Tema IV

IV. TIPOLOGIZARE A PROCESULUI GENEZEI URBANE

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC EXTRACARPATIC
PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIV-LEA

IV.4 Oraşe generate de mediul românesc

Într-o comunicare susţinută în anul 2006, cu prilejul sesiunii

organizate, la Bucureşti, de prestigioasa Comisie de Istorie a Oraşelor din
România, Stela Cheptea şi Mircea D. Matei propuneau celor prezenţi la
dezbateri interesaţi de problematica, atât de complexă, a genezei oraşelor
medievale extracarpatice introducerea în discuţie, ″pentru mai buna
clarificare a lucrurilor″, a existenţei unor categorii distincte de aglomerări
urbane: ″oraşe formate″ şi, respectiv, ″oraşe întemeiate″1.
Apreciem că noua abordare propusă, dincolo de valoarea sa stimula-
torie în raport cu încercarea de faţă, reprezintă, oricum, pentru cercetarea
dedicată oraşului medieval românesc, cu condiţia să fie bine înţeleasă şi
asumată ca atare, un moment de cotitură. Încercând să asigure, prin
sugestiile oferite cu prilejul amintitei dezbateri, premisele, atât de necesare,
unor cât mai precise încercări de tipologizare, autorii amintitei comunicări
au readus în discuţie câteva dintre aspectele esenţiale ale raportului factor
politic - geneză şi dezvoltare urbană. Ca idee principală, atrăgeau atenţia
asupra sensurilor complexe pe care trebuie să le releve conceptul de factor
politic, restrângerea sa la ceea ce numim autoritate politică centrală fiind
total ″neproductivă″2.
Într-adevăr, aşa cum vom vedea imediat, apariţia aşezărilor cu
caracter urban fie prin metamorfozarea unor târguri de vale, fie prin
dezvoltarea vechilor centre voievodale, sau chiar prin întemeierea altora noi
a fost condiţionată, într-o măsură diferită, de prezenţa sau deciziile factorilor
de autoritate politică. Dar autoritatea la care facem referire nu poate fi

1 Textul comunicării cu titlul Din nou, despre problema raportului dintre dezvoltarea
oraşelor şi factorul politic, în evul mediu, din care vom cita în cele ce urmează câteva
fragmente, ne-a fost pus la dispoziţie, cu amabilitate, de dl. Mircea D. Matei, căruia îi
mulţumim, şi pe această cale.
2 ″... problema raportului între factorul politic şi dezvoltarea oraşelor trebuie să se înscrie,

obligatoriu, printre cele mai complexe sarcini ale cercetării româneşti de specialitate.
Necesitatea definirii conţinutului conceptului de factor politic, ca şi a momentului
începând cu care putem vorbi despre oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic
impune, de la sine, clarificarea, în egală măsură, a realităţilor specifice perioadei
constituirii statelor şi apariţiei domniei, deoarece considerăm că este de neconceput o
domnie care crează/întemeiază oraşe, contestându-se caracterul şi funcţiile specifice
aşezărilor preexistente statului medieval şi, repectiv, domniei.″.
2 Denis Căprăroiu

limitată la instituţia domniei, aşa cum dobândirea caracterului urban, de

către anumite aşezări, nu a depins, ireductibil, de implantarea curţilor
domneşti.
Încă din perioada prestatală, ″constituirea unor aşezări cu caracter
permanent, cu funcţii (iniţial) preponderent economice nu poate fi separată
de un anume cadru politic, specific societăţii româneşti extracarpatice, la un
moment dat″. Mai mult, considerând mijlocul secolului al XIV-lea drept
reperul cronologic fundamental în evoluţia oraşelor medievale româneşti, ″a
vorbi despre existenţa unor centre urbane abia din acest moment ar
echivala cu un mare pas înapoi şi cu o revenire la poziţii depăşite de peste o
jumătate de veac. Cum, însă, astăzi nu se mai îndoieşte nimeni că atât
Moldova, cât şi Ţara Românească dispuneau de câteva centre cu caracter
urban încă înainte de constituirea statelor medievale, istoriografia noastră
actuală începe să resimtă, mai acut decât oricând, necesitatea stabilirii şi
definirii raporturilor dintre factorul politic şi centrele urbane, înainte de
apariţia statelor şi a domniei″.
Sub imperativul acestei necesare întreprinderi la care făceau
trimitere, deplin motivat, autorii se va derula, în continuare, şi demersul
nostru. În fapt, vom analiza cu atenţie, din perspectiva tipologiei propuse în
ordinea crescătoare a gradului de dependenţă pe care geneza şi dezvoltarea
lor urbană l-au avut în raport cu factorul politic, local sau central, cele mai
semnificative cazuri de aşezări medievale extracarpatice, beneficiare ale
unui ″statut″3 orăşenesc recunoscut, la finele secolului al XIV-lea.

3 Ghilimelele folosite în acest caz reflectă o realitate ingrată, surprinsă de autorii citaţi
anterior în comunicarea abia amintită: ″nici în Moldova, nici în Ţara Românească nu se
cunosc iniţiative domneşti de acordare de statut de oraş vreuneia din marile aglomerări
urbane ale vremii, singurele norme juridice după care se conduc oraşele extracarpatice
fiind (atât înainte, cât şi după întemeierea statelor) cele care decurg din vechiul obicei al
târgului, atât de des invocat în actele de cancelarie. Privilegii da, statut nu!″.
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X-XIV). 3

IV.4.a Oraşe formate, fără intervenţia directă

a autorităţii politice
Studiu de caz: Brăila

Brăila reprezintă, din perspectiva demersului nostru, exemplul

peremptoriu al tipului de oraş format, fără intervenţia directă a vreunei
autorităţi. Însă, pe cât este de adevărat acest fapt, cu atât este mai eronată
negarea totală a contribuţiei –fie şi incidentală– a marilor actori politici ai
vremii, la asigurarea unui cadru adecvat de favorabilitate pentru stimularea
potenţialului economic al aşezării şi dezvoltarea sa generală.
Prima atestare documentară, nemijlocită, a Brăilei4 –în privilegiul
comercial pe care voievodul Ţării Româneşti, Vladislav-Vlaicu, îl acorda, la
20 ianuarie 1368, tuturor negustorilor braşoveni5– prezintă o notă aparte în
raport cu modul în care sunt menţionate, în acte similare, oraşele medievale
din spaţiul nord-dunărean. Astfel, în cuprinsul documentului, Brăila nu
apare ca oraş, fiind pentru emitent, ca şi pentru beneficiarii privilegiului
domnesc, pur şi simplu Brăila, punct terminus al unui drum comercial,
precizat ca atare: drumul Brăilei6.
Faptul coroborat cu alte sugestii, pe care ni le fac, aşa cu vom vedea
imediat, atât actul în cauză, cât şi un altul, mai vechi7 ne pune în situaţia,

4 Cea mai recentă trecere în revistă a denumirilor sub care apare Brăila, în primele sale
menţiuni documentare, o regăsim la I. Cândea, Brăila. Origini şi evoluţie până la
jumătatea secolului al XVI-lea, Brăila, 1995, p. 127-131.
5 ″...am hotărât să hărăzim pe veci sus-zişilor orăşeni şi locuitori ai provinciei Braşov

libertăţile acestea: ca toţi negustorii din Braşov şi din districtul Braşovului, trecând spre
ţări străine, pe orice drum al Ţării noastre Româneşti, afară de drumul Brăilei (s.n.), vor
fi datori să ne plătească pentru mărfurile lor numai de două ori tricesima şi anume odată
la ducere şi a doua oară la întoarcere, aşa fel încât la intrarea în ţara noastră să ne
plătească numai o dată tricesima, la Câmpulung sau în apropiere, şi, după ce li se va
pune acolo pecetea de către vameşul nostru, să treacă slobozi şi nestânjeniţi prin ţara
noastră. De asemenea, la întoarcere, să ne plătească tricesima lângă Dunăre, şi, după ce,
din nou, li se va pune pecetea, să plece mai departe nestânjeniţi prin ţara noastră. Iar
când aceşti negustori purced cu mărfurile lor pe pomenita cale a Brăilei (s.n.), spre ţări
străine, vor fi datori să ne plătească numai o dată tricesima, la Câmpulung, nu la ducere,
ci la întoarcere. Când însă aceşti negustori îşi vor vinde sau cumpăra mărfurile
înlăuntrul ţării noastre, atunci nu vor fi datori să ne plătească pentru acestea nici vamă,
nici tricesimă, decât la Câmpulung sau în apropiere, şi nu tricesima ci numai dreapta
vamă de demult. Pe lângă aceasta, scutim cu totul pe toţi negustorii din Braşov şi din
districtul lui de vama noastră de la Slatina....″ (DRH, D., I, p. 87).
6 Vezi, în acest sens, şi intervenţia lui M. D. Matei, Câteva gânduri la aniversarea Brăilei,

în AB, I, 1993, p. 13.

7 Facem referire, aici, la documentul din 28 iunie 1358, prin care Ludovic cel Mare le

″îngăduia″ braşovenilor să practice, ″slobod şi neturburat″, comerţul ″între Buzău şi

Prahova, adică din locul unde se varsă în Dunăre râul numit Ialomiţa până în locul unde
se varsă, de asemenea, în Dunăre râul numit Siret″, şi unde nu îi va putea opri ″nimeni
pe nedrept, în această trecere″ (DRH, D., I, p. 72).
4 Denis Căprăroiu

nu tocmai uşoară, de a trata cu deosebită prudenţă aspectele referitoare la

începuturile oraşului Brăila.
C. C. Giurescu, cu o disponibilitate care îi va particulariza personalita-
tea ştiinţifică, s-a încumetat să opteze pentru o vechime exagerată a Brăilei,
ca aşezare cu certe trăsături urbane. Pentru reputatul nostru istoric, trecerea
Brăilei la faza de oraş s-a produs ″înainte de întemeierea Ţării Româneşti,
adică înainte de circa 1300″. Mai mult, ″transformarea sa era fapt împlinit
pe vremea voievozilor Litovoi şi Seneslav (1247)″, iar această situaţie exista
″şi la finele secolului precedent, pe vremea lui Petru şi Asan″8.
Astăzi, cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul Brăilei nu mai
permit afirmarea caracterului urban al acesteia înainte de mijlocul secolului
al XIV-lea9. De altfel, în urmă cu exact două decenii, ca reacţie la aprecierile
categorice ale lui C. C. Giurescu, regretata cercetătoare S. Baraschi afirma
următoarele ″chiar dacă aşezarea portuară era deja întemeiată în secolul
amintit [...] aceasta nu putea fi însă un port însemnat, aşa cum va deveni în
secolul al XIV-lea şi al XV-lea, când se vor schimba împrejurările politico-
economice″10.
În fapt, corelând evenimentele politice care au marcat istoria spaţiului
carpato-danubian la mijlocul secolului al XIV-lea cu indiciile oferite de cele
două faimoase acte privilegiale, emise la un interval de numai zece ani, vom
putea descifra, cu relativă uşurinţă, reperele fundamentale ale acestei
evoluţii.
O remarcabilă sinteză a circumstanţelor istorice care au favorizat
creşterea aşezării de la Brăila o regăsim la Ş. Papacostea, în paginile unuia
dintre cele mai inspirate studii ale sale: ″Instalarea genovezilor la gurile
Dunării ca putere dominantă şi efortul regalităţii angevine din Ungaria de a
deschide prin teritoriile sale o legătură comercială cu Marea Neagră, pentru
interesele propriului său negoţ şi pentru a-şi asigura participarea la
beneficiul tranzitului de mărfuri între Occident şi lumea orientală, s-a aflat
la originea principalului drum al Ţării Româneşti, cel care lega Braşovul cu
Brăila şi de aici cu bazinul pontic. În 1358, Ludovic de Anjou creează o zonă
de imunitate vamală între râurile Ialomiţa şi Siret, în folosul braşovenilor,
principalii agenţi şi beneficiari ai noului itinerar comercial; în anul următor
se deschide o nouă etapă a conflictului dintre regatul ungar şi Ţara Româ-
nească, în cadrul căreia un rol important a revenit luptei pentru controlul
segmentului de drum dintre Braşov şi Brăila şi, desigur, pentru teritoriul pe
care îl străbătea. La capătul acestei lupte, în cursul căreia Ţara Româ-
nească atinge şi în răsărit hotarul ei istoric, îşi desăvârşeşte independenţa
şi se înzestrează cu instituţiile statului de sine stătător, drumul comercial
Braşov-Brăila s-a aflat sub controlul Ţării Româneşti. În 1368, moment
însemnat în fixarea pe termen lung a raporturilor dintre Ţara Românească
şi Ungaria, privilegiul braşovenilor pentru circulaţia şi negoţul pe drumul

8 C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, Bucureşti, 1968, p. 36.

9 I. Cândea, Geneza oraşului medieval Brăila, în AB, I, 1993, p. 29.
10 S. Baraschi, Numele oraşului Brăila în sursele medievale (secolele XIV-XV), în Istros, V,

1987, p. 221.
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X-XIV). 5
Brăilei e reînnoit, dar nu de Ludovic, ca în 1358, ci de Vlaicu. În lupta
pentru controlul segmentului Braşov-Dunărea de Jos din marele drum
continental european care lega Europa Centrală de Marea Neagră, prin
Ungaria şi Transilvania, Ţara Românească a sfârşit prin a-şi face
recunoscut dreptul″11.
Avem, aşadar, două importante documente, ce trebuie integrate,
pentru buna lor înţelegere, atât condiţiilor de politică generală a Ungariei şi
Ţării Româneşti, cât şi intereselor particulare, preponderent economice, ale
celor două părţi.
Primul document, acela din 1358, apare, deloc întâmplător, tocmai în
anul în care Ludovic de Anjou reuşea să smulgă Veneţiei stăpânirea ţărmu-
lui dalmat, deschizând Ungariei, şi prin mijlocirea negustorilor braşoveni12,
dar mai ales sibieni13, comerţul la Adriatica. Faptul se consumase în
contextul conflictului cu Serenissima care pretindea cu încrâncenare
controlul asupra Dalmaţiei şi al alianţei ungaro-genoveze, încheiată,
cointeresat, tocmai împotriva veneţienilor.
Totodată, în spaţiul dintre Carpaţi şi gurile Dunării se profilase deja
în circumstanţele favorizante ale preluării, treptate, de către Regatul ungar
a controlului asupra regiunilor limitrofe fluviului, în dauna stăpânirii
mongole posibilitatea deschiderii unui important drum comercial, ce urma
să lege Europa Centrală, prin Ungaria şi Braşov, de bazinul pontic, avându-i
ca mijlocitori pe negustorii genovezi, instalaţi, de curând, şi la Chilia. Este,
de altfel, aşa cum consemnam anterior, momentul care marchează decăderea
irevocabilă a Vicinei părăsită, un an mai târziu, de ultimul ei mitropolit şi
ridicarea aşezării de pe braţului danubian omonim, devenită curând vezi
însemnările lui Antonio di Ponzò, din 1360-136114 un adevărat bastion al
comerţului genovez la gurile Dunării.
Dar, până la a se putea înfrupta plenar din beneficiile enorme ale par-
ticipării la marele comerţ internaţional datorită înţelegerii din 1368 cu
Demetrius, stăpânul recunoscut al ″părţilor tătărăşti″ Ungaria va trebui
forţeze deschiderea, în favoarea exclusivă a negustorilor braşoveni, a

11 Ş. Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (secolele

XIV-XVI). Drum şi stat, în idem, Geneza statului în Evul Mediu românesc, p. 217.
12 Vezi privilegiul acordat negustorilor braşoveni la 2 august 1370, în care este menţionat

″obiceiul″ acestora de a merge ″pe drumul spre Zara″ (DRH, C, XIII, p. 817-818).
13 La 29 iunie 1367, Ludovic cel Mare le aduce la cunoştinţă tuturor celor care ″ţin vămi

în Dalmaţia şi Croaţia şi aiurea pretutindeni în regat″ că le-a îngăduit sibienilor să

meargă ″cu lucrurile şi cu mărfurile lor, de orice fel sau soi ar fi ele, oriunde ar voi, fie la
Viena, Praga, Zara şi Veneţia″, şi să le desfacă în condiţii dintre cele mai favorabile, chiar
şi la Buda, în ciuda vechiului drept de depozit al oraşului (ibidem, p. 400-401). Trei ani
mai târziu, monarhul angevin privilegiază din nou, în mod repetat, comerţul sibienilor cu
Zara (ibidem, p. 699-704 şi 834-836).
14 Vezi Tema IV.2, p. 20-21.
6 Denis Căprăroiu

drumului către schela de la Brăila15, pe văile Teleajenului şi Buzăului16. Aşa

cum bine a sesizat Ş. Papacostea, oricât de ferme au putut părea asigurările
date de Ludovic, demersurile sale se vor lovi de opoziţia hotărâtă a voie-
vodului Nicolae Alexandru (1352-1364), care nu putea permite sustragerea
de sub propriul control a unui drum de negoţ cu un potenţial atât de
însemnat17.
Drept urmare, deşi comerţul de tranzit în direcţia Brăilei va fi activizat
cu acest prilej asigurând modestei schele dunărene circumstanţele necesare
unei evoluţii certe, dar discontinuue, către o aşezare cu statut superior, de
caracter urban, modul în care regele angevin a înţeles să-şi impună
interesele va determina fricţiuni majore între cele două părţi, criza fiind
parţial rezolvată abia peste zece ani, prin emiterea privilegiului acordat
negustorilor braşoveni de către Vladislav-Vlaicu, în ianuarie 136818.
O analiză atentă a acestui act ne dezvăluie realităţi care, după părerea
noastră, nu au fost încă surprinse corespunzător în istoriografia dedicată
problemei.
Pe de o parte, respectivele formulări nu garantează nicidecum, aşa cum
s-a afirmat, funcţionarea îndelungată, într-o perioadă anterioară, a drumu-
lui Brăilei, fapt care ar fi asigurat modestei aşezări portuare o evoluţie ful-
minantă, de tipul celei consemnate în cazul emporiilor genoveze. Precizarea
vechimii considerabile, ″din bătrâni″, a libertăţilor de care beneficiau braşo-
venii, şi pe care se angaja să le păzească voievodul Vladislav-Vlaicu, se refe-
ră la privilegii cutumiare, specifice însă comerţului interior, din cuprinsul
Ţării Româneşti. De altfel, tocmai menţiunea sa expresă –″când aceşti
negustori îşi vor vinde sau cumpăra mărfurile înlăuntrul ţării noastre″– dă
consistenţă, cel puţin cantitativă, actului privilegial din 1368, cu precizarea
″dreptei vămi de demult″, inexistentă în cazul drumului Brăilei19.
Pe de altă parte, prin prevederile documentului aflat în atenţia
noastră, câştigurile financiare, dintre cele mai consistente, pe care le garanta
activizarea acestui traseu comercial –excluzând, inteligent, variantele mai
scurte, pe văile Teleajenului şi Buzăului, vizate anterior de Coroana ungară–
nu vor mai constitui monopolul negustorilor braşoveni şi al patronului lor

15 Considerăm, în consonanţă cu majoritatea celor care au opinat în această privinţă, că,

deşi nu este nominalizat, ″locul unde se varsă în Dunăre râul numit Siret″ nu poate
sugera decât schela portuară de la Brăila.
16 Pentru o analiză pertinentă a documentului din 1358, cu aprecieri privind căile de

pătrundere a negustorilor braşoveni spre Brăila şi Cetatea de Floci, vezi P. P. Panaitescu,

Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, îngrijită de Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 2000, p. 115.
17 Vezi, mai recent, Ş. Papacostea, Orientări şi reorientări în politica externă românească:

anul 1359, în SMIM, XXVII, 2009, p. 16-20.

18 Pentru o abordare complexă a problematicii ridicate de cele două acte privilegiale,

precum şi a incidenţei lor asupra relaţiilor româno-ungare, vezi M. Holban, Contribuţii la

studiul raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria Angevină (Problema stăpânirii
efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei), în eadem, Din
cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, p. 148-154.
19 Vezi n. 5.
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X-XIV). 7

angevin. În plus, schimbarea condiţiilor de tranzit în defavoarea acestora a

fost impusă de voievodul muntean chiar dacă, în fapt, actul privilegial fusese
redactat în cancelaria regală, urmând a fi doar încuviinţat şi autentificat de
Vladislav-Vlaicu20. Formularea documentară ″când aceşti negustori purced
cu mărfurile lor pe pomenita cale a Brăilei, spre ţări străine, vor fi datori să
ne plătească numai o dată tricesima, la Câmpulung, nu la ducere, ci la
întoarcere″ nu lasă loc de dubiu în privinţa excluderii oricărei
funcţionalităţi alternative a rutelor ilicite, de pe văile Teleajenului sau
Buzăului, fapt care i-ar fi scutit pe negustori de ″cuvenita″ vamă ce se
percepea la Câmpulung.
Mai mult, dincolo de cheia în care istoriografia românească a înţeles să
interpreteze precizarea privitoare la regimul ″preferenţial″ de vămuire ″să
ne plătească numai o dată tricesima, la Câmpulung″, ca fiind semnul cel
mai curat al impunerii intereselor suzeranului angevin în faţa vasalului său
de la sud de Carpaţi, realitatea este cu totul alta. Nu numai că voievodul
muntean asigura Brăilei, aşa cum s-a opinat deja21, un regim de porto-franc,
indiscutabil avantajos pentru aşezare, dar a dovedit, cu această ocazie, şi o
abilitate extremă în tranşarea, favorabilă sieşi, a ″compromisului″ pe care
s-a văzut obligat să-l accepte, în perspectiva asigurării unor relaţii de bună
vecinătatea cu Ludovic de Anjou.
Deloc întâmplător, am subliniat caracterul de tranzit al negoţului
braşovean către Brăila şi gurile Dunării, pentru că numai înţelegerea corectă
a circumstanţelor pe care acest tip de comerţ le-a presupus –în perioada la
care facem referire– poate să clarifice conotaţiile reale ale aşa-zisului
″compromis″22 acceptat la Argeş. Astfel, voievodul muntean ştia bine, că
dintre produsele vehiculate de negustori pe drumul Brăilei, cele cu adevărat
valoroase, meritând să fie vămuite cu beneficii consistente, erau mărfurile
orientale, preluate de la Brăila23 şi tranzitate către Braşov, prin Câmpulung.
Şi tocmai în virtutea acestui elementar raţionament, va accepta, ca pe o
soluţie neîndoielnic paliativă, sortită să menajeze mai degrabă capriciile

20 M. Holban, op. cit., p. 149; R. Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu

Braşovul (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1965, p. 26.
21 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 115.
22 ″Într-adevăr, deoarece salvconductul din 1358 nu amintea de plata nici unor vămi pe

fâşia de teritoriu în care se găsea şi atunci drumul Brăilei, iar privilegiul din 1368
prevedea pe acelaşi drum numai plata unei singure tricesime, în comparaţie cu două
tricesime câte se percepeau în chip obişnuit pentru negoţul de transit, această prevedere
poate fi considerată ca un compromis între pretenţiile ireale ale regalităţii maghiare de a
dispune arbitrar, în virtutea suzeranităţii, de vămile din această parte a Ţării Româneşti
şi hotărârea domniei muntene de a le percepe nestânjenit în tot cuprinsul ţării″ (R.
Manolescu, op. cit., p. 26-27).
23 Faptul este confirmat, puţin mai târziu, de către Johann Schiltberger participant la

cruciada eşuată de la Nicopole (1396), care, trecând prin Valahia, îşi aminteşte de ″un
oraş care se numeşte Brăila (Uebereyl)″, unde ″îşi au locul lor de aşezare luntrile şi
corăbiile cu care negustorii aduc mărfuri din ţara păgânilor″ (Călători străini despre
ţările române, I, p. 30).
8 Denis Căprăroiu

regale decât veniturile acestuia, ca tricesima să fie plătită numai o dată, dar
″nu la ducere, ci la întoarcere″24.
Acesta este contextul în care modesta aşezare pescărească de la Brăila,
dotată cu o indispensabilă schelă portuară, va începe, timid în 1358 şi accele-
rat în deceniile următoare, să capete, datorită comerţului internaţional de
tranzit, evocat anterior, acele însuşiri tipic urbane, care permit încadrarea ei
în rândul oraşelor medievale româneşti formate, către sfârşitul veacului XIV.
La toate aceste consideraţii, vom mai adăuga o singură precizare de la
bun început, dezvoltarea Brăilei a depins, uşor paradoxal, de momentele în
care accesul Ungariei la marele negoţ genovez, susţinut la gurile Dunării,
era blocat. Observăm, astfel, că drumul Brăilei va fi activizat în 1358, dată la
care Regatul maghiar nu reuşise, în ciuda progreselor obţinute, să pătrundă
suficient de adânc în regiunile limitrofe braţului nordic al Dunării deltaice,
ceea ce i-ar fi putut asigura contactul direct cu Chilia.
Zona era controlată, încă, de războinicii stepei, şi abia în anul 1368,
urmare a convenţiei dintre Ludovic de Anjou şi principele acestora,
Demetrius, negustorii braşoveni îşi vedeau cauţionat accesul nestingherit
către emporiile genoveze din nordul Dobrogei. Nu întâmplător, imediat după
parafarea înţelegerii cu Demetrius –având un indubitabil substrat politic–,
Ludovic îşi va permite să-l atace pe Vladislav-Vlaicu, deşi voievodul muntean
acceptase, aşa cum am văzut, la începutul aceluiaşi an, condiţiile stipulate în
actul privilegial acordat braşovenilor. De fapt, acest deznodământ aparent
straniu al ″compromisului″ pe care Vladislav-Vlaicu s-ar fi văzut obligat –în
interpretarea obişnuită– să-l accepte, nu face decât să confirme încheierile
noastre, reacţia furibundă a regelui angevin demonstrând, fără tăgadă, cine
şi cui se subsumase anterior.
Într-o atare conjunctură, Brăila va cunoaşte o evoluţie ascendentă, dar
anevoioasă, cu deosebire în prima etapă a emergenţei sale urbane. O
confirmă şi însemnările notarului Antonio di Ponzò, în ale cărui pagini25
aşezarea portuară de pe malul stâng al Dunării nu-şi găsise, încă, locul. Ceea
ce îi va conserva, însă, fiinţa, în anii concurenţei acerbe pe care, din
perspectiva anvergurii negoţului internaţional, i-o făcea Chilia, este, aşa cum
o relevă numeroase documente contemporane, calitatea sa de important
centru pescăresc26.

24 Vezi n. 5.
25 G. Pistarino, Notai Genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia d'a Antonio di Ponzò
(1360-1361), Genova, 1971.
26 Însuşi Alexandru cel Bun, în celebrul privilegiu comercial acordat negustorilor lioveni

(1408), precizează cuantumul şi locul unde vor plăti vama aceia dintre ei care merg ″la
Brăila, după peşte″ (Documentele moldoveneşti, II, p. 635-636).