Export Fundaturi Complet

Proiect cultural
De la Înfundătură
la Intrare
Locuri ale Bucureștiului cotidian
Coordonator: Ana Maria Zahariade
Texte: Ana Maria Zahariade, Irina Popescu (Calotă), Radu Tudor Ponta,
Ruxandra Nemțeanu, Anca Hariton, Adriana Stroe
DTP / grafică copertă: Miruna Stroe
Expoziție (2014): Ana Maria Zahariade (coord.), Irina Popescu (Calotă),

Radu Tudor Ponta, Mihaela Criticos, Ruxandra Nemțeanu, Anca Hariton,
Adriana Stroe, Ioana Alexe
Aplicație digitală: ???
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

De la înfundătură la intrare : Locuri ale Bucureștiului cotidian
Miruna Stroe, Irina Popescu (Calotă), Radu Tudor Ponta, ... ;
coord.: Ana Maria Zahariade. - București : Editura Universitară
“Ion Mincu”, 2016
ISBN 978-606-638-156-7
I. Stroe, Miruna
II. Calotă, Irina
III. Ponta, Radu Tudor
IV. Zahariade, Ana Maria (coord.)
72(498 Buc.)
© 2016, Editura Universitară „Ion Mincu”,

Str. Academiei 18-20, sect.1, București
Cod 010014, tel. +40.21.30.77.193
Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această publicație nu poate fi

reprodusă, stocată sau transmisă prin orice mijloace de natură electronică,
mecanice, de copiere, înregistrare sau alte forme fără permisiunea prealabilă a
editurii.
Cartea a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecților din

România din Timbrul Arhitecturii.
Cuprins
De la înfundătură la intrare.
Locuri ale Bucureștiului cotidian 7
De la „înfundătură” la „intrare”:
legislație, teorie și practică, 1831-1939 16
Elemente pentru o tipologie 60
Strada Finlanda 79
Intrarea „Vasile Păun”, fostă Intrarea „Ursulețului”,

bd. Mihail Kogălniceanu nr.8, București 89
Parcelarea Suter (1896-1912),

Aleea „Suter” din București, sector 4 106
Intrarea Armașului 118
Intrarea Vermont 128
Intrarea Dacilor 136
Intrarea Nicolae Iorga 141
Intrarea Costache Negri 145
Inventarierea fundăturilor din București.

Metodă și surse. 156
Lista fundăturilor din București și tabel sintetic de date 158

De la Înfundătură la Intrare 7
De la înfundătură la intrare. Locuri felul lui, locuri care s-au așezat în timp și
i-au îmbogățit imaginea cotidiană. Le mai
ale Bucureștiului cotidian observăm? Ne mai bucură? Mai avem ceva
de aflat de la ele, noi-locuitorii orașului sau
noi-arhitecții?
Sub acest titlu deschideam în 2014, la Nu prezentăm locuri dispărute, ci locuri care
Casa Mincu OAR, o expoziție despre trăiesc și în care se trăiește. Vă invităm să
priviți Bucureștiul cotidian printr-o «formă
fundăturile bucureștene1. Expoziția, urbană» a cărei frecvență neașteptată ne
cercetarea care a precedat-o, precum îndreptățește să credem că a dat orașului un
și organizarea dezbaterilor din jurul ei caracter aparte, o pulsație specifică și adesea
fermecătoare.
au constituit prima parte a proiectui
cultural „Fundăturile bucureștene – În această stare de spirit, care sperăm
cercetare tipologică şi valorificare a că îi tulbură pe cât mai mulți
patrimoniului urbanistic bucureştean”, bucureșteni, întâmplarea ne-a scos în
finanțat din Timbrul Arhitecturii – față o publicație neașteptată, despre
Ordinul Arhitecților din România – un anumit tip de spații urbane numite
martie 2013. mews, spații nespectaculoase în sine,
dar care fac parte din identitatea
Textele adunate în acest volum fac
la scară domestică a Londrei. Se
obiectul celei de a doua etape a
numește The Mews Of London: A
proiectului.
guide to the hidden byways of London’s
Volumul a luat naștere din cercetarea past (de Barbara Rosen și Wolfgang
istorică și morfologică pe care acest Zuckermann), iar o societate
proiect a catalizat-o, dar și dintr-o imobiliară londoneză o finanțase și
anumită stare de spirit pe care am o distribuia rezidenților din astfel de
rezumat-o în prezentarea expoziției și mews.
care a subîntins întregul proiect:
Evident, volumul avea rol comercial
Trăim în București, îl locuim, îl străbatem
zilnic, dar nu-l vedem întotdeauna. Plăcerea
(de publicitate a locuirii în acele
locurilor se rătăcește în agitație, privirea spații), dar mai interesantă era
se împiedică în trotuarele desfundate sau calitatea volumului pe care societatea
ocupate de mașini, frumusețea caselor
imobiliară îl oferea gratuit. Cu
dispare sub tencuieli scorojite, pitorescul
se ascunde sub luciu ieftin sau e distrus de un număr de 144 de pagini, era o
buldozere. Și totuși, dincolo de clădirile adevărată carte de istoria arhitecturii.
reprezentative ale orașului, există și alte Rezidenții aflau din volum cum au
locuri unde ar merita să ne oprim și pe
care le-am putea privi mai îndeaproape: luat ființă și au evoluat mews-urile
locuri banale, dar prin care orașul răsuflă în în paralel cu istoria orașului, că
au început să fie valorizate pentru
1 Expoziția a fost itinerată la Muzeul Național
al Municipiului București, Universitatea
locuirea modernă și că reprezintă
de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, un atu identitar al orașului, găseau
Etnovember – Brașov și Universitatea Spiru Haret. analizate morfologic câteva mew-
8 Locuri ale Bucureștiului cotidian
uri «exemplare», urmate, desigur, întâmplarea ne-a scos-o în față făcea

publicitatea pentru noile amenajări parte din acest destin și strategia lui.
pe care societatea le scotea pe piață. Și Din 500 de mews documentate în
toate acestea într-o formă de cea mai carte, în 2015 existau 433 de mews-
bună calitate grafică care, alături de uri originale care sunt puse pe rând în
calitatea științifică, te putea pune pe valoare2.
gânduri: un «proiect cultural» în toată
Aveam să aflăm în timp că astfel de
regula, făcut cu pragmatism britanic!
inițiative nu sunt unice. O căutare
Și mai mult ne-a pus pe gânduri superficială pe Google ne dezvăluie
asemănarea, în termeni de atmosferă, atât alte astfel de publicații, cât și
dintre mews și «fundăturile diverse site-uri (mai mult sau mai
bucureștene» – pentru că nu există
puțin interactive) menite să pună în
nicio asemănare între destinele lor
lumină calitățile, caracterul aparte
urbane, din păcate. Mews sunt niște
și sensul pentru viața citadinilor a
străduțe, adesea închise la un capăt,
unor spații urbane ascunse, uitate,
prin care se făcea accesul la «serviciile»
– grajdurile, parcările echipajelor și insuficient băgate în seamă. Ele nu se
locuințele pentru servitori – aferente referă numai la Londra sau la Anglia,
rezidențelor luxoase georgiene ci și la New York sau la mari orașe
și victoriene, înșiruite la străzile canadiene, în fine, acolo unde acest
principale. Mews se găsesc astfel tip de formă urbană s-a dezvoltat,
puțin ascunse, «semi-private», retrase iar arhitecții și istoricii atrag atenția
față de strada publică, în interiorul asupra lor, în diverse forme și grade
parcelărilor cu frumoase terraced de detaliere. Și să nu uităm că orașele
houses tipice Londrei (și lumii anglo- implicate au deja un renume consacrat
saxone). Construite în majoritate – Bucureștiul are cu atât mai mare
între secolele al XVII-lea și al XIX-lea, nevoie de o astfel de inițiativă!
ajung inutile, uneori cad în paragină Atât tipul de publicații cât și site-urile
și chiar dispar, odată cu schimbarea despre care am vorbit țintesc explicit
epocii, pentru a dobândi o nouă în două direcții. Pe de o parte, invită
viață când li se descoperă potențialul la cunoașterea unor locuri mai puțin
de locuire și de pitoresc. Am aflat
evidente ale orașului, la plăcerea
mai târziu că potențialul lor a fost
acestei cunoașteri și la o trăire mai
descoperit de pilotul de curse Antoine
bogată a vieții urbane. Pe de altă parte,
Lurot, fondatorul lui Lurot Brand,
îi fac atenți pe investitori/promotori că
finanțatorul cărții și o autoritate
în materie de locuințe moderne în este rentabil să se orienteze în această
structuri vechi. Acum își schimbă direcție, spre folosul tuturor al lor, al
statutul și fac obiectul unor benefice locuitorilor și al orasului.
operații de remodelare, care se bucură 2 De exemplu, https://everchangingmews.com/
de succes evident. Cartea pe care mews-list/ accesat 15 iunie 2016.
De altfel, nu ar fi prima oară În acest sens au fost orientate expoziția

când gândirea urbanistică vine în și traseele ghidate din 2014. Cititorii
întâmpinarea construcției private le pot revedea prin paginile acestui
altfel decât prin intermediul unor volum. În același sens a fost concepută
reglementări. Această adresare și aplicația pentru telefoane mobile
proactivă către promotori a fost și (dezvoltată de fabrica de aplicații în
este foarte frecventă în literatura cadrul și pe baza proiectului), care
profesională americană, dar nu pune la dispoziția publicului un
numai, și au rezultat de aici idei instrument interactiv, atractiv și ușor
care au fost prelucrate apoi multă de folosit, capabil de a pune în valoare
vreme în întreaga lume. Ca să dau aceste forme urbane și de a înlesni
numai un exemplu, «teoria unității orientarea și accesul la informație –
de vecinătate» a lui Clarence Perry în final, un instrument prin care ne
(1929), care a făcut obiectul reflecției putem iubi orașul.
urbanistice în toată Europa, a pornit
Volumul de față, care încheie pentru
pragmatic de la o recomandare
moment proiectul, este și el la fel
în ajutorul promotorilor privați
orientat. Volumul se adresează nu
americani.
numai «profesioniștilor edificării»
Mai mult ca oricând în acest moment (arhitecți, urbaniști, administratori ai
al globalizării liberale incisive, orașului și promotori imobiliari), ci și
gândirea urbanistică și gestiunea publicului larg – poate în mod special
orașului trebuie să-și propună celor care locuiesc în «fundături
medierea operativă între interesul bucureștene».
public – al orașului ca experiență
***
semnificativă și ca prilej de satisfacție
a locuitorilor – și cel al succesului «Fundătura bucureșteană» este un
financiar privat. spațiu al locuirii care s-a conturat și
consolidat în modernizarea orașului,
Proiectul «fundăturilor bucureștene»
s-a constituit în acest sens «operativ»: pe parcursul secolului al XIX-lea și
este o observare a Bucureștiul printr-o prima jumătatea a celui următor.
«formă urbană» a cărei frecvență Am identificat până acum peste 160
neașteptată ne îndreptățește să de fundături, edificate de-a lungul
credem că a dat orașului un caracter unei perioade de circa un veac, între
aparte, o pulsație specifică și adesea mijlocul secolului al XIX-lea și cel de
fermecătoare, o «formă urbană» care al Doilea Război Mondial, cu forme
merită să fie pusă în valoare și în care și valori arhitecturale diverse. Despre
s-ar putea probabil investi mai eficient ele este vorba în acest volum, iar
și mai inteligent decât în ansamblurile narațiunile lor se conturează în mai
rezidențiale care se multiplică generic, multe feluri.
fără să aducă un surplus culturii Recomandăm cititorului să înceapă
urbane și imaginii orașului. lectura cu harta fundăturilor
bucureștene, pentru a cuprinde țesutului urban. La începutul anilor

dintr-o privire frecvența și densitatea 1900, teoria engleză a orașului-grădină
acestei forme urbane în oraș și o propune în proiect sub numele
pentru a-i intui istoria3. Harta de close, ca spațiu al comunității de
este completată cu o lista în care locuire și al esteticii pitorescului,
fundăturile identificate, organizate dar în afara orașului modern și în
în ordine alfabetică, sunt completate opoziție cu el. Relativa originalitate
cu date privind: denumirea actuală, a Bucureștiului stă în faptul că
denumirea anterioară, carourile aduce fundătura pretutindeni în
cadastrale din Planul topografic al oraș, la început de nevoie (legată
Municipiului București, 1991 (sc. de densificarea construitului), apoi
1/500), precum și o propunere de reconsiderând-o treptat ca instrument
încadrare temporală. Aceasta din al modernizării orașului.
urmă a putut fi apreciată cu exactitate Mai mult sau mai puțin întâmplătoare
numai în cazurile pentru care am găsit sau strict funcțională la început,
documente care să o confirme. În «fundătura» s-a impus treptat reflecției
situațiile în care cercetarea nu a reușit arhitecților și edililor, reconsiderată și
să identifice documente relevante, rebotezată în consecință în literatura
încadrarea temporală a fost aproximată de specialitate a vremii: reglementările
pe baza comparării informațiilor din urbane o evacuează peiorativ, ca
planurile istorice succesive ale orașului înfundătură, în 1878 (chiar și dacă
(1846, 1852, 1875, 1895-99, 1911, funcțional necesară ca alee), pentru a o
1924, 1934, 1935, 1941, 1943 și recomanda ca intrare în 1935.
1991) și a fotogrametriei din 1927.
Din punctul nostru de vedere, această
În acest caz au fost stabilite intervalele
schimbare denominativă – care dă
de timp în care fundăturile au apărut.
și titlul volumului – vorbește despre
Toate aceste date au fost însoțite de
o anume eficiență instrumentală a
o bogată documentare fotografică,
fundăturii pentru construcția orașului
realizată în mod special de Aurel Stroe,
modern, despre conștientizarea
dar și de ceilalți membri ai echipei.
unor calități estetice și de viață
Din păcate, numai o mică parte a
urbană rezultate din experiență și
acesteia a încăput în volum.
despre afirmarea lor graduală în
Ca formă urbană, fundătura nu este gândirea urbanistică. Este voba
o invenție locală: cuvintele impasse, despre un parcurs conceptual și
cul-de-sac, close, blind alley, vicolo legislativ dezvoltat pasionant în
cieco, Sackgasse, Stichstrasse ne spun studiul Irinei Popescu (Calotă) și
că poate fi întâlnită în multe orașe susținut de remarcabile documente
europene ca produs al modificărilor de arhivă inedite. Printre acestea,
3 În expozițiile de la Casa Mincu și de la Muzeul
documentele de arhivă privitoare
Național al Municipiului București, această hartă la Intrarea Sihleanu i-au furnizat
ocupa pardoseala primei camere. autoarei interesante argumente.
În afara interesului istoric în sine, unor opere de artă publică trădează

studiul evidențiază un fapt esențial intenții clare de configurare a unor
și anume că, deși fundăturile au fragmente urbane coerente. În fine,
apărut în directă legătură cu periferia studiul se referă și la construcțiile care
bucureșteană și ca o consecință dau formă fundăturilor pentru a pune
directă a unei conformări specifice a în discuție măsura în care arhitectura
terenurilor mărginașe, astăzi ele ne lor poate fi definitorie pentru
apar ca o caracteristică puternică a particularitățile lor sau în ce măsură
zonei centrale a orașului. Deci studiul locuințele din fundături sunt piese
lor este cu atât mai semnificativ curente ale orașului simplu aranjate în
pentru orașul actual. alte moduri.
Marea varietate formală a celor peste Mai degrabă decât o clasificare dură,
160 de fundături bucureștene le face acest demers a condus la sublinierea
mereu originale și le personalizează acelor puncte de legătură cu alte
ca spații ale locuirii. Pentru a ajuta forme urbane apărute de-a lungul
la definirea mai riguroasă a unei istoriei Bucureștiului și la chestionarea
forme urbane ale cărei varietăți pot fi dimensiunii fragmentului urban
deconcertante, Radu Ponda prezintă, care permite strângerea laolaltă și
în articolul Elemente pentru o tipologie, rezolvarea împreună a problematicilor
o încercare de geometrizare după arhitecturii și urbanismului. Această
câteva criterii. Astfel, autorul privește scară aparte a fundăturilor este
mai întâi situațiile care au condus deopotrivă trăsătura distinctivă care le
la apariția și, ulterior, la dispariția recomandă în mod esențial ca spații
fundăturilor, pentru a se referi apoi ale locuirii, chiar dacă – sau poate
la forma lor fizică, considerată atât tocmai pentru că – forma urbană pare
din perspectiva domeniului public și să sprijine un alt ritm al vieții.
a legăturilor cu circulațiile carosabile
Fundătura este locul în care locuirea
sau pietonale ale «orașului mare», cât
și din punctul de vedere al parcelării se retrage față de oraș/stradă într-o
sau al fondului construit. Acest oarecare intimitate. Se crează astfel un
demers permite aspectelor referitoare fel de spațiu tampon, deschis liber spre
la folosirea spațiului fundăturilor să viața străzii, dar și ferit de ea; uneori
îmblânzească geometria criteriilor chiar ascuns, dar niciodată închis.
de clasificare solide pentru ca din Ea se constituie într-un spațiu cu o
această chestionare să reiasă distinct personalitate distinctă față de stradă,
importanța formei urbane proiectate, la imaginea căreia participă; devine un
față de avantajele pe care le dă simpla «ornament» al străzii și, finalmente, al
retragere din pulsul orașului. Sunt orașului.
subliniate în mod special acele tipuri Faptul că fundătura încetinește
de spații «asumate», unde formele ritmul face ca detaliile locuirii și ale
construite ale fundaturilor și prezența arhitecturii care o adăpostește să
capete altă prezență și să devină mai de cercetare nu sunt străini4. Le

vizibile. De altfel, unele fundături mulțumim colegilor noștri cu acest
sunt chiar admirabile simeze stilistice prilej.
și tipologice: neoromânești, eclectice, Dintre fundăturile cu pregnant
moderniste, cu case individuale sau caracter modernist au fost analizate
imobile, mai dense sau mai laxe, Intrarea Vasile Păun, fostă Ursulețului
mai minerale sau mai înverzite... (Ruxandra Nemțeanu), Intrarea
Câteva astfel de fundături, prețioase Vermont (Anca Hariton), Intrarea
«expoziții» de valoare arhitecturală, Dacilor și Intrarea Nicolae Iorga
au fost documentate în mod special (Adriana Stroe), intrarea Finlanda
în cadrul proiectului, iar poveștile lor (Mihaela Criticos și Irina Popescu).
arhitecturale se găsesc în volum, cu Excepție de la expresivitatea
grade diferite de detaliere. modernistă cu îndulciri Art-Déco
a acestora face intrarea Armașului
Dintre fundăturile din secolul al XIX-
(cercetată de Anca Hariton) care
lea, ne-am oprit asupra Aleii Suter
se situează stilistic mai aprope
(Ruxandra Nemțeanu) și Intrării
de căutările naționale altoite pe
Costache Negri (Ruxandra Nemțeanu
o concepție spațial volumetrică
și Irina Popescu). modernă.
Volumul privilegiază însă fundăturile Indiferent însă de alura arhitecturală,
«moderne», construite în secolul de prospect, de înălțimea fronturilor,
al XX-lea în număr considerabil chiar și de vechime, fundăturile pot fi
și în centrul orașului, la al cărui văzute ca intarsii ale unei domesticități
caracter contribuie substanțial. discrete în rigoarea logicii orașului.
În plus, întâlnim în multe dintre De la înfundătură la intrare, le
aceste fundături opere ale unora putem înțelege ca pulsație a spațiului
dintre marii arhitecți ai perioadei. bucureștean, ca supape ale agitației
Cercetarea morfologică a acestor străzii, dar și ale scării urbane care se
fundături, consemnată în volum, îmblânzește în domestic fără ca aceasta
este în mare parte inedită, dar pentru să însemne neapărat scăderea înălțimii.
cele moderniste autorii au făcut În ultimă instanță, experiența directă
apel la documentația dobândită cu a fundăturilor este definitorie; ele
prilejul unui proiect anterior, Despre
4 București, 2005-2006 expoziția Despre
modernism. Intrarea interbelică
modernism. Intrarea interbelică bucureșteană – o
bucureșteană – o ieșire din anonimat, ieșire din anonimat, susținută de Universitatea
proiect desfășurat în Departamentul de Arhitectură și Urbanism «Ion Mincu» și
de Istoria & Teoria Arhitecturii Ambasada Republicii Federale Germania. Echipa
de cercetare a fost alcătuită din studenți de anul
și Conservarea Patrimoniului din
VI la UAUIM, îndrumați de Irina Tulbure,
Universitatea noastră și de care unii Alexandru Găvozdea și Radu Ponta și coordonată
dintre membrii echipei noastre de prof.dr.arh. Hanna Derer.
Unde găsim Sufrageria Urbană?

În cele mai neașteptate locuri
din București: străzi, fundături,
piațete. În spații urbane care
prin natura lor ar trebui să
apropie oamenii, însă nu o pot
face fie pentru că sunt ocupate
de obiecte “intruse” (mașini,
Ce este Sufrageria Urbană? panouri publicitare, construcții
Este un proiect-eveniment prin temporare), fie pentru că sunt
care anumite tipuri de spații necesare și alte intervenții (în
publice sunt activate temporar, afară de eliberarea lor) pentru
printr-o amenajare ce mimează a le face să devină un mediu al
un spațiu familiar, privat, în care socializării.
socializarea este firească.
De ce Sufrageria Urbană?
Printr-o intervenție temporară
atragem atenția asupra unor spații
ale orașului pe care ni le-am putea
apropria permanent.
Ce se întâmplă în Sufragerie?
Exact ce se întâmplă acasă
atunci când ai mulți musafiri (cu
diferența că oricine este invitat :),
spațiile urbane fiind prin excelență
ale tuturor): stai de vorbă, bei un
ceai, joci board games. Pentru
asta, există un mobilier de bază:
canapea, măsuță de cafea, fotoliu,
masă cu scaune.
Unde a fost Sufrageria Urbană?

Sufrageria Urbană a avut prima
si a treia ediție în Intrarea
Vladimir Streinu (iarna și
primăvara). Scopul primei ediții
a fost exemplificarea proiectului.
Acestă ediție ne-a determinat sa
cautăm să reluăm experimentul
în Intrarea Vladimir Streinu
primăvara.
Ce trebuie să fac ca să particip? Mai multe despre Sufragerie

(descrieri, poze, filmulețe de
Trebuie să vii de acasă cu un la alte sufragerii)
obiect pe care nu-l mai folosești
sau pe care pur și simplu vrei să-l Pe pagina de internet: http://
dai mai departe, căruia îi poți sufragerieurbana.blogspot.com
atașa și o poveste. Cu el vei decora
sufrageria, iar la plecare, vei alege
orice obiect care-ți place, adus
de altcineva. În felul acesta, vii
cu o poveste și pleci cu povestea
altcuiva.
SUFRAGERIA URBANĂ
Alexandra Antonescu, Ana Maria Terzi, Cassandra Pop, Anna Sargenti, Irina Trandafirescu
reprezintă permanent «un îlot de generală, e mai puțin vizibilă aici).

connaissance» în anonimitatea străzii, În lipsa unei statistici riguroase,
de unde derivă și senzația de relativă întărim ideea prin experiența altor
protecție pe care o oferă (fie această
orașe europene, mai grijulii față de
senzație și numai sugestie).
locuirea urbană, care-și reabilitează
Felul în care sunt trăite ne vorbește
«fundăturile» (close și mews englezești
despre o funcție a fundăturilor pe care
am putea-o numi «microidentiară»: în sau villa pariziană). Succesul e triplu:
feluri diverse, fundăturile îi reprezentă răspund nevoii de personalizare a
discret și distinct pe locuitorii lor, locuirii, nuanțează imaginea urbană și
individual și/sau ca mic grup. Prin sunt căutate pe piața imobiliară.
acestea, fundătura, indiferent de
Al doilea argument stă în viabilitatea
formă, invită discret la vecinătate,
la convivialitate între cei care o fundăturii ca formă urbană.
locuiesc, fără să-i izoleze brutal de «Fundături întâmplătoare» (ceva ce
oraș, dar suficient de personalizat ar putea fi o fundătură) au apărut și
încât să permită o identificare cu apar în continuare în București. Le
locul. «Fundătura» devine un fel putem descifra în spațiile reziduale
de «vestibul-împreună» al locuirii
lăsate de construcția indiferentă de
individuale, poate chiar o «sufragerie
urbană». Este motivul pentru care am blocuri în zone de țesut vechi, adesea
invitat în expoziție proiectul artistic în paragină; le putem găsi ca spații
cu acest nume, cu care voi și încheia rezultate din închiderea spontană
această sumară prezentare. a unor grupări de case și imobile;
*** le ghicim și în proiecte rezidențiale
După cel de-al doilea război mondial recente, deși ferecate spre oraș.
fundătura dispare din reflecția de Toate și-ar putea dobândi un sens
specialitate. O mai amintește numai uman, formal și funcțional dacă ar
beletristica. Atunci de ce punem în fi reabilitate sau gândite de plano ca
discuție o formă aparent revolută? Ne
«fundături» – ca spații între public și
rezumăm la două argumente, ambele
orientate spre viitor. privat, ale orașului și ale intimității
Primul privește potențialul de locuirii în același timp.
locuire a unui astfel de spațiu. Fundătura poate deschide astfel o cale
Nimic nu semnalează că «fundătura de modernizare în coerență cu orașul
bucureșteană» și-ar fi pierdut calitățile însuși.
de locuire care au menținut-o.
Oamenii par să conlocuiască bine în
intimitatea protectoare a fundăturilor
(până și lipsa de întreținere, altminteri Ana Maria Zahariade
Echipa de cercetare și curatoriat a expoziției:

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“
Ana Maria Zahariade, coordonator
Mihaela Criticos, Radu Ponta, Irina Popescu (Calotă), Miruna Stroe
Universitatea „Spiru Haret“
Ruxandra Nemțeanu, Anca Hariton
Institutul Național al Patrimoniului
Adriana Stroe, Aurelian Stroe
Ordinul Arhitecților din România
Ioana Alexe
Sufrageria Urbană
Alexandra Antonescu, Ana Maria Terzi, Cassandra Pop, Anna Sargenti,
Irina Trandafirescu
De la „înfundătură” la „intrare”: legislație, teorie și

practică, 1831-1939
Irina Popescu (Calotă)

Străzi înfundate au existat în București încă din perioade vechi, însă fundătura
– ca formă urbană cu grad mare de recurență la nivelul țesutului – apare cu
predilecție în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, în directă legătură cu creșterea
accelerată a orașului și, implicit, cu nevoia de densificare a țesutului construit.
Pornind de la această constatare, pentru a putea discuta apariția și evoluția
acestei forme în țesutul urban bucureștean, trebuie luate în calcul o serie de
aspecte determinante, care țin, în principal, de conformarea și întinderea
teritoriului orașului, de subdiviziunile sale administrative și de legislația urbană
a perioadei. Urmărind repartiția actuală a fundăturilor în București, se poate
observa că ele se dezvoltă preponderent în interiorul unui inel bine definit, care
corespunde unor delimitări administrative anterioare, stabilite în secolul al XIX-
lea și care au fost menținute în organizarea orașului și în perioada interbelică,
chiar dacă acesta a crescut puternic dincolo de fostele limite.
După cum se va vedea în continuare, fundătura a apărut ca o formă urbană
caracteristică periferiei orașului modern. Din acest motiv, aspectele semnificative
ce țin de apariția și dezvoltarea acestor forme nu pot fi pe deplin înțelese fără a
parcurge succint principalele etape urbanistice prin care a trecut orașul. Se va
pune accentul pe dezvoltarea periferiei bucureștene pentru a evidenția câteva
aspecte pe care le considerăm relevante în evoluția țesutului urban, cu implicații
asupra repartiției și conformării fundăturilor bucureștene.
În acest sens, vor fi discutate: 1) delimitările succesive ale orașului, cu implicații
asupra conformărilor diverselor zone, ca urmare a extinderilor succesive ale
orașului în teritoriul rural limitrof; 2) parte din actele normative care au format
legislația urbană a secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a veacului următor,
care dau măsura restricțiilor și permisivităților reglementărilor urbanistice,
cu implicații asupra conformării țesutului construit, în diversele sale zone
componente; 3) aspecte legate de evoluția țesutului construit în secolul al XIX-
lea, pentru a putea prezenta, pe de o parte, diversele dezvoltări cu grad mai mare
de spontaneitate și, pe de altă parte, acele intervenții planificate care au generat
primele parcelări proiectate ca intervenții urbanistice coerente; nu ultimul rând,
această investigație va așeza fundăturile în contextul mai larg al modernizării
orașului, cu accent pe aplicarea unor principii moderne de urbanism la nivelul

fragmentului urban – în acest caz, rezidențial.
Corpul principal al studiului este structurat în patru sub-capitole, dintre care
primele trei evidențiază etape importante în evoluția fundăturilor: perioada din
jurul mijlocului secolului al XIX-lea, care marchează apariția primelor fundături
în oraș; ultimul sfert al secolului al XIX-lea și cea mai mare parte a perioadei
interbelice, perioadă în care fundătura, chiar dacă interzisă pe cale legală, devine
o formă recurentă în modificările cărora fondul construit le era supus; ultimul
deceniu al perioadei interbelice, care marchează momentul în care fundăturile
au fost din nou legalizate. În final, va fi prezentată situația concretă a autorizării
intrării Alexandru Sihleanu, care, prin discuțiile stârnite cu ocazia înaintării
dosarului către Consiliul Tehnic Superior (organism din cadrul Ministerului
Lucrărilor Publice), devine o adevărată pledoarie pentru reintroducerea în
legalitate a fundăturilor.
În loc de concluzii, am ales să discutăm câteva aspecte legate de repartiția
fundăturilor în Bucureștiul de astăzi, repartiție care poate fi înțeleasă doar pe
baza coroborării diverselor informații care țin de evoluția orașului, punctate pe
scurt în capitolele precedente.
Periferia bucureșteană din secolul al XIX-lea: premise ale apariției și

dezvoltării fundăturilor
Evoluția zonei periferice a Bucureștiului poate fi urmărită în legătură cu

diversele regulamente de urbanism și legi administrative promulgate de-a lungul
timpului, care, prin tipurile de reglementări pe care le-au conținut, prin gradul
lor de permisivitate, prin sub-unitățile administrativ-teritoriale definite pe cale
legală, au dictat în mod semnificativ maniera în care s-a construit în aceste
zone. Termenul de „periferie” nu a fost definit în legislația românească, dar
înțelesul lui poate fi dedus din modul în care au fost stabilite diversele delimitări
administrative.
Delimitările
Bucureștiul, la fel ca majoritatea celorlalte orașe extra-carpatice, s-a dezvoltat

de-a lungul perioadei medievale fără sistem de fortificații perimetrale, fapt ce
i-a permis o constantă extindere radial-concentrică în teritoriul rural limitrof.
Această tradiție s-a menținut și de-a lungul secolului al XIX-lea, punând
presiune asupra administrației, într-o perioadă în care modernizarea presupunea
inclusiv nevoia de control al dezvoltării orașului, atât din punct de vedere
urbanistic, cât și în ceea ce privește estetica și salubritatea.
Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se întindea, spre nord și est,
până la actualele bulevarde Nicolae Titulescu, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel
Mare și Mihai Bravu; spre vest, orașul ajungea aproximativ până unde a fost
construită, în perioada interbelică, Academia Militară, iar spre sud, până imediat
după actualul Parc al Tineretului (fosta Valea Plângerii)1. La sfârșitul secolului
al XIX-lea, ca urmare a noii legi administrative din 18952, orașul s-a extins în
special spre nord, est și vest, spre sud creșterile fiind de mai mică importanță.
În perioada interbelică, o nouă modificare de limită a avut loc în anul 19263,
când orașul s-a extins puternic spre nord, în celelalte zone rămânând în limite
similare cu cele anterioare sau chiar, uneori, în limite restrânse (v. Fig. 01).
La mijlocul secolului al XIX-lea, orașul era împărțit, din punct de vedere
administrativ, în „văpseli” (sau „colori”, în ultimul sfert al secolului): „văpseala
de roșu” reprezenta zona centrală, care era înconjurată de periferia împărțită
în zone radiale – „văpselile” de galben, negru, albastru și verde4. Începând cu
1847, suprapusă acestei delimitări administrative, a fost aplicată împărțirea
orașului în zone de construcție – în număr de trei și dispuse concentric –
denumite „ocoale”. Teritoriul cuprins în ocoalele I și II forma zona centrală
(fiind suprapus „văpselii de roșu”), iar ocolul III, prin opoziție, forma periferia5.
În 1878 și în 18906 au fost modificate limitele acestor zone administrative – în
special în sensul unor extinderi moderate ale ocoalelor I și II –, dar numărul
de unități a rămas același cu cel stabilit la mijlocul secolului. Abia în 1895 a
fost introdus ocolul IV, ca urmare a extinderilor impuse de noua delimitare
a teritoriului urban7. Începând cu anii 1920 ai secolului următor, a fost pusă
în aplicare o nouă delimitare administrativă, care presupunea existența unor
diviziuni dispuse radial, fără a se mai delimita, zona centrală, din punct de
vedere administrativ8. Cu toate acestea, împărțirea pe zone de construcție își
menține parțial caracterul concentric, orașul fiind împărțit într-o zonă centrală,
înconjurată de periferie, divizată radial în zone reglementate diferit. Caracterul
1 V. Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană – București 1831-1952, teză de doctorat, conducător
științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997), planșa 1.
2 Este vorba despre „Legea pentru mărginirea Bucurescilor”, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 14/26
mai 1895.
3 Vezi „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”, publicată în Monitorul
Oficial nr. 31 din 7 februarie 1926.
4 Lascu, Legislație, 48.
5 Această împărțire în zone de construcție a fost fixată prin „Regulamentul pentru împărțirea capitalei
Bucuresci în 3 ocoale” din 1847; v. Lascu, Legislație, 48.
6 Prin „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” publicat în Monitorul Comunal al Primăriei București
nr. 34 din 12 august 1878 și prin „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” publicat în Monitorul
Oficial nr. 71 din 29 iunie 1890.
7 V. nota 2.
8 V. nota 3.
acestora era determinat în special în raport cu tipul principal de ocupare

cărora zonele le erau destinate: vile, locuințe ieftine și industrie9. Zona centrală
urmărea, spre nord și spre est, limita orașului de secol XIX (anterioară anului
1895), iar spre sud și vest mergea aproximativ pe fostele limite ale ocolului II.
În comparație cu delimitările administrative de la finalul secolului al XIX-lea,
zona centrală a orașului interbelic urmărea (cu mici excepții) limita interioară
ocolului IV din 1895. Astfel, periferia Bucureștiului interbelic era formată din
9 Noua împărțire pe zone de construcție a fost fixată prin „Regulament pentru construcțiuni și alinieri al
Municipiului București” publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928.
Fig.01: Evoluția limitelor orașului București, 1878-1926. Menționăm că limita din 1878 urmărea
aproximativ același contur cu cea din 1847 (motiv pentru care am optat să nu o mai reprezentăm pe aceasta
din urmă). Se observă că zona centrală (cf. zonelor de construcție din 1928) se se delimitează aproximativ
pe același traseu cu limita interioară a ocolului IV (zona periferică a orașului, începând cu 1895).
[Redesenare a autorului după Lascu, Legislația, planșele 2-4]
întreg ocolul IV, precum și, în special înspre sud și vest, din părți ale fostului
ocol III (v. Fig. 01). Din punct de vedere terminologic, se observă că se renunță
la vechile denumiri de secol XIX, fiind utilizați termeni moderni: „zone de
construcție” în loc de „ocoale”, „sectoare” în loc de „văpseli” sau „colori”.
Regulamentele
Reglementarea activității constructive a reprezentat un atribut al perioadei

moderne. Chiar dacă primele coduri urbane au fost implementate încă
din secolul anterior, considerăm debutul legislației urbane moderne ca
fiind marcat de promulgarea Regulamentelor Organice. Din acest complex
legislativ reținem ca fiind semnificativ pentru reglementarea țesutului urban
bucureștean „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în
politia Bucureștilor” (aprobat pe 14 aprilie 1831 și integrat, fără modificări,
Regulamentului Organic, ca ultimă anexă)10. La mijlocul secolului, în 1847,
ca urmare a „Marelui foc” din acel an, a fost votat „Regulamentul pentru
împărțirea capitalei București în 3 ocoale”, urmat, în 1848, de „Regulamentul
pentru alinieri și clădiri”11. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea a fost
promulgat un nou „Regulament pentru construcții și alinieri”, alături de
„Regulamentul asupra salubrității construcțiilor și locuințelor”, ambele votate
în 187812. Aceste două acte normative au fost unificate prin promulgarea, în
1890, a unui nou „Regulament pentru construcții și alinieri”, care integra
prevederilor celor două regulamente din 1878 și le aducea mici modificări, în
sensul adaptării normelor legale la noua realitate a orașului13.
De-a lungul timpului, gradul de detaliere al acestor regulamente și
complexitatea temelor tratate de ele a fost în continuă evoluție, însă, analizând
textele actelor normative enunțate anterior, se poate observa existența unor
elemente comune, care vorbesc, de fapt, despre interesele administrației de-a
lungul secolului al XIX-lea, precum și despre modul în care aceasta și-a asumat
extinderea orașului și diversele zone componente ale acestuia.
Regulamentul din 1831 nu poate fi încadrat, în adevăratul sens al cuvântului, în
categoria regulamentelor de construcții14. Cu toate acestea, el cuprinde o serie
10 Lascu, Legislație, 40; vezi și textul regulamentului, publicat în Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu și Horia Oprescu,
Începuturi edilitare. 1830-1832 (București: Editura Leopold Geller, 1936), 30-50.
11 Lascu, Legislație, 47-52.
12 „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”, publicat în Monitorul Comunal al Primăriei București
nr. 34 din 12 august 1878; „Regulamentul asupra salubrității construcțiilor și locuințelor”, publicat în
Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 30 din 16 august 1878.
13 „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri” publicat în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 iunie 1890.
de prime principii referitoare la amenajarea orașului, care vizau reglementarea

arterelor de circulație, salubrizare orașului, reglementarea (din punct de vedere
sanitar și urbanistic) a apelor din oraș și regularizarea Dâmboviței, precum și
realizarea unor noi dotări, necesare vieții urbane a capitalei.
Începând cu 1847, odată cu introducerea subdivizării administrative pe ocoale,
a fost enunțat un principiu care a guvernat intervențiile administrației în secolul
al XIX-lea: o grijă sporită acordată zonei centrale în detrimentul periferiei,
care era mult mai slab reglementată. Acest lucru este demonstrat de diferențele
dintre modurile în care normele legale au fost impuse pentru cele trei zone
de construcție concentrice – mult mai stricte în ocolul I, severitatea acestora
descreștea spre exterior, pentru ca periferia (ocolul III) să fie caracterizată de
un grad foarte mare de permisivitate. De altfel, și intervențiile de modernizare
se concentrau asupra zonei centrale, dezvoltarea zonelor periferice bazându-se,
în special, pe intervenții spontane și pe investiții publice care se rezumau la
regularizarea circulațiilor și la deschiderea noilor bulevarde.
Mai mult decât atât, în ceea ce privește țesutul minor, regulamentele secolului
al XIX-lea s-au concentrat în special pe reglementarea spațiilor publice (piețe,
străzi) și a relației pe care acestea o stabilesc cu clădirile care le delimitează,
exprimată în parametri ce țineau, mai ales, de înălțimea construcțiilor și
de aliniere. În lipsa unor reglementări care să vizeze conformarea țesutului
minor din spatele fronturilor, procesele de parcelare erau fost slab controlate,
administrația neavând, de fapt, baza legală pentru a impune respectarea unei
configurații moderne și a unei utilizări judicioase și salubre a teritoriului urban.
La nivelul țesutului minor, această stare de fapt a permis, în multe cazuri și în
special la periferie, dezvoltarea unor zone insalubre și destructurate.
Imposibilitatea de a asigura o limită clară orașului a reprezentat, și ea,
o problemă importantă a secolului al XIX-lea. În ciuda delimitărilor
administrative decretate, orașul se întindea, ilegal, dincolo de aceste limite, prin
zone marginale construite în lipsa aproape totală a reglementărilor. Noul inel
astfel generat în jurul orașului a fost integrat acestuia în 1895, când noua lege
administrativă instituia ocolul IV, format preponderent din astfel de intervenții
spontane. Aceeași lege și-a asumat și uniformizarea reglementărilor pe suprafața
întregului oraș, severitatea lor fiind similară pentru toate ocoalele, fie că era
vorba despre zona centrală, fie despre periferie. Cu aceeași ocazie, în încercarea
de a stopa extinderile sale dincolo de perimetrul decretat, în teritoriul urban au
fost integrate și ample zone neconstruite, pentru a-i permite creșterea. După
cum se va vedea în continuare, această atitudine a influențat puternic modul în
care periferia a fost ocupată cu parcelări în perioadele următoare (inclusiv sub
formă de fundături).
Această stare de fapt a fost ameliorată abia în perioada interbelică. Pe de o

parte, noile legi administrative din anii 1920 au avut puterea de a-i asigura
orașului o limită de durată; pe de altă parte, diversele lacune ale legislației
urbane, enunțate mai sus, au fost în mare parte înlăturate prin „Regulamentului
pentru construcții și alinieri al Municipiului București” din 192815, care a
reglementat aspecte esențiale pentru configurația țesutului minor al orașului.
O nouă și ultimă etapă (a perioadei interbelice) a demarat odată cu decretarea
Planului Director de Sistematizare din 1935 și cu elaborarea și promulgarea
„Regulamentului pentru construcții și alinieri al Municipiului București” din
193916.
Intervențiile
Intervențiile coerente de parcelare au fost puține la număr în secolul al XIX-lea.

Cea mai mare parte din extinderea țesutului construit s-a făcut din inițiativă
privată la marginea orașului, generând zone ample de țesut ineficient în raport
cu nevoile urbane. Caracteristic acestei perioade a fost procesul de densificare
bazat pe valorificarea terenurilor de dimensiuni mari și medii ce puteau suporta
operațiuni de reparcelare. În ciuda faptului că vastele terenuri neconstruite
ar fi permis implementarea unui plan de dezvoltare care ar fi putut urmări
regularizarea (și utilizarea judicioasă) a unor teritorii extinse, procesul de
reparcelare s-a desfășurat în lipsa unei gândiri urbanistice de ansamblu, primul
plan de sistematizare fiind aprobat abia în 1921. La sfârșitul secolului al XIX-lea
administrația aproba doar parcelări individuale și decreta planuri de aliniere.
Aceste procese se desfășurau în lipsa vreunui regulament de parcelare și într-un
context legislativ care reglementa slab periferia, în comparație cu zonele centrale;
după cum s-a arătat anterior, abia legea administrativă din 1895 a unificat
reglementările, impunându-le cu o exigență similară tuturor zonelor din oraș.
Mai mult decât atât, în partea de nord, mare parte din periferia ultimilor ani ai
secolului al XIX-lea și a începutului veacului următor era constituită dintr-un
țesut care a fost edificat în afara limitelor orașului, unde reglementările erau
aproape inexistente17. În felul acesta, ca urmare a intervențiilor și extinderilor
15 „Regulamentul pentru construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al
Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928.
16 „Regulament pentru construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal al
Municipiului București nr. 19 din 7 mai 1939.
17 Zona suburbană a orașului a fost reglementată abia în perioada interbelică, chiar dacă ea a fost definită
în 1908, prin „Legea pentru organizarea comunelor rurale și administrațiunea plășilor” (publicată în
Monitorul Oficial nr. 22 din 29 aprilie 1908; v. în special art. 60). Și Planul General de Sistematizare al
orașului (din 1921) a încercat să ia în calcul dezvoltarea acestei zone însă, în lipsa unui regulament de
construire, prevederile sale nu s-au putut transforma în măsuri operaționale. Început a fi redactat încă din
1910, „Regulamentul de construcții și alinieri al comunelor suburbane din Municipiul București” a fost
de la sfârșitul secolului al XIX-lea, periferia începutului veacului următor s-a

format din juxtapunerea unor fragmente urbane cu caracteristici foarte diferite.
Pe de o parte, caracterul rural al zonelor periferice (introduse în teritoriul
administrativ urban prin legile succesive de mărginire) a condus către apariția în
interiorul orașului a unor parcele cu configurații necorespunzătoare (neregulate,
înguste și lungi), care puteau fi supuse unor intervenții de reparcelare (fie în
adâncime, fie pe lățime), generând forme inadecvate unei utilizări urbane
moderne. Subîmpățirea pe lățime menținea, în țesutul orașului, parcele foarte
lungi, cu deschideri reduse, ineficiente pentru un țesut urban în plin proces
de densificare, pe când reparcelarea în adâncime (care producea fundături)
se făcea în cele mai multe cazuri prin intermediul unor străzi de lățimi foarte
mici și cu loturi de dimensiuni reduse, care atrăgeau după sine o densitatea de
construcții prea mare și, implicit, insalubritate. Este adevărat că acest tip de
intervenție reprezenta, de fapt, o formă de adaptare a unor foste terenuri rurale
la noua funcțiune urbană, adaptare ce se punea în practică prin intermediul
unui procedeu în esență modern. Cu toate acestea, în lipsa unor prevederi clare
Fig.02: Țesut urban de-a lungul șoselei Basarab (actuala șosea Nicolae Titulescu), în care fostele parcele
rurale au fost supuse ambelor forme de reparcelare. [extras din Planul orașului București – ediția oficială,
1911, scara 1:1.000]
care să reglementeze procesul de parcelare, formele rezultate erau nocive pentru

dezvoltarea orașului, atât din punct de vedere urbanistic, cât și din punct de
vedere sanitar, generând, de cele mai multe ori, zone rezidențiale insalubre.
aprobat abia în 1928 și a fost publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie
1928.
Pe de altă parte, activitatea constructivă intensă din ultimele două decenii ale
secolului al XIX-lea a dat naștere și unor fragmente urbane unitare, cel puțin
la nivelul configurației parcelarului. Cum procesul propriu-zis de construire
era încă slab reglementat la nivelul țesutului minor, unitatea ansamblului era
asigurată în special la nivelul tramei stradale, a parcelarului și a fronturilor (prin
aliniere și regim de înălțime spre stradă). După cum se va vedea în continuare, o
mult mai mare unitate a putut fi asigurată la nivelul unora dintre percelările de
mici dimensiuni – ca urmare a scării reduse a ansamblului, fundătura devenea
unul dintre primele locuri de aplicare a unor principii urbanistice moderne.
La începutul secolului al XX-lea, activitatea constructivă a fost susținută
prin realizarea de noi parcelări atât din inițiativa Primăriei, cât și din cea a
diverșilor investitori privați. Realizate într-un moment în care administrația
publică încerca să asigure o dezvoltare modernă și judicioasă a orașului, multe
din aceste noi parcelări au reprezentat un adevărat salt calitativ atât din punct
de vedere urbanistic, cât și în ceea ce privește confortul locuirii. Seria noilor
dezvoltări a fost deschisă prin realizarea Parcului Ioanid, construit din inițiativa
Primăriei, în 190918. El a fost urmat de parcelarea Filipescu (1912, arh. O. Van
Rysselberghe)19, precum și de lotizările realizate de Societatea Comunală de
Locuințe Eftine, începând cu 191120. Urmând modelul dat de Primărie prin
realizarea parcelării Ioanid și pentru a putea suplini lacunele legislației urbane
din acel moment, aceste noi parcelări au fost acompaniate de regulamente de
construire proprii, care detaliau condițiile de edificare pentru fiecare ansamblu
în parte21.
Evoluția periferiei bucureștene (și, implicit, apariția și dezvoltarea fundăturilor)
a fost puternic influențată și de alegerea unui anume specific de dezvoltare a
orașului, bazat pe tradiția anterioară și susținut pe cale legislativă, teoretică
și practică de asimilarea anumitor modele europene contemporane. Încă
de la începutul secolului al XX-lea, activitatea de construire în București a
fost condiționată de asumarea alegerii de a susține și de a promova locuirea
18 Pentru mai multe detalii despre Parcul Ioanid, v. Cristina Woinaroski, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul
Ioanid din București în context european (București: Editura Simetria, 2013).
20 Societatea Comunală de Locuințe Eftine a fost înființată în decembrie 1910. Dintre parcelările realizate până
la Primul Război Mondial, se pot menționa: Clucerului (1911), Lânăriei (1911), Grant C.F.R. și R.M.S.
(începută în 1912; pentru funcționarii Căilor Ferate Române și pentru cei ai Regiei Monopolurilor Statului),
Steaua (începută în 1912, pentru angajații C.F.R.), partea de nor a parcelării Drumul Sării (pentru militari)
etc. Pentru mai multe detalii despre activitatea Societății, vezi C. Sfințescu, „Societatea Comunală pentru
Locuințe Eftine și realizările ei”, Urbanismul 9 (iulie-august 1933): 269-288; I. D. Trajanescu, „Locuințe
economice în capitală”, Arhitectura (1924): 23-29; Irina Calotă, Dincolo de centru: politici de locuire, București,
1910-1944, teză de doctorat (București: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2013): 99-
102, 108-119, 209-210, 233-241, 344-346.
21 Lascu, Legislație, 216-217.
unifamilială în detrimentul celei colective. Această opțiune a fost motivată,

deopotrivă, de aderarea (pe cale teoretică) la modelul de dezvoltare al orașului-
grădină și de convingerea, atât a administrației, cât și a teoreticienilor și
practicienilor, că dezvoltarea cartierelor unifamiliale era cea mai adecvată
formă de locuire pentru societatea bucureșteană. Această decizie era, de multe
ori, susținută și prin argumente de ordin economic, diverse texte teoretice
demonstrând că o astfel de dezvoltare era mai rentabilă, mai ales în condițiile
în care Bucureștiul a dispus mereu de vaste suprafețe neconstruite la periferie,
terenul de construcție fiind, implicit, îndeajuns de ieftin în aceste zone pentru
a putea susține o astfel de dezvoltare22. Locuirea colectivă (imobilul), chiar dacă
nu era refuzată complet, era rezervată zonei centrale a orașului și unei clase
sociale mai înstărite, fiind văzută ca un atribut al vieții moderne, spre deosebire
de cea individuală, mai apropiată de obiceiurile tradiționale, mai adecvată
pentru clasa socială modestă, care trăia preponderent la periferie23.
Inserându-se printre diversele țesuturi de secol XIX sau de început de secol XX,
noile cartiere rezidențiale interbelice au ocupat periferia orașului, generând
un mozaic de parcelări proiectate și edificate în momente diferite, inițiate de
investitori distincți, cu abordări arhitecturale și urbanistice variate.
Străzile înfundate, accidente în țesutul urban al mijlocului de secol XIX
Mențiuni despre fundături (sau „străzi înfundate” / „înfundături”) se regăsesc în

legislația urbană bucureșteană încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Chiar dacă nu erau reglementate diferit față de celelalte străzi, în „Regulamentul
pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor” din 1831
se discuta despre utilitatea fundăturilor în cazul instaurării unei limite fizice
a orașului. Articolul 1 al regulamentului fixa noul perimetru administrativ al
Bucureștiului, pentru ca următoarele două articole să impună amplasarea unor
borne pe această limită și să desemneze zece artere de legătură cu teritoriul
extraurban, prevăzute cu bariere24. Pentru toate celelalte străzi care traversau
22 Vezi, spre exemplu, Andrei G. Ioachimescu, „Locuințele eftine”, Buletinul Societății Politecnice XXVIII
(1912): 51.
23 Vezi studii precum: Cincinat Sfințescu, Transformarea constructivă a Capitalei, vol. I: Înălțimea de dat
clădirilor și întinderea corespunzătoare a curților în București (București: Tipografia Gutenberg, 1921);
Gh. Vîrtosu, Locuințe pentru populația nevoiașă și problema comasărilor (București: Tipogafia „Bucovina”,
f.a.); D. Marcu et al, Planul director de sistematizare al Municipiului București. Memoriu justificativ și
planuri (București: Tipogafia „Bucovina”, 1935). Pentru mai multe detalii, vezi și Irina Calotă, „Locuințe
individuale sau colective? Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima jumătate a secolului al
XX-lea”, Arhitectura 3 (2014): 55-56.
24 Vezi art. 1 și 2 din „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor”
din 14 aprilie 1831, publicat în Emil Vîrtosu, Ion Vîrtosu și Horia Oprescu, Începuturi edilitare. 1830-
1832 (București: Editura Leopold Geller, 1936), 30-50.
limita, regulamentul prevedea să fie înfundate prin construirea unei clădiri

„la capul din marginea orașului al fiecărei uliți”, cu scopul „să se poată păzi
închiderea lor pentru totdeauna”25. În ceea ce privește reglementarea diverșilor
parametri fizici ai fundăturilor, regulamentul nu conține niciun articol special
destinat acestora, deschiderea străzii și regimul de construire fiind reglementat
prin intermediul diverselor articole care vizau restul rețelei stradale a orașului.
Acompaniind procesul de extindere și de modernizare a orașului, în secolul
al XIX-lea țesutul urban a fost supus unui continuu proces de densificare a
fondului construit. Totuși, până spre sfârșitul secolului, planurile orașului
consemnează existența unui număr mic de fundături. Pentru această perioadă,
țesutul urban era caracterizat încă de o densitate redusă a fondului construit.
Fundăturile erau realizate în zonele periferice, unde rețeaua stradală era mai
slab dezvoltată, astfel de intervenții având în special în scopul de a valorifica
miezul unor insule de dimensiuni prea mari pentru o ocupare urbană eficientă,
conformare tributară caracterului rural al acestor terenuri. Cele două imagini de
mai jos (Fig. 03 și 04) surprind o astfel de dezvoltare la sud de mănăstirea Radu
Vodă, între Calea Șerban Vodă și cursul Dâmboviței, în 1852 și în 1875.
Fundăturile care au fost realizate în această perioadă în București nu s-au păstrat
până în prezent26. Zonele în care ele au apărut (periferice la acel moment)
au fost supuse diverselor procese de restructurare specifice intervențiilor de
modernizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și, în special, din secolul al XX-
lea, care au adus modificări semnificative, mai ales la nivelul țesutului minor.
Fundătura, formă urbană recurentă a perioadei moderne
Activitatea constructivă intensă a ultimului sfert al secolului al XIX-lea a

determinat o dezvoltare accelerată a țesutului urban. Fie că este vorba despre
periferia mai slab construită (cu noile teritorii incluse în oraș), fie că este vorba
despre țesutul mai vechi care încă mai păstra, mai ales spre margine, terenuri cu
un pronunțat caracter rural, țesutul orașului se adapta noilor utilizări și începea
să fie supus unor reguli urbanistice cu caracter modern. Aceste modificări sunt
ilustrate de planurile succesive ale orașului, dintre care elocvente pentru o
25 Ibid., art. 3.
26 Există o excepție – actuala intrare Victor Eftimiu (denumită și Intrarea Rosetti la sfârșitul secolului al
XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea / strada Dr. Marcovici, în perioada interbelică), prin intermediul
căreia s-a asigurat parcelarea unui teren aflat între str. Ion Brezoianu și Parcul Cișmigiu. Conform
planurilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, ea a fost realizată între 1846 și 1852.
Fig.03: Țesut urban bucureștean la sud de mănăstirea Radu Vodă (între Calea Șerban Vodă și cursul
Dâmboviței), în 1852. [extras din Planul Bukureștului Ridikat, tras chi-publikat din porunka Prea
înăltzatului Domn Stăpînitor Barbu Dimitrie Știrbeiu V.V. de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn, 1852]
Fig.04: Țesut urban bucureștean la sud de mănăstirea Radu Vodă (între Calea Șerban Vodă și cursul
Dâmboviței), în 1852. [extras din Planul Comisiei Coloarei de Albastru din Capitala Bucuresci. Dedicat L. S.
Princ. N. G. Bibescu. Editor Loct. Colon. D. A. Pappasoglu, 1875]
analiză comparativă sunt planurile din 187127 și din 189928. Acesta din urmă
surprinde orașul după extinderea teritoriului administrativ din 1895, fiind
vizibile atât modificările la care a fost supus țesutul orașului vechi, de secol XIX,
cât și noile extinderi, din zona imediat înconjurătoare, care fuseseră de curând
introduse în perimetrul administrativ.
Statutul de capitală, apariția și creșterea industriei și dezvoltarea administrației
au atras după sine o creștere demografică semnificativă: din 1871 până în 1899
orașul a crescut cu peste 112.000 de locuitori, ceea ce s-a tradus într-o creștere
relativă de peste 66%. În condițiile în care administrația încerca să stopeze
extinderea nelimitată a orașului prin impunerea și menținerea unor limite
administrative clare, densitatea fondului construit a crescut vizibil, iar cererea
de locuințe din ce în ce mai mare a impus o utilizare mai eficientă a țesutului
urban. Planul din 1899 ne înfățișează un oraș format din țesuturi cu structuri și
densități diferite. Limita orașului de secol XIX era încă vizibilă în conformarea
țesutului, ocoalele I, II și III fiind compuse dintr-un fond construit de o
densitate mult mai mare decât cea a ocolului IV, introdus în oraș în 1895 și care
forma noua periferie a capitalei.
Conformarea deficitară a parcelarului (descrisă succint în rândurile anterioare)
a impus necesitatea unor intervenții de reparcelare, unele dintre ele fiind
puse în practică prin deschierea de fundături. Astfel, în cele mai multe cazuri,
fundăturile au reprezentat intervenții locale, care încercau să rezolve probleme
specifice ale țesutului bucureștean, în scopul valorificării eficiente a rezervelor de
teren disponibile. Cele mai multe exemple sunt reprezentate de acele fundături
care asigurau reparcelarea în adâncime a loturilor înguste și lungi, moșteniri
ale fostelor terenuri cu caracter rural, introduse în oraș ca urmare a extinderilor
succesive. Astfel de exemple se pot întâlni pe aproape tot cuprinsul orașului,
fiind însă rezolvări caracteristice zonei periferice – fie că este vorba despre
periferia orașului de secol XIX (statut pe care zona îl pierde odată cu extinderile
din 1895), fie că este vorba despre noua periferie (ocolul IV), din ultimii ani
ai secolului. Chiar dacă ocolul III începea să fie asimilat zonei centrale (prin
opoziție cu noua periferie), atributele sistemului parcelar rămâneau caracteristice
unui țesut cu caracter periferic, rezultat din dezvoltarea specifică a orașului și
din proprietățile terenurile pe care le-a inclus ca urmare a extinderilor succesive.
Tot în logica densificării țesutului existent prin valorificarea terenurilor cu
conformare deficitară intră și acele intervenții care vizau exploatarea fundurilor
de lot, prin crearea unui acces în miezul insulei. Un exemplu elocvent este
27 București, Capitala României. Dedicat Majestăței sele Imperatorul tuturor Russielor Alexandru Nicolaevits,
1871, Major R. D. Pappasoglu, editor și compuitor.
28 Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea
an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:10.000, 1895-1899.
Fig.05: Fundătura Grozăvești în 1911 (astăzi pe traseul actualei străzi Sava Henița). [extras din Planul
orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]
fosta fundătură Grozăvești (transformată, în perioada interbelică, în strada Sava

Henița, prin prelungirea ei până în strada Scărlătescu; v. planul din 191129 și
planul din 194330) care a asigurat reparcelarea în adâncime a terenurilor înguste
și lungi de pe șoseaua Grozăvești (actualul bulevard Banu Manta) și de pe strada
Verde (actuala stradă Doctor Constantin Caracaș), obținându-se un al doilea
rând de parcele, accesibile din interiorul insulei (v. Fig. 05).
În alte cazuri, fundăturile erau utilizate și în lotizări mai complexe, dezvoltate
pe parcele care se învecinau cu o funcțiune majoră preexistentă. Este cazul, spre
exemplu, a intrării Mănăstirii Neamț și a intrării Mănăstirii Horezu – care se
învecinează cu Cimitirul Sf. Vineri (Calea Griviței; v. Fig. 06) – sau a intrărilor
Depoului, Silozului, Brădești și Vagonului – care se învecinează cu Depoul
29 Planul orașului București – ediția oficială, scara 1:5.000 și 1:1.000, 1911.
30 București. Municipiul si împrejurimile. Întocmit de General C-tin Teodorescu, scara 1:15.000, 1943.
Fig.06: Parcelarea Dănciulescu, cu intrarea Mănăstirii Neamț și intrarea Mănăstirii Horezu, în 1911. [extras
din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]
RATB spre vest și cu Moara Assan spre est (șoseaua Ștefan cel Mare; v. Fig. 07).
În ambele cazuri au fost practicate fundături din rațiuni ce țineau de exploatarea
la maximum a terenului. Parcelările erau structurate de o stradă principală
longitudinală și de mai multe fundături transversale, lipsind, de fapt, străzile de
pe limitele laterale de proprietate (putându-se, astfel, obține, mai multe loturi
scoase la vânzare).
Majoritatea acestor intervenții au fost realizate în mod deficitar – fără grijă
pentru conformarea spațiului public sau pentru imaginea urbană și generând
zone supraaglomerate, cu loturi de mici dimensiuni, cu clădiri înghesuite,
prost luminate și ventilate. În ciuda realizării lor inegale pe teritoriul orașului
– multe dintre ele fiind, în esență, niște fragmente urbane insalubre – totuși
fundăturile au reprezentat o modalitate modernă de intervenție asupra țesutului
preexistent în sensul unei valorificări mai eficiente a rezervelor funciare urbane,
acompaniind modernizarea orașului și schimbările specifice prin care acesta a
trecut. Acest atribut poate fi susținut prin opoziție cu variantele alternative de
Fig.07: Parcelarea Lisianu, cu intrărilor Depoului (fostă Lisianu), Silozului (fostă Ștefănescu), Brădești
(fostă Popescu) și Vagonului (fostă Lizianu II), în 1911. [extras din Planul orașului București – ediția
oficială, 1911, scara 1:1.000]
reparcelare a terenurilor cu caracter rural – pe lățime, perpendicular pe stradă –

prin care se mențineau, în conformarea orașului, terenuri cu forme și proporții
nespecifice utilizării urbane și, implicit, ineficiente. Aceste intervenții conduceau
și către o ocupare deficitară a terenurilor, care nu puteau fi construite decât cu
clădiri înguste și lungi, amplasate pe o limită de proprietate (tip de clădire care
a dat naștere locuinței vagon, cu toate defectele ei: repartiție funcțională de
factură rurală, insuficientă luminare și ventilare, grad de confort redus) (v. Fig.
02, în special în partea de sud a șoselei Basarab).
Fig.08: Fundătura Izvoranu, 1896 (în parcelarea Gramont). Planul parcelării și locuințele proiectate de arh.
Meyer. [Lascu, Legislație, 222]
Finalul secolului al XIX-lea marchează momentul în care a apărut și ceea ce s-ar

putea numi „fundătura modernă”. Proiectate în acord cu normele urbanismului
modern, cu deschideri regulamentare, aliniere unitară și gândite cu o mică
rotondă de întoarcere în capăt, unele dintre fundături demonstrau o grijă sporită
pentru estetica urbană, reflectată la nivelul țesutului rezidențial de masă. Un prim
exemplu a fost reprezentat de parcelarea Izvoranu (astăzi intrarea Slobozia, v. Fig.
08), proiectată în 1896, în cadrul parcelării Gramont. Unitatea era asigurată prin
realizarea unor locuințe-tip și prin proiectarea unor gabarite similare pentru toate
construcțiile. Proiectul acestor locuințe a fost realizat de arh. Meyer, motiv pentru
care este de presupus că tot el este și autorul proiectului de parcelare31.
Un alt exemplu este reprezentat de aleea Năstăsescu (astăzi intrarea Mareșal
Iosef Pilsudski, din strada Polonă; v. Fig. 09). În acest caz, nu a existat un plan
general de parcelare, planurile fiind semnate de proprietarul terenului (Ion
Năstăsescu) și autorizațiile de construire fiind cerute și acordate succesiv, pentru
fiecare casă în parte, începând cu ianuarie 189632. La fel ca în cazul intrării
Izvoranu, grija pentru asigurarea unui mic fragment urban unitar se poate
observa atât la nivelul lotizării propriu-zise, cât la cel al fondului construit,
prin utilizarea unor proiecte-tip, dispuse simetric față de axul fundăturii.
În ambele cazuri, capul de perspectivă este ocupat de o construcție de mai
mari dimensiuni, a cărei conformație arhitectural-volumetrică susține poziția
privilegiată pe care o ocupă în compoziția de ansamblu.
Astfel de principii pot fi remarcate și în alte exemple, precum cel al intrării
Carmen Sylva (astăzi intrarea Șipotul Fântânilor, în partea de nord-est a parcului
Cișmigiu; v. Fig. 10) sau în cel al intrării Rignault (astăzi intrarea Costache
32 Woinaroski, Lotizarea și Parcul Ioanid, 41.
Fig.09 (sus) / Aleea Năstăsescu, sf. sec. XIX.

Fig.10 (jos) / Aleea Carmen Silva, sf. sec. XIX
[extrase din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]
Fig.11 / Aleea Rignault, 1911a.

[extras din Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000]
Negri, din strada cu același nume, realizată înainte de 1911; v. Fig. 11). Un
caz special este reprezentat de actuala stradă Învoirii (din șoseaua Viilor),
parcelare realizată pentru muncitorii Fabricii de ulei „Phenix”, autorizată în
189733. Și în acest caz s-a recurs la locuințe-tip, însă de foarte mici dimensiuni,
dezvoltate pe un plan alungit, cu un singur tract, clădirile fiind cuplate două
câte două la calcan. Întregul ansamblu este dispus în jurul unei străzi în formă
de „U”. Dimensiune loturilor și amplasarea clădirilor pe parcelă demonstrează o
încercare de utilizare la maximum a terenului (chiar și cu compromisul scăderii
confortului locuirii), ca urmare a realizării unei străzi cu deschidere mică, fără
trotuare și printr-o amplasare neuzuală a parcelelor în raport cu strada – în afară
de loturile care au ieșire spre strada Fabrica de Chibrituri, toate celelalte parcele
sunt dispuse cu latura lungă spre spațiul public, impunând aceeași dispunere și
pentru clădiri, în ciuda faptului că majoritatea locuințelor sunt, astfel, orientate
cu unica fațadă liberă către nord (v. Fig. 12).
Chiar dacă cu o mai mică grijă pentru regularitatea parcelarului și pentru
asigurarea unei alinieri unitare, apar și alte fundături în cazul cărora care se
poate deduce o modernizare la nivelul spațiului stradal, prin preluarea micii
33 Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. – Serviciul Tehnic, dosar 1097/1897.
Locuințele au fost realizate în 1898, conform anului inscripționat pe clădiri.
Fig.12 / Parcelarea Fabricii de uleiuri vegetale „Phenix”, 1897.

rotonde de întoarcere din capătul fundăturii. Pentru acest tip, reprezentative

sunt, spre exemplu, fundătura Dr. Sergiu I (realizată înainte de 1899, astăzi
dispărută ca urmare a intervențiilor de restructurare la care a fost supusă zona; v.
Fig. 13) sau fundătura Sevastopol (realizată tot înainte de 1899, păstrată până în
prezent cu același nume; v. Fig. 14).
Astfel, în contextul dezvoltării parcelărilor bucureștene, fundătura ne apare ca
prim teren de punere în practică a unor principii moderne de compoziție la
nivelul țesutului rezidențial de masă. Aceste forme mai evoluate de fundături
au generat mici ansambluri rezidențiale moderne, reprezentând fragmente
urbane unitare și controlate din punct de vedere compozițional. Este interesant
de remarcat că toate aceste forme moderne de fundături purtau, pe planurile
succesive ale orașului, denumirea de „alei”, denumire la rândul ei modernă, în
Fig.13 / Fundătura Dr. Sergiu I, ante 1895.

Fig.14 / Fundătura Sevastopol, ante 1895.

opoziție cu mai vechiul termen de „fundătură” (derivat din „înfundătură”)34

care era utilizat pentru a desemna mai degrabă acele forme rezultate, fără
o preocupare pentru eficiența lor urbanistică în raport cu țesutul limitrof
sau pentru calități de ordin estetic. Astfel, modernitatea acestor forme era
consemnată inclusiv la nivel terminologic.
În ciuda acestor intervenții, majoritatea fundăturilor generau fragmente de
țesut deficitare din punct de vedere urbanistic. Chiar dacă erau rezultatul unor
operațiuni de urbanism, ele ni se prezintă ca niște intervenții cu grad mare de
spontaneitate, reglementarea slabă a activităților constructive lăsând loc unor
rezolvări variate de detaliu, nu mereu în acord cu nevoile orașului. Multe dintre
ele ne apar ca forme rezultate, dezvoltate din rațiuni funcționale, pentru a putea
rezolva problema accesibilității parcelelor din spațiul public, fără preocupări
pentru implicațiile urbanistice pe care le presupuneau. Numărul mare al
acestor intervenții, precum și imposibilitatea edililor de a impune o dezvoltare
judicioasă (ca urmare a lacunelor pe care le prezenta legislația perioadei și care
au fost descrise succint în capitolele anterioare) au determinat administrația
să adopte o atitudine radicală: în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, a fost
interzisă, pe cale legală, deschiderea de noi fundături. În 1916, Cincinat
Sfințescu aprecia aceste fragmente urbane ca fiind „o adevărată calamitate, care
decurge din adîncimile prea mari ale parcelelor”, conformare ce era tributară
utilizării lor anterioare, ca loturi rurale. Același autor arăta că aceste terenuri fie
erau divizate în lățime (creând fâșii de teren înguste și lungi), fie erau parcelate
în adâncime, „lăsându-se vre-o ulicioară înfundată, ori nici una cînd locul altui
proprietar care nu a parcelat, va servi la acces”35.
Pentru a evita astfel de ocupări în viitor, administrația a decis să interzică
realizarea de noi fundături. Articolul 6 al „Regulamentulului pentru
construcțiuni și alinieri” din 1878 interzicea astfel de intervenții în viitor și
chiar prevedea ca fundăturile existente să fie închise (acolo unde era posibil) sau
să fie transformate în alei pietonale. Se impunea, în acest ultim caz, alinierea
unică, cu o deschidere de minimum 3m a fundăturii36.
Astfel de prevederi au fost preluate și în noul „Regulament de construcțiuni
și alinieri” din 1890, articolul 7 al acestui act normativ afirmând răspicat că
„nimeni nu-și poate vinde terenul în lături formând o înfundătură (cul-de-sac)
între proprietăți”37. Cu toate acestea, în „Legea pentru organizarea comunelor
34 Mai mult decât atât, pe planurile de ghid (cu un grad de detaliere redus) spațiile de întoarcere ale
fundăturilor erau reprezentate (acolo unde ele existau), tocmai pentru a consemna grafic aceste forme
moderne de fundături (cel puțin la nivelul rezolvării spațiului stradal).
35 Cincinat I. Sfințescu, „Parcela” și „blocul” în constituirea orașelor (București: f. e., 1916), 98.
37 Sfințescu, „Parcela” și „blocul”, 114.
urbane” din 1894, fundăturile erau permise cu condiția de a primi autorizarea

prealabilă a Primăriei. În caz contrar, acestea „vor putea fi închise de către
primar”, iar „clădirile și orice alte lucrări ce se vor face fără autorizațiunea
primăriei, pe asemenea strade, pasage sau înfundături vor fi dărâmate”38.
Pentru următoarele circa două decenii, în legislația urbană bucureșteană (sau
în cea cu efecte asupra capitalei) nu au fost promulgate noi acte normative
importante. Totuși, merită menționată „Legea pentru interpretarea art. 96, din
legea comunală urbană”, din 1908, al cărei unic articol clarifica noțiunile de
„străzi, pasage sau înfundături”, arătând că acestea din urmă se referă inclusiv la
„aleele sau drumurile particulare, de orice fel și sub orice denumire, chiar când
sunt făcute în interesul unei proprietăți particulare, fie și îngrădită”, deoarece
„terenul acelei proprietăți a fost parcelat în scop ca pe acele parcele să se facă
construcțiuni”39.
A doua jumătate a anilor 1920 a adus noi acte normative cu efecte directe
asupra reglementării mediului construit urban al capitalei. Astfel, în 1921 a fost
promulgat Planul General de Sistematizare al Bucureștiului40, în 1925 a fost
promulgată „Legea pentru unificarea administrativă”41, urmată de „Legea pentru
organizarea admninistrațiunii comunale a orașului București”, din 192642
și de „Legea pentru organizarea administrațiunei municipiului București”
din 192943. În niciunul dintre aceste acte normative nu se discută problema
fundăturilor, probabil ca urmare a interzicerii lor, în baza prevederilor formulate
în ultimul deceniu al secolului anterior. Doar noul „Regulament pentru
construcțiuni și alinieri al Municipiului București”, din 1928, trata această
38 Vezi art. 96 al „Legii pentru organizarea comunelor urbane”, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din
31 iulie 1894. I. Roban, M. Roșeanu, Noua colecțiune de legi aplicabile la administrarea comunelor urbane
cuprinzând modificările aduse după 1919 și legile noi din 1923. Ediția a II-a (București: Tipografia „Jockey-
Club”, 1924), 4-21.
39 Vezi „Legea pentru interpretarea art. 96, din legea comunală urbană”, publicată în Monitorul Oficial nr. 21
din 27 aprilie 1908. Roban și Roșeanu, Noua colecțiune de legi, 21.
40 El a fost elaborat între 1914 și 1916, a fost reluat imediat după Primul Război Mondial, în 1919 și a fost
promulgat în 1921, într-o formă asemănătoare ce cea din perioada antebelică. Vezi, pentru mai multe
informații despre memoriului din 1919, Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor
Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosarele 41-43/1919. Textul memoriul aferent planului de sistematizare
(în varianta sa din 1919) se găsește în dosarul 42/1919, filele 26-97; vezi și Cincinat Sfințescu, Studiu
asupra planului general de sistematizare al Capitalei urmat de un anteproect de lege asupra stabilirei, constuirei,
dezvoltărei și sistematizărei comunelor (București: Tipografia „Jockey-Club”, 1919); precum și Lascu,
Legislație, 69-73.
41 „Legea pentru unificarea administrativă”, publicată în Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925.
42 „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”, publicată în Monitorul Oficial
nr. 31 din 7 februarie 1926.
43 „Legea pentru organizarea administrațiunei municipiului București”, publicată în Monitorul Comunal al
Municipiului București nr. 13 din 15 septembrie 1929.
problemă, interzicând, în continuare, orice astfel de intervenții noi. Articolul

21 al Regulamentului arata că „nu se pot creia în viitor înfundături și nici
autorizațiuni de construcțiuni nu se pot da pe înfundăturile existente”. Cu toate
acestea, același articol permite menținerea fundăturilor existente, impunând un
regim de aliniere unic – o retragere a construcțiilor de 5 m de la axul străzii, cu
condiția ca această aliniere să fie în concordanță cu planul de sistematizare al
capitalei44.
În ciuda acestei interdicții, fundături s-au construit în continuare. Astfel de
intervenții urbane erau indispensabile țesutului bucureștean, multe loturi
de dimensiuni generoase neputând fi exploatate eficient prin alte operațiuni
urbanistice locale. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de
parcelarea terenului de pe Calea Călărașilor, aflat în proprietatea Societății
„Construcția Românească”, care a generat aleea Alexandru Sihleanu, a cărei
poveste va fi detaliată separat, în continuarea acestui studiu.
Aleea modernă – formă urbană reglementată
Chiar dacă nu a avut urmări regulamentare imediate, problema reintroducerii

în legalitate a fundăturilor a fost ridicată încă din ultimii ani ai perioadei
antebelice. În 1914-1916, în proiectul „Regulamentului pentru parcelări”, ce
a început să fie redactat în această perioadă, se pleda pentru reintroducerea în
legalitate a fundăturilor, sub denumirea de „alei”45. Aceste măsuri au rămas însă
fără urmări operaționale, regulamentul nefiind niciodată promulgat. Totuși,
diversele prevederi ale acestui proiect de act normativ arată o schimbare de
mentalitate care merită discutată.
Astfel, trebuie observat că se recunoștea utilitatea fundăturilor în contextul
țesutului urban bucureștean, realizarea lor fiind considerată o „toleranță de
ordin economic”, ce urma să fie autorizată „în cazul când în loc de alee nu s’ar
putea mai avantajos deschide o stradă”. Acest avantaj era definit în raport cu
rețeaua stradală limitrofă – era acceptată deschiderea unei fundături doar în
cazul în care exista, la o distanță de cel mult 250 m, cel puțin câte o stradă de
o parte sau alta a noii parcelări. În caz contrar, aleea trebuia transformată în
stradă, racordându-se la ambele capete la rețeaua existentă de circulație. De
asemenea, nu se accepta realizarea de fundături în cazul în care acestea ar fi
ajuns la mai puțin de 50 m de o stradă existentă cu traseu transversal față de
cel al aleii nou înființate sau în cazurile în care fundătura proiectată ar fi putut
44 Vezi art. 21, litera F din „Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”,
publicat în Monitorul Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928, supliment.
45 Vezi Lascu, Legislație, 74-75.
continua o stradă existentă și a cărei prelungire ar fi fost considerată utilă de

către administrație46.
În cazul aleilor care se încadrau în condițiile anterioare, proiectul de regulament
prevedea și diverși parametri de configurare, impunând o lățime minimă de
7 m a străzii, un prospect de cel puțin 12 m și o lungime totală a fundăturii
de cel mult 150 m. La extremitatea aleii, se impunea realizare unei „piețe de
întoarcere a vehiculelor”, al cărei diametru trebuia să aibă cel puțin 14 m. În
cazul fundăturilor cu o lungime mai mare de 80 m se prevedea și realizarea, în
zona mediană, a unei „piețe de încrucișare sau întoarcere”, cu o lățime minimă
tot de 14 m47.
Nu în ultimul rând, acest proiect de act normativ furniza și o definiție
termenului de „alee”, prin care se înțelegea „o stradă cu caracter public sau
particular însă care se termină la unul dintre capete, fie într’o piață ori piațetă,
fie într’un spațiu liber utilizat ca parc ori ca terenuri private pentru sporturi
ș.a. asemenea”48. În cazul aleilor particulare, proiectul impunea ca acestea să
fie închise înspre strada publică printr-o clădire, accesul către fundătură fiind
asigurat printr-un gang acoperit cu o lățime de cel puțin 7 m, care „se va
închide cu porți, iar un portar va avea locuința în acel gang”49.
În completarea acestor demersuri, și unele dintre textele teoretice au început
să discute avantajele realizării de fundături în București. Dacă în cazul textelor
publicate anterior, Cincinat Sfințescu nu aborda deloc tema fundăturilor (cu
excepția unor materiale grafice – planuri de parcelări sau fotografii din diverse
cartiere rezidențiale), începând cu anii 1930 acesta începea să includă în studiile
sale și diverse aprecieri la adresa utilității unor astfel de intervenții.
Astfel, în Căile de comunicație și transporturile în Municipiului București din
1931, el afirma că, în cazul străzilor secundare ce asigurau accesul la locuințe,
era preferabilă rezolvarea acestora „în cât mai multe cazuri prin alei înfundate,
cu squaruri largi și vesele, care feresc ca zgomotele vehiculelor moderne să
pătrundă până la locuințe”50. Textul a fost preluat și în Urbanistica Generală,
din 193351, pentru ca tema să apară din nou și în Urbanistica Specială, din
1934. În aceasta din urmă, autorul arăta, din nou, că astfel de rezolvări sunt
„recomandabile”, dar sub rezerva unor condiționări care să asigure un cadru de
46 Arhiva Primăriei Municipiului București, dosar 57/1934, Regulamentul parcelărilor și deschiderilor de străzi,
pasagii și alei, art. 42.
47 Ibid., art. 45.
48 Ibid., art. 41.
49 Ibid., art. 41, 44.
50 Cincinat Sfințescu, Căile de comunicație și transporturile în Municipiul București (București: Tipografia
Curții Regale, 1931), 62-63.
51 Cincinat Sfințescu, Urbanistica Generală (București: Tipografia „Bucovina”, 1933), 454-455.
viață salubru și modern52. În consecință, stabilea ca distanțele dintre fronturi să

fie de cel puțin 14 m iar înălțimea clădirilor să nu depășească două treimi din
această deschidere. În cazul „rotondei de întoarcere”, autorul cerea ca această
să fie „un adevărat scuar”, în cazul căruia distanța dintre fronturi să fie sporită
cu cel puțin 50%. De asemenea, afirma că loturile trebuie „să fie destul de mari
pentru a putea fi rezervate curți și prospecte suficiente”, fără a lansa parametri
de construire și în acest caz. Aceste condiții se făceau necesare în contextul în
care, după cum afirma chiar autorul, în anii anteriori „s-a făcut un adevărat
abuz de astfel de alei pentru locuințe familiale, în ce privește modul meschin
cum au fost proectate și executate”. Distanțele dintre fronturi erau reduse, în
unele cazuri, chiar și până la 6 m, iar prospectele dintre clădirile alăturate, chiar
și până la 4 m, făcând, astfel, să dispară „și avantagiile estetice și cele igienice și
cele economice ale locuinței familiale, față de locuința colectivă”, ca urmare a
unei densități mult prea mari a construcțiilor, cu efecte nocive asupra ventilării
și iluminării locuințelor53.
În acord cu aceste texte teoretice, acceptarea fundăturilor în legislația interbelică
a avut loc în 1935, prin Planul Director de Sistematizare. În Memoriul
Justificativ al acestuia, autorii afirmau răspicat că „fundăturile nu sunt interzise
prin noul proect, din contră sunt considerate ca un mijloc practic de a obține
colțuri liniștite de oraș”, cu condiția ca acestea să fie astfel proiectate încât să „să
aibă locuri de întoarcere de cel puțin 20 m” pentru ca „și viitoarele camioane
grele ale Primăriei, de colectare a gunoaelor, să poată pătrunde”54. Mai mult
decât atât, se propunea și un nou termen în locul denumirii de „fundătură” – pe
care autorii memoriului o consideră a fi „rău sunătoare” – prin introducerea
noțiunii de „intrare”, „spre a mulțumi pe toată lumea”55.
Condiții mai detaliate pentru realizarea acestor intrări au fost prevăzute
în „Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București” din
1939, care a transpus în norme operaționale prevederile Planului Director de
Sistematizare din 1935. Astfel, se reglementa, odată cu restul străzilor secundare,
deschiderea minimă a fundăturii de 8,5 m, cu 5,5 m parte carosabilă și două
trotuare de câte 1,5 m de o parte și de alta (doar în cazul cartierelor de locuințe
muncitorești se accepta o deschidere de 6 m, din care 5,5 m parte carosabilă și
câte două borduri de 0,25 m de o parte și de alta). Prevederile specifice „aleilor
înfundate” se refereau la limitarea lungimii lor la cel mult 100 m și la realizarea
unei „lărgiri” în partea de capăt a lor, „cu dimensiuni astfel alese, încât să asigure
întoarcerea unui vehicul din cel mult trei mișcări, înscriindu-se în curbe cu
52 Cincinat Sfințescu, Urbanistica Specială (București: Tipografia „Bucovina”, 1934), 1211.
53 Ibid., 1211-1212.
54 Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino. R. Bolomey, I. Davidescu, T. Rădulescu, Planul Director de
Sistematizare. Rezumat al Memoriului Justificativ (București: Tipografia „Bucovina”, f. a.), 44.
55 Ibid., 44-45.
raza exterioară de 10 m minimum”. Aceste curbe erau desenate pe planurile

parcelării, dând astfel posibilitatea Primăriei de a verifica corectitudinea lor56.
Nu în ultimul rând trebuie menționat că prevederi referitoare la configurarea
fundăturilor au fost incluse, către sfârșitul anilor 1930, și în cursurile
universitare de urbanism, cum ar fi cel ținut de Alexandru Davidescu la
Facultatea de Arhitectură, din cadrul Școlii Politehnice din București. În
suportul de curs, intitulat Noțiuni de urbanism, autorul nota posibilitatea
utilizării fundăturilor atât în cazul parcelărilor de locuințe muncitorești, cât
și al celorlalte zone rezidențiale uzuale, însă nu și în cazul cartierelor de vile,
deoarece „nu-și au rostul”57. Autorul aprecia utilitatea utilizării lor, afirmând
că „locuințele din aleele înfundate sunt ferite de sgomot, de praf și de
trepidațiunile circulației de stradă, și sunt deci mai plăcute”58. La fel ca în cazul
actelor normative anterioare, el recomanda o lungime maximă a străzii (de data
aceasta de 50 m) și realizarea unui „spațiu lărgit, pentru întoarcerea vehiculelor”
(cu un diametru de minimum 20 m, recomandabil chiar 40 m)59.
Chiar dacă sunt diferite ca rezolvări, majoritatea fundăturilor construite
în anii 1930 în București sunt caracterizate de o serie de atribute comune.
Fiind amplasate preponderent în zona centrală, în general se poate observa o
preocupare pentru o exploatare cât mai intensă a terenului – procent ridicat de
ocupare a parcelelor, construirea de mici imobile colective (în loc de locuințe
individuale), în multe cazuri dezvoltate pe trei sau patru niveluri, uneori cu
prospecte foarte reduse ale străzilor sau chiar cu construcții realizate în front
continuu. Este cazul, spre exemplu, al intrărilor Grigore Alexandrescu (din
strada cu același nume), Sergent Costea Gheorghe și Vladimir Streinu (ambele
din bd. Pache Protopopescu), toate construite după 1930.
Multe dintre fundăturile dezvoltate în acești ani ne apar ca mici fragmente
urbane coerente, rezultat al înclinației arhitecților pentru abordări stilistice
moderne – prin adoptarea, în special, a expresiei Art Deco –, precum și
al preocupării pentru rezolvări arhitecturale care să confere unitate de
ansamblu; vezi, spre exemplu, intrările Pictor N. Vermont (cca 1933-1935),
Dacilor (1932-1934), Vasile Păun (sau Ursulețului, realizată în 1933-1934)
etc. Unitatea era obținută prin alinieri unitare ale clădirilor și, uneori, prin
respectarea aceleiași înălțimi la cornișă (este cazul, spre exemplu, al intrării
56 Vezi „Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București”, publicat în Monitorul Comunal [al
Municipiului București], anul LXIV, nr. 19, 7 mai 1939, supliment, art. 62.
57 Al. Davidescu, Noțiuni de urbanism. Curs predat la Școala Politechnică Regele Carol al II-lea (București:
Tipografia „Bucovina”, 1937), 20-26.
58 Ibid., 21.
59 Ibid.
Grigore Alexandrescu). În majoritatea cazurilor, fundăturile erau prevăzute cu

mica rotondă de întoarcere în capăt.
Chiar dacă nu este o rezolvare uzuală, în unele cazuri, s-a optat chiar pentru
utilizarea de clădiri-tip. Spre exemplu, în cazul intrărilor Nicolae Iorga (din
strada cu același nume; v. Fig. 15, 16) și Sergent Ion Tancu (din bd. Pache
Protopopescu), ambele realizate după 1930, tipurile de clădiri se succed de-a
lungul străzii, fiind dispuse simetric față de axul fundăturii. În ambele exemple,
capul de perspectivă este ocupat de o clădire a cărei rezolvare arhitecturală
susține poziția privilegiată în care se găsește. În alte cazuri (spre exemplu,
intrarea Lt. Dumitru Lemnea, realizată cca 1935; v. Fig. 17) doar clădirile de
la stradă respectă acest principiu, la intersecția cu str. General Gheorghe Manu
fiind proiectate clădiri gemene. Un caz special este reprezentat de intrarea
Licurici (din strada Vulturilor, realizată după 1930; v. Fig. 18), dezvoltată
mult pe lungime (cca 120 m), doar pe frontul vestic. De-a lungul fundăturii se
repetă mici locuințe colective, cu patru niveluri, construite în front continuu,
fapt ce conferă acestei intrări o imagine atipică pentru țesutul minor al locuirii
bucureștene.
De-a lungul perioadei postbelice, nu s-au mai realizat fundături. În prezent, în
București se găsesc peste 160 de fundături. Cu o istorie care se desfășoară pe
mai bine de o sută de ani, aceste forme urbane – cu mare recurență la nivelul
țesutului de masă – constituie una dintre acele caracteristici care dau identitate
actualei zone centrale, evocând un specific de locuire care are puterea de a
particulariza orașul.
Fig.15, 16 / Imagini recente din intrarea Nicolae Iorga.

[fotografii realizate de Radu Ponta]
Fig.17 / Imagine recentă din intrarea Lt. Dumitru Lemnea.

[fotografii de Radu Ponta]
Fig.18 / Imagine recentă din intrarea

Licurici.
[fotografie de Radu Ponta]
O pledoarie pentru fundături.

Autorizarea intrării Alexandru Sihleanu, 1923-1924
Intrarea Alexandru Sihleanu a rezultat în urma parcelării unui teren aflat pe

Calea Călărașilor nr. 36-38 (astăzi nr. 42-46), aflat în proprietatea Societății
„Clădirea Românească”.
Discuțiile stârnite în jurul autorizării acestei intrări sunt foarte relevante pentru
a ilustra modul în care fundăturile erau privite în perioada interbelică, atât de
administrație, cât și de investitori. De asemenea, actele redactate cu acea ocazie
au reprezentat și o critică asupra dezvoltării orașului, precum și o pledoarie
pentru reintroducerea în legalitate a fundăturilor (interzise, prin lege, începând
cu 1878).
Fig.19 / Intrarea Alexandru Sihleanu

[redesenarea autorului după planul topografic al municipiului București, 1991]
Societatea „Clădirea Românească”
A fost înființată în 1919, sub forma unei societăți anonime pe acțiuni, cu

sediul în București. Conform statutelor promulgate, scopul acestei societăți
era acela de a cumpăra și parcela terenuri, de a construi, transforma, vinde și
închiria imobile, de a cumpăra și vinde materiale de construcții sau de a înființa
sau achiziționa întreprinderi industriale în scopul producerii materialelor de
construcții60.
60 Vezi actul constitutiv și statutele acestei societăți, publicate în broșură în anul 1919, la Imprimeriile
„Independența”.
Fig.20 / Planul inițial al parcelării înaintat înspre avizare Consiliului Tehnic Superior
din Ministerul Lucrărilor Publice, 1924.
[ANIC, fond MLP CTS, dosar 191/1924, f. 16]
De-a lungul perioadei interbelice, Societatea „Clădirea Românească” a

reprezentat unul dintre importanții investitori privați în construcții, realizând
imobile sau parcelări atât în zona centrală a orașului, cât și la periferie,
contribuind la edificarea unui țesut urban modern.
Printre acționarii acestei societăți, găsim nume importante ale arhitecturii
românești, precum arhitecții Petre Antonescu, Gheorghe Balș, Ștefan Burcuș,
Paul Smărăndescu, Toma Stelian și Nicolae Ghica-Budești, personaje care și-
au pus amprenta asupra proiectelor realizate de societate. Parcelarea Alexandru
Sihleanu reprezintă un exemplu în acest sens, planul său fiind semnat de Petre
Antonescu (în calitate de Arhitect Diriginte) și de Constantin Ciogolea (în
calitate de Șef al Serviciului de Arhitectură)61.
Etapa 1: Primăria Capitalei, 1923-1924
Aleea a fost proiectată pe terenul aflat în proprietatea Societății, în 1923 dosarul

de autorizare fiind înaintat Primăriei Capitalei, care l-a respins în toamna
aceluiași an. Decizia a fost motivată pe baza prevederilor „Regulamentului
de construcții și alinieri”, care interzicea realizarea de fundături pe teritoriul
orașului, Primăria impunând, ca alternativă, gruparea locuințelor „în curte
comună, ce va avea poartă la stradă”. O altă obiecție a fost cea referitoare la
dimensiunile străzilor noi proiectate, Societatea propunând o deschidere de 7
m și o retragere de la aliniere de câte 1,5 m de fiecare parte, în condițiile în care
Primăria ar fi dorit realizarea unei străzi cu o deschidere de 10 m62.
Discuțiile au fost reluate în anul următor, pentru ca, pe 7 martie 1924 ca
urmare a diverselor argumente aduse de Societatea „Clădirea Românească”,
Comisia Tehnică a Primăriei Capitalei să decidă acordarea autorizației de
parcelare, cu următoarea rezoluție: „Se va admite clădirea de locuințe, vânzarea
lor, dar Clădirea Românească se obligă a îngriji pe veci de alee ca pavare,
întreținere, curățire etc.”63
În afara diverselor argumente specifice aduse de Societate în favoarea proiectului
pentru care cerea autorizarea, în cadrul unei petiții înaintate Primăriei Capitalei
în 192364, problema era enunțată la un nivel general, care depășea contextul
strict al autorizării parcelării de pe Calea Călărașilor. Erau aduse în discuție
probleme de fond ale dezvoltării țesutului urban bucureștean, caracterizat
de o densitate scăzută a construcțiilor, consecință a unei utilizări deficitare a
61 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosar
191/1924, 16.
62 Ibid., 5.
63 Ibid., 15.
64 Ibid., 11-12.
terenurilor. Ca urmare a diverselor extinderi din secolul precedent, au fost

introduse în oraș terenuri cu o conformare care nu permitea o ocupare eficientă,
fiind menținute, chiar și în zone considerate a fi centrale, loturi ocupate
cu construcții mult prea mici în raport cu suprafața parcelei și, în general,
insalubre. Ca urmare a activității reduse de investiții private în construcții și,
deopotrivă, a limitărilor pe care regulamentele de urbanism le impuneau, în
capitală se construia în special în zona periferică, menținând o densitate mult
prea redusă și nejustificată în zona centrală.
În acest context, textul petiției semnala că diversele terenuri de mari dimensiuni
(3000-5000 mp), nu puteau fi ocupate eficient, în condițiile impuse de
regulamentele de urbanism, decât prin construirea de „mari imobile de raport”,
care erau considerate a nu fi „în favoarea populației noastre” și care ar fi
necesitat „imense capitaluri”. Astfel, în continuare, se arata că modul cel mai
eficient de a exploata aceste terenuri era prin intermediul unor „penetrațiuni”.
Era criticată poziția administrației față de „înfundături”, menționându-se că
o atitudine eficientă și adecvată condițiilor de construire din capitală nu ar fi
trebuit să interzică astfel de intervenții, ci să vizeze modificarea prevederilor
legale cu scopul de a reglementa – în mod răspicat și fără posibilitate de eludare
– obligativitatea particularilor de a se ocupa de asigurarea realizării și întreținerii
lucrărilor edilitare (starea de insalubritate a unora dintre intervențiile similare
anterioare fiind, în mare măsură, motivul pentru care fundăturile au fost
interzise prin lege).
Trebuie semnalat faptul că această petiție a fost semnată, individual, de diversele
societăți acționare ale Societății „Clădirea Românească” (Societatea „Construcția
Modernă”, Societatea Comunală de Locuințe Eftine, Întreprinderile Generale
Tehnice „Tiberiu Eremie”, Societatea de Construcții și Lucrări Publice,
Societatea „Proprietatea Urbană”, Societatea „Edilitatea”, la care se adaugă
Sindicatul Antreprenorilor și cel al Proprietarilor Urbani; v. Fig. 21). Această
decizie demonstrează o dorință de a valida propunerile enunțate mai sus prin
asumarea poziției la nivelul unui întreg grup de actori importanți implicați în
procesul de construire, și nu doar la nivelul unei singure entități.
Fig.21 / Petiția înaintată, în 1923, de Societate către Primăria Capitalei, semnată de societățile acționare
[ANIC, fond MLP CTS, dosar 191/1924, f. 12]
Etapa 2: Consiliul Tehnic Superior, 1924
În documentele cuprinse în dosarul de autorizare depus la Consiliul Tehnic

Superior (din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice) în 1924, problema era
dezbătută în raport cu avantajele specifice ale realizării parcelării Alexandru
Sihleanu. Cu toate acestea, și cu această ocazie textele făceau referire la
problemele generale cu care se confrunta orașul, pledând pentru reintroducerea
în legalitate a fundăturilor.
Societatea „Clădirea Românească” își argumenta proiectul arătând eficiența
tipului de intervenție propus și făcând referire la anumite calități de ordin
economic. De asemenea, se argumenta că transformarea aleii propuse într-o
stradă (prin prelungirea ei până la intersecția cu artera de circulație cea mai
apropiată) ar fi presupus costuri însemnate de expropriere și dărâmarea unei
clădiri existente, operațiuni considerate a fi inutile, mai ales în condițiile în care
țesutul stradal existent era îndeajuns de dens pentru a putea satisface cerințele
de circulație65.
Referitor la propunerea Primăriei de a construi în jurul unei curți particulare,
Societatea arăta că exemplele similare existente în țesutul bucureștean
au demonstrat că astfel de intervenții nu ar fi trebuit susținute, deoarece
„starea de murdărie și de urâțenie în care ele se prezintă peste tot nu e de
loc încurajatoare”. Era considerată necesară tocmai deschiderea unei străzi
publice (chiar și sub forma unei fundături) deoarece, în felul acesta, ea ar fi fost
reglementată mult mai strict prin intermediul regulamentelor de urbanism, atât
din punctul de vedere al salubrității, cât și din cel estetic. Aceste aspecte nu erau
la fel de strict reglementate în cazul curților private, stare de fapt care a generat
apariția unor „adunături neregulate de tot felul de clădiri, de diferite înălțimi și
caractere, risipite fără nici o regulă într’o curte comună, unde proprietarul nu a
avut în vedere decât interesele lui, iar nu acelea edilitare sau estetice”66.
Se argumenta, de asemenea, că astfel de intervenții ar fi trebuit legiferate pentru
a putea activa investițiile în construcții, în condițiile în care în capitală exista o
„mare și urgentă necesitate de a se construi”. Mai mult decât atât, era evidențiat
faptul că o astfel de intervenție se putea traduce sub forma unui „cartier liniștit
de locuințe”, tocmai ca urmare a unei circulații stradale foarte reduse67.
Nu în ultimul rând, Societatea evidenția că era nevoie de o schimbare generală a
modului în care cuvântul „înfundătură” era receptat în mentalul colectiv, în acel
moment el având „un sens așa de antipatic”, care „inspiră oroare în Capitală”,
dictat de intervențiile anterioare care au dat naștere unui țesut insalubru, „niște
65 Ibid., 7.
66 Ibid.
67 Ibid., 9.
adevărate focare de infecție și mizerie”. Tocmai prin autorizarea unor intervenții

care urmau a fi implementate în acord cu regulile moderne de salubritate, confort
și estetică urbană această atitudine ar fi putut fi schimbată, în scopul de se
recunoaște avantajele reale ale fundăturilor. În concluzie, se afirma: „Mărturisim
că nu vedem decât câștig prin deschiderea unor asemenea alee: câștig pentru
populație, câștig pentru estetică și salubritatea orașului și câștig pentru bugetul
comunei prin crearea unor imobile producătoare de însemnate venituri”68.
Fig.22, 23 / Imagini recente din intrarea Poet Alexandru Sihleanu

[fotografii de Mihaela Criticos]
68 Ibid., 10.
Despre oraș și despre fundături în actele oficiale redactate de Societatea

„Clădirea Românească”69
Petiția înaintată către Primarul Capitalei, 8 iunie 1923
„După război, prin creșterea repede a populației, creștere ce se va accentua încă pe măsură
ce căile ferate se vor restabili și complecta, punându-se în stare de a face față fluxului de
oameni, interese și afaceri pe care Capitala regatului mărit îl chiamă în chip irezistibil, mare
neajuns semnalat aici se va agrava, a început deja a se agrava, prin întinderea din ce în ce mai
îngrijorătoare a tentaculelor formate de noile construcțiuni ce se execută în toate direcțiile la
periferia capitalei.
Două împrejurări mai cu seamă silesc populația să clădească la periferie.
Prima împrejurare este lipsa de terenuri libere în oraș, mai ales în părțile centrale. Aproape nu
există teren în oraș, care să nu aibă pe el o clădire, fie cât de mică și ruinată. […]
A doua împrejurare importantă care contrariază clădirea în oraș și contribuie și mai puternic
încă la întinderea capitalei este împiedicarea de a se construi pe terenurile mari prin interzicerea
înfundăturilor. […]
Creearea înfundăturilor [...] trebue reglementată și întreținerea lor asigurată și pentru aceasta
este deajuns ca administrațiunea comunală să impună pe proprietarii care au fațade la fundătură
după aceleași norme ca pe acei cu fațadă spre stradă, care înseamnă prin aceasta resurse
suficiente pentru întreținerea înfundăturei. [...]
Fiecare din noile construcțiuni ridicate este o sursă de venituri pentru comună.
Totodată s’ar realiza și utilizarea rațională și mai complectă a terenurilor mari din interiorul
orașului, împiedicându-se întinderea lui și gravele consecințe edilitare și economice.
În același timp s’ar face un mare pas spre rezolvarea crizei de locuințe, căci micile parcele care
s’ar împărți terenurile mari s’ar construi mult mai ușor și mai repede decât aceste terenuri mari
a căror punere în valoare necesită capitaluri considerabile.”
Memoriu depus la Consiliul Tehnic Superior, 29 martie 1924
„Din punct de vedere al salubrității și al tuturor cerințelor edilitare, o alee deschisă este
preferabilă unei curți închise căci o alee este bine pavată (în cazul nostru va fi asfaltată), este
înzestrată cu apă, canal și lumină electrică. Apoi o alee fiind deschisă este continuu supusă
la supravegherea organelor edilitare, pe când o curte închisă, prin chiar faptul că e închisă,
este oarecum sustrasă dela această supraveghere. Totuși, dacă Onor. Comisiunea Technică a
Primăriei insistă pentru a face poartă la stradă o vom executa.
Din punct de vedere estetic credem asemenea că o alee cu clădiri bine aliniate și supuse
regulamentelor edilitare în ceia ce privește înălțimea, eșiturile (bowindow) și alte detalii se
prezintă cu mult mai bine decât o adunătură neregulată de tot felul de clădiri, de diferite
înălțimi și caractere, risipite fără nici o regulă într-o curte comună unde proprietarul nu a avut
în vedere decât interesele lui, iar nu acelea edilitare sau estetice. […]
Exemplele de alee înfundate ce avem în București, cum e aleea Carmen Sylva (lângă Cișmigiu),
alea Suter (la Filaret) și chiar alea Năstăsescu (pe str. Polonă, la Parcul Ioanid), dovedesc că
acest gen de alee nu sunt întru nimic mai inferioare stradelor deschise și sunt incomparabil mai
69 Citatele de mai jos au fost extrase din dosarul 191/1924, ANIC, fond MLP CTS.
frumoase, mai curate și mai sănătoase decât cunoscutele curți particulare, nesfârșit de lungi, cu
o pusderie de locatari, unui mai murdar decât altul.”
Memoriu depus la Consiliul Tehnic Superior, 14 aprilie 1924
„Dacă cuvântul «înfundătură» are un sens așa de antipatic cauza este că până astăzi el a servit
aproape exclusiv a desemna numeroasele înfundături făcute în cartierele mărginașe, înfundături
care ne fiind pavate, canalizate, alimentate cu apă, ba nici măcar iluminate, sunt niște adevărate
focare de infecție și mizerie. Când însă prin «înfundătură» se înțelege o alee civilizată, înzestrată
cu toate lucrările edilitare și superioară din acest punct de vedere multora din străzile actuale, în
acest caz și cu acest înțeles o «înfundătură» nu are dece să inspire oroare și Capitala n’ar pierde
nimic, ba ar câștiga foarte mult dacă s’ar deschide cât mai multe asemenea alee pe întinderea
ei. Ce pierde Capitala în frumusețe sau salubritate prin faptul că există alea Carmen-Sylva
sau Suter în locul terenurilor virane ce erau în acele puncte, depozite obicinuite de gunoaie și
cadavre? [...]
Mărturisim că nu vedem decât câștig prin deschiderea unor asemenea alee: câștig pentru
populație, câștig pentru estetică și salubritatea orașului și câștig pentru bugetul comunei prin
creearea unor imobile producătoare de însemnate venituri.”
În loc de concluzii: repartiția fundăturilor în oraș
După cum s-a arătat de-a lungul studiului, fundăturile au apărut în directă
legătură cu nevoia de densificare a orașului, în special în zona periferică. Privind
astăzi orașul, observăm că ele sunt însă amplasate preponderent în interiorul
inelului care definește zona centrală.
Această repartiție poate fi explicată în raport cu limitele succesive pe care
orașul le-a avut și prin intervențiile de regularizare a țesutului urban, impuse
de administrație de-a lungul timpului. Astăzi, cele mai multe fundături sunt
amplasate în acea zonă care, între 1847 și 1926, a format ocolul III70 (în
majoritate inclus zonei centrale a orașului, conform împărțirii pe zone de
construcții din 1928). Primele fundături din oraș au apărut în această zonă,
fiind niște forme necesare procesului de densificare a țesutului periferic, mai
slab construit, cu loturi de mari dimensiuni și cu o rețea stradală insuficientă. În
lipsa unor intervenții majore de restructurare, caracterul parcelelor din această
zonă a continuat să impună intervenții de densificare până în perioade târzii.
Astfel de intervenții au continuat să fie dezvoltate în zona centrală de-a lungul
întregii perioade interbelice. Chiar dacă fundăturile au fost interzise prin lege
până în 1935, ele au continuat să apară, fiind indispensabile procesului de
70 Din perioada în care orașul era împărțit în ocoale (deci înainte de 1926), din ocolul II nu se păstrează decât
trei fundături: intrarea Victor Eftimiu (din strada Actor Ion Brezoianu, realizată 1852p-1875a), intrarea
Luigi Cazzavilan (din strada cu același nume, realizată 1911p-1924a) și, probabil, intrarea Rigas (din strada
Actor Ion Brezoianu, realizată 1911p –1927a). Chiar și după 1928, când această zonă a fost inclusă zonei
centrale, pe întinderea fostului ocol II au fost deschise puține fundături: intrarea Pictor N. Vermont (din
Calea Moșilor) și intrarea Biserica Albă (din strada George Enescu), ambele realizate cca 1935.
adaptare a țesutului urban la ocupări de tip central, în condițiile specifice ale

parcelarului bucureștean.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au început să apară fundături în zona
care, între 1895 și 1926, a format ocolul IV (periferia orașului primei jumătăți a
secolului al XX-lea și a ultimilor ani ai veacului anterior). Chiar dacă densitatea
lor era una ridicată în aceste zone, de-a lungul perioadei interbelice cele mai
multe dintre ele au dispărut. Fiind vorba despre un teritoriu aflat încă în curs
de urbanizare, administrația a putut interveni în sensul unei restructurări
locale, transformând în străzi multe dintre fundăturile existente la începutul
secolului în aceste zone, prin prelungirea lor până la intersecția cu o altă arteră
de circulație (anterioară sau nou-deschisă). Din vechile fundături, ni se păstrează
până în prezent doar acelea care au apărut ca urmare a unei învecinări cu o
funcțiune preexistentă dezvoltată pe o parcelă de mari dimensiuni. Menținerea
ei în structura orașului nu a permis intervenții prin care fundăturile să fie
transformate în străzi. În această categorie se înscriu intrările Mănăstirii Neamț,
Mănăstirii Horezu (v. Fig. 06), Depoului, Silozului, Brădești, Vagonului (v. Fig.
07) – ambele cazuri discutate și mai sus – precum și intrarea Frosa Sarandy.
De-a lungul perioadei interbelice, numărul fundăturilor realizate la periferie a
fost foarte redus. Cum aceasta era o zonă în curs de dezvoltare, Primăria nu a
permis decât ocazional realizarea de noi fundături – terenurile (de dimensiuni
mai mici sau mai mari) puteau fi parcelate fără astfel de intervenții. Din
această perioadă ni se păstrează intrarea Nopții (din bd. Ion Mihalache, cca
1924-1927), cele două largo-uri din strada Roma (realizate după 1927), strada
Finlanda (parcelarea Fabricii „Țesătorie, Mecanică și Frângherie”, 1935) și
intrarea Roma (din strada cu același nume, realizată după 1935).
În cazul zonei centrale, au fost păstrate mult mai multe fundături de secol XIX.
Țesutul mai dens construit nu a permis, la fel de ușor ca la periferie, prelungirea
fundăturilor și transformarea lor în străzi. Mai mult decât atât, nevoia de a
valorifica acele parcele de dimensiuni mari, a impus realizarea intensivă de noi
fundături, chiar și în perioada în care deschiderea lor era interzisă pe cale legală.
Analizând astăzi repartiția fundăturilor în din zona centrală, se poate observa că
peste trei sferturi dintre acestea sunt forme ale secolului al XX-lea, realizate după
1911. Această constatare demonstrează utilitatea pe care aceste forme au avut-o
în dezvoltarea orașului. Ele au reprezentat tipuri de intervenții care asigurau o
rezolvare modernă a problemelor pe care țesutul urban bucureștean le ridica, în
special în ceea ce privea caracterul acelor terenuri care au intrat treptat în oraș.
Până spre finalul secolului al XIX-lea, aceste zone încă mai erau caracterizate de
o densitate scăzută a fondului construit, consecință a menținerii în interiorul
teritoriului administrativ a unor loturi cu caracter rural, ineficiente pentru o
utilizare urbană modernă.
În felul acesta, o formă urbană care a apărut în directă legătură cu zona

periferică și ca urmare a conformării specifice a terenurilor din acest teritoriu
astăzi ne apare ca fiind o caracteristică definitorie a zonei centrale a orașului. Ea
nu poate fi înțeleasă pe deplin în lipsa cunoașterii evoluției orașului, cu diversele
sale limite administrative, ale cărui transformări au fost determinate în mod
direct de modul în care au fost definite reglementările urbanistice și de maniera
în care administrația și-a asumat diversele zone componente ale orașului și
intervențiile în diferitele sale tipuri de țesut.
Surse bibliografice:
Calotă, Irina, Dincolo de centru: politici de locuire, București, 1910-1944, teză de doctorat, conducător științific
prof. dr. arh. Anca Brătuleanu. București: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2013.
Calotă, Irina, „Locuințe individuale sau colective? Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima
jumătate a secolului al XX-lea”, Arhitectura 3 (2014): 55-56.
Ioachimescu, Andrei G., „Locuințele eftine”. Buletinul Societății Politecnice XXVIII (1912): 48-59.
Marcu, D., G. M. Cantacuzino. R. Bolomey, I. Davidescu, T. Rădulescu, Planul director de sistematizare al
Municipiului București. Memoriu justificativ și planuri. București: Tipogafia „Bucovina”, 1935.
Marcu, Duiliu, G. M. Cantacuzino. R. Bolomey, I. Davidescu, T. Rădulescu, Planul Director de Sistematizare.
Rezumat al Memoriului Justificativ. București: Tipografia „Bucovina”, f.a.
Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană – București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific
prof. dr. arh. Alexandru Sandu. București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997.
Sfințescu, Cincinat, „Parcela” și „blocul” în constituirea orașelor. București: f.e., 1916.
Sfințescu, Cincinat, Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei urmat de un anteproect de
lege asupra stabilirei, constuirei, dezvoltărei și sistematizărei comunelor. București: Tipografia „Jockey-
Club”, 1919.
Sfințescu, Cincinat, Transformarea constructivă a Capitalei, vol. I: Înălțimea de dat clădirilor și întinderea
corespunzătoare a curților în București. București: Tipografia Gutenberg, 1921.
Sfințescu, Cincinat, Căile de comunicație și transporturile în Municipiul București. București: Tipografia Curții
Regale, 1931.
Sfințescu, Cincinat, Urbanistica generală. București: Tipografia „Bucovina”, 1933.
Sfințescu, Cincinat, „Societatea Comunală de Locuințe Eftine și realizările ei”. Urbanismul, 5-6 (1933): 269-
288.
Sfințescu, Cincinat, Urbanistica specială. București: Tipografia „Bucovina”, 1934.
Trajanescu, I. D., „Locuințe economice în capitală”. Arhitectura (1924): 23-29.
Vîrtosu, Gh., Locuințe pentru populația nevoiașă și problema comasărilor. București: Tipogafia „Bucovina”,
f.a..
Woinaroski, Cristina, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european. București:
Editura Simetria, 2013.
***, Societatea „Clădirea Românească”. Actul constitutiv și statutele. București: Imprimeriile Independența,
1919.
Surse arhivistice:
Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior (MLP
CTS), dosare: 41/1919, 42/1919, 43/1919, 191/1924.
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale (SMBAN), fond P.M.B. – Serviciul Tehnic, dosar:
1097/1897.
Arhiva Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, dosar: 57/1934.
Surse legislative:
„Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia Bucureștilor”, 14 aprilie 1831. Vîrtosu,
Emil, Ion Vîrtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare. 1830-1832. București: Editura Leopold Geller,
1936, 30-50.
„Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”. Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 34 din 12 august
1878.
„Regulament asupra salubrității și locuințelor”. Monitorul Comunal al Primăriei București nr. 30 din 16 august
1878.
„Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri”. Monitorul Oficial nr. 71 din 29 iunie 1890.
„Lege pentru organizarea comunelor urbane”. Monitorul Oficial nr. 96 din 31 iulie 1894.
„Legea pentru mărginirea Bucurescilor”. Monitorul Oficial nr. 33 din 14/26 mai 1895.
„Legea pentru interpretarea art. 96, din legea comunală urbană”. Monitorul Oficial nr. 21 din 27 aprilie 1908.
„Lege pentru organizarea comunelor rurale și administrațiunea plășilor”. Monitorul Oficial nr. 22 din 29 aprilie
1908.
„Legea pentru unificarea administrativă”, Monitorul Oficial nr. 128 din 14 iunie 1925.
„Lege pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”. Monitorul Oficial nr. 31 din 7
februarie 1926.
„Regulamentul de construcțiuni și alinieri al comunelor suburbane din Municipiul București”. Monitorul
Comunal al Municipiului București nr. 4 din 22 ianuarie 1928.
„Regulament pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”. Monitorul Comunal al Municipiului
București nr. 4 din 22 ianuarie 1928, supliment.
„Regulamentul pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București”. Monitorul Comunal al Municipiului
București nr. 19 din 7 mai 1939, supliment.
Surse cartografice:
Planul Bukureștului Ridikat, tras chi-publikat din porunka Prea înăltzatului Domn Stăpînitor Barbu Dimitrie
Știrbeiu V.V. de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn, 1852.
București, Capitala României. Dedicat Majestăței sele Imperatorul tuturor Russielor Alexandru Nicolaevits,
1871, Major R. D. Pappasoglu, editor și compuitor.
Planul Comisiei Coloarei de Albastru din Capitala Bucuresci. Dedicat L. S. Princ. N. G. Bibescu. Editor Loct.
Colon. D. A. Pappasoglu, 1875.
Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an
al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:10.000, 1895-1899.
Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:1.000.
Planul orașului București – ediția oficială, 1911, scara 1:5.000.
București. Municipiul si împrejurimile. Întocmit de General C-tin Teodorescu, scara 1:15.000, 1943.
1831 Regulament pentru starea sănătății și paza bunei orînduieli în politia

Bucureștilor: discută utilitatea folosirii fundăturilor în cazul delimitării
orașului, prin instaurarea unei limite fizice (bariere pe arterele de penetrație
și înfundarea celorlalte străzi care traversau limita).
Art. 4. „Aceasta de a să păzi întocmai și de a să putea întîmpina cu priveghere, de
neapărată trebuință este ca toate celelalte uliți, care dau eșire din oraș, să se
înfunde, puindu-să această lucrare fără prelungire; dar pentru capul cel din
marhinea orașului al fiecăria uliți, să se clădească negreșit casă, și, neavînd statul
trebuință de aceste locuri, să vor da altor oameni, ca în scurt soroc să se îndatoreze
a clădi namestii pe dînsa.”
1847 Regulament pentru împărțirea capitalei Bucuresci în 3 ocoale

1848 Regulament pentru alinieri și clădiri
1856 Regulament pentru deschiderea din nou de ulițe în capitală
1878 Regulament asupra salubrității construcțiilor și locuințelor
1878 Regulament pentru construcțiuni și alinieri: interzice, pentru prima dată

în legislația urbană bucureșteană, realizarea de fundături.
Art. 6. „Stradele înfundate sau cele prea apropiate, sau cari pentru alte motive s’ar
găsi inutile, se pot suprima pentru siguranța și salubritatea publică [...]”
Art. 8. „Nimeni nu-și póte vinde terenul înlături formând o înfundătură
(cul-de-sac) între proprietăți.”
1890 Regulament pentru construcțiuni și alinieri: reia, identic, art. 6 și 8 ale

Regulamentului din 1878, sub forma art. 5 și 7.
1894 Lege pentru organizarea comunelor urbane: permite construirea

fundăturilor cu condiția obținerii autorizației din partea Primăriei.
Art. 96. „Nimeni nu poate să deschidă strade, pasage sau înfundături fără
autorizația primăriei, care e în drept să o subordoneze unor condițiuni stabilite
prin regulamente.
Stradele, pasagele sau înfundăturile ce se vor deschide fără autorizație vor putea fi
închise de către primar. Clădirile și orice alte lucrări ce se vor face fără
autorizațiunea primăriei, pe asemenea strade, pasage sau înfundături vor fi
dărâmate.”
1895 Lege pentru mărginirea Bucurescilor

1908 Lege pentru interpretarea art. 96 din legea comunală urbană din 1894:
clarifică anumite astepecte legate de noțiunile de „străzi, pasage sau înfundături”.
Art. unic. „Prin străzi, pasage sau înfundături, despre care vorbește art. 96 din legea
comunală urbană, se înțeleg și aleele sau drumurile particulare, de orice fel și sub
orice denumire, chiar când sunt făcute în interesul unei proprietăți particulare, fie
și îngrădită, întrucât terenul acelei proprietăți a fost parcelat în scop ca pe acele
parcele să se facă construcțiuni”
1921 Planul general de sistematizare
1926 Lege pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București
1928 Regulament pentru construcțiuni și alinieri al Municipiului București:

interzice, în continuare, realizarea fundăturilor în capitală.
Art. 21. Lit. F. „[...] Nu se pot creia în viitor înfundături și nici autorizațiuni de
construcțiuni nu se pot da pe înfundăturile
existente”
1929 Lege pentru organizarea administrațiunei municipiului București
1935 Planul Director de Sistematizare: recunoaște calitățile morfologice și

ambientale ale fundăturilor și le reintroduce în legalitate.
Cap. IX. Artere și străzi. [...] „Fundăturile nu sunt interzise prin noul proect, din
contră sunt considerate ca un mijloc practic de a obține colțuri liniștite de oraș,
însă vor trebui să aibă locuri de întoarcere de cel puțin 20 m. diametru pentru ca și
viitoarele camioane grele ale Primăriei, de colectare a gunoaelor să poată pătrunde.
Iar pentru a nu mai continua cu denumirea aceasta rău sunătoare, de «fundătură»,
îi vom spune «intrare» spre a mulțumi pe toată lumea.”
1939 Regulamentul de construcții și alinieri al Municipiului București:

transpune în norme prevederile Planului Director de Sistematizare, inclusiv
prin reglementarea condițiilor de construire în fundături.
Fixează, odată cu prevederile referitoare la restul străzilor din capitală, deschiderea
minimă a „aleilor și fundăturilor” - 8,5 m, cu 5,5 m parte carosabilă și două
trotuare de câte 1,5 m de o parte și de alta (doar în cazul cartierelor de locuințe
muncitorești se accepta o deschidere de 6 m, din care 5,5 m parte carosabilă și câte
două borduri de 0,25 m).
Stabilește, de asemenea, și prevederi specifice „aleilor înfundate”:
Art. 62. [...] „Aleele înfundate, nu pot trece de 100 m. lungime, socotită de la
alinierea străzii până la fundul aleii.
La partea terminală aleea trebue să prezinte o lărgire, de o formă și cu dimensiunile
astfel alese, încât să asigure întoarcerea unui vehicul din cel mult trei mișcări,
înscriindu-se în curbe cu raza exterioară de 10 m. minimum. Aceste curbe trebuesc
desenate pe planuri cu razele lor.”
1939 Lege pentru organizarea Municipiului București

1914 Proiectul Regulamentului pentru parcelări: recunoaște utilitatea utilizării fundăturilor în

contextul specific al țesutului bucureștean; definește, pentru prima dată, termenul de „alee”
și fixează normele de construire în fundături.
Art. 41. „Prin alee se înțelege o stradă cu caracter public sau particular însă care se termină la unul din
capete, fie într'o piață ori piațetă, fie într'un spațiu liber utilizat ca parc ori ca terenuri private pentru
sporturi, ș.a. asemenea. Cele particulare vor trebui neapărat închise spre strada publică cu o clădire lăsând
trecerea în alee printr'un gang larg de cel puțin 7 m. [...]”
Art. 42. „Executarea de alei în interiorul blocurile formate de străzile existente în capitală, fiind considerată
ca o toleranță de ordin economic, ea nu se va autoriza decât în cazul când în loc de alee nu s'ar putea mai
avantajos deschide o stradă.
Avantajul va reeși din verificare pe plan dacă la o distanță de 250 m. în dreapta și în stânga aleei proectate
nu există o altă stradă aproximativ paralelă cu aleea proectată. În caz că o asemenea stradă nu există, aleea va
trebui să fie executată ca stradă și se va căuta la caz de nevoie să se facă uz chiar de comassări sau schimburi
de terenuri în proprietarii vecini pentru realizarea ei, în conformitate cu capitolul referitor deschiderilor de
străzi.
Asemenea se va impune a se deschide o stradă în loc de alee și în cazul când adâncimea terenului pe care se
deschide aleea ar ajunge până la o distanță mai mică de 50 m. de strada vecină și care prelungită ar putea
debușa, sau când ar putea forma o continuitate cu o stradă existentă în acea parte și Comisia Specială ar găsi
utilă acea continuitate. [...]”
Art. 45. „Lărgimea aleei nu va fi mai mică de 7 m. iar între fronturile clădirilor pe alee va fi cel puțin 12 m.
Lungimea aleei nu va fi mai mare ca 150 m.
La extremitatea aleei se va prevede o piață de întoarcere a vehiculelor de cel puțin 14 m. lărgime, iar când
aleea este mai lungă ca 80 m. se va prevede la mijlocul ei și o piață de încrucișare sau întoarcere de cel puțin
14 m. lărgime.”
Art. 46. „Toate lucrările edilitare cerute pentru pasagii, se vor impune și la deschiderea aleelor, adică
instalarea conductei de apă cu toate accesoriile ei, pavajul de cea mai bună calitate, canalul cu accesoriile lui,
cablu electric și iluminatul aleei, plantațiuni. [...]”
1931 Cincinat Sfințescu, Căile de comunicație și transporturile în Municipiul București:

„[...] de cele mai multe ori, vom preferi ca accesele la locuințe să fie date în cât mai multe cazuri
prin alei înfundate, cu squaruri largi și vesele, care feresc ca zgomotele vehiculelor moderne să
pătrundă până în locuințe.”
1934 Cincinat Sfințescu, Urbanistica Specială:

„În cartierele de locuințe din ce în ce se recurge mai mult la lotizări utilizând alei înfundate. [...]
Uneori astfel de lotizări sunt recomandabile, și în orașele-grădini engleze aleile terminate în largi
scuaruri prezintă toate avantagiile sau combinate cu passagii. Condițiile sunt ca distanțele între
clădiri pe cele două laturi ale aleei să fie destul de mari (cel puțin 14 m.), apoi înălțimea clădirilor
să fie cel mult 2/3 din distanța între fronturile clădirilor; rotonda de întoarcere să fie un adevărat
scuar, în care distanța între fronturile clădirilor să fie sporită la cel puțin 1,5 ori distanța între
fronturile clădirilor pe alee; în fine, loturile să fie destul de mari pentru a putea fi rezervate curți și
prospecte suficiente.”
1937 Alexandru Davidescu, Noțiuni de urbanism. Curs predat la Școala Politechnică

Regele Carol al II-lea:
„Parcelele pot fi grupate într'un mod mai complect, alcătuind blocuri pe contur mai puțin
regulat, prezentând intrânduri în formă de mici piețe sau cu alee înfundate, pe marginea cărora se
înșiră parcelele. Lungimea acestor alee înfundate cari brăzdează locul, - este variabilă; este bine
însă să nu treacă de 50 m. l. Fundul lor trebue să fie prevăzut cu un spațiu lărgit, pentru
întoarcerea vehiculelor. Diametrul cercului înscris într'un astfel de spațiu de întoarcere trebue să
fie de minimum 20 m. l. pentru a fi eficace; este însă preferabil să fie de 40 m. l.
Partea centrală a acestei lărgiri este adesea prevăzută cu grădinițe de joc.
Acest tip de bloc, mai complicat, este, atunci când e bine organizat, de un foarte mare folos.
Locuințele din aleele înfundate sunt ferite de sgomot, de praf și de trepidațiunile circulației de pe
stradă, și sunt deci mai plăcute.”
Elemente pentru o tipologie
Radu Ponta
Ceea ce urmează este în același timp mai mult și mai puțin decât o operație
riguroasă de clasificare: mai puțin – deoarece nu are pretenții de exhaustivitate
și pentru că lansează doar câteva ipoteze care vor trebui verificate prin cercetări
amănunțite; mai mult – pentru că, dincolo de a privi fundăturile bucureștene
prin prisma tipurilor, încearcă să adauge, câtorva dintre ipostazele pe care le
discerne, comentarii care se referă la problematicile lor specifice în contextul
orașului actual. Astfel, unele dintre aceste ipostaze cheamă considerații istorice
puse în legătură cu evoluția orașului, altele prilejuiesc comentarii despre evoluția
regimului de proprietate; unele ridică probleme legate de regimul de protecție
patrimonială de care se bucură, altele vorbesc indirect despre regulamentele
actuale care le ghidează și le permit evoluția.
Încercare de definiție
Orice asemenea demers ar trebui să înceapă printr-o definiție a formei urbane

care este fundătura. Varietatea situațiilor identificate pe teren sugerează însă că
acest demers nu este atât de simplu cum am putea crede.
Din punct de vedere etimologic am spune că fundătura este un spațiu urban în
care accesul carosabil „se înfundă“. Fundătura ar fi ultima ramificație a rețelei
viare, facilitând accesul către un număr de proprietăți, fără a conduce și către
alte străzi. Însă cum nicio fundătură nu este o gaură neagră pentru automobilele
care îi trec pragul, modul în care acestea se întorc în oraș lasă loc unei mari
varietăți de forme. Dacă cel mai comun exemplu este cel al fundăturii drepte,
ipostazele mai elaborate ilustrează asemănări formale cu mai multe dintre literele
alfabetului: fundătura în „L“, frântă, în „Y“, bifurcată, în „U“, aidoma unei
străzi al cărei parcurs ezită și se răzgândește pentru a reveni de unde a plecat,
în „O“, o buclă branșată la strada principală printr-o alee de legătură, în „H“
sau mixte. Suma acestor posibilități estompează de asemenea contururile clare
ale acestei prime trăsături distinctive a fundăturii – imposibilitatea parcurgerii
carosabile, fără întoarcere (Fig.1). După cum alte dintre formele fundăturilor pe
care orașul le propune împiedică într-adevăr traversarea carosabilă, dar o permit
pe cea pietonală (Fig.2).
a.
b.
c.
d.
e.
f.
Fig.1 – a. Intrările Iulia Hașdeu și Alexe Marin; b. Aleea Titus; c. Intrarea Grigore Cantili; d. Intrările Jijia
și Bogdăniței; e. Intrarea Alexandru Sihleanu; f. Strada Ipotești
Fig.2 – Aleea Suter: accesul carosabil este cel care determină axul compozițional al ansamblului, în timp
ce accesul pietonal care conduce până în rondul din capătul intrării este o scurtătură ascunsă și înghesuită
între proprietăți
De asemenea, includerea fundăturilor în nomenclatura spațiilor urbane (alături

de străzi, bulevarde, piețe, alei etc.) sugerează că ar fi vorba prin excelență
despre niște spații aflate în proprietate publică. Însă nici aici nu pare să existe
o regulă dură, iar de-a lungul istoriei orașului observăm cum alei private intră
în domeniul public fie grație unei prevederi avantajoase a legislației urbane,
fie în urma naționalizării. Și invers, spații gândite la un moment dat ca parte
Fig.3a. Imobil Bulevardul Dacia 61, alcătuit din

trei construcții: cele două de la stradă, simetrice,
flachează accesul pe proprietate, în timp ce al
treilea, amplasat pe limita posterioară a parcelei,
ține axul de simetrie al ansamblului.
Reprezentarea consemnează în paralel Intrarea
Dacilor pentru a scoate în evidență similaritățile
formale.
Fig.3c. Imobil strada Cobălcescu 41, similar

Fig.3a. În acest caz, clădirile au suprafețe mai
ample ceea ce conduce către o densitate ridicată
a ansamblului. Nu mai puțin, spațiul creat între
cele trei clădiri în adâncimea parcelei este foarte
similar fundăturilor, din punctul de vedere al
utilizării.
Fig.3b. Imobil cu curte deschisă Bulevardul

Magheru 7-9, arhitect Jean Monda.
a domeniului public devin private prin simpla închidere a accesului dinspre

strada principală.
Diferențele dintre o fundătură și o curte privată dezvoltată în adâncime și
care facilitează accesul către mai multe case decurg însă din statutul juridic
al terenului de a fi o coproprietate privată sau parte a domeniului public.
Implicațiile cele mai directe se referă la modul în care această „adâncime“ este
folosită, dar și întreținută. La un alt nivel, decurgând indirect din problemele de
Fig. 4 Largo-uri din strada Roma
statut, ceea ce separă cele două cazuri este locul pragului dincolo de care străinul
simte că devine transgresor, iar riveranul știe că a ieșit „în oraș“.
În directă legătură cu chestiunile legate de proprietate se naște o altă întrebare
care conturează o categorie mai largă a diverselor „forme înrudite“ cu fundătura.
Acestea pornesc de la foarte frecventa repetare în oglindă a două clădiri care
se deschid către o curte comună (cu sau fără o a treia în capătul de perspectivă
al curții) pentru a ajunge la ansambluri mai ample sau la imobile cu curte
deschisă (Fig.3).
Invers, întorcându-ne către relația tuturor acestor situații cu orașul este de
asemenea justificată problematizarea deschiderii minime către oraș a acestei
„adâncimi“: un largo de-a lungul unei străzi își are sau nu locul în categoria
fundăturilor (Fig.4)? Lățimea acestor largo-uri și, implicit, deschiderea lor către
oraș justifică sau nu considerarea lor împreună cu fundăturile într-o unică
categorie, ilustrată de ipostaze dintre cele mai variate? Gradul de ascundere față
de pulsul orașului, discreția cu care se retrag în profunzimea țesutului țin în
mod esențial de ceea ce numim o fundătură?
În loc să clarifice obiectul studiului, toate aceste întrebări par că îl diluează până
la estompare în varietatea morfo-tipologică a Bucureștiului. În aceste condiții,
mai degrabă decât a încerca clarificarea netă a trăsăturilor definitorii care
diferențiază fundăturile de alte forme urbane, toate aceste situații provoacă o

întrebare de alt gen:
În ce măsură utilizarea riguroasă a criteriului statutului juridic nu împiedică
transgresiuni fertile care ar scoate în evidență o trăsătură distinctivă mai
profundă – faptul că este vorba de un fragment urban coerent în alcătuirea
căruia se combină un anume fel de a gândi împreună tranziția dintre spațiul
intim al locuințelor și spațiul comun sau public?
Este mai simplu de oferit un răspuns punctual la această întrebare, decât a găsi
– măcar pentru o anume perioadă istorică – o regulă valabilă pentru o sumă de
cazuri. Dacă ar fi să considerăm cazul particular al unei fundături anume, putem
într-adevăr afla în ce măsură parcelarea care a dat naștere fundăturii a făcut
obiectul unor reglementări urbanistice speciale care ar fi luat în calcul dintr-un
început un anume mod de a construi pe parcelele adiacente.
Din toate aceste motive și încă altele – toate ilustrate de diversitatea situațiilor
pe care Bucureștiul le adăpostește – orice încercare de clasificare judicioasă și
exhaustivă a fundăturilor folosind aceste criterii nu pare să fie la îndemână. În
așteptarea unor studii mai detaliate, capabile să deseneze altfel parcursul acestei
forme, încercarea de a geometriza cazurile întâlnite în orașul contemporan se
sprijină pe argumentele generale prezentate în introducerea acestui volum și
care au stat la baza întregului demers de cercetare. Acestea ar fi (1) numărul
mare al fundăturilor pe care le găsim în București, (2) scara domestică care le
personalizează ca spații ale locuirii și invită discret la vecinătate, la convivialitate
între cei care o locuiesc1 și (3) ideea că în aceste forme urbane ar putea sta una
dintre cheile capabile să ghideze dezvoltări viitoare ale orașului.
Dintre acestea, ultimele două argumente merită o considerație sporită pentru
că lasă să se întrevadă o relație reciprocă2, niciodată explicit teoretizată, între
forma spațiului comun al fundăturii și partiul locuințelor care o delimitează3.
Aceste situații par că ascund un mister încă nedescifrat în întregime – ceva
care vorbește despre arta de a costrui împreună orașul și casele care-l compun,
ținând totodată cont de o cunoaștere intimă a unui mod de viață, care participă
într-o manieră de netăgăduit la modul de rezolvare a primilor doi termeni. Dacă
această lectură a existentului este corectă, studiul aprofundat al fundăturilor ar
1 Vezi introducerea Anei-Maria Zahariade la prezentul volum.
2 Această întrebare de cercetare se sprijină de asemenea pe rezultatele unei cercetări anterioare materializate
în expoziția Despre modernism. Intrarea interbelică bucureșteană – o ieșire din anonimat. Echipa de cercetare
a fost alcătuită din studenți de anul VI la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, ghidați de
Irina Tulbure, Alexandru Găvozdea și Radu Ponta, și a fost coordonată de prof.dr. Hanna Derer.
3 Dincolo de eventuale excepții de la această regulă, majoritatea absolută a imobilelor care mobiliează spațiile
fundăturilor bucureștene sunt locuințe. Eventualele aberații survin ca urmare a recentelor recalificări ale
unor locuințe mai vechi și transformarea acestora în sedii de companii. Dată fiind raritatea acestor excepții,
ele confirmă regula care plasează fundătura cu strictețe în domeniul locuirii.
putea nu doar să răspundă unei curiozități istorice, ci chiar să ne reamintească

sau să ne învețe un mod de lucru cu orașul care să recupereze echilibrul fin
dintre interesul public și cel privat.
Așadar, elementele principale pe care se poate construi o definiție de lucru
pe care prezentul studiu va încerca să o lărgească sunt patru: imposibilitatea
parcurgerii carosabile a spațiului fundăturii altfel decât prin întoarcere în strada
principală, regimul de proprietate public al spațiului comun al fundăturii,
vocația ei funcțională care o plasează eminamente în domeniul locuirii și ideea
că fundătura este prin excelență un fragment a cărui scară permite sau încurajază
o negociere fertilă a arhitecturii cu urbanismul.
Apariție
Privind îndeaproape planul Borroczyn și căutând antecedentele actualelor

fundături, ceea ce frapează încă de la început este absența lor. Orașul
jumătății de secol XIX, pare să fi fost mult mai poros permițând legături
(inevitabil pietonale) între mai multe dintre punctele sale. Ca atare, debutul
transformărilor care au condus la fundăturile actuale este de pus în relație cu
modernizarea orașului și, în mod particular, cu operații de densificare ale căror
forme au presupus fărâmițarea parcelarului și creșterea volumului construit.
Operațiile de regularizare ale țesutului au presupus la rândul lor o definire
mai clară a proprietății publice, pe măsură ce acest statut a atras după sine
obligația echipării edilitare. Intrarea Cazzavilan pare să fi rezultat tocmai dintr-o
asemenea blocare a unei vechi alei de acces către proprietatea bisericii Popa Tatu
(Fig.5a, b). În acest caz, lățimea acestei treceri, raportată la lungimea ei a condus
la realizarea unei fundături de mică adâncime, al cărei singur rol este acela de
a facilita accesul către ultima proprietate. Invers, în alte situații, cum este cea a
capătului străzii Cristian Tell, o mai veche servitute de trecere s-a transformat în
fundătură odată cu împărțirea unei proprietăți mai ample în mai multe parcele
de dimensiuni mai mici. Aceste câteva cazuri par să caracterizeze o perioadă de
dezvoltare organică a țesutului urban și să descrie situații excepționale – fie un
proces de modernizare nefinalizat4, fie cazurile unor colțuri ale orașului (oricât
de centrale) unde negocierea cu fondul construit și parcelarul existent au impus
soluții de compromis.
Prin opoziție, se disting acele operații care plasează fundătura la finalul unui
proces de parcelare programatic care vizează creșterea numărului de proprietăți
(odată cu scăderea suprafeței acestora), utilizarea adâncimii mari a unor parcele
moștenite dintr-o etapă anterioară de dezvoltare a orașului și, în final, creșterea
4 Cazul străzii Christian Tell sugerează intenția de a fi creat o legătură cu tronsonul nord-sud al străzii
Piața Amzei.
Fig.5 – a. Extras plan

Borroczyn, 1846 ilustrând
aleea de acces către proprietatea
bisericii Fântâna Boului/
Popa Tatu; b. schemă actuală
a Intrării Cazzavilan. Ultima
secțiune a intrării către
proprietatea bisericii a fost
închisă de presupus de către
proprietarii ultimului imobil.
La origine, așa cum se înțelege
din schemă, intrarea pare să fi
servit și ca acces secundar sau
de serviciu pentru imobilele
de pe latura ei sudică, având
accesul principal din str.
Știrbey-Vodă.
semnificativă a densității construite. La rândul ei, acest tip de operație poate să

ia forme mai libere, cum este cazul Intrării Bobeică (Fig.6), sau forme riguros
geometrizate, cum sunt majoritatea situațiilor pe care le vom parcurge.
Nu putem însă să nu amintim, pentru istoria mai recentă a orașului, câteva
alte situații al căror rezultat a fost crearea de fundături. Printre acestea, în
cartierul Cotroceni sunt vizibile mai multe situații în care fundăturile apar ca
efect al unor operații nefinalizate de deschidere a unor străzi. Printre acestea,
deschiderea străzii Nanu Muscel s-a oprit într-o ultimă parcelă înainte de a
Fig.6. Intrarea Bobeică – schema consemnează situația din ultimul plan cadastral (începutul anilor 1990).
Între timp, mai multe dintre imobilele reprezentate au fost demolate iar parcelele reconstruite după alte
reguli decât ale ansamblului inițial.
Fig.7. Intrarea Nanu Muscel

Fig.8 – a. Strada Dr. Vicol așa cum apare

reprezentată în planul Sîmboteanu-Moldoveanu
din 1941, cu legătura către str. Dr. Carol Davila; b.
Schemă-plan actual.
Fig.9 – a. Intrarea Mihnea Vodă așa cum apare

reprezentată în planul Sîmboteanu-Moldoveanu
din 1941, cu legătura către bulevardul Mărășești; b.
Schemă-plan actual.
face legătura cu str. Dr. Clunet, ceea ce explică de ce laterala nordică a intrării
este construită conform regulilor urbanistice care domină întreaga parcelare
și, deopotrivă, de ce trotuarul nordic (și legătura pietonală pe care acesta o
stabilește cu str. Clunet) prezintă o asemenea continuitate (Fig.7). În cazul
actualei străzi dr. Vicol (numită stradă, și nu intrare), planul Sâmboteanu-
Moldoveanu, din 1941, consemnează direcția de continuare a operației de
deschidere a străzii (actuală dr. Nicolae Manolescu), care ar fi creat o legătură
suplimentară cu str. Carol Davila (Fig.8). Este posibil ca renunțarea la
Fig.10. Alee de serviciu în spatele blocurilor bulevardul Corneliu Coposu.
Fig.11. Alee de serviciu în spatele blocurilor bulevardul N. Titulescu.

Fig.12. Intrarea Pristolului plan (a) și imagine (b) ilustrând rondul de

capăt al ansamblului preluat în geometria construcțiilor
desăvârșirea acestor intenții să fie legată de planificarea capătului bulevardului

Eroilor și de realizarea esplanadei Academiei Militare. O situație diferită poate
fi cea identificată în cazul străzii Mihnea Vodă al cărei traseu a fost întrerupt în
intervalul 1943-1969 de construcția Colegiului Național Ion Creangă și a școlii
nr. 79 (Fig.9).
Încă și mai recent în istoria transformărilor orașului, operațiile de placare
a marilor bulevarde sau operațiile asociate construcției Centrului Civic au
creat spații asemănătoare fundăturilor din perspectiva accesibilității carosabile
(Fig.10, 11). În majoritatea absolută a acestor cazuri, spațiul din spatele
frontului cu vizibilitate publică, rezultat în urma demolărilor nu poartă nici
denumirea de „intrare“, nici cea de „fundătură“. De altfel, aceste spații nu au
niciun nume. Fie ele zone de acces către scările blocurilor sau către intrarea
de marfă a comerțurilor de la parter, ele sunt spații care pur și simplu există
și cărora orașul contemporan are a le găsi în continuare o vocație alta decât
aceea de parcare. Acestea sunt, desigur, situații de limită, în legătură cu care
asocierea cu fundăturile este în bună măsură forțată. Însă comparația lor cu
fundăturile propriu-zise scoate în evidență o trăsătură distinctivă a celor din
urmă, completând în mod semnificativ definiția de lucru avansată inițial: în
lumina acestei comparații, spațiile fundăturilor se arată mai clar ca fiind pliuri
ale fațadei principale (la stradă) a orașului. Dublată de amenajarea minimală a
domeniului public al fundăturii, de extinderea rețelelor edilitare5 și de luarea lui

în posesie de către oraș, această condiție vorbește despre o față vizibilă a orașului
și nu de un spate tehnic care trebuie ascuns. Atâta doar că este vorba de un
portret minor, o imagine care nu apare dintr-un început, ci trebuie căutată în
profunzime (la propriu și nu numai). Ea rămâne nu mai puțin o imagine voită,
controlată și asumată a unui fragment urban.
Față publică și amenajare urbană
Apartenența spațiului fundăturii la domeniul public al orașului este în mai

multe cazuri întărită de amenajări publice dedicate cu predilecție capătului
fundăturii. Astfel, dacă multe exemple rămân mai degrabă accese funcționale în
profunzimea țesutului, altele indică în mod clar o intenție de tratare particulară
a acestui punct de întoarcere, dacă nu prin alte mijloace, atunci măcar printr-o
ușoară lărgire și/sau printr-o geometrie controlată (Fig.12). În câteva situații
5 Aici, rețeaua de iluminat public este adeseori doar marca vizibilă a sumei serviciilor pe care orașul le oferă și
care se ascund sub pavaj fundăturii.
Fig.13 – Tratări speciale ale capătului

intrărilor: a. Statuie în aleea Suter; b.
Fântâna din capătul intrării Costache
Negri; c. Scuarul plantat din intrarea Vasile
Păun/Ursulețului – planurile de arhivă
consemnează plantarea simetrică a patru
arbori în fiecare dintre colțurile spațiului
verde.
Fig.14. Imobilele
simetrice care flanchează
accesul în intrarea
Costache Negri.
Fig.15 – Imobilele de capăt care acuză simetria pentru cazurile

intrărilor a. Capitan Preoțescu și b. Alexe Marin.
excepționale spațiul întoarcerii, al capătului și al reînceputului, devine prilejul

pentru un eveniment, fie acesta un obiect de artă publică, cum este cazul
sculpturii din Aleea Suter sau al fântânii din Intrarea Costache Negri, sau un
scuar verde precum cel din Intrarea Vasile Păun/Ursulețului (Fig.13).
Caracteristica fundăturilor de a reprezenta o extindere a suprafeței fațadei
publice a orașului printr-un pliu este ceea ce conferă o anumită eleganță
spațiului comun, chiar și atunci când nu există tratări speciale ale acestuia.
Aceasta situatie derivă pur și simplu din poziționarea caselor, toate proprietățile
fiind dezvoltate astfel încât fațadele lor principale se deschid către fundătură.
În majoritatea cazurilor analizate este de presupus că această decizie de așezare
a casei pe parcelă și de raportare la vecinătățile imediate se sprijină și pe rațiuni
economice: chiar dacă retragerea caselor de la limita domeniului public este
Fig.16a. Intrarea Nicolae Iorga.

Fig.16b. Intrarea Monahului.
rareori generoasă (în multe cazuri, alinierea și aliniamentul coincid; dacă nu,
retragerea nu depășește 2m decât în cazuri cu totul excepționale), ea rămâne
cea mai amplă deschidere pe care parcela o oferă. Prin urmare, cea mai mare
deschidere de care se bucură interioarele imobilelor care ocupă fundăturile este
tocmai către acces, către spațiul comun, și se sprijină chiar pe interpunerea
domeniului (devenit) public al fundăturii propriu-zise între două fațade.
O altă manieră în care este întărită ideea apartenenței spațiului fundăturii la
domeniul public al orașului ține de tratarea specială a parcelelor de colț – acele
parcele ale căror imobile se găsesc într-o poziție privilegiată, dar și ambiguă,
care le face să aparțină deopotrivă fundăturii și orașului mare. În cele mai dese
cazuri6 această tratare particulară se traduce prin realizarea a două imobile
simetrice, care creează împreună imaginea unei porți de acces, a unui prag
(Fig.14). La capătul opus, în cele mai dese situații, axul fundăturii este marcat
în imobilul sau imobilele de capăt prin elemente arhitecturale care acuză axul
de simetrie al aleii și, prin aceasta, face ca adâncimea fundăturii să pară și să fie
interesantă de parcurs (Fig.15).
Oraș în miniatură și densitate
Privite sub specia relației care se poate stabili între locuințele care o mobilează,
fundăturile se pot construi cu case înșiruite, cuplate sau izolate, amplasate pe
6 Această caracteristică poate fi identificată mai ales în situațiile în care dezvoltarea presupune realizarea
unor imobile pe ambele laturi ale fundăturii. În cealaltă situație, în care fundătura facilitează accesul către
imobile situate pe o singură latură a adâncimii (destul de des întâlnită în București), ceea ce rămâne vizibil
este tratarea particulară a imobilului de colț.
Fig.17. Intrarea
Caragiale, ilustrând o
unitate a ansamblului
ce derivă din ridicarea
clădirilor în aproximativ
aceeași perioadă.
aliniament sau retrase, de mică înălțime sau ajungând până la șase niveluri etc.
Pentru peisajul care se deschide din interiorul unei fundături, aceste moduri de
a construi se traduc în fronturi închise sau în porozități surprinzătoare pentru
că permit întrevederea interiorului insulelor, după cum în funcție de regimul de
înălțime, perspectiva în lungul axului poate fi mai strânsă sau mai deschisă.
Ilustrând pentru încă o dată diversitatea orașului în care se înscriu, de-a lungul
unei singure asemenea alei se pot succede doar locuințe individuale, sau
doar colective, precum și un amestesc al celor două tipuri. Caracterul unitar
al fundăturilor poate așadar să fie consecința directă a concepției sincrone a
întregului ansamblu și a proiectării întregului fond construit de către o singură
mână (Fig.16a. Iorga sau b. Monahului). Situațiile în care, dimpotrivă, unitatea
ansamblului transpare chiar dacă locuințele au fost proiectate de arhitecți
diferiți, chiar dacă surprinzătoare, sunt explicabile prin dubla condiționare
dată de respectarea acelorași reguli de edificare și prin ridicarea construcțiilor
Fig.18. Intrarea Aaron

Florian, ilustrând o
lipsă de unitate formală
ce derivă din ridicarea
clădirilor în perioade
istorice distincte.
Fig.19. Aleea Titus:

retrageri ale clădirilor
de 1,5 până la 2m, în
situațiile în care alinierea
și aliniamentul nu
coincid.
Fig.20. Intrarea Călușei:

densitate forțată sau oraș
în miniatură.
Fig.21. Intrarea Securei

ilustrând înălțimea
minimă a gardurilor
care separă proprietățile
private de spațiul public
al fundăturii.
într-o aproximativ aceeași perioadă istorică (Fig.17). Invers, atunci când avem
de a face cu o mare varietate a fondului construit, una care – la limită – ajunge
să perturbe unitatea ansamblului, poate fi vorba de situația în care, nefiind
edificate deodată, construcția locuințelor a fost subordonată unor serii de
reglementări diferite sau chiar contradictorii și, implicit, au fost realizate de-a
lungul unei perioade de timp extinse (Fig.18).
Toate aceste maniere de a privi diferite aspecte ale fondului cu care se
construiesc spațiile fundăturilor, nu vorbesc însă cu claritate despre cea mai
pregnantă caracteristică a lor: fundăturile sunt edificate preluând moduri de
lucru specifice parcelărilor de străzi, dar pe care le reproduc în miniatură. Acest
fapt este sugerat de ampriza aleii, confirmat de retragerea construcțiilor (de la
stradă sau de la limitele laterale) și întărit de dimensiunile împrejmuirilor, dacă
nu de absența lor. În ce măsură fundăturile dau seama cu adevărat despre această
reducere a scării orașului ar putea fi concluzia unei atente comparații a regulilor
de edificare permise într-o anume perioadă istorică și care ar demonstra dacă
într-adevăr deschiderea de asemenea alei s-ar fi făcut utilizând reguli urbanistice
calibrate în mod special pentru cazul fundăturilor. În lipsa unor date certe,
aceste considerații sunt susținute cu argumentele subiective ale observațiilor de
teren care înregistrează desele situații în care retragerile imobilelor sunt minime
(Fig.19), cele în care casele sunt împinse în ceea ce oriunde altundeva ar părea
o intimitate forțată (Fig.20) și faptul că tratarea îmrejmuirilor conduce la
apropierea perceptivă a fronturilor opuse și la deschiderea proprietăților unele
către celelalte și toate către spațiul comun al fundăturii (Fig.21 și 22).
Aceste argumente nu substituie matematica comparației reci a regulilor de
parcelare; însă ele sugerează că decelerarea dinspre pulsul public al orașului
către ritmul domestic se realizează în aceste cazuri prin însăși forma urbană
a fundăturii, care intermediază percepția scării domestice (necondiționată de
reducerea efectivă a scării orașului). Acesta este și sensul în care caracterul intim
Fig.22. Intrarea Argeaua

ilustrând deschiderea
imobilelor către spațiul
fundăturii prin accese
neîngrădite.
al spațiului fundăturii se traduce în practici ale locuirii care permit detaliului

locuinței individuale să participe la și să îmbogățească întregul fragment al
orașului.
Sursele imaginilor:
În lipsa unei mențiuni, ilustrațiile aparțin autorului, fie că sunt scheme, planuri sau fotografii.
Fig.5a – extras din planul Boroczyn, 1846, copia semnată Cincinat Sfințescu.
Fig.8a, 9a – extrase din planul Sîmboteanu-Moldoveanu, 1941.
Fig.13a, 13b, 14, 16b, 17 – Aurelian Stroe.
Fig.13c – Anca Hariton.
Fig.18 – Mihaela Criticos.
Strada Finlanda1
Mihaela Criticos
Irina Popescu (Calotă)
Strada Finlanda a apărut pe terenul unei foste fabrici de frânghii, înființate spre
finalul secolului al XIX-lea în București, la nord de Șoseaua Bonaparte (astăzi,
bulevardul Iancu de Hunedoara)2. La începutul secolului următor, întreprinderea
era consemnată pe planul orașului3 cu denumirea de „Fabrica de frângherie
și țesătorie” și se afla în proprietatea lui Ion Cristescu (v. Fig.01). În perioada
interbelică, fabrica era cunoscută sub denumirea de Societatea Anonimă „Textilă
mecanică și Frângherie București, fostă Drăghiceanu & Cristescu”4.
1 Acest text a rezultat prin completarea informațiilor care au fost prezentate în cadrul expoziției „De la
înfundătură la intrare: locuri ale Bucureștiului cotidian”, coord. Ana Maria Zahariade, 2014 și care s-au
bazat pe cercetarea realizată de Mihaela Criticos.
2 Vezi Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al
XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:5.000, 1895-1899.
3 Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911.
4 Vezi spre exemplu, dosarul 137/1935 (Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor
Publice. Consiliul Tehnic Superior) sau dosarul 91/1935 (Arhivele Primăriei Municipiului București, fond
Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben).
Fig.01: Fabrica de frângherie

și țesătorie în 1911 [extras din
Planul orașului București – ediția
oficială, 1:1.000, 1911]
Parcelarea este amplasată într-o zonă care s-a dezvoltat de-a lungul primei
jumătăți a secolului al XX-lea prin juxtapunerea treptată a unor parcelări
proiectate. Perimetrul cuprins între bulevardul Aviatorilor, bulevardul Iancu
de Hunedoara și Calea Dorobanților a fost ocupat treptat cu ansambluri
rezidențiale de dimensiuni mai mici sau mai mari, inițiate de investitori
distincți și destinate unor clase sociale variate (v. Fig.02). În zona de nord se
găsesc parcelările G. Mornand și Comandor Teodorescu (1922)5, G. Mornand
și A. Huber (19286; realizată doar într-o mică măsură, cea mai mare parte a
terenului fiind astăzi ocupată de clădirile Televiziunii Române) și Gherghel
(1922)7. Spre sud se găsește parcelarea Filipescu (art. O. Van Rysselberghe),
unul dintre primele cartiere de vile din București. Terenul, aflat în proprietatea
lui Alexandru Filipescu, a fost parcelat din inițiativa acestuia în 19128. Restul
zonei – delimitat spre vest de strada Paris – este ocupat atât cu fragmente
realizate la finalul secolului al XIX-lea (parcelarea Blank, 1895a), cât și cu
locuințe ieftine, dezvoltate după proiecte tip în secolul următor. În acest ultim
caz este vorba despre parcelarea Societății comunale pentru locuințe (i)eftine
București (străzile Braziliei, Washington, Lisabona și Bruxelles), începută în
5 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior,
dosar 111/1922.
6 Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific
prof. dr. arh. Alexandru Sandu (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997), 235.
7 Ibid., 230.
8 Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. Serviciul Tehnic, dosar 126/1911;
Lascu, Legistație, 232.
Fig.02: Zona cuprinsă între bulevardul

Aviatorilor, bulevardul Iancu de
Hunedoara și Calea Dorobanților în
1927. Cu linie punctată este marcată
proprietatea Societății „Textilă
mecanică și Frângherie” [extras din
București fotografiat din aeroplan
(1927), executat de Compagnie
Aérienne Française, arhiva Institut
Géographique National, Paris]
1914 și destinată miliarilor și funcționarilor Ministerului de Finanțe9. Cea mai

mare parte a zonei este cuprinsă în parcelarea Bonaparte, edificată din inițiativa
Societății Inginerilor Asociați (SIA). Chiar dacă planul de parcelare a fost
realizat încă din 191310, locuințele au fost construite începând cu anii 1920.
Spre bulevardul Iancu de Hunedoara se află parcelarea Societății „Edilitatea”
(autorizată în 1922)11 și cea a Societății „Moara” (1935)12, iar în partea de vest,
pe strada Duiliu Zamfirescu, se găsește o mică parcelare a Societății „Clădirea
Românească”, autorizată în 192313.
Inițiativa realizării unei lotizări de locuințe unifamiliale pe terenul Societății
„Textilă mecanică și Frângherie” a apărut încă din anii 1920, când aceasta a
decis demolarea parțială a construcțiilor industriale aflate pe parcela pe care o
avea în proprietatea, eliberând o suprafață de cca 10.000 mp pentru edificarea
ansamblului rezidențial. În martie 1923, au fost obținute aprobările Comisiei
interimare a orașului București și a Comisiei Tehnice Comunale, pentru ca
circa o lună mai târziu dosarul să fie înaintat Consiliului Tehnic Superior
din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice14. În forma în care se prezenta în
aceste documente (v. Fig.03), noua parcelare urma să fie dezvoltată în jurul
unei străzi în formă de „L”, a cărei latură lungă era perpendiculară pe Șoseaua
Bonaparte; latura scurtă urma să se racordeze la țesutul limitrof, asigurând
legătura cu strada Roma și, mai departe, cu parcelarea Societății „Edilitatea”. La
intersecția celor două laturi ale străzii era prevăzut un spațiu asemănător cu cel
al rotondelor de întoarcere, practicate în general în cazul fundăturilor. Parcelarea
urma să conțină 20 de loturi, cu suprafețe variabile, cuprinse între 300 și 635
mp și cu deschidere către stradă de 12-15 m15. Conform cererii înaintate către
Consiliul Tehnic Superior și în acord cu prevederile legislative ale perioadei,
Societatea își lua angajamentul să realizeze lucrările edilitare complete necesare
parcelării: pavarea străzii cu asfalt și realizarea bordurilor din piatră, asigurarea
instalațiilor de apă și canal și a iluminatului stradal16.
9 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa de credit a funcționarilor Ministerului Finanțelor, dosar
16/1914; vezi unele dintre tipurile de locuințe utilizate de Societate în această parcelare în dosarul 35/1925
a fondului citat.
11 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior,
dosar 92/1922.
13 Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosar
158/1923.
14 Ibid., dosar 137/1923, 3-5.
15 Ibid., 5, 7.
16 Ibid., 6.
Fig.03: Parcelarea
Societății „Textilă
mecanică și
Frângherie”, în
varianta din 1923
[Arhivele Naționale
Istorice Centrale,
fond Ministerul
Lucrărilor Publice.
Consiliul Tehnic
Superior, dosar
137/1923, 7]
Fig.04: Parcelarea Societății „Textilă mecanică și Frângherie”, în varianta din 1935 [Arhivele Primăriei
Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 91/1935, f.f.]
Fig.07: Casa Irina

Țincu (str. Finlanda
nr. 12, arh. Ștefan E.
Peternelli), plan parter,
plan etaj și fațade
[Arhivele Primăriei
Municipiului
București, fond
Serviciul Tehnic,
Sectorul I Galben,
dosar 89/1936, f.f.]
Parcelarea nu a fost însă edificată după planurile din prima jumătate a anilor
1920, arhitectul I.C. Roșu întocmind un nou proiect de lotizare în 1935 17. În
primăvara aceluiași an, acesta a fost înaintat Primăriei Municipiului București
înspre autorizare, dosarul fiind avizat sub rezerva modificării alinierii unora
dintre clădiri18. Noul plan de parcelare era conformat în jurul unei străzi în
formă de buclă, cu o unică deschidere spre Șoseaua Bonaparte (v. Fig.04). A
fost prevăzută realizarea unui număr de 26 de parcele, cu suprafață medie de cca
230 mp19.
În forma în care ni se prezintă astăzi, aleea este bordată de clădiri moderniste,
Art Deco și mediteraneene cu un aer de familie, punctate de brazi înalți și
parțial invadate de iederă. Micile imobile cu 1-2 etaje își etalează discret bogăția
repertoriului: pergole și balcoane, ferestre de colț și copertine, case de scară cu
fante verticale, feronerii geometrice și maure, bovindouri și colonete, loggii și
paratrăsnete, brise-soleil-uri și arcade, unghiuri drepte și colțuri rotunjite.
O mică parte din clădirile acestei parcelări a putut fi documentată cu surse
arhivistice. Astfel, la numărul 12, pe parcela aflată în proprietatea Irinei Țincu,
a fost ridicată o clădire dezvoltată pe parter, etaj și mansardă, care cuprinde trei
apartamente similar rezolvate (câte unul pe fiecare nivel). Un prim proiect a
fost realizat în primăvara anului 1936 de arhitectul Nicolae Popescu. Proiectul
autorizat a fost elaborat în același an de Ștefan E. Peternelli, clădirea fiind
construită într-o variantă asemănătoare cu cea din dosarul de autorizare (v.
Fig.05-07)20.
Casa Evdochia Tatomirescu (str. Finlanda nr. 16, v. Fig.08-10) a fost
proiectată de arhitectul Toma Marinescu. Și în acest caz este vorba despre o
locuință plurifamilială, cu subsol, parter și etaj, cele două niveluri supraterane
cuprinzând câte un apartament. Și de această data, distribuția funcțională este
similară pentru cele două etaje locuibile21.
Clădirea de la numărul 6A (v. Fig.11-12) a fost proiectată de arhitectul Eugen
Botez și cuprinde două apartamente, unul al Ministrului D.V. Țoni și, cel de-al
doilea, al Inspectorului General D. Niculescu. Imobilul se dezvoltă pe subsol,
18 Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 91/1935, f.f.
19 Ibid.
20 Vezi proiectul acestei locuințe la Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul
I Galben, dosar 89/1936.
21 Vezi proiectul acestei locuințe la Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul
I Galben, dosar 98/1936.
Fig.10: Casa Evdochia

Tatomirescu (str.
Finlanda nr. 16, arh.
Toma Marinescu),
plan parter, plan etaj
și fațade [Arhivele
Primăriei Municipiului
București, fond
Serviciul Tehnic,
Sectorul I Galben,
dosar 98/1936, f.f.]
parter și etaj, cele două apartamente prezentând, și în acest caz, o distribuție

funcțională asemănătoare22.
În cazul locuinței de la nr. 9 (vila Adrian Dumitrescu), chiar dacă paternitatea
proiectului nu a fost confirmată oficial (dosarul de autorizare neputând fi
identificat), diverse surse îl indică pe Horia Creangă ca fiind autorul clădirii23.
Aceasta se dezvoltă pe trei niveluri și cuprinde două apartamente, dintre care
unul al inginerului Adrian Dumitrescu.
Până în acest moment se cunosc doi alți arhitecți de prestigiu care au proiectat
în această parcelare. Este vorba despre arh. State Baloșin (casa Ștefan Enescu, str.
Finlanda nr. 21) și despre arh. Tiberiu Niga (în cazul clădirii de la nr. 14).
22 Vezi proiectul acestei clădiri la Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I
Galben, dosar 87/1940.
23 Ana Maria Zahariade, „Locuința în creația lui Horia Creangă”, în Nicolae Lascu (coord.), 1892-1992
Centenar Horia Creangă (București: Uniunea Arhitecților din România, 1992), 72; Militza Sion, Crezul
simplității. Horia Creangă 1892-1943 (București: Editura Simetria, 2012), 51.
Fig.11: Casa D.V. Țoni și D. Niculescu (str. Finlanda nr. 6A, arh. Eugen Botez), planuri și secțiune
[Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 87/1940, f.f.]
Fig.12: Casa D.V. Țoni și D. Niculescu (str. Finlanda nr. 6A, arh. Eugen Botez), fațadă spre stradă [Arhivele
Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosar 87/1940, f.f.]
Imobilele de locuințe colective dinspre bulevardul Iancu de Hunedoara au

fost construite în anii 1950, amândouă adoptând estetica realist-socialistă. Cel
aflat în partea de est a intrării a fost terminat în 1957, după proiect elaborat de
arh. Nicolae Sulescu și ing. Ion Ardelean. El cuprinde 58 de apartamente și 22
de camere (acestea din urmă, cu grupuri sanitare la comun) și se dezvoltă pe
parter și șase niveluri (dintre care ultimul retras), preluând, astfel, volumetria
imobilului aflat în partea de vest a intrării, anterior edificat24.
Tot din inițiativa Societății „Țesătorie mecanică și Frângherie”, în 1940 a fost
înaintat spre avizare și planul de parcelare pentru partea de nord a terenului
întreprinderii, în același an fiind demolate și ultimele construcții ale fabricii.
Proiectul a fost semnat tot de arhitectul I.C. Roșu25, însă nu a fost pus niciodată
în practică. Terenul a rămas neconstruit până recent, în 2004 fiind ridicat pe
acest amplasament ansamblul rezidențial (condominiul) Washington Residence.
Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific
Sion , Militza, Crezul simplității. Horia Creangă 1892-1943. București: Editura Simetria, 2012.
24 „Bloc de locuințe pe bulevardul Ilie Pintilie”, în Arhitectura 9 (1957): 17.

Zahariade, Ana Maria „Locuința în creația lui Horia Creangă”, în Nicolae Lascu (coord.), 1892-1992 Centenar
Horia Creangă. București: Uniunea Arhitecților din România, 1992, 45-121.
***, „Bloc de locuințe pe bulevardul Ilie Pintilie”. În Arhitectura 9 (1957): 17.
Surse arhivistice:
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosare:
92/1922, 111/1922, 158/1923, 137/1935; fond Casa de credit a funcționarilor Ministerului de Finanțe,
dosare: 16/1914, 35/1925.
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. Serviciul Tehnic, dosar 126/1911.
Arhivele Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, Sectorul I Galben, dosare: 91/1935, 89/1936,
98/1936, 87/1940.
Surse cartografice:
Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911.
Intrarea „Vasile Păun”, fostă Intrarea „Ursulețului”,

bd. Mihail Kogălniceanu nr.8, București
Ruxandra Nemțeanu
Intrarea „Vasile Păun” a fost realizată, ca și celelalte fundături urbane, în scopul
extinderii Bucureștiului prin parcelarea eficientă a acelor loturi libere aflate în
vecinătatea centrului și a unor artere importante. Acest tip de intervenție a fost
inspirat de experiența europeană și a fost favorizat de legile și reglementările
specifice adoptate în anii �20 și �30 ai secolului trecut, în special de legile de
încurajare a construcțiilor de locuințe din 1927 și 1931 și de Regulamentul de
construcții și alinieri din 1928.
Bulevardul Kogălniceanu s-a trasat la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a
continua axa est-vest a arterelor bucureștene. A evoluat conform reglementărilor
din 1897 (construcție pe aliniere, cu fațadă de minim 10m sau în regim închis,
înălțimea între 10 și 13m), 1928 (înălțime între 15 și 18m) și 1939 (înălțime
maximă 24m).
Fig.01/ Intrarea „Vasile Păun”, vedere dinspre piața Mihail Kogălniceanu. [fotografie de Aurelian Stroe]
Fig.02/ Parcelarea „Clădirea

Românească”, Piața Mihail
Kogălniceanu, 1933. [N. Lascu,
Legislație și dezvoltare urbană -
București, 1831-1952, teză de
doctorat (București: Institutul de
Arhitectură „Ion Mincu”, 1997)]
De-a lungul bulevardului se aflau dispuse preponderent construcții de raport,

tipice pentru prima jumătate a secolului al XX-lea și care îmbină comerțul
și serviciile cu locuirea colectivă. Atât volumetria, cât și plastica arhitecturală
a clădirilor adiacente aliniamentului sudic al bulevardului Regina Elisabeta
s-au subordonat reglementărilor noilor bulevarde moderniste, trasate în
capitală după modelul francez haussmannian de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Bulevardul este caracterizat de profilul transversal constant și echilibrat
(front continuu și o înălțime a fronturilor egală cu lățimea străzii), plantația de
aliniament, racordarea la țesutul învecinat pe care îl structurează și de prezența
unor stiluri arhitecturale dominante, precum eclectic, modernist, Art Deco.
Intrarea „Vasile Păun” (fostă intrarea „Ursulețului”) este o parcelare interbelică
care a rezultat ca urmare a unei ample operațiuni de modernizare a bulevardelor
bucureștene trasate la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pornită din Splaiul Kogălniceanu nr. 8, fundătura/parcelarea Societății
„Clădirea Românească” (Fig.02) a fost proiectată ulterior străpungerii noului
bulevard Regina Elisabeta și a Pieței Kogălniceanu, pe suprafața de teren liber
rezultat după trasarea arterei. Se urmărea realizarea unor fronturi continue
la aliniamentele bulevardelor (Regina Elisabeta, Splaiul Independenței) și pe
străzile secundare. Prin intermediul fundăturii s-a creat posibilitatea amenajării
în interiorul incintei a unui scuar verde, cu o buclă de carosabil în jurul acestuia,
rezultând o insulă care protejează intimitatea locuitorilor din apartamentele

imobilelelor adiacente scuarului.
Ansamblul Intrării Vasile Păun/Ursulețului este protejat prin Zona Construită
Protejată a Bucureștiului1, sector 5. În prezent clădirile din cadrul intrării au
următoarele numere poștale: Splaiul Independenței nr. 56, 56A, 56B, 58, 58B,
intrarea Vasile Păun nr. 2 (Piața Kogălniceanu f.n.), 4, 6, 8 (56BB), 9 (56A),
nr.1 (Piața Kogălniceanu f.n.), 3, 5.
Intrarea studiată, inițiată ca parcelare în anul 1932 (realizată între 1932 și 1934,
inaugurată în 1935), prin Societatea „Clădirea Românească” – societate de
asigurări –, a devenit actuala intrare Păun Vasile. Ea a fost concepută în ideea
rezolvării urbanistice a terenului viran, delimitat de artera Splaiul Independenței
și Piața M. Kogălniceanu din centrul Bucureștiului, după modelul occidental al
formei urbane de tip cul-de-sac.
După autorizarea parcelării, Societatea „Clădirea Românescă”, în calitate de
investitor, a revândut loturile unor proprietari interesați de investiție, care
au construit tronsoane de clădiri după regulamentul urbanistic al parcelării.
Terenul a fost divizat în 10 loturi cu suprafețe cuprinse între 210mp și 365mp.
Proiectată ca o incintă, cu o curte interioară, cu un scuar verde și cu trei ieșiri la
arterele paralele - două la Splaiul Independenței, una la Piața Kogălniceanu -,
fundătura urma să conțină imobile cu subsol+P+5 și respectiv S+P+2-3 etaje.
Imobilele construite pe cele 10 parcele au exclusiv funcțiune rezidențială,
cuprinzând locuințe cu mai multe apartamente de lux, cu excepția celor două
clădiri cu fațada spre piața publică Mihail Kogălniceanu, care cuprind spații
comerciale la parter.
În anul 1932, prin adresa nr. 34218, Societatea „Clădirea Românească” cere
Primăriei Sectorului III Albastru să autorizeze parcelarea pe terenul viran aflat
în proprietatea Societății și localizat între Piața M. Kogălniceanu și Splaiul
Independenței. Planul parcelar este semnat de arhitecții Constantin Ciogolea și
G. S. Săpunaru, angajații Societății.
Ulterior, tot în 1932, Societatea „Clădirea Românească”, prin adresa nr.
7934/1932, cere să construiască un imobil de raport cu subsol, parter, 5 etaje
și mansardă la aliniamentul Pieței Kogălniceanu, la nr. 8, dar care depășește
înălțimea admisibilă prin regulament, de maximum 12 metri. În consecință,
1 Planul Urbanistic General al Municipiului București aprobat prin HCGMB nr. 279/2000 în Zona
Construită Protejată nr.06, bulevard haussmanian al Bucureștiului și prin sit protejat Lista Monumentelor
Istorice-2010, ca parte a Sitului de arhitectură „Sit I”, sec. XVI – XX, cod B-II-s-A-17910, municipiul
București, delimitare: „Splaiul Independenței - str. Vasile Pârvan - str. Berzei - str. Buzești - str. Sevastopol
- str. Grigore Alexandrescu - str. Polonă - str. Mihai Eminescu - str. Traian - str. Popa Nan - str. Țepeș Vodă
- str. Traian - str. dr. Maximilian Popper. - str. Anton Pann - Bd. Mircea Vodă - Bd. Corneliu Coposu -
str. Halelor”.
proiectul este refuzat de Primărie, motiv pentru care autorizația nu a fost

ridicată de petent. Între timp, construcția deja fusese începută, ridicându-se
până la parter. În final, Comisia Specială Tehnică a Primăriei București a aprobat
înălțimea mărită la frontul Pieței Kogălniceanu, eliberând altă autorizație. Cu
această ocazie a fost aprobat și noul plan de parcelare prezentat, ce cuprindea
aleea și piața interioară cu inelul carosabil de întoarcere, precum și construcția
nou propusă pe lotul nr. 10 care se afla în curs de execuție.
Prin avizul Comisiei se impuneau următoarele condiții: aleea de intrare dinspre
Piața Kogălniceanu să fie de 8 metri lărgime și clădirile noi să fie amplasate pe
aliniament; calcanele care vor rămâne vizibile spre piațete „se vor decora de
cei care vor construi pe loturile 1, 9 și 10”. Avizul poartă semnături precum
cea a urbanistului I. Davidescu, în calitate de reprezentant al Primăriei și a
arhitectului Constantin Giuglea, din partea Societății „Clădirea Românească”2.
În privința regimului de înălțime al clădirilor din parcelare, Comisiunea
Specială, în ședința de la 22 mai 1933, consemnează în aviz că imobilele de colț
cu fațada spre Bulevardul Elisabeta vor avea înălțimea cerută de regulament
pentru bulevard, iar pe aleea de intrare în parcelare, vor avea aceeași înălțime pe
o lungime de fațadă de 8+4= 12 m.
Spre piațeta interioară a parcelării, înălțimea va fi parter și 2 etaje (maximum
12m), cu condiția ca „grupurile de clădiri să fie de înălțimi egale și să aibă aspect
de clădire unitară”.
În final, după multe avizări și decizii modificate, Consiliul Comunal al
Sectorului III Albastru, prin Decizia cu Nr. 54/933, aprobă lucrările în
parcelare, cu condiția ca lucrările edilitare să fie complet terminate până la 1
iulie 1934.
La data de 13 ianuarie 1934, Societatea Clădirea Românească solicită
Consiliului Sectorului III Albastru să aprobe în interiorul parcelării construirea
pe o înălțime mai mare decât cea stabilită de Comisia Specială în ședința
de la 22 Mai 1933 - o altă derogare de la regulament, care în final va fi și
aceasta acceptată.
2 La data de 11 Aprilie 1933, Primăria Sectorului III Albastru în Ședința Consiliului Comunal emite
Deciziunea nr. 33 și raportul serviciului cadastral înregistrat la Nr. 7678/725/ A/933, referitor la aprobarea
parcelării terenului din piața Mihail Kogălniceanu-Splaiul Independenței, proprietatea Societății Clădirea
Românească; Comisia Specială Tehnică în ședința dela 16 mai 1933 reaprobă cazul special al parcelării
și anume: intrarea dinspre Piața M. Kogălniceanu de 8 m lățime în loc de 10 m și 17 m lungime spre
scuarul din parcelare și execuția racordului pentru iluminatul public sau particular în interiorul scuarului
unde lărgimea este de 27/29 m. Trotuarul din dreapta Intrării din Piața M. Kogelniceanu în scuar să fie de
1.50 m. lărgime, pentru racordul de electricitate și gaz, celălalt trotuar din stânga, rămânând de un metru.
Ambele trotuare, în parcursul lor în jurul scuarului, trebuiau să aibe lățimea de 1.80 m, pentru ca partea
carosabilă să rămână de 5.50 m.
Planul original de parcelare al terenului, aflat în dosarul „Parcelarea Clădirea

Românească” din Arhiva Primăriei Municipiului București, este datat 1932,
autorii proiectului fiind arhitecții Constantin Ciogolea și G. S. Săpunaru.
Parcelele au fost ocupate cu clădiri între 1932 și 1935.
Din documente de arhivă rezultă că la data de 6 martie 1935, Piața
Kogălniceanu era amenajată, rondul central era trasat, avea trotuar de
bazalt, pavaj de asfalt, apă, canal, electricitate și urma să fie amplasată statuia
politicianului român Mihail Kogălniceanu. La aceeiași dată, pe aleea parcelării
erau deja realizate trotuarele și pavajul cu asfalt, racordul la apă, canalizarea și
electricitatea.
Planul aprobat al Parcelării Clădirea Românească conține 10 parcele identificate
prin număr și suprafață, care sunt prezentate individual, astfel:
Parcela nr.1: Piața Kogălniceanu nr.8 (astăzi Intrarea V. Păun nr. 1 și 3;
vezi Fig. 03); suprafața lotului nr.1 – 365,00 mp; regim de înălțime –
S+P+5+Mansardă.
Pe acest lot s-a ridicat prima clădire în parcelare. Aceasta avea deja subsolul
executat când înălțimea ridicată la P+5 era încă discutată în Comisiile de
avizare. În plan are o formă de potcoavă, cu o curte interioară secundară,
fațadele imobilului fiind pe aliniamentul parcelei nr.1.
Din documentele de arhivă rezultă că imobilul devenise proprietatea doamnei
Berthe Sussman (arh. Jean Văleanu) și că autorizația a fost eliberată în august
1933. În autorizație se menționează: „O construcție pe supr. de 296.00 mp
Fig.03/ Imobilul de pe parcela

nr. 1, plan de situație. [Arhiva
PMB, fond Sectorul Albastru]
compusă din subsol, parter și patru

etaje – terasă spre Bulevard și subsol,
parter și 3 etaje spre scuar”.
Tot în 1933 este depusă cererea pentru
extinderea clădirii cu un corp de garaj și
camere de serviciu în legătură cu scara
secundară. Cererea este întocmită tot de
proprietara, Berthe Sussman. Dosarul
de autorizare conține plan de situație,
planurile extinderii (arh. Jean Văleanu).
Extinderea se află pe „parcelarea
aprobată”.
Imobilul are două scări principale și
două scări secundare și este format din
două tronsoane inegale ca suprafață.
Planul subsolului conține camere de
serviciu (pivnițe), spații pentru centrală
termică, aferente celor două tronsoane.
Planul parterului (Fig. 04), atașat
autorizației, conține, în Tronsonul I de
la aliniamentul Pieței Kogălniceanu,
spre curtea interioară, patru prăvălii
Imobilul de pe parcela nr. 1: independente și un apartament de
Fig.04 (stânga sus)/ Planul parterului; serviciu (pentru portar și/sau fochist),
Fig.05 (dreapta sus)/ Planul etajelor 1, 2 și 3;
Fig.06 (stânga jos)/ Fațadă spre piața Mihail
iar spre scuar, intrarea principală
Kogălniceanu. pentru apartamentele de la etaj, o scară
[Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru] principală și un lift.
Tronsoanele I și II au câte un apartament pe scară și comunică între ele prin

intermediul unui vestibul. Fiecare apartament conține câte un vestibul de
intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în birou, salon, dormitor cu
baie și în sufragerie. Din aceasta din urmă, prin intermediul unui oficiu, se intră
în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. La rândul ei, scara de serviciu
are, la jumătate de nivel, o cameră de servitori și un grup sanitar. Schema
funcțională a partiului este aproape identică pentru ambele tronsoane discutate.
Înspre scuar, tronsonul II conține o intrare cu scara principală, destinată
accesulului la etajele superioare, deservind câte un apartament pe fiecare palier.
Apartamentul de la etaj conține, la fel ca tronsonul I, un vestibul de intrare, care
dă într-un hall central, din care, perimetral se accede în cele trei zone diurne/
publice și nocturne/intime: dormitor, baie matrimonială, salon, sufragerie.
Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie. Aceasta are
ieșire pe scara de serviciu. Pentru acest tronson, camera de servitori și grupul
sanitar, cu accese de pe scara de serviciu (la jumătate de nivel), au fost adăugate
ulterior, prin autorizarea extinderii descrise mai sus. Etajele curente (1-3, în
cazul tronsonului I; 1-4, în cazul tronsonului II) sunt identice. Pentru ambele
tronsoane, ultimul nivel este ocupat cu spații de serviciu: în cazul tronsonului
I - terasă, pod, călcatorie, spălătorie (la care se ajunge pe ambele scări, precum și
cu liftul); în cazul tronsonului II - pod, spălătorie și călcătorie (la care se ajunge
doar prin scara de serviciu).
Structura de beton armat și zidărie portantă nu este conformată ca o structură
regulată, care să răspundă corect la solicitările din cutremur, fiind destul
de inconsecventă.
Din dosarul de autorizare a imobilului3 rezultă că antreprenorul este inginerul
Marcu Kammerling, patronul Întreprinderii Generale de Construcții Speciale
Beton Armat, proprietar este doamna Berthe Sussman din București, iar
planurile clădirii sunt întocmite de arhitect Jean Văleanu. Imobilul a fost
autorizat de Primăria Sector III Albastru, cu Autorizația No. 005253 din
20 feb. 1935.
Parcela nr.2: Piața Kogălniceanu nr. 7-8 (actual intrarea V. Păun nr. 2);
suprafața lotului - 330,40mp; regim de înălțime - S+P+5+Mansardă; imobil
de raport.
La fel ca în cazul imobilului de pe parcela nr.1, și acest proiect a fost avizat cu
multă dificultate. Încă de la început au fost prevăzute prăvălii la parter, spre
Piața M. Kogălniceanu și apartamente la etaje. Este proprietatea lui Micu
Garfunkel, proiectantul fiind arh./ing. I. Rosenthal (Rosintal). În urma cererii
de autorizare nr. 5643, din 10 martie 1933, proiectul este luat în discuție în
3 Arhiva PMB, Fond Sectorul Albastru, Dos. 116A/1935.
Fig.07/ Imobilul de pe
parcela nr. 2, desfășurată
spre piața Mihail
Kogălniceanu și intrarea
„Vasile Păun”.
[Arhiva PMB, fond
Sectorul Albastru]
ședința Comisiunei Tehnice de la 12 Aprilie 1933, Comisia specială luând

decizia de a amâna acordarea autorizării până după aprobarea parcelării de către
Consiliul comunal.
La 25 aprilie 1933, Serviciul Cadastrului înaintează documentația, împreună cu
avizul comisiei tehnice, pentru eliberarea autorizației pe această parcelă, care are
fațada principală la piață publică - Piața Mihail Kogălniceanu (Fig. 07).
În urma avizului Comisiei Technice de la 26 aprilie 1933 se acordă autorizația
de construire solicitată4.
Într-o altă cerere din 10 martie 1933, proprietarul cere autorizarea imobilului
cu regim de înălțime parter și 5 etaje. În final, avizele Comisiunei Tehnice din
11 Mai 19335 și din 12 și 26 Aprilie 1933 sunt favorabile eliberării autorizație
de construire pentru proprietatea d-lui Garfunkel din Piața Kogălniceanu nr. 8,
admițând execuția clădirii mai înaltă decât construcția vecină din dreapta, adică
cu înălțimea de 20m. Planurile modificatoare au fost realizate tot de arhitectul
I. Rosenthal.
4 Arhiva PMB, Fond Sectorul Albastru, Dos. 116A/1935. „Pe 28 aprilie 1933 este întocmit Referatul
Serviciului Tehnic care menționează câteva probleme: bovindoul ocupă mai mult de 1/3 din desfășurarea
fațadei și anume fațada are 19.00 m, iar bovindoul are 8.90 m; intrarea principală are 1.80 m lățime, iar
regulamentul urban impune 2.00 m lățime; prăvăliile din față nu au toate wc-uri separate; spălătoria de la
pivniță nu are înălțimea și prospectul cerut de regulament; înălțimea construcției vecine cu care se cuplează
este de parter și 2 etaje și mansarda, iar proprietarul cere parter și 6 etaje, deci o diferența de înălțime mai
mare decât cea îngăduită de regulament; înălțimea construcției solicitată este mai mare de 15 la 18.00
metri; înălțimea se păstrează și pentru aleea de 8.00 m lățime.18.00 m, ajungând ”pe alocurea” peste
20 m. Regulamentul prevede înălțime de la 15 la 18.00 metri; înălțimea se păstrează și pentru aleea de
8.00 m lățime.”
5 Dos. 449B/1933, Dos. 449C/1933.
Fig.08/ Imobilul de pe parcela nr. 3, plan de Fig.09/ Imobilul de pe parcela nr. 3, planul
situație. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru] parterului. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]
Parcela nr.3: Intrarea V. Păun nr. 4; suprafața lotului - 215,00mp (vezi Fig. 08);
regim de înălțime: S+P+3; imobil de raport. Clădirea este formată dintr-un
singur tronson și are câte un apartament pe etaj și două scări (una principală
și una secundară; vezi Fig. 09). Are aceeași schemă funcțională ca cea a tuturor
apartamentelor imobilelelor interbelice. Fiecare apartament conține un vestibul
de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în birou, dormitor
cu baie și sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în
bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de
serviciu s-a creat o curte de lumină. Din păcate acest tronson are fațadele placate
cu sistem termoizolant, modificându-se aspectul originar.
În data de 8 iulie 1933 se depune cererea pentru aprobarea construirii unui
imobil cu subsol, parter, două etaje și pod pe parcela nr. 3. Proprietar este James
G. Gibson, iar arhitect B. Mauriciu Avram. Se anexează în dosarul de autorizație
planul de situație, planul subsolului, cel al parterului și planurile etajelor 1 și 2,
precum și cel al mansardei.
Conform referatului nr. 19K din 8 Iulie 1933 al Serviciului tehnic din Primărie,
se aprobă execuția clădirii cu subsol, parter, două etaje, retrasă din alinierea
decretată, respectând gruparea aprobată. Se specifică că nu are fațadă decorată la

stradă, are ieșire printr-o alee și este retrasă din aliniere.
Parcela nr. 4: intrarea V. Păun nr.6; suprafața lotului – 295,00mp; regim de
înălțime – S+P+3; imobil de raport.
Clădirea, cu funcțiune exclusiv rezidențială, are câte două apartamente pe etaj,
deservite de două scări (una principală și una secundară). Fiecare apartament
conține câte un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se
intră în birou, salonaș, dormitor cu baie și sufragerie. Din sufragerie, prin
intermediul unui oficiu se intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu.
Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină. Tronsonul
acesta are fațadele cel mai bine conservate. Chiar dacă acestea au fost reabilitate
și nu restaurate, ele poartă încă amprenta stilistică a arhitecturii în manieră Art
Deco. La partea superioară a volumului, imobilului are o fleșă spectaculoasă din
beton armat și zidărie, ieșită dintr-un bovindou. Balcoanele au grilaje metalice
decorate în stil Art Deco.
Parcela nr.5: Splaiul Independenței nr. 58A; suprafața lotului – 252,00mp;
regim de înălțime: S+P+3+Mansardă; imobil de raport (Fig. 10 și 11).
În prezent imobilul nu mai are acces la scuarul intrării, fiind accesibil numai din
Splaiul Independenței.
În planurile de autorizare, subsolul conține un garaj pentru două mașini, un
apartament de serviciu și spații pentru pivniță și centrală termică. Între timp,
garajul a fost dezafectat și nu mai este accesibil. Tronsonul are un apartament pe
etaj, două scări (una principală și una secundară). Fiecare apartament conține
un vestibul de intrare, care dă într-un hall central, din care se intră în salon,
care este legat de un birou, separat de un dormitor cu baie și sufragerie. Din
sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră în bucătărie, care are ieșire
pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte
de lumină.
Imobilul a fost construit ca urmare a cererii din 11 ianuarie 1935 depusă de
doamna colonel Felicia Georgescu și de colonelul Luca și care viza aprobarea
unei construcții parter și etaj în Splaiul Independenței 56. Este anexat un plan
de situație. Primăria admite construirea imobilului la data de 6 martie 19356.
Autorizația este emisă în data de 6 aprilie, la aceasta se anexându-se planșe
cu fațade, plan de situație, subsol, parter și etaj 1, etaj 2, mansardă, toate
semnate de arhitect Ghinescu. În Avizul Comisiunei Tehnice de la 6 Martie
1935 și în decizia delegației Consiliului Comunal nr. 132 din 8 martie 1935 se
menționează că proiectul se autorizează, deși acesta nu respectă regulamentul în
ceea ce privește bovindourile și lărgimea gangului de acces spre curtea interioară.
6 Dos. 307/1935.
Fig.10/ Imobilul de pe parcela nr. 5, fațada Fig.11/ Imobilul de pe parcela nr. 5, planul
dinspre Splaiul Independenței. [Arhiva PMB, fond parterului. [Arhiva PMB, fond Sectorul Albastru]
Sectorul Albastru]
Se are în vedere că imobilul se execută cu parter și două etaje, iar lărgimea străzii
este de 18 m7.
Parcela nr.6: Splaiul Independenței nr. 58; suprafața lotului – 267,00mp; regim
de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport. Din păcate nu există foarte
multe date de arhivă.
Parcela nr.7: Splaiul Independenței nr. 56B / Intrarea V. Păun nr. 8; suprafața
lotului – 257,00mp. regim de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport.
La fel ca la parcela nr. 6, nu există date de arhivă.
Parcela nr.8: Splaiul Independenței nr. 56A / Intrarea V. Păun nr. 9; suprafața
lotului – 257,00mp; regim de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport.
Clădirea are câte un apartament pe etaj și două scări (una principală și una
secundară). Fiecare apartament conține un vestibul de intrare, care dă într-un
hall central, din care se intră în salon, care este legat de birou. Din hall se intră
într-un dormitor cu baie și în sufragerie, din care, prin intermediul unui oficiu,
se intră în bucătărie. Aceasta din urmă are ieșire pe scara de serviciu. Pentru
luminarea spațiilor de serviciu s-a creat o curte de lumină. Subsolul conține
7 Autorizația de construcție Nr. 28/J, din 6 aprilie 1935 menționează că „La față pe alinierea decretată și
pe întreaga fațadă, va executa o construcție cu subsol, parter, două etaje și mansardă, din zidărie masivă
acoperită cu metal, conform planurilor aprobate, întocmite de Dl arh. Ghinescu și pe suprafață plătită.”
Fig.12/ Imobilul de pe parcela nr. 6, fațada înspre Fig.13/ Imobilul de pe parcela nr. 6, planul
intrarea „Vasile Păun”. [Arhiva PMB, fond Sectorul parterului. [Arhiva PMB, fond Sectorul
Albastru] Albastru]
un apartament de serviciu și spații pentru pivniță și pentru centrala termică

(calorifer).
Parcela nr.9: Splaiul Independenței nr. 56; suprafața lotului – 257,00mp; regim
de înălțime – S+P+3+Mansardă; imobil de raport.
Clădirea are câte un apartament pe etaj și două scări (principală și secundară).
Fiecare apartament conține un vestibul de intrare, care dă într-un hall central,
din care se intră în salon. De salon se leagă un birou și, separat, un dormitor
cu baie și o sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se intră
în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor de
Fig.14/ Imobilul de
pe parcela nr. 6, fațada
laterală. [Arhiva PMB,
fond Sectorul Albastru]
serviciu s-a creat o curte de lumină. Subsolul conține un apartament de serviciu

și spații pentru pivniță și pentru centrala termică (calorifer).
Parcela nr.10: Intrarea V. Păun nr. 5; suprafața lotului – 321,00mp; cu regim
de înălțime – S+P+6+Mansardă; imobil de raport.
Clădirea are câte două apartamente pe etaj, simetrice. În axul de simetrie se
află cele două scări (principală și secundară), spate în spate. Fiecare apartament
conține câte un vestibul de intrare, care este legat de un hall central, din care
se intră în mai multe încăperi: într-un salon (care este legat de birou), într-un
dormitor cu baie și în sufragerie. Din sufragerie, prin intermediul unui oficiu, se
intră în bucătărie, care are ieșire pe scara de serviciu. Pentru luminarea spațiilor
de serviciu s-a creat o curte de lumină. La subsol se află un apartament de
serviciu și spații pentru pivniță și pentru centrala termică (calorifer).
Ansamblul de imobile de locuit din intrarea „V. Păun” are o tipologie urbană
relativ des întâlnită în perioada interbelică, datorată încurajării acestui program
de locuințe colective pe proprietăți particulare. Adoptarea acestor forme
volumetrice la imobilele de raport cu apartamente de lux cu mai multe etaje, de
la parter cu două până la șapte etaje, va deveni o practică consacrată a acestui
program de locuințe multietajate, în contextul în care ultimele etaje se retrăgeau
în cascadă, după formule urbanistice de mascare a unor înălțimi forțate, peste
cotele cornișelor impuse de regulament.
Motivele decorative din repertoriul Art Deco sunt remarcate în diferite tipuri
de compoziții simetrice sau asimetrice, care subliniază volumele prin benzi,
registre sau chenare, panouri cu terminații într-o succesiune de retrageri,
Fig.15/ Fotografie recentă din intrarea „Vasile Păun”, în centru imobilul de pe parcela nr. 6. [fotografie de
Aurelian Stroe]
ferestre hublou, bovindouri care primesc coronamente sau pinioane în cascadă,

antene‑semnal.
Gruparea în benzi decorate cu o suită de profile liniare sunt cele mai
uzuale decorații, care însoțesc și conturează muchiile ieșinde ale volumelor
clădirilor, registrele principale, retragerile sau decroșurile, registrele soclurilor,
antablamentelor, balustradelor sau parapetelor. Ancadramentele delimitează

golurile ferestrelor, care se așează cu latura lungă a golului pe orizontală,
subliniind raportul gol/plin și orizontala registrelor etajelor. Balcoanele, de
formă paralelipipedică sau cu terminație semicirculară, sunt susținute și de
solbancuri liniare decorative, constând din benzi de mănunchiuri de profile din
tencuială similipiatră. Între ferestre există panouri din tencuială cu muluri riflate
în benzi orizontale sau verticale. Consolele puternice ce susțin bovindourile au
și ele o succesiune de muluri lineare trasate pe muchiile vii.
De foarte multe ori, fațadele au unu sau două bovindouri, care sunt marcate pe
verticală de ferestre unice, lungi, pe lungimea a 3-5 etaje și înguste, exprimând
în exterior spațiul scării principale de acces sau un colț special al salonașului.
Volumul arhitectural urmează reguli compoziționale relativ previzionate,
nelipsind din vocabularul arhitectural o verticală dominantă, ieșită din planul
major al fațadei și în care se opresc registrele în pieptene ale parapetelor
balcoanelor, care la rândul lor sunt ieșite din planul fațadei propriu-zise.
Parterul tronsoanelor este marcat de intrarea principală, finisată specific stilului -
tencuială mozaicată, tencuială periată, placaj de marmură neagră etc.
Ușa de intrare are o feronerie cu decorații specifice Artei Deco, alamă, profile de
fier vopsite, geam givrat.
Ultimele etaje sunt retrase în cascadă, după un unghi la 45°, sau se termină cu
un coronament decorativ. În general, acoperirea ultimului etaj este fie în terasă,
fie în șarpantă, ascunsă de un atic înalt. Fațadele pot fi simetrice, cu un ax de
simetrie marcat de un bovindou-turn cu două travee egale și cu balcoane în
benzi orizontale amplasate în stânga și în dreapta verticalei. Ancadramentele
golurilor sunt profilate simplu și executate din tencuială cu benzi riflate sau
simple, fără decorații.
Ansamblul și-a păstrat în prezent caracterul originar. El este așezat în apropierea
unei zone de referință a orașului – Piața M. Kogălniceanu – și adiacent arterelor
Calea Plevnei și Splaiul Independenței. Cele 10 parcele din ansamblu sunt
accesibile de pe două alei: una perpendiculară pe Piața Kogalniceanu, scurtă (cca
17 m), cu o lățime de cca 8 m, trotuare de cca 1,50m și 1,00m și profil simplu;
la extremitatea opusă bulevardului, aleea se lărgește pentru a asigura suprafața
de întoarcere și mai are o alee pietonală spre Splaiul Independenței. La origine
erau două ieșiri spre Splai, una dintre ele în prezent fiind închisă și cuprinsă în
spațiul privat al parcelelor adiacente. Imobilele din scuar, așezate la aliniamentul
străzii (cu excepția celor din fundul parcelării, care se retrag cu cca 2m), pot fi
încadrate în categoria construcțiilor de înălțime mică, medie și mare.
Ca expresie arhitecturală, imobilele aparțin din punct de vedere stilistic unui
modernism sobru, cu accente Art Deco, date de profilatura din tencuială,
decorația de fier forjat (grilajele ușilor, mâinile curente ale balcoanelor,
Fig. 16/ Intrarea „Vasile Păun”. [fotografie de Aurelian Stroe]
gardurile de separare), materiale prețioase ca marmură, travertin, alamă. Sunt

caracteristice pentru imobilele din intrarea V. Păun volumele cubice, cu colțuri
rotunjite, cu accente date de decalarea pe verticală a etajelor, mansardelor și
ale bovindourilor. Liniile dominante ale fațadelor sunt date de orizontalele
ferestrelor, subliniate de profilaturile cornișelor și de cele ale solbancurilor, de
parapetele balcoanelor și teraselor. Intrările principale, accentuate cromatic,
sunt protejate fie de copertine, fie de volumele verticale ale bovindourilor.
Majoritatea soclurilor sunt înalte, cu tencuială cu terasit sau mozaic turnat,
piatră artificială colorată. Imobilele din parcelarea analizată se remarcă prin
folosirea generalizată a structurilor de beton armat și prin utilizarea pe scară
largă a materialelor și finisajelor cu accente prețioase: travertin, terasit, grilaje
Art Deco din fier forjat etc. Învelitorile cu pantă mică, invizibile de la nivelul
solului, reprezintă o soluție de adaptare la exigențele climatice ale orașului, fără
a afecta imaginea modernistă generală a construcțiilor. Imobilele de raport cu
mai multe etaje au putut fi construitre mult mai rapid ca urmare a apariției și
utilizării pe scară largă a structurii mixte de beton armat și zidărie de cărămidă.
O notă aparte este dată de imobilul de la Intrarea V. Păun nr. 6, a cărui
fațadă este realizată în spiritul pur al curentului Art Deco. Celelalte imobile
au elemente mai moderate în raport cu acesta. Apartamentele din clădirile
plurifamiliale au o caracteristică comună: inițial, în majoritatea apartamentelor

exista și o încăpere (cabinet, birou) pentru exercitarea profesiei ocupantului.
În general, starea de conservare a imobilelor din fundătură este medie și bună.
Clădirile de pe parcelele nr. 10 și 8 au fost supraînălțate cu un nivel. Unul dintre
pericolele majore care amenință imobilele studiate este reprezentat de aplicarea,
fără discernământ, a Legii privind izolarea termică a locuințelor. Clădirile de la
loturile nr. 2 și 3 au fost placate cu materiale termoizolante și necesită operații
de restaurare. Imobilul de pe lotul 4 este în starea cea mai bună. Ca urmare
a faptului că în perioada postbelică aceste imobile au fost naționalizate, iar
în perioada post 1990 reglementările urbanistice au fost ineficiente, deși
starea generală de conservare este bună, se resimte lipsa de întreținere și lipsa
supravegherii de specialitate din punct de vedere arhitectural: tencuielile sunt,
pe alocuri, căzute; ferestrele originare au fost înlocuite cu ferestre cu geam
termoizolant, cu subîmpărțire și culoare a tâmplăriei modificate; terasele și
balcoanele au fost închise sau protejate de copertine improvizate.
Bibliografie selectivă
Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean, Editura universitară „Ion Mincu”, București, 2003
Southworth, Michael; Ben-Joseph, Eran: Reconsidering the Cul-de-sac , în Acces, nr 24, primăvara 2004.
Arhivele Primăriei Municipiului București, Primăria Sectorului de Albastru dosarele:
dos. 460A/1932, dos.808/1932, dos. 449B/1933, dos. 304/1934, dos. 307/1935, dos. 116A/1935
Fotografii actuale cu toate clădirile, Foto Aurelian Stroe
Parcelarea Suter (1896-1912), Aleea „Suter” din

București, sector 4
Ruxandra Nemțeanu
Parcelarea G. A. Suter este o intervenție urbană, realizată la sfârșitul secolului
al XIX-lea, în sudul Bucureștiului, de către un dezvoltator imobiliar (cum am
spune astăzi), care, prin planul prestabilit pe care l-a implementat, a intenționat
să realizeze un cartier modern. Parcelarea conținea străzi radiale și câteva intrări/
fundături, dezvoltate din acestea, pe terenuri cu gabarit restrâns. Printre acestea
se află și Aleea Suter, fosta intrare (alee) Negreni.
Intrarea se găsește pe un vârf de deal, lucru mai puțin obișnuit pentru relieful
plat al Bucureștiului, pe Dealul Filaret, la vest de Parcul Carol, unul dintre
cele mai mari parcuri ale capitalei. Ea este paralelă cu latura lungă a acestuia,
descendentă pe direcția nord-sud și care face legătura cu singura strada în trepte
din București, Strada Xenofon. Parcul Carol s-a amenajat în anul 1905-1906 în
vederea realizării în București a unei Expoziții Generale care să comemoreze 40
de ani de domnie a Regelui Carol I, deci înainte de realizarea intrării Suter, care
a fost autorizată în 1912.
Fig.01: Planul parcelării G.A. Suter. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
Fig.02: Rondul de întoarcere al aleii Suter. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
Fig.03: Strada Xenofon. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]

Fig.04: Casa tip F. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
Ea face parte în prezent din Zona construită protejată a Bucureștiului,

parcelarea Inter (Filaret), parcelare reglementată, care cuprinde (aspect puțin
neobișnuit) și prima gară a României Mici, Gara Filaret1. Zona construită
protejată nr. 63 este delimitată de str. Constantin Istrati, str. Mitropolitul
Nifon, str. Slobozia, str. Lămâiței, str. Fabrica de Chibrituri și include Piața
Gării Filaret și str. Xenofon, Intrarea Călțuna, Aleea (Intrarea) Negreni, str.
Colonel Gh. Costescu.
Din Rondul de intrare de la Parcul Carol, pe lângă actuala Fântână Zodiac, pe
strada Dr. Constantin Istrati, există singura scară urbană cu nume de stradă
din București, strada Xenofon. Este o scurtătura spre Aleea Suter (fostă Intrarea
Negreni), care iese în piațeta fostei Vile Suter, reședința arhitectului Suter,
acum Carol Parc Hotel. Arhitectul german Adolf Suter – se pare, un apropiat
al regelui Carol I al României – a ajuns sa achiziționeze terenul „Grammont” și
Dealul Filaret, de la Primăria Capitalei. Vila Suter este realizată după anul 1906,
1 Zona construită protejată a Bucureștiului nr. 63, parcelarea Inter (Filaret), parcelare reglementată subzona
L2b – Zone protejate construite aprobate prin HCGMB nr. 279/2000.
Fig.05: Casa Arbisani. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
anul de deschidere al Expoziției Generale din Parcul Carol, eveniment care a

ridicat standardele de locuire ale cartierului „Suter”.
Istoria acestui cartier poate fi reconstituit începând cu Planul Borroczyn,
redactat în anul 1846, care prezintă terenul dintre Dealul Filaret și Podul
Calicilor (parte din actualul bulevard Regina Maria) drept o zonă cu dealuri,
cu teren viran, mlaștini și vii. Proprietarii, consemnați pe plan, erau Vicontele
Gramont, care deținea și locul mlăștinos numit Lacul Gramont, restul
terenurilor în pantă aparținând Mitropoliei Munteniei, fiind ocupate de vii
(toponimul Viile Mitropoliei).
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Vicontele Louis Antoine de Grammont,
aghiotant domnesc al celor trei principi care s-au succedat la conducerea Țării
Românești după evenimentele din anul 1821 – Alexandru Dimitrie Ghica,
Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, oameni pretențioși, dar cultivați – a venit
aici din armata țaristă pentru a moderniza principatele în epoca regulamentară.
Vicontele Grammont provenea dintr-o veche familie franceză din Haute Saone,
cunoscută în toată lumea datorită memoriilor contelui Philibert de Grammont2,
scrise la finele secolului al XVII-lea.
2 Colectiv, Călători străini în Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Ed. Academiei, vol. IX, 2015,
p.692. Grammont, Antoine de (1795-1851), viconte, ofițer rus de origine franceză, aghiotantul contelui
Pavel Kiseleff, colonel în poliția pămînteană în Țara Românească (1834), aghiotant domnesc al lui
Fig. 06: Casa Suter, planul subsolului. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
Planul maiorului-baron Arthur Rudolf von Borroczyn remarcă în zona studiată

gradina vicontelui, care se găsea exact pe locul ce străbate cartierul și strada cu
numele aghiotantului domnesc.
În anul 1895 „Ministerul (din lăuntru) în virtutea articolului nr. 95, din Legea
pentru organizarea comunelor urbane, aprobă deschiderea stradelelor pe locul
numit «Gramont», proprietatea domnului G.A. Suter, în condițiunele admise de
Consiliul Comunal în ședința sa de la 31 Mai 1895”3.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 15474 din 16 martie 1896 se aprobă alinierea noii
străzi deschise pe locul numit „Gramont”, proprietatea domnului G. A. Sutter,
„conform votului Consiliului comunal din ședința de la 31 Maiu 1893, admis
de Consiliul Technic superior prin jurnalul No 180 din 8 Martie a.c. Totodată
se restitue și planul acelor strade prinse cu adresa Dvs anterioară No 506 78 T.”
Alexandru D. Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, căsătorit cu Arghira Scufa, fiica negustorului grec
Ianache Scufa.
3 ANDMB, Fond: PMB-Serviciul Tehnic, Dosar nr.1/1896, Fila 1. Ministerul de Interne No 05986/14
MAR 96, Primăria Bucureşti, No 12040/15 MAR 1896, Dir. Lucr. Tehnice, Nr. 2012/15 MAR 1896.
4 ANDMB, Fond: PMB-Serviciul Tehnic, Dosar nr.1/1896, Fila 2. Ministerul de Interne, Primăria
Bucureşti, No 6342, No 12406/18 MAR 1896, Dir. Lucr. Tehnice, Nr.2090/18 MAR 1896.
Fig.07: Casa cu două apartamente, tip B. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
Prin aceste acte administrative terenurile vicontelui Gramont au fost

răscumpărate în timp de Primăria Comunală, iar pe acest loc a fost ridicat noul
cartier „Gramont”, viitoarea parcelare Suter.
Între 1892-1893 și până la 1916, arhitectul Gustav Adolf Sutter, proprietarul
Dealului Filaret și al reședinței ridicate în zona nordică a dealului, s-a implicat
consecvent în reamenajarea urbanistică și edilitară a zonei, datorită tranzacțiilor
imobiliare și de antreprenoriat pe care le tutela.
După 1870 zona „Grammont”, cunoscută mai nou sub denumirea de Grădina
Filaretului, se populează și se lotizează treptat până în preajma Dealului Filaret,
mai puțin zona viitorului Parc Carol.
Până în anul 1899, apar vecinătăți ca Fabrica de Chibrituri și Gara Filaret –
către sud – dar și un mic segment al actualelor străzi Costescu și Lămâiței – în
zona sudică a Dealului Filaret – și intrarea Călțuna – la nord. La acest moment
Dealul Filaret era împădurit pe laturile de vest și sud, sud-est. El făcea parte,
la1899, din mahalaua Bărbătescu Nou și era traversat pe axa nord-sud de o alee
străjuită de pomi – foarte probabil realizată de noii proprietari ai locurilor –

viitoarea alee Suter.
Între 1899 și 1911, familia Suter, separat de proprietatea Dealului Filaret,
tranzacționează și alte proprietăți în împrejurimi, după cum se pot vedea pe
Planul cadastral al Bucureștiului din 1895-1899.
Prin 1904 cartierul „Gramont” era deja ridicat, deși construcțiile vor continua să
fie realizate și după această dată, iar în anul 1906 cartierul „Gramont” era dens
construit și aleea Suter era trasată. O mărturie grafică este Planul cadastral al
Bucureștiului din 1911.
Înaintea primul război mondial, întinsa proprietate Suter de pe Dealul Filaret
este în totalitate lotizată și vândută, iar în 1912, Aleea Suter este parcelată și
vândută. Antreprenor este Societatea Anonimă „Suter”, pentru întreprinderi și
construcțiuni, patron arhitectul Gustav Adolf Suter și proiectanți societatea F.
Schmidts & fii, întreprinderi de lucrări publice și particulare.
Arhitectul F. Schmidts, colaboratorul lui Gustav Suter, proiectează cele 24 de
vile unifamiliale așezate de-a lungul intrării. Parte din ele sunt cuplate, parte
sunt individuale.
Primii proprietari ai vilelor au fost:

Aleea Suter nr. 1, Albert Russo
Aleea Suter nr. 2, d-na Suter
Aleea Suter nr. 3, Emilia Hart
Aleea Suter nr. 4, Preotul Radu
Aleea Suter nr. 6, D-na Frieberg
Aleea Suter nr. 7, Ing. Vernescu Gh.
Aleea Suter nr. 8, Valeriu Pompilian
Aleea Suter nr. 9, Marcus Marcovici
Aleea Suter nr. 10, D-na Atanasiu
Aleea Suter nr. 11, Stefan Dan
Aleea Suter nr. 13, Athanasiu
Aleea Suter nr. 15, Ing. Pârvulescu
Aleea Suter nr. 17, Maximilian Bruiu
Aleea Suter nr. 19, Heinrich Fischer
Aleea Suter nr. 20, Dobrescu
Aleea Suter nr. 21, Rudolf Breuer
Aleea Suter nr. 22, Dobrescu
Aleea Suter nr. 24, Eugenia Polihroniade
Fig.08: Casa Suter, nr. 23-25. [Fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
Fundătura este în plan în formă de lacrimă cu un rond de întoarcere în capătul

ei. Parcelarea aleii Suter a fost proiectată să conțină 8 locuințe cuplate, 8
locuințe independente pe lot, din care una de dimensiuni mai mari, locuinta
proprietarului, Gustav Adolf Suter – azi considerată un mic palat urban,
mult modificat față de cel inițial. Locuințele unifamiliale, cuplate două câte
două, erau duplexuri de mici dimensiuni, desfășurate pe subsol, parter și
etaj‑mansardă.
Locuințele independente erau proiectate pentru a fi duplexuri sau două
apartamente într-o clădire, destinate unor membrii apropiați ai familiei
proprietarilor sau pentru locuință de raport.
Subsolul, ca urmare a curbelor de relief, devenea parter spre străzile exterioare,
adiacente parcelării (str. Dr. Istrati, fosta Șoseau de Nou) și str. fostă
Principesa Ileana.
Arhitectura vilelor era clar influențată de arhitectura vernaculară germană, ca
urmare a originii proprietarilor parcelării (G.A. Suter era de origine elvețian,
din zona germană) și a arhitectului F. Schmidts. Locuințele fac referință la
arhitectura eclecticului pitoresc german, având acoperișuri în pupitru, cu
versanți în două pante, una abruptă, a doua mai lină, cu bovindouri sau mici
exedre ieșite din planul ferestrelor, cu intrări principale pe colț, prin intermediul
unui volum de formă specială, circulară, poligonală sau dreptunghiulară, dar
rotit la 45°.
Fig.09: Casă, aleea Suter nr. 21. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
Fig.10: Casă tip F modificată, aleea Suter nr. 17. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
Clădirile sunt realizate conform tehnologiei perioadei, fiind în majoritate

pe structură de zidărie cu planșee de lemn sau din bolțișoare de cărămidă pe
grinzi metalice.
Fațadele sunt finisate cu terasit gri sau praf de piatră alb-gri; utilizarea acelorași
înălțimi de nivel asigură, la rândul ei, unitatea unui front la stradă, în care se
suprapun forme și motive diverse – de la curba fațadei clădirii de pe parcela
nr 5, la volume verticale în consolă dominate de plinuri clar definite sau la
balcoane de colț, rotunjite. Compozițiile de fațadă utilizează deseori o îmbinare
între plinurile verticale menționate anterior și orizontala balcoanelor, câteodată
dispuse simetric. Toate clădirile au subsol ventilat, unele chiar demisol și
hoch‑parter.
Acoperirea șarpantei cu învelitoare cu țiglă ceramică a fost înlocuită, din păcate,
la unele clădiri ale fundăturii cu țiglă metalică, fenomen care reprezintă o
alterare a spațiului public și a valorii sale ambientale.
Se remarcă elemente de feronerie „1900” pentru intrări, balcoane, copertine,
precum și volume mici de forme rotunde sau poligonale, care marchează în
fațadă intrarea principală printr-un bovindou, un balcon etc.
Din păcate, de-a lungul timpului s-au făcut modificări, unele radicale. Imaginea
actuală la nivelul aleii este a unor imobile haotic transformate, în care se mai
Fig.11: Casa tip B modificată, aleea Suter nr. 8. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
Fig.12: Casă, aleea Suter nr. 18. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
Fig.13: Aleea Suter, imagine din rondul de întoarcere. [fotografie de Ruxandra Nemțeanu]
percep vagi urme din volumetria inițială. Multe dintre ele mai sunt acoperite
în șarpanta cu învelitoare de tablă sau țiglă. Casa lui Suter din vârful dealului a
fost transformată la exterior. Aflată pe cel mai înalt punct natural din București,
clădirea beneficiază de o vedere panoramică asupra întregului oraș.
Pericolele majore în protecția clădirilor fundăturii sunt date de efectele
unei viitoare izolări termice, prin îndepărtarea elementelor de fațadă și prin
înlocuirea tâmplăriilor și feroneriei originale, cu unele contemporane.
Acest tip de intrări reflectă rolul în creștere al clasei de mijloc în structura
socială a orașului, la începutul secolului al XX-lea. Preocuparea unor proprietari
ca G. A. Suter pentru promovarea unei arhitecturi de manieră istoricistă de
influență germană, implantată în București, demonstrează multiculturalitatea
spațiului bucureștean.
Ansamblul de locuințe unifamiliale înșiruite de-a lungul fundăturii„Suter”, au
fost proiectate cu un standard mediu spre ridicat, pentru clasa de mijloc, cu un
confort modern pentru anul 1912.
Bibliografie selectivă
Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean. București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2003.
Southworth, Michael și Eran Ben-Joseph, „Reconsidering the Cul-de-sac”. Acces, 24 (2004).
Favier, Jean, Paris deux mille ans d`histoire. Paris: Editura Fayard, 1997.
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond PMB Serviciul Tehnic, dosarele 554/1912,
555/1912, 556/1912, 557/1912, 542/1912.
-Fotografii actuale cu toate locuințele de la nr. 1-25, foto Aurelian Stroe;
-Fotografii actuale cu casa nr.19, Ruxandra Nemțeanu.
-Planuri istorice:
-Planul Bucureștiului ridicat de Maiorul-baron Borroczyn, 1846;
-Planul cadastral al Bucureștiului 1911;
-Planul ZCP nr. 63, 2000;
-Planul parcelar al Aleei Suter 1912, dos. 556/1912;
-Planșe cu clădirea tip F, tip B.
Intrarea Armașului
Ana Maria Hariton

Aflată pe traseul străzii Eremia Grigorescu, în apropierea Pieței Gheorghe
Cantacuzino, Intrarea Armașului este cuprinsă în Zona protejată 34 –
Pitar Moș. Ansamblul în sine, ca formă urbană tipică, nu apare pe Lista
Monumentelor Istorice a municipiului București din 2010, pe aceasta figurând
doar cele două clădiri ce constituie accesul în intrare (str. Eremia Grigorescu
nr. 12 și nr. 14 ) la pozițiile 1102 și 1103, ca imobile de sfârșit de secol XIX,
început de secol XX. Ilustrând o tipologie urbană caracteristică Bucureștiului
(intrările – rezultate din ocuparea fundurilor de lot, a parcelelor adânci sau a
celor situate în interiorul insulelor), precum și cvasi-totalitatea manifestărilor
stilistice ale perioadei interbelice (modernism, modernism clasicizant, Art Deco,
stiluri pitoresti-mediteraneene), intrarea Armașului se înscrie coerent în zona
cuprinsă între Parcelarea Ioanid și Piața Lahovari, asigurând, prin conformarea
sa în „T”, o zonă de liniște și intimitate în vecinătatea unei străzi circulate.
Fig.01: Intrarea Armașului. [fotografie de Mihaela Criticos]

Istoric
Actuala stradă Eremia Grigorescu este una dintre cele mai vechi din București,
traseul ei putând fi identificat pe planuri încă din secolul al XVIII-lea1 (spre
exemplu, planul din 1770). Terenul viitoarei intrări apare pe planurile succesive
ale Bucureștiului – începând cu Planul Borrocziyn 1846 și până în 1911- ca un
ansamblu de loturi și funduri de lot din străzile Armașului și Polonă. Întreaga
zonă apare pe aceste planuri ca fiind slab construită, fiind dominată de grădini și
livezi. În 1911, actuala stradă Eremia Grigorescu era denumită strada Armași /
Armașului, nume ce va fi ulterior preluat de ansamblul cunoscut inițial ca
Parcelarea Calimachi, Parcul Calimachi sau Aleea Calimachi (în diversele
ortografieri: Kalimachy, Callimachi, Callimache, Calimache)2. Ana Maria
Calimachi primise terenul ca dotă, la căsătoria cu Prințul I. Calimachi (1911),
de la mama sa Elena Văcărescu. Aceasta stăpânea loturile din Strada Armași nr.
14 și 16 și cel din strada Polonă 87 din 1892, dată la care au fost cumpărate
de la Fredrich Tyr. Ana Maria Calimachi este inițiatoarea parcelării terenului
în suprafață de 6.789 mp, lotizare al cărei prim plan este realizat în 1911 de
arhitectul Alexandru Tomescu și aprobat în 1931. Fiind prea mari, loturile nu
se vând și, în data de 10 martie 1933, se avizează de catre Comisiunea Specială
cel de al doilea plan de parcelare propus de același arhitect, cu un număr de
19 loturi. Ulterior, parcelele cu numerele 1-2 și 9-10 au fost comasate de către
proprietari. Lucrările de apă, canalizare, iluminat electric, pavaj se execută în
1935 și tot atunci se emite prima autorizație de construire; ultima autorizație de
construire se emite în 1939.
Printre proprietarii ulteriori ai parcelelor/clădirilor se numară: Emanuel
Tătărescu (Eremia Grigorescu 12 – parcelele 1 și 2 comasate), Maria Hodoș
(nr. 12 – parcela nr. 8), Gheorghe și Nicolae Vrăbiescu (nr. 11), Gheorghe
Prassa. Imobilul de la nr. 14 (realizat pe parcelele 9 și 10 comasate) figurează
în documentația de construire ca avându-i drept proprietari pe Octavian Goga
și Veturia Goga. Nu se știe dacă Octavian Goga3 a apucat să locuiască în casă.
Soția sa, Veturia Goga (născuta Mureșan, căsătorită Triteanu), cântareață de
operă, probabil agent secret al Reich-ului, a locuit în Intrarea Armașului până
1 Conform Studiului istoric de fundamentare Zona protejată Pitar Moș Nr. 34 (autori UAUIM și Quatro
Design)
2 Majoritatea datelor istorice referitoare la regimul de proprietate și documentațiile de construire provin din
articolul Siminei Stan „Horia Creangă inedit” și din Studiul istoric de fundamentare Zona protejată Pitar
Moș Nr. 34 (autori UAUIM și Quatro Design)
3 Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari – d. 7 mai 1938, Ciucea), poet ardelean și politician de extremă
dreaptă pro-nazist și antisemit, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie
1938 în guvernul Cuza – Goga. Membru al Academiei Române din anul 1920.
Fig.02: Imobilul din Intrarea Armașului nr. 1. [fotografie de Mihaela Criticos]
în 1946 când a fost condamnată de Tribunalul Poporului și obligată să aibă

domiciliul forțat la Ciucea.
Autorii clădirilor sunt arhitecții Ion Giurgea (str. Eremia Grigorescu 12), Marcel
Locar, Mircea Sfetescu, Jean Văleanu, Ion Anton Popescu, Mihail Mihalcea,
Ștefan Ciocârlan, Ștefan Crețoiu (nr. 12), Tașcu și Maria Ciulli (nr. 9), Horia
Creangă4– Nicolae Nedelescu – Gheorghe Lungu (nr. 14); Dem Săvulescu,
Radu Dudescu5. Antreprenorul imobilului de la nr. 14 (casa Veturia Goga) este
inginerul Aurel Ioanovici6.
Elemente arhitectural-urbanistice
Avand o conformare caracteristica în „T”, intrarea se compune din 15 imobile,

reprezentând o secțiune stilistică caracteristică pentru perioada 1930-1940,
dispuse după cum urmează:
4 Conform Simina Stan, „Horia Creangă inedit”, articol disponibil online la: http://arhitectura-1906.
ro/2012/09/horia-creanga-inedit/.
5 Ultimii patru arhitecți sunt menționați în Studiul istoric de fundamentare Zona protejată Pitar Moș Nr. 34
(autori UAUIM și Quatro Design).
6 Sau Ivanovici, conform Simina Stan, „Horia Creangă inedit”.
Fig.03: Imobilele din Intrarea Armașului nr. 9 și 11. [fotografie de Anca Hariton]
Două clădiri în stil pitoresc-mediteranean constituie „poarta” intrării (numerele

12 și 14 ale străzii Eremia Grigorescu). Cele două laturi (sud și nord) ale intrării
diferă apoi substanțial din punct de vedere stilistic, fiind însă unificate de masa
și dispunerea relativ similară a clădirilor. Pe latura de sud găsim o succesiune
de imobile cuplate (2, 4; 6, 8; 10, 12) cu aceeași retragere de la aliniament și
retrageri similare față de lateralele de lot. Latura de nord este constituită din
imobile cuplate (Eremia Grigorescu14, Armașului 1, 5, 7) și un imobil izolat
(nr. 3), cu aceeași retragere de la aliniament. Retragerile de la limitele laterale
ale loturilor sunt similare cu cele de pe latura opusă, cu excepția numărului
5, care are o retragere mai mult decât dublă. Această retragere asigură de
fapt corespondența limitei fațadelor principale ale clădirilor de pe cele două
fronturi (nr. 5 și nr. 10). Există o aliniere sesizabilă a volumelor construite de
pe cele două laturi, acestea suprapunându-se pe cel puțin o limită și perfect în
cazul numerelor 5, 7 și 10, 12. Latura de est a incintei este constituită din trei
clădiri înșiruite dispuse la aliniament. Pe una dintre laturile dreptunghiului de
întoarcere (sud) se găsește o clădire izolată (vila Ciulli), căreia i se opune curtea
de mari dimensiuni a imobilului Goga.
Regimul de înălțime variază între P+1 (numerele 2 și 4) și P+3/5 – cu două
retrageri succesive pentru etajele 4 și 5 (nr. 8), P+4 (nr. 12). Cu toată această
aparentă variație a înălțimilor, intrarea are un caracter unitar. Laturile lungi sunt
Fig.04: Imobilul din Intrarea

Armașului nr. 6. [fotografie de
Mihaela Criticos]
constituite în special din clădiri P+3, iar cea de capăt are înălțime P+2 și un
accent P+4 în capătul de nord.
În ceea ce privește tipologia funcțională a cădirilor, întâlnim o diversitate puțin
obișnuită în cazul intrărilor, caracterizate de obicei prin prezența imobilelor
cu apartamente având suprafețe și nivel de confort similare. Aici, vile de
mari dimensiuni (casa Emanuel Tătărescu, casa Veturia Goga, vila Ciulli) se
învecinează cu imobile de locuințe colective având câteva apartamente la scară.
Vocabularul stilistic este foarte variat: de la eclectismul pitoresc cu tentă
mediteranean-florentină (nr. 4, 6, 11) sau balcanică (nr. 9) la Art Deco (nr. 5, 3)
și modernism interbelic în forme relativ pure (nr. 1, 7, 10, 12, 13), cu influențe
Art Deco (nr. 1, 7) sau clasicizante (nr. 8).
Toate aceste diferențe sunt atenuate prin: dispunerea spațială a volumelor
construite, tipul de acces (pentru majoritatea clădirilor accesul se face prin curte,
pe fațada laterală), înălțimea și forma gardurilor (pentru construcțiile în stil
pitoresc mediteranean – pline, de piatră sau de zidărie tencuită, cu acoperitoare
de olane și cu porți de feronerie decorativă; pentru cele moderniste / Art Deco –
Fig.05: Imobilul din Intrarea

Armașului nr. 7. [fotografie
de Mihaela Criticos]
cu o combinație de soclu plin și elemente de feronerie), numărul restrâns de

materiale de finisaj (calcio vecchio în tonuri de galben și ocru pentru stilurile
eclectice de inspirație mediteraneană – așa numitul „mauro-florentin”; terasit în
tonuri de gri cald sau tencuieli cu praf de piatră pentru imobilele moderniste și
Art Deco).
Elemente tehnice, stare fizică, riscuri
Fără a demonstra performanțe tehnice deosebite, clădirile sunt reprezentative

pentru tehnologia specifică a perioadei, fiind în majoritate realizate pe
structuri de zidărie cu planșee de beton armat. Datele avute la dispoziție nu
permit stabilirea rolului componentelor de lemn ce apar în fațade ca elemente
decorative ale clădirilor în stil eclectic-pitoresc (console, grinzi aparente), fiind
greu de determinat dacă este vorba de elemente false, cu rol decorativ, sau chiar
de elemente structurale. În cazul clădirilor moderniste, modalitatea de acoperire
Fig.06: Imobilul din Intrarea Armașului nr. 14. [fotografie de Anca Hariton]
în șarpantă cu învelitoare metalică, invizibilă de la nivelul străzii, reprezintă o

adaptare, frecvent întâlnită, a acoperișului terasă la condițiile locale.
Deși clădirile intrării au o stare aparent bună de conservare – cu câteva degradări
la nivelul tencuielilor –, starea structurală rămâne de evaluat, având în vedere
că imobilele, chiar dacă nu aparțin unei categorii de risc, au trecut prin trei
cutremure importante. În general, starea tencuielilor exterioare și a elementelor
decorative este semnificativ mai bună decât în cazul altor intrări interbelice.
Renovarea fațadelor imobilelor de la numerele 14 și 9 (ante 2010), Eremia
Grigorescu 14 și Armașului 11 (post 2010) a dus la modificări probabile (nr.
14, 9) sau certe (nr. 14 Eremia Grigorescu, 11) ale aspectului exterior. Astfel,
pentru clădirile renovate anterior anului 2010 este de presupus o modificare a
texturii finisajului pentru ambele clădiri și a nuanței culorii pentru vila Goga,
care are în prezent un galben mult prea viu, nuanță sigur neutilizată în perioada
construirii. Pentru construcțiile din str. Eremia Grigorescu 14 și Armașului 11
modificările sunt documentate. A dispărut în ambele cazuri finisajul exterior în
calcio-vecchio, tipic pentru mauro-florentinul bucureștean (și pentru totalitatea
stilurilor regionale7 sau revival-urilor echivalente8). Culorile au fost de asemenea
modificate simțitor. Clădirea din Eremia Grigorescu a trecut de la un cărămiziu
7 De exemplu neo-mediteraneanul Coastei de Azur sau, uneori, stilul Maur al coloniilor franceze.
8 Mediterranean Revival-ul și Spanish Revival-ul din California și Florida sau din Australia.
deschis la un galben pal, iar cea de la nr 11 de la gri bej la alb, cu elemente

decorative finisate în ocru.
Păstrarea integrală și starea bună de conservare a elementelor tipice de
tâmplarie-feronerie decorativă (uși de acces, grilaje, ferestre ale caselor scării),
a ancadramentelor și portalurilor, a gardurilor și a porților de acces în curți,
contribuie substanțial la unitateta intrării. S-a păstrat de asemenea și învelitoarea
de olane a acoperișurilor unora dintre casele „mauro-florentine” (numerele 2
și 6), înlocuirea învelitorii clădirii de la nr 14 str. Eremia Grigorescu păstrând
aspectul inițial.
Starea fizică a intrării se situează în media zonelor înconjurătoare ce se găsesc în
stări de conservare foarte diferite: de la excepțională – pentru marile vile de lux
ce compun parcelarea Ioanid sau clădirile izolate eclectice de mari dimensiuni
de pe strada Eremia Grigorescu, la o stare de degradare ușor observabilă a
locuințelor colective moderniste din piața Lahovari.
Ca urmare a organizării spațiale a apartamentelor și a amplasării centrale a
ansamblului, clădirile din Intrarea Armașului au fost de la început locuințe de
lux sau măcar de confort superior, statut pe care l-au păstrat și în prezent. În
această situație, pericolele majore sunt reprezentate nu atât de neîntreținere, cât
mai ales de efectele lucrărilor de izolare termică .
Evaluare-concluzii
În general, majoritatea intrărilor bucureștene, care conțin apartamente cu

confort sporit însă cu suprafețe medii și mici, reflectă rolul clasei mijlocii în
structura socială a orașului. Această intrare, prin suprafețele foarte generoase ale
apartamentelor sau vilelor, dovedește difuzarea acestei tipologii urbane în rândul
claselor avute, ilustrându-le preferințele stilistice .
Prin tipologia spațială caracteristică și prin limbajul arhitectural ce reflectă
variantele locale ale arhitecturii interbelice, intrările reprezintă o modalitate
de locuire colectivă specifică Bucureștiului, beneficiind de „o individualizare
spațială obținută printr-o ierarhie nuanțată între spațiul public și privat”9.
Vocabularul stilistic ce caracterizază clădirile din majoritatea intrărilor
interbelice este cel dominant în Bucureștiului perioadei, vocabular situat la
confluența dintre Modernism și Art Deco. În consecință, aceste intrări se
remarcă prin unitatea expresiei formale, fiind percepute ca zone cu un grad
ridicat de coerență. În acest context, Intrarea Armașului capătă o semnificație
aparte, înfățișând multitudinea variațiilor stilistice ale arhitecturii interbelice.
9 Petru Gheorghiu, Un specific de locuire bucureștean (București: Editura Universitară „Ion Mincu”,
2003), 89.
Fig.07: Intrarea Armașului. [fotografie de Mihaela Criticos]
Imobilele ansamblului sunt caracteristice pentru o realitate construită

plurivalentă, în care utopia teritorială a „mauro-florentinului”, „pitorescul
balcanic”, Art Deco-ul și Modernismul (în variante diverse, de la clasicizant
la radical) se îmbină, oferind imaginea complexă a unui „modernism hibrid”,
ce asigură unitatea remarcabilă a ansamblului, prin mijloace mai degrabă
urbanistice decât stilistice. Utilizarea materialelor și a detaliilor de finisaj – cu
preluarea unor brâie decorative de olane chiar și în cazul clădirilor Art Deco –,
precum și prezența unui parapet parțial plin al gardurilor accentuează caracterul
unitar al ansamblului, contribuind la crearea senzației de apartenență la o
vecinătate restrânsă.
Intrările, ca și imobilele în „U”, „L” sau „H”, reprezintă forme urbane tipice ale
Bucureștiului. Ele valorizează terenurile libere rezultate din evoluția istorică a
orașului (parcele de mari dimensiuni, loturi dezvoltate în adâncime), înscriindu-
se firesc în evoluția urbană și creând una dintre imaginile caracteristice ale
modernității locale. Expresia stilistică a imobilelor se raportează la formulele
arhitecturale dominante ale anilor 1930 (în general modernism ne-radical sau/și
Art Deco, însă și stiluri pitorești sau neoromânesc). Intrările reflectă modificarea
tipului de locuire din zona centrală, care înclină acum semnificativ spre locuința
colectivă și realizează o densificare lizibilă a țesutului urban. Formula spațială
aleasă permite însă în continuare o gradare a trecerii între spațiul public și cel
privat – caracteristică Bucureștiului – prin intermediul spațiului semi-public
al intrării.
Comparate cu organizări spațiale similare ale începutului de secol XX10,
intrările se remarcă prin densitate și caracter urban. Sistemul intrărilor („cul
de sac”, „blind alleys”, „loops”, „lollipops”) s-a aplicat în exemplele engleze sau
americane de tipul orașelor grădină, pentru a crea zone de intimitate ferite de
viteza traficului circulațiilor conectoare principale. Deși creează aceeași senzație
de intimitate, de spațiu semi-privat, intrările bucureștene nu rezultă atât din
dorința rezolvării retragerii din traficul auto cât, mai ales, din necesitatea
utilizării unor parcele neconstruite, specifice dezvoltării orașului. Loturile
adânci, curțile și grădinile de mari dimensiuni rămase în zone centrale ale
orașului sunt ocupate în anii 1930 prin acest tip de dezvoltări imobiliare ce
presupun o utilizare intensivă a terenului și permit crearea unei imagini urbane
coerente. Densitatea, regimul de înălțime și preferința stilistică pentru variantele
locale ale modernismului și pentru stilurile cu caracter urban sunt elemente care
le diferențiază substantial de exemplele mai sus amintite.
Bibliografie
Celac, Mariana, Octavian Carabela și Marius Marcu Lapadat, București arhitectură și modernitate – un ghid
adnotat. București: Editura Simetria, 2005.
Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean. București: Editura universitară „Ion Mincu”, 2003.
Mihai, Cristina, „O casă ridicată cu «5 minute» înainte să înceapă războiul: povestea locului în care «cresc»
elitele României”, 13 iunie 2013, articol disponibil online la http://www.wall-street.ro/special/cladiri-
emblema-ale-romaniei/149890/cladiri-emblema.html
Southwort, Michael și Joseph Handeranben, „Reconsidering the Cul-de-sac”. Acces 24(2004).
Stan, Simina, „Horia Creangă inedit”, 30 septembrie 2012, articol disponibil online la http://arhitectura-1906.
ro/2012/09/horia-creanga-inedit/
UAUIM; Quatro design – arhitecți și urbaniști asociați, Definirea regimului tehnic al construcțiilor supuse
autorizării în zonele protejate și în zonele de protecție ale monumentelor istorice în scopul protejării
patrimoniului arhitectural și urbanistic al municipiului București. Etapa a II-a/ 2009, Faza 1.B – Studiu
istoric de fundamentare zona protejată nr. 34 – Pitar Moș, disponibil online http://pmb.ro/servicii/
urbanism/proiecte/files/126/ps/A.Studiu%20istoric%20de%20fundamentare%20ZP%2034.pdf
10 Hampstead Garden Suburb (Londra 1906; proiectat de Raymond Unwin si Richard Barry Parker);
Whytenshave (Manchester; 1927-1941; arh. Barry Parker); Radburn (New Jersey; 1929; proiectat de
Clarence Stein, Henry Wright)
Intrarea Vermont
Ana Maria Hariton

Intrarea Vermont se găsește pe Calea Moșilor (Centrul istoric zona protejată
1
35) în apropierea intersecției cu strada Paleologu. Calea Moșilor era, la data

construirii intrării, unul dintre principalele trasee comerciale ale orașului,
înscrierea funcțională a ansamblului pe
acest traseu fiind marcată prin prezența
prăvaliilor la parterul imobilelor cu
front la stradă. Deși imaginea intrării
Vermont – inserție reprezentativă pentru
arhitectura modernistă interbelică – se
află în contrast cu imaginea porțiunii
istorice a Căii Moșilor, ea generează
o relație armonioasă cu desfășurarea
străzii Paleologu (pe porțiunea dintre
Calea Moșilor și str. Negustori), aflată
în imediata vecinatate și împreună cu
care constituie un nucleu de coerență
urbană. Constituirea ansamblului este
caracteristică pentru etapa generală
de modernizare a Bucureștiului de
la inceputul anilor 1930, marcând Fig.01: Planul de situație al intrării Vermont.
introducerea noului curent modernist. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
Istoric
Terenul se găsește pe traseul Căii Moșilor în dreptul intersecției acesteia cu

strada Armenească și poate fi identificat pe planuri succesive ale Bucureștiului
(începând cu Planul Borroczyn 1846 și până în 1911) ca un lot de mari
dimensiuni, întinzându-se până aproape de strada Cernica (azi str. Părintele
Staniloaie). Terenul se afla inițial în proprietatea Societății „Edificio”, aceasta
fiind și inițiatoarea lotizării ce urma să cuprindă imobile de raport. Fondurile
arhivistice cercetate nu conțin informații privitoare la data la care s-a facut
împărțirea în loturi a terenului, însă este de presupus că stabilirea acetora s-a
1 Inițial Parcelarea Societății „Edificio” – Calea Moșilor nr. 124-126.
Fig.02: Intrarea Vermont. [fotografie de Aurelian Stroe]
efectuat între 1930-1933. Cele 10 parcele obținute prin parcelare, majoritatea

cu suprafața de cca 200 mp (între 300 și 180 mp), au fost vândute ulterior unor
proprietari particulari, care urmau să construiască respectând alinierile stabilite
prin planul de parcelare, ce obținuse aprobarea Comisiei Speciale. Proiectarea
imobilelor are loc între 1933 și1934. Construirea clădirilor începe aproape
simultan, în 1933 și se încheie în 1935.
Cele zece parcele au fost cumpărate ulterior de următorii proprietari: parcela
1 – Suzette Loewenton; parcela 2 – Dr I. Ettinger; parcela 3 – Julius și
Ghizela Rudich; parcela 4 – D. Davidovici, René Eisenberg Feraru; parcela
nr. 6 – Devoira și Leiba Blum; parcela nr. 7 – Annie Kandel; parcela nr. 8 –
Eugen Ionescu; parcela nr. 9 – Rahel și Dr Weintraub; parcela nr. 10 – Meer
Moisescu2.
Autorii proiectelor realizate pe parcele sunt: parcelele nr.1și 2 – arh. I Rosinthal;
parcela nr. 3 – arh. I Simionescu; parcela nr. 4 – arh. Marcel Locar; parcela nr.
6 – arh. I Bozianu; parcela nr. 7 și 8 – arh. Jean Iliescu; parcela nr. 9 – arh. Felix
Rosenbaum; parcela nr .10 – arh. I Bozianu, B Zilberman. Se cunosc numele
a doi dintre inginerii proiectanți: Ing. L. Loewenton (parcela 1) și ing. A.M.
Brener (parcelele 4 și 7). A existat o încercare de colaborare între I. Rosinthal
2 Nu s-au găsit documentațiile pentru parcela nr. 5.
și G.M. Cantacuzino. Durata acesteia a fost de numai câteva luni, la începutul

anului 1934, G.M. Cantacuzino punând capăt asocierii3.
Caracteristici arhitectural urbanistice
Respectând datele planului de parcelare, pe teren s-au construit locuințe

colective, care, prin caracteristicile stilistice și organizarea spațială interioară,
ofereau condiții de locuit adecvate cerințelor de confort și de modernitate
ale clasei medii. Imobilele moderniste au o structură interioară tipică, fiind
locuințe cu unu (parcelele 1, 7, 8, 9) sau două apartamente la scară (parcelele
2, 3, 4, 6, 10). Toate clădirile au și o scară secundară cu acces în zona bucatariei
și a dependințelor. Apartamentele au unul sau două dormitoare. Încăperile
de primire ale apartamentelor (hol, sufragerie, birou) conlucrează, sporind
confortul spațial.
Fig.03: Planul parterului și etajelor, fațada Fig.04: Planul subsolului imobilului de pe parcela
imobilului de pe parcela nr. 10. [ANDMB, fond nr. 10. [ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
PMB - Serviciul Tehnic]
Intrarea, cu un plan in forma de „L”, se compune din 10 imobile cu o

remarcabilă unitate stilistică, dispuse astfel: frontul spre Calea Moșilor este
3 Scrisoarea lui G. M. Cantacuzino din data de 11 ianuarie 1934, în care explică motivele rezilierii asocierii;
se găsește în Dosarul parcelei nr 1.
Fig.05: Imobilul de la
numărul 6. [fotografie de
Aurelian Stroe]
alcătuit din câte două blocuri dispuse la aliniament cu un regim de înălțime

medie de P+4 cu mici variații (de la P+5 retras până la P+3+M); latura de vest
a intrării, rezolvată în front continuu cu retrageri, este alcătuită din imobile cu
înălțimea P+2; laturile de vest și de sud sunt alcătuite din imobile cuplate cu
înalțimea P+3 sau P+2+M. Dimensiunea și forma spațială a intrării contribuie
la crearea unui ambient arhitectural coerent în care expresia specifică a fiecărei
fațade dă relief unui tot armonios generat de respectarea câtorva elemente
caracteristice: fațadele sunt finisate cu terasit gri sau praf de piatră alb-gri;
ferestrele sunt orizontale sau pătrate, cu utilizarea repetată a ferestrei de colț
(cu sau fără înglobarea unui element structural) pentru spațiile secundare
utilizandu-se fereastra hublou; balcoanele cu parapet plin accentuează
dominanta orizontală; accesele în casa scării și câteodată și casa scării în sine
sunt decorate cu elemente de feronerie Art Deco. Utilizarea acelorași înălțimi de
nivel asigură la randul ei unitatea frontului la stradă, în care se suprapun forme
și motive diverse – de la curba fațadei clădirii de pe parcela nr. 5, la volume
verticale în consolă dominate de plinuri clar definite sau la balcoane de colț
Fig.06: Fațadele imobilului de pe parcela nr. 10. [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]
rotunjite. Compozițiile de fațadă utilizează deseori o îmbinare între plinurile

verticale menționate anterior și orizontala balcoanelor câteodată dispuse
simetric. Toate clădirile au subsol ventilat, unele chiar demisol și hoch-parter.
Elemente tehnice, stare fizică, riscuri
Aparent starea de conservare a intrării este medie – cu degradări semnificative

la nivelul tencuielilor exterioare. Starea de conservare a elementelor tipice de
tâmplărie-feronerie decorativă (uși de acces ferestre ale caselor scării) este relativ
bună. Starea structurală rămâne de evaluat având în vedere că imobilele, deși
nu aparțin categoriei de risc, au trecut prin trei cutremure importante.
Fără a demonstra performanțe tehnice deosebite, clădirile sunt reprezentative
pentru tehnologia specifică a perioadei fiind în majoritate structuri de zidărie
cu planșee de beton armat. Modalitatea de acoperire în șarpantă cu învelitoare
metalică, invizibilă de la nivelul străzii, reprezintă o adaptare la condițiile locale
a arhitecturii moderniste. Se remarcă elemente de feronerie Art Deco – pentru
intrări, ferestre ale casei scării, laterale sau mâini curente ale balcoanelor.
Degradările la nivelul finisajului fațadelor fac, din păcate, calitatea arhitecturală
a ansamblului dificil de perceput pentru nespecialiști. Putem observa o
conservare sensibil mai bună a fațadelor locuințelor colective interbelice de pe
strada Paleologu.
Prin organizarea spațială a apartamentelor și amplasamentul central, aceste
clădiri de locuințe destinate inițial clasei medii mai modeste au potențialul de
a deveni locuințe de lux. Pericolele majore sunt reprezentate de efectele unei
Fig.07: Imobilele de pe
parcelele 7 și 8. [fotografie de
Aurelian Stroe]
viitoare izolări termice realizate fără refacerea identică a elementelor de fațadă și

de înlocuirea tâmplăriilor și feroneriei originale.
Semnificație comparativă
Acest tip de intrări, cu suprafețe ale apartamentelor și finisaje medii, reflectă

rolul în creștere al clasei mijlocii în structura socială a orașului. Ansambluri de
locuințe colective cu un standard mediu-ridicat, intrările reprezintă o ilustrare a
asimilării vocabularului modernist în toate straturile societății.
Mod de locuire colectivă specific arhitecturii moderniste bucureștene – cu
tipologie spațială caracteristică și cu un limbaj arhitectural ce reflectă specificul
local al modernismului –, intrările „creează un tip de spațialitate semi-privată
Fig.08: Imobilul de pe
parcela numărul 10.
[fotografie de Aurelian Stroe]
care întărește sentimentul de «acasă»”4. Cu un vocabular stilistic caracteristic

situat între Modernism și Art Deco, cu adaptări locale ale materialelor și
tehnicilor de construcție, intrările se conturează ca zone coerente, unitare ca
expresie formală. Densificarea țesutului urban obținută prin aceste dezvoltări
imobiliare reușește să se contureze păstrând calitatea locuirii, intimitatea și
senzatia de apartenență la o vecinătate restrânsă.
Deși figurează în puține lucrări de specialitate, intrările reprezintă forme
urbane tipice ale Bucureștiului. Realizate în spațiile libere ale zonei centrale a
orașului, avându-și deci originea în adaptarea la un context local specific, aceste
ansambluri constituie o reinterpretare în cheie modernistă a gradelor intimității
în parcursul public-privat.
Loturile de mari dimensiuni, cu construcții izolate, au fost timp de secole un
element caracteristic al țesutului urban bucurestean. Valorizând terenurile
4 Petru Gheorghiu, Un specific de locuire bucureștean (București: Editura Universitară „Ion Mincu”,
2003), 89.
libere rezultate din evoluția istorică a orașului – parcelele de mari dimensiuni,

loturile dezvoltate în adâncime –, intrările se înscriu firesc în evoluția urbană
reprezentând una dintre imaginile caracteristice ale modernității locale.
Expresia lor stilistică se raportează la formula arhitecturală dominantă a epocii,
confirmând momentul de racord cultural al anilor 1930. Destinate clasei medii
și realizate în formule spațial-volumetrice aparținând unui modernism ne-
radical cu elemente stilistice Art Deco, intrările modifică preferința de locuire
dinspre individual spre colectiv, marcând un moment important în densificarea
țesutului urban al orașului.
Documentatie / Bibliografie:
Arhivele PMB, Municipiul București Primăria sectorului II Negru – dosarele înregistrate la Registratura
Generală sub numerele: 023198/10.Noe.1933 (parcela nr. 1), 018736/11 Sept.1933 (parcela nr. 2),
01939/20.Sept.1933 (parcela nr. 3), 007812/24.Apr.1934 (parcela nr. 4), 025275/13.Dec.1933 (parcela
nr. 6), 0085507/30.Apr.1934 (parcelele nr. 7 și 8), 021839/20.Oct.1933 (parcela nr. 9), 003991/21.
Mart.1934 (parcela nr. 10).
Celac, Mariana, Octavian Carabela și Marius Marcu Lapadat, București arhitectură și modernitate- un ghid
adnotat. București: Editura Simetria, 2005.
Gheorghiu, Petru, Un specific de locuire bucureștean. București: Editura Universitară „Ion Mincu”,
București, 2003.
Intrarea Dacilor
Adriana Stroe
Intrarea analizată este așezată în apropierea unei zone de referință a orașului
– Piața Romană – și adiacent unei artere importante – Bulevardul Dacia. În
planurile Bucureștiului din a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX,
parcelarea analizată nu apare ca teren liber ci este ocupată de construcții tipice
pentru Bucureștiul premodern: case de mici dimensiuni, cu plan dreptunghiular,
cu latura scurtă spre stradă, amplasate în parcele înguste și adânci.
Așa cum rezultă din materialele de arhivă analizate1, proprietarul terenului
pe care s-a dezvoltat
parcelarea a fost pictorul
modernist Henry Catargi,
iar autorul planului
parcelării, arhitectul
Tomescu (?). Cererea
de parcelare, depusă de
proprietar probabil la
începutul anului 1932,
a fost aprobată de către
Comisia Specială Tehnică
la 2 iunie 1932 și de către
Comisia Comunală la 11
iunie 1932. În decursul
anului 1932 și în prima
parte a anului 1933,
parcelatorul a executat
lucrările edilitare pe Fig.01: Planul parcelării Henry Catargi, Bulevardul Dacia nr. 12.
[ANDMB, fond PMB - Serviciul Tehnic]
cheltuiala sa, așa cum era
stipulat în avizul Comisiei Comunale; din documentația de arhivă identificată
nu rezultă dacă până la sfârșitul anului 1933 era executat și iluminatul public.
Conform unei însemnări de pe planul de parcelare a terenului, datat 1932,
imobilul de pe parcela nr. 1 (azi Bd. Dacia nr. 38) era construit la data redactării
planului. În februarie 1933, avocatul Laurențiu Oanea cerea Primăriei autorizația
de construire pentru un imobil cu S+P+2 pe parcela nr. 5 (actualul nr. 36 de
pe Bd. Dacia); arhitect urma să fie Emil Guneș. Parcela nr. 4 (astăzi, la nr. 2) a
1 Arhiva Primăriei Municipiului București, fond Serviciul Tehnic, dosar „Parcelarea Henry Catargi”.
Fig.02: Intrarea Dacilor. [fotografie de Aurelian Stroe]
fost ocupată în același an de un imobil cu

S+P+2+M; proprietar era Rachela Singer,
iar arhitect Mircea Câmpeanu. La 31
martie 1934, dentistul C. Năstăsescu cerea
Primăriei autorizația de construire pentru
un imobil S+P+2 pe parcela nr. 2 (astăzi,
la nr. 6); planurile clădirii erau semnate
de arhitectul Grigore Nicolau. Parcela
nr. 3 (astăzi, la nr. 4), inițial proprietate
a lui Henry Catargi, a fost vândută, în
1937 Franciscăi Glasberg, imobilul ridicat
aici, cu S+P+3+M, fiind proiectat de arh.
Robert Glasberg. Ca o noutate tehnică
pentru acest din urmă imobil este cerută
proiectarea, la subsol, a unui adăpost
antiaerian.
Terenul are forma generală de patrulater
neregulat cu una dintre laturile lungi la Fig.03: Planul parter al unui imobil din
Bd. Dacia și o suprafață totală de 1513 parcelarea Catargi (probabil nr. 4). [ANDMB,
m². Cele cinci parcele care compun fond PMB - Serviciul Tehnic]
Fig.04: Fațada principală a unui

imobil din parcelarea Catargi.
[ANDMB, fond PMB - Serviciul
Tehnic]
Fig.05: Perspectivă a imobilului de

pe parcela nr. 5 (Bd. Dacia nr. 36).
[ANDMB, fond PMB - Serviciul
Tehnic]
intrarea au forme neregulate și suprafețe între 200 și 300 m², cu excepția celei
de la nr. 4 care are cca 500 m². Parcelele au acces de pe o alee perpendiculară
pe Bd. Dacia, scurtă (cca 20 m), cu o lățime de cca 8 m, trotuare de cca 2 m
și profil simplu; la extremitatea opusă bulevardului aleea se lărgește pentru
a asigura suprafața de întoarcere. Imobilele, retrase față de stradă cu cca 2
m, pot fi încadrate la categoria „de înălțime mică”. Cu excepția clădirii de la
nr. 4, așezată izolat pe parcelă, celelalte imobile sunt cuplate. Imobilele din
Bd. Dacia 36 și Intrarea Dacilor nr. 6 sunt locuințe pentru o singură familie;
Fig.06: Imobil din Intrarea

Dacilor. [fotografie de
Aurelian Stroe]
celelalte cuprind și apartamente de închiriat – câte un singur apartament pe

nivel. Cu excepția imobilului de la nr. 2, care are apartamente cu doar două
încăperi mai importante (sufragerie și dormitor), dar cu dimensiuni generoase
și dependințe minimale (bucătărie, oficiu, baie), celelalte au în componență, pe
lângă o dezvoltată zonă de zi, cel puțin două dormitoare și, în apropierea intrării
principale, o zonă pentru exercitarea unei profesii liberale – cabinet/birou.
Toate imobilele menționate au câte două noduri verticale de circulație: scara
principală și o scară de serviciu, întotdeauna opusă scării principale. Ca expresie
arhitecturală, imobilele aparțin stilului modernist, dar un modernism temperat,
cu accente Art Deco, date de elementele de feronerie. Sunt caracteristice pentru
imobilele din Intrarea Dacilor formele cubice, cu colțuri rotunjite, cu accente
date de volumele decalate ale mansardelor și ale bovindourilor. Masivitatea
volumelor este sublimată de transparența ferestrelor de colț, de golurile înalte
care luminează scara principală (de remarcat eleganța soluției de iluminare a
scării prin ferestre în unghi care accentuează intrarea și contrabalansează unghiul
fațadei imobilului de la nr. 4). Liniile dominante ale fațadelor sunt date de
orizontalele ferestrelor, subliniate de profilaturile cornișelor și ale solbancurilor,

de parapetele balcoanelor și teraselor. Intrările principale, accentuate cromatic,
sunt protejate fie de copertine, fie de volumele verticale ale bovindourilor.
Aspectul general este completat de variația, cromatică și de textură, a finisajelor:
travertin pentru majoritatea soclurilor înalte, tencuiala cu terasit, piatra artificială
colorată folosită la pilaștrii care încadrează o parte din golurile de acces în
imobile, decorația de fier forjat (grilajele ușilor, mâinile curente ale balcoanelor).
O notă aparte este dată de imobilul de la nr. 6, a cărui fațadă prezintă sporite
influențe Art Deco în raport cu celelalte imobile din Intrarea Dacilor: frizele de
denticuli supradimensionați care marcau cornișa, lezenele în registru colosal,
subliniate cromatic, ale bovindoului, detaliile de feronerie ale ușii și ale gardului.
Imobilele din Intrarea analizată reprezintă momentul de „naturalizare” a
arhitecturii moderniste, de acceptare a formulelor stilistice a acesteia de către o
categorie largă de comanditari. Acest fenomen a fost posibil deoarece anii �30 ai
sec. XX au reprezentat generalizarea, în România, a modernismului nu numai în
arhitectură ci și în artele plastice, literatură, muzică (de remarcat că unul dintre
promotorii arhitecturii moderniste, Marcel Iancu, a fost și un pictor și grafician
remarcabil și unul din fondatorii mișcării dadaiste).
Fig.07: Intrarea Dacilor. [fotografie de Aurelian Stroe]

Intrarea Nicolae Iorga
Adriana Stroe
Intrarea Nicolae Iorga este așezată în zona cuprinsă între două artere de referință
ale Bucureștiului, Bulevardul Lascăr Catargiu și Calea Victoriei. Imaginea
zonei este formată de imobilele rezidențiale de înaltă ținută, construite la
sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX și de imobilele în stil modernist destinate
păturii superioare a clasei mijlocii; sunt păstrate și câteva exemplare de locuințe
modeste, aparținând perioadei premoderne a zonei – spre exemplu, casa de la
nr. 20, str. Nicolae Iorga.
Fig.01: Planul Intrării Nicolae Iorga.

[Redesenare a autorului după planul topografic
al municipiului București, 1991]
La mijlocul sec. XIX, așa cum rezultă din planul Borroczyn (1852), rețeaua
stradală a zonei în care este amplasată Intrarea Nicolae Iorga era constituită în
forma actuală, dar parcelele, de mari dimensiuni, nu erau construite, ci ocupate
de livezi și grădini. În planul din 1899, la fel ca în planul de la 1911, pe locul
Intrării Nicolae Iorga se afla o parcelă lată și mult mai adâncă decât parcelele
de pe această stradă (care, la acea dată se numea strada Romană); parcela era
ocupată de construcții amplasate de-a lungul laturilor lungi, iar linia de fund a
parcelei era comună cu limita de nord a parcelei Casei Macca (actualul institut
de Arheologie din str. H. Coandă nr. 11).
Bibliografia studiată și arhivele nu au oferit material documentar privitor la
proprietar sau la autorul planului de parcelare a intrării, precum nici la perioada
alcătuirii acestuia. Stilul modernist, comun celor cinci clădiri care compun
intrarea ne determină să conchidem că planul de parcelare a fost realizat la
începutul anilor 1930, parcelele fiind ocupate în totalitate la sfârșitul acestui
Fig.02: Intrarea Nicolae Iorga.

[fotografie de Aurelian Stroe]
deceniu. Parcelarea și construirea intrării nu au putut avea loc anterior datei

propuse deoarece legislația modernă privind parcelările a fost promulgată
abia în 1928, iar primele clădiri moderniste au apărut în București la sfârșitul
deceniului trei – începutul deceniului patru al sec. XX; în deceniul următor, în
timpul celui de-al doilea Război Mondial, nu au avut loc operațiuni urbanistice
de amploare ca acelea necesare constituirii de parcelări, ci doar câteva completări
de lotizări (spre exemplu, în Vatra Luminoasă); după 1945 astfel de operațiuni
au fost sistate.
Ca și în cazul celorlalte intrări parcelate în perioada interbelică, comanditarii din
Intrarea Nicolae Iorga au adoptat stilul modernist ca stil reprezentativ pentru
statutul lor social și pentru statutul zonei. Bibliografia și arhivele cercetate
nu au oferit date asupra arhitecților sau constructorilor, însă caracteristicile
arhitecturale ale clădirilor ne conduc la a presupune că aparțineau acelei
categorii de arhitecți mai puțin cunoscuți, dar care au asigurat generalizarea
stilului modernist în București, la sfârșitul perioadei interbelice.
Terenul pe care a fost constituită intrarea are forma generală trapezoidală,
cu latura scurtă pe linia de fund a parcelei. Cele cinci loturi rezultate au
Fig.03: Intrarea Nicolae Iorga.

[fotografie de Radu Ponta]
forme neregulate, aproximativ dreptunghiulare, cu latura lungă spre stradă

și suprafețe între 200 și 300 m², cu excepția celei de la nr. 5 care are cca 500
m². Imobilele ocupă aproape în întregime suprafața parcelelor și au acces din
aleea perpendiculară pe strada Nicolae Iorga. Aleea este scurtă (cca 20 m),
îngustă (cca 7 m), cu trotuare cu porțiuni înguste de cca 1m și fără suprafață de
întoarcere la extremitatea opusă străzii N. Iorga. Clădirile nu sunt retrase față
de aliniament și, din punct de vedere al regimului de înălțime, pot fi încadrate
la categoria „de înălțime mică”: numărul 1 (care are, spre str. Nicolae Iorga,
și nr. 18) avea inițial demisol luminat și P+2+M în retragere; a fost recent
supraînălțat având în prezent demisol și P+3; numărul 2 (care are, spre str.
Nicolae Iorga, și nr. 16) are demisol luminat și P+2; numărul 3 și numărul 4
au demisol luminat și P+2; numărul 5 are demisol și P+ 3 (cu terase ample la
ultimul nivel, în prezent închise cu vitraje). Imobilele nu sunt lipite la calcan,
legătura între acestea fiind reprezentată de garajele surmontate de terase (o parte
din terase sunt în prezent închise, însă vitrate). Sunt locuințe colective (câte
două apartamente pe palier), construite din cărămidă și beton, apartamentele
fiind destul de spațioase (cca 130 mp/apartament, semidecomandate, cu patru
sau trei camere și două băi). Toate imobilele menționate au câte două noduri
Fig.04: Interiorul unui imobil din

intrarea Nicolae Iorga. [fotografie de
Aurelian Stroe]
verticale de circulație: scara principală și o scară de serviciu cu acces din zona

garajelor. Din punct de vedere stilistic imobilele aparțin stilului modernist (în
varianta sa „vernaculară”), elementele moderniste cele mai spectaculoase fiind
ușile intrărilor principale (de exemplu, nr. 5). Masivitatea volumelor cubice este
atenuată de accentele vitrate ale ferestrelor înalte care luminează scara principală,
de ferestrele de colț (de exemplu, nr. 1), de mici balcoane rotunde (de exemplu,
nr. 2) sau de copertinele semicirculare care protejează ușile și/sau luminatoarele
scărilor (de exemplu, nr. 1-4). Liniile dominante ale fațadelor sunt date de
orizontalele ferestrelor, subliniate de profilaturile cornișelor și ale solbancurilor,
de parapetele balcoanelor. Intrările principale, accentuate de mici retrageri
succesive, sunt protejate de copertine semicirculare, cu excepția clădirii de la nr.
5, care are o largă copertină dreptunghiulară. Finisajul uniform, lipsa accentelor
date de soclurile de travertin, de piatra artificială colorată, care în multe cazuri
înviorează cromatic fațadele clădirilor moderniste, accentuează caracterul
„vernacular” al stilului. O notă aparte este dată de imobilul de la nr. 5, cap de
perspectivă al intrării, a cărui fațadă prezintă sporite caracteristici moderniste în
raport cu celelalte imobile din parcelare.
Imobilele din Intrarea Nicolae Iorga reflectă, cu excepția celui de la nr. 5, o
ultimă etapă a arhitecturii moderniste interbelice și anume etapa „vernaculară”,
când această preferință stilistică s-a generalizat pentru majoritatea comanditarilor
cu venituri peste medie, precum și pentru arhitecți și constructori.
Intrarea Costache Negri1
Ruxandra Nemțeanu, Irina Popescu (Calotă)

Micul ansamblu rezidențial dezvoltat în jurul intrării Costache Negri a fost
realizat începând cu 1899, într-o zonă aflată la sud de Dâmbovița, care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, era încă foarte slab construită. Conform planului
din 1895-18992, se pot identifica în proximitate doar două nuclee construite
– unul pe str. Doctor Niculae D. Staicovici, str. Costache Negri și str. Doctor
Louis Pasteur și altul pe străzile Sf. Elefterie, Doctor Louis Pasteur și Doctor
Panait Iatropol. Acestora li se adaugă, în partea de nord, o altă zonă construită
de-a lungul șoselei Cotroceni (și pe arterele adiacente ei), între Grădina Botanică
și Palatul Cotroceni (spre vest) și cursul Dâmboviței (spre est).
Fig.01: Intrarea Costache Negri. [fotografie de Aurelian Stroe]
1 Acest text a rezultat prin completarea informațiilor care au fost prezentate în cadrul expoziției „De la
înfundătură la intrare: locuri ale Bucureștiului cotidian”, coord. Ana Maria Zahariade, 2014, și care s-au
bazat pe cercetarea realizată de Ruxandra Nemțeanu.
2 Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea
an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara 1:5.000, 1895-1899.
Fig.02: Planul de situație al

proprietății domnului François
Rignault. [ANDMB, fond PMB –
Serviciul Tehnic]
Dispunând de vaste terenuri neconstruite, zona cuprinsă între cursul

Dâmboviței, Grădina Botanică, Palatul Cotroceni, șoseaua Panduri și strada
Izvor pune în evidență o dezvoltare tipică periferiei bucureștene, care, la
începutul secolului al XX-lea a evoluat prin juxtapunerea treptată a unor
fragmente urbane proiectate. În 1922 a fost autorizată parcelarea Principesa
Elena, din inițiativa grupului de coproprietari din zona Cotroceni (asociație
înființată pe baze cooperatiste), care conținea 174 de parcele și ocupa o zonă
compactă delimitată de str. Doctor Petre Herescu, str. Doctor Carol Davila,
str. Doctor Joseph Lister, str. Doctor Grigore Romniceanu, la care se adăugau,
spre sud-vest, parcelele de pe strada Profesor Doctor Ion Athanasiu3. În
cadrul acestui ansamblu de parcelări a fost autorizată, în același an, lotizarea
Întreprinderilor Generale Tehnice „Tiberiu Eremie” (strada Doctor Mihail
Marinescu), care conținea 30 de parcele destinate construirii de locuințe
pentru angajații societății4. Spre vest, pe strada Ana Davila, în 1921-1922,
Societatea Comunală de Locuințe Eftine a construit un mic grup de locuințe
(arh. Ion D. Trajanescu) destinate militarilor5. După 1924, terenurile limitrofe
3 Vezi dosarul 116/1922, Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul
Tehnic Superior.
4 Ibid., dosar 117/1922.
5 Ibid., dosar 164/1923.
Fig.03: Proiectul casei de la numărul 7 (imobilul D). [ANDMB, fond PMB – Serviciul Tehnic]
au fost utilizate tot pentru împroprietărirea militarilor6, zona fiind aproape

în totalitate edificată în 19277. Tot Societatea Comunală de Locuințe Eftine
a construit, în a doua parte a anilor 1930 și mica lotizare de pe strada Doctor
Ion Ghiulamila. Între bulevardul Eroii Sanitari și str. Sf. Elefterie, începând
cu 1930, Casa Autonomă Construcțiilor a realizat parcelarea Independenței,
compusă din 74 de locuințe tip economic, destinate funcționarilor publici8, în
baza legislației aprobate în acel an, care a vizat înființarea acestei societăți9. Ca
urmare a acestor intervenții succesive, de-a lungul perioadei interbelice zona
s-a dezvoltat formând unul dintre cartierele moderne de vile ale capitalei –
cartierul Cotroceni.
6 Împroprietăririle au fost realizate de Primăria Municipiului București pe baza legii de împroprietărire
urbană din 18 octombrie 1921 (cu modificările ulterioare), pe terenul pe care Ministerul de Război i l-a
cedat în acest scop prin legea specială din 1 august 1924.
7 Conform imaginilor aeriene din 1927 (București fotografiat din aeroplan [1927], executat de Compagnie
Aérienne Française, arhiva Institut Géographique National, Paris).
8 Vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Casa Construcțiilor, dosar 19/1941, 37, vezi și N.
Aprihăneanu, „Casa Construcțiilor. Program și realizări”, în Arhitectura 1-2 (1942): 13-16.
9 Este vorba despre „Legea pentru înființarea unei Case Autonome a Construcțiilor” din 30 mai 1930,
care a urmat „Legii pentru încurajarea construirii de locuințe” din 3 mai 1927 (care a prevăzut înființarea
societății).
Fig.04-06: Fațada, planul parter și

secțiunile imobilului A. [ANDMB,
fond PMB – Serviciul Tehnic]
Fig.07: Imobilul A (cf. planului de parcelare). [fotografie de Aurelian Stroe]
Fig.08: Imobilul A. [fotografie de Aurelian Stroe]

Fig.09-11: Fațada, planul

parterului, planul subsolului
și secțiunile imobilului C.
[ANDMB, fond PMB –
Serviciul Tehnic]
Seria acestor intervenții moderne a fost deschisă 1899, prin autorizarea micului
ansamblu rezidențial dezvoltat pe proprietatea lui François Rignault, care a
dat naștere intrării cu același nume (redenumită „Costache Negri” în perioada
postbelică). Fundătura a fost proiectată în cadrul unui țesut parțial edificat,
pentru a putea ocupa zona centrală a insulei triunghiulare delimitate astăzi de
străzile Costache Negri, Doctor Louis Pasteur și Doctor Joseph Lister.
Intrarea are în plan forma consacrată de fundătură urbană, denumită generic
în franceză cul-de-sac. Ea s-a trasat pe terenul lui François Rignault, având o
alee mediană, terminată cu un inel rotund de întoarcere în jurul unei fântâni
decorative, și 11 parcele așezate simetric față de drum și în evantai în jurul
rondoului. Proiectul fundăturii a fost autorizat în 1899, odată cu documentația
casei Rignault, aflată în axul longitudinal al aleii, documentație semnată de arh.
Otto Ulrich. Conform planului de parcelare, ansamblul era inițial închis către
stradă, aleea parcelării – denumită „curte” în documentație – fiind, astfel, o
alee privată.
Locuințele unifamiliale proiectate în fundătură nu sunt identice, dar se repetă
simetric stânga-dreapta în raport cu axul străzii10. Toate proiectele de vile sunt
semnate de același arhitect și au același regim de înălțime: demisol, hochparter,
pod cu mansardă, realizate într-un stil eclectic vienez. Toate vilele sunt așezate
izolat, în mijlocul parcelelor pe care le ocupă, iar capul de perspectivă al aleii
din strada Costache Negri este dat de rondoul cu fântână și casa lui Rignault,
devenită, în 1911, casa P. Gâboviceanu. Aceasta din urmă este astfel concepută
încât să susțină compoziția generală a ansamblului, fațada dinspre rondul
fundăturii fiind rezolvată prin includerea unui volum decroșat, cu o compoziție
simetrică, plasat în axul aleii. Cele două locuințe simetrice, de la intrarea în
parcelare, sunt realizate cu câte un turnuleț așezat la 45 de grade față de stradă,
care flanchează și anunță intrarea în aleea privată. Sus la cornișă sunt scrise
„Vila Eugenia” și „Vila Ecaterina”. Turnulețele, în formă de bulb, au acoperișul
suprapus cornișei de bază.
Pentru finalul secolul al XIX-lea, modernitatea ansamblului se manifestă atât la
nivelul spațiului stradal (prin mica rotondă de întoarcere, marcată de fântâna
decorativă), cât și la nivelul țesutului construit (prin realizarea unor clădiri
izolate pe lot, de înălțimi echivalente și cu aliniere unitară). Nu în ultimul rând,
simetria obținută prin repetarea acelorași tipuri de locuințe de o parte și de alta
a axului fundăturii, precum și marcarea capului de perspectivă prin intermediul
unei clădiri astfel rezolvate încât să își susțină această poziție privilegiată, vorbesc
10 Ca urmare a unor intervenții ulterioare, unele locuințe au fost ușor modificate. Respectarea planurilor
inițiale (cu locuințe identice de o parte și de alta a intrării și înălțime unitară) este demonstrată de planul
din 1911 (Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911), care consemnează forma inițială a
ansamblului.
Fig.12: Fațada imobilului E.

Serviciul Tehnic]
Fig.13: Fațada imobilului D'.

Serviciul Tehnic]
Fig.14: Fațada imobilului B.

Serviciul Tehnic]
Fig.15: Imagine din rotonda fundăturii; în centrul imaginii, imobilul C. [fotografie de Aurelian Stroe]
Fig.16: Imagine din rotonda fundăturii; în spate, imobilele D și E. [fotografie de Aurelian Stroe]
Fig.17: Locuința lui François Rignault, devenită Casa P. Gâboviceanu, aflată în axul fundăturii. [fotografie
de Aurelian Stroe]
Fig.18: Imobilul E'. [fotografie de Aurelian Stroe]

despre o certă preocupare pentru obținerea unei compoziții unitare și coerente

la nivelul ansamblului rezidențial.
Exemplul acestei intrări nu este singular, el fiind un exponent al primelor forme
de modernizare a țesutului rezidențial de masă, la finalul secolului al XIX-lea.
Rezolvări similare se pot întâlni și în cazul altor fundături bucureștene din
aceeași perioadă, ilustrând aceeași preocupare estetică și preluând principii
compoziționale comune. Dintre acestea, putem menționa fundături precum
aleea Izvoranu (1896; astăzi, intrarea Slobozia)11, aleea Carmen Sylva (realizată
înainte de 1899; astăzi, intrarea Șipotul Fântânilor) și aleea Năstăsescu (1896;
astăzi, intrarea Mareșal Iosef Pilsudski)12. Astfel de rezolvări contrastau puternic
cu țesutul eterogen specific finalului de secol XIX, caracterizat de loturi înguste
și lungi, ocupate de locuințe dezvoltate în adâncime, alipite unei limite de
proprietate, generând, în cele mai multe cazuri, calcane inestetice. Judecând
pe baza exemplelor enunțate, se poate afirma că în ultimii ani ai secolului al
XIX-lea fundătura devenea locul de aplicare al primelor principii urbanistice
moderne la nivelul țesutului rezidențial minor.
Aprihăneanu, N., „Casa Construcțiilor. Program și realizări”. Arhitectura 1-2 (1942): 13-16.
Lascu, Nicolae, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător științific
Woinaroski, Cristina, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european. București:
Editura Simetria, 2013.
Surse arhivistice:
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice. Consiliul Tehnic Superior, dosare:
116/1922, 117/1922, 164/1923; fond Casa Construcțiilor, dosar 19/1941.
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fond P.M.B. Serviciul Tehnic.
Surse cartografice:
Planul orașului București – ediția oficială, 1:1.000, 1911.
11 Vezi și Nicolae Lascu, Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952, teză de doctorat, conducător
științific prof. dr. arh. Alexandru Sandu (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1997), 223.
12 Vezi și Cristina Woinaroski, Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european
(București: Editura Simetria, 2013), 41.
Inventarierea fundăturilor din București.

Metodă și surse.
Tabelul de pe paginile următoare prezintă informații despre fundăturile

bucureștene configurate în țesutul istoric al orașului de-a lungul timpului. Nu
au fost incluse acele ansambluri construite în ultimele trei decenii, și nici diverse
forme rezidențiale derivate, precum condominiile sau locuirea în curte comună.
Tabelul conține diverse date legate de aceste ansambluri: denumirile anterioare
pe care fundăturile identificate le-au purtat (în măsura în care aceste nume
au putut fi identificate pe planurile istorice consultate), carourile cadastrale
din Planul topografic al mun. București, scara 1:500 (1991) pe care se găsesc
fundăturile din listă, precum și informații despre perioada în care acestea au
fost edificate. Încadrarea temporală a fost stabilită în special pe baza consultării
planurilor istorice ale orașului, mai puțin în cazurile în care cercetarea
bibliografică a furnizat date exacte (situație în care acestea au fost trecute în
tabel). Graficul de pe paginile impare a urmărit să evidențieze planurile istorice
ale orașului pe care fundăturile din listă sunt reprezentate, el fundamentând
și încadrăirle temporale propuse. Ținând cont de faptul că o parte din sursele
cartografice citate sunt planuri de ghid ale orașului (și, implicit, mai puțin
detaliate decât cele cadastrale), există posibilitatea ca pe unele dintre ele
fundăturile să nu fie reprezentate (chiar dacă ele existau deja în țesutul urban).
Din acest motiv, am ales să nu interpretăm lipsa unei fundături de pe un plan
ca un argument definitiv în stabilirea intervalului de edificare, ci să nuanțăm
această interpretare. Astfel de cazuri au fost marcate diferit în grafic, definind,
în legendă, cele două categorii de mijloc („posibil ca fundătura să existe, dar
nu este consemnată în plan sau nu poate fi identificată pe imaginea aeriană dn
1927” și „fundătura există, dar nu este consemnată în plan”).
Sursele cartografice care au stat la baza acestei cercetări sunt cele de mai jos, anul
realizării lor fiind indicat în tabel:
Planul Bucureștiului ridicat și nivelat din porunca Dlui Marelui Vornic al
departamentului Trebilor din Năuntru Barbu Știrbei după întocmirea secției
inginerești sub direcția specială a Maiorului Baron Rudolf Artur Borozin în zilele
prea înălțatului Domn Stăpânitor Gheorghe Dimitrie Bibescu V.V., 1846 [Copie
“conf. cu orig. Boroczyn”, 1915, semnată Cincinat Sfințescu]
Planul Bukureștului Ridikat, tras chi-publikat din porunka Prea înăltzatului
Domn Stăpînitor Barbu Dimitrie Știrbeiu V.V. de Maior Baron Rudolf Artur
Borroczyn, 1852
București Capitala României, Major Pappasoglu, editor și compuitor, 1871

Planul Orașului Bucuresci lucrat de Institutul Geografic al Armatei pentru
Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al Domniei M.S. Regelui Carol I, scara
1:10.000, 1895-1899
Planul orașului București – ediția oficială, scara 1:5.000 și 1:1.000, 1911
Planul Orașului București de Maior Mih. C. Pântea. Desen de F. Wahnig,
cartograf, scara 1:10.000, 1924
Municipiul București 1:5000, București fotografiat din aeroplan 1927, executat de
Compagnie Aérienne Française, scara 1:5.000, 1927
Planul Municipiului București. Întocmit și desenat după datele Primariei
Municipiului București de Fredi Wahnig, Cartograf-sef din Institutul Geologic al
României, scara 1:15.000, 1934
Planul director de sistematizare al Municipiului București. f. sc., 1935
Planul Municipiului București întocmit după date oficiale de Colonel Ulisse
Sâmboteanu și prof.-Cartograf M.D. Moldoveanu, scara 1:15.000, 1941
Planul topografic al mun. București, scara 1:500, 1991
Lista fundăturilor din București și tabel sintetic de date
Nr. Denumire actuală Denumire anterioară Interval de apariție Carou

crt. cadastral
001 Intrarea Aaron 1846a 12a3/12a4
Florian
002 Intrarea Anestinelor Fundătura Gropilor 1911p-1927a 15d’1
(1934)
003 Intrarea Alexandru 1924-1927a 14a’2/14a’3
Sihleanu
004 Intrarea Alexe 1899p-1911a 11e3
Marin
005 Intrarea Amzei 1911p-1924a 11c4/12c1
006 Intrarea Anasonului Aleea nr. 39 bis. 1924p-1927a 10c1/10c2
(1941, 1943)
007 Intrarea Andrei 1927p-1945a 16c’1
Bârseanu
008 Intrarea Argeaua 1930p-1945a 13b’4/13a’3
009 Intrarea Armașului cca 1935 11b2/11b3
010 Intrarea Arpaș 1911p-1927a 13b’3
011 Intrarea Aurora Propr. Weinlih 1899p-1911a 13d4
(1911), Aleea Progre-
sului (1924, 1934,
1935, 1941, 1943)
012 Intrarea Aviator Str. Ianina (1935- cca 1927-1935a 8c1/8c2/8b1
Teodor Iliescu 1943)
013 Intrarea Avram cca 1927 15b’2/15b’3
Zenovie (str.)
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
014 Intrarea Baldovin Fundătura Francma- 1875p-1899a 12e1
Pârcălabul zonă (1924, 1934,
1935, 1941, 1943)
015 Intrarea Baritonului Fundatura Matei 1911p-1927a 13d’1
Voevod (1934)
016 Intrarea Biserica cca 1935 12c2
Albă
017 Intrarea Bitolia cca 1927-1935a 8c1/8c2/8b1
018 Intrarea Blaj Fundătura/Intrar- 1875p-1899a 10c1
ea Pietății/Pietăței
(1924-1990)
019 Intrarea Bobeică 1911p-1927a 14b’1
020 Intrarea Bogdănița Fundătura/Aleea Po- 1875p-1899a 10b3
lonă II (1934-1943)
021 Intrarea Bravurii 1899p-1911a 10b3
022 Intrarea Buciumeni Fundătura Polonă V 1911p-1927a 10b2
(1934)
023 Intrarea Căderea Fundătura/Intrarea 1911p-1924a 10c1/10c2
Bastiliei Cometa (1924-1943)
024 Intrarea Camil Fundătura Doro- 1875p-1899a 10b1
Petrescu banților (1911),
Aleea Gaillac (1924-
1943)
025 Intrarea Canarului 1911p-1927a 15b’1
026 Intrarea Caragiale Aleea (Mat.) Corbes- cca 1935 2a4
cu (1935-1943)
027 Intrarea Cazzavillan 1911p-1924a 12d4
028 Intrarea Ceauș cca 1935 15a’2
Radu
029 Intrarea Columbe- 1875p-1899a 14a’4
lor (str.)
030 Intrarea Costache Aleea Rignault autorizată în 1899 14f2/14f3
Negri (1911, 1924, 1934,
1035, 1941, 1943)
031 Intrarea Crăciun 1875p-1899a 10c2/10c3
032 Intrarea Călușei 1930p-1945a 11c’4
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
033 Intrarea Călțuna cca 1895-1899 17c1/17c4
034 Intrarea Dacilor Aleea Henri Catargiu 1932-1937 11b1/11b2
(1943)
035 Intrarea Dan 1911p-1927a 10e3
Augustin
036 Intrarea Dascălu 1930p-1945a 10e3
Nicolae
037 Intrarea David 1911p-1927a 10e3
Ionescu, căpitan
038 Intrarea Diacului cca 1927 10a’4
039 Intrarea Difuzorului Fundătura Beli- 1875p-1899a 12f3
sar (1899, 1911),
Fundătura Suceava
(1924, 1934, 1941,
1943)
040 Intrarea Dimitrie 1927p-1935a 18d1/18d2
Tacu, ing. (str.)
041 Intrarea Drăgușa 1927p-1941a 17b1/17c2
042 Intrarea Dumitrescu 1927p-1934a 12a’2/12b’1
Procopie
043 Intrarea Ecaterina Fundătura Osiris/ 1875p-1899a 11d4/11e3
Teodoroiu Oziris (1899-1943)
044 Intrarea Eminescu 1927p-1934a 10b3/11b2
045 Intrarea Episcop 1924p-1927a 11b’4
Radu
046 Intrarea Erou Ion 1930p-1945a 10a4
Călin
047 Intrarea Ezăreni Aleea / Intrarea 1927p-1934a 13e2
Socec (1934, 1935,
1941, 1943)
048 Intrarea Fabulistului 1930p-1945a 10c2
049 Intrarea Filioara Aleea Slătineanu 1935p-1941a 10c2
(1941)
050 Intrarea Finlanda aprobată în 1935 9c3
(str.)
051 Intrarea Fluierului 1935p-1941a 12c’3
(str.)
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
052 Intrarea Frumoasă 1930p-1945a 10d4
053 Intrarea Gădinți Fund. Dreptului I 1875p-1899a 10e4
(1924, 1934, 1935,
1941), Fund. Al. I.
Cuza I (1943)
054 Intrarea Galenei 1911p-1930a 13c’2
055 Intrarea Geneva 1927p-1934a 10d2
056 Intrarea Gheorghe 1875p-1899a 13c’3/13c’4
Costa-Foru
057 Intrarea Gladiolelor Fundătura Amfilelor 1875p-1899a 16c1
(1899, 1911), Am-
fibelor (1924, 1934,
1935), Amfibiilor
(1941, 1943)
058 Intrarea Grigore 1930p-1945a 10c2
Alexandrescu
059 Intrarea Grigore Intr. Gl. Canteli 1924p-1935a 10b1/10c2
Cantili, General (1935-1943)
060 Intrarea Hulubilor 1927p-1945a 15b’2/15c’1
061 Intrarea Învoirii Locuințele Fbr. 1897-1898 18d3/18d4
Phenix (1941)
062 Intrarea Iorga 1930p-1945a 11c1/11d2
Nicolae
063 Intrarea Ipotești Fundătura Cireș cca 1927-1941a 16b4/16c3/
(str.) (1934), str. Sf. Maria 17b1/17c2
(1941)
064 Intrarea Italiană 1935p-1943a 13a2
065 Intrarea Iulia Fundătura Chimis- 1875p-1899a 11e3
Hașdeu tului (1899, 1911,
1934; în rest - 1924,
1941, 1943 -, Aleea
I. Hașdeu)
066 Intrarea Iuliu 1930p-1945a 14a’2/14b’1
Valaori, profesor
067 Intrarea Jijia Fundătura/Aleea 1875p-1899a 10b3
Polonă III (1934-
1943)
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
068 Intrarea Lacul Roșu 1899p-1911a 10b3
069 Intrarea Legendei 1927p-1945a 10a’4
070 Intrarea Lemnea, Intrarea Simons cca 1935 11d1
D. Lt. (1935, 1943), Intra-
rea General Manu
(1941)
071 Intrarea Licurici 1930p-1945a 15b’2/15b’3
072 Intrarea Logofăt 1930p-1945a 17a’2/17b’1
Tăutu
073 Intrarea Mântuleasa 1911p-1927a 13a’2/13a’3
074 Intrarea Margareta 1924p-1927a 12b’4
075 Intrarea Matei Elina 1911p-1924a 13c’2
Voievod
076 Intrarea Maximilian 1930p-1945a 15b’4
Popper
077 Intrarea Mecet 1911p-1927a 13c’1
078 Intrarea Mieilor 1930p-1945a 13d’3
079 Intrarea Mihnea cca 1935 (deschi- 16a1
Vodă derea străzii)
080 Intrarea Monahului 1927p-1945a 11b’2
(fostă Cavnic)
081 Intrarea Murgoci, Aleea Isvoranu A 1893p-1899a 17d2
profesor (1924, 1934, 1935,
1941)
082 Intrarea Moneasa Intrarea Duca (1943) cca 1934-1935 10c3
083 Intrarea Nanu 1935p-1941a 14g2
Muscel
084 Intrarea Năsturel 1875p-1899a 17a2
085 Intrarea Nicorești Fundătura/Aleea 1875p-1899a 10b3
Polonă IV (1934-
1943)
086 Intrarea Nopții Aleea Moser (1941); 1924p-1927a 9e1/9e2/
Pcl. Mosar (1943) 9e3/9e4
087 Intrarea Ovidiu 1875p-1899a 17c1/17c2
088 Intrarea Palmierului 1911p-1927a 11c’4
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
089 Intrarea Parfumului 1924p-1935a 15b’1
090 Intrarea Pasteur 1930p-1945a 14f3
091 Intrarea Patrulei 1911p-1935a 14c’2
092 Intrarea Peșterii 1927p-1945a 10b’3
093 Intrarea Pielari 16a3/17a2
094 Intrarea Platon Aleea Călărași 1927p-1934a 14c’1
(1934), Fundătura/
Intrarea Sulfinei
(1935, 1941, 1943)
095 Intrarea Plutonier 1927p-1943a 12d’4
Vasile Luicu
096 Intrarea Poiana Fundătura Vițelului 1875p-1899a 16c4
Florilor (1899, 1911, 1941),
str. Mitropolit Șagu-
na (1943)
097 Intrarea Polonă Aleea Năstăsescu 1896-1901 11b2
(Mareșal Pilsudski) (1924, 1934, 1935,
1941, 1943)
098 Intrarea Pop de str. Oborul Nou 1927p-1935a 12c’1
Băsești, Gh. (1935, 1941, 1943)
099 Intrarea Popa Nan 1935p-1941a 13c’4
100 Intrarea Precupeții 1911p-1927a 10b’4
Vechi
101 Intrarea Prepeliței Aleea Vilagros 1899p-1911a 11b’4
(str.) (1911), Pas./Strada
Peleș (1924, 1934,
1935, 1941, 1943)
102 Intrarea Preot 1927p-1945a 14b’4
Lucaci (Vasile
Lucaciu)
103 Intrarea Preotescu, Pcl. Ispășescu (1935, cca 1927-1935a 17c2
căpitan 1943)
104 Intrarea Pristolului 1927p-1934a (p. 14a’2
(și str. Argetoaia) de S și str. Arge-
toaia)
1934p-1941a (p.
de N)
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
105 Intrarea Rigas 1911p-1927a 13c1
106 Intrarea Roma Intr. Reșița (1941; 1935p-1941a 9c1/9c4
în 1935 și 1943 s.n.
Intr. Roma)
107 Intrarea Rondă 1911p-1927a 13c’1
108 Intrarea Râmnic 1911p-1927a 11b’1/11b’4
109 Intrarea Sagna Fund. Dreptului II 1875p-1899a 10e4
(1924, 1934, 1935,
1941), Fund. Al. I.
Cuza II (1943)
110 Intrarea Securei 1930-1945a 13b’4
111 Intrarea Sergent 1930p-1945a 12c’3
Costea Gheorghe
112 Intrarea Sergent 1930p-1945a 12d’1/12d’4
Panțîru Ion
113 Intrarea Sergent 1930p-1945a 12d’1/12d’4
Tancu Ion
114 Intrarea Sevastopol 1875p-1899a 10e3
115 Intrarea Sf. Con- postbelic 13d4
stantin
116 Intrarea Sf. Sava Fund. Dr. Lueger 1875p-1899a 12d2
(1924), Fund. Luter-
ană (1934)
117 Intrarea Sfatului 1911p-1927a 11b3
118 Intrarea Șipotul Aleea Carmen Sylva autorizată în 1895 13c1/13d2
Fântânilor (1911, 1924, 1934,
1935, 1941, 1943)
119 Intrarea Slobozia Fundătura / Aleea 1896 17d2
Isvoreanu B (1924,
1934, 1935, 1941,
1943)
120 Intrarea Slătinița Fund. Polonă VI 1875p-1899a 10b2
(1934)
121 Intrarea Soldat Aleea Ursului (1941) 1911p-1927a 12d’3/12d’4
Gheorghe Mina
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
123 Intrarea Soldat 1911p-1927a 15d’1
Lescu Mihail
124 Intrarea Soldat 1911p-1927a 12d’4
Calotă Marin
125 Intrarea Spătarului 1911p-1927a 13a’1
126 Intrarea Ștafetei 1924p-1927a 14c’3
127 Intrarea Stăniloi 1930p-1945a 12c’3
Constantin
128 Intrarea Stirbey 1927p-1934a 12e3
Vodă
129 Intrarea Ștefan 1927p-1941a 12f4
Furtună
130 Aleea Suter (Intra- cca 1895-1899 17c1/17c4
rea Negreni)
131 Intrarea Teleajen 1920p-1935a 13c’2
132 Intrarea Temișana Aleea Transilvania 1899p-1911a 12d1
(1934, 1935, 1941,
1943)
133 Intrarea Teremia 1911p-1927a 17d4/17e3/
18d1/18e2
134 Intrarea Țibana Fundătura Păun 1911p-1924a 11a’2/11b’1
Popescu (1924-
1943)
135 Intrarea Titus 1927p-1935a 16b4/16c3
136 Intrarea Toma 1911p-1924a 11d2
Tomescu
137 Intrarea Topliceni Aleea/Intrarea Popa cca 1935 12a’2
Șapcă (1941, 1943)
138 Intrarea Traian cca 1927-1935a 17a’2
Demetrescu
139 Intrarea Urali Aleea Slătineanu cca 1935 11b1
(1935, 1943), Aleea
Regele Alexandru I
(1941)
140 Intrarea Vaselor 1927p-1945a 11c’4
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

crt. cadastral
141 Intrarea Vasile Păun 14d1/14d2
(Ursulețului)
142 Intrarea Pictor N. 1933-1935a 13a3
Vermont
143 Intrarea Victor Intrarea Roseti 1846p-1852a 13c4
Eftimiu (1875, 1899, 1911);
str. Dr. Marcovici
(1924, 1934, 1935,
1941, 1943)
144 Intrarea Vicol, dr. 1930p-1945a 14g3
(str.)
145 Intrarea Viilor Parcelarea Stătescu 1927p-1935a 18d1/18e2
(1935, 1941), intrar-
ea Podgoria (1943)
146 Intrarea Viitorului 1911p-1927a 11a’1/11a’2
147 Intrarea Vișinilor cca 1935 13b’3/13c’4
148 Intrarea Vladimir 1930p-1945a 12c’3
Streinu
149 Intrarea Voicu, Ion 1909-1910
(în Ioanid)
150 Fără nume 1927p-1945a 8c4
Largo din str. Roma
1 (nord)
151 Fără nume 8c4
Largo din str. Roma
2 (sud)
152 Fără nume 1930p-1945a 17a4
Largo din str. Rădu-
lescu Drumea
1846 1852 1875 1899 1911 1924 1927 1934 1935 1941 1943 1990

Export Fundaturi Complet

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Export Fundaturi Complet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect cultural

Expoziție (2014): Ana Maria Zahariade (coord.), Irina Popescu (Calotă),

Aplicație digitală: ???

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

© 2016, Editura Universitară „Ion Mincu”,

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această publicație nu poate fi

Cartea a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecților din

Elemente pentru o tipologie 60

Intrarea „Vasile Păun”, fostă Intrarea „Ursulețului”,

Parcelarea Suter (1896-1912),

Intrarea Armașului 118

Intrarea Vermont 128

Intrarea Dacilor 136

Intrarea Nicolae Iorga 141

Intrarea Costache Negri 145

Inventarierea fundăturilor din București.

Lista fundăturilor din București și tabel sintetic de date 158

uri «exemplare», urmate, desigur, întâmplarea ne-a scos-o în față făcea

De altfel, nu ar fi prima oară În acest sens au fost orientate expoziția

bucureștene, pentru a cuprinde țesutului urban. La începutul anilor

În afara interesului istoric în sine, unor opere de artă publică trădează

capete altă prezență și să devină mai de cercetare nu sunt străini4. Le

Unde găsim Sufrageria Urbană?

Unde a fost Sufrageria Urbană?

Ce trebuie să fac ca să particip? Mai multe despre Sufragerie

reprezintă permanent «un îlot de generală, e mai puțin vizibilă aici).

Echipa de cercetare și curatoriat a expoziției:

De la „înfundătură” la „intrare”: legislație, teorie și

Irina Popescu (Calotă)

orașului, cu accent pe aplicarea unor principii moderne de urbanism la nivelul

Periferia bucureșteană din secolul al XIX-lea: premise ale apariției și

Evoluția zonei periferice a Bucureștiului poate fi urmărită în legătură cu

Bucureștiul, la fel ca majoritatea celorlalte orașe extra-carpatice, s-a dezvoltat

acestora era determinat în special în raport cu tipul principal de ocupare

Reglementarea activității constructive a reprezentat un atribut al perioadei

de prime principii referitoare la amenajarea orașului, care vizau reglementarea

Această stare de fapt a fost ameliorată abia în perioada interbelică. Pe de o

Intervențiile coerente de parcelare au fost puține la număr în secolul al XIX-lea.

de la sfârșitul secolului al XIX-lea, periferia începutului veacului următor s-a

care să reglementeze procesul de parcelare, formele rezultate erau nocive pentru

unifamilială în detrimentul celei colective. Această opțiune a fost motivată,

Străzile înfundate, accidente în țesutul urban al mijlocului de secol XIX

Mențiuni despre fundături (sau „străzi înfundate” / „înfundături”) se regăsesc în

limita, regulamentul prevedea să fie înfundate prin construirea unei clădiri

Fundătura, formă urbană recurentă a perioadei moderne

Activitatea constructivă intensă a ultimului sfert al secolului al XIX-lea a

fosta fundătură Grozăvești (transformată, în perioada interbelică, în strada Sava

reparcelare a terenurilor cu caracter rural – pe lățime, perpendicular pe stradă –

Finalul secolului al XIX-lea marchează momentul în care a apărut și ceea ce s-ar

Fig.09 (sus) / Aleea Năstăsescu, sf. sec. XIX.

Fig.11 / Aleea Rignault, 1911a.

Fig.12 / Parcelarea Fabricii de uleiuri vegetale „Phenix”, 1897.

rotonde de întoarcere din capătul fundăturii. Pentru acest tip, reprezentative

Fig.13 / Fundătura Dr. Sergiu I, ante 1895.

Fig.14 / Fundătura Sevastopol, ante 1895.

opoziție cu mai vechiul termen de „fundătură” (derivat din „înfundătură”)34

urbane” din 1894, fundăturile erau permise cu condiția de a primi autorizarea

problemă, interzicând, în continuare, orice astfel de intervenții noi. Articolul

Aleea modernă – formă urbană reglementată

Chiar dacă nu a avut urmări regulamentare imediate, problema reintroducerii

continua o stradă existentă și a cărei prelungire ar fi fost considerată utilă de

viață salubru și modern52. În consecință, stabilea ca distanțele dintre fronturi să

raza exterioară de 10 m minimum”. Aceste curbe erau desenate pe planurile

Grigore Alexandrescu). În majoritatea cazurilor, fundăturile erau prevăzute cu