după următoarele criterii:
Parametrul de incendiu detectat
Detector de fum: detector sensibil la particulele produs de combustie şi/sau piroliză
suspendate în atmosferă (aerosoli).
Detectoarele de fum pot fi clasificate astfel:
– detector de fum cu cameră de ionizare: detector sensibil la produse de combustie
capabile să afecteze curenţii de ionizare din interiorul detectorului;
– detector optic de fum: detector sensibil la produse de combustie capabile să afecteze
absorbţia sau difuzia unei radiaţii în domeniul infraroşu, vizibil şi/sau ultraviolet spectrului al
electromagnetic.
Detector de gaz: detector sensibil la produse gazoase de combustie şi/sau descompunere
termică.
Detector de flacără: detector care răspunde la radiaţia electromagnetică emisă de flăcările unui
incendiu.
Detector de căldură: detector care răspunde la o creştere de temperatură.
Detector multisenzor: detector care răspunde la mai mult de un parametru al incendiului.
Modul de răspuns al detectorului la parametrul detectat
– detector static – detector care iniţiază o alarmă când mărimea parametrului măsurat
depăşeşte o anumită valoare pentru un timp prestabilit;
– detector diferenţial – detector care iniţiază o alarmă când diferenţa între mărimile
parametrului măsurat în două sau mai multe locuri depăşeşte o anumită valoare, pentru un timp
prestabilit;
– detector de rată de creştere (velocimetric) – detector care iniţiază o alarmă când rata de
schimbare a parametrului măsurat depăşeşte în timp o anumită valoare.
Configuraţia detectorului
– detector punctual: detector care răspunde la parametrul sesizat în vecinătatea unui punct fix.
– detector multipunctual: detector care răspunde la parametrul sesizat în vecinătatea unui
număr de puncte fixe.
– detector liniar: detector care răspunde la parametrul sesizat în vecinătatea unei linii continue.
Posibilitatea de reanclanşare a detectorului
Detector resetabil: detector care, după răspuns, poate fi anclanşat din starea sa de alarmă în
starea sa normală de veghe, din momentul în care condiţiile care au declanşat intrarea lui în stare de
alarmă încetează, fără a fi necesar să se înlocuiască unul din elementele sale.
Detectoarele resetabile se clasifică după cum urmează:
– detector auto-resetabil – detector resetabil care va trece automat el însuşi în starea sa normală
de veghe;
– detector resetabil de la distanţă – detector resetabil care poate fi trecut în starea sa normală
de veghe printr-o operaţie efectuată de la distanţă;
– detector resetabil local – detector resetabil care poate fi trecut în starea sa normală de veghe
printr-o operaţie manuală efectuată la detector.
Detectoarele ne-resetabile se clasifică astfel:
– cu elemente schimbabile – detector la care, după răspuns ca urmare a intrării în stare de
alarmare, trebuie înlocuite una sau mai multe componente pentru a trece în starea sa normal de veghe;
– fără elemente schimbabile – detector care, după răspuns ca urmare a intrării în stare de
alarmare, nu mai poate fi trece în starea sa normală de veghe.
Amovibilitatea detectorului
 – detector amovibil: detector care este proiectat în aşa fel încât să permită cu uşurinţă
demontarea din poziţia sa normală de funcţionare pentru scopuri de mentenanţă şi service.
– detector inamovibil: detector la care modul de montaj este în aşa fel încât demontarea uşoară
din poziţia sa normală de funcţionare pentru scopuri de mentenanţă şi service nu este posibilă.
Tipul de semnal transmis
– detector cu două stări: detector care generează una din cele două stări de ieşire relativ la
condiţiile de „veghe“ sau „alarmă de incendiu“.
– detector multi-stare: detector care generează o stare de ieşire dintr-un număr limitat (mai
mare de două) în legătură cu condiţiile de „veghe", „alarmă de incendiu" sau cu alte condiţii anormale.
– detector analogic: detector care generează un semnal (ieşire ce reprezintă valoarea
parametrului sesizat.
Funcţiile îndeplinite
Dispozitiv autonom de alarmare la fum: detector cu funcţionare independentă care nu se
conectează la o centrală; punct care conţine elemente de detectare a fumului, alimentare cu energie şi
alarmă şi care este proiectată pentru declanşarea unei alarme de incendiu în aplicaţii casnice.
Aparatul conţine toate elementele necesare pentru detectare şi emiterea alarmei.
Tipuri de detectoare
Detectoare de căldură
Cele mai răspândite detectoare de incendiu aflate în exploatare în instalaţiile de semnalizare
a incendiilor sunt detectoarele termice (figura 2.9). Acest fapt se datorează în primul rând simplităţii,
robusteţii şi preţului relativ scăzut al aparatelor. Cu toate acestea, detectoarele care funcţionează cu
fir sau aliaj fuzibil au şi anumite inconveniente care nu pot fi neglijate. Dintre acestea, mai importante
sunt:
– după fiecare funcţionare, fuzibilul trebuie înlocuit cu un altul bine calibrat;
– inerţia termică a aliajului nu asigură sesizarea destul de rapidă a apariţiei incendiului, în
special dacă gazele fierbinţi nu se propagă direct spre detector;
– aria de supraveghere este redusă, ceea ce face să fie necesară montarea unui număr mare de
detectoare;
– temperatura mediului ambiant influenţează timpul de răspuns.

Fig. 2.9. Diverse tipuri de detectoare de căldură

Detectoarele de temperatură cu elemente de bimetal cunosc, de asemenea, o mare răspândire.
Funcţionarea acestora se bazează pe proprietatea dilatării inegale a două metale cu coeficienţi diferiţi
de dilatare (de exemplu: alamă şi constantan) sudate pe suprafaţă. Prin încălzirea lamei, datorită
dilatării inegale a celor două feţe, aceasta se va curba în direcţia lamei cu coeficient de dilatare mai
mic şi, în funcţie de tipul constructiv, se va închide sau deschide un contact electric.
Spre deosebire de detectoarele cu fuzibil, la cele cu bimetal temperatura de declanşare poate
fi reglată în limite foarte largi. Acest reglaj se realizează prin intermediul unui şurub care presează
(tensionează) lama de bimetal. Limitele uzuale de reglaj sunt cuprinse între 20 şi 100°C. Detectorul
cu bimetal are avantajul faţă de cel cu fuzibil, că practic nu are elemente care să se uzeze în timpul
funcţionării. Şi la aceste detectoare apare inconvenientul influenţei temperaturii mediului, respectiv
la acelaşi reglaj, dacă mediul ambiant are o temperatură mai scăzută, timpul de răspuns este mult mai
mare.
Pentru a elimina dezavantajele legate de influenţa temperaturii iniţiale a mediului asupra
detectorului se utilizează detectoarele diferenţiale şi velocimetrice. Indiferent de principiul de
funcţionare, detectorul termodiferenţial iniţiază un semnal de alarmă atunci când diferenţele de
temperatură, în două sau mai multe locuri, depăşesc (pentru o durată de timp suficientă) o anumită
valoare prestabilită.
Detectoarele termovelocimetrice funcţionează pe principiul măsurării vitezei de creştere a
temperaturii în unitatea de timp.
Sensibilitatea acestor aparate este de ordinul a 5÷8°C/minut. Detectoarele termodiferenţiale
şi termovelocimetrice sunt mai sensibile şi funcţionează mai rapid decât cele termostatice (de maxim).
În cele mai multe situaţii, aceste tipuri de detectoare sunt combinate şi cu funcţiunea de semnalizare
termostatică (de maxim).
Detectoarele pneumatice de temperatură se compun, în principiu, din două camere de aer
suprapuse. Una din camere (compensare) este izolată faţă de atmosfera înconjurătoare. Cealaltă
camera (receptoare) este în legătură directă cu atmosfera. Între cele două camere, se află o membrană
metalică elastică care formează primul electrod. În stare normală, membrana se află în contact cu un
vârf metalic prevăzut cu un şurub de reglaj, care formează cel de-al doilea electrod.
Când temperatura mediului creşte încet, presiunea aerului în cele două camere se echilibrează
prin intermediul ajutajului care face legătura între acestea. În caz de incendiu, temperatura creşte
brusc şi – implicit – membrana este deplasată înspre camera de compensare, întrerupând contactul cu
cel de-ai doilea electrod.
Şi aceste tipuri de detectoare, în cele mai multe cazuri, sunt asociate cu funcţia termostatică.
Detectoarele de temperatură cu aliaj fuzibil, bimetal şi pneumatic fac parte din categoria
detectoarelor care nu consumă energie electrică în funcţionare.
Pentru a elimina dezavantajele legate de inerţia termică, relativ mare a senzorilor prezentaţi
anterior, s-au construit detectoare cu elemente semiconductoare. Dintre acestea, cel mai uzual, sunt
folosite termorezistenţele şi termistorii. De regulă, aceste detectoare îndeplinesc o funcţie dublă,
termostatică şi termovelocimetrică.
Funcţionarea acestor tipuri de detectoare se bazează pe variaţia rezistenţei senzorilor sub
influenţa temperaturii. Variaţia de rezistenţă este prelucrată de circuite electronice şi în final transmisă
sub formă de semnal de alarmă la echipamentul de control şi semnalizare.
Un dezavantaj al acestor detectoare este costul relativ mai ridicat şi totodată consumul de
energie electrică în funcţionare decât al celor cu fuzibil sau bimetal, care sunt mai simple şi mai
robuste.
Detectoare de căldură liniare
În figura 2.12, se prezintă structura unui detector de temperatură cu polimeri semiconductori.
Patru conductori metalici, fiecare acoperit cu o izolaţie de material plastic semiconductor, sunt
plasaţi într-o manta protectoare de PVC rezistent la temperatură ridicată.
 Fig. 2.12. Structura unui detector liniar de căldură
În general, lungimea standard a cablului care se livrează este de 200 m7, diametrul exterior al
cablului fiind de 3,0 ÷ 4,5 mm. Conductoarele sunt astfel legate încât se formează două circuite
electrice distincte. Prin intermediul centralei de semnalizare, special construită pentru acest tip de
detector, se supraveghează integritatea la o eventuală rupere a unuia dintre cei patru conductori.
Creşterea temperaturii peste o anumită limită conduce la scăderea rezistenţei de izolaţie dintre cele
două circuite electrice distincte. Rezistenţa de izolaţie este continuu supravegheată de către centrala
de semnalizare. La reducerea valorii rezistenţei de izolaţie sub o anumită valoare, se iniţiază semnalul
de incendiu.
Un alt sistem liniar de detecţie a căldurii este cel de tip Sensornet. Acesta permite monitorizarea în
timp real a temperaturii pentru cabluri de detecţie de până la 30 de km lungime (figura 2.13).

Fig. 2.13. Cablul de detecţie a căldurii

Acest sistem permite o monitorizare exactă a căldurii (distribuţiei de temperatură) în spaţiile
protejate, fără a exista zone neacoperite. Sistemul liniar de detecţie a căldurii Sensornet poate fi
programat astfel încât zona protejată să poată fi divizată într-un număr mare de zone de interes
(compartimente de incendiu), definite de către utilizator. Se pot astfel defini până la 500 de zone
diferite. Starea de alarmă poate fi stabilită în concordanţă cu plaja de temperaturi existentă în spaţiile
protejate astfel încât alarmele false să fie reduse la minimum.
Utilizând software-ul compatibil cu sistemul de detecţie, se poate obţine o vizualizare a zonei
protejate (o hartă termică) în plan (2D) sau tridimensional (3D).
Declanşarea alarmei de incendiu pentru acest sistem de stingere se poate face în următoarele
situaţii:
– temperatura aerului din jurul cablului depăşeşte 600C;
– gradientul (creşterea) de temperatură depăşeşte 100C/minut;
– diferenţa de temperatură într-un punct depăşeşte cu 150C temperatura mediului.
Dintre avantajele utilizării unui asemenea sistem de detecţie a temperaturii enumerăm:
– protecţie proprie prin ignifugare – detectorul nu este inflamabil şi nu poate fi sursă de
incendiu putând fi folosit şi în medii cu pericol ridicat de incendiu;
– rezistenţă chimică mărită – inclusiv praf, radiaţii infraroşii, ultraviolete, umiditate,
coroziune şi gazele toxice;
– imunitate la interferenţe electromagnetice, fiind ideale în protecţia echipamentelor electrice;
 – posibilitatea de montaj în buclă – configuraţia în buclă oferă sistemului abilitatea de a
detecta în continuare în toate punctele chiar şi după apariţia unui defect de-a lungul cablului.
Aceste sisteme de detecţie liniare sunt deosebit de indicate în protecţia cablurilor electrice din
tunelurile de cabluri, instalaţiile de transport pe bandă, tuneluri (auto şi de cale ferată), platforme
maritime, puţuri de mină sau coridoare subterane etc.
Detectorul de căldură cu bimetal
Cele mai simple detectoare termostatice sunt cele bimetalice. Principiul lor constructiv se
bazează pe comprimarea, sub presiune mare, a două benzi de metal cu coeficienţii, de dilatare termică
diferită. Banda metalică este prevăzută la un capăt cu un contact care închide un circuit electric (figura
2.14). La temperatură normală a încăperii piesa bimetalică menţine închis un contact electric,
supravegheat de un circuit electric în repaus. Sub influenţa căldurii, banda metalică începe să se
curbeze, datorită coeficienţilor diferiţi de dilatare a celor două metale. Când temperatura ajunge la o
anumită valoare, curbura devine atât de mare, încât contactul se deschide şi, ca urmare, circuitul de
curent în repaus se întrerupe şi se comandă, semnalul de incendiu. Această temperatură constituie
temperatura de funcţionare a detectorului.

a. b.
Fig. 2.14. Detector termostatic cu lamă bimetalică:
a – circuit electric închis; b – circuit electric deschis din cauza dilatării inegale a lamelor, ca
urmare a acţiunii căldurii degajate de incendiu
Detectorul bimetalic poate fi reglat pentru o temperatură de aproximativ 20 până la 100° C,
cu valoare uzuală de 60° C sau de la 40 la 90° C.
Un alt tip de detector bimetalic este cel din fig. 2.15. Materialul bimetalic se îndoaie în formă
de U. Principiul de funcţionare este acelaşi cu cel descris pentru detectorul din fig. 2.14.

Fig. 2.15. Detector termic cu bimetal, în formă de U

La normalizarea temperaturii mediului, banda bimetalică revine la poziţia ei normală, prin
urmare închide din nou circuitul, astfel încât instalaţia este pusă din nou în stare de funcţionare.
 Dat fiind faptul că contactele acestor tipuri de detectoare sunt, în general, supuse acţiunii
mediului ambiant (umiditate, praf) ele nu funcţionează cu precizie, din care cauză utilizarea lor astăzi
este restrânsă.
Constructiv, aceste tipuri de detectoare se perfecţionează continuu. În figura 2.16 este
prezentat un tip de detector termostatic cu aliaj eutectic, care este construit, în mod obişnuit, pentru a
detecta şi semnaliza atingerea unei temperaturi de 65, 75, 95, 130, 180 sau 280° C, corespunzător
punctului de topire al aliajului respectiv. Elementul sensibil, al acestui tip de detector este un cilindru,
din aliaj eutectic 1, aşezat între electrodul central 2 şi corpul detectorului 4. Pentru a facilita aportul
de căldură la aliaj, detectorul este prevăzut cu aripioare metalice 3. Pe măsură ce temperatura creşte,
aliajul se topeşte, ocupă poziţia 5 şi închide circuitul electric de semnalizare.
Detectoarele de acest tip, datorită inerţiei termice mici, sunt indicate pentru detectarea
incendiilor cu viteze mari de propagare, ca de exemplu la transformatoare, întrerupătoare cu ulei etc.

Fig. 2.16. Detector termostatic cu aliaj eutectic. 1 – aliaj eutectic; 2

– electrodul central; 3 – aripioare metalice; 4 – corpul detectorului;
5 – aliajul eutectic după topire
2.8.2.1.3. Detectorul de căldură tip Wood
Acest tip de detector pe bază de fir fuzibil, este destul de răspândit în practică. Sistemul cu fir
fuzibil este unul dintre cele mai simple. Funcţionarea lui poate fi modificată în limite largi, prin
înlocuirea firului fuzibil.

Fig.2.17. Detectorul de incendiu tip Wood

Detectorul se compune din două plăci de bronz care se arcuiesc, sub efectul temperaturii,
capetele lor fiind sudate cu un metal uşor fuzibil (fig. 2.17). Metalul întrebuinţat de cele mai multe
ori este aşa numitul metal Wood a cărui temperatură de topire, în funcţie de compoziţia aliajului,
variază între 50 si l200 C. Cel mai frecvent se foloseşte temperatura de +700 C. Detectorul se montează
pe plafonul încăperii.
Detectorul de căldură fuzibil
Se compune dintr-o carcasă în interiorul căreia se află un grup de lame de contact şi o piesă
de detectare optică, ambele fiind acţionate de un fir uşor fuzibil, sub formă de nit (figura 2.18).
Elementele detectorului, montate în carcasă sunt protejate de un capac prevăzut cu găuri. Carcasa şi
capacul sunt confecţionate din material plastic.
Elementul sensibil la creşterea temperaturii este nitul 1 care ţine grupul de lame 2, în
apropierea pârghiei rigide 3. În această poziţie, circuitul A–B se găseşte sub tensiune, detectorul fiind
în stare de veghe.
La creşterea temperaturii din încăpere, în urma unui început de incendiu, aerul încălzit se
ridică până la detector. În cazul depăşirii temperaturii de reglaj (55 sau 750 C), nitul 7 se înmoaie, se
alungeşte sau se topeşte, permiţând grupului de lame 2 să se depărteze spre stânga.
Contactul 4, legat solidar cu lamelele 2, prin intermediul piesei din material izolant 6, se
apropie de pârghia 3, închizând circuitul de semnalizare B–C. Trecerea curentului prin circuitul B—
C poate determina lansarea unui semnal de incendiu şi declanşarea unei instalaţii fixe de stingere
(figura 2.20).
Locul unde s-a dat alarma se depistează cu uşurinţă datorită contactului 4, care eliberează
pragul piesei de semnalizare (formă cilindrică) de culoare roşie, permite alunecarea acesteia în partea
inferioară a detectorului (capacul detectorului) putând fi astfel vizibilă de la distanţă.

Fig. 2.18. Schema detectorului termostatic in stare de veghe 1 – nit

(elementul sensibil); 2 – grup de lame; 3 – pârghia rigidă; 4 – contact;
5 – material izolant

Fig. 2.19. Schema detectorului termostatic după declanşare

Elementul uşor fuzibil nu se recuperează, însă detectorul poate fi pus în stare de veghe prin
montarea unui alt nit, care să prindă din nou grupul de lamele 2 cu pârghia 3.
Detectoare de căldură termodiferenţiale
Detectează incendiul în funcţie de variaţia de temperatură faţă de o temperatură dată şi
independent de temperatura iniţială (figura 2.20); declanşează numai sub efectul depăşirii unei
anumite viteze de creştere a temperaturii.
 Fig. 2.20. Diverse tipuri de detectoare termodiferenţiale
Dispozitivul de detectare, în principiu, este format dintr-un tub în formă de U, ale cărui capete
sunt închise ermetic (fig. 2.21).
Partea inferioară este umplută cu mercur, în care se cufundă două fire de contact. În ambele
capete, deasupra mercurului, se găseşte o mică cantitate de lichid cu punct de fierbere scăzut, de
exemplu alcool. Unul din capetele tubului este acoperit cu material izolant. Mercurul, alcoolul şi
vaporii din spaţiul închis, la o anumită temperatură crescândă, menţin o presiune stabilă, determinată.
în acest fel, mercurul închide circuitul dintre cele două fire de contact.
Lichid volatil

Fig. 2.21. Detector de incendiu termodiferenţial

Dacă temperatura mediului creşte rapid din cauza izbucnirii incendiului, valoarea creşterii
fiind, de exemplu, de 3—10°C/min., atunci la capătul neizolat al tubului alcoolul se evaporă mai
repede, iar la capătul izolat, mai încet. Presiunea vaporilor care se degajă, împinge în jos nivelul
mercurului în capătul neizolat, astfel încât contactul se întrerupe, şi dispozitivul semnalizează.
Dacă temperatura creşte „încet" (la încălzirea încăperii, influenţa razelor solare), atunci
datorită vitezei reduse a creşterii temperaturii, evaporarea va fi uniformă în ambele capete ale tubului
de sticlă şi, drept urmare, instalaţia de semnalizare se menţine în poziţie de repaus. În unele cazuri
detectoarele termodiferenţiale sunt combinate cu detectoarele termostatice.
Detectoarele termodiferenţiale sunt mai sensibile şi funcţionează mai rapid decât cele
termostatice care, în general, nu mai corespund exigenţelor moderne.
 Detectoare termovelocimetrice
Cele mai moderne detectoare termice sunt cele de tip termovelocimetric.
Funcţionarea lor se bazează pe principiul măsurării vitezei de creştere a temperaturii în unitate
de timp, adică are la bază criteriul velocimetric (figura 2.22). Convenţional, această creştere se
exprimă în grade pe minut. Variaţiile normale de temperatură sunt cuprinse între 2 şi 20° C pe minut.

Fig. 2.223. Detector termovelocimetric

Detectoarele termovelocimetrice se construiesc de diferite tipuri, după cum variaţia de
temperatură poate fi înregistrată, ca urmare a dilatării unor corpuri solide, dilatării unui gaz (aer),
dilatării lichidelor, producerii de energie electrică ele.
Pe principiul dilatării solidelor se construiesc detectoare termovelocimetrice cu bandă
bimetalică, care din punct de vedere constructiv diferă aproape de la ţară la ţară.
De exemplu, se poate construi un detector termovelocimetric utilizând două lamele bimetalice
cu viteze de dilatare diferite, una mai subţire, alta mai groasă în cazul unei variaţii mici de
temperatură, această diferenţă este aproape imperceptibilă, însă ea devine suficient de mare pentru a
închide contactul unui circuit electric la o creştere rapidă a temperaturii.
Un alt tip de construcţie constă din două lamele bimetalice, înfăşurate în sens invers, una în
prelungirea celeilalte, şi legate între ele. Lamela superioară este mai groasă şi deci ea aduce un plus
de inerţie termică, în cazul variaţiei de temperatură, faţă de lamela inferioară. Ea poate fi izolată
termic, şi în acest caz inerţia termică creşte şi mai mult, iar diferenţa de dilatare este vădit mai mare.
La o variaţie a temperaturii, cele două lamele, în formă de spirală, se derulează în sens invers,
cu un anumit decalaj datorită inerţiei termice. În cazul unei variaţii lente de temperatură, fără
consecinţe funcţionale, decalajul este minim. La o încălzire bruscă însă se produce o rotaţie a axei
centrale a dispozitivului, iar partea sa terminală deschide un circuit electric. Sensibilitatea
detectoarelor cu lamele bimetalice este, în medie, de 6°C/min.
Pentru o mai bună detectare a începutului de incendiu, sistemul termovelo-cimetric se
asociază cu unul termostatic, principiu care poate fi explicat prin descrierea funcţionării unui alt tip
de detector, brevetat în Franţa.
Detectorul termovelocimetric de tipul menţionat mai sus, poate funcţiona atât în poziţie
orizontală, cât şi verticală. El este format din două fire metalice (unul izolat termic), fixate la două
braţe mobile, aşezate prin intermediul a două reazeme sub formă de cuţit, la extremităţile unei bare
care, la rândul ei este fixată tot pe un cuţit solidar cu o piesă fixă, legată de un resort (figura 2.23).
 Fig. 2.23. Detector de incendiu cu funcţionare termovelocimetrică : 1 – resort
întins; 2 – contacte; 3 – deschiderea contactului; 4 – dispozitiv de întindere;
5 – fir protejat; 6 – fir neprotejat
Pentru buna lui funcţionare, este prevăzut cu un dispozitiv de întindere, prin care se reglează
sensibilitatea, şi un dispozitiv de reglare, cu ajutorul unor lamele metalice. Continuitatea circuitului
se asigură prin două contacte la creşterea lentă a temperaturii, cele două fire se alungesc practic la
fel. În cazul ridicării rapide a temperaturii, alungirea firului neprotejat va fi mult mai mare faţă de cel
izolat termic. Datorită acestei diferenţe de alungire contactul se deschide prin deplasarea relativă în
sens invers a braţelor.
Deschiderea contactului se va produce în momentul în care limita de compensare, stabilită în
prealabil, este depăşită, ea fiind definită prin distanţa „e“, reglabilă prin intermediul dispozitivului de
întindere. Acest tip de detector poate fi reglat în funcţie de natura incendiilor ce pot apare în diferite
încăperi. Este insensibil la zgomote şi trepidaţii care sunt absorbite de resort.
Asemenea tipuri de detectoare (cu funcţionare termovelocimetrică şi termostatică) sunt
prevăzute cu dispozitive pentru temperaturi superioare, stabilite dinainte, deasupra cărora dispozitivul
care acţionează în raport de viteza de creştere a temperaturii, este scos din funcţiune, detectorul
continuând să acţioneze de aici înainte ca un aparat pentru temperatură prestabilită.

Detectoare de căldură cu termistoare

Detectorul de temperatură cu termistoare este alcătuit dintr-o carcasă compactă, rotundă şi un
soclu, ambele construite din bachelită. În carcasă sunt montate elementele sensibile ale detectorului
şi anume termistorul şi fuzibilul precum şi un amplificator tranzistorizat, aşezat pe o placă cu circuite
(figura 2.24). Elementele sensibile sunt astfel montate încât rămân în permanent contact cu mediul
ambiant.
În soclu (figura 2.25) se găsesc elementele de conectare a cablului de legătură cu echipamentul
de control şi semnalizare. El se poate bloca printr-un sistem tip baionetă. Pentru semnalizare locală,
detectorul este prevăzut cu un LED (diodă luminiscentă) de culoare roşie.
 Carcasa detectorului este protejată de un capac alb, fabricat din policarbonat.

Fig. 2.24. Diverse tipuri constructive de detectoare de căldură cu termistoare

Fig. 2.25. Diverse tipuri de socluri

Funcţionarea acestui tip de detector se bazează pe variaţia diferită a rezistenţelor celor două
termistoare, în raport cu temperatura. Unul dintre acestea este montat în contact cu mediul ambiant,
iar cel de al doilea – parţial izolat termic (figura 2.26).

Fig. 2.26. Schema constructivă a unui detector de căldură cu termistoare

În cazul creşterii lente a temperaturii, rezistenţele ambelor termistoare, au, practic, aceeaşi
valoare. Dacă în mediul ambiant temperatura creşte brusc, termistorul montat în exteriorul carcasei,
fiind direct în contact cu mediul înconjurător, se încălzeşte mai repede, iar cel izolat mai încet, în
această situaţie, rezistenţa electrică a termistorului montat în exterior scade brusc şi, ca urmare a
diferenţei de rezistenţă a celor două termistoare, potenţialul electric se modifică, variaţia de tensiune
este mărită de amplificatorul care acţionează releul de ieşire, care prin închiderea contactelor
transmite semnalul la centrală, iar local aprinde LED-ul de culoare roşie.
Caracteristicile detectorului de temperatură cu termistoare D.T.I.-l10 sunt:
- tensiunea de alimentare 21 V ± 10%;
- curentul absorbit pentru poziţia de repaus 10 mA, iar la acţionare 80 mA;
- timpul de funcţionare la un salt de temperatură de 20° C este de 1 ± 0,6 min, iar la
unul de 30° C, 0,5 ± 0,3 min;
- capacitatea contactelor releului la 220 V, 5 A curent alternativ, iar la 220 V – 3 A
curent continuu ;
- dimensiunile 205/785 mm;
- greutate detector fără soclu 105g, cu soclu 160g;
- temperatura mediului ambiant la care pot funcţiona - 20° C la 45° C;
- umiditatea maximă 85%;
- sensibilitatea 5° C/min.11
Detectorul de temperatură cu termistoare se montează pe plafon şi foarte rar, pe pereţii laterali
(când căldura ajunge mai repede la perete decât la plafon). Este recomandabil pentru supravegherea
spaţiilor în care apar incendii mocnite, fără flacără, dar cu o creştere mare a temperaturii (magazii
închise, silozuri).
Detectorul de căldură tip tub pneumatic
Este construit pe principiul dilatării gazelor. Un astfel de detector este format dintr-un tub plin
cu aer, prevăzut cu o supapă specială. În cazul unor mici modificări ale temperaturii mediului ambiant,
se produc variaţii de presiune în tub, care sunt preluate de nişte orificii, fără ca supapele să fie
deplasate. Atunci când, sub acţiunea căldurii, au loc modificări rapide de temperatură, aerul se dilată
atât de mult, încât orificiile nu mai pot prelua presiunea, supapele se deschid, aerul acţionează un
piston care întrerupe un circuit electric, după producerea unor scăpări de aer etalonate.
Detectoare de căldură termoelectrice
Funcţionează pe principiul efectului termoelectric (variaţia unei mărimi electrice, fie tensiune,
fie intensitate). Detectoarele termoelectrice se pot utiliza fie sub formă de termocupluri, fie de sonde
termometrice din nichel sau tungsten, a căror rezistenţa electrică variază în acelaşi sens cu temperatura.
Încălzirea generală a unui conductor alcătuit din mai multe tronsoane de metale diferite,
alternate şi sudate cap la cap, produce curenţi de sens contrar în sudurile vecine (fig. 2.27).

Fig. 2.27. Detector de incendiu cu termocupluri : A – metal ; B

– metal; 1 – lipitură (sudură) caldă; t – lipitură (sudură) rece;
3 – izolant
Prin izolare termică a unei lipituri, se obţin curenţi de acelaşi sens, care însumează până în
momentul în care lipiturile izolate termic, încălzite prin conductibilitate termică, produc curenţi de
neutralizare. În acest mod se explică fenomenul denumit „compensaţie".
Din punct de vedere constructiv, se cunosc mai multe tipuri de detectoare cu cupluri
termoelectrice, cu sensibilitate diferită, însă principiul de funcţionare este acelaşi. În Franţa de
exemplu, se foloseşte un sistem format dintr-un număr de 100÷200 termocupluri controlate prin
intermediul unui dispozitiv special.
 De exemplu un detector cu termocupluri, este format din 64 joncţiuni (suduri); 32 dintre
acestea sunt uşor de observat şi sunt astfel dispuse încât să se afle în curentul de aer transmis prin
convecţie. Celelalte 32 joncţiuni sunt fixate într-o serie de piese de metal, care asigură o oarecare
termoizolaţie12.
În cazul în care temperatura variază lent, toate joncţiunile (sudurile) se află aproximativ la
aceeaşi temperatură şi deci nu se produce niciun curent electric. Dacă însă detectorul este încălzit,
deci se află sub influenţa căldurii, joncţiunile din curentul de aer devin mai calde decât cele izolate
termic, astfel încât se produc şi se deplasează curenţi electrici cu o intensitate suficientă pentru a
acţiona un releu cu microampermetru care va semnaliza incendiul. În partea superioară a detectorului
este inclus, de asemenea, şi un termoelement cu temperatură prestabilită (68,3° C).
Pentru control, se trece prin detector un curent de intensitate mică, în direcţia opusă cu
curentul care este generat de incendiu.
Detectorul cu termocupluri este indicat a se folosi în toate domeniile. Datorită sensibilităţii
mari, se poate folosi cu precădere la protecţia calculatoarelor electronice şi în industria lemnului.
Fiind rezistent şi simplu, acest tip de detector poate fi folosit în încăperile de dimensiuni mari şi medii,
unde incendiile se pot dezvolta relativ rapid, precum şi în încăperile cu atmosferă corosivă.
Detectoarele cu termocupluri au o bună funcţionare pentru următoarele calităţi:
- nu posedă piese mobile;
- nu au contacte care să ancraseze, să corodeze;
- sunt sensibile;
- nu posedă mecanisme bimetalice supuse deformaţilor şi oboselilor continue;
- nu dau alarme false;
- nu sunt necesare scheme electrice.
Detectoare de fum
În funcţie de metoda de măsură a parametrilor fumului, se disting două mari categorii de
detectoare de fum (figura 2.28): detectoare optice şi detectoare cu cameră de ionizare.

Fig. 2.28. Detectoare de fum

Din punct de vedere funcţional detectoarele de fum optice se clasifică în două grupe:
1. detectoare de fum optice cu funcţionare pe principiul dispersiei luminii;
2. detectoare de fum optice cu funcţionare pe principiul absorbţiei luminii.
Detectoare optice de fum
Proprietatea caracteristică fazei de dispersie a fumului, care este utilizată în acest caz, este
indicele de refracţie. Partea reală a indicelui reprezintă o măsură pentru refracţia şi dispersia luminii,
pe când partea imaginară este o măsură pentru absorbţia luminii de către particulele de fum.

Fig. 2.29. Diverse tipuri constructive de detectoare optice de fum

 Detectoare optice de fum cu funcţionare pe principiul difuziei luminii
În figura 2.30, se prezintă detectorul optic de fum cu funcţionare pe principiul difuziei luminii.
Aparatul este alcătuit, în principiu dintr-o cameră etanşă la lumină, o sursă şi un receptor de lumină
dispuse astfel încât intensitatea luminii să afecteze receptorul ca urmare a procesului de difuzie. În
lipsa fumului, elementul receptor nu primeşte radiaţii datorită paravanului care are rolul de a le
suprima pe cele directe şi cele reflectate de pereţii interiori ai camerei de măsură. Pereţii camerei de
măsură sunt alcătuiţi din materiale cu coeficient mic de reflexie.
În condiţiile în care particulele de fum (figura 2.30.b) intră în volumul de lucru corespunzător
camerei de măsură, se ajunge la difuzarea luminii de către particule şi prin aceasta la schimbarea stării
de iluminare a receptorului.
În elementul receptor, care este un element fotosensibil, au loc variaţii de curent care, prin
intermediul unei electronici simple, pot forma şi transmite semnalul de alarmă.
Cel mai frecvent se folosesc ca surse de lumină diode LED, iar ca element de recepţie-
fotodiode sau fototranzistori care pot funcţiona neîntrerupt o perioadă de 5÷10 ani. Noile construcţii
ale acestor detectoare nu mai necesită o carcasă specială care să fie etanşă la lumina existentă în
mediul ambiant, deoarece se utilizează funcţionarea în impulsuri a diodelor LED şi montaje
electronice care elimină influenţa luminii din exterior (figura 2.31).
În acest fel, accesul particulelor la camera de măsură devine mai liber, lucru ce conduce la
îmbunătăţirea sensibilităţii detectoarelor optice. Intensitatea luminii difuzate este parametrul principal
de care trebuie să se ţină seama la construcţia acestor tipuri de detectoare.

a b
Fig. 2.30. Detector optic de fum cu funcţionare
pe principiul difuziei luminii(Principiul optic – TYNDALL)
E – sursa de lumină; R – celula receptoare; P – ecran

Fig. 2.31. Elementele componente ale unui detector optic de fum

 Difuzia luminii, care – la sistemele macro şi microeterogene – este un fenomen de reflexie
simplă, capătă la aerosoli (fum) un caracter specific, constând şi în apariţia fenomenelor de difracţie
şi interferenţă datorate dimensiunilor particulelor care sunt aproximativ de acelaşi ordin de mărime
cu lungimile de undă ale radiaţiei utilizate.
Se pot deosebi, în general, trei teorii mai importante ale difuziei luminii pentru medii omogene
şi izotrope:
- teoria mediului elastic (Rayleigh);
- teoria electromagnetică (Mie, Gans ş.a.);
- teoria fluctuaţiilor (Einstein – Smouluchowski), toate având la bază fenomenul
difracţiei.
După mărimea particulelor de fum raportată la lungimea de undă a luminii, se pot distinge trei
grupe:
- grupa I – în care raportul este mai mic de 0,1;
- grupa a II-a – cu raportul cuprins între 0,1 şi 4,0;
- grupa a III-a – particule în care raportul este mai mare de 4. Pentru prima grupă în
care diametrul particulelor este mai mic decât lungimea de undă a
luminii incidente, radiaţia difuzată este invers proporţională cu puterea a patra a lungimii de undă a
radiaţiei incidente.
Pentru particulele mai mari, cu diametrul de acelaşi ordin de mărime cu lungimea de undă a
radiaţiei incidente, intensitatea luminii difuzate este proporţională cu puterea a doua a lungimii de
undă.
La particulele şi mai mari, intensitatea luminii difuzate creşte cu suprafaţa acesteia, fenomenul
putându-se aproxima numai cu o reflexie pe suprafaţa respectivă.
Caracteristic pentru aceste grupe este faptul că intensitatea luminii difuzate creşte pe măsură
ce se măreşte diametrul particulelor. O singură particulă cu diametrul de 10 ori mai mare difuzează
aceeaşi cantitate de lumină pe care o difuzează 10 particule mai mici.
Un alt aspect care trebuie reţinut este că intensitatea luminii difuzate este puternic dependentă
şi de temperatura aerosolului; cu cât aceasta creşte, cu atât este mai importantă difuzia luminii,
putându-se înregistra variaţii de un ordin de mărime faţă de difuzie la 20°C.
Separarea unghiulară a luminii difuzate constituie alt parametru important care trebuie avut
în vedere. Acesta depinde de mărimea, forma şi indicele de refracţie al particulelor. Experimentările
făcute au demonstrat că pentru toate separările, intensitatea.
Cea mai mare de difuzie se obţine pentru un unghi de cca. 29 grade în direcţia fasciculului de
lumină.
Intensitatea cu cea mai mică valoare se obţine pentru un unghi de difuzare de circa 90–100
grade faţă de direcţia câmpului vizibil al elementului receptor de lumină.
Pe lângă mărime şi forma particulelor are un anumit efect asupra intensităţii de difuzie a
luminii. Dar cum, în timp, forma acestora este în permanentă schimbare, nu s-a putut determina cu
exactitate contribuţia lor la difuzia luminii. Experimental, se poate determina o secţiune eficientă
pentru difuzia luminii de către particule, dar cum – în condiţii reale de incendiu – forma şi
dimensiunea se modifică în timp şi spaţiu, stabilirea acestuia nu poate constitui decât un interes
teoretic.

Detectoare optice de fum, funcţionând pe principiul absorbţiei luminii

Un astfel de detector este alcătuit, în principiu, dintr-o cameră de măsură unde se află
emiţătorul şi receptorul de lumină care sunt astfel dispuse încât intensitatea luminii asupra
receptorului scade în prezenţa fumului (figura 2.32).
 Fig. 2.32. Detector optic de fum cu funcţionare pe principiul absorbţiei luminii
În figura 2.33a, este prezentat detectorul în condiţiile în care particulele de fum nu sunt
prezente.
În absenţa fumului, în camera de măsură, receptorul primeşte o radiaţie maximă de lumină. în
condiţiile apariţiei în camera de măsură a particulelor de fum (fig. 2.34b), radiaţia luminoasă iniţială
este atenuată, fapt care este sesizat de elementul receptor.
Variaţia de intensitate luminoasă conduce la modificarea curentului din elementul receptor,
astfel încât – prin intermediul unor circuite electronice – se poate forma şi transmite semnalul de
alarmă.
Principiul de măsurare al acestei categorii de aparate se bazează pe folosirea proprietăţii de
absorbţie a luminii de către fum.

a. b.
Fig. 2.33. Detector optic de fum cu funcţionare pe principiul absorbţiei luminii E – Sursa de lumină:
R – Celula receptoare; S – Sistem optic
Dacă în calea unui fascicul luminos se interpune un strat de substanţă absorbantă, intensitatea
fasciculului luminos transmis mai departe este micşorată nu numai prin absorbţie, ci şi prin reflexie
parţială şi difuzie. În cazul în care mediul este transparent, ultimele două efecte sunt neglijabile şi
slăbirea intensităţii se datorează aproape exclusiv procesului de absorbţie.
Intensitatea luminii absorbite este cu atât mai mare, cu cât este mai mare numărul de particule
absorbante întâlnite în cale, adică cu cât este mai mare grosimea stratului de fum şi cu cât concentraţia
este mai ridicată.
Experimental, s-a constatat că absorbţia produsă de particulele de fum prezintă variaţii foarte
importante pentru diferite valori ale lungimii de undă a radiaţiei luminoase incidente.
Totodată, schimbarea compoziţiei chimice a particulelor de fum conduce la modificări
importante în capacitatea lor de a difuza şi a absorbi lumina.
Teoretic, dacă un fum are numai capacitatea de absorbţie, atunci orice radiaţie luminoasă care
intră în el va fi numai atenuată (datorită fenomenului de absorbţie), nu şi difuzată. Dar practic, chiar
şi cel mai negru fum va difuza într-o mai mică măsură lumina incidentă, deoarece difuzia (datorită în
acest caz în cea mai mare parte procesului de difracţie) este foarte puţin influenţată de absorbţia
luminii de către particulele de fum.
Pentru detectoarele de fum, funcţionând pe principiul absorbţiei luminii, nu are o foarte mare
însemnătate dacă reducerea intensităţii luminii incidente este determinată de un număr mare de
particule fine de fum sau de o cantitate mai mică de particule care au însă un volum mai mare.
Importantă este cantitatea de lumină absorbită în funcţie de calitatea particulelor de fum.
Detectoare de fum cu cameră de ionizare
Detectoarele de incendiu funcţionând pe principiul ionizării cunosc, până în prezent, cea mai
largă răspândire pe plan mondial (figura 2.34). Aceasta se datorează, în parte, faptului că, în faza de
dezvoltare a unui număr mare de incendii, apar mai întâi gazele de combustie şi fumul, comparativ
cu creşterea temperaturii sau formarea de flăcări, lucru ce creează premisele descoperirii incendiilor
încă din faza incipientă.
 Fig. 2.34. Detectoare de fum cu cameră de ionizare
Principiul fizic utilizat în funcţionarea acestor tipuri de detectoare constă din ionizarea aerului
în camera de măsură sub acţiunea radiaţiilor emise de o sursă radioactivă. Elementele componente
ale unui detector de fum cu cameră de ionizare sunt prezentate în figura 2.35.
Deoarece în soluţiile constructive predomină camera de ionizare bipolară, se prezintă în
continuare principiul de funcţionare a acesteia.

Fig. 2.35. Elementele componente ale unui detector de fum cu cameră de ionizare
 O cameră de ionizare este construită din doi electrozi E1, şi E2, dispuşi la o anumită distanţă,
cărora li se aplică un potenţial electric U şi o sursă radioactivă Q care produce ionizarea aerului dintre
aceştia (figura 2.36). În camera de ionizare bipolară, aerul se ionizează uniform, existând în orice
element de volum un număr egal de ioni pozitivi şi negativi.
La trecerea prin aer a particulelor emise de substanţa radioactivă, din cauza ciocnirilor
neelastice cu moleculele de aer, se ajunge la ionizare. Ionii pozitivi şi ionii negativi, datorită
potenţialului aplicat electrozilor, vor avea o circulaţie dirijată spre electrozii de semn opus.

Baterie
Sursa de americiu
Fig. 2.36 Camera de ionizare (bipolară)
Circulaţia dirijată a ionilor în câmpul dintre electrozi formează curentul de ionizare care are o
valoare de circa 10-11 A. În condiţiile în care particulele de fum pătrund în camera de ionizare (fig.
2.37b), au loc o serie de fenomene care conduc la scăderea curentului de ionizare. Dintre acestea,
ponderea cea mai mare o are procesul de formare a perechilor de particule de fum-ioni, perechi care
au o viteză de deplasare mai redusă determinată de masa mare a particulelor de fum.
Modificarea vitezei de mers a perechii nou formate particulă-ion condiţionează curentul din
camera de ionizare în sensul reducerii acestuia. Legarea ionilor de particule este în directă corelaţie
cu diametrul particulelor. Coeficientul de proporţionalitate a fost calculat pentru prima dată de
fizicianul francez Bricard de la care i-a luat şi numele – constanta Bricard.
În condiţii normale, un număr din ionii formaţi nu mai ajung la electrozii de pol opus fie din
cauza recombinării ionilor de semne contrare, fie că sunt smulşi din zona activă a electrozilor de către
curenţii de aer.
La majoritatea camerelor de ionizare, există o anumită viteză de recombinare, care este direct
proporţională cu densitatea de ioni.
Intensitatea curentului de ionizare depinde de potenţialul aplicat celor doi electrozi. La
început, curentul creşte aproape liniar cu potenţialul aplicat pentru că un procent tot mai mare de ioni
este atras de electrozi, după care ritmul creşterii încetineşte.
 Pentru o anumită valoare a potenţialului, se obţine un curent limită sau de saturaţie. În acest
caz, toţi ionii sunt colectaţi de către electrozi înainte de a mai avea timp să se recombine. Domeniul
în care există o dependenţă liniară curent-tensiune depinde de densitatea ionilor şi de coeficientul de
recombinare, în timp ce curentul de saturaţie depinde de puterea sursei şi de geometria camerei.
Caracteristica curent-tensiune a camerelor de ionizare (figura 2.37) depinde şi de compoziţia
aerului, de temperatură şi de presiunea atmosferică.

Fig. 2.37. Influenţa aerosolilor asupra curentului de ionizare

Dacă - în aerul dintre cei doi electrozi - sunt şi particule de aerosoli, caracteristica se modifică
în sensul că unghiul de înclinare se micşorează, iar saturaţia se realizează la tensiuni mult mai mari.
Dintre substanţele radioactive care emit particule alfa, se foloseşte cel mai mult americiu 241
a cărui durată de viaţă este de 457,7 ani. Acesta emite particule α cu o energie medie de 5,48 MeV.
Valoarea medie a razei de acţiune a particulelor emise de americiu este de 4,04 cm în aer uscat şi la
temperatura de 15° C.
Dacă distanţa dintre electrozi este mai mică sau egală cu 4 cm, iar sursa se află pe unul din
electrozi, este vorba de o cameră de tipul bipolară, în care ionii de ambele polarităţi există în tot
volumul camerei.
Dacă distanţa dintre electrozi este mai mare de 4 cm, atunci formarea ionilor este limitată doar
la spaţiul din apropierea electrodului pe care se află amplasată sursa de radiaţii. În aceste condiţii, în
prezenţa unui potenţial aplicat electrozilor în spaţiul în care nu există ionizare, vor fi prezenţi ioni
numai de o anumită polaritate, formând un curent de ionizare unipolar, în timp ce în partea ionizată
a camerei va exista un curent de ioni bipolar. Astfel de tipuri de camere în care există şi un curent
monopolar se numesc camere de ionizare monopolare (figura 2.38).

Fig. 2.38. Camera de ionizare monopolară (unipolară)

Modificarea curentului de ionizare determinată de prezenţa particulelor de fum în camerele
bipolare depinde de numărul de particule din volumul camerei, de diametrul acestora, de coeficientul
de recombinare, de densitatea ionilor, de constanta Bricard şi de un parametru (constanta camerei) ce
este condiţionat de geometria camerei. Acesta are valori diferite pentru diverse tipuri de camere.
Pentru concentraţii reduse ale particulelor de fum, modificarea curentului de ionizare este, în
principal, determinată de numărul de particule şi diametrul acestora. Totodată, trebuie avut în vedere
că particulele de fum rezultate din ardere au o repartiţie care este în funcţie de temperatura de ardere,
de felul materialului combustibil, de conţinutul de apă etc., lucru ce conduce la o dinamică, în timp
şi spaţiu, asupra evoluţiei acesteia. Astfel, datorită fenomenului de coagulare, mărimea particulelor
de fum creşte şi dacă, de exemplu, diametrul creşte de două ori, concentraţia se reduce de opt ori, iar
schimbarea relativă a curentului se reduce de patru ori.
În analiza camerei de ionizare, pe lângă mărimea particulelor, trebuie să se aibă în vedere şi
influenţa datorată vitezei curentului de aer care circulă prin ea. În majoritatea cazurilor curenţii de aer
scad numărul de ioni (curentul de ionizare) din cameră, astfel încât sensibilitatea poate creşte peste
limita admisă, ajungându-se la producerea de semnalizări false de incendiu. De aceea, trebuie luate
măsuri speciale pentru construcţia camerei sau a carcasei exterioare, astfel încât să se compenseze
sau să se limiteze efectul curenţilor de aer. O altă soluţie poate fi, de exemplu, utilizarea unei camere
unipolare la care curentul de ionizare, pentru valori mici ale curentului de aer, creşte şi doar la viteze
mai mari începe să scadă.
Deoarece semnalul de alarmă produs de detectoarele cu ionizare este datorat scăderii
curentului de ionizare în prezenţa particulelor de fum, rezultă că detectoarele cu cameră monopolară
vor avea o tendinţă mai mică de a genera semnalizări false datorită curenţilor de aer. Acest lucru
conduce la realizarea unor carcase mai deschise care permit un acces mai uşor al particulelor de fum
către cameră, faţă de carcasele mai închise care se utilizează la camerele bipolare şi care – în mod
implicit – măresc timpul de răspuns al detectorului.
Dezavantajul utilizării camerelor unipolare constă în aceea că, în mod obişnuit, necesită
folosirea unor surse radioactive cu energie mai mare comparativ cu cele utilizate pentru camerele
bipolare.
Constanta camerei depinde de puterea sursei radioactive. La concentraţii mici, sensibilitatea
camerei este invers proporţională cu rădăcina pătrată a puterii sursei.
În aplicaţiile practice, creşterea sensibilităţii concomitent cu reducerea puterii sursei trebuie
analizată şi prin prisma raportului semnal-zgomot.
În condiţii normale de funcţionare a detectoarelor cu camere de ionizare, zgomotul este datorat
sursei radioactive, circuitului electronic şi mediului ambiant.
Zgomotul produs de sursa radioactivă este rezultatul acţiunii a doi factori. O componentă este
determinată de zgomotul natural produs în urma procesului radioactiv propriu-zis. Acest zgomot
constituie, în absenţa oricăror altor fluctuaţii, nivelul minim limită de zgomot al sistemului. Al doilea
factor este zgomotul rezultat din inerţia particulelor ionizate care se deplasează în spaţiul de aer dintre
cei doi electrozi. Acest zgomot are, de obicei, o frecvenţă mare şi poate fi filtrat electronic. Zgomotul
electronic este legat de calitatea componentelor utilizate la circuitul electronic pentru prelucrarea
semnalului provenit de la o cameră de ionizare.
Zgomotul datorat mediului ambiant provine din modificările care se petrec în acesta, cum ar
fi de exemplu temperatura, presiunea, umiditatea etc., care afectează şi camerele de ionizare. Aceste
variaţii sunt, uneori, mari şi pot reduce sensibilitatea camerei de ionizare. Parţial, această problemă
poate fi soluţionată prin utilizarea camerelor duble. În această variantă, accesul particulelor de fum
este posibil numai la una din camere, dar – în acelaşi timp – ambele sunt supuse în aceeaşi măsură la
celelalte variaţii ale mediului ambiant. Totuşi folosirea camerelor duble de orice fel nu este suficientă;
trebuie ca acestea să fie cât mai exact ajustate pentru a avea siguranţa că influenţele mediului se vor
compensa reciproc.
În unele aplicaţii, variaţia peste o anumită limită a concentraţiei de particule existente în
mediul ambiant (de exemplu praf) provoacă fenomene care nu se pot elimina cu ajutorul construcţiei
cu cameră dublă.
La alegerea unei configuraţii corecte pentru o cameră de ionizare, unul dintre aspectele
importante care trebuie luat în consideraţie este distanţa dintre electrozi raportată la raza de acţiune a
radiaţiei ionizante. În general, distanţa trebuie astfel aleasă, încât să se reducă la minimum coliziunile
dintre particulele ionizante şi suprafaţa electrodului. Dacă se permite acestor particule să se lovească
într-un număr suficient de mare de electrod, va apărea un curent suplimentar de zgomot ca rezultat al
fenomenului de ionizare secundară.
 Distanţa dintre electrozi are un rol important şi în determinarea curenţilor şi tensiunilor de
lucru ce se pot utiliza cel mai eficient la o putere dată a sursei. Cu cât distanţele dintre electrozi sunt
mai mari, cu atât va fi nevoie de tensiuni mai ridicate pentru a obţine un curent de ionizare convenabil
care să poată fi prelucrat electronic. Efectul modificării distanţelor dintre electrozi a fost studiat
teoretic şi practic pentru cazul celor de formă plan-paralelă. Spre exemplu, la modificarea distanţei
dintre aceştia de la 3 la 5 cm, sensibilitatea se modifică cu 100%.
Tensiunea care se aplică electrozilor constituie un alt element care trebuie avut în vedere la
realizarea camerelor de ionizare. O valoare mică a acesteia, favorizează o recombinare mare şi o
viteză mică a ionilor, făcând camerele să devină suprasensibile la curenţii de aer.
Principiul de funcţionare a detectorului cu ionizare este prezentat în figura 2.39.
Constructiv, detectorul este alcătuit dintr-o cameră de măsură (KM) deschisă, cameră de
referinţă (K) închisă şi un circuit electronic (S) pentru prelucrarea semnalului. Cele două camere de
ionizare sunt legate în serie astfel încât suma tensiunilor de la bornele lor să fie egală cu tensiunea de
alimentare:
UB = UM + UR
Prin ambele camere, circulă acelaşi curent de ionizare IK. Curba „A“ reprezintă curentul de
ionizare din camera de măsură KM, în lipsa fumului, iar curba „C“ reprezintă variaţia curentului din
camera de măsură în cazul prezenţei particulelor de fum.
Curba „B“ constituie curentul de ionizare din camera de referinţă KR care, pentru o mai bună
înţelegere a variaţiilor de tensiune, este evidenţiată de la stânga la dreapta (figura 2.39).

Fig. 2.39. Principiul de funcţionare a detectorului cu camere de ionizare

Punctul de intersecţie a curbelor „A“ şi „B“ determină tensiunea U de la bornele camerei KM.
În condiţiile lipsei particulelor de fum, valoarea curentului de ionizare care se stabileşte prin
cele două camere de ionizare este IK1.
Prezenţa particulelor de fum în interiorul camerei KM determină o scădere a curentului de
ionizare, reprezentată prin curba „C“, astfel încât punctul de intersecţie iniţial A/B devine B/C căruia
îi corespunde un curent IK2 < IKl.
În aceste condiţii, la bornele camerei KM> se va obţine potenţialul UM + ΔUM, iar pentru camera
KR acesta capătă valoarea UR - ΔUM. Variaţia de potenţial ΔUM este prelucrată de către circuitul
electronic S şi - dacă se depăşeşte o anumită valoare prestabilită - are loc transmiterea semnalului de
alarmă la unitatea de control.
Detectoare de flacără
 Detectoarele de flacără sunt cele care răspund la radiaţia electromagnetică emisă de flăcările
unui incendiu.
Un astfel de detector reacţionează instantaneu în prezenţa unei flăcări, dacă nu e prea mare
distanţa la care aceasta se găseşte. Deci principiul de funcţionare, nu se bazează pe convecţie sau
difuzie, pentru a detecta incendiul. Dezavantajul pe care-l prezintă un detector de flacără constă în
faptul că pentru detectare, el trebuie să „vadă“ flacăra, ceea ce îl face necorespunzător într-o zonă în
care există mare aglomerare sau unde este posibilă apariţia unui incendiu mocnit.
Caracteristica spectrală prezentată de traductorul de radiaţii electromagnetice (elementul de
intrare) determină tipul detectorului de flacără (figura 2.40).
De regulă, ca element receptor, se utilizează dispozitivele optoelectronice de tipul
fotodiodelor, fotorezistenţelor sau fototranzistoarelor.

Fig.2.40. Diverse tipuri de detectoare de flacără

În figura 2.41., se prezintă caracteristicile spectrale ale unor dispozitive optoelectronice în
funcţie de substanţele din care sunt constituite.
Din analiza curbelor din figura 2.41., se poate observa că acestea prezintă maxime în domeniul
infraroşu al spectrului electromagnetic.

Fig. 2.41. Caracteristica spectrală a unor dispozitive optoelectronice

 Pentru domeniul U.V. al spectrului electromagnetic, dispozitivele semiconductoare sunt mai
puţin utilizate din cauza, în principal, a dificultăţilor legate de procesul de fabricaţie. Din acest motiv,
la detectoarele de flacără în U.V. (figura 2.42) se utilizează ca traductor de intrare elemente de
detectare de tipul Geiger-Müller.
 Fig. 2.42. Diverse tipuri de detectoare de raze U.V.
Tubul detector de radiaţii U.V. este o diodă cu gaz cu doi electrozi, identici, în formă de buclă.
Tubul este umplut cu un amestec gazos de heliu, hidrogen sau argon la o presiune subatmosferică. Cei
doi electrozi sunt realizaţi din sârmă de wolfram, iar balonul protector este din sticlă de cuarţ care este
transparentă pentru radiaţiile U.V. Tubul detector de radiaţii U.V. este un dispozitiv cu descărcare în
gaz (figura 2.43) care poate funcţiona alimentat atât în curent alternativ, cât şi în curent continuu.

Fig. 2.43. Elementele componente ale unui tub detector de radiaţii ultraviolete (U.V.)
Utilizarea alimentării în curent alternativ conduce la uzură egală a celor doi electrozi şi,
totodată, permite ca amorsarea tubului să se întrerupă automat, odată cu dispariţia radiaţiilor U.V. care
au provocat-o.
În alimentarea în curent continuu, este necesară utilizarea unor scheme speciale care asigură
scăderea tensiunii pe cei doi electrozi, astfel ca tubul să se stingă la îndepărtarea sursei de radiaţii U.V.
Funcţionarea tubului se bazează pe faptul că, în prezenţa radiaţiilor U.V., fotonii, care au o
energie suficient de mare, sunt absorbiţi de metalul din care sunt formaţi electrozii. În urma acestui
proces, apar electroni degajaţi din metal. Electronii conduc la apariţia de ioni în gazul dintre cei doi
electrozi, o parte din aceştia reîntorcându-se la electrodul care a emis electroni. Astfel, apare un
fenomen de avalanşă în producerea electronilor, stabilindu-se un curent pulsatoriu între cei doi
electrozi care sunt conectaţi la un anumit potenţial electric.
O atenţie deosebită în realizarea detectoarelor de flăcări trebuie acordată şi surselor naturale şi
artificiale de radiaţii electromagnetice care, în anumite condiţii, pot conduce la greutăţi în selectarea
radiaţiei provenite de la focarele de incendiu, de cea existentă în mod obişnuit în mediul ambiant.
Dintre acestea, un rol primordial revine radiaţiei solare pentru că are o mare intensitate.
În domeniul infraroşu al spectrului electromagnetic, soarele emite radiaţii echivalente cu
acelea ale unui corp negru care se află la temperatura de 6000°K; spectrul solar observat pe pământ
este modificat, prezentând maxime şi minime determinate de absorbţia atmosferică (fig. 2.45).

Fig. 2.45. Absorbţia atmosferică

Prin măsurători s-a stabilit că, din radiaţia solară, doar aproximativ 53% pătrunde ca radiaţie
directă prin limita superioară a atmosferei, circa 30% este reflectată în spaţiul cosmic din cauza norilor
şi a altor componenţi ai atmosferei şi circa 17% este absorbită de atmosferă.
 Cercetările şi experimentările efectuate au scos în evidenţă că radiaţia solară, în zonele depărtate
de benzile de mare absorbţie ale spectrului solar, este cu aproximativ două ordine de mărime mai mare
decât radiaţia produsă de un incendiu cu suprafaţa de 500 cm2 la o distanţă de 30 m.
Soarele este, de asemenea, un puternic emiţător de radiaţii în domeniul ultraviolet al spectrului
electromagnetic. Stratul de ozon din atmosferă este un puternic absorbant al radiaţiilor ultraviolete cu
lungimi de undă în intervalul 285÷220 nm.
Există, deci, o bandă în domeniul ultraviolet în care radiaţia provenită de la flăcările de
incendiu ar putea fi detectată fără impedimente mari determinate de radiaţia solară.
Radiaţia solară directă, în principal, în domeniul infraroşu al spectrului electromagnetic, poate
avea un efect negativ asupra detectării radiaţiei flăcărilor, în condiţiile în care aceasta ajunge direct pe
elementul senzor al detectoarelor de flacără. Practic, cu toate acestea, printr-o mască convenabilă şi
printr-un amplasament adecvat al detectoarelor, se poate înlătura acest inconvenient.
Radiaţia solară indirectă poate, de asemenea, crea dificultăţi în detecţia flăcărilor de incendiu.
În anumite condiţii, radiaţia solară directă şi indirectă poate să fie modulată datorită atât
condiţiilor neomogene din atmosferă, existente la un moment dat, cât şi a altor factori, ca de exemplu
agitarea arborilor şi apariţia ondulaţiilor pe suprafaţa unei ape determinate de curenţii de aer. În cazul
în care aceste radiaţii ajung la elementul senzor, vor putea genera semnale false de alarmă.
Sursele artificiale de radiaţii creează, de asemenea, dificultate în detectarea flăcărilor de
incendiu.
Lămpile cu incandescenţă sunt surse de radiaţii electromagnetice, generate prin aducerea la
incandescenţă a unui corp ca urmare a trecerii curentului electric prin acesta. La lămpile electrice cu
incandescenţă, emisia luminoasă se produce prin încălzirea unui filament de wolfram până la
temperatura de 2000÷3000 0C. Din bilanţul energetic al unei lămpi cu incandescenţă, rezultă că numai
o mică parte din energia absorbită este radiată în spectrul vizibil (circa 6,8%); circa 66,8% din energie
corespunde radiaţiilor invizibile, iar restul este datorat pierderilor termice şi radiaţiei ultraviolet.
Fluxul radiant al lămpilor cu incandescenţă este foarte bogat în radiaţii infraroşii şi foarte redus în
radiaţii ultraviolete.
În ceea ce priveşte banda de emisie, lămpile electrice incandescente dau un maximum de
radiaţie în zona infraroşu, generând radiaţii infraroşii cu lungimi de undă cuprinse între 0,9 şi 1,3 μm.
O altă caracteristică a lămpilor cu incandescentă este aceea că radiaţia lor este neselectivă,
adică prezintă un spectru continuu de radiaţii infraroşii de diverse lungimi de undă. Acestea deţin
energie a cărei valoare este în funcţie de temperatura filamentului şi puterea lămpii.
De exemplu, pentru o lampă incandescentă cu puterea de 25W şi temperatura filamentului de
2535 0K, radiaţia infraroşie în afara balonului este într-un procent de 91,2%, iar la puterea de 60W şi
temperatura filamentului de 2767°K, radiaţia infraroşie este de 69,1%.
Cu toate acestea, energia radiată în domeniul 4,5÷5 pin, deci în afara benzii de radiaţie
maximă, (de exemplu, pentru 2 lămpi incandescente cu puterea de 100W fiecare), este redusă şi
inferioară energiei radiate de 0,9 kg lemn de molid care arde la o distanţă de 9,30 m.
Lămpile fluorescente sunt lămpi cu descărcări electrice în vapori de mercur de joasă presiune.
Radiaţiile emise sunt parţial vizibile, dar o parte importantă o reprezintă radiaţia ultravioletă care este
transformată ulterior de către luminoforul depus pe tubul de sticlă, în radiaţie vizibilă. Fluxul radiant
al lămpilor fluorescente comparat cu cel al lămpilor incandescente este mai bogat în radiaţii vizibile.
Radiaţiile emise de cele două tipuri de lămpi sunt modulate. Fenomenul de modulaţie se
datorează faptului că acestea sunt alimentate, de regulă, în curent alternativ cu frecvenţa de 50 Hz.
Lămpile incandescente prezintă o modulaţie de 50 Hz, pe când cele fluorescente au frecvenţa de 100
Hz. Profunzimea de modulaţie este mai mare la lămpile fluorescente şi mai redusă la cele
incandescente. Valoarea mai redusă a profunzimii de modulaţie pentru lămpile incandescente se
datorează inerţiei termice a filamentului.
Dintre sursele artificiale care mai pot crea dificultate în funcţionarea detectoarelor de flacără,
deosebit de periculoase pot fi procesele de sudură electrică şi oxiacetilenică, precum şi operaţiile
legate de turnarea materialelor.
Pentru ca sursele naturale şi artificiale de radiaţii să nu conducă la semnalizări false în
funcţionarea detectoarelor de flăcări, acestea se prevăd cu filtre electronice a căror bandă de trecere
este în domeniul 5÷30 Hz, domeniu de frecvenţă caracteristic pentru modulaţia flăcărilor care apar în
cazul incendiilor reale.
Dintre detectoarele cu radiaţii infraroşii, construite în străinătate, cele mai cunoscute sunt
tipurile INFRASCAN şi INFRASTAT.
Detectorul Infrascan (figura 2.47) detectează radiaţiile infraroşii prin intermediul unui
dispozitiv rotativ, care explorează spaţiul înconjurător (360°) la fiecare 20s (deci de 3 ori/min).

Fig. 2.45. Detectorul Infrascan

Dacă pe timpul rotirii recepţionează radiaţii, se opreşte „interoghează" radiaţiile şi stabileşte
daca semnalul primit este într-adevăr de incendiu sau nu. Dacă semnalizează apariţia unui incendiu,
alarma se dă imediat, în caz contrar dispozitivul de explorare îşi reia rotaţia. Dependenţa sensibilităţii
detectorului de mărimea flăcărilor şi distanţa până la acestea este prezentată în figura 2.46
Limita de vizibilitate

Detector Infrascan

Fig. 2.46. Dependenţa sensibilităţii detectorului de mărimea flăcărilor şi distanţa până la acestea

Schema din figura 2.47 ajută la înţelegerea funcţionării acestui tip de detector. Radiaţiile emise
de o sursă sunt recepţionate de dispozitivul rotativ prin filtrul optic care opreşte lumina albă, lăsând
să treacă numai radiaţiile infraroşii. Acestea ajung la o celulă 2 a cărei rezistenţă scade, făcând astfel
să treacă un semnal în reţeaua circuitului de filtrare 3. Semnalul trece apoi sub forma unui curent
alternativ în circuitul de filtrare 4, care respinge toate semnalele a căror frecvenţă nu se găseşte în
intervalul de 4÷15 Hz. În continuare, amplificatorul 5, primeşte semnalul filtrat şi îi măreşte nivelul
de transmitere, până când poate asigura funcţionarea altor circuite. În acest stadiu 6, circuitul de
explorare se opreşte şi detecţia este terminată.
 Fig. 2.47. Schema de funcţionare a detectorului cu radiaţii infraroşii.
1 – dispozitiv rotativ şi filtru optic; 2 – celulă; 3 – circuitul de filtrare;
4 – circuit de filtrare pentru curent alternativ; 5 – amplificator; 6 – detecţie terminată (?);
7 – circuit de reglare; 8 – centrala de semnalizare.
Detecţia se efectuează în 50÷70 miimi de secundă, iar semnalizarea se poate face imediat.
Totuşi este posibil ca un semnal intempestiv, trecător, să atingă acest stadiu, de aceea alarma
presupusă, indicată prin simbolul ? este reţinută cu ajutorul unui circuit de reglare 7 într-un timp
variabil, în general, până la 15 s. Odată terminată această verificare, se declanşează semnalul de
incendiu S. Alarma poate fi numai locală sau poate fi transmisă automat la un tablou de semnalizare.
De asemenea, în urma alarmei se pot pune în funcţiune instalaţii de stingere cu spumă, bioxid de
carbon etc.
Detectorul Infrascan are raza de acţiune de 120,00 m în jurul axului aparatului (360°), câmpul
de explorare în plan vertical fiind de 100°.
Toată aparatura electronică este amplasată în cutia superioară a aparatului, care serveşte
totodată pentru racordarea lui. Acest tip de aparat este independent şi poate fi racordat la o instalaţie
sau un dispozitiv de semnalizare.
Detectorul Infrascan are următoarele caracteristici:
– tensiune de alimentare 24Vc.c.;
– curent absorbit la funcţionare 60mA, iar în stare de alarmă 170mA;
– contact normal închis în stare de alarmă;
– greutate detector 3,7 Kg;
– dimensiuni: diametrul 290mm, înălţimea 240mm;
– temperatura mediului ambiant în care funcţionează:
–10°C ÷ +55°C;
– umiditatea maximă 95%.
Detectorul Infrastat este o variantă a aparatului Infrascan, deosebindu-se prin formă şi mod de
construcţie (figura 2.48). Aparatul nu are dispozitiv de explorare, el îndreptându-se spre punctul de
supraveghere, aşa cum se procedează cu o cameră de luat vederi. Celula fotoelectrică se montează
intr-un tub protejat cu un ecran de cuarţ.
 Fig.2.48. Detectorul Infrastat Raza de acţiune, eficace, a detectoarelor
de tip Infrastat este de aproximativ 60m (figura 2.49).
Teoretic, raza de acţiune a detectoarelor cu infraroşii se întinde până la orizont, putându-se
detecta incendii până la distanţa de 3.000 m.
Detectorul Infrastat are următoarele caracteristici:
– dimensiuni: 305 x 210 x 123 mm;
– greutate 2,5 kg;
– câmpul vizual 900;
– timpul de interogare 10 secunde;
– tensiunea de alimentare 23 ÷ 28 V;
– curent absorbit în stare de veghe 20mA, în stare de alarmă 60mA;
– temperatura de funcţionare a detectorului –200C ÷ +500C;
– umiditatea 95%.

Fig. 2.49. Raza de acţiune a detectorului Infrastat în funcţie de dimensiunea flăcărilor

În tabelul următor sunt prezentate rezultatele unor experimentări executate în străinătate, din
care rezultă gradul de eficacitate al detectoarelor cu raze infraroşii.
Eficacitatea detectoarelor cu infraroşii Tabelul 2.8
Natura Cantitate Înălţimea Distanţa Suprafaţa Frontul Temperatu Înălţime Timpu
combustibilul a de faţă de pe incendiul ra a l de
ui de amplasare locul care s-a ui [cm] incendiulu flăcării detecţi
combusti a incendiul propagat i [cm] e
2
Spirt de ars 1 800 6,09 15,24 929 30 590-600 30 16,0

Petrol 3 600 6,09 30,48 3 718 60 630-800 182 30,0

Petrol + 3 600 9,1-1 60,96 5 574 91 650-840 198 32,0

benzină
Petrol 5 400 9,14 91,14 8 361 91 630-800 198 46,6

Petrol + 9 080 15,40 150,40 1 800 152 650-810 182 27,5

benzină
În ţara noastră se utiliza pe scară largă un tip de detector de flacără care depistează şi
semnalizează apariţia unui început de incendiu în timp de 2,5 s. Acest detector de flacără, are
următoarele caracteristici:
– tensiunea de alimentare 24 V ±10°/o;
– curentul absorbit în repaus 10 m A, iar la acţiune 80 mA;
– timpul de răspuns, 2,5 ± 1 s;
– unghiul de vizare 120°;
– dimensiuni de gabarit L = 205 mm, h = 175 mm;
– distanţa maximă la care sesizează 10 m ;
– capacitatea contactelor – releul 220 V,5 A curent alternativ şi la 220 V, 3A curent continuu.
 Acest tip de detector poate fi montat în medii cu temperatură cuprinsă între –10°C şi +45°C
şi cu umiditatea maximă de 85%. Atmosfera în care se montează, trebuie să fie fără gaze, praf sau
agenţi, care ar putea să perturbe buna funcţionare.
Detectorul de flacără este construit dintr-o carcasă, un capac alb şi un soclu. În carcasa de
formă rotundă se găseşte montat sistemul optic, format dintr-un obiectiv, un filtru infraroşu, elementul
fotosensibil, un fototranzistor şi un amplificator. Sistemul optic este montat în centrul capacului
detectorului. Obiectivul, de forma unei calote turtite, este fabricat din policarbonat transparent.
Amplificatorul tranzistorizat, cu circuite imprimate, conţine:
– un etaj de intrare care cuprinde şi fototranzistorul;
– un etaj de amplificare;
– un filtru electric care lasă să treacă numai semnalele cu frecvenţe cuprinse între 5÷40 Hz;
– un etaj pentru redresarea semnalului;
– un etaj de amplificare finală cu curent continuu ;
– elemente pentru stabilizarea tensiunii de alimentare;
– instalaţia de semnalizare.
Principiul de funcţionare al acestui tip de detector are la bază transformarea energiei
luminoase în semnale electrice. Radiaţiile emise de focarul incendiului ajung la obiectiv, trec prin
filtrul infraroşu confecţionat din folie de material plastic colorat astfel ca să permită trecerea numai a
radiaţiilor infraroşii, care apoi sunt concentrate către elementul fotosensibil. Elementul fotosensibil
fixat în spatele obiectivului şi al filtrului infraroşu, primeşte radiaţia luminoasă pe care o transformă
în semnal electric alternativ, de o frecvenţă egală cu cea a flăcării care pâlpâie. Semnalul electric este
amplificat în curent alternativ, apoi trece prin filtrul cu o bandă de 5÷40 Hz, este redresat şi amplificat
în curent continuu, după care acţionează un releu de ieşire.
După declanşarea releului, circuitul becului electric roşu de semnalizare locală, montat pe
capac, se închide şi se semnalizează incendiul în centrală.
Detectoarele cu raze infraroşii nu trebuie să reacţioneze la lumina solară, lămpi incandescente
de toate culorile, suprafeţe metalice calde. Ele nu trebuie să devină ineficace în cazul unei lumini
foarte intense, cum este lumina dată de magneziul care arde.
Un model nou de detector de raze infraroşii, care funcţionează pe principiul detectorului
Infrastat este prezentat în figura 2.50. Acesta este dotat cu un microprocesor care analizează continuu
imaginile preluate din spaţiul protejat având un timp de răspuns de 40 milisecunde.
Este un detector de flacără de ultimă generaţie cu o imunitate mare la influenţa factorilor
perturbatori. Poate fi utilizat pentru protecţia spaţiilor interioare dar şi pentru montaj în exterior. Are
în dotare o diodă luminiscentă de tip LED multicoloră (verde, galben, roşu) care poate indica starea
în care se află detectorul. Starea de funcţionare a detectorului este verificată, de unitatea electronică
integrată a acestuia, o dată pe minut.

Fig. 2.50. Detectorul de flacără tip X9800

 Funcţionarea detectorului constă în modificarea caracteristicilor electrice ale traductorului,
respectiv în scăderea rezistenţei electrice, în prezenţa radiaţiilor în infraroşu, în banda spectrală a
traductorului şi prelucrarea curentului electric de circuitele electronice aferente aparatului pentru
transmisia stării la echipamentul de control şi semnalizare. Sistemul optic este realizat sub forma unei
lentile de tip Fresnel care are proprietatea de a concentra într-un punct fix (focar) radiaţiile care cad
sub diverse unghiuri de incidenţă faţă de axa normală optică a lentilei. Unghiul de vizare utilizat pentru
sistemul optic este de 90 grade.
Răspunsul detectorului la flacără depinde de distanţă, de tipul combustibilului, de temperatura
acestuia şi de timpul necesar incendiului să ajungă la echilibru.
Timpii de răspuns, în funcţie de sensibilitatea detectorului sunt prezentaţi în tabelele
următoare:
Pentru sensibilitate foarte mare Tabelul 2.9

Combustibil Mărime Distanţă (m) Răspuns (s)

n-Heptan 30 x 30 cm 25,9 15
Metan flamă de 100 cm 18,3 5
Propan torţă 0,6 0,04

Pentru sensibilitate mare Tabelul 2.10

Combustibil Mărime Distanţă (m) Răspuns (s)

n-Heptan 30 x 30 cm 15,2 8
Metan flamă de 100 cm 10,7 3
Praf de puşcă 40g 3 0,04
n-Heptan 30 x 30 cm 15,2 6

Pentru sensibilitate mică Tabelul 2.11

Combustibil Mărime Distanţă (m) Răspuns (s)

nHeptan 30 x 30 cm 4,5 8
În timpul operaţiunilor de sudură detectoarele trebuie dezactivate. Acestea trebuie amplasate
la cel puţin 100 m de orice corpuri artificiale de iluminat. Testarea detectorului se face cu un magnet
aşa cum este prezentat în figura 2.51.
Placuta pentru test
aici se aşează magnetul
pentru iniţierea testului

— fereastra pentru infrarosu —magnet de testare

magnetic indicator de stare

 Fig. 2.51. Detectorul de flacără X9800 cu evidenţierea modalităţii de testare a acestuia
Detectoarele cu raze infraroşii trebuie să funcţioneze în cazul vibraţiilor, şocurilor, murdăririi
cu uleiuri, praf, umiditate etc.
Acest tip de detector este indicat să se utilizeze acolo, unde este posibil să izbucnească de la
început o flacără (incendii de lichide combustibile), la supravegherea halelor înalte cu vizibilitate
bună, depozite de cherestea, depozite de mărfuri, precum şi în cazurile în care se recomandă o
instalaţie de semnalizare din detectoare pentru gaze de ardere şi cu infraroşii, pentru a depista la timp
incendiile care nu dezvoltă fum.

Fig. 2.52. Modalitate de instalare a detectorului pentru o bună detecţie a incendiilor

În principiu, un detector poate supraveghea eficient o suprafaţă de 500 până la 1.000 m2, însă
aceasta trebuie micşorată atunci când materialele depozitate sau rafturile, fac imposibilă vizibilitatea
până la focarele de incendiu.
Pentru a se reduce numărul, de alarme false pentru aceste tipuri de detectoare se realizează o
filtrare a semnalului electric provenit de la traductor prin prevederea unor filtre electronice cu bandă
de trecere, situată în domeniul 5÷30Hz, cât şi o temporizare de ordinul milisecundelor. Existenţa
temporizării are rolul, în mod deosebit, de a reduce numărul alarmelor false, cauzate de factori de
mediu perturbatori de scurtă durată. Stabilirea benzii de trecere a filtrului electronic în domeniul
5÷30Hz a fost dictată de rezultatele obţinute experimental cu privire la frecvenţa de pâlpâire a
flăcărilor de incendiu. Cu cât suprafaţa de ardere este mai întinsă, cu atât frecvenţa de pâlpâire a
flăcării este mai redusă.
Un alt tip de detector, din aceiaşi categorie, este detectorul de scântei (figura 2.53a). Acesta
reacţionează, de fapt la radiaţia infraroşie emisă de scântei.
Este utilizat pentru detecţia scânteilor ce pot apare la sistemele de transport pneumatic.
Principiul de funcţionare al acestui tip de detector are la bază acelaşi fenomen de transformarea
energiei luminoase în semnale electrice. Radiaţiile emise de focarul incendiului ajung pe obiectivul
detectorului, trec prin filtrul infraroşu care permite trecerea numai a radiaţiilor infraroşii, care apoi
sunt concentrate către elementul fotosensibil.

a. b.
Fig.2.53a. Detector de scântei, b. Detaliu de montaj pe tubulatură
 Acesta primeşte radiaţia luminoasă pe care o transformă în semnal electric alternativ, de o
frecvenţă egală cu cea a flăcării care pâlpâie. Semnalul electric este amplificat în curent alternativ de
către o schemă electronică simplă. Detectorul mai este dotat şi cu un senzor de temperatură care
declanşează un semnal în centrală la atingerea temperaturii de 580C.
O variantă constructivă a unei instalaţii de detecţie a scânteilor ce pot apare pe tubulaturile de
transport pneumatic este prezentată în figura 2.54.
În această variantă constructivă detectoarele sunt montate câte două faţă în faţă, fiecare dintre
acestea amplasate în cutii din aluminiu (figura 2.53b), prevăzute cu filtre, pentru protecţie mecanică.

Fig. 2.546. Schema unei instalaţii de detecţie şi semnalizare a incendiilor

pentru tubulaturile de transport pneumatic
Legendă: 1 – ventilator; 2 – gură de alimentare; 3 – detectoare;
4 – tubulatura pentru transport; 5 – material transportat; 6 – duze de pulverizare a apei;
7 – vană cu deschidere rapidă; 8 – centrala de semnalizare;
9 – sistem de alarmă acustică; 10 – separator; 11 – siloz
Detectorul de flăcări cu raze ultraviolete (fig.2.57) este conceput pentru a detecta radiaţiile
ultraviolete emise de o gamă largă de incendii, incluzând pe cele de hidrocarburi, hidrogen şi metale.
Detectorul de flăcări răspunde la radiaţii ultraviolete cu lungimi de undă cuprinse între 185 şi 260
nanometri (1850 ÷ 2600 Angström). Radiaţiile ultraviolete care provin de la soare sau radiaţiile de la
iluminatul artificial (fluorescent, cu vapori de mercur sau lămpi incandescente) nu extind domeniul
de sensibilitate a aparatului. La amplasarea detectorului se ţine seama de câţiva factori, cum ar fi:
distanţa până la focar, tipul de material care arde, temperatura, precum şi factorii de mediu care ar
putea influenţa răspunsul detectorului la radiaţii.
Efecte perturbatoare în detecţia radiaţiilor de către detector o pot avea:
– obiecte solide cum ar fi maşini, sticlă, plexiglas aflate între detector şi sursa probabilă de
aprindere;
– apă, ceaţă, ploaie, noroi, praf pe fereastra (vizorul) detectorului sau mult fum între acesta şi
focarul de incendiu;
– prezenţa gazelor ce absorb razele ultraviolete sau vapori chimici între detector şi focar, gaze
ce pot împiedica detectarea incendiului. Mutarea detectorului mai aproape de sursă şi mărirea
sensibilităţii acestuia poate rezolva acest neajuns.
Câmpul vizual al detectorului este de: 70 grade vertical şi 120 grade orizontal. Părţile
componente ale detectorului sunt prezentate în figura 2.56.
 Fig. 2.56. Elementele componente ale detectorului de raze U.V
Detectorul poate fi ajustat pentru diferite niveluri de sensibilitate în funcţie de viteza de
răspuns a acestuia. Această rată de răspuns este dependentă de intensitatea radiaţiei ultraviolete care
ajunge la detector, care, la rândul ei depinde de tipul combustibilului, de temperatura focarului,
mărimea flăcării şi distanţa dintre flacără şi detector. Întreruptoarele cu care sunt dotate detectoarele
(figura 2.57) permit setarea sensibilităţii detectorului precum şi temporizarea acestuia.

Fig. 2.57. Detaliu de amplasare a întreruptorului pentru setarea sensibilităţii

Acest detector de raze U.V. are următoarele caracteristici:
– tensiunea de lucru: 11.0 ÷ 32.0 V curent continuu
– consum de curent: 70 mA nominal / 120 mA maxim
– temperatura de lucru: – 40 °C ÷ +75 °C
– câmp vizual: 120 grade orizontal / 70 grade vertical
– raza spectrală: radiaţii U.V. în banda 185 ÷ 260 nanometri (1850
÷ 2600 Angströmi)
– temporizare: 3, 4, 5, 7 secunde
– sensibilitate: 8, 16, 24 sau 32 semnale pe secundă
– materialul de fabricaţie: aluminiu (opţional oţel inoxidabil)
– umiditate: de la 0 la 100% umiditate relativă
– greutate: 2.1 Kg
– curent emis: de la 0 la 20mA la o impedanţă max. de 800 Ohmi.
Domeniile de utilizare pot fi:
– fabrici de automobile şi vopsitorii;
– hangare pentru avioane (comerciale sau militare);
– platforme petroliere, conducte de transport şi nave maritime;
– tipografii;
– rafinării petrochimice (producţie, depozitare, descărcare, transport);
 – clădiri diverse de producţie, procesare şi depozitare;
– depozite de muniţie;
– depozite de lichide inflamabile sau gaze toxice şi parcuri de rezervoare;
– staţii de transformare.
Variantele constructive existente la ora actuală pe piaţă prezintă o mare varietate de modele.
Principiile constructive sunt asemănătoare, diferenţele existând în domeniul razei spectrale la care
acestea răspund, sensibilitatea detectoarelor, precum şi alte aspecte pe care le consideră necesare
proiectantul în funcţie de domeniul de utilizare ale acestora.
Detectoare cu laser
Indicele de refracţie al aerului variază aproximativ cu o milionime pentru o creştere a
temperaturii cu 1° C. Ţinând seama de acest fenomen este posibil ca pentru detectarea incendiilor să
se utilizeze laserul prin diferite procedee. Unul dintre acestea constă în divizarea unei raze de laser,
astfel ca cele două fascicule luminoase suprapuse să străbată orizontal „zona“ de protejat, în
apropierea plafonului. Fasciculele laser fiind coerente pot fi făcute să interfereze, ca urmare, orice
variaţie a indicelui de refracţie în direcţia verticală, dă naştere unei variaţii a timpului de trecere a
fasciculelor, cu un decalaj în benzile de interferenţă. Modificările de iluminare pot fi înregistrate cu
ajutorul unei celule fotoelectrice şi amplificate astfel încât să dea un semnal de alarmă.
Se ştie că toate gazele îşi modifică indicele de refracţie sub influenţa presiunii şi temperaturii,
ceea ce înseamnă că şi direcţia razei laser se schimbă în anumite condiţii ale atmosferei din încăpere.
Raza laser care trece pe sub tavanul încăperii, în cazul izbucnirii unui incendiu, va fi deviată de la
direcţia ei iniţială, datorită acţiunii temperaturii ridicate şi a gazelor de ardere, care se acumulează
sub tavan. La nivelul tavanului, ele se răspândesc aşa cum se arată în figura 2.58.

Fig. 2.58. Devierea razei laser de către gazele fierbinţi de ardere, sub tavanul încăperii α
- unghiul de deviaţie a razei laser ; 1 - raza laser

Raza laser, care trece prin stratul fierbinte de gaze şi fum, este deviată în plan vertical de
curenţii calzi, care se ridică spre tavan. Ca urmare a acţiunii lor, raza laser este deviată ca în figura
2.58. Gradul de deviere se poate calcula dinainte, după unele ecuaţii complicate. Pentru a ne da seama
de mărimea devierii, se arată că la temperatura de 27°C (300°K), la o traiectorie de 10.00 m, se
înregistrează o deviere de aproximativ 0,2 mm. Dacă s-ar construi un dispozitiv simplu de. detecţie,
în care fasciculul laser ar străbate spaţiul de protejat pentru a ajunge la o celulă fotoelectrică, aceasta
ar prezenta inconvenientul că fasciculul luminos ar fi mai sensibil la focarele situate în apropierea
laserului faţă de cele existente în apropierea celulei fotoelectrice, datorită efectului de deviere optică.
Acest efect poate fi compensat, în mare măsură, dacă la capătul spaţiului de protejat se amplasează o
oglindă care să reflecte fasciculul către o celulă fotoelectrică plasată în apropierea laserului. Pentru a
nu produce deranjamente din cauza nestabilităţii oglinzii, se utilizează un dispozitiv de oglinzi
disperse, sub formă de cub (trei oglinzi dispuse în unghi drept). Acest dispozitiv permite ca orice
radiaţie luminoasă incidenţă, reflectată în cele trei oglinzi, să se întoarcă pe o direcţie paralelă cu
direcţia incidenţă, ori care ar fi orientarea oglinzii.
În practică, condiţiile nu sunt atât de simple ca cele descrise. Produsele fierbinţi de ardere,
rezultate de la incendiu, se mişcă către tavan sub formă turbionară, ceea ce face ca deviaţia razei laser
să nu fie simplă, ci sub formă de oscilaţii. Această proprietate a razei laser este folosită pentru
diferenţierea şi selectarea radiaţiilor termice, provenite de la un incendiu, de cele emise de sursele
termice normale, existente în obiectiv. Acest lucru este posibil pentru că se selectează, se amplifică
şi se transmit mai departe, către instalaţia de semnalizare, numai radiaţiile cu o frecvenţă de 40–70
Uz.
În cazul degajării de fum în încăpere, intensitatea razei laser se micşorează. Din această cauză
este necesară o instalaţie suplimentară, care independent de mărimea oscilaţiei, asigură o funcţionare
normală a sistemului. Printre elementele instalaţiei face parte receptorul şi emiţătorul de laser.
Elementele componente ale instalaţiei de detectare a incendiului cu raze laser sunt arătate în
figura 2.59.

Fig. 2.59. Principii de detectare pe bază de laser

Raza laser 1 trece prin filtrul de interferenţă 2, de filtru este ataşată o oglindă 3, care reflectă
o parte a razei în celula fotoelectrică 4, acoperită cu o mască gen „tablă de şah” unde se transmite un
semnal pulsatoriu, iar o parte către celula fotoelectrică 5. La ieşirea din celula 4 se găseşte un
amplificator care amplifică numai radiaţiile care au frecvenţa de 40÷70 Hz.
În acest fel se intensifică mişcarea doar pentru punctul focal (luminos) al razei laser.
Semnalele amplificate cu ajutorul amplificatorului selectiv sunt capabile să semnalizeze
apariţia unui incendiu.
Schema de principiu a instalaţiei de detectare cu raze laser este prezentată în fig. 2.60.
Un detector cu laser poate supraveghea o suprafaţă de 1.600 m2, înlocuind circa 15÷30,
detectoare termice sau de fum. Aceştia sunt indicaţi a se utiliza în încăperi de mari suprafeţe, cum
sunt marile magazine, depozite, hale uzinale.
Detecţia fumului cu raze laser permite obţinerea unor sensibilităţi foarte ridicate. Uzual se
utilizează laseri cu semiconductor la o putere mai redusă faţă de valoarea lor nominală, ceea ce asigură
o creştere considerabilă a duratei minime de utilizare, putându-se ajunge până la 10 ani.

Fig. 2.60. Schema de principiu a instalaţiei de detectare cu raze laser: 1 –

emiţător de raze laser; 2 – receptor; 3 – prismă triplă – reflector
Radiaţia provenită de la minilaserul cu semiconductor este focalizată printr-un sistem optic
special, la dimensiunile unui punct în centrul camerei de măsură.
 Prin măsurarea pulsurilor individuale de radiaţii produse de particulele de fum se determină
concentraţia de fum. Lumina difuzată de particulele de fum este transformată în impulsuri electrice
de dispozitivul optic de recepţie, aceasta fiind un element semiconductor cu o durată mare de utilizare.
Detectorul optic (figura 2.61) este o fotodiodă în avalanşă care poate lucra la un nivel de
sensibilitate de circa 10.000 de ori mai mare decât o fotodiodă convenţională. Mărimea impulsului
electric obţinut la ieşirea din dispozitivul optic de recepţie este funcţie de dimensiunea particulelor
care traversează raza laser.

Fig. 2.61. Detector cu laser

Camera de măsură este dimensionată şi construită astfel încât aerul să aibă o curgere lină prin
ea, prevenindu-se căderea în aceasta a unor particule mai grele.
În condiţiile în care prin camera de măsură circulă aer curat, numai o cantitate foarte redusă
de lumină va ajunge la dispozitivul optic de recepţie. Se stabileşte astfel un curent de intensitate foarte
redusă care este utilizat pentru supravegherea funcţionării corecte a detectorului. Dacă în camera de
măsură sunt prezente şi particule de fum, atunci fiecare particulă va difuza lumina spre elementul
optic de recepţie care o transformă în impuls de curent.
Amplitudinea impulsului electric este legată de mărimea dimensiunilor particulei, iar numărul
de impulsuri de densitatea de particule.
Circuitul electronic de detecţie identifică numărul de particule care trec prin detector, prin
numărarea impulsurilor individuale furnizate de dispozitivul optic cu avalanşă. Semnalul electric
obţinut prin integrarea acestor impulsuri reprezintă măsura concentraţiei de particule de fum.
Pornind de la premiza că întotdeauna într-un volum dat de aer aspirat dintr-o incintă în care
se manifestă un incendiu există mai multe particule mici de fum decât particule mari de praf, rezultă
că particulele de praf vor avea un efect foarte mic asupra măsurătorii totale.
În plus, semnalul produs de particulele de praf poate fi eliminat din semnalul util, având în
vedere caracteristicile diferite ale acestuia comparativ cu impulsul provenit de la o particulă de fum.
În figura 2.62 este prezentată schema de principiu a unui detector de fum cu laser.

Fig. 2.62. Schema de principiu a unui detector de fum cu laser Legendă: 1

– minilaser cu semiconductror; 2 – colimator; 3 – lentile; 4 – dispozitiv de
recepţie; 5 – cameră de măsură.
Sistemele de detecţie a fumului prin aspiraţie care utilizează tehnologia laser au o sensibilitate
ridicată de circa 1000 de ori mai mare decât a detectoarelor punctuale de fum.
Ca urmare, detecţia incendiului se poate realiza într-o fază incipientă, cu mult timp înainte ca
emisiile de fum sau flăcările să fie importante.
Progresele obţinute în industria electronică şi electrotehnică permit să se construiască şi să se
experimenteze noi tipuri de detectoare. De exemplu, detectarea incendiilor prin folosirea
termistoarelor şi a circuitelor corespunzătoare permite obţinerea sensibilităţii cerută de nevoile
practice.
Termistoarele sunt materiale semiconductoare a căror rezistenţă scade destul de repede cu
temperatura. Prin folosirea termistoarelor se obţin măsurători de temperatură foarte precise. Au fost
construite aparate de măsurat, care indică variaţii de temperatură de 0,0005°C.
În străinătate s-au construit detectoare cu semiconductoare, care sunt deosebit de sensibile la
acţiunea căldurii. Semiconductoarele se fabrică din oxizi de cupru, nichel, cobalt etc., precum şi din
carburi metalice (carbură de siliciu). Ele au proprietatea de a-şi mări conductibilitatea de la 10 până
la 10.000 ori. Prin încălzirea rezistenţei termice semiconductoare, rezistenţa electrică scade simţitor.
Aceste tipuri de detectoare se folosesc cu eficienţă, la protecţia diferitelor agregate, depozite de
lichide combustibile, deoarece pot funcţiona până la temperatura de 500° C.
În unele ţări s-au construit şi detectoare miniaturizate. Electronica miniaturizată foloseşte o
serie de condensatoare, diode, rezistenţe şi tranzistoare de dimensiuni în jur de 5 mm şi chiar mai
puţin.
Ansamblul de piese, care alcătuiesc un detector miniaturizat, este redus ca dimensiuni şi
constituie un modul de forma unei calote sferice care conţine tranzistorul, rezistenţa, condensatorul,
iar în exterior – elementul de detecţie, care funcţionează la o creştere bruscă a temperaturii sau la o
creştere lentă, dar continuă a temperaturii.
În afară de modul, dispozitivul are o sursă de alimentare constituită dintr-o pilă electrică sau
acumulator de 6 V, un potenţiometru de reglare, un difuzor cu impedanţă, adaptat circuitelor
tranzistorizate şi conductoare de legătură.
Principiul de funcţionare se bazează pe variaţia rezistenţei electrice a elementului de detectare,
în raport cu temperatura la care este supus. Dacă rezistenţa electrică scade, se înţelege că ea va face
să varieze „potenţialul electric“; această variaţie, la rândul său, va acţiona asupra unui tranzistor, ceea
ce va avea ca rezultat o variaţie a curentului electric într-un circuit al unei instalaţii de semnalizare
optică sau acustică. Acest dispozitiv va fi acţionat în funcţie de temperatura la care este supus.
În domeniul detectoarelor de incendiu s-au făcut progrese simţitoare în ultima vreme,
construindu-se şi fabricându-se diferite tipuri, în marea lor majoritate descrise în acest capitol.
A opta pentru un tip de detector şi a renunţa la altul constituie o problemă de un adânc
discernământ. Sunt situaţii când într-o întreprindere, pentru o anumită secţie este indicat un detector
de fum, pentru alta – unul cu cameră de ionizare sau chiar termovelocimetric. Din aceste motive apare
necesitatea utilizării unui detector multilateral (multisenzor), cu diferite sensibilităţi. Aceasta ar
însemna să se construiască un detector sensibil la mai mulţi parametri ai incendiului, deci la mai mulţi
agenţi de excitaţie.
Detectoare multisenzor
Generalităţi privind îmbunătăţirea detectării incendiilor prin utilizarea multisenzorilor
Detectoarele trebuie să identifice incendiul încă din fază incipientă cu un grad înalt de
siguranţă. Aria de utilizare a detectoarelor de incendiu este extrem de diversă, variind de la spaţii de
birouri până la depozite şi chiar la clădiri industriale cu un aer poluat datorat procesului de producţie.
Ca o regulă, măsurarea criteriului de detecţie al unui incendiu este de fapt măsurarea
intensităţii fumului produs de incendiu. O simplă presupunere indică faptul că dacă nu este incendiu,
densitatea aerosolilor nu va fi aceiaşi cu cea în cazul existenţei acestuia. În practică, oricum,
depinzând de aria de acţiune a senzorilor şi de tipul de materiale combustibile, există o gamă largă de
tipuri de incendiu, de la o ardere mocnită până la o ardere ultra rapidă a lichidelor, densitatea şi
culoarea fumului variind la fiecare şi având curbe de timp diferite. Detectorul cel mai potrivit ar trebui
să funcţioneze cu aceeaşi eficienţă în oricare din aceste condiţii prezentate.
Este evident faptul că detectoarele optice de fum au cel mai bun răspuns, dar la anumite tipuri
de fum.
Utilizarea detectoarelor este limitată atunci când mediul prezintă unele proprietăţi fizice, care
prezintă o mare similitudine cu proprietăţile fizice ale incendiului. Acestea sunt: particule fine de
praf, vapori sau aerosoli transportaţi din diferite motive prin aer în încăperile protejate, unde pot
produce semnale similare cu cele ale unui incendiu. Asemenea semnale, similare cu cele de incendiu,
sunt numite semnale false, pentru că prezintă din punct de vedere al unui detector, starea în care
acestea declanşează alarma de incendiu.
În prezent detectoarele de incendiu sunt folosite într-o multitudine de aplicaţii diferite, unde
au scopul de a asigura securitatea la incendiu. Având un număr mare de detectoare, ocazional se poate
întâmpla, într-un mediu mai sever, să fie generate semnale false. Probabilitatea apariţiei acestor
semnale este relativ scăzută, ca şi probabilitatea apariţiei unui incendiu real. În ambele situaţii alarma
începe să funcţioneze în cazul unui incendiu real ca şi în cazul unei alarme false, rezultatul declanşării
unei astfel de alarme este acţiunea de evacuare a utilizatorilor. Apariţia alarmelor false, nefaste pentru
desfăşurarea activităţilor curente, acestea depinzând foarte puţin de numărul de detectoare, devine un
parametru important în funcţionarea detectoarelor de incendiu.
Detectorul declanşează alarma odată ce nivelul parametrului de incendiu urmărit a ajuns la o
valoare prestabilită. Cerinţele minime pentru valoarea acestui prag sunt acelea la care detectorul
identifică tipurile de incendii testate în concordanţă cu standardele aplicate. Conform statisticilor
realizate în ceea ce priveşte semnalele false, o problemă neexplicată rămâne aceea a valorii pragului
la care semnalele false pot provoca o alarmă.
Probabilitatea apariţiei semnalelor false poate fi influenţată şi de variaţia măsurătorilor
realizate. O măsurătoare ne-tehnică va reduce drastic numărul de detectoare dintr-un mediu critic,
permiţând astfel „ascunderea” unor parametrii ai incendiului, lucru care ar duce la o eficienţă mai
scăzută şi la costuri mai mari. O măsurătoare tehnică, pe de altă parte, ar putea duce de exemplu la o
procesare mai sofisticată a semnalului, care a fost detectat încă din faza incipientă a incendiului. De
asemenea va putea fi posibilă evaluarea curbei de timp a incendiului, astfel putându-se face diferenţa
între semnalele false, care pot fi foarte dese sau foarte rare, şi cele de incendiu.
În acest studiu trebuie avut în vedere faptul că trebuie făcută diferenţa între incendiile cu
evoluţie lentă, cu ardere mocnită şi cele cu rată de creştere mare. Rezultatul rămâne acela că
probabilitatea apariţiei semnalelor false datorate proprietăţilor fizice ale mediului nu poate fi complet
exclusă, şi că îmbunătăţirea performanţelor detectoarelor de a elimina semnalele false trebuie făcută
continuu.
Un exemplu în acest sens îl constituie o discotecă, în care fumul artificial produs de aparatele
din incintă înceţoşează ringul de dans zilnic, neluându-se niciun moment în considerare faptul că
detectoarele devin ineficiente sub acţiunea acestui fum.
Pentru a găsi o soluţie la problema prezentată trebuie luată în considerare apariţia parametrilor
caracteristici ai incendiului, şi anume:
– fumul (depinde de material, aerosoli şi diferenţe de densitate şi mărime);
– căldura (energia termică);
– radiaţia flăcărilor;
– gazele de ardere.
Detecţia fumului, un parametru caracteristic al incendiului este, în prezent, cea mai des
utilizată metodă de detectare a incendiilor. Este aplicabilă aproape universal pentru o gamă largă de
situaţii în care se realizează un sistem de detecţie.
Curbele de căldură şi temperatură generate într-un incendiu pot fi de asemenea utilizate în
detecţia incendiilor; un fapt evident fiind acela că o creştere a temperaturii în relaţie cu temperatura
ambientală este semnificativă în detecţia incendiilor. Senzorul de temperatură trebuie să fie suficient
de aproape de sursă pentru a putea detecta incendiul, astfel aria supravegheată este considerabil mai
mică în comparaţie cu cea a detectoarelor de fum. De exemplu, incendiile mocnite generează o
căldură relativ mică în faza incipientă, ceea ce impune o anumită limitare în utilizarea detectoarelor
de temperatură.
Măsurarea radiaţiei temperaturii este realizabilă cu uşurinţă în condiţiile în care senzorul de
radiaţie folosit are „vedere liberă” către o potenţială sursă de incendiu.
În timpul combustiei, gazele de ardere sunt formate ca rezultat al transformării materialelor.
Cantitatea şi tipul de gaze formate depind de materialul care arde şi de tipul arderii. În cazul unui
incendiu mocnit, este generat un volum mai mare de monoxid de carbon, pe când la incendiile
deschise cantitatea de dioxid de carbon este mai mare. În plus, oxizii de azot vor fi formaţi în cantităţi
mai mici, la fel şi hidrocarburile.
 Senzorii de gaz sunt astăzi disponibili, la un preţ rezonabil, cu o siguranţă mărită în funcţionare
şi un consum redus de energie electrică. Detecţia gazelor în primele faze ale incendiului este un pas
important în reducerea alarmelor false, astfel extinzând sfera de utilizare a acestor tipuri de detectoare.
Luând în considerare mai îndeaproape frecvenţa semnalelor provocate de gaze în condiţii
normale, este foarte evident că probabilitatea detecţiei acestora este destul de semnificativă în
comparaţie cu detecţia flăcărilor unui incendiu.
Astfel concentraţia de monoxid de carbon dintr-o cameră plină de fum gros va ajunge foarte
uşor la valorile la care se declanşează semnalul de incendiu la un detector de gaze. Acest lucru este
valabil si în alte domenii, concentraţii mari de monoxid de carbon vor putea fi întâlnite şi în ateliere
auto, de exemplu, în garaje sau în ateliere improvizate.
Având în vedere concentraţiile de monoxid de carbon generate în diferite teste şi simulări de
incendiu, este notabil faptul că aceste concentraţii depind foarte mult de tipul de ardere. Incendiile
mocnite indică o concentraţie marcantă de monoxid de carbon, în timp ce incendiile deschise arată că
valoarea acestuia este mai mare.
Această evaluare generală a monoxidului de carbon pentru diferite domenii de activitate face
ca un lucru să fie clar: utilizarea unui singur senzor de gaz pentru detecţia incendiilor în faza incipientă
nu este foarte eficientă în toate cazurile şi că monoxidul de carbon va fi generat doar în urma
combustiei materialelor. Consideraţii similare sunt valabile şi pentru alte gaze generate în urma
arderii.
Evaluarea semnalului dat de senzorii de gaz ai unui detector de incendiu produce vreun
beneficiu suplimentar ? Pentru a răspunde acestei întrebări, referitor la utilizarea lor, este necesar să
facem o evaluare echilibrată a tuturor semnalelor generate de senzorii unui detector combinat (cu mai
mulţi senzori).
Important este faptul că semnalele variate ale senzorilor vor avea un comportament diferit în
cazul unei alarme false, dar vor aduce informaţii suplimentare în vederea analizării cu precizie a
semnalului. Astfel în cazul unui nor de praf, va fi generat un semnal de alarmă de la senzorul optic
de fum, dar senzorul de monoxid de carbon va rămâne tăcut, în timp ce în alt caz o semnalizare de
incendiu de la senzorul de monoxid de carbon nu va genera şi o semnalizare a senzorului optic de
fum.
Utilizarea câtorva caracteristici diferite ale parametrilor unui incendiu furnizează o mult mai
fidelă diferenţiere între semnalele false şi cele de incendiu. Metoda combinării şi procesării
semnalelor primite de la un detector multisenzor permite o selectare mai bună a oricărei semnalizări
false, similare unui incendiu.
Detectorul cu senzor de temperatură şi optic de fum
Un exemplu de detector multisenzor (figura 2.63) este detectorul ce conţine un senzor optic
de fum şi un termistor pentru detecţia temperaturii. Construcţia este asemănătoare cu cea a
detectorului optic de fum bazat de difuzia sau difracţia luminii, dar cu o carcasă diferită şi o cameră
optică care să înglobeze şi termistorul pentru detecţia temperaturii. Secţiunea transversală prin acest
tip de detector este prezentată în figura 2.64.
 Fig. 2.63. Detectoare multisenzor (optic de fum şi temperatură)
Semnalul transmis de senzorul optic este distinct faţă de cel de temperatură şi reprezintă
concentraţia de fum respectiv nivelul temperaturii din jurul detectorului. Senzorul de temperatură
răspunde la rata de creştere a temperaturii faţă de cea a mediului ambiant. Semnalizarea incendiului
este făcută numai după atingerea unei anumite rate de creştere a temperaturii combinată cu o prezenţă
a fumului în senzorul optic timp de 20 de secunde.

Fig. 2.64. Secţiune transversală prin detectorul multisenzor

Caracteristicile acestui detector sunt următoarele:
– tensiunea de alimentare: 17 ÷ 28 c.a.;
– umiditate relativă: 0÷95%;
– curent în stare de veghe: 1mA
– curent în stare de alarmă: 3,5mA;
– domeniul de temperatură: –200C ÷ +600C,
– dimensiuni: diametrul 100mm, înălţimea 50mm; înălţime cu soclu 58mm;
– greutate: 105g (cu soclu montat 160g);
– verificare mediu exterior de către senzori: o dată pe secundă.
 Linii de legătură între echipamentul de control şi semnalizare, detectoare şi declanşatoare
manuale
Liniile de legătură constituie elemente ale instalaţiilor automate de semnalizare prin care se
realizează interconectarea elementelor periferice, detectoare şi declanşatoare manuale, la unitatea
centrală de prelucrare a informaţiilor (echipamentul de control şi semnalizare).
În funcţie de principiul de transmisie ales, există mai multe tipuri de linii: electrice, optice,
wireless etc. Până în prezent, cea mai largă răspândire în instalaţiile de semnalizare a incendiilor o au
liniile realizate cu conductoare electrice.
Supravegherea elementelor conectate la linie este condiţionată, în mod nemijlocit, de calitatea
acesteia. Există defecţiuni ale liniei care pot afecta total sau parţial transmisia semnalelor. Cele mai
frecvente defecte sunt linie întreruptă, scurtcircuitată sau pusă la pământ.
Din aceste considerente, au fost realizate diverse metode de supraveghere a integrităţii liniei
şi în ultimul timp şi a stării de funcţionare a elementelor conectate la aceasta.
Supravegherea în curent continuu a liniei constituie varianta cel mai mult utilizată. Metoda
constă în supravegherea curentului care circulă prin linie şi care poate avea mai multe valori: veghe,
alarmă, rupere şi scurtcircuit. Valoarea curentului de veghe este determinată de mărimea rezistenţei
terminale. De regulă, rezistenţa terminală se montează la capătul cel mai îndepărtat al liniei faţă de
centrala de semnalizare. Avantajul acestei metode îl constituie simplitatea circuitelor de prelucrare a
informaţiilor din centrala de semnalizare.
Supravegherea în curent alternativ constă în aplicarea unei tensiuni alternative pe linie. Prin
această metodă, dacă detectoarele sunt de tipul celor cu rezistenţă internă puternic neliniară, se poate
obţine o informaţie în plus, faţă de supravegherea în curent continuu, şi anume, starea de detector
defect, fără însă a se preciza care aparat este defect.
Cele două metode de supraveghere au dezavantajul că nu pot preciza care detector a intrat în
starea de alarmă. Această stare este prelucrată de centrala de semnalizare ca linie în alarmă.
Supravegherea în curent continuu şi pulsatoriu constituie un procedeu care aduce o serie de
avantaje în realizarea instalaţiilor automate de semnalizare a incendiilor. Prin această metodă, în plus
faţă de supravegherea în curent continuu, se poate identifica şi numărul detectorului care este în stare
de alarmă. Detectoarele utilizate au în acest caz o construcţie specială care le permite generarea unor
trenuri de impulsuri (coduri) asociate distinct fiecărui aparat.
O metodă modernă recent introdusă permite realizarea unor instalaţii în care este posibilă
conversaţia dintre centrala de semnalizare şi elementele ataşate liniilor (detectoare, declanşatoare
manuale). Adaptarea sistemului a fost posibilă datorită gradului mare de integrare şi a performanţelor
circuitelor integrate specializate. Detectoarele utilizate în acest sistem, cunoscute sub denumirea de
adresabile, au un anumit grad de inteligenţă artificială care le permite ca – pe lângă funcţiunea de
detecţie – să execute şi alte funcţiuni specializate. Din noul set de funcţiuni specializate, se pot
enumera: emisia de mesaj codificate distincte pentru starea de alarmă şi defect, autotestarea stării
funcţionale, recepţia unor semnale de control provenite de la centrala de semnalizare etc.
După modul de conectare a liniilor la echipamentul de control şi semnalizare, se disting
sistemele: radial şi în buclă (figura 2.65).
 Fig. 2.65. Sisteme de legătură:a) radial; b) buclă
Sistemul radial constă în alocarea unui circuit fizic distinct, format din cel puţin doi conductori,
pentru fiecare linie de semnalizare. În scopul supravegherii integrităţii liniei, aceasta se închide, la capătul
cel mai depărtat de centrala de semnalizare, printr-o rezistenţă terminală.
Rezistenţa terminală determină stabilirea unui curent de gardă (control) prin linie. În funcţie de
valorile acestui curent, se poate distinge starea liniei: normală, întreruptă sau scurtcircuitată.
Dezavantajele sistemului radial constau, în principal, în consumul mare de material şi costul ridicat al
lucrărilor pentru instalarea liniilor. Totodată, trebuie remarcat faptul că, întreruperea liniei, în funcţie de
locul avariei, poate conduce la scoaterea parţială sau totală din funcţiune a circuitului de semnalizare.
Avantajele sistemului radial constau în construcţia relativ simplă a circuitelor de intrare, montate în
centrala de semnalizare, aferente liniilor de semnalizare. În sistemul radial tradiţional, fiecărei linii de
semnalizare îi este asociat, în centrală, un circuit separat de intrare.
În ultima perioadă de timp, unele firme constructoare au adoptat metoda unui singur circuit de
intrare care supraveghează secvenţial liniile de semnalizare. Această soluţie constructivă prezintă
dezavantajul major a scoaterii sistemului din funcţiune la defectarea circuitului de intrare. Pentru a se
elimina această deficienţă, au fost adoptate soluţii constructive prin care să se crească disponibilitatea
sistemului. Astfel, un circuit de intrare supraveghează un număr redus de linii şi – în unele cazuri – există
şi posibilitatea ca liniile să funcţioneze, în caz de defectare a circuitului de intrare aferent lor, în sistemul
clasic.
Comparativ cu sistemul radial, sistemul de buclă prezintă o siguranţă mărită în funcţionare.
Această calitate rezultă din faptul că atât începutul, cât şi sfârşitul circuitelor care formează o linie de
semnalizare sunt conectate în centrală. În aceste condiţii, semnalul de alarmă provenit de la un detector
de incendiu se transmite în dublu sens. Ca atare, eventuala rupere a conductoarelor liniei nu va mai
conduce la scoaterea din funcţiune a aparatelor conectate la aceasta.
După numărul conductoarelor, se pot întâlni linii cu 2, 3 şi 4 conductoare. în mod evident,
sistemul de linii format din două conductoare este cel mai avantajos, din punct de vedere al consumului
de cabluri electrice. Detectoarele utilizate în acest caz prezintă o particularitate specială, având în starea
de veghe un consum de ordinul zecilor de microamperi, iar în stare de alarmă – de ordinul zecilor de
miliamperi.

Fig. 2.66. Conectarea detectoarelor pe linie

În scopul asigurării supravegherii integrităţii circuitelor de linii, o atenţie deosebită trebuie
acordată realizării acestora şi – în special – modului de conectare a aparatelor pe linie. Aparatele trebuie
a îi conectate succesiv, unul din altul, circuitele care pleacă din detectorul „n” trebuie să constituie
circuitele care intră în detectorul „n + 1”, ş.a.m.d. (figura 2.66).
 Fig. 2.67. Derivaţie incorectă
Realizarea incorectă a derivaţiilor (figura 2.67) conduce la scoaterea din funcţiune a unor aparate.
În această situaţie, va fi supravegheat de către centrala de semnalizare numai tronsonul de circuit A–B,
tronsonul C–D rămânând nesupravegheat. Ruperea conductoarelor circuitului care formează tronsonul
C–D va conduce la scoaterea din funcţiune a detectoarelor conectate la acesta şi, ca atare, la neasigurarea
securităţii pentru acele spaţii în care aparatele sunt montate. Realizarea corectă a unei doze de derivaţie
trebuie executată ca în figura 2.68.

Fig. 2.68. Derivaţie corectă

Pentru instalaţiile automate de semnalizare a incendiilor, se utilizează conductoare din cupru cu
secţiunea minimă de 1 mm2 cu excepţia cazurilor în care sistemul este proiectat să lucreze cu alte
tehnologii (de exemplu cabluri optice).
Secţiunea conductorului de cupru utilizat pentru instalaţiile de semnalizare a incendiilor va fi cea
rezultată din calcul în funcţie de încărcare (curentul consumat în situaţia cea mai defavorabilă) şi
consumul estimat pe circuitul respectiv, configuraţia şi lungimea traseelor, astfel încât la cel mai
îndepărtat element conectat să se asigure tensiunea minimă de funcţionare în conformitate cu indicaţiile
producătorului de echipament.
Îmbinarea conductoarelor se realizează prin cleme sau cositorire. La stabilirea traseelor circuitelor
interioare, se vor evita trecerile prin spaţii cu pericol de incendiu, medii corosive, zone în care există
pericol de scurgere a unor lichide ce ar putea deteriora cablurile etc., folosindu-se spaţii de circulaţie,
anexe tehnice sau alte spaţii fără pericol şi posibilitate de acumulare a gazelor fierbinţi produse în timpul
incendiilor. Se interzice montarea cablurilor pe elemente de construcţii din materiale combustibile.
Instalarea cablurilor în condiţiile menţionate mai sus se poate face în montaj îngropat sau aparent. Reţelele
exterioare ale instalaţiilor de semnalizare a incendiilor vor fi, de regulă, executate subteran.
Tensiunile nominale de alimentare a circuitelor instalaţiilor de semnalizare a incendiilor sunt de
regulă în gama 12÷24Vc.c.
În spaţiile de producţie şi depozitare din categoria A şi B (BE 3) de pericol de incendiu,
conductoarele de semnalizare vor fi cu întârziere mărită la propagarea flăcărilor.
În situaţiile în care cablurile traversează (penetrează) pereţi şi planşee cu rol de rezistenţă la foc (antifoc),
golurile trebuie asigurate împotriva incendiului astfel încât rezistenţa la foc a elementului de
compartimentare traversat să nu se reducă.

104
 AMPLASAREA DETECTOARELOR DE INCENDIU. CRITERII DE AMPLASARE
Condiţii de securitate în funcţionarea detectoarelor
Cercetările şi experimentările realizate în ultimii ani, bazate pe cele mai noi tehnologii în
domeniul instalaţiilor de semnalizare automată a incendiilor au dus la fabricarea unei game foarte variate
de detectoare, unele chiar cu destinaţie specială, a căror funcţionare este strâns legată de fazele de
dezvoltare a incendiilor, caracterizate la rândul lor printr-o serie de parametri foarte cunoscuţi de
specialiştii în domeniu (produse de ardere, temperatură, fum, flacără, radiaţii infraroşii, radiaţii
ultraviolete, modificarea conţinutului de umiditate relativă a aerului).
Detectoarele de incendiu ocupă un loc bine stabilit pe scara prevenire-intervenţie. Prin acţiunea
de semnalizare (alarmare) se face legătura între aceste două importante activităţi pentru asigurarea
securităţii clădirilor şi instalaţiilor împotriva incendiilor.
Pentru a corespunde scopului şi a avea o deplină securitate în funcţionare, detectoarele de
incendiu trebuie să îndeplinească trei condiţii de bază:
a. sensibilitatea faţă de fenomenele care însoţesc incendiul;
b. insensibilitatea dispozitivelor faţă de fenomenele care ar putea declanşa semnalizări false;
c. siguranţa în funcţionare.
Sensibilitatea faţă de fenomenele care însoţesc incendiul
Un detector trebuie să sesizeze incendiul într-un timp foarte scurt, dacă este posibil instantaneu;
în acest fel incendiul este depistat în faza incipientă, când poate fi lichidat cu multă eficacitate.
Sensibilitatea unui detector trebuie să fie relativ constantă pe toată suprafaţa supravegheată. Un
detector nu trebuie să reacţioneze la lumina soarelui, la lămpi incandescente de toate culorile, la suprafeţe
metalice încălzite. De asemenea, nu trebuie să declanşeze la semnalele pe care le primeşte de la „zgomotul
de fond” al mediului ambiant în care este amplasat.
Necesitatea ca detectorul să indice în cel mai scurt timp prezenţa unui incendiu şi cerinţa ca el să
nu reacţioneze la „zgomotul de fond” apar ca două imperative contradictorii. Practic, este posibil ca
semnalele primite de la mediul ambiant să fie mai puternice decât cele emise de incendiu.
Pentru ca detectoarele să nu se declanşeze din cauza semnalelor mediului ambiant şi pentru a
stabili sensibilitatea şi dispunerea lor eficientă în încăperile ce necesită supraveghere, este necesar să se
cunoască, în primul rând, condiţiile normale ale mediului ambiant şi cele din timpul începutului de
incendiu.
Mai întâi este nevoie să se cunoască şi să se ia în consideraţie temperatura încăperii în
condiţii normale, care diferă de la ţară la ţară. De asemenea, de o mare importanţă este şi viteza de
creştere a temperaturii; la un foc obişnuit, pentru gătit sau pentru încălzirea unei încăperi, viteza de
creştere a temperaturii este de 2 până la 30C/min. La aparatele de încălzire cu flacără deschisă, sau
la dispozitivele de iluminat (reflectoare) din studiouri, viteza de creştere a temperaturii ajunge la 10-
150C/min.
La un incendiu mocnit, viteza de creştere a temperaturii este de 0,005 până la 0,30C/min.
Una din condiţii se referă la cunoaşterea temperaturii maxime şi la concentraţia produselor de
ardere şi de fum în încăpere. Produsele de ardere se deplasează în sus, către plafon, sub forma unui con
aşezat cu vârful în jos. Cantitatea depinde de mărimea focarului şi de intensitatea incendiului (figura
2.69).

105
 Fig. 2.69. Produsele de ardere îndreptate spre tavan
Concentraţia gazelor are un rol deosebit asupra gradului de sensibilitate a detectoarelor şi a
stabilirii înălţimii de montare.
Asupra posibilităţii detectoarelor, o mare influenţă o are radiaţia solară, sistemele de încălzire din
încăperi, curenţii de aer şi chiar anotimpurile.
Căldura din exterior acţionează asupra acoperişurilor, plafoanelor (planşeelor) şi influenţează
ascensiunea gazelor de ardere din interiorul unei clădiri în care s-a produs un incendiu. În cazul unui
incendiu într-un spaţiu închis, dacă ne referim la sensibilitatea detectoarelor, se pot desprinde două
aspecte interesante. Primul aspect se referă la situaţia în care acoperişurile, planşeele, tavanele nu sunt
supuse radiaţiei solare sau altor influenţe termice. Într-o asemenea situaţie, aerul cald transportă către
tavan particule şi produse de ardere care ajung la temperatura mediului înconjurător. Bineînţeles că, în
acest caz, particulele şi produsele de ardere ajung la detector (figura 2.70).

Fig. 2.70. Produsele de ardere ajunse la detector

Al doilea aspect se referă la cazul în care există o influenţă termică din exterior; aerul din încăpere
se încălzeşte şi ca urmare, produsele de ardere ajung mai departe la temperatura mediului ambiant decât
în primul caz, astfel că mişcarea ascensională încetează mai repede, având drept consecinţă formarea
unei ciuperci de fum, care nu ajunge până la tavan, ci numai la detector (figura 2.71).

106
 Fig. 2.71. Ciupercă de fum ajunsă la detector
Pentru ca produsele de ardere să ajungă totuşi la detectoare, este nevoie de o energie termică mai
mare, de o temperatură mai ridicată şi acestea nu pot fi asigurate decât de produsele de ardere degajate
de un incendiu într-o fază înaintată de dezvoltare. Înălţimea încăperii joacă un mare rol în funcţionarea
detectoarelor termice, aceasta pentru că transformările energetice, concretizate prin producere de flăcări
şi creşterea temperaturii ambiante ating mai târziu nivelul pentru punerea în funcţiune a detectoarelor de
incendiu, lucru ce se produce după arderea unor anumite cantităţi de material combustibil, deci după ce
incendiul a ajuns într-o fază de propagare rapidă.
Având în vedere aceste fenomene, apare şi explicaţia superiorităţii detectoarelor cu cameră de
ionizare asupra celor termice.
Pe baza unor experimentări executate în străinătate (la scară mai mică şi la scară mai mare) s-a
reuşit să se stabilească relaţia între cantitatea de energie calorică, eliberată pe timpul unui incendiu,
temperatura existentă imediat sub plafon şi înălţimea plafonului.
În aceste condiţii, detectarea incendiului se consideră că se face în timp util numai dacă incendiul
se poate stinge numai cu mijloace de primă intervenţie, acţiune realizabilă când suprafaţa incendiului nu
depăşeşte 10,00 m2 şi flăcările nu ajung la tavan. În acest caz temperatura gazelor nu trebuie să depăşească
3000C. Dacă flăcările ajung la tavan, viteza de propagare a incendiului creşte considerabil.
Deci, pentru o bună detectare, având în vedere cele expuse, se cer două condiţii de bază: suprafaţa
incendiului să fie <10,00 m2 şi flăcările să nu atingă tavanul, unde temperatura trebuie să fie sub 3000C.
Pe baza celor două condiţii şi a experimentărilor s-au putut stabili pentru detectoarele termice,
corespondenţe între înălţimea tavanului, cantitatea de căldură de convecţie, degajată de focar,
temperatura de intrare în funcţiune a detectorului şi variaţia de creştere a temperaturii aerului în zona
detectorului.
În figura 2.72 este redată variaţia intensităţii incendiului cu înălţimea tavanului, în momentul
intrării în funcţiune a detectorului. Pe o curbă există un punct care defineşte înălţimea de tranziţie, o
înălţime intermediară a tavanului, pentru care cele două condiţii amintite sunt îndeplinite în acelaşi timp.
Pe o sarcină termică de aproximativ 50 kg/m2, înălţimea de tranziţie ajunge la circa 11.00 m. La sarcini
mai reduse sau la arderi mai lente, înălţimile de tranziţie sunt mai mici. De aici rezultă şi necesitatea ca
înălţimea maximă de utilizarea a detectoarelor de fum să fie de 11.00 m, în schimb pentru detectoarele
termice aceasta se limitează la valori mai mici (în jur 7.00 m).

107
 Din calculele şi experimentările executate în condiţiile amintite, a reieşit că pentru înălţimile de
montare a detectoarelor termice între 2,50 şi 3,00 m (înălţimea tavanelor), temperatura aerului necesară
intrării acestora în funcţiune, variază lent între 620C şi 680C (figura 4.6).

Fig. 2.72. Relaţia dintre temperatura de declanşare a detectorului şi înălţimea plafonului

Deşi în calcule şi experimentări s-au făcut unele aproximări, ele nu schimbă cu nimic conţinutul
concluziilor.
Din cele arătate mai înainte rezultă că sensibilitatea minimă admisibilă a detectorului nu variază
apreciabil cu înălţimea.
Sensibilitatea detectoarelor nu trebuie confundată cu sensibilitatea instalaţiilor de semnalizare,
care cuprind şi detectoarele, în special la cele care funcţionează pe baza prezenţei fumului.
Într-adevăr, dacă sensibilitatea detectoarelor este practic aceeaşi, sensibilitatea instalaţiei depinde
exclusiv de modul cum au fost repartizate aceste detectoare.
Să presupunem că într-o încăpere din cadrul unei clădiri înalte s-a prevăzut o densitate astfel încât
fiecare detector să supravegheze în medie x m2. Acestei amplasări îi corespunde o anumită sensibilitate
de detectare şi anume: mai mare dacă fumul se produce în imediata vecinătate a detectorului şi evident,
mai redusă (cu excepţia unor factori perturbatori, cum ar fi curenţii de aer), dacă fumul s-a produs şi s-a
ridicat către mijlocul distanţei dintre cele două detectoare.
De asemenea, să presupunem că în aceeaşi încăpere s-au prevăzut de trei ori mai puţine
detectoare, adică fiecare detector acoperind în acest caz 3x m2. Dacă fumul se produce şi se degajă tot în
apropierea imediată a unui detector, este clar că detectarea va fi aceeaşi ca şi în primul caz. Dacă însă
fumul se produce la jumătatea distanţei dintre două detectoare, distanţa dintre acestea fiind acum mai
mare, sensibilitatea la detectare va fi mai mică, faţă de cazul precedent. În acest caz, pentru a avea o
sensibilitate eficientă, ar trebui să se producă mai mult fum, deci să treacă mai mult timp sau să se
consume o cantitate mai mare de combustibil, pentru a obţine aceeaşi saturaţie cu fum în locul unde sunt
montate detectoarele.

108
 Diferenţa de sensibilitate determinată de densitatea detectoarelor se poate accentua în mod
considerabil în cazul în care mediul ambiant este perturbat de curenţii de aer, de prezenţa unor straturi
de aer cald imediat sub plafon sau de existenţa unor deschideri în pereţi sau plafoane. În asemenea cazuri,
dacă densitatea detectoarelor este prea mică, există riscul ca detectarea incendiului să nu se producă,
fumul urmărind, pe măsură ce se produce, un parcurs departe de detector.
Deci, sensibilitatea instalaţiei de detectare depinde, aproape exclusiv, de o judicioasă amplasare a
detectoarelor şi de densitatea acestora, ca atare unei densităţi mai mici îi corespunde evident, o
sensibilitate medie mai redusă.

Detectarea şi stingerea incendiilor. Stingerea incendiilor

La fel ca la detectarea incendiilor, stingerea lor este asigurată, în principal, de persoane
special pregătite în acest scop. Totuşi, sistemele automate de stingere a incendiilor, proiectate, instalate
şi întreţinute corespunzător, pot asigură o protecţie crescută împotriva incendiilor.
Pentru majoritatea incendiilor, apa reprezintă agentul de stingere ideal. Sprinkler-ele stropesc cu
apă flacăra şi sursa de căldură, având ca efect răcirea procesului de combustie şi prevenirea aprinderii
unor combustibili adiacenţi.
Eficienţa maximă a sprinkler-elor este atinsă dacă acestea sunt declanşate în faza iniţială a incendiului.
În cele mai multe cazuri, sprinkler-ele trebuie să intre în funcţiune în câteva minute de la detectarea
incendiului.
Avantajele potenţiale ale sprinkler-elor automate:
- identificarea şi controlul rapid al unui incendiu în curs de dezvoltare, în orice moment, inclusiv
în perioadele în care în clădirea protejată nu se găseşte personal specializat;
- alarmare imediată, în conjuncţie cu sistemul de protecţie antiincendiu;
- reducerea pierderilor provocate de căldură şi fum datorită intervenţiei în faza incipientă;
- simplificarea proiectării clădirii, întrucât traseele de evacuare sau barierele împotriva focului ori
fumului devin mai puţin restrictive în condiţiile în care incendiul este controlat în faza incipientă;
- creşterea siguranţei, fiind posibilă reducerea sau chiar eliminarea intervenţiei echipelor
specializate de intervenţie.
- În afara de aceste sprinklere umede, clasice sau cu ceaţă, au fost dezvoltate o serie de sisteme de
stingere a incendiilor pe baza de gaze ignifuge.
- Aceste sisteme sunt formate dintr-un rezervor cu gaz sub presiune (Halon 1301, azot, bioxid de
carbon etc.), o reţea de conducte şi o serie de guri de evacuare.
- Sistemele cu gaz sunt utilizabile în locuri unde folosirea apei este interzisă (muzee ale căror
exponate pot fi afectate de umiditate, centrale electrice şi telefonice, unele uzine chimice etc.) sau
dificilă (zone cu temperaturi negative extreme), extinderea lor fiind limitată de preţul foarte
ridicat, de poluarea provocată de unele gaze de stingere, precum şi de instalarea şi întreţinerea
dificilă.

Capitolul 14
SUPRAVEGHEREA OBIECTIVELOR MOBILE

- În foarte multe situaţii este necesară supravegherea unor obiective mobile, atât din punctul de
vedere al încărcăturii unor autovehicule, cât şi în ceea ce priveşte supravegherea propriu-zisă a
autovehiculului.

109
 - Procedurile clasice presupun realizarea unei escorte care trebuie să urmărească îndeaproape
autovehiculul supravegheat, escorta având un rol multiplu: de pază, de protecţie şi de observare.
- Supravegherea electronică nu va putea elimina complet procedurile clasice dar, prin avantajele
oferite, poate căpăta o importanţă deosebită.
- Astfel, determinarea în timp real a poziţiei unui autovehicul, este o soluţie optimă în cazul în
care se intenţionează folosirea echipamentului de urmărire că un sistem de afişare a poziţiei
vehiculelor proprii sau chiar ca sistem antifurt. Deasemenea, dispozitivul poate avea facilităţi
suplimentare, în sensul transmiterii şi recepţionării unor mesaje, inclusiv de alarmare, controlul
de la distanţă al funcţionării autovehiculului, cu posibilitatea blocării funcţionarii motorului, a
echipamentelor electrice din vehicul sau a afişării la distanţă a parametrilor vehiculului.

GPS MONITOR
Acest serviciu se adresează deţinătorilor de flote de vehicule având ca scop monitorizarea
permanentă a activităţii întregului parc. Domeniul de utilizare este foarte larg. Câteva exemple de
domenii de utilizare:
- distribuţie marfă;
- service şi prestări servicii;
- livrări de marfă la domiciliu;
- vânzări;
- transport local;
- transport urban alternativ (MaxiTaxi);
- administraţie locală şi de stat;
- firme de transport valori;
- firme de pază, protecţie şi monitorizare;
- bănci etc.
Sistemul GPS Monitor înregistrează permanent activitatea vehiculului 24 de ore din 24, indiferent
dacă acesta staţionează sau se află în marş. Ideea de bază este cea din aviaţie a Cutiei negre, datele culese
de pe sateliţi sunt stocate în memoria internă a echipamentului mobil montat în vehicul. Transmisia de
date între vehicul şi server se execută pe platforma GSM a serviciului DATA ORANGE. Sistemul
prin Internet pune la dispoziţia clientului propriul dispecerat virtual, oriunde s-ar afla acesta în ţară sau
în străinătate.
Sfera de interes:
- Transportatori valori: posibilitatea controlului on-line pe traseu.
- Comercianţi auto: se lărgeşte gama de dotări de vârf .
Servicii oferite de sistemul GPS Monitor
- Monitorizarea printr-un simplu acces la Internet a tuturor vehiculelor parcului.
- Diferenţierea vehiculelor în funcţie de nume de user şi parolă.
- Accesarea permanentă a datelor de pe serverul central.
- NU SE MAI DESCARCĂ DATE ÎN MOD AUTOMAT DEOARECE COMUNICAŢIA SE
REALIZEAZĂ ÎN GPRS – ONLINE !!!!! – Din momentul accesării paginii clientul are situaţia
în timp real a vehiculului monitorizat, ultima poziţie fiind cea momentană.
- Posibilitatea poziţionării instantanee a oricărui vehicul NUMAI acolo şi atunci când vehiculul se
află pe moment într-o zonă fără acoperire GPRS, ulterior când vehiculul părăseşte zona
respectivă, sistemul vizualizează traseul parcurs.
- Vizualizarea vehiculelor de către mai multe persoane în acelaşi moment.
- Definirea utilizatorilor interni cu drepturi stabilite de către administratorul flotei .

110
Funcţiile sistemului GPS Monitor
Foaie de parcurs
- Versiune printabilă
- Vizualizare pe ecran
Această funcţie deserveşte la prima vedere poziţiile şi timpii de staţionare în funcţie de criteriile alese.
Totodată putem afla şi distanţa parcursă respectiv data cu orele de pornire - sosire.
Tahograf
Este un martor oficial indispensabil transportatorilor de marfă.
Diagramă ture
Ne arată o statistică compusă din timpul la care a pornit, la care s-a oprit, drumul parcurs şi timpul
de mişcare a vehiculului cu însumarea acestora la finalul perioadei selectate. În această opţiune putem
vizualiza şi grafic mişcările vehiculelor.
Diagramă viteză
Putem vizualiza viteza vehiculului în formă grafică. Se observă vitezele maxime la prima vedere.
Personalizări - locaţii proprii
O posibilitate foarte avantajoasă este faptul că utilizatorul poate defini locaţiile proprii prin
atribuirea unor denumiri comune („sediu central”, „atelier”, „depozit central”, etc.).
Unitatea centrală cu telefonul industrial încorporat
- Este un echipament de dimensiune mică
- Are încorporat un telefon de normă industrial în vederea realizării descărcării de date.
Conţine o memorie internă de capacitate mare (care poate memora evenimente de mai mult de o lună)
Antenă GPS
- Deserveşte la recepţionarea datelor de pe sateliţi
- Se montează camuflat
Antenă GSM
- Asigură recepţia respectiv transmisia DATA, SMS între vehicul şi server
- Se montează camuflat pe vehicul
Foaia de parcurs

111
 Capitolul 15
CUPLAREA SISTEMELOR/SUBSISTEMELOR ÎN
CENTRALĂ/DISPECERAT

Unitatea cuprinde competenţele necesare programării/reprogramării centralei şi cele referitoare

la setarea parametrilor din transmiţător în concordantă cu proiectul sau în situaţia apariţiei unor condiţii
care impun acestea.
Unitatea este comună pentru echipele de service şi instalare.
Gama de variabile:
- tipuri de senzori, centrale, claviaturi, dispozitive de control acces, echipamente de televiziune în
circuit închis, etc.
- condiţii de efectuare a cuplării la central şi dispecerat
- programarea/reprogramarea codurilor şi resetarea parametrilor de transmisie
- mărimi caracteristice semnalelor
- standard şi norme de funcţionare a echipamentelor conform specificaţiilor producătorului
- metode de obţinere a liste evenimentelor din centrală

EVALUARE:
Cunoştinţe:
- comportarea sistemelor de detecţie, supraveghere video, control acces şi monitorizare
(DSVCAM) şi ale celor hibride;
- parametrii care caracterizează semnalele de transmisie, toleranţe, modalităţi de reglare;
- proceduri de obţinere a listei evenimentelor din centrale şi semnificaţia acestora;
- proceduri de activare / dezactivare a sistemelor DSVCAM;
- metode de realizare a testelor de simulare a incidentelor standarde tehnice.
Vom urmări:
- modalitatea concretă în care sunt efectuate testările în funcţie de particularităţile sistemului
DSVCAM;
- modalitatea în care sunt setaţi parametrii şi codurile.
- capacitatea de a identifica corect cauze şi circumstanţe de nefuncţionare sau funcţionare
defectuoasă;
- abilitatea de a instrui clar, corect şi într-un limbaj accesibil abonatului.
Programarea/reprogramarea codurilor din centrală şi a parametrilor transmiţătorului
- Codurile şi modalităţile de programare/reprogramare a centralei sunt corect determinate prin
analiza documentaţiei specifice, în conformitate cu specificaţiile tehnice şi cu condiţiile concrete.
- Parametrii de funcţionare ai transmiţătorului sunt corect determinaţi pe baza documentaţiei
specific şi a condiţiilor concrete.
- Programarea/reprogramarea centralei este realizată corect în funcţie de specificaţiile tehnice ale
producătorului şi de condiţiile concrete agreate cu abonatul.
- Parametrii din transmiţător sunt reglaţi corespunzător specificaţiilor tehnice ale producătorului şi
condiţiilor concrete.
Activarea/dezactivarea sistemului
- Activarea/dezactivarea are loc cu respectarea normelor interne şi cu notificarea abonatului.
- Modificările în procedurile de activare/dezactivare sunt communicate abonatului corect, complet
şi într-un limbaj accesibil.

112
Verificarea funcţionării sistemului
- Testele de simulare sunt executate complet şi corect pentru acoperirea tuturor incidentelor pentru
care a fost instalat sistemul DSVCAM.
- Rezultatele testelor sunt comparate cu cele standard pentru identificarea corectă şi completă a
contextului de funcţionare/nefuncţionare.
- Verificarea funcţionării se face cu respectarea condiţiilor de siguranţă a echipamentelor şi
persoanelor.
Identificarea corectă a cauzelor unor eventuale funcţionări anormale în cazul în care abonatul dispune
de un sistem hibrid de DSVCAM şi a unui dispecerat.
Activitatea de monitorizare a sistemelor de alarmare
Beneficiarii sistemelor de alarmare împotriva efracţiei se pot conecta la dispeceratele de monitorizare a
alarmelor avizate de poliţie.
- Prin monitorizarea unui sistem de alarmare împotriva efracţiei trebuie să se asigure transmiterea
către centrul de monitorizare a cel puţin 5 tipuri de semnale, precum şi interogarea stării
sistemului conectat, la anumite intervale de timp, în funcţie de categoria obiectivului.
- În funcţie de categoria obiectivelor monitorizate, echipamentele dispeceratelor vor asigura
verificarea stării sistemului conectat, în următoarele condiţii:
a) obiective rezidenţiale - cel puţin o data la 24 de ore;
b) obiective comerciale - cel puţin o data la 12 ore;
c) obiective financiar-bancare - cel puţin o data la 3 ore;
d) obiective strategice - cel puţin o data pe oră.
- Este interzisă conectarea pe linie telefonică a obiectivelor cu reţea de telecomunicaţii vulnerabilă,
fără acordul beneficiarului.
- Echipamentele dispeceratului vor realiza confirmarea tehnică a timpului de sosire a agenţilor la
obiectiv pentru determinarea exactă a duratei de intervenţie la evenimentul înregistrat.
- Organizarea dispeceratelor de zonă se realizează prin monitorizarea sistemelor de alarmare
împotriva efracţiei ale obiectivelor din localitatea unde funcţionează centrul şi zonele limitrofe,
asigurându-se o intervenţie la eveniment în timp util.
Centrale de alarmare
Centrala de alarmare împotriva efracţiei trebuie să dispună de următoarele facilităţi:
a) memorarea de evenimente în timp real, cu posibilitatea vizualizării şi listării acestora;
b) corespunzător de zone pentru alocarea elementelor de detecţie din fiecare spaţiu supravegheat;
fac excepţie elementele din aceeaşi încăpere;
c) partiţionarea zonelor pentru asigurarea individualizării anumitor spaţii ori trasee;
d) tastatură alfanumerică detaşabilă pentru montare la distanţă;
e) coduri de utilizare pentru individualizarea acestora;
f) comunicator pentru transmitere la distanţă.

Capitolul 16
DEPANAREA DEFECŢIUNILOR

- Unitatea cuprinde competenţele necesare pentru efectuarea depanărilor necesare la echipamentele

componente ale sistemului DSVCAM, precum şi abilitatea de a desfăşura astfel de operaţiuni şi
în situaţii critice urgente maxime, distrugeri etc.).
- Unitatea se aplică echipelor de service.

113
 - Gama de variabile:
 tipuri de senzori, centrale, transmiţătoare, claviaturi, dispozitive de acces, echipamente de
televiziune în circuit închis, etc.
 particularităţi şi caracteristici ale diferitelor echipamente care compun sistemele
DSVCAM
 condiţii şi circumstanţe de funcţionare optimă
 standarde, norme tehnice, mărimi caracteristice sistemelor DSVCAM: nivele de tensiune,
mărimile curentului electric absorbit, frecvenţa şi puterea radiaţiilor electromagnetice,
etc.
 particularităţi şi caracteristici ale diferitelor sisteme DSVCAM: număr de zone
supravegheate, tipuri de supraveghere, număr de ieşiri ale centralelor de alarmare, număr
de partiţii, tipuri de senzori acceptaţi de sistem, etc.

Depanarea defecţiunilor. Evaluare

Cunoştinţe:
- citirea şi interpretarea schemelor şi documentaţiei aferente sistemului DSVCAM
- caracteristicile tehnice de funcţionare a echipamentelor instalate
- metode de depanare
- categorii de defecţiuni, cauze şi circumstanţe posibile ale unor nefuncţionări sau funcţionări
defectuoase: de alimentare, de cablare, de detecţie, de alarmare, de obturare a senzorilor etc.
- comportarea în diverse regimuri de lucru a sistemelor DSVCAM şi ale celor hibride
- parametrii care caracterizează semnalele de transmisie, toleranţe, modalităţi de reglare
- proceduri de obţinere a listei evenimentelor din centrale şi semnificaţia acestora prin conectare la
un sistem de calcul sau direct prin conectarea centralei la o imprimantă
- proceduri de activare/dezactivare a sistemelor DSVCAM prin intermediul claviaturii,
prin telecomandă sau mixte
- metode de realizare a testelor de simulare a incidentelor
Vom urmări:
- modalitatea în care informaţiile relevante sunt comunicate clar, corect şi într-un limbaj
accesibil abonatului şi felul în care acesta este instruit, dacă este cazul;
- modalitatea concretă în care sunt obţinute datele despre echipamentul supus depanării;
- felul în care se organizează şi pregăteşte activitatea, inclusiv în situaţii speciale;
- capacitatea de a realiza depanări optime în situaţiile concrete de la abonat (spaţii înguste,
aglomeraţie, stres etc.) prompt şi într-un timp corespunzător;
- capacitatea de a identifica rapid şi izola corect zona defecţiunii;
- abilitatea de a stabili prompt cele mai adecvate soluţii de depanare (complet, parţial)

Depanarea defecţiunilor
Stabilirea componentelor, materialelor, dispozitivelor de verificare necesare depanării.
Necesarul adecvat cantitativ şi calitativ de materiale, componente şi aparatura/instrumentele pentru
depanare este stabilit în funcţie de tipul defecţiunii.
Caracteristicile tehnice ale sistemului DSVCAM sunt identificate corect şi complet din documentaţia
aferentă.
Executarea lucrărilor de depanare
- Frontul de lucru, echipamentele şi instrumentele necesare sunt pregătirea corespunzătoare în
funcţie de amplasament, situaţie concreta şi tipul defecţiunilor.

114
 - Depanarea se face la nivelul calitativ corespunzător funcţionării sistemului DSVCAM în
parametrii normali, specificaţi în documentaţia tehnică.
- Depanările sunt realizate în condiţiile de calitate conforme contractului şi înţelegerilor cu
abonatul, utilizând materialele şi instrumentele adecvate tipului de remediere.
- Depanarea se execută prompt, în condiţii de securitate.
Verificarea lucrărilor de depanare
- Verificările şi testele corespunzătoare, impuse de situaţiile concrete, se execută complet şi corect
pentru toate situaţiile pentru care a fost instalat sistemul, în conformitate cu specificaţiile tehnice
şi procedurile interne.
- Rezultatele verificărilor şi simulărilor sunt comparate cu cele standard pentru identificarea
corectă şi completă a modului de funcţionare.
- Verificările se fac cu respectarea condiţiilor de siguranţă a echipamentelor şi persoanelor.
- Clientul este notificat asupra stării sistemului DSVCAM şi, dacă este cazul, asupra unor
modificări ale codurilor de acces sau a unor modificări.

Capitolul 17
DIAGNOSTICAREA FUNCŢIONĂRII SISTEMELOR

Diagnosticarea stării de funcţionare a echipamentelor componente ale sistemului DSVCAM

- Unitatea cuprinde competenţele necesare pentru verificarea şi diagnosticarea tuturor
echipamentelor instalate care formează sistemul de detecţie, supraveghere video, control acces şi
monitorizare (DSVCAM) de la abonat precum şi abilitatea de a detecta cauze şi condiţii care duc
la funcţionări necorespunzătoare şi modalităti de depanare.
- Unitatea se aplică echipelor de service.
- Vom utiliza:
 tipuri de senzori, centrale, transmiţătoare, claviaturi, dispozitive de control acces,
echipamente de televiziune cu circuit închis, etc.
 standarde şi norme de mentenanţă din cărţile tehnice ale echipamentelor;
 particularităţi şi caracteristici ale diferitelor echipamente care compun sistemele
DSVCAM;
 condiţii şi circumstanţe de funcţionare optimă conform producatorilor.
Diagnosticarea funcţionarii sistemelor
Cunoştinţe:
- citirea şi interpretarea schemelor, parametrilor tehnici şi documentaţiei aferente sistemului
DSVCAM;
- documentele din dosarul abonatului şi completarea lor;
- caracteristicile tehnice de funcţionare a echipamentelor instalate;
- proceduri de verificare şi întreţinere curentă;
- metode de depanare specifice fiecărui echipament din manualele de service;
- categorii de defecţiuni, cauze şi circumstanţe posibile ale unor nefuncţionări sau funcţionări
defectuoase: alimentare cu energie, deteriorarea cablajelor, defectarea sau obturarea senzorilor,
defectarea unităţii centrale de comandă şi control, defectarea transmiţătorului, antenei etc.
Vom urmării:
- modalitatea în care informaţiile relevante sunt comunicate clar, corect şi într-un limbaj accesibil
abonatului;
- modalitatea concretă în care sunt obţinute datele despre echipamentul supus verificării;

115
 - felul în care se organizează şi pregăteşte activitatea;
- capacitatea de a realiza diagnosticări corespunzătoare/precise în situaţiile concrete de la abonat
(spaţii înguste, aglomeraţie etc.) prompt şi într-un timp corespunzător (minim);
- capacitatea de a identifica rapid şi izola corect zona defecţiunii;
- abilitatea de a stabili prompt cele mai adecvate soluţii dedepanare (complet, parţial);
- capacitatea de a lucra sincron cu coechipierii.
Identificarea metodelor de testare
- Caracteristicile tehnice ale sistemului de DSVCAM sunt identificate corect şi complet din
documentaţia aferentă.
- Testele care se vor realiza se stabilesc în funcţie de tipul sistemului şi în concordanţă cu
documentaţia de depanare.
- Dispeceratul va fi informat prin mijloace adecvate (staţie radio, telemobil) despre trecerea
sistemului în/din starea „operativ”/„test”, în conformitate cu normele interne.

Instalarea dispozitivelor de testare

- Dispozitivele de testare sunt conectate în conformitate cu standarde impuse de către producătorul
echipamentelor, în condiţii de siguranţă.
- Dispozitivele de testare sunt instalate şi funcţionează corect.
- Semnalele de „TEST” între abonat şi dispecerat sunt vizualizate, pentru a începe operaţiunea de
diagnosticare.
Monitorizarea parametrilor de transmisie
- Nivelul semnalelor este urmărit pe o perioadă de timp suficientă pentru stabilirea corectă a
eventualelor abateri faţă de limitele standard.
- Nivelul semnalelor este reglat pentru ca a se situa în limitele corespunzătoare unei funcţionări
normale, în conformitate cu specificaţiile tehnice ale producătorului.
- Caracteristicile transmisiei sunt notate în Foaia Tehnică de Intervenţii în conformitate cu
procedurile interne.
Identificarea disfuncţionalităţilor
- Posibilele cauze ale disfuncţionalităţilor sunt identificate corect, pe baza caracteristicilor de
funcţionare din documentaţia aferentă sistemului.
- Disfuncţionalităţile sunt identificate prin compararea parametrilor optimi de funcţionare din
normele tehnice cu cei monitorizaţi în timpul diagnosticarii.
Stabilirea modalităţilor de depanare
- Timpul şi modalităţile de depanare respectă condiţiile din contractul cu abonatul sau înţelegerile
cu acesta.
- Soluţiile de remediere respectă specificaţiile tehnice din proiectul de instalare al sistemului
DSVCAM respectiv şi din normele de utilizare ale producătorului echipamentului.
- Abonatul este notificat clar asupra stării de funcţionare/nefuncţionare şi asupra cauzelor într-o
maniera clară şi pe întelesul său.

Capitolul 18
EFECTUAREA LUCRĂRILOR DE REPARAŢII LA STRUCTURILE
AFECTATE DE MONTARE/CABLARE

Efectuarea lucrărilor de reparaţii la structurile afectate de montare/cablare

116
 - Unitatea include competenţele necesare efectuării reparaţiilor necesare la structurile afectate în
urma activităţii de montare şi cablare a sistemului de alarmă şi detecţie şi abilitatea de a desfăşura
aceasta la obiective diferite din punct de vedere constructiv şi al elementelor de decorare.
- Unitatea se aplică echipelor de instalare.
- categorii de lucrări de reparaţii specifice în urma instalării sistemelor DSVCAM: tencuiri, zidiri,
lipiri tapet/lambriuri, finisări ale elementelor de tâmplărie etc.
- materiale/scule/echipamente pentru realizarea lucrărilor de reparaţii: lianţi, siliconi, chituri,
vopsele, paste speciale, maşini de găurit, scule de zidărie etc.
- particularităţile diferitelor elemente/structuri de construcţii şi decorare afectate (zidărie, lemn,
metal, altele)
- alte persoane calificate care realizează lucrări specifice în urma instalării sistemelor DSVCAM
Cunoştinţe:
- utilizarea şi manevrarea sculelor, echipamentelor şi materialelor folosite;
- analizarea şi interpretarea datelor referitoare la reparaţiile care vor fi necesare în urma instalării
sistemelor DSVCAM;
- proceduri de efectuare a diverselor categorii de reparaţii (la structuri de zidărie, lemn, etc.);
- metode de evaluare cantitativă şi calitativă a diferitelor materiale specifice lucrărilor de reparaţii;
- utilizarea diferitelor materiale (chituri, vopsele, siliconi etc.) pentru reparaţii şi a condiţiilor de
păstrare şi manipulare.
Vom urmării:
- modul în care sunt obţinute datele relevante necesare activităţii de reparaţii în funcţie de
specificitatea amplasamentului;
- modul în care se pregăteşte şi organizează frontul de lucru în funcţie de situaţia concretă şi
aspectul după efectuarea reparaţiilor;
- capacitatea de a efectua diferite categorii de lucrări de reparaţii la calitatea cerută şi în timpul
stabilit;
- ordinea, promptitudinea, spiritul estetic.
Stabilirea materialelor, lucrărilor şi echipamentelor necesare reparaţiilor
- Necesarul adecvat cantitativ şi calitativ de materiale şi echipamente se stabileşte în funcţie de
condiţiile concrete pentru efectuarea reparaţiilor necesare stipulate în contractul cu clientul.
- Lucrările de reparaţii se identifică corect şi complet în funcţie de structurile afectate în urma
operaţiunilor de cablare/montare şi de clauzele contractuale.
Executarea lucrărilor de reparaţii
- Pregatirea corespunzătoare a frontului de lucru şi a materialelor în calitatea şi cantitatea
corespunzătoare se face în funcţie de condiţiile concrete şi de clauzele contractuale.
- Efectuarea reparaţiilor se execută la nivelul calitativ prevăzut în contractul cu clientul.
- Reparaţiile sunt efectuate în timpul stabilit şi conform contractului cu clientul.
Verificarea lucrărilor de reparaţii
- Controlul vizual al reparaţiilor se execută pentru verificarea încadrării acestora în nivelul calitativ
şi estetic agreat în contractul cu clientul.
- Verificarea prin testare se face ca să se identifice dacă reparaţiile nu au afectat sistemul
DSVCAM instalat.
- Verificarea se face pentru identificarea corectă şi completă a defecţiunilor.

117
 Capitolul 19
EFECTUAREA CABLAJELOR ŞI MONTAREA
ECHIPAMENTELOR

- Unitatea se aplică echipelor de instalare.

Vom utiliza:
- categorii de materiale, scule, aparatură de măsură şi control
- echipamentele componente sistemelor de DSVCAM: senzori gaze/fum, dispozitive de control
acces, antene, claviaturi, centrale, transmiţătoare, elemente de televiziune în circuit închis,
cabluri;
- particularităţi ale elementelor de structură asupra cărora se execută intervenţii (lemn, metal,
cărămidă, betoane etc.);
- lucrări auxiliare (măsurători, găuriri, tăieri, suduri cabluri);
- teste de verificare: continuitatea cablajelor, verificarea nivelelor de semnale pentru liniile de
cablare, măsuratori
Cunoştinţe:
- utilizarea şi manevrarea corespunzătoare a materialelor şi sculelor;
- citirea şi interpretarea schemelor de montaj şi cablaj;
- proceduri de efectuare a lucrărilor de cablare şi montare;
- proceduri de verificare a funcţionalităţii sistemului instalat;
- efectuarea de lucrări specifice: măsurători şi toleranţe, suduri cabluri, găuriri, împuşcări.
Vom urmării:
- modalitatea în care sunt obţinute şi analizate datele necesare efectuării cablării şi montării;
- modul în care se pregăteşte şi organizează frontul de lucru în funcţie de situaţia concretă şi
aspectul frontului de lucru după terminare;
- modalitatea în care se efectuează cablajele şi montajele conform proiectului;
- capacitatea de a realiza lucrările într-o perioadă de timp prestabilită;
- ordinea, promptitudinea şi abilitatea de a găsi soluţii corespunzătoare.
Obţinerea datelor necesare montajului şi cablajului
- Toate caracteristicile tehnice ale proiectului (amplasament, parametrii tehnici şi echipamente)
sunt identificate prin analiza corecta a documentaţiei.
- Identificarea sarcinilor concrete de execuţie la locul amplasamentului privind instalarea
echipamentelor se realizează prin analiza corespunzătoare a proiectului şi a ordinului de instalare.
- Vizitele la amplasament sunt efectuate cu scopul analizei la faţa locului a particularităţilor
acestuia şi a determinarii posibilitatilor concrete de realizare a proiectului.
Pregătirea şi organizarea frontului de lucru
- Materialele, aparatele şi sculele necesare sunt pregătite la amplasament în calitatea şi cantitatea
corespunzătoare realizării proiectului.
- Efectuarea de lucrări auxiliare înaintea instalării se execută în conformitate cu proiectul şi ordinul
de instalare.
- Materialele şi sculele sunt păstrate în ordine.
Instalarea echipamentelor şi efectuarea cablajelor
- Montarea fiecărui echipament este corespunzătoare proiectului.
- Cablajele sunt realizate cu respectarea traseelor din proiect şi a caracteristicilor amplasamentului.
- Echipamentele se manipulează adecvat pentru a se preveni deteriorarea acestora.

118
 - Echipamentele sunt verificate şi testate în vederea identificării unor defecte, neconcordanţe cu
cele specificate în proiect.
Verificarea montajelor şi a cablajelor
- Verificarea se realizează prin controlul vizual al concordanţei dintre proiect şi realizarea propriu-
zisă.
- Verificarea funcţionării fiecărui echipament în parte se realizează în conformitate cu specificaţiile
tehnice ale proiectantului.
- Sistemul DSVCAM montat este supus testării conform specificaţiilor tehnice, acoperind toată
gama de incidente specificată în proiect.
- Noţiuni de electricitate şi magnetism

Capitolul 20
ELECTRICITATE ŞI MAGNETISM
NOŢIUNI FUNDAMENTALE
În acest capitol vom discuta despre mărimile specifice electromagnetismului şi unele relaţii de
legătură între acestea şi tratează din punct de vedere fenomenologic cele două aspecte relativ distincte
ale teoriei electromagnetismului, câmpul electromagnetic şi circuitele electrice.
Capitolele principale ale acestei secţiuni sunt:
- Electrostatica: sarcini electrice şi câmpul electric asociat;
- Curenţi electrici, câmpuri electrocinetice şi circuite electrice în curent continuu;
- Câmpuri magnetice constante în timp;
- Măsurarea tensiunilor şi curenţilor electrici;
- Probleme rezultate din activitatea practică.
ELECTRICITATE ŞI MAGNETISM. Introducere
Înţelegerea fenomenelor electrice şi magnetice care caracterizează funcţionarea echipamentelor
electrice este posibilă pe baza cunoştinţelor care astăzi poartă denumirea de teoria clasică a
electromagnetismului.
Noţiunea fenomene electromagnetice defineşte o clasă specifică a fenomenelor fizice care se
manifestă în prezeţa unor corpuri aflate în stări fizice speciale, cum ar fi de exemplu starea de încărcare
cu sarcini electrice, sau starea de magnetizare, denumite stări electromagnetice.
Depăşind posibilităţile de percepţie ale simţurilor umane, studiul fenomenelor electrice şi
magnetice se face prin evaluări cantitative ale unor efecte ale acestora, de tipul forţe sau cupluri de forţe,
denumite în general acţiuni ponderomotoare electromagnetice.
Teoria clasică a electromagnetismului a fost iniţiată de M. Faraday şi desăvârşită de J. C.
Maxwell, autorul lucrării „A Treatise on Electricity and Magnetism”, (1873). Această teorie are la bază
noţiunea câmp electromagnetic, definit ca fiind o formă de existenţă a materiei prin care se transmit în
spaţiu şi timp acţiuni ponderomotoare. Această teorie este una de tip fenomenologic, în sensul că
foloseşte ca elemente primare date experimentale.
O mare parte a fenomenelor electrice în tehnică poate fi explicată admiţând unele ipoteze
simplificatoare în teoria câmpului electromagnetic, ceea ce a condus la dezvoltarea unor ramuri distincte
ale electromagnetismului, teoria circuitelor electrice. Un astfel de exemplu îl reprezintă modelarea prin
circuite electrice echivalente a transformatoarelor şi maşinilor electrice.

119
 Mărimea fizică este o proprietate a stărilor şi fenomenelor fizice susceptibilă dedeterminări
cantitative prin comparaţie cu o mărime de referinţă de aceeaşi natură, denumită unitate de măsură [ ].
Rezultatul acestei comparaţii este măsura sau valoarea mărimii fizice relativă la unitatea aleasă. Mărimile
introduse pe cale experimentală se numesc mărimi primitive, spre deosebire de mărimile derivate, care
se definesc în funcţie de alte mărimi cunoscute.
Câmpului electromagnetic îi sunt specifice şase mărimi primitive: sarcină electrică, momentul
electric, intensitatea curentului electric de conducţie, intensitatea câmpului electric în vid, momentul
magnetic şi inducţia câmpului magnetic în vid.
ELECTRICITATE ŞI MAGNETISM. Electrostatica
Electrostatica este o formă particulară de existenţă a câmpului electromagnetic în prezenţa unor
corpuri aflate în stare de electrizare invariabilă în timp (fizica sarcinilor electrice staţionare).
Starea de electrizare a corpurilor conductoare este o stare de încărcare electrică (de încărcare cu
sarcini electrice). În afara acestei stări, corpurile izolante pot avea şi o altă stare, denumită de polarizare
electrică.
Asupra unui corp conductor punctiform (de dimensiuni foarte reduse) electrizat, situat într-un
domeniu vid în care există câmp electric se exercită o forţă, Fig., care depinde de: starea sa de electrizare
şi de punctul în care se află acest corp. Astfel, pe baza relaţiei:

𝐹⃗𝑒 (𝑟⃗) = 𝑞𝐸⃗⃗ (𝑟⃗),

se introduc mărimile primitive ale electrostaticii:

q - sarcina electrică a corpului,
𝐸⃗⃗ - intensitatea câmpului electric.
Sarcina electrică este o mărime algebrică, respectiv există sarcină pozitivă, q> 0 , sau negativă,
q< 0.

Sarcina electrică are două proprietăţi esenţiale:

a) sarcina electrică se conservă. Într-un sistem izolatat, în care nici un fel de substanţă nu
trece graniţele ce delimitează sistemul, sarcina totală, adică suma algebrică a sarcinilor pozitive
şi negative rămâne neschimbată;
b) sarcinile electrice sunt multipli ai unei sarcini discrete, notată cu e şi denumită sarcina
electronului sau sarcină elementară.
Unitatea de măsură a sarcinii electrice în sistemul internaţional (SI), denumită Coulomb [C].
Sarcina elementară are valoarea e = 1,6·10-19C.
Mărimea intensitate a câmpului electric este o mărime vectorială, care caracterizează starea locală a
câmpului electric în punctul localizat prin vectorul de poziţie r. Unitatea ei (SI) de măsură este [V/m].
Un Volt/metru este intensitatea câmpului în care asupra conductorului încărcat cu sarcina de 1Coulomb
se exercită o forţă de 1 Newton.
Electrostatica. Legea lui Coulomb

120
 Interacţiunea dintre două sarcini electrice q1 şi q2 de dimensiuni foarte reduse aflate în repaus,

𝐹⃗𝑚 (𝑟⃗) = 𝑞(𝑣⃗𝑥𝐵

⃗⃗ (𝑟⃗)),

în raport cu distanţa r12 dintre ele este descrisă de legea lui Coulomb: sarcinile se atrag sau se
resping cu o forţa proporţională cu produsul dintre mărimea sarcinilor şi invers proporţională cu pătratul
distanţei dintre ele. Exprimarea vectorială a legii este: Fig.

𝑞1 𝑞2 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑟12
𝐹⃗12 = 𝑘 2 |𝑟
𝑟12 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗|
12
Valoarea constantei k în (SI) este

1
𝑘 = 4𝜋𝜀 ,
0

Unde ε0 este o constantă universală, denumită permitivitate electrică a vidului, având valoarea

1 𝐹𝑎𝑟𝑎𝑑
𝜀= [ ]
4𝜋 ∙ 9 ∙ 109 𝑚

Relaţia de mai sus exprimă de asemenea proprietatea că sarcinile de acelaşi semn se resping, în
timp ce sarcinile de semne contrare se atrag. Forţa asupra sarcinii (1) este de sens contrar şi egală în
modul cu forţa care acţionează asupra sarcinii (2). Unitatea de măsură a sarcinii electrice, Coulomb-ul,
este sarcina care încarcă egal două corpuri punctiforme situate în vid la distanţa de un metru, corpuri
între care se exercită o forţă de 9·109[N]. Această valoare a forţei este uşor deductibilă pe baza relaţiei
de mai sus.
Electrostatica. Principiul superpoziţiei
Principiul superpoziţiei, care caracterizează acţiunile ponderomotoare, respectiv producerea
câmpului electric de către corpuri încărcate cu sarcini electrice, arată că: forţa care se exercită
asupra unei sarcini punctuale de către un ansamblu oarecare de alte sarcini punctuale, respectiv
intensitatea câmpului electric creat de un ansamblu de sarcini în punctul în care se află sarcina de
referinţă, este suma vectorială a forţelor ce acţionează asupra acestei sarcini din partea fiecărei sarcini
a ansamblului în parte, respectiv suma vectorială a intensităţilor câmpului creat de fiecare sarcină în
parte.
Electrostatica. Energia unui ansamblu de sarcini electrice
Fie două sarcini q1, q2 aflate iniţial la distanţă foarte mare una de cealaltă, ceea ce înseamnă că
forţa de interacţiune este nulă. Aceste sarcini urmează a fi apropiate una de cealaltă până ce distanţa
dintre ele devine r12.
Întrebare: Ce lucru mecanic trebuie efectuat pentru a realiza această acţiune ?
Răspunsul este: lucrul mecanic este integrala produsului dintre forţă şi deplasare, forţa fiind egală şi de
sens opus forţei Coulomb:

121
 𝑞1 𝑞2 𝑞1 𝑞2
𝐿12 = 2
(𝑑𝑟) =
4𝜋𝜀0 𝑟 4𝜋𝜀0 𝑟12

Deoarece r variază de la ∞ la r12, deplasarea elementară este - dr. Pentru sarcini de acelaşi semn
(q1q2>0) lucrul mecanic efectuat asupra sistemului celor două sarcini este pozitiv. Conform principiului
general al conservării energiei, lucrul mecanic efectuat asupra sistemului este numeric egal cu energia
sistemului în starea finală. Prin urmare relaţia de mai sus exprimă de asemenea energia câmpului
electrostatic asociat sarcinilor q1 şi q2.
Extrapolând pentru cazul în care o a treia sarcină q3 este adusă în vecinătatea sarcinilor q1 şi q2, lucrul
mecanic necesar este:
𝑞1 𝑞3 𝑞2 𝑞3
𝐿12,3 = +
4𝜋𝜀0 𝑟13 4𝜋𝜀0 𝑟23

iar energia câmpului acestui ansamblu de trei sarcini are expresia:

𝑞1 𝑞2 𝑞1 𝑞3 𝑞2 𝑞3
𝑊123 = + +
4𝜋𝜀0 𝑟12 4𝜋𝜀0 𝑟13 4𝜋𝜀0 𝑟23
Electrostatica. Reprezentarea grafică a câmpului electric. Fluxul câmpului electric. Potenţial
electric.

Relaţia:
𝑞1 𝑟12
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐸⃗⃗ (𝑟⃗12 ) = 2 |𝑟
4𝜋𝜀0 𝑟12 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗|
12

este expresia câmpului electric pe care sarcina q1 îl creează într-un punct 2 caracterizat de raza vectoare
12 în raport cu punctul 1 în care acesta se află. În cazul unei distribuţii oarecare de sarcini q1, q2,...,qN,
intensitatea câmpului electric creat în punctul (x,y,z), Fig.,

are expresia:
𝑁
𝑞𝑗 𝑟𝑗0
⃗⃗⃗⃗⃗
𝐸⃗⃗ (𝑥, 𝑦, 𝑧) = ∑ 2 = ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐸1 + ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐸2 + ⋯ + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐸𝑁
4𝜋𝜀0 𝑟𝑗0 |𝑟⃗⃗⃗⃗⃗|
𝑗0
𝑗=1

Acest câmpul electric are mărimea şi direcţia forţei ce acţionează asupra unei sarcini unitare (q0
= 1C) care s-ar afla în punctul (x, y, z). Reprezentarea câmpului electric într-un punct din spaţiu se face
printr-un vector , care determină mărimea şi direcţia câmpului.
Electrostatica. Fluxul câmpului electric. Legea lui Gauss.

122
Fie cazul simplu al câmpului electric produs de o sarcină punctiformă izolată şi o suprafaţă sferică de
rază r, cu centrul în punctul încare se găseşte sarcina, Fig.

Câmpul electric are în orice punct al acestei suprafeţe aceeaşi valoare, dată de expresia:

𝑞
𝐸⃗⃗ =
4𝜋𝜀0 𝑟 2

Se observă că produsul dintre acest câmp şi suprafaţa sferei, care este fluxul câmpului electric raportat
la această suprafaţă: nu depinde de raza sferei.

𝑞
∅ = 𝐸⃗⃗ ∙ 4𝜋𝑟 2 =
𝜀0

Dacă legea lui Coulomb ne spune cum să determinăm câmpul electric atunci când sunt cunoscute sursele
acestuia, adică sarcinile electrice, cu legea lui Gauss putem determina sarcina într-o regiune oarecare
atunci când se cunoaşte câmpul.

Electrostatica. Conductori în câmp electrostatic.

Comportarea electrică a corpurilor la nivel microscopic depinde de mobilitatea sarcinilor sale electrice.
Conductivitatea electrică, care este proprietatea care diferenţiază net izolatorii electrici de conductorii
electrici, depinde de mobilitatea purtătorilor de sarcină la nivel atomic, respectiv a electronilor şi
a ionilor. Conductivitatea conductorilor obişnuiţi, care sunt metalele, poate fi de 1020 ori mai mare decât
a izolatorilor obişnuiţi, cum sunt sticla sau masele plastice.
În prezenţa unui câmp electric comportarea unui corp a cărui sarcină electrică totală este nulă este
complet diferită după cum acesta este izolator, respectiv conductor. Într-un izolator sarcinile electrice
fiind practic imobile nu apare nici o modificare a stării locale de încărcare electrică atunci când se aplică
un câmp electric. În schimb în cazul unui bun conductor electric, Fig.,

forţele Coulomb deplasează toate sarcinile electrice pozitive şi negative spre suprafaţa corpului. Ca
rezultat al acestei acţiuni câmpul electric în interiorul corpurilor conductoare este nul, suprafaţa
acestora este o suprafaţă echipotenţială, respectiv liniile câmpului electric sunt perpendiculare pe
suprafaţa conductoarelor

123
Electrostatica. Condensatori. Capacitate electrică.
Un condensator electric este unansamblu de doi conductori apropiaţi aflaţi la potenţiale diferiteşi având
sarcini electrice de semne contrare (+Q, - Q). Raportul dintre sarcina Q şi diferenţa de potenţial atunci
când cele două corpuri metalice sunt în vid depinde doar de dimensiunile şi dispunerea geometrică ale
celor două corpuri şi reprezintă capacitatea condensatorului:

𝑄
𝐶=
(𝑉1 − 𝑉2 )

Fie un condensator plan, Fig., având armăturile de arie A situate una faţă de alta la distanţa d. Sarcinile
+ Q şi –Q încarcă cele două armături ale condensatorului, ale căror potenţiale sunt V1 şi V2.

Densitatea superficială a sarcinii este:

𝑄
𝑞𝑠 =
𝐴

Pe baza raţionamentului de mai sus referitor la câmpul electric al unei suprafeţe plane încărcate electric
uniform, rezultă că intensitatea câmpului electric este nulă în spaţiul din afara armăturilor.

Curenţi electrici, câmpuri electrocinetice şi circuite electrice în curent continuu

Vom trata forma particulară a câmpului electromagnetic denumită electrocinetică, carecaracterizează

deplasarea sarcinilor electrice, în special în corpuri conductoare.

Câmp electric imprimat.

- Structura cristalină ideală a unui conductor metalic la nivel microscopic constă dintr-o reţea
uniformă, în nodurile căreia sunt fixate particulele elementare denumite ioni, încărcaţi cu
sarcini pozitive, şi un ansamblu de particule elementare libere, care se comportă practic – precum
moleculele unui gaz ideal reprezentat de electronii de conducţie - sarcini negative.
- Atunci când corpul se afla în repaus densităţile de volum ale sarcinilor pozitive şi negative sunt
acelea şi în valoare absolută şi corpul este pe ansamblu neutru. Dacă conductorul este
antrenat într-o mişcare accelerată, ca urmare a mobilităţii foarte mari a electronilor în raport cu
ionii, se obţine o separare relativă a sarcinilor de semne contrare, Fig.

124
Curenţi electrici, câmpuri electrocinetice şi circuite electrice în curent continuu

Câmp electric imprimat.

- Condiţia de echilibru mecanic al unui electron de sarcina e în raport cu reţeua cristalină, impune
cu necesitate, existenţa unui câmp electric, astfel că forţa electrică să echilibreze forţa de inerţie
adică:

−𝑒𝐸⃗⃗𝑖 = 𝐹⃗𝑖𝑛𝑒𝑟ț𝑖𝑒

- Acest câmp electric se numeste câmp electric imprimat, fiind datorat în cazul de faţă accelerării
conductorului. Mijloacele tehnice actuale prin care se produc câmpuri electrice imprimate sunt
de tipul neomogenităţii fizice sau chimice locale. Astfel, câmpul electric imprimat de contact
apare la contactul dintre două metale diferite, ca urmare a mobilităţii diferite a electronilor în cele
două metale; de exemplu difuzia parţială a electronilor din cupru în zincul cu care acesta se afla
în contact determină o încărcare negativă a zincului şi pozitivă a cuprului, ceea ce însemnă un
câmp electric imprimat în zona de contact. Dependenţa intensităţii acestui câmp electric de
contact de temperatura contactului se află la baza dispozitivului denumit termocuplu, care nu este
altceva decât un ansamblu de două conductoare diferite, ale căror joncţiuni (extremităţi aflate în
contact) se află la temperaturidiferite.

Curenţi electrici, câmpuri electrocinetice şi circuite electrice în curent continuu

Tensiune electromotoare, surse electrice.
O sursă de tensiune electromotoare este un sistem fizic în care asupra particulelor microscopice
încărcate cu sarcină electrică se exercită forţe de natură neelectrică. Prin intermediul lucrului mecanic al
forţelor neelectrice asupra particulelor mobile încărcate electric are loc transformărea energiei dintr-o
formă neelectrică în energie electrică.
Exemple de surse electrice uzuale sunt pila Cu-Zn şi acumulatorul cu plumb.

Pila electrică Cu-Zn, (Fig.), constă dintr-o cuvă cu două compartimente separate printr-un
perete semipermeabil. Într-un compartiment se află un electrod de Cu într-o soluţie de CuSO4, iar în
celălalt se află un electrod de Zn într-o soluţie de H 2SO4. Forţe de natură neelectrică injectează în soluţie
ioni pozitivi de zinc Zn2+, electrodul de zinc rămânând încărcat cu sarcină negativă.

Transport de sarcină electrică. Starea electrocinetică. Curent electric. Densitate de curent

125
 Fie un domeniu din spaţiu caracterizat prin n particule în medie în unitatea de volum, toate
deplasându-se cu aceeaşi viteză şi având aceeaşi sarcină electrică q. Ne propunem să evaluăm numărul
de particule care trece printr-o suprafaţă de arie având orientare bine definită în spaţiu, fig.,

în intervalul de timp Δt. Acest număr este egal cu numărul de particule cuprins într-o prismă oblică cu
aria bazei a şi lungimea muchiei vΔt, respectiv distanţa parcursă de fiecare particulă în timpul Δt.
Volumul prismei are expresia avΔtcosθ, sau, sub o altă formă, Δt. Numărul de particule din acest volum
este nΔt.
Mărimea denumită intensitate a curentului ce străbate suprafaţa este definită prin numărul de
particule care trece în unitatea de timp prin această suprafaţă:

𝑞(𝑛𝑎⃗𝑣⃗∆𝑡)
𝐼(𝑎) = = 𝑛𝑞𝑎⃗𝑣⃗
∆𝑡

Generalizând relaţia pentru particule având sarcini şi viteze diferite rezultă:

𝐼(𝑎) = 𝑎⃗ ∑ 𝑛𝑘 𝑞𝑘 𝑣⃗𝑘
𝑘

Mărimea vectorială cu care se multiplică în relaţia de mai sus se numeşte densitate de curent:

𝐽⃗ = ∑ 𝑛𝑘 𝑞𝑘 𝑣⃗𝑘
𝑘

Conducţia electrică
Conductivitatea electrică (numită şi conductibilitatea electrică specifică) este mărimea fizică prin
care se caracterizează capacitatea unui material de a permite transportul sarcinilor electrice atunci când
este plasat într-un câmp electric. Simbolul folosit pentru această mărime este de obicei σ (litera grecească
sigma), iar unitatea de măsură este siemens pe metru (S·m−1). Mărimea inversă conductivităţii este
rezistivitatea electrică, cu simbolul ρ (litera grecească ro) şi unitatea de măsură ohm metru (Ω·m).
Următorii termeni sunt înrudiţi cu conductivitatea electrică dar au semnificaţii diferite:
Conductibilitatea electrică este proprietatea materialelor de a permite trecerea curentului electric.
Conductanţa electrică este mărimea care exprimă capacitatea a unui conductor sau circuit dat de a
conduce curentul electric. Conductanţa se măsoară în siemens (S) şi este mărimea inversă rezistenţei
electrice măsurate în ohmi (Ω).

126
De exemplu, în conductoare, datorită agitaţiei interne, multitudinea de electroni ce se deplasează de la
un atom la altul, poate fi asimilată cu un gaz electronic în care interacţiunile dintre electroni sunt
negrijabile. Se ţine cont că electronii se ciocnesc cu ionii pozitivi metalici după parcurgerea drumului
liber mijlociu, cu o viteză calculabilă. Datorită agitaţiei interne naturale, electronii au viteze diferite,
precum şi direcţii, sensuri, putându-se calcula o viteză medie de grup vm.

Legea lui Ohm sau legea conducţiei electrice, stabileşte legăturile între intensitatea curentului electric
(I) dintr-un circuit, tensiunea electrică (U) aplicătă şi rezistenţa electrică (R) din circuit. Legea lui Ohm
se poate aplică şi unei porţiuni de circuit.
Legea lui Ohm se aplică pentru conductori electrici la capetele cărora se aplică tensiuni electrice. Legea
lui Ohm spune că într-un circuit intensitatea (I) curentului electric este direct proporţională cu tensiunea
(U) aplicătă şi invers proporţională cu rezistenţa (R) din circuit.
Formula matematică a legii lui Ohm este:

𝑈
𝐼=
𝑅

unde:
I este intensitatea curentului, măsurată în amperi (A);
U este tensiunea aplicătă, măsurată în volţi (V);
R este rezistenţa circuitului, măsurată în ohmi (Ω).

Relaţia lui R cu I şi U în Legea lui Ohm

Cu alte cuvinte, în cazul unui rezistor a cărui rezistenţă este constantă, dacă tensiunea creşte, intensitatea
curentului va creşte proportional cu tensiunea şi invers. Un astfel derezistor care respectă fidel legea lui
Ohm se numeşte rezistor ohmic.

𝑈
𝑅=
𝐼

Teoremele lui Kirchhoff

Legile lui Kirhhoff servesc la calcularea reţelelor electrice, şi anume, cunoscându-se o parte din mărimile
care intervin într-o reţea, ele permit să se determine celelalte mărimi necunoscute.
De multe ori, circuitele electrice sunt mai complicate, conţinând una sau mai multe surse de energie
electrică şi mai multe rezistenţe, legate în diferite moduri alcaătuind reţele electrice.
Mărimile care intervin într-o reţea elecricaă sunt: forţele elecromotoare, rezistenţele diferitelor laturi şi
curenţii prin aceste laturi în general, circuitele electrice nu sunt formate dintr-un singur generator şi un
singur consumator. Un circuit ramificat este circuitul care conţine mai multe generatoare şi
consumatoare.
Pentru un astfel de cicuit, în mod evident nu se pot folosi legile lui Ohm.
NOD = Punct al unui circuit în care sunt interconectate cel puţin trei elemente de circuit.
LATURA = Porţiune de circuit:
1. Cuprinsă între două noduri;
2. Care nu cuprinde nici un nod interior;
3. Care este parcursă de acelaşi curent.
OCHI = Porţiune de circuit:
1. Formată dintr-o succesiune de laturi (cel puţin două) care formează o linie poligonală închisă.

127
 2. La parcurgerea careia se trece prin fiecare nod o singură dată.
O categorie deosebită de ochiuri o reprezintă ochiurile simple (fundamentale) sunt ochiuri care nu au
diagonale.
Teorema a I a lui Kirchhoff
Din legea lui Ohm pentru întregul circuit rezultaă: I(R+r)=E. Această relaţie cuprinde în membrul stâng
suma tensiunilor pe rezistenţele din circuit iar în membrul drept-tensiunea electomotoare din ochi. Suma
algebrică a tensiunilor dintr-un ochi de reţea este egală cu suma algebrică a tensiunilor electromotoare
din ochiul respectiv.
Enunţul acestei teoreme este: Suma algebrică a tensiunilor electromotoare pe orice contur închis al unui
circuit electric este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistoarele acestui contur.
Observaţii:
1. Există corpuri în care dependenţele între densitatea de curent şi intensităţile câmpului electric
sunt caracterizate de valori diferite ale constantei de proporţionalitate după direcţii diferite.
Avem de-a face cu corpuri anizotrope.
2. Există corpuri în care constantele de proporţionalitate au valori diferite în puncte dierite. Este
cazul corpurilor neomogene.
3. Există corpuri în care dependenţa dintre densitatea de curent şi suma celor două intensităţi ale
câmpului electric nu mai este liniară. Este de exemplu cazul conducţiei electrice într-un gaz slab
ionizat la presiuni reduse, sau al conducţiei electrice în corpuri izolante atunci când câmpurile
electrice sunt foarte intense. Se spune că avem de-aface cu corpuri, respectiv dispozitive neliniare
din punct de vedere al conducţiei electrice.
4. În mai toate corpurile conducţia electrică este influenţată de temperatură. Din acest punct de
vedere corpurile metalice conductoare, a căror rezistivitate creşte odată cu creşterea temperaturii,
se deosebesc fundamental de corpurile izolante, a căror rezistivitate scade pe măsură ce
temperatura creşte. Comportamentul diferit se explică prin faptul că în cazul metalelor sarcinile
electrice responsabile de conducţie sunt electronii liberi, în timp ce conducţia în izolanţi este
rezultatul deplasării ionilor pozitivi.

Câmpuri magnetice
Dacă într-o regiune oarecare se exercită asupra unui corp încărcat cu sarcina electrică q şi care se
deplasează cu viteza o forţă perpendiculară pe vectorul atunci avem de-a face în acea regiune cu o stare
aparte a câmpului electromagnetic denumită câmp magnetic. Mărimea asociată acestei stări prin relaţia:

𝐹⃗ = 𝑞𝑣⃗ × 𝐵
⃗⃗
este inducția magnetică a acestui câmp.
Starea electrocinetică a câmpului electromagnetic reprezintă sursa stării denumită câmp magnetic.
Altfel spus, conductoare parcurse de curent electric, sau mai general, orice transport de sarcina electrică
generează câmp magnetic.
Teorema lui Ampere. Conform raţionamentului de mai sus, un conductor filiform drept parcurs de
curentul I produce un câmp magnetic de inducţie B, care are aceeaşi valoare în orice punct situat la
distanţa r de conductor. Liniile acestui câmp magnetic, Fig., sunt cercuri în jurul conductorului.

128
Dacă notăm cu mărimea denumită intensitate a câmpului magnetic, se observă că este valabilă relaţia:

𝐻 ∙ 2𝜋𝑟 = 𝐼

Prin urmare, produsul dintre intensitatea câmpului magnetic şi lungimea liniei de câmp 2𝜋𝑟 este numeric
egal cu intensitatea curentului I, care reprezintă în acela şi timp curentul total ce străbate aria cercului de
raza r.
Forma mai generală a acestei proprietăţi, cunoscută sub denumirea de teorema lui Ampere afirmă
următoarele:
integrala intensităţii câmpului magnetic în lungul oricărui contur Γ închis este egală cu curentul total care
străbate orice suprafaţă SΓ care se sprijină pe curba Γ.

Măsurarea tensiunilor şi curenţilor electrici.

APARATE ANALOGICE şi DIGITALE
Măsurarea tensiunii şi a curentului electric se face, folosind aparate, care indica direct valoarea marimii
respective:
Voltmetre (sau, după multiplii şi submultiplii voltului: kilovoltmetre, milivoltmetre etc.) pentru
măsurarea tensiunii;
Ampermetre (sau, după multiplii şi submultiplii amperului: kiloampermetre, miliampermetre etc.)
pentru măsurarea curentului.
Ambele funcţii (măsurarea tensiunii şi a curentului) pot fi realizate cu un singur aparat, numit
multimetru.
Aparatele de măsurare pot fi:
- Analogice (cu ac indicator);
- Digitale (cu afisare numerica a rezultatului pe panou).
Aparatele analogice pot fi:
- electromecanice (magnetoelectrice, feromagnetice, electrostatice etc.);
- electronice.

Măsurarea tensiunilor şi curenţilor electrici

CRITERII DE SELECTIE A APARATELOR
- Criteriile de selectie sunt aceleasi pentru ambele tipuri de aparate. În consecinţă, sunt prezentate
într-un caz general, folosind termenul de mărime fie pentru tensiune, fie pentru curent.
FORMA MARIMII DE MĂSURAT
Marimile de măsurat pot fi:
- mărimi continue;

129
 - mărimi variabile.
MARIMI VARIABILE
Pentru mărimile variabile se definesc:
- Valoarea instantanee: valoarea, pe care o mărime variabila o are într-un moment oarecare,
O mărime variabilă este periodică dacă se repeta identic, în timp, dupaă intervale egale.
Pentru o mărime periodică, se definesc:
- Valoarea de vârf este cea mai mare valoare instantanee atinsă de o mărime periodică în cursul
unei perioade;
- Valoarea efectivă (sau eficace): rădăcina pătrată a mediei pătratelor valorilor instantanee ale
unei marimi periodice, în timp de o perioada;
- Valoarea medie: media aritmeticaă a valorilor instantanee pe un interval de timp egal cu o
perioadă.
O mărime periodică a carei valoare medie, în decursul unei perioade T este nulă, se numeste mărime
alternativa.
MARIMI SINUSOIDALE
Se numeşte mărime sinusoidala o mărime alternativă, a cărei valoare este funcţie de timp.
- Valoarea medie a unei marimi sinusoidale este nulă şi de aceea nu poate fi utilizată pentru
caracterizarea acesteia.
- Mărimea are o componentă continua şi o componentă alternativă.

Probleme rezultate din activitatea practică.

Greşeli elementare efectuate la realizarea cablajelor:
- fire oxidate;
- conectare necorespunzătoare datorată neglijenţei;
- slăbirea conexinilor;
- scurt-circuitarea cablurilor;
Surse de alimentare:
- sursele de alimentare vor avea obligatoriu protecţii;
- utilizaţi surse în comutaţie şi/sau chiar surse neintreruptibile de tip UPS;
- este des utilizată instalarea pe cablul de alimentare a unui tor de ferită;
Semnale parazite:
- în apropierea circuitelor (doar în apropierea celor mai solicitate) realizaţi decuplaje prin
condensatoare;

Capitolul 21
PROIECTARE PREZENTAREA ELEMENTELOR DE PROIECTARE
ŞI A MODULUI DE EXECUTARE A PROIECTULUI
PREZENTARE NORMATIV din 9 martie 2015 PRIVIND SECURITATEA LA
INCENDIU A CONSTRUCŢIILOR - Partea a III-a - INSTALAŢII DE
DETECTARE, SEMNALIZARE ŞI AVERTIZARE INCENDIU,
Indicativ P118/3-2015

130
CAPITOLUL 5 PREVEDERI GENERALE PRIVIND EXECUTAREA ŞI EXPLOATAREA
INSTALAŢIILOR DE DETECTARE, SEMNALIZARE ŞI AVERTIZARE A INCENDIILOR ÎN
CONSTRUCŢII

5.1.GENERALITĂŢI
5.1.1.Lucrările se vor executa în conformitate cu prevederile documentaţiei tehnice şi a reglementărilor
cuprinse în prezentul normativ.
5.1.2.Executantul va semnala investitorului orice neconcordanţă observată în timpul executării lucrărilor
între conţinutul documentaţiei tehnice, reglementările tehnice în vigoare şi/sau condiţiile întâlnite în
teren.
5.1.3.Proiectantul va efectua orice modificare necesară apărută ca urmare a neconcordanţei apărute în
execuţie.
5.1.4.Investitorul va exploata şi întreţine, în condiţii de siguranţă, IDSAI, conform legislaţiei în vigoare.
5.1.5.Recepţia la terminarea lucrărilor se realizează conform prevederilor Legii nr. 10/1995 privind
calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi a Regulamentului de recepţie a lucrărilor de
construcţii şi instalaţii aferente acestora aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 273/1994, şi a
Normativului pentru verificarea calităţii şi recepţia lucrărilor de instalaţii aferente construcţiilor, indicativ
C 56-02 aprobat prin OMTCT nr. 900/2003.
5.1.6.Executantul trebuie să predea beneficiarului registrul de control al instalaţiei, întocmit conform
Normelor generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu O.M.A.I. nr. 163/2007.
5.2.POZAREA CIRCUITELOR ELECTRICE ALE INSTALAŢIEI DE DETECTARE ŞI
SEMNALIZARE INCENDIU (IDSAI)
5.2.1.Alegerea traseelor circuitelor electrice destinate IDSAI trebuie să permită montajul uşor al acestora,
introducerea şi scoaterea cu uşurinţă a conductoarelor electrice. Montajul circuitelor electrice ale IDSAI
se poate face în tuburi, canale, ghene etc.
5.2.2.Circuitele electrice destinate IDSAI trebuie pozate astfel încât să fie evitate efecte adverse asupra
acesteia.
5.2.3.La pozarea circuitelor electrice ale IDSAI trebuie luate în considerare următoarele aspecte:
a)protecţia împotriva perturbaţiilor electromagnetice care pot afecta funcţionarea corectă a sistemului;
b)protecţia împotriva incendiilor;
c)protecţia împotriva deteriorărilor mecanice.
5.2.4.Circuitele sistemului de alarmă la incendiu se separă de alte circuite electrice prin intermediul
ecranelor izolate sau legate la priza de pământ sau prin pozarea acestora la o distanţă adecvată.
5.2.5.Pentru protecţia mecanică, protecţia la foc şi reducerea perturbaţiilor electromagnetice din cauza
apropierii de circuitele electrice de joasă tensiune, circuitele IDSAI se separă prin:
a)montarea în tuburi, canale, ghene distincte etc.;
b)elemente despărţitoare mecanice continue şi rigide din materiale care au clasă de reacţie la foc
minimum B-s1,do clasificate conform SR EN 13501-1+A1:2010;
c)distanţe de minim 0,3 m de cablurile altor sisteme;
d)utilizarea cablurilor ecranate electric.
5.2.6.Circuitele electrice ale IDSAI trebuie:

131
a)să aibă mantaua sau învelişul exterior colorat distinctiv (roşu sau portocaliu) pe întreaga lor lungime;
sau
b)marcate adecvat sau etichetate la intervale nu mai mari de 2m pentru a indica funcţia şi cerinţa de
separare; sau
c)pozate în tuburi, canale rezervate pentru IDSAI şi marcate astfel încât să se indice această rezervare;
în acest caz, circuitele trebuie să fie închise complet, iar capacele canalelor de cablu trebuie fixate ferm.
5.2.7.Toate cablurile şi părţile metalice ale sistemului trebuie separate corespunzător de orice
componentă metalică care face parte din sistemul de protecţie la trăznet. Măsurile de protecţie împotriva
trăznetului trebuie să respecte normele şi reglementările tehnice specifice în vigoare.
5.2.8.În cazul în care circuitele electrice destinate IDSAI traversează planşee sau pereţi rezistenţi la foc,
golurile trebuie asigurate împotriva incendiului astfel încât rezistenţa la foc a elementului de separare
traversat să nu se reducă.
5.2.9.Instalarea circuitelor electrice destinate IDSAI în lungul conductelor calde (t > 40 o C) sau pe
suprafeţe calde trebuie evitată. De asemenea, se evită traseele expuse la umiditate.
5.2.10. Pe porţiuni reduse ale traseelor apropiate de suprafeţe calde (t > 40o C) sau la încrucişări cu
acestea, distanţa între circuitele electrice ale IDSAI trebuie să fie de minim 12 cm sau se iau măsuri de
izolare termică.
5.2.11. Se evită instalarea circuitelor electrice destinate IDSAI în tuneluri sau canale tehnice în care se
găsesc circuite electrice pentru tensiuni mai mari de 1000 V. În cazul în care nu este posibilă o altă
soluţie, circuitele electrice IDSAI se instalează în tuneluri sau canale tehnice pe pereţii opuşi sau pe
aceeaşi parte cu circuitele electrice la tensiuni mai mari de 1000 V la o distanţă de cca 40 cm sub acestea.
În această ultimă situaţie cablurile vor fi ecranate sau montate în ţeavă de protecţie.
5.2.12. Nu este admisă trecerea cablurilor electrice prin spaţii cu pericol de explozie sau zone în care
există pericol de scurgere a unor lichide ce ar putea deteriora învelişul de protecţie al circuitelor electrice
ale IDSAI destinate altor spaţii (zone). Atunci când nu este posibil sau justificat tehnic trecerile respective
vor fi realizate în canalizări proprii executate din materiale incombustibile, clasă de reacţie la foc A1 sau
A2-s1,do.
5.2.13. Se recomandă să se stabilească traseele pe pereţii exteriori acestor spaţii (cu condiţia protejării
împotriva deteriorărilor mecanice şi de mediu), şi anume, în spaţiile de circulaţie, anexe tehnice sau alte
spaţii fără pericol de incendiu.
5.2.14. În clădirile înalte şi foarte înalte coloanele dispuse pe verticală, pentru circuitele electrice
destinate IDSAI, trebuie să fie separate de celelalte tipuri de instalaţii electrice, (art. 5.2.5).
5.2.15. Suplimentar prevederilor anterioare privind realizarea circuitelor electrice destinate IDSAI,
circuitele de detectare şi comandă vor fi respectate următoarele condiţii:
a)pentru toate arhitecturile de sistem la care se realizează păstrarea funcţionalităţii în cazul unui defect
se acceptă utilizarea cablurilor cu întârziere la propagarea flăcării (cu excepţiile prevăzute la 5.3.6 şi
5.3.13)
b)pentru toate arhitecturile de sistem la care nu se asigură păstrarea funcţionalităţii în caz de defect se
vor utiliza sisteme de cabluri cu rezistenţa la foc de cel puţin 30 minute (cu excepţiile prevăzute la 3.5.6).
5.3.ALEGEREA ŞI POZAREA CABLURILOR

132
5.3.1.Circuitele electrice destinate IDSAI se execută în montaj aparent sau îngropat, alegerea
conductoarelor sau a cablurilor electrice fiind conforme cu cerinţe specificate de producătorul
echipamentelor.
5.3.2.Circuitele instalaţiilor de semnalizare a incendiilor se execută în cabluri cu conductoare din cupru
cu excepţia cazurilor când sistemul este proiectat să lucreze în alte tehnologii (de exemplu, cabluri
optice). Secţiunea minimă a conductoarelor va avea diametrul de 0,8 mm.
5.3.3.În spaţiile de producţie şi depozitare (cu risc mare sau foarte mare de incendiu) circuitele electrice
destinate IDSAI se realizează în cabluri cu conductoare de cupru cu întârziere la propagarea flăcărilor,
pozate în mănunchi.
5.3.4.Circuitele electrice destinate IDSAI se instalează, de regulă, în zone cu risc mic de incendiu (cu
excepţia celor din incinte protejate). Dacă este necesară trecerea traseelor de cabluri prin alte zone,
trebuie utilizate sisteme de cabluri astfel încât să nu fie împiedicate:
a) recepţia unui semnal de detectare de către ECS;
b) transmiterea semnalului de alarmare către Dispozitivele de alarmare;
c) transmisia comenzilor către echipamentele de protecţie împotriva incendiului.
5.3.5._
(1)Cablurile care trebuie să rămână în funcţiune mai mult de 1 minut după detectarea incendiului trebuie
să reziste la efectele focului un timp de cel puţin 30 de minute sau să fie protejate pentru această perioadă
pentru a asigură continuitatea în funcţionare şi/sau transmisia semnalului.
(2)Aceste cabluri sunt cele care asigură:
a)conectarea dintre ECS şi echipamentul de alimentare cu energie electrică dacă se găsesc în carcase
diferite;
b)conectarea dintre părţi ale ECS dacă se găsesc în carcase diferite;
c)conectarea dintre ECS şi panourile repetoare de semnalizare şi/sau de comandă;
d)funcţionarea într-o zonă cu risc mare de incendiu (de exemplu activarea trapelor de evacuare a fumului
şi gazelor fierbinţi, clapetele antifoc, Dispozitivele de alarmare).
5.3.6.În clădirile înalte, foarte înalte şi spitale sistemele de cabluri între elementele ECS de interconectare
trebuie să reziste la efectele focului un timp de cel puţin 90 minute pentru a asigura continuitatea în
funcţionare şi/sau transmisia semnalului.
5.3.7.Circuitele electrice care conectează ECS cu detectoare, declanşatoare manuale, Dispozitive de
alarmare etc. pot fi în sistem radial sau în buclă.
5.3.8._
(1)Liniile radiale dintr-o zonă supravegheată cu Dispozitive de detectare se pot executa cu cabluri cu
întârziere la propagarea focului.
(2)Liniile radiale ce trec printr-o zonă, în plan orizontal, nesupravegheată de Dispozitive de detectare
trebuie să se execute cu sisteme de cabluri rezistente la foc cel puţin 30 min, sau să dispună de o protecţie
care să reziste pe durata respectivă, pentru a asigura continuitatea în funcţionare şi/sau transmisia
semnalului.
5.3.9.În cazul în care căile de transmisie sunt instalate în buclă, vor fi utilizate cabluri separate pentru
căile de transmisie de intrare şi ieşire.

133
5.3.10. La utilizarea circuitelor electrice în buclă trebuie avută în vedere evitarea posibilităţii deteriorării
simultane a celor două capete ale buclei (ruperea cablului sau scurtcircuit). La amplasarea ambelor capete
ale buclei în acelaşi spaţiu, se iau măsuri suplimentare de protecţie mecanică sau se distanţează suficient
cele două capete ale buclei, pentru evitarea unui defect simultan.
5.3.11. În situaţiile în care ambele căi ale buclei pot fi deteriorate simultan de un incendiu, bucla trebuie
să dispună de o protecţie la incendiu, dar nu mai puţin de 30 min.
5.3.12. Dacă conexiunile în linii radiale sau în buclă, traversează mai multe niveluri ale clădirii, cablurile
trebuie să reziste conform scenariului de securitate la incendiu, dar nu mai puţin de 30 min.
5.3.13. În clădirile înalte, foarte înalte şi spitale cablurile destinate căilor de transmisie trebuie să reziste
cel puţin 30 min.
5.3.14. Când se folosesc cabluri multipereche sau cabluri flexibile niciuna dintre perechi nu va fi utilizată
pentru alte circuite decât cele aferente sistemului de alarmă la incendiu.
5.3.15. Conexiunile electrice nu se realizează decât în carcasele echipamentelor. În cazul în care acest
lucru nu este posibil, conexiunile trebuie realizate într-o cutie de conexiuni, accesibilă şi identificabilă.
Realizarea conexiunii nu trebuie să reducă rezistenţa la foc a traseului.
5.3.16. Circuitul electric care alimentează cu energie electrică echipamentul de control şi semnalizare se
montează pe o intrare separată în carcasa echipamentului, faţă de toate celelalte circuite electrice ale
IDSAI.
5.3.17. Rezistenţa de izolaţie faţă de pământ a circuitelor de semnalizare trebuie să fie minim 500k
măsurată la 500 V în c.c.
5.3.18. Poziţionarea traseelor de cabluri se va realiza în conformitate cu documentaţia tehnică.
Poziţionarea trebuie să ţină cont de eventuale riscuri mecanice.
5.3.19. În clădiri cu risc de explozie vor fi respectate prevederile reglementărilor tehnice specifice în
vigoare.
5.3.20. Alegerea sistemelor şi a cablurilor rezistente la foc se va face în concordanţă cu prevederile
Normativului de proiectare I-7-2011.
5.4.CONFIGURAREA ŞI VERIFICAREA SISTEMULUI
5.4.1.Persoana responsabilă cu configurarea trebuie să efectueze verificarea necesară pentru a se asigura
că au fost realizate satisfăcător toate lucrările de montare, că metodele, materialele şi componentele
utilizate corespund normelor şi normativelor în vigoare şi că documentaţia finală şi instrucţiunile de
utilizare sunt adecvate sistemului.
5.4.2.Persoana responsabilă cu configurarea trebuie să testeze şi să verifice că IDSAI funcţionează corect
şi dacă:
a)detectoarele şi declanşatoarele manuale de alarmare sunt funcţionale;
b)informaţiile oferite de echipamentul de control şi semnalizare sunt corecte şi conforme cerinţelor
generale exprimate în documentaţia privind strategia de răspuns la alarmă în caz de incendiu;
c)orice conectare la un dispecerat de recepţie a alarmelor în caz de incendiu sau a avertizărilor de
deranjament este în funcţiune, iar mesajele sunt clare şi corecte;
d)Dispozitivele de alarmare funcţionează conform normelor şi normativelor în vigoare;
e)toate funcţiile auxiliare pot fi activate;

134
f)au fost furnizate documentele şi instrucţiunile privind poziţia tuturor reperelor instalate, traseelor de
cabluri, cutii de conexiune etc.
5.4.3.Înainte de verificarea IDSAI, trebuie prevăzută o perioadă de funcţionare preliminară pentru a
observa stabilitatea sistemului instalat în condiţiile de mediu.
5.4.4._
(1)Verificarea şi recepţia IDSAI va fi realizată de către o comisie de recepţie şi se execută în conformitate
cu prevederile legale în vigoare.
(2)Recepţia constă în efectuarea etapelor prevăzute de legislaţia şi reglementările specifice, precum şi în
realizarea următoarelor verificări:
a)verificarea că a fost furnizată documentaţia tehnică cerută de normele şi normativele în vigoare;
b)verificarea vizuală că instalaţia este conformă documentaţiei tehnice elaborare şi verificate;
c)testele privind funcţionarea corectă a sistemului, inclusiv interfeţele cu echipamentele suplimentare şi
reţeaua de transmisie, efectuate prin acţionarea unui număr de detectoare agreat din cadrul sistemului.
5.4.5.Anumite părţi din instalaţie pot să nu corespundă cu definiţiile componentelor specificate în
capitolul 2. În acest caz, zona în care dispozitivul urmează a fi instalat va determina încercările de mediu
corespunzătoare.
5.4.6.Componentele care se instalează în aceleaşi condiţii cu echipamentul de comandă şi semnalizare
trebuie supuse aceloraşi încercări de mediu.
5.4.7.Orice componentă a IDSAI trebuie să corespundă condiţiilor de mediu impuse detectoarelor.
5.4.8.Persoana responsabilă cu configurarea trebuie să furnizeze comisiei de recepţie instrucţiuni
adecvate de exploatare, întreţinere şi testare a instalaţiei şi un document care să ateste efectuarea
configurării.
5.4.9.Atunci când verificarea a fost finalizată fără observaţii, se poate face recepţia IDSAI. Din acest
moment beneficiarul preia responsabilitatea asupra exploatării şi întreţinerii IDSAI.
5.5.UTILIZAREA SISTEMULUI
5.5.1.Proprietarul sau utilizatorul clădirii deservite de IDSAI este responsabil pentru:
a)asigurarea conformităţii iniţiale şi continue a instalaţiei cu cerinţele reglementative în vigoare;
b)asigură APLICAREA procedurilor pentru abordarea diferitelor alarme, avertizări şi a altor evenimente
apărute în instalaţie sau sistem;
c)pregătirea ocupanţilor clădirii pentru recunoaşterea diferitelor situaţii, alarme şi pentru evacuare;
d)păstrarea instalaţiei în condiţii de funcţionare;
e) menţinerea unui spaţiu liber de minim 0,5 m în jurul şi sub fiecare detector de incendiu;
f)asigurarea că nu există obstacole care să împiedice propagarea produselor incendiului către detectoare;
g)asigurarea că accesul la declanşatoarele manuale de alarmare nu este obstrucţionat;
h)prevenirea alarmelor false, prin luarea de măsuri adecvate pentru împiedicarea activării detectoarelor
prin operaţii de sudare, tăiere metale, fumat, încălzit, gătit, evacuare gaze etc.;
i)asigurarea că instalaţia este modificată corespunzător dacă apar schimbări semnificative de utilizare sau
configurare a clădirii;
j)ţinerea unui registru de evidenţă a intervenţiilor la sistem şi înregistrarea tuturor evenimentelor care
afectează sau au ca sursă instalaţia;

135
k)asigurarea că instalaţia este întreţinută la intervale corespunzătoare şi după - apariţia unui defect,
incendiu sau alt eveniment care o poate afecta;
l)numirea uneia sau mai multor persoane pentru îndeplinirea acestor funcţii; numele lor trebuie scrise în
registrul de evidenţă a intervenţiilor la instalaţie;
m)schimbarea periodică a codurilor de acces a utilizatorilor şi personalizarea acestora.
5.5.2.Registrul de control al instalaţiei trebuie ţinut într-un loc accesibil persoanelor desemnate, în
condiţiile legii, pentru control, de regulă, în încăperea în care se amplasează ECS.
5.6.MENTENANŢA IDSAI
5.6.1.Pentru a asigură funcţionarea corectă şi continuă a instalaţiei, aceasta trebuie verificată şi întreţinută
periodic.
5.6.2.Procedura pentru întreţinerea IDSAI trebuie aplicată imediat după recepţie, indiferent dacă clădirea
este ocupată sau nu.
5.6.3.Procedura pentru întreţinerea IDSAI stabilită de către proprietarul sau utilizatorul clădirii şi
executantul sau o firma atestată pentru întreţinerea IDSAI, trebuie să specifice modul de acces la
instalaţie şi timpul în care instalaţia trebuie repusă în funcţiune după un deranjament.
5.6.4.Datele de contact ale organizaţiei responsabile cu întreţinerea trebuie afişat vizibil la echipamentul
de control şi semnalizare.
5.6.5._
(1)Trebuie adoptată o procedură de întreţinere care să cuprindă: periodicitatea (zilnică, lunară,
trimestrială, anuală) şi elementele care se urmăresc.
(2)Prin "verificarea zilnică" se controlează dacă:
a)fiecare echipament de control şi semnalizare indică condiţia de repaus, dacă există abateri de la condiţia
de repaus acestea sunt înregistrate şi comunicate furnizorului de servicii de întreţinere;
b)fiecare alarmă înregistrată din ziua precedentă a fost tratată în mod corespunzător;
c)IDSAI a fost restabilită corespunzător după deranjament, testare sau suspendare a alarmei sonore.
(3)Prin "verificarea lunară" se controlează dacă:
a)grupul electrogen (sursa de rezervă) porneşte în timp;
b)nivelul combustibilului este corespunzător, completându-se dacă este necesar;
c)consumabilele imprimantelor din cadrul sistemului sunt adecvate;
d)indicatoarele optice şi sonore ale ECS sunt funcţionale, iar în cazul apariţiei unui defect acesta este
înregistrat.
(4)Prin "verificarea trimestrială" se controlează dacă:
a)sunt analizate toate înregistrările din registrul jurnal şi sunt luate măsurile corective necesare pentru a
aduce sistemul în stare corectă de funcţionare;
b)se acţionează cel puţin un detector sau declanşator manual de alarmă în fiecare zonă, pentru a testa
dacă echipamentul de control şi semnalizare primeşte şi afişează semnalul corect, porneşte alarma sonoră
şi acţionează oricare altă indicaţie sau dispozitiv suplimentare;
c)sunt verificate funcţiile de monitorizare a deranjamentelor ale echipamentului de control şi
semnalizare;
d)sunt verificate funcţiile de reţinere sau eliberare ale uşilor din cadrul sistemului;

136
e)acolo unde este permis, acţionarea liniei de comunicare către brigada de pompieri sau dispeceratul de
monitorizare;
f)sunt efectuate toate testele şi verificările specificate de producător, furnizor sau executant;
g)este analizată orice modificare structurală sau de destinaţie care poate afecta cerinţele privind
amplasarea detectoarelor, declanşatoarelor manuale de alarmare şi sirenelor de alarmare.
(5)Prin "verificarea anuală" se controlează dacă:
a)au fost efectuate rutinele de verificare zilnice, lunare, trimestriale;
b)a fost verificat fiecare detector privind funcţionarea corectă în conformitate cu recomandările
producătorului;
c)echipamentul de control şi semnalizare poate acţiona fiecare dintre Dispozitivele suplimentare;
d)sunt inspectate vizual toate echipamentele şi cablurile pentru a asigură că sunt sigure, neafectate şi
protejate corespunzător;
e)este analizată orice modificare structurală sau de destinaţie care poate afecta cerinţele privind
amplasarea detectoarelor, declanşatoarelor manuale de alarmare şi sirenelor de alarmare;
f)sunt examinate şi testate bateriile.
5.6.6.Trebuie adoptată o procedură de întreţinere care să se asigure că în cazul unor funcţii cu potenţial
de avariere, precum eliberarea agentului de stingere, acestea nu sunt iniţiate.
5.6.7.Proprietarul sau utilizatorul clădirii trebuie să informeze atunci când există circumstanţe speciale
în care sunt necesare activităţi de întreţinere specială, pentru:
a)incendiu (indiferent dacă a fost detectat automat sau nu);
b)incidenţa unor alarme false neobişnuite;
c)extinderea, modificarea sau zugrăvirea clădirii;
d)modificări în ocuparea şi activităţile derulate în zona acoperită de IDSAI;
e)modificări ale nivelului de zgomot ambiental sau atenuare a sunetului care să ducă la schimbarea
cerinţelor privind sirenele de alarmare;
f)deteriorarea instalaţiei chiar dacă aparent aceasta funcţionează corect;
g)orice modificare a echipamentelor suplimentare;
h)utilizarea instalaţiei înainte de finalizarea lucrărilor şi predarea către beneficiar.
sau pentru:
a)indicaţii privind un deranjament al instalaţiei;
b)deteriorarea oricărei părţi a instalaţiei;
c)oricare modificare în structura sau destinaţia clădirii;
d)oricare modificare a activităţii în zona protejată care poate modifica riscul de incendiu.
5.7.INFORMAŢII AJUTĂTOARE REFERITOARE LA IDENTIFICAREA ALARMEI
5.7.1.Trebuie ca legătura dintre semnalizările de control, echipamentul de semnalizare şi poziţia oricărui
detector sau punct manual de comandă să se facă repede şi cu uşurinţă. Cel puţin una dintre următoarele
informaţii trebuie furnizată:
a)pliant cu zona;
b)hărţi ale zonei;
c)diagrama unei simulări;

137
d)lumini cu indicator cu telecomandă;
5.8.IDENTIFICAREA DETECTORULUI
5.8.1.În cazul în care se foloseşte un sistem adresabil de detectare, trebuie să se identifice cu precizie
detectorul automat sau manual care a declanşat alarma de incendiu. Identificarea detectorului se va face
la ECS prin intermediul afişajului alfanumeric.
5.8.2.Detectoarele trebuie marcate respectându-se următoarele reguli:
a)marcarea se face conform numărului de zonă/numărului de detector;
b)se face în imediata apropiere a detectorului;
c)dimensiunea minimă în cm a caracterului utilizat va fi egală cu distanţa de citire, exprimată în metri,
împărţită la 3.

138