See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/304461236

Mircea Ciobanul și „așezarea” orașului București

Chapter · June 2012

CITATIONS READS

0 1,259

1 author:

Laurentiu Radvan
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
60 PUBLICATIONS 40 CITATIONS

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Laurentiu Radvan on 26 June 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 
MIRCEA CIOBANUL ŞI „AŞEZAREA” ORAŞULUI BUCUREŞTI

Laurenţiu RĂDVAN

În 10 noiembrie 1626, Alexandru vodă, zis „Coconul”, dăruia lui Fiera fost mare
logofăt, pentru „dreaptă şi credincioasă slujbă”, un loc de casă în „oraşul domniei mele
Bucureşti”, pentru că acel loc „a fost de moştenire loc domnesc, încă dinainte vreme, de la
aşezarea oraşului” (sedanïa varo[ov)1. Lectura acestui document ne-a oferit prilejul de a relua
în lucrarea de faţă un dosar ce la prima vedere pare lămurit: începuturile ca „oraş” ale
Bucureştilor. Acum, nu vom cerceta modul în care a avut loc urbanizarea acestei aşezări,
proces ce cu siguranţă s-a întins pe o perioadă mai întinsă (sec. al XV-lea – prima jumătate a
sec. al XVI-lea), ci felul în care Bucureştii au intrat în rândul celorlalte oraşe ale ţării, şi
anume în momentul în care comunitatea locuitorilor a primit aceleaşi drepturi de care se
bucurau ceilalţi orăşeni din Ţara Românească. La fel ca Argeşul, Târgoviştea, Piteştii,
Gherghiţa, Buzăul sau alte oraşe ale ţării, şi Bucureştii au beneficiat la un moment dat de
drept de auto-administrare, în fapt o autonomie limitată, ce avea la bază un privilegiu. Scris
sau nescris2, acest privilegiu cuprindea o sumă de drepturi de care se bucurau locuitorii,
cărora li se recunoştea: libertatea personală, dreptul de a se judeca după propriile norme, de a-
şi alege reprezentanţi, de a stăpâni deplin terenuri în vatra aşezării şi de a folosi moşia din jur;
în unele cazuri s-au acordat scutiri pentru anumite taxe şi vămi. Dreptul de a ţine un târg
săptămânal sau un bâlci anual era acordat sau confirmat tot de către domnie.
În schimb, puterea centrală a impus peste tot proprii reprezentanţi, care răspundeau de
cei ce nu făceau parte din comunitatea orăşenească, supravegheau perceperea unor taxe şi se
ocupau de respectarea hotărârilor domneşti. Domnul îşi păstra un drept superior de stăpânire
asupra moşiei oraşului, ce era considerată domnească3. În spatele acordării acestor drepturi
stătea interesul domnului de a asigura locuitorilor respectivei aşezări un cadrul favorabil
pentru exercitarea ocupaţiilor specifice (negoţ şi meşteşuguri), motivaţiile fiind economice şi
fiscale. Chiar dacă nu ni s-au păstrat registre vamale (nici măcar de la vămile de la hotare),

1
DRH, B, XXI, vol. întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 294, nr. 158.
2
După cum se ştie, în afara Câmpulungului, nu cunoaştem nici un exemplu de privilegiu scris. Nu trebuie
exclusă posibilitatea ca, pentru unele oraşe, să nu fi fost dat un privilegiu, ci doar o simplă poruncă a unui domn,
prin care se întăreau unele drepturi către o anumită comunitate, după modelul oraşelor mai vechi.
3
Această concepţie a supravieţuit până în secolul al XVIII-lea, inclusiv (Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XI,
Iaşi, 1889, p. 252-253).
compararea cu taxele obţinute din comerţ în oraşele de peste munţi4 ne arată nivelul ridicat de
venituri pe care autoritatea centrală (sau locală) le putea ridica pe această cale. Domnul pe
seama căruia considerăm că putem pune acordarea către locuitorii din Bucureşti a drepturilor
specifice oraşelor Ţării Româneşti este Mircea Ciobanul.
Istoria capitalei de astăzi a României a atras destul de devreme atenţia istoricilor. Cu
toate acestea, marea majoritate a cercetătorilor trecutului acestei aşezări a trecut rapid peste
problema primirii de către locuitorii Bucureştilor a drepturilor de auto-administrare, deoarece
au considerat-o periferică în ansamblul istoriei oraşului. G. I. Ionescu-Gion a tratează
„cârmuirea bucureşteană” abia la finalului voluminoasei sale lucrări, iar consideraţiile sale
privitoare la acest subiect se întemeiază pe cunoştinţele limitate din epocă (primul act
cunoscut emis de un judeţ era considerat cel din 1578)5. N. Iorga nu insistă asupra aspectelor
ce ţin de organizarea comunităţii6, la fel cum nu o face nici Dan Berindei. Acesta subliniază
importanţa domniei lui Mircea Ciobanul pentru oraş („un moment hotărâtor în istoria oraşului
Bucureşti”), accentuând însă prezenţa domnului în reşedinţa de aici, şi mai puţin rolul acestuia
în noua organizare a comunităţii7. De asemenea, a susţinut posibilitatea ca organizarea
administrativă a oraşului să îşi aibă originile înainte de sec. al XVI-lea, recunoscându-se
faptul că nu există dovezi în acest sens înainte de 15638. Singurul istoric, care prezintă mai
detaliat relaţia dintre oraş şi Mircea Ciobanul, este Constantin C. Giurescu, autorul celei mai
temeinice monografii a Bucureştilor, publicată până în prezent în trei ediţii9. Autorul pune pe
seama acestui domn, pe lângă modernizarea curţii şi ridicarea bisericii domneşti, şi unele
iniţiative edilitare, precum podirea cu scânduri a străzilor oraşului; afirmă însă că Mircea
Ciobanul ar fi autorul unei a doua delimitări a hotarului oraşului, prima fiind pusă, fără vreun
temei documentar, pe seama lui Vlad Ţepeş10. Şi alţi autori accentuează importanţa domniei
lui Mircea Ciobanul pentru oraş, însă susţin rolul acestuia „pe drumul stabilirii definitive a
capitalei ţării la Bucureşti” şi în ridicarea curţii domneşti, ca factor generator de creştere

4
Vezi cercetările întreprinse de Radu Manolescu (Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul <secolele
XIV-XVI>, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965) şi Mária Pakucs-Willcocks (Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade
in Sixteenth Century Transylvania, Köln, Weimar, Viena, Böhlau Verlag, 2007).
5
G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899, p. 717-747.
6
N. Iorga, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939, p. 53, 77.
7
„Stabilirea curţii într-un mod permanent sau cvasipermanent la Bucureşti a contribuit mult la propăşirea
oraşului” (Dan Berindei, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti <1459-1862>, Bucureşti,
Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România, 1963, p. 32-33).
8
Ibidem, p. 36-37.
9
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, ed. I: Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966; ed. a II-a:
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979; ed. a III-a, îngrijită de Dinu C. Giurescu: Bucureşti, Editura Vremea,
2009. În studiul de faţă vom trimite la ultima ediţie.
10
Ibidem, p. 123-124.
economică11. Unul dintre puţinii istorici, care a pus problema existenţei unui privilegiu pentru
locuitorii din Bucureşti, din perspectiva stăpânirii teritoriului din jurul oraşului, a fost Ion
Ionaşcu: „în principiu, orăşenii, bazându-se pe un privilegiu domnesc, care trebuie să fi
existat [nota ns.], se socoteau stăpânii întregului hotar al moşiei domneşti şi îşi ziceau
moşneni”12. Ne întoarcem, astfel, la actul lui Alexandru Coconul, care aminteşte „aşezarea
oraşului” şi trimite spre gestul înaintaşului său.
*
Primele semne că pe locul Bucureştilor exista o aşezare încă din secolul al XIV-lea vin
din direcţia arheologiei. Probabil, unul din urmaşii lui Basarab a ridicat o mică cetate la
Bucureşti. Cercetările arheologice din anii ’60 ai secolului XX au scos la iveală urmele unui
turn pătrat din cărămidă, cu laturile de 14 metri, a cărui ridicare a fost plasată în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea13. În acea perioadă, rolul cetăţuii a fost de reşedinţă temporară
pentru domn, când trecea prin zonă, poate chiar sediu al pârcălabului judeţului Ilfov. Lângă
cetăţuie s-a dezvoltat un târg, ce răspundea cerinţelor economice ale zonei Ilfov-Vlaşca. Spre
deosebire de restul regiunii de câmpie, teritoriul în care s-au dezvoltat Bucureştii a cunoscut
în secolele XIV-XV o mai mare densitate demografică, fiind apărat natural de atacuri din
exterior14. Cu toate că la Bucureşti exista un târg, acesta nu era suficient dezvoltat, motiv
pentru care nu este menţionat în privilegiile date Braşovului şi nici în privilegiul acordat
negustorilor din Muntenia de Mircea cel Bătrân (reînnoit sub Dan al II-lea)15. Până spre 1450,
târgul de aici a avut doar o importanţă locală, acordarea unui regim de autonomie pentru
comunitate întârziind încă aproape un secol.
Vlad Ţepeş a decis în 1458 să construiască pe locul vechii fortificaţii o cetate mai
16
mare , care a fost gata un an mai târziu, ocazie cu care apare pentru prima dată cu noul nume:
Bucureşti17. Venirea periodică, după 1462, a domnilor în cetatea Bucureşti a reprezentat
momentul pentru începutul mai hotărât al trecerii de la stadiul pre-urban la cel urban.
Importanţa economică a aşezării creşte, devenind atractivă şi pentru negustorii străini. Încă

11
Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, Cetatea de scaun a Bucureştilor, consemnări, tradiţii, legende,
Bucureşti, Editura Albatros, 1976, p. 13, 21.
12
Pentru ultima afirmaţie, I. Ionaşcu trimite la un document din 1677, dat de Toma judeţul, în care se spune
despre Preda Brâncoveanu că ar fi avut un loc de grădină în Bucureşti, fiind „moşnean încă mai denainte vreme”
(Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752, în RA, II, 1959, nr. 2, p. 118); document publicat de
George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800), II, Bucureşti, Editura Academiei,
1982, p. 79, nr. 34.
13
14
Panait I. Panait, Cetatea Bucureştilor în secolele XIV-XV, în RM, 1969, nr. 4, p. 314.
Ion Donat, Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, în Studii, IX, 1956, nr. 6, p. 83.
15
DRH, B, I, vol. întocmit de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 130,
nr.
16
69.
Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în secolele
XV
17
– XVI, vol. I (1413-1508), Bucureşti, 1905, p. 320, nr. CCLXI.
DRH, B, I, p. 203, nr. 118.
din timpul lui Laiotă Basarab, la Bucureşti încep să vină negustori din Imperiul Otoman: un
turc este menţionat în vremea acestui domn, venind în Țara Românească cu afaceri.
Documentul prin care principele îi invita pe braşoveni să vină să negocieze cu acest negustor
preciza însă că se găsea la curte (u grad8 u Bucureºï), fără a aminti târgul din apropiere18.
Dregătorii de la curtea domnească primesc putere să se ocupe de diversele dispute comerciale,
cum este cazul lui Neagu vornicul, care cercetează în 1469 situaţia conflictuală apărută între
mai mulţi negustori, printre care un braşovean, patru greci şi un italian. Judecata este făcută
ad castrum Bokoresth, nu în târg, ceea ce arată că Bucureştii nu aveau încă o organizare
administrativă ce să permită implicarea în rezolvarea problemelor de ordin comercial
specifice epocii19. În 1476, acelaşi Laiota Basarab intervine la Braşov de două ori în favoarea
lui Dumitru „de la cetate” (sau in Castro Novo, cu referire la Bucureşti), ce avea de recuperat
nişte mărfuri20, la fel cum el scrie şi la Sibiu, tot pentru Dumitru, despre care se spune acelaşi
lucru, că este „din cetate” (Dimitra wt Bícíreºi wt grad)21. Cum curtea lui Vlad Ţepeş
(sau forma extinsă în vremea lui Basarab Ţepeluş) nu era foarte întinsă şi nu putea adăposti un
număr mare de oameni22, în plus faţă de domn şi suita sa, presupunem că aceşti oameni „de la
cetate” sunt de fapt din aşezarea dependentă de cetate, din târgul ce funcţiona la Bucureşti, loc
în care bănuim că se aflau în primul rând oameni cu preocupări comerciale.
Funcţionarea acestui târg ne este confirmată de prezenţa tot mai multor negustori în
actele Braşovului şi Sibiului. În registrele vamale ale Braşovului, printre oamenii menţionaţi
în 1500 se află şi cinci din Bucureşti, consideraţi „mari negustori” (mercatores magni seu
grandi), implicaţi în comerţul cu stofe şi produse orientale (unii cu valori ce se apropie de
1.000 de florini)23, alături de alţi comercianţi, mai mărunţi, tot din Bucureşti24. La Sibiu, avem
date tot de la 1500, când trei negustori bucureșteni aduc mărfuri orientale şi importă stofe de
Nuremberg, dar la valori mici, de sub 100 de florini. Numărul lor este redus, comparativ cu

18
Ioan Bogdan, op. cit., p. 123, nr. XCVIII.
19
Ibidem, p. 356, nr. CCCXI.
20
Ibidem, p. 128, nr. CII; p. 334, nr. CCLXXX.
21
Tocilescu îi atribuie acest act lui Neagoe Basarab, însă formulele identice ce îl privesc pe Dumitru „de la
cetate” ne fac să credem că emitent a fost tot Laiotă Basaran (Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-
române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucureşti, 1931, p.
259, nr. 269).
22
Panait I. Panait, op. cit., p. 316; Panait I. Panait, Evoluţia perimetrului Curţii Vechi în lumina descoperirilor
arheologice (sec. XVI-XVIII), în BMIM, VIII (1971), p. 82-83.
23
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. I, Braşov, 1886, p. 49, 53, 62, 70-71.
24
Ibidem, p. 9, 12, 14, 26 şi altele; Radu Manolescu, Aspecte din istoria negoţului bucureştean în secolul al XVI-
lea, în Studii, XII (1959), nr. 5, p. 46-53.
cei din oraşe ca Argeş, Râmnic pe Olt, Câmpulung, Târgovişte sau chiar Piteşti şi Slatina25. Se
observă în schimb că spre anii 1540-1550 numărul negustorilor ce vin de la Bucureşti la
Braşov creşte26, ceea ce ar susţine o schimbare de statut în aşezarea de pe Dâmboviţa,
schimbare ce ar fi permis mai multor negustori să vină, să se instaleze şi să activeze aici.
Pentru perioada anterioară, prezenţa acestor negustori la Bucureşti nu este incompatibilă cu
faptul că aşezarea nu avea încă recunoscut statutul de „oraş”. O situaţie oarecum
asemănătoare avem la apus de Olt unde Craiova, cu toate că este numită „sat” la 154427, este
reprezentată în registrele vamale din Braşov şi Sibiu de la începutul secolului prin câţiva
negustori28. În calitate de târguri, aceste aşezări aveau pieţe, comercianţi, poate chiar şi un
început de administrare proprie pentru anumite categorii (în speţă, negustorii). În Bucureşti,
locul unde era situat târgul iniţial poate fi identificat, deoarece nu avea unde să se afle decât
acolo unde se va dezvolta oraşul, adică în preajma curţii domneşti (spre nord şi est)29. Aceasta
din urmă îndeplinea la început şi funcţia de fortificaţie, nu numai de simplă reşedinţă a
domnului, dovadă folosirea cuvântului grad pentru a o denumi. De târg era separată printr-un
zid (palisadă), probabil şi un şanţ30. Primul act emis de judeţul oraşului ne oferă un reper din
târg (pazar): biserica domnească, alta decât cea de la curte31. Mai mulţi cercetători consideră –
cu temei după părerea noastră – că această biserică trebuie să fi fost biserica doamnelor Maria
şi Stana32. Lăcaşul a fost distrus cu ocazia atacului lui Sinan paşa din 1595, locul său
devenind obiect de dispută între unii locuitori şi biserica domnească de la curte, ocazie cu care
ni se oferă două indicii ale poziţiei sale: la „ziditura” curţii şi podul răspântiei33. Acte
ulterioare completează aceste informaţii şi adaugă detaliul că acest lăcaş a avut prăvălii pe

25
Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, vol. I (1380-1516), Sibiu,
1880, p. 296-297; Radu Manolescu, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul la începutul veacului al
XVI-lea, în AUBȘSI, V (1956), p. 257; Mária Pakucs-Willcocks, op. cit., p. 137, 181.
26
De la 10 negustori cu 15 transporturi în 1503, ajungem la 38 de negustori şi 120 de transporturi în 1550,
respectiv 33 de negustori şi 93 de transporturi în 1554, cu o scădere a ponderii marilor negustori şi o creşterii a
celor mici (Radu Manolescu, Aspecte din istoria negoţului bucureştean, p. 48, 51, anexe: p. 59-67; vezi şi idem,
Comerţul Ţării Româneşti, p. 260-304).
27
DRH, B, IV, vol. întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 195, nr. 159.
28
În 1506, 1507 şi 1542 (Rechnungen, vol. I, p. 434, 496; Quellen, vol. III, p. 198).
29
Panait I. Panait, Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice, în BMIM, V (1967), p.
23.
30
Vezi nota 23. Vezi şi Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2008, Bucureşti, CIMEC,
2009, p. 270.
31
DRH, B, V, vol. întocmit de Damaschin Mioc și Marieta Adam Chiper, Bucureşti, Editura Academiei, 1983,
p. 291, nr. 266.
32
Paul I. Cernovodeanu, Consideraţii privitoare la organizarea administrativă a oraşului Bucureşti în secolele
XVI – XVII, în MIM, I (1964), p. 163-164, şi idem, N. Vătămanu, Consideraţii privitoare la peceţile oraşului
Bucureşti în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în BMIM, IV (1966), p. 8-13. Vezi și Matei Cazacu, Cea mai
veche biserica din Bucureşti: biserica Doamnei Maria, în GB, XXV (1966), p. 845-853.
33
DRH, B, XXII, vol. întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 653, nr. 343; XXIV,
vol. întocmit de Damaschin Mioc, Sașa Caracaș și Constantin Bălan, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 392,
nr. 295.
Uliţa Mare, din jos de curte34, astfel că putem confirma că târgul original s-a aflat de-a lungul
acestei străzi, nucleul original al aşezării Bucureştilor35. Biserica doamnelor Maria şi Stana
trebuie să se fi aflat chiar în zona pieţei centrale, ce se dezvoltase în apropierea zidurilor curţii
(la nord-est), la intersecţia dintre Uliţa Mare şi viitoarea Uliţă a Târgului de Afară (Calea
Moşilor)36.
Istoria Bucureştilor în perioada 1500-1545 este slab reprezentată în izvoare, aşezarea
părând să cadă într-un con de umbră, domnii preferând să stea, până la Mircea Ciobanul, mai
mult la Târgovişte. Încă din momentul în care a luat domnia, Mircea Ciobanul a preferat
Bucureştii ca reşedinţă şi a decis reconstruirea completă a curţii, abandonând vechiul plan şi
desfiinţând curtea interioară din secolul al XV-lea37. Complexul ocupat de curte s-a extins cu
această ocazie la cca. 25.000 mp, zidul din jur urmând aproximativ traseul câtorva străzi
existente azi (Gabroveni, Şepcari, Şelari, spre sud zidul era paralel cu Dâmboviţa) 38. De
asemenea, Mircea a ridicat aici o biserică mai mare, Buna Vestire39. Din acţiunile sale
constructive de la Bucureşti, Letopiseţul Cantacuzinesc menţionează doar acest din urmă gest:
„şi au făcut biserica cea domnească din Bucureşti”40.
Un indiciu clar al legăturii speciale dintre Mircea Ciobanul şi locuitorii din Bucureşti
este dat de faptul că prima hotărnicie cunoscută a locului cedat orăşenilor a fost făcută în
timpul acestui domn41. Actul este cunoscut de mult timp, fiind pomenit şi de Ionescu-Gion42,

34
George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1594-1821), Bucureşti, Editura Academiei,
1961, p. 95, nr. 15; p.142, nr. 62 (în continuare, se va cita Documente Bucureşti I). Cercetările arheologice
efectuate în zonă nu au lămurit locul precis al lăcaşului în discuţie. Preluând pe George D. Florescu (Din vechiul
Bucureşti. Biserici, curţi boiereşti şi hanuri după două planuri inedite de la sfârşitul veacului al XVIII-lea,
Bucureşti, 1935, p. 51), Dinu V. Rosetti (în Curtea Veche, în Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor
arheologice, sub redacţia lui I. Ionaşcu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, p. 155) susţine că fundaţiile acestei
biserici s-ar fi aflat parţial pe locul unde s-a ridicat ulterior biserica Sf. Anton; cercetările efectuate ulterior, în
1962, ar fi infirmat această supoziţie (potrivit lui Paul I. Cernovodeanu, N. Vătămanu, op. cit., p. 9).
35
În anii din urmă, procesul de restaurare a centrului vechi al Bucureştilor a permis desfăşurarea mai multor
campanii de săpături arheologice (vezi Bucureşti: centrul istoric. Strada Smârdan: cercetările arheologice din
anul 2007, ed. de Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, Panait I. Panait et el., Bucureşti, Editura A.G.I.R., 2008;
Bucureşti: centrul istoric. Strada Nicolae Tonitza: un tezaur monetar din secolele XVI-XVII, ed. de Gheorghe
Mănucu-Adameşteanu, Andrei Măgureanu et el., Bucureşti, Editura A.G.I.R., 2009 şi altele).
36
Piaţa, aflată lângă curte, e amintită de Franco Sivori, cu ocazia venirii la Bucureşti cu Petru Cercel în 1583
(Călători străini despre ţările române, vol. III, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971 p. 9).
37
Panait I. Panait, Curtea domnească din Bucureşti în secolul al XVI-lea, în BMI, XLII (1973), nr. 2, p. 3-9.
38
Idem, Evoluţia perimetrului curţii, p. 83-86; Curtea domnească din Bucureşti, p. 5; Panait I. Panait, Gheorghe
Mănucu-Adameşteanu, Centrul istoric. Repere documentare, arheologice şi numismatice, în Bucureşti: centrul
istoric. Strada Smârdan, p. 31-32, 45 (pe larg, la p. 27-46).
39
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, Bucureşti, 1905, p. 260-261; Inscripţiile medievale ale
României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800), redactor responsabil Alexandru Elian, Bucureşti, Editura
Academiei, 1965, p. 245, nr. 106.
40
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D. Simionescu (Bucureşti:
Editura Academiei, 1960, p. 50 (informaţie din manuscrisul O al cronicii).
41
DRH, B, XXV, vol. întocmit de Damaschin Mioc et al., Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 423, nr. 377.
42
G. I. Ionescu-Gion, op. cit., p. 39.
însă valoarea sa nu a fost pe deplin înţeleasă. Mai cunoaştem şi alte hotărnicii ale moşiilor
urbane, însă cu privire la hotărnicii vechi, din primele secole de existenţă a oraşelor nu avem
multe informaţii. Ştim despre unele că s-au făcut cu ocazia unor schimburi de terenuri,
precum la Argeş43, sau în urma unor procese, precum la Gherghiţa sau Cornăţel44. În cazul de
faţă credem că documentul din 1636 trimite spre prima hotărnicie [subl. ns.] a moşiei
Bucureştilor, nu una pricinuită de vreo judecată, nici o hotărnicie intermediară. Acest lucru
este susţinut tocmai de formulările actului mai-sus amintit. Domnul întăreşte hotarele nu unei
singure persoane, ci întregii comunităţi: „tuturor orăşenilor, mari şi mici, din oraşul domniei
mele, din Bucureşti, şi fiii lor, câţi Dumnezeu le va lăsa, ca să aibă a-şi ţine ocinile şi moşiile
şi viile şi livezile pre hotară bătrâne şi semne ce au fost puse de răposatul Mircea voievod
despre Văcăreşti, mai denainte vreme. Şi de atunce tot au ţinut oroşanii moşiile lor cu bună
pace”45. Faptul că se menţionează Văcăreştii se explică prin pricina de hotar, din această zonă,
ce a determinat o nouă hotărnicie, condusă personal în 1636 de Matei Basarab. Întărirea dată
tuturor orăşenilor şi menţiunea hotarelor „bătrâne” puse de Mircea Ciobanul arată, după
părerea noastră, că acțiunea acestuia nu a avut un precedent, reprezentând prima hotărnicie a
moșiei orașului. Bucureştii prezintă o particularitate faţă de alte oraşe, datorită faptului că
domnia şi-a păstrat aici numeroase locuri, pomenite ca atare în secolele XVI-XVII: Ciutăria,
grădina, viile, baia, jitniţa etc46. Majoritatea acestora se afla la periferia oraşului, în lunca
Dâmboviţei, sau pe moşie, nu în zona comercială. Hotărnicia moşiei oraşului întreprinsă de
Mircea a fost importantă, mai ales dacă privim lucrurile din perspectiva necesităţii delimitării
clare a teritoriului arondat oraşului de moşiile numeroaselor sate din jur. Istoricii de până
acum ai Bucureştilor au subliniat faptul că zona în care se află Bucureştii a fost una ce a
cunoscut o densă locuire, în care au funcţionat mai multe sate. O bună parte din acestea au
intrat ulterior în componenţa oraşului (Dudeşti, Glina, Grozăveşti, Lupeşti, Văcăreşti etc.)47,
proces ce s-a petrecut mai târziu, începând din sec. al XVIII-lea. Până la integrarea în oraş,
statutul lor a fost diferit, având alţi stăpâni.
Un alt indiciu că Mircea Ciobanul a dat privilegiul ce permitea auto-administrarea
comunităţii este dat de apariţia în izvoare a judeţilor. Primul act emis de un judeţ este din

43
DRH, B, V, p. 221, nr. 205.
44
Ibidem, III, p. 284, nr. 175; VII, p. 351, nr. 257.
45
Ibidem, XXV, p. 422, nr. 377.
46
Documente privind istoria României, XVI, B, V, p. 212, nr. 224; p. 294, nr. 307; p. 298, nr. 310; p. 458, nr.
474 (în continuare, se va cita: DIR); DRH, B, XXIV, p. 427, nr. 323.
47
DRH, B, VIII, vol. întocmit de Damaschin Mioc și Ioana Constantinescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1996,
p. 102, nr. 62; DIR, XVI, B, V, p. 69, nr. 71; p. 294, nr. 307; VI, p. 75,nr. 87; George Potra, Documente
Bucureşti I, p. 107, nr. 27 şi altele.
156348. Şi alţi istorici, inclusiv Paul I. Cernovodeanu în studiul său privitor la organizarea
administrativă a Bucureştilor, au remarcat pomenirea târzie a autorităţilor orăşeneşti49, punând
lipsa menţiunilor pe seama pierderii documentelor. Până în acel an nu avem nici cea mai mică
sugestie că un astfel de personaj ar fi existat, situaţie ce ridică unele semne de întrebare
privitoare la posibila sa existenţă anterioară. Brusc, din acest moment, izvoarele consemnează
un mare număr de nume ale conducătorilor oraşului, astfel că putem reconstitui în bună parte
lista acestora până la 1600 – fapt rar pentru Ţara Românească50. Publicarea unor documente
necunoscute, precum cele aflate în arhivele mănăstirilor de la Muntele Athos, nu a dus la
identificarea vreunui judeţ de dinainte de anul 1563, dimpotrivă, acte precum cele de la Simo-
Petra au permis adăugarea la listă a unor judeţi, dar de după acest an.
Un alt fapt paradoxal îl reprezintă lipsa oricăror acte ce să cuprindă detalii privitoare la
oraş înainte de jumătatea sec. al XVI-lea, mai precis înainte de 1561. În afara menţiunilor de
negustori, pomenite mai sus, nu ştim nimic despre cei ce aveau alte ocupaţii, despre uliţele,
cartierele, bisericile de aici etc. În schimb, începând cu domnia lui Petru cel Tânăr, fiul şi
urmaşul imediat al lui Mircea Ciobanul, Bucureştii capătă înfăţişare de „oraş”. Sunt amintiţi
numeroşi locuitori (atât români, cât şi de origine străină), cărora le ştim şi ocupaţia. Printre ei
sunt atât negustori, cât şi destul de mulţi meşteri, printre ultimii fiind pomeniţi bărbieri,
croitori, arcari, săbieri, măngănari, săpunari etc51. Tot acum, aflăm că oraşul avea uliţe, case
sau prăvălii (în „bazar”, dar şi în „enorii”)52, şi avem primele informaţii documentare cu
privire la existenţa unor biserici şi mănăstiri, multe ridicate în această perioadă: bisericile lui
Ghiorma banul (din „bazar” şi Sf. Nicolae, de pe malul celălalt al Dâmboviţei)53, bisericile

48
DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
49
Paul I. Cernovodeanu, Consideraţii privitoare la organizarea administrativă, p. 162.
50
Lista judeţilor Bucureştilor pentru perioada 1563-1699, în ibidem, p. 175-176, cu completări din D. Năstase, F.
Marinescu, Les actes roumains de Simopetra (Mont Athos). Catalogue sommaire, Atena, 1987, p. 21-27 (în
rezumat), documente publicate în întregime (nouă acte inedite) de Petronel Zahariuc, în Nouă documente din
secolul al XVI-lea privitoare la istoria oraşului Bucureşti, în Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele
XVI-XVIII. Studii şi documente, vol. editat de Laurenţiu Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006, p
208-221. Toate datele disponibile în acest moment sunt reunite în tabelul de mai jos.
51
DRH, B, V, p. 259, nr. 238; p. 291, nr. 266; VII, p. 37, nr. 26; p. 132, nr. 100; VIII, p. 173, nr. 109; p. 211, nr.
136; Petronel Zahariuc, op. cit., p. 210, nr. 3.
52
Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos, 1372-1658, Bucureşti,
1937, p. 77, nr. 12; Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, ed. de Victor Eskenasy,
Bucureşti, Editura Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, 1986, p. 30, nr. 38; DRH, B, V, p. 259, nr.
238; p. 291, nr. 266; VII, p. 10, nr. 9; p. 132, nr. 100; VIII, p. 173, nr. 109; p. 471, nr. 288; p. 535, nr. 329; DIR,
XVI, B, V, p. 476, nr. 493 şi altele.
53
Lămuriri recente cu privire la aceste biserici, printre cele mai vechi din oraş, la Ştefan Andreescu, Din relaţiile
Ţărilor Române cu Epirul: ctitoriile bucureştene ale lui Ghiorma din Pogoniani, în SMIM, XXIV (2006), p.
101-108, şi Petronel Zahariuc, „Soră după Sfânta Evanghelie”. Note despre neamul jupânesei Caplea şi despre
mănăstirea Sfântul Nicolae din Bucureşti, ctitoria lui Ghiorma banul, în SMIM, XXV (2007), p. 69-79.
domneşti de la curte şi din „bazar”, mănăstirile Sf. Dumitru şi Sf. Gheorghe Nou54, alături de
care ştim că funcţionau biserica Sf. Gheorghe Vechi şi mănăstirea Sf. Apostoli; se vor adăuga
curând Sf. Troiţă, Plumbuita, Mărcuţa, Sf. Ecaterina şi altele, într-un efort de construcţie pe
55
potriva noului „oraş” . Şi cercetările arheologice desfăşurate recent confirmă pentru mai
multe puncte ale oraşului, situate în vecinătatea curţii, existenţa unui nivel de locuire (cu
începuturi ce merg spre a doua jumătate a sec. al XV-lea), cu ceramică smălţuită de bună
calitate, cu cahle, ce sugerează că locuitorii zonei erau de condiţie socială superioară
(negustori). Unul dintre aceştia a ridicat o biserică cu fundaţii de cărămidă, cam la jumătatea
sec. al XVI-lea, „moment ce ar coincide cu amplele lucrări efectuate de Mircea Ciobanul la
curtea domnească”56. De altfel, numărul tot mai mare de preoţi prezenţi în documente
confirmă creşterea numărului bisericilor din oraş; într-un document din 1587, printre „popii
din oraş” ce figurează ca martori apare numele a nu mai puţini de 15 preoţi57. Bineînţeles că o
parte din toate acestea erau prezente şi în Bucureştii de dinainte de Mircea Ciobanul – nu la
acelaşi nivel –, însă acordarea unui privilegiu şi intrarea oficială a Bucureştilor în rând cu
oraşele mai vechi ale ţării au atras mai mulţi oameni şi au permis creşterea semnificativă a
aşezării. Prin decizia de a-i lăsa pe locuitori să se organizeze la fel ca alţi orăşeni şi prin
acordarea dreptului de folosire a moşiei, Mircea Ciobanul oficializa practic procesul de
transformare a vechiului târg în oraş.
Se pune totuşi problema statutului locuitorilor până la primirea privilegiului.
Comunitatea nu obţinuse autonomie, însă izvoarele de după 1500 ne arată că la Bucureşti
exista o aşezare care din punct de vedere al funcţiilor administrativ-politice şi economice se
apropia treptat de condiţiile necesare pentru a fi considerată oraş. Domnul rezida periodic aici
şi mai mulţi negustori apar ca fiind originari din Bucureşti. Instalarea în acest loc a curţii
permite presupunerea că, cel puţin de la jumătatea sec. al XV-lea, aşezarea a aparţinut
domnului. Fiind supuşi ai acestuia, locuitorii aveau în principiu acelaşi statut precum
locuitorii din alte aşezări domneşti, fără însă a fi privilegiaţi şi a avea drept de auto-
administrare. Pentru că se aflau lângă o reşedinţă importantă, ei au primit anumite libertăţi, în

54
Gr. Nandriş, op. cit., p. 77, nr. 12; DRH, B, V, p. 291, nr. 266; p. 320, nr. 291; VII, p. 37, nr. 26; p. 340, nr.
248; VIII, p. 131, nr. 81; p. 471, nr. 288; DIR, XVI, B, VI, p. 32, nr. 40; pentru bisericile lui Ghiorma, vezi şi
DRH, B, XXIII, p. 322, nr. 196; XXV, p. 63, nr. 47. Biserica Sf. Gheorghe Nou este, probabil, cea mai veche
biserică din aşezarea de la Bucureşti, cu urme (cimitir) de la jumătatea sec. XV (Panait I. Panait, Gheorghe
Mănucu-Adameşteanu, op. cit., p. 37).
55
DIR, XVI, B, V, p. 418, nr. 432; p. 439, nr. 454; VI, p. 68, nr. 79; p. 75, nr. 87; DRH, B, XI, vol. întocmit de
Damaschin Mioc et al., Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p. 262, nr. 195; XXI, vol. întocmit de Damaschin
Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 301, nr. 163; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al
monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 271, 286.
56
Panait I. Panait, Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, op. cit., p. 40.
57
DIR, XVI, B, V, p. 294, nr. 307.
primul rând economice; altfel nu i-am întâlni mergând după mărfuri în afara ţării. În ceea ce
ne priveşte, susţinem ipoteza că grupul celor ce se bucurau de astfel de libertăţi este
reprezentat de negustorii grupaţi în ceea ce câteva documente numesc „bazar”, mai precis
zona strict comercială şi meşteşugărească de lângă curte58. Menţionarea „negustorilor din
bazar” (14 la număr), aparte de martorii „din oraş” (zece la număr), încă din primul act
cunoscut al unui judeţ, cel din 1563, ar fi un argument în favoarea teoriei noastre59. La
jumătatea sec. al XVI-lea, era necesară acordarea unui privilegiu pentru comunitatea din
Bucureşti datorită faptului că grupul locuitorilor de aici devenise unul eterogen etnic, în urma
venirii multor străini. Printre aceştia se aflau greci (instalaţi mai ales în acelaşi „bazar”, pe
Uliţa Mare), menţionaţi de altfel în primele acte ce cuprind detalii privitor la comunitate; nu
numai numele lor indică o origine grecească (Isar Panaiotis, Paracostas, Matracas etc.), ci şi
folosirea apelativului „grecul” pentru câţiva dintre ei60. Lor li se adăugă un grup de evrei
(printre care doi negustori cu prăvălii, un slujitor, plus patru martori de aceeaşi origine),
atestaţi aici în jurul anului 1550, într-un act dat de Samuel de Medina, marele rabin al
Salonicului61. Exista riscul ca prin stabilirea acestor străini – oameni liberi – să crească
numărul locuitorilor cu statut juridic diferit, ce ar fi putut afecta dezvoltarea aşezării. Prin
acordarea unui privilegiu, statutul a fost nivelat, fiind acelaşi – de oameni liberi – pentru toţi
membrii comunităţii. Se pare că străinilor li s-a făcut o concesie, anume acceptarea unui „başa
al străinilor”62, personaj care, după cum arată şi numele său, avea probabil autoritate asupra
negustorilor şi meşterilor străini din „bazar”; funcţia sa a apărut (sau a fost păstrată, ca o
reminiscenţă a unei forme de organizare anterioare?) datorită numărului mare al acestora63.

58
Păstrând proporţiile, se pot face unele paralele cu situaţia din Polonia, unde elemente incipiente ale oraşului de
tip medieval (cu autonomie) apar, în centrele economice mai importante, în secolele XII şi XIII, înainte de
colonizarea germană (ce a dat o altă direcţie organizării municipale). Un argument este dat de scutirile de taxe
(forum liberum) acordate atunci aici, precum şi de privilegiile comerciale şi juridice (ius fori), ce priveau numai
piaţa, nu şi aşezarea, şi nu implicau auto-guvernare (Alexander Gieysztor a susţinut această teorie în mai multe
studii: From Forum to Civitas: Urban Changes in Poland in the Twelfth and Thirteenth Centuries, în La
Pologne au XIIe Congres International des Sciences Historiques a Vienne, Varşovia, 1965), p. 17-19; Les
chartes de franchises urbaines et rurales en Pologne au XIII e siècle, în Les libertes urbaines et rurales du XIe au
XIVe siecle: Actes du Colloque international, Spa, 5-8 IX 1966 ([Bruxelles:], Pro Civitate, 1968), p. 105-107.
Vezi şi Gerard Labuda, Villes de „droit polonais”, în Les origines des villes polonaises, ed. Pierre Francastel,
Paris, Mouton, 1960, p. 53-67. Alte puncte de vedere la Benedykt Zientara, Socio-Economic and Spatial
Transformation of Polish Towns During the Period of Location, în „Acta Poloniae Historica“, Varşovia, XXXIV
(1976), p. 67-69.
59
DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
60
Ibidem, p. 259, nr. 238; p. 291, nr. 266; VII, p. 132, nr. 100; Petronel Zahariuc, Nouă documente, p. 210, nr. 3.
Şi acte târzii, precum cel din 24 iulie 1587, fac referire la grecii din Bucureşti de la jumătatea sec. al XVI-lea
(DIR, XVI, B, V, p. 319, nr. 334).
61
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, p. 30, nr. 38; p. 34, nr. 42.
62
DIR, XVI, B, V, p. 430, nr. 448.
63
La finalul unui act dat de Caloian judeţul în 1580, se cere să nu se amestece „nici grec, nici orăşan”, ceea ce ar
sugera un statut anume al grecilor, ce par destul de numeroşi, în oraş (DRH, B, VIII, p. 535, nr. 329). De
 În mod cert, alegerea noului judeţ (sau realegerea, dacă se dovedea vrednic), se făcea
primăvara: în 1580, la 13 ianuarie apare Gago judeţul, iar la 16 martie Caloian64; în 1587,
judeţul Baciu era încă în funcţie în data de 6 februarie, pentru ca la 29 mai, să apară ca judeţ
Necula65. Singurele sărbători potrivite pentru alegeri în intervalul februarie-martie sunt
Întâmpinarea Domnului şi Buna Vestire. Pentru primii nouă judeţi cunoscuţi (unii fiind aleşi
mai mulţi ani), datele disponibile sugerează Buna Vestire ca dată a alegerii, în timp ce pentru
ultimii Întâmpinarea Domnului. Punerea cap la cap a acestor informaţii cu datele de emitere a
actelor duce la următoarea listă de judeţi, pentru perioada de până la începutul domniei lui
Mihai Viteazul:

Judeţ Perioada „mandatului” Repere cronologice66

Necula al lui Bobanea 1563-1564 13 mai 1563

Stanciul 1564-1566 1 martie 1565, 24 mai 1565
Necula 1571-1573 20 mai 1571, 6 mai 1572
Stan 1576-1579 28 mai 1576, 26 mai 1577,
9 ianuarie 1578, 5 iulie 1578
Gago 1579-1580 13 ianuarie 1580
Caloian 1580-1581 <16> martie 158067, 28 noiembrie
1580
Baciul 1585-1586 29 octombrie 1585
Vâlcan 1586-1587? 30 noiembrie 162668
Baciul 1587 6 februarie 1587
Necula 1587-1588 29 mai 1587
Stan 1589-1590 30 mai 1589
Vâlcan 1590-1591 15 februarie 1590, 14 aprilie 1590

asemenea, actul în care apare acest „başa al străinilor” are ataşate 13 semnături în greceşte, ce se alătură
martorilor pomeniţi în document, dintre care cinci au nume evident greceşti (vezi nota de mai sus).
64
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 212-214, nr. 4-5.
65
DIR, XVI, B, V, p. 294, nr. 307; Petronel Zahariuc, op. cit., p. 217, nr. 7.
66
Documente publicate în DRH, B, V, p. 291, nr. 266; VII, p. 37, nr. 26; p. 132, nr. 100; VIII, p. 120, nr. 73; p.
173, nr. 109; p. 211, nr. 136; p. 535, nr. 329; DIR, XVI, B, V, p. 294, nr. 307; p. 411, nr. 425; p. 430, nr. 448; p.
439, nr. 454; VI, p. 32, nr. 40; p. 100, nr. 113; Petronel Zahariuc, op. cit., p. 208-221, nr. 1-9.
67
Data de zi este acoperită de sigiliu, iar editorul a preluat ziua dintr-o traducere târzie, din 1775 (Petronel
Zahariuc, op. cit., p. 214, nr. 5).
68
Documentul respectiv (copie, rom.) pomeneşte un act pe care l-ar fi emis Vâlcan judeţul în 7094 „cu mulţi
oameni buni, orăşeni din Bucureşti”, adică în perioada 1 sept. 1585-31 aug. 1586 (DRH, B, XXI, p. 301, nr.
163). Este greu de plasat acest „mandat” al lui Vâlcan, de vreme ce Baciul judeţul emite actele amintite
(originale slavone), din octombrie 1585 şi februarie 1587, iar Necula judeţul apare în mai 1587 (Petronel
Zahariuc, op. cit., p. 215-217, nr. 6-7; DIR, XVI, B, V, p. 294, nr. 307). Poate fi admisă o conducere a lui Vâlcan
între februarie-martie 1586 şi perioada similară a anului următor, cu revenirea apoi a lui Baciu, ce a condus
puţină vreme (a decedat între timp?), fiind înlocuit de Necula.
 Seman 1591-1593 26 ianuarie 1592, 1 iunie 1592, 2
februarie <1593>69
Dumitru 1593-1594 14 mai 1593

În condiţiile nu numai ale lipsei menţiunii judeţilor şi pârgarilor pentru perioada de

dinainte de 1563, dar şi a lipsei unor documente ce să cuprindă detalii privitoare la oraş
înainte de domnia lui Petru cel Tânăr, credem că singura concluzie logică ce se impune este că
instituţiile reprezentative pentru așezarea urbană existau de puţină vreme.
Nu credem că privilegiul dat locuitorilor din Bucureşti a conţinut prevederi speciale
faţă de cele obişnuite altor oraşe. Locuitorii au primit dreptul de a alege un conducător şi 12
pârgari, ce exercitau judecata în comunitate, reglementau problemele interne (administrative
şi fiscale) ale comunităţii, făceau hotărnicii, dispuneau de sigiliu şi treceau actele în catastiful
oraşului etc70. Nu li s-au dat scutiri de taxe şi nici posibilitatea de a deţine pe deplin locuri pe
moşie, cum întâlnim în oraşele vechi (Câmpulung, probabil și Argeş)71. Moşia oraşului a fost
în întregime stăpânire domnească, orăşenii primind obişnuita îngăduinţă să se folosească de
locuri, pentru agricultură72. De altfel, hotărnicia din 1636 aminteşte moşia oraşului ca loc
domnesc.
Analiza sigiliilor oraşului trimite tot spre epoca lui Mircea Ciobanul. Prima
reprezentare de pe sigiliu, Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe, este prezentă în sigiliul
rotund pus pe actul emis de cel dintâi judeţ cunoscut al Bucureştilor (1563). Aceeaşi
reprezentare apare şi în sigiliile puse pe documente emise de judeţi în 5 iulie 1578, 28
noiembrie 1580, ca şi în altele. Legenda primei forme a sigiliului este în limba slavonă: +
Si6 pekete w<t> varo[i Bucureºi („Acesta <este> sigiliul oraşului Bucureşti”), probabil
dat tot de Mircea Ciobanul. Acest sigiliu a avut mai multe variante (datorită refacerilor
succesive), până când a ieşit din uz, fiind înlocuit cu un altul, în care este reprezentată scena
Bunei Vestiri (datând cel puţin din 7152 <1643-1644>, din vremea judeţului Gherghina)73.

69
Actul (trad., rom.) ar fi din 2 februarie 1594, fiind considerat nesigur din punct de vedere al datării, deoarece
donatorul, Sibiu logofăt, era mort cel puţin de un an (DIR, XVI, B, VI, p. 100, nr. 113). Alexandru cel Rău a
întărit această casă mănăstirii Dohiaru, şi actul său fiind copiat (trad., rom.) cu anul greşit 1594 (pe 3 februarie)
în Condica mănăstirii lui Enache (DIR, XVI, B, VI, p. 64, nr. 74); corect ar fi 1593, pentru a corespunde cu
scurta domnie a lui Alexandru. Concluzia logică este că pe 2 februarie 1593 Seman judeţul a dat actul său de
întărire, o zi mai târziu venind confirmarea domnească, anii fiind copiaţi greşit în condică mai târziu.
70
Pe larg, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., p. 162-169.
71
Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004, p. 288-292.
72
DRH, B, XXI, p. 295, nr. 158; XXX, p. 308, nr. 253.
73
Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în Documente privind istoria României,
Introducere, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 498-500; Paul I. Cernovodeanu, N. Vătămanu,
Consideraţii privitoare la peceţile, p. 4-7.
Interpretarea potrivit căreia reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul Iisus îşi are originea în
hramul bisericii domneşti din „bazar”, Sfânta Maria, credem că este cea mai plauzibilă.
Indiferent dacă doamna Maria a lui Basarab Ţepeluş74 sau o altă doamnă cu acelaşi nume75 a
fost prima ctitoră a lăcaşului, aceea a ales Sfânta Maria drept hram, la o probabilă refacere a
bisericii contribuind Stana, fiica lui Mircea Ciobanul76. Cu toate că biserica a fost distrusă în
1595, sigiliul a mai păstrat o vreme amintirea vechii patroane spirituale, asumată şi de orăşeni
în momentul în care au primit privilegiul. La schimbarea sigiliului a contribuit nu atât
pierderea amintirii vechii biserici a Sfintei Maria, cât faptul că locul acesteia a fost luat, la
propriu, de biserica domnească de la curte: Alexandru Coconul întărise terenul pe care fusese
biserica lăcaşului domnesc77.
Legat de acest aspect al istoriei bisericii domneşti din „bazar”, este interesant un
amănunt dintr-un act din 28 mai 1640, când se întăreşte ctitoriei de la curte o altă prăvălie, ce
fusese dăruită înainte de 1595 de un anume Stan bisericii doamnei Maria, despre care se
spune: „şi acea biserică şi cu locul şi cu alte prăvălii ale doamnei Maria au fost închinate
bisericii domneşti, după aceia [subl. ns.] beserica aceia au ars când <cu> răotăţile, iar această
prăvălie o au ţinut Costea grămăticul, nepotul lui Stan”78. La câteva zile, pe 31 mai acelaşi an,
un act privitor la moştenirea lui Costea, dat de această dată de alt emitent, mitropolitul Teofil,
întăreşte afirmaţia de mai sus: „iar altă prăvălie fostu-o-au lăsat lui Stan, unchiul Costii
grămăticul, de pomană la beserica doamnei Mariei din Bucureşti [...]. Şi acea beserică fost-au
închinată metoh la biserica domnească din cetate, hramul Blagoveştenia [subl. ns.]. Iar de
când răotăţile, s-au stricat şi s-au pustiit beserica doamnei Mariei, apoi au luat Costea
grămăticul acea prăvălie de s-au hrănit cu dânsa până au murit”. Costea moare în vremea lui
Matei Basarab, lăsând prăvălia cu pricina la biserica Sf. Gheorghe a lui Mitrea vornicul: „Iar
apoi popii domneşti de la beserica domnească ei nu s-au suferit, căci au fost beserica doamnei
Mariei închinată metoh besericii domneşti [subl. ns.], ci au rădicat pâră şi au mers popii
domneşti înaintea divanului [...]”, recuperând astfel prăvălia79. Evoluţia prăvăliei este evocată
pe larg (şi confirmată, în sensul documentelor de mai sus) şi într-un act dat de Radu Leon la

74
P. Ş. Năsturel, Cetatea Bucureşti în veacul al XV-lea, în MIM, I (1964), p. 155-156. Autorul crede însă că
biserica Doamnei Maria ar fi alta decât biserica din „bazar”. Vezi și Matei Cazacu, op. cit., p. 845-853.
75
O primă soţie a lui Mircea Ciobanul? Maria, sora Stanei? Vezi G.D. Florescu, op. cit., p. 51-52, nota 246.
76
Paul I. Cernovodeanu, op. cit., p. 163-164 şi idem, N. Vătămanu, op. cit., p. 8-13. În orice caz, prima ctitoră a
fost Maria, în primele acte ce amintesc biserica cealaltă ctitoră, doamna Stana, nefiind pomenită (DRH, B, XXII,
p. 653, nr. 343; XXIII, p. 31, nr. 14).
77
Ibidem.
78
George Potra, Documente Bucureşti I, p. 95, nr. 15.
79
Remarcăm că se face referire explicită la biserica doamnei Maria (şi nu la locul pustiu al acesteia), ca metoh al
bisericii domneşti (ibidem, p. 96, nr. 16).
13 ianuarie 166980. Credem că aceste acte pot susţine ipoteza că Alexandru Coconul şi
urmaşii săi doar au confirmat bisericii domneşti locul bisericii doamnei Maria, în virtutea
faptului că aceasta îi fusese metoh încă dinainte de distrugere81. Astfel s-ar explica mai bine
de ce orăşenii au schimbat în cele din urmă emblema sigiliului, trecând la scena Bunei-
Vestiri. În plus, noua reprezentare nu era foarte îndepărtată de cea originală, de vreme ce o
cuprindea în continuare pe Maica Domnului. Adăugăm apropierea tot mai mare dintre
autorităţile orăşeneşti şi preoţii eclesiarhi de la curte, precum şi creşterea prestigiului acestora
din urmă în comunitate, fapt dovedit de citarea lor frecventă ca martori în actele emise de
judeţ şi pârgari după 160082. În fine, o contribuţie importantă trebuie să o fi avut amintirea,
încă vie în memorie colectivă (trecuse mai puţin de un secol), a acordării privilegiului oraşului
de către cel ce ctitorise biserica domnească, Mircea Ciobanul.
Raportarea reprezentării din sigiliu la o biserică din oraş şi, implicit, la hramul
acesteia, ţine de specificul organizării medievale a oraşelor. Şi în alte cazuri din Ţara
Românească şi Moldova, emblemele celor mai vechi sigilii trimit la patronul religios, precum
la Târgovişte – tot Maica Domnului cu Pruncul (hramul bisericii catolice), Siret – Sfântul Ioan
Botezătorul (hramul bisericii dominicane), Suceava – Sf. Gheorghe omorând balaurul (hramul
bisericii Mirăuţi)83; în toate cele trei cazuri avem de-a face cu biserici situate în centrul
oraşului. Prin urmare şi la Bucureşti, locuitorii şi-au ales un patron spiritual, Sfânta Maria,
după hramul unei biserici pe care ei au considerat-o importantă la vremea când domnul le-a
confirmat drepturile.
*
Este cazul să subliniem faptul că acordarea privilegiului Bucureştilor nu a fost
singurul gest de acest fel din domnia lui Mircea Ciobanul. Şi alte târguri au beneficiat de
atenţia domnului, ce le-a ridicat sau a contribuit hotărâtor la ridicarea la nivelul de oraş. Cel
mai cunoscut exemplu este al Târgului Jiului, despre care avem informaţii lămuritoare în două
acte de la începutul secolului al XVII-lea (1604, 1611), ce arată că aşezarea a fost deţinută
iniţial de doi stăpâni diferiţi. În sec. al XV-lea şi prima jumătate a sec. al XVI-lea, o parte era
controlată de puternica familie a Buzeştilor. Cealaltă parte aparţinea lui Tudor Negrul, care a
permis locuitorilor să se răscumpere în vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521) şi să devină
80
Ibidem, p. 142, nr. 62.
81
Nu trebuie exclusă o închinare ca metoh chiar de către prima ctitoră, Maria, ceea ce ar confirma ipoteza lui
Petre Ş. Năsturel, ce vedea cele două biserici, de la curte şi din afară, ca fiind ridicate o dată (P.Ş. Năsturel, op.
cit., p. 155).
82
Paul I. Cernovodeanu, N. Vătămanu, op. cit., p. 8-13.
83
Emil Vîrtosu, op. cit, p. 461-501; Dan Cernovodeanu, Ioan N. Mănescu, Noile steme ale judeţelor şi
municipiilor din Republica Socialistă România, în RA, 36 (1974), nr. 1-2, p. 8-11, 65-74; Dan Cernovodeanu,
Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 184-185.
oameni liberi. Suma de răscumpărare a fost foarte mare pentru acea vreme, de 100.000 de
aspri, informaţie ce ne sugerează că cei care au plătit-o aveau alte surse de venituri decât
agricultura. Trecerea acestei moşii în stăpânirea locuitorilor ne este confirmată de actul din
1611, păstrat într-o copie târzie, în care Radu Mihnea le întăreşte stăpânirea, numită „ocină
ohabnică”84. În timpul lui Mircea Ciobanul, membrii familiei Buzeştilor au fost acuzaţi de
trădare, iar domnul le-a confiscat moşiile, printre care şi partea pe care o deţineau la Târgul
Jiului (cca. 1545)85. Următorul pas făcut de Mircea a fost să acorde comunităţii de acolo
dreptul de a avea o piaţă permanentă: „a făcut satul lor bazar, care astăzi se numeşte Târgul
Jiului”; probabil tot acum, locuitorii au primit şi dreptul de a-şi alege proprii reprezentanţi86.
Chiar dacă Buzeştii au recuperat în 1604 bucata lor de moşie, pe cealaltă parte a continuat să
funcţioneze oraşul. Nu se explică altfel prezenţa judeţului, celor 12 pârgari şi a pârcălabului,
într-un act din 1591, dar şi în izvoare din prima parte a veacului următor87.
Credem că şi micul oraş Cornăţel îşi datorează începuturile tot lui Mircea Ciobanul.
Înainte de domnia acestuia, aici funcţiona un târg, atestat ca atare în câteva izvoare de la
începutul sec. al XVI-lea88; ca „oraş” apare abia în 157589. Cu toate acestea, patru ani mai
târziu, în 20 iunie 1579, Mihnea Turcitul întărea satul Cornăţelul lui Staico postelnic, nepotul
lui Staico mare logofăt90. Menţionarea în paralel a satului boieresc şi a oraşului se explică prin
intrarea doar a unei părţi a Cornăţelului în stăpânire domnească, fapt petrecut atunci când
urmaşii lui Staico mare logofăt, Stana şi soţul ei, Tudor logofăt, împreună cu fiul lor, Staico
postelnic, au fost în pribegie, în vremea lui Mircea Ciobanul, după 1548. Domnul a încadrat
târgul de la Cornăţel în rândul oraşelor domneşti, doar o parte revenind în 1579 lui Staico
postelnic. Existenţa celeilalte părţi (numită varo[ Corn\]el) este atestată în alte acte din

84
Orăşenii au avut mai multe procese pentru hotare cu diverşi boieri, probabil urmaşi ai lui Tudor Negru, cel de
la care cumpăraseră moşia (Alexandru Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, Târgu Jiu, 1906, p. 20).
85
Două acte din 1546 amintesc o vânzare în Târgul Jiului; dacă Radu al lui Buzea a fugit în Transilvania în
primul val de pribegi, la începutul anului 1545, putem admite confiscarea moşiei lor în acel an (DRH, B, IV, p.
248, nr. 205-206).
86
DIR, XVII, B, I, p. 132, nr. 137. Original slavon în Ştefulescu, op. cit., p. 64-68.
87
Judeţii apar la Târgul Jiului şi după ce o parte din moşie este returnată Buzeştilor (DIR, XVI, B, VI, p. 22, nr.
26; XVII, B, IV, p. 426, nr. 437; DRH, B, XXI, p. 37, nr. 25). Cazul acestui oraş, ca şi al altor „oraşe noi”, pe
larg în studiul nostru Domni şi oraşe în Ţara Românească în evul mediu. Raporturi de putere (unele aspecte
privind „oraşele noi”), în vol. Ideologii politice şi reprezentări ale puterii în Europa, ed. de Alexandru-Florin
Platon, Bogdan-Petru Maleon şi Liviu Pilat, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2009, p. 229-243.
88
DRH, B, II, vol. întocmit de Ștefan Ștefănescu și Olimpia Diaconescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p.
256, nr. 129; IV, p. 76, nr. 59.
89
Ibidem, VII, p. 351, nr. 257.
90
Ibidem, VIII, p. 351, nr. 224.
1579, în hotarul ocinii Chiseleţului, vândută de acelaşi Staico lui Mihnea Turcitul, care o
dăruieşte mănăstirii Sfânta Troiţă91.
În fine, primele izvoare ce privesc Craiova oferă sugestii potrivit cărora tot pe seama
lui Mircea Ciobanul putem pune intrarea târgului (ce funcţiona aici cel puţin din sec. al XV-
lea) în rândul „oraşelor domneşti”. Mai sus, am arătat că la 1544 Craiova încă apare ca „sat”,
un sfert fiind dat de Radu Paisie credincioşilor săi, Drăghici spătarul şi Udrişte mare vistier92.
Craiova fusese parte a vastului domeniu al boierilor Craioveşti, dăruirea din vremea lui Paisie
fiind pusă în legătură cu răzvrătirea din mai-iunie 1539 a unei rude a acestora, banul Şerban,
ce a încercat să ia tronul93. La începutul domniei lui Mircea Ciobanul, Drăghici şi Udrişte au
fugit în Transilvania, fapt care a dus cu siguranţă la luarea în stăpânire domnească a Craiovei,
aşa cum se întâmplase în toate cazurile de moșii ale boierilor hicleni şi pribegi94. Semne
evidente că la Craiova se petrecuse o schimbare de statut avem însă puţin mai târziu, începând
cu domnia lui Alexandru al II-lea Mircea, când tot mai mulţi locuitori din Craiova sunt
pomeniţi în izvoare95. Aceste informaţii, adăugate la atestarea ca „oraş” a Craiovei în 158296,
arată că între timp comunitatea din această aşezare primise un privilegiu. Cel care probabil l-a
dat a fost, după părerea noastră, acelaşi Mircea Ciobanul, care în sec. al XVI-lea poate fi
privit ca un adevărat „creator de oraşe”, din motive pe care vom încerca să le arătăm mai jos.
Dar când a acordat Mircea Ciobanul locuitorilor din Bucureşti dreptul de a se auto-
administra? În acest caz, este greu de făcut o paralelă cu situaţiile de la Târgu Jiu, Cornăţel
sau Craiova (cu intervalul cca. 1545 – cca. 1548), deoarece nici acolo nu s-au păstrat acte
originale. În plus, cele trei prezintă cazul unor aşezări luate pe seama domnească datorită fugii
din ţară a foştilor stăpâni, în timp ce la Bucureşti aceste motive nu se regăsesc. Înclinăm să
credem că acordarea privilegiului s-a făcut în prima domnie, februarie 1545 –
martie/noiembrie 1552. Domnul nu avea cum întreprindă ample lucrări la curte sau în oraş în
a doua sau a treia domnie, care au fost scurte şi pline de probleme: mai 1553 – martie 1554,

91
Despre vânzare: ibidem, VIII, p. 299, nr. 189; menţiuni la hotar ale „oraşului” Cornăţel în 28 noiembrie şi 4
decembrie 1579 (ibidem, p. 422, nr. 263; p. 428, nr. 267).
92
Ibidem, IV, p. 195, nr. 159.
93
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. a. 1324-1881, I.
Secolele XIV-XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 211-212; pentru moşiile susţinătorilor lui Şerban,
confiscate de Radu Paisie, vezi Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1996, p. 64-65. Faptul că moşia reintrase între timp în domeniul domnesc este dat de
precizarea că moşiile satelor dăruite „s-au ales domneşti” (DRH, B, IV, p. 195, nr. 159).
94
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti,
Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 56, 101.
95
DRH, B, VI, vol. întocmit de Ștefan Ștefănescu și Olimpia Diaconescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1985,
p. 98, nr. 76; VII, p. 234, nr. 176; VIII, p. 13, nr. 9.
96
DIR, XVI, B, V, p. 56, nr. 57.
ianuarie 1558 – septembrie 155997. Creşterea numărului negustorilor ce merg pe piaţa
Braşovului după 1548, precum şi valoarea mai mare a produselor vehiculate, ar putea indica
tot primii ani din prima domnie ca moment98. Schimbarea de statut petrecută la Bucureşti este
în mod cert subliniată şi de terminologia documentelor. Prima menţiune a „oraşului” (varo[)
este prezentă, nu întâmplător, în 1563, în actul primului judeţ, Necula al lui Bobanea99. Dan
Berindei susţinea că ar exista un alt act în care s-ar face referire la „oraşul Bucureşti”, din 3
iunie 1533100, însă trimitea spre acest document în forma reprodusă în colecţia Documente
privind istoria României, ce l-a publicat doar în traducerea românească101; acelaşi act, de data
aceasta cu textul original slavon, vorbeşte de grad Bucureºti, adică „cetatea
Bucureştilor”102. Am arătat în cercetările noastre anterioare privitoare la terminologia urbană
din Ţara Românească că termenul varo[ nu este folosit întâmplător în documentele
cancelariei muntene din secolele XIV-XVI, desemnând o aşezare cu caracter urban, cu
instituţii proprii şi un anumit nivel de autonomie103. Cu toate că domnii au emis acte din
Bucureşti încă din vremea lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos, în nici unul din acestea nu
apare folosit cuvântul varo[, ci întotdeauna grad (sau nastolni grad), ce desemnează
„cetatea” domnului („cetatea de scaun”), locul oficial de emitere, mai precis curtea. În plus,
până la Mircea Ciobanul, nu avem alţi domni interesaţi să dea privilegiul oraşului, majoritatea
preferând să rezide la Târgovişte.
Ce l-a determinat pe Mircea Ciobanul să ia această decizie în privinţa Bucureştilor sau
a celorlalte târguri din ţară? Printre altele, domnul s-a remarcat în lupta cu o parte a marii
boierimi, ce nu dorea o consolidare a puterii domneşti. De altfel, pentru oraşele din ţară,
acesta credem că este şi principalul motiv pentru care Mircea a susţinut crearea de noi oraşe.
În acestea rezidau pârcălabii, adevărate instrumente executive ale domnilor în acea perioadă.
Zona Olteniei, mai puţin urbanizată104, era sub influenţa marilor familii de boieri, nu tocmai
apropiate domnului. Trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că Mircea Ciobanul, la fel ca
Alexandru Lăpuşneanu în Moldova105, s-a remarcat şi printr-o politică economică activă, ce

97
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 224-230, 243.
98
Vezi anexa nr. 16 din Radu Manolescu, Aspecte din istoria negoţului bucureştean, p. 67.
99
DRH, B, V, p. 291, nr. 266.
100
Dan Berindei, op. cit., p. 20.
101
DIR, XVI, B, II, p. 141, nr. 141.
102
DRH, B, III, vol. întocmit de Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p. 262, nr. 162.
103
Documente în: ibidem, I, p. 82, nr. 39; p. 102, nr. 52; p. 186, nr. 106; p. 189, nr. 108; p. 219, nr. 128; III, p.
271, nr. 168; p. 145, nr. 131. Am reluat analiza terminologiei urbane în recenta noastră lucrare Oraşele din ţările
române în evul mediu (sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, 2011, p. 141-145 (pentru Moldova şi termenul miasto: ibidem, p. 389-398).
104
Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 168-170.
105
Vezi, pe larg, în monografia lui Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994, p. 76-79.
urmărea creşterea veniturilor domniei. Din oraşe se ridicau taxe, iar locuitorii, prin activităţile
lor preponderente comerciale, aduceau bani importanţi vistieriei. Mai târziu, din acest motiv şi
Mihai Viteazul a încurajat dezvoltarea de noi oraşe, la Caracal sau Ploieşti. Pentru Bucureşti,
trebuie să accentuăm raţiunile fiscale. Mircea Ciobanul a fost primul domn din Ţara
Românească numit direct de Poartă, pentru că şi-a cumpărat singur domnia106. Acest fapt a
implicat sume consistente de bani, un raport anonim de la începutul domniei lui Mircea
înştiinţându-l pe „fericitul padişah” că noul domn dăduse marelui vizir nu mai puţin de un
milion de aspri, „ca ruşfet în schimbul domniei”. Anonimul avea deja informaţii despre
abuzurile domnului, ce urmărea să recupereze banii de la locuitori: „el a dat această avuţie,
luând-o şi strângând-o de la raiale cu greu şi cu tiranie”107. Nu trebuie exclusă varianta
primirii drepturilor de către comunitatea din Bucureşti prin „cumpărarea” de către locuitori,
ştiindu-se marea nevoie de bani a domnului. Ca momente ale acordării drepturilor pot fi luate
în calcul şi situaţii tensionate ale domniei, precum în toamna anului 1547, când Radu mare
logofăt a fugit la Sibiu cu 150.000 de aspri din banii destinaţi haraciului, lăsându-l descoperit
pe domn108.
La Bucureşti, Mircea Ciobanul nu s-a mulţumit să confirme locuitorilor dreptul de a se
auto-administra, ci a avut şi iniţiative edilitare. Pe lângă ridicarea unei palisade la curte, el a
făcut acest lucru şi pentru oraş. În cronica sa, Hieronimus Ostermayer ne transmite că domnul
ar fi poruncit înconjurarea oraşului cu pari mari de stejar încă de la începutul domniei, prin
1545-1546109. Ambele palisade erau încă vizibile în 1574, când pe aici trece Pierre
Lescalopier, care remarcă faptul că străzile erau podite cu „trunchiuri de copaci”, acţiune
începută probabil tot de Mircea, poate continuată de urmaşii săi110. Motivele ridicării palisadei
din jurul oraşului nu par a fi defensive – de vreme ce o astfel de întăritură nu putea rezista
unui asediu în condiţiile militare din epocă –, ci mai degrabă de delimitare a vetrei locuite şi
de control a intrărilor în aşezare (din raţiuni fiscale, dar şi de siguranţă, dat fiind numeroşii
duşmani pe care şi-i făcuse domnul)111.
În oraş mai exista un punct de reper ce trimitea la Mircea Ciobanul, mai precis la
doamna sa, Chiajna. În două din documentele ce amintesc hotarele locului Mitropoliei din

106
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 224.
107
Documente turceşti privind istoria României, vol. I, ed. Mustafa A. Mehmed, Bucureşti, Editura Academiei,
1976, p. 37, nr. 24.
108
Grigore Tocilescu, op. cit., p. 361, nr. 364; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 229.
109
Călători străini, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 426, nota 67; Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 20.
110
Călători străini, vol. II, p. 426. Vezi şi Cronica Cercetărilor Arheologice din România. Campania 2008, p.
270.
111
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 123. O palisadă asemănătoare se afla la Suceava (Elena Busuioc, Şanţul de
apărare al oraşului Suceava din secolul al XV-lea, în MCA, IX (1970), p.401-406).
Bucureşti, datate 8 iunie 1668 şi 4 ianuarie 1672 şi emise de Radu Leon, este amintită
„Crucea Doamnei Mircioaia”112. Poziţia sa, la sud de Dâmboviţa, în apropiere de dealul
Mitropoliei, spre Calici113, credem că ar putea fi pusă în legătură cu hotarul oraşului, dar şi cu
vreo luptă dată aici în vremea lui Petru cel Tânăr, ce a fost tutelat de mama sa114.
„Gestul” lui Mircea Ciobanul a creat toate condiţiile pentru ca oraşul să se dezvolte.
Bucureştii cunosc în a doua jumătate a sec. al XVI-lea o înflorire economică, profitând şi de
pe urma orientării treptate a relaţiilor comerciale ale Ţării Româneşti spre Imperiul Otoman.
În 1583, când Franco Sivori ajunge aici, oraşul avea „prăvălii bine îndestulate cu tot felul de
mărfuri”, semn al unui negoţ activ115. Numărul mare al bisericilor şi mănăstirilor din această
perioadă indică o mărire semnificativă a populaţiei. Înainte de devastatoarele evenimente din
1595, când e distrus de turci, Bucureştii aveau în jur de 10.000 de locuitori116.
*
Ionescu-Gion se întreba dacă nu cumva între Mircea Ciobanul şi legendarul Bucur
există vreo legătură117. Prima înregistrare cunoscută a legendei lui Bucur este din 1761, când
franciscanul Blasius Kleiner susţinea că oraşul ar fi fost întemeiat de Bucur, cioban sau
haiduc, care „în urmă, a clădit o biserică – aceasta de fapt fiinţează şi astăzi – şi a început să
construiască şi câteva case pentru el şi pentru alţii”. Adaugă, de asemenea: „pe acesta [pe
Bucur] nu l-am găsit menţionat în Cronica Valahă din acel timp, totuşi se spune că numele lui
existase cu două sute de ani mai înainte”. După cum au remarcat şi Paul Simionescu şi Paul
Cernovodeanu, Kleiner nu ştia care era biserica la care face referire, de vreme ce în lista
lăcaşurilor de cult importante din Bucureşti, pe care o ataşează mărturiei sale, include şi
biserica Sf. Atanasie118, ce a fost pusă mai târziu – şi nu în vremea lui Kleiner – pe seama lui
Bucur. Important este însă detaliul privitor la „numele” lui Bucur, ce ar fi existat cu 200 de
ani mai înainte, ceea ce, întâmplător sau nu, trimite chiar la epoca lui Mircea Ciobanul.
Supranumele de „Ciobanul” i-ar fi fost atribuit acestuia din urmă tot în sec. al XVIII-lea119,
ceea ce ar permite confuzia făcută cu Bucur. Mai degrabă credem că biserica la care se face
referire este biserica domnească – „cea mai însemnată a oraşului”, după cum bine spune

112
George Potra, Documente Bucureşti I, p. 137, nr. 59; idem, Documente Bucureşti II, p. 72, nr. 24.
113
G. I. Ionescu-Gion, op. cit., p. 9, 139 (vezi şi casele brâncoveneşti, p. 116).
114
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 132.
115
Călători străini, vol. III, p. 8.
116
Ştefan Ştefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, Editura Facla, 1974, p. 122-129.
117
G. I. Ionescu-Gion, op. cit., p. 39.
118
Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 89-90.
119
Nu se ştie exact de ce tradiţia i-a dat lui Mircea (Dimitrie, după numele de botez) acest supranume. Iorga, în
Istoria românilor (vol. IV, Cavalerii, îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Bucureşti, 1996, p. 298), crede
că la origine ar sta negoţul cu animale desfăşurat de domn înainte de a lua tronul, ceea ce probabil nu e departe
de adevăr; vezi Constantin Rezachevici, op. cit., p. 224, 226.
 George D. Florescu120, în timp ce „casele” ar reprezenta curtea. Cel mai sigur, avem de-a face
cu o legendă eponimă, cu circulaţie în mediile sociale mai modeste sau de mijloc121 – care a
încercat să explice originea oraşului pornind, cum era şi firesc, de la numele de Bucur –,
combinată cu începuturile juridice ale oraşului, ce i se datorează „ciobanului” Mircea, domnul
de la jumătatea sec. al XVI-lea. De altfel, şi unele din variantele culte ale legendei ce priveşte
originile Bucureştilor pot trimite spre acelaşi Mircea, confundat de banul Mihai Cantacuzino
sau Dionisie Fotino cu un alt Mircea, „mai bătrân”, cel de la finele sec. al XIV-lea – începutul
sec. al XV-lea. Bucur apare chiar ca fiu de domn, apoi domn el însuşi, în versiunea preotului
Nicolae Horga122. Ne putem întreba însă cum de nu se păstrase la mijlocul sec. al XVIII-lea
amintirea mai clară a acordării unor drepturi către comunitatea din Bucureşti de către Mircea
Ciobanul? Răspunsul ar putea veni din faptul că între timp o bună parte din aceste drepturi
fuseseră pierdute. Ultimul judeţ al oraşului, ale cărui puteri fuseseră oricum mult reduse, este
atestat în jurul anului 1700, în vremea lui Constantin Brâncoveanul 123. Nu mai existau motive
pentru păstrarea în memoria colectivă a gestului lui Mircea, de vreme ce acesta nu mai era
înţeles în noile condiţii istorice.
Dacă a existat un Bucur, cel pierdut în legendă, un prim stăpân al satului de pe aceste
meleaguri, nu vom şti niciodată. În schimb, cred că trebuie să încetăm să îl mai căutăm pe
Bucur ciobanul, începătorul „oraşului” de la Bucureşti, căci îl putem găsi chiar în persoana
domnului Mircea Ciobanul, ctitorul bisericii domneşti.

Notes

Acest studiu a fost realizat în cadrul unui grant al Autorităţii Naţionale Pentru Cercetare Ştiinţifică din România
(ANCS), CNCS -– UEFISCDI, proiect numărul PN-II-ID-PCE-2011-3-0562.

120
George D. Florescu, op. cit., p. 49.
121
Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 87-88.
122
Ibidem, p. 92-97.
123
Documente privind istoria oraşului Bucureşti, ed. de Florian Georgescu, Paul I. Cernovodeanu ş.a.
(Bucureşti, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, 1960), p. 53, nr. 18; Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica
de porunci a visteriei lui Constantin Brâncoveanu, în SMIM, V (1962), p. 400, nr. 51; Ion Ionaşcu, op. cit., p.
121, nota 20; Documentele epocii brâncoveneşti în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, ed. Grina-
Mihaela Rafailă, Bucureşti, Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, 2008, p. 346, nr. 333.

View publication stats