cuprinsul tezei

INTRODUCERE 1

I
CONTEXT

1. Despre modernitate și urbanism

1a. elemente de modernitate relevante pentru urbanism 9
1a. elemente de modernitate românească 15
1b. modernitatea politică a municipalității bucureștene 19
concluzii parțiale teză 22

2. Urbanismul modern
2a. teoria generală a urbanismului modern la începuturile sale 25
2b. planurile urbanistice ale capitalelor în modernizare
Paris 31
Roma 47

concluzii parțiale teză 58

II
URBANISMUL BUCUREȘTEAN LA ÎNCEPUT DE SECOL XX

cadrul general 59

1. generația de urbaniști
portrete profesionale individuale
ing. Al Davidescu (1858-1936) 67
ing. C. Sfințescu (1887-1955) 70
ing. T Rădulescu (1889-?) 79
arh. I Davidescu (1890-1980) 82
arh. R Bolomey (1883-1947) 86
arh. D Marcu (1885-1966) 87
arh. GM Cantacuzino (1899-1960) 89
concluzii 92

2
III
PRIMELE PLANURI URBANISTICE ALE BUCUREȘTIULUI (subiect)

1. Planul General de Sistematizare din 1921 (PGS|21)

1a. faza pregătitoare: Concursul pentru planul de sistematizare al Bucureștiului
din anul 1906
93
concluzii 100
caracterizare perioada 1906-1914 103

1b. Planul General de Sistematizare din 1921

105
concluzii intermediare 119
caracterizare perioada 1914-1921 121

2. Planul Director de Sistematizare din 1935 (PDS|35)

2a. faza pregătitoare: „metoda științifică” pentru elaborarea planului de
sistematizare (1927-1929)
123
concluzii 137

2b. începuturi: programul pentru noul plan de sistematizare (1928, 1930-1931)

139
caracterizare perioada 1921-1931 152

2c. Planul Director de Sistematizare din 1935(PDS|35) 155

caracterizare perioada 1932-1935 197

CONCLUZII GENERALE ALE TEZEI 199

bibliografie 209
lista anexelor 219
anexe (numerotate separat, 84 pagini, 9 anexe)
lista ilustrațiilor 221
lista de abrevieri 225

3
4
 INTRODUCERE

motto:
„…a good theory explains, predicts and delights”
(Weick în Sutton, 1995: 378)
 introducere

argument

Urbanismul este o creație a modernității produsă prin schimbările fundamentale în

structura socială a noilor state moderne. Acest „nou produs” apare în momentul unei
schimbări majore de paradigmă la nivelul societății, la începutul unei noi ere istorice și pe
fondul unei schimbări în conștiința individului.
Modernizarea a însemnat de fapt, descoperirea instrumentelor „abstractizate”, iar planul
urbanistic este un astfel de instrument. Chiar formarea urbanismului și testarea ideilor sale
în practică este tot o caracteristică generală a modernității.
Începutul secului XX a fost perioadă de „facere”, a lucrurilor executate, căutate, descoperite.
Mersul lumii era clar, era acela de creștere și schimbare atât interioară, individuală cât și a
cadrului acestei lumi. Acest sens nou venea după o perioadă fundamentalistă, de observație
și teoretizare a trăirilor individuale specifică sfârșitului de secol XIX.
Fiind o nouă eră dinamică, sensul de privire și acțiune era dinspre individ spre mediul său,
erau căutate și testate efectele teoriei asupra orașului.
Chiar dacă, de cele mai multe ori, acțiunile aveau la bază motivații nerecunoscute sau
asumate, la nivel colectiv se lucra în cadrul unui „proiect al modernizării”. Cei mai activi nu
teoretizau, nu propovăduiau dar lucrau intensiv în acest cadru.
Dar acest proiect al modernității a fost un perpetuu început. Chiar și perioadele istorice,
sfârșitul secolului XIX cu industrializarea, începutul secolului XX cu schimbările sociale și
formarea statelor naționale, perioada interbelică sau perioada post-belică sunt valuri diferite
în cadrul aceluiași proces de schimbare fundamentală a lumii.

Problema transformărilor capitalelor europene în perioada interbelică a balansat nevoile

modernizării de la începutul secolului XX cu cele ale reconstrucției de după Primul Război
Mondial. În acest context, provocările modernității pentru oraș au venit odată cu apariția și
popularizarea automobilului care a impus nevoi de mobilitate și industrializare, cu
schimbările structurale în societate care au dus la apariția unor clase noi cu noi cerințe și
odată cu schimbarea rolului statului în stat social și capitalist cu o nouă orânduire socială.
Bucureștiul, capitala noului stat român întregit, a căpătat un nou statut națională devenind
un magnet pentru populația din noile pături sociale, venită în oraș împreună cu o serie de
revendicări teritoriale și funcționale: locuințe, transporturi, locuri de muncă.

În urbanism, pe o axă a pașilor de parcurs, elaborarea planului urbanistic al unui oraș este
etapa inițială, este sâmburele de la care pornește transformarea unui oraș.
Și mai mult, inconștient, am urmărit acest aspect al primei etape și prin alegerea unei
perioade de început a urbanismului modern. Adică, mă refer la partea inițială din procesul
urbanistic la începuturile urbanismului științific.
Pe de-a întregul cercetării, această teză este o parte dintr-un proces de cunoaștere
conceptuală a parcursului urbanismului ca disciplină bine conturată. Este pasul inițial.

1
 introducere

urbanism modern bucureștean … de ce?

În acest cadru general al vremii, evaluarea urbanismului bucureștean în relație cu sine, cu

teoria și ambițiile modernității poate fi elocvent pentru că:
 a polarizat toată gândirea urbanistică românească a începutului de secol XX și toată
atenția politică,
 planul de sistematizare al Capitalei ar fi fost o scânteie de bună practică pentru restul
orașelor,
 a fost un subiect bine cunoscut între specialiști, și nu numai, beneficiind de o bună
popularizare prin publicațiile de larg consum ale vremii.

teza

Teza este privire genealogică în istoria gândirii urbanistice bucureștene. Este o istorie a
ideilor și mentalităților urbanistice care pune laolaltă gândirea și practica bucureșteană doar
la nivel conceptual. Urmăresc legarea urbanismul de figurile autorilor săi și pe autori între
ei pe fundalul începuturilor urbanismului modern. Rezultă astfel o derulare de ipostaze în
jurul primelor două planuri urbanistice moderne ale Bucureștiului din prima jumătate a
secolului XX: Planul General de Sistematizare din 1921 (PGS|21), al cărui autor a fost ing.
Cincinat Sfințescu și Planul Director de Sistematizare din 1935 (PDS|35), al cărui autor a
fost un Comitet de Lucru format din 5 specialiști: ing. Teodor Rădulescu, arh. Ion Davidescu,
arh. Roger Bolomey, arh. Duiliu Marcu și arh. George Matei Cantacuzino.

Aceste planuri sunt prezentate delimitat doar la nivelul lor conceptual prin contribuția
tuturor elementelor premergătoare lor: ideologia vremii, gândirea urbaniștilor, măsurile
legislative și politice, definițiile și metodele de lucru urbanistice și detaliile de elaborare a
planurilor. Prezentarea se oprește odată cu aprobarea acestora.

Dar teza leagă cauzal cele două părți: partea de mentalitate cu aceea de tehnică urbanistică,
fiind și o prezentare detaliată a planurilor de sistematizare. Astfel, viziunea, propunerile,
conținutul sunt analizate și interpretate în contextul gândirii urbanistice a vremii și din
perspectivă istorică. De asemenea, este prezentată evoluția fiecărui palier de discuție și a
propunerilor și proiectelor majore cuprinse în aceste planuri.

Firul argumentativ curge în sens cronologic prin toate problematicile conectate: cadrul
politic - legislație - mediul urbanistic - specialiștii - cronologia planului - descrierea planului -
aprobarea - influențele în gândirea urbanistică. Fără să fie căutată legătura cauzală „legi -
planuri - oraș”, teza scoate planurile urbanistice din procesul dezvoltării orașului, din partea
pragmatică, și le atribuie urbanismului teoretic și tehnic pentru studiul gândirii urbanistice
a secolului. Deci, din teză rezultă idei, interpretări și concluzii care rămân deschise, tot
într-o idee pur modernă de „opera deschisă”, de „înțelegere pentru a înțelege ulterior”.

2
 introducere

Teza lucrează cu definițiile fundamentale ale „sistematizării”, „urbanismului modern” și

„planului de sistematizare/urbanistic” pe care le reașează în permanență conform noilor
sensuri pe care le capătă în mersul firesc al practicii.

Întrebările care au însuflețit cercetarea în fiecare moment au rămas la nivel general și se

referă la:
 identificarea „autorului” orașului in diverse momente, în oglindă cu „autorii” teoriilor și
planurilor,
 identificarea elementelor „fixe” din oraș ca simboluri sau amprente ale „puterii”,
elemente structurante pentru cadru construit sau structurante pentru viața orașului,
 ce înseamnă o generație de specialiști și un ciclu de dezvoltare al unui oraș și drumul
dintre aceste „generații” ca cicluri de start perpetuu al gândirii orașului.

Am pornit de la ipoteza că o primă caracteristică generală, comună din unghiurile în care

am privit perioada, este aceea a „rupturilor” și am urmărit relevanța acestora în urbanismul
vremii. Tipuri de asemenea „rupturi” pot fi:
 „rupturile” de discurs și de concept între grupurile de dezbatere,
 „rupturile” de forță din urbanismul acelei perioade: planurile de sistematizare aprobate
(planuri domoale, de corectare, de reglementare) și proiectele și încercările
intermediare (de viziune, de dezvoltare),
 „rupturile” de discurs din planuri dintre obiectivele urbanismului și năzuințele pentru
oraș și propunerile concrete,
 „rupturile” în timp - perioadele de lucru efectiv față de perioadele „pierdute”, de
reînceput.

Scopul tezei este interpretarea urbanismului epocii, o explorare a metamorfozei ideilor

asupra orașului și planului în gândirea urbanistică, fără a exclude valoarea monografică pe
care ar căpăta-o un astfel de studiu. Astfel, este respectată cronologia evenimentelor care
sunt prezentate detaliat, argumentat și documentat și pe baza datelor și informațiilor
primare. De asemenea, tot pentru o construcție monografică a urbanismului românesc, teza
are atașată o complexă și organizată bază de date care conține informațiile legate de
activitatea specialiștilor vremii, toate discuțiile din Comisiile Planului de Sistematizare cu
privire la planul de sistematizare și alte informații relevante pentru subiect.

Metoda de cercetare pe care am folosit-o a fost aceea a cercetării bazată pe studii, cercetare
printr-o schemă condițională, având în vedere că, de fapt, metoda a fost stabilită în funcție
de rezultatele studiilor și de acuratețea surselor care au stat la baza cercetării. Aceasta a
fost dependentă de surse, datele găsite au impus ideile și parcursul cercetării, metoda fiind
adaptată la calitatea și cantitatea datelor existente.
Demersul a fost acela de colectare și îmbinare a informațiilor și a interpretărilor: adunarea
datelor și informațiilor și analiza lor pe câteva căi, o dată prin ochii specialiștilor și părerile
vremii, din interiorul meseriei, o dată prin lentila retrospectivă la distanță mică de timp și
apoi prin lentila specialiștilor actuali, de la o distanță considerabilă de timp. Cercetarea este

3
 introducere

bazată pe surse din perioada respectivă, grupate pe două categorii: documentele originale și
părerile și critica vremii și interpretările actuale.
Categoriile de surse primare pe baza cărora este construită teza sunt:
 documentele originale de arhivă din cadrul Primăriei Capitalei și a Consiliului Tehnic
Superior al Ministerului Lucrărilor Publice: planurile urbanistice aprobate și
variantele lor de lucru, toate stenogramele și procesele verbale ale discuțiilor din CPS
1928-1935, memoriile de specialitate pe care le-au alcătuit membrii CPS referitoare
la planurile de sistematizare, diverse decizii, adrese, rapoarte interne,
 toate articolele, studiile și comunicările publicate de urbaniștii vremii (inclusiv
cursurile pe care le țineau la Școlile Superioare),
 publicațiile vremii referitoare la urbanism și administrație publică: colecții complete
de reviste de specialitate ale diverselor asociații profesionale ale disciplinelor tehnice,
ziare municipale, anuare statistice ale administrației publice locale, liste de experți.

Pentru fundamentarea subiectului dar și pentru experimentarea metodei de lucru, au fost

realizate următoarele studii:
 de acomodarea cu subiectul general - chestiuni generale despre epocă care au ajutat
la delimitarea ariei de interes,
 ale metodei istoriei urbane și a metodelor de cercetare folosite până în prezent,
 ale Romei și Parisului, studii ale metodelor de cercetare în primul rând, exemple
complete de teorie și practică în istoria urbană ce au fixat noțiuni (de bază) de istoria
urbanismului modern și au așezat experiența bucureștene în context european,
 de cunoaștere a grupurilor activ implicate în urbanism: specialiștii (ingineri și
arhitecți) și politicul (administrația),
 ale liniilor de discurs ale acestor grupuri: discurs oficial, în dezbaterile de specialitate
pe cazuri concrete (comisii și gazete), gândire urbanistică reieșită din studiile și
publicațiile de specialitate,
 pentru activitatea inginerului-urbanist Cincinat Sfințescu, singurul care a scris
amplu și constant despre urbanismul vremii, oferind o imagine aproape completă
asupra urbanismului românesc în general și un punct de vedere din interiorul
meseriei,
 pentru evoluția învățământului de urbanism românesc.

Delimitarea perioadei de timp de referință este stabilită în funcție de limitele temporale ale
planurilor urbanistice. Planul General de Sistematizare din 1921 este văzut ca ultimă fază a
unui proces impus de prevederile Legii Casei Lucrărilor Orașului din 1894 și care a început
cu organizarea concursului pentru planul de sistematizare al Bucureștiului din 1906.
Astfel, anul 1906 este primul moment care marchează o schimbare a gândirii orașului, un
început urbanistic. Manifestările urbanistice anterioare fuseseră lucrări de salubrizarea
orașului, izolate sau prinse în planuri generale la nivelul orașului, dirijate de probleme
locale. Până atunci nu se pusese problema intervenției înnoitoare asupra întregului oraș.

4
 introducere

Iar finalul acestui proces demarat în 1906 se pierde în perioada de după Planul Director de
Sistematizare din 1935, nedelimitat clar, prin distilarea preocupărilor urbanistice într-o cu
totul altă ideologie dintr-un alt regim politic și o altă eră a istoriei moderne.

ce este de demonstrat

Teza se limitează la partea conceptuală, determinantă dintr-o relația care ar plasa

„conceptualul” de-o parte și efectul în partea cealaltă:
 reflecție și real,
 urbanism și orașul existent,
 planuri și dezvoltarea
Privind relațiile verticale din această schemă, rămâne de descoperit care era determinantul
planurilor urbanistice, căror nevoi răspundeau acestea și cui se adresau; dacă planurile
răspundeau nevoilor unui oraș existent; dacă planurile se adresau orașului, practicii
urbanismului în sine sau teoriei; dacă apariția lor a fost determinată de schimbări politice
majore sau/și de legislație; dacă discuțiile au angrenat dezbateri teoretice și dacă au ajuns la
rezultate datorită mediului politic din jurul lor.

Nu am căutat relația cauzală dintre planuri și situația orașului sau dezvoltarea ulterioară a
orașului pe baza acestora. De exemplu, nu am aflat dacă PGS|21 a reușit să împiedice
extinderea orașului, așa cum își propusese, sau dacă domolirea expansiunii periferiei s-a
datorat unei războiului sau unei crize economice. Ci am căutat cursivitatea propunerilor
între toate momentele urbanistice ale perioadei și modul de cuplare al acestora în viziunea
totală a fiecărui planul aprobat. Am căutat să leg ideile pentru oraș de autorii lor și să
găsesc influențele de gândire dintre acești autori. Astfel s-au delimitat generațiile de gândire
urbanistică ale Bucureștiului.
Am oprit schema cauzală aici, în partea ideilor și, nu am trecut în partea efectelor pentru că,
am văzut orașul mai mult ca efect al gândirii decât al acțiunii. Ideologia unei epoci imprimă
fizic în oraș însemne mai puternice decât intervenția controlată, orașul este rezultat direct al
gesturilor mici ale celor mulți, mai mult decât al planurilor mari consecvent realizate. În
plus, rezultatul fizic al propunerilor poate fi judecat numai în dinamica folosirii orașului.
Este necesară o discontinuitate între plan și oraș, discontinuitate în care trebuie să intervină
o serie de elemente cel puțin la fel de importante ca planul urbanistic (juridice, financiare,
sociale, geografice, istorice, de psihologie colectivă). Subiectul tezei este categoric delimitat
prin această discontinuitate.

structura tezei

Teza este construită pe mai multe straturi, ilustrative și pentru modul de argumentare a
ideilor.

5
 introducere

Stratul cel mai important este cel format din contrabalansarea dintre cele două planuri
urbanistice puse în relație directă, PGS|21 versus PDS|35.
Relațiile acestor planuri cu celelalte momente urbanistice semnificative ale perioadei sunt
limitate mai ales de ordinea cronologică în care au avut loc:
 concursul pentru planul de sistematizare al Bucureștiului din 1906 și PGS|21,
 faza pregătitoare și încercările de elaborare a unui program pentru un nou plan
urbanistic din perioada 1927-1931 și PDS|35.
Stratul imediat următor este cel al specialiștilor portretizați prin activitatea lor urbanistică
pentru București. De fapt, este un strat ce caută surse și fluxuri de idei între specialiștii
vremii. Acesta este legat cauzal de cel expus mai sus.
În interiorul acestora trei fiind suprapuse și alte straturi care alcătuiesc fundalul urbanistic
al epocii: politica și modernitatea.

Teza se citește pe mai multe direcții posibile:

 pe verticală, acesta fiind și structura cuprinsului, în sensul dinspre context-modernizarea
spre temă-urbanismul și apoi spre subiect-planurile urbanistice,
 pe orizontală de la climatul general al epocii, la contextul politic general și local, spre
lumea specialiștilor și schemele lor de gândire generală la elementele specifice gândirii
fiecăruia și nivelul tehnic cu detalii urbanistice despre fiecare moment în parte,
 punctul, prin experiența celor două planuri urbanistice cu parcurs distinct, ca realizări
independente ale începutului de secol,
 pe diagonală:
 urbanismul în relația cauzală dintre cele două planuri,
 relațiile teoretice dintre autori și cele două planuri în toate momentele lor,
 relațiile dintre politic, legislație, autori și planuri1.

Teza este formată din două părți distincte.

Prima parte, capitolul I, are rol instructiv dar și de reflecție. Această parte este de fapt tema
de lucru pentru întreaga cercetare. Este așezată pe două niveluri de înțelegere; în primul
rând am urmărit extragerea elementelor teoretice utile pentru urbanism, dar studiind
istoriile și scrierile despre aceste subiecte, am urmărit și metoda de cercetare folosită de
teoreticienii modernității. Având această componentă de studiu al metodei de lucru, acesta
este singurul capitol care folosește scrieri teoretice interpretative și priviri actuale asupra
subiectului.
Partea a doua, capitolul II și III, este partea demonstrativă a tezei. Aceasta îmbină diverse
moduri de lucru: extrage din context, scoate la iveală, prezintă cronologic, analizează,
reașează idei și le pune în paralel și relaționează diversele subiect aduse în discuție. Aceasta
se bazează pe surse primare: documente de arhivă, toate scrierile vremii despre urbanismul
bucureștean, scrieri documentare, retrospective despre acest subiect, liste, anuare și
inventare ale diverselor chestiuni de interes.

1 cf fig 26

6
 introducere

partea de reflecție

Primul capitol, referitor la modernitate conține două subcapitole.

Primul așează contextul vremii la nivel teoretic și la nivel practic. Extrage idei generale
despre modernitate și nivelul conceptual al termenului, privește modernitatea ca stare de
spirit și prezintă modurile de situare a individului în timpul său și apoi ajunge la aspectele
pragmatice ale conceptului și la fenomenului modernizării. Capitolul argumentează că
modul de plasare al individului față de timpii istorici este vizibil în acțiunile sale practice și
îl determină să își construiască instrumente folositoare scopului său asumat.
Partea a doua a acestui prim capitol este o verificare a ideilor și conceptelor generale ale
modernității în cazul vieții politice și intelectuale românești. Sunt prezentate succint valurile
de modernizare românească și portrete ideologice și politice bucureștene și apoi este schițată
cronologic și interactiv viața politică bucureșteană.
Această parte pornește de la ideea că intelectualii și politicienii lucrau în interiorul unui
„mare proiect al modernizării” și caută să delimiteze rațiunile și grupurile de idei din
interiorul acestui proiect asumat inconștient.

Subcapitolul următor prezintă urbanismul ca rezultat al modernității, în istoria definirii sale

ca disciplină și a conceptelor și ideilor cu care acesta operează. Capitolul cuprinde detalii
despre: apariția termenilor, definiții de început, curentele de gândire, urbaniștii vremii,
evenimente, expoziții internaționale, concursuri pentru planuri de urbanism ale orașelor și
planurile de urbanism ale marilor orașe.
În acest context de început al urbanismului modern sunt prezentate exemplele marilor
capitale Paris și Roma. Am privit aceste orașe întâi ca studii de caz pentru metoda de
cercetare cu care au fost analizate de istoricii urbanismului și apoi am căutat experiențele
proprii ale acestor orașe.
Din exemplul Parisului am preluat ideea modului de legitimizare a urbanismului: definiția
urbanismului, activitatea teoretică, mediul profesional de construcție a acestei discipline. În
cazul urbanismului francez, elaborarea planurilor a fost una dintre multele moduri de
practică a urbanismului.
În cazul Romei, am privit planul ca răspuns al administrației publice locale la situațiile
orașului. Specificul urbanismului roman este gravitarea diverselor responsabilități între toate
categoriile de actori implicați în dezvoltarea orașului: administrația publică locală și
națională, specialiștii urbaniști și investitorii imobiliari. Aceste roluri erau asumate de obicei
de aceeași categorie politică și socială: politicienii fiind și investitori imobiliari sau mari
proprietari de terenuri, specialiștii fiind și politicieni.

partea demonstrativă

Capitolul II, urbanismul bucureștean prezintă mai ales experiențele individuale ale
specialiștilor perioadei. Alege acele elemente de gândire și acțiune relevante pentru deciziile
lor ulterioare cu privire la planurile de sistematizare ale Bucureștiului și caută explicații ce
țin de mediul profesional din care au făcut parte. Toate aceste selecții folosesc la deslușirea

7
 introducere

acelor elemente/caracteristici proprii fiecărui specialist ce țin de educație individuală și care

explică mai apoi relații, coeziuni sau grupări de interese profesionale.
Capitolul schițează diverse scheme de gândire proprii urbanismului bucureștean care
plasează specialiștii în nivelul de gândire al urbanismului și în relație unii cu alții.
De asemenea, este prezentat cadrul general pe faze/ipostaze de evoluție a urbanismului în
drumul său legitimare ca disciplină.
De fapt, acest pas în cadrul demonstrației tezei introduce în scenă protagoniștii care vor juca
cel mai important rol în capitolele ce urmează, partea cea mai consistentă și scopul tezei de
fapt.

Capitolul III, planurile urbanistice, conține două subcapitole mari, corespunzătoare celor
două planuri urbanistice
Capitolul este construit cronologic pe comparația dintre planuri.
Subcapitolele care prezintă planurile au aceeași structură argumentativă:
 partea descriptivă prezintă perioada elaborării planurilor, evoluția discuțiilor, modul de
aprobare,
 partea analitic-interpretativă bazată pe date, ponderi, cronologie, discută planul și
propunerile din punct de vedere urbanistic și în relație unele cu altele, relația planului
cu urbanismul și critica din punct de vedere a istoriei urbanismului,
 schema-listă a propunerilor pentru fiecare plan și puse în paralel,
 planșele originale ale fiecărui plan urbanistic, redesenate și interpretate, pe categorii de
propuneri (delimitare, zonificare, spații verzi, circulații) și puse în paralel pentru
fiecare moment urbanistic.

Subcapitolele care prezintă fazele anterioare planurilor sunt structurate diferit în funcție de
relevanța lor pentru planul de sistematizare.
Pentru perioada 1906 este relevant de prezentat modul în care s-a conturat tema de proiect
pentru București și tema în sine ca punct de plecare pentru planurile urbanistice viitoare.
Perioada 1927-1929, faza pregătitoare a noului plan urbanistic, prezintă metoda științifică
de lucru și tema pentru București în primul rând ca un efort teoretic colectiv al urbaniștilor
vremii și în al doilea rând ca un produs individual al fiecăruia, punând în paralel schemele
propuse de aceștia.
Perioada 1930-1931, faza de început a planului director din 1935, are o structură
asemănătoare cu subcapitolul PDS|35:
 o parte descriptivă extinsă și detaliată ce conține prezentarea discuțiilor și propunerilor
concrete pentru oraș,
 schema-listă cu ședințele Comisiei Planului de Sistematizare, pentru anii 1930, 1931,
1934, 1935; care cuprinde date despre: participanții la discuții, temele și propunerile
discutate, deciziile luate în relație cu propunerile care au ajuns în planuri.

În plus, pentru o ilustrare mai clară a relațiilor pe care caut să le stabilesc, între aceste
capitole sunt inserate o serie de scheme/tablouri cu succesiuni ale diverselor paliere
discutate în capitole, prezentate cronologic și pe fiecare moment/specialist. Aceste scheme

8
 introducere

sunt: propunerile teoretice pentru conținutul planurilor de sistematizare, metoda științifică

de elaborare a planurilor urbanistice, cuprinsul tuturor planurilor urbanistice(aprobate sau
doar variantele de lucru).
După fiecare subcapitol există câte un mic rezumat al evoluției urbanismului în perioada
intermediară acestor momente urbanistice cu focus pe activitatea autorilor planurilor.

instrucțiuni parcurgere text

Sistemul de citare din această teză folosește trimiteri în text direct către bibliografia de la
sfârșit. În text sunt inserate, între paranteze: numele autorului, anul și numărul paginii
citate. Relația dintre text și bibliografie este realizată pe sistemul unei singure căutări, de
aceea bibliografia este unitară, singura categorie diferențiată este aceea a documentelor de
arhivă.
Anexele tezei sunt de fapt mici baze de date care mi-au folosit la fundamentarea diverselor
subiecte atinse în teză, ele sunt complementare bibliografiei și au numai rol documentar.
Relatarea încrucișată a ideilor și a diverselor momente din procesul elaborării planurilor a
reclamat o detaliere a referințelor folosite. Astfel, în plus față de trimiterile din text, pe
alocuri, au fost adăugate și note de subsol cu date complementare. În argumentarea tezei
este important cum a evoluat ideea și mentalitatea urbanistică a autorilor, de aceea
trimiterile către dosarele de arhivă au fost întărite/completate cu denumirea documentului
la care se face referire, fiind specificate autorul și data emiterii ideii în note de subsol.
În text am folosit abrevieri pentru sintagmele prea lungi care ar fi îngreunat cursivitatea
citirii. Lista acestor abrevieri este așezată la sfârșitul tezei.

O parte importantă și consistentă a tezei, în completarea părții scrise și pentru o mai clară
sinteză a ideilor, este constituită de: cronologii, scheme grafice și tablouri cu comparații ale
diverselor subiecte, planuri prezentate separat dar și comparativ în suite cronologice și o
seamă de fotografii. În plus, fiecare plan urbanistic este prezentat însoțit de planșele inițiale
și reinterpretări grafice ale acestora în funcție de subiectul discutat.

9
CONCLUZII GENERALE ALE TEZEI
 concluzii

Urbanismul modern bucureștean a început și s-a conturat așa cum a urmat conform unui
acord firesc, implicit care a fost luat odată cu concursul pentru planul de sistematizare al
Bucureștiului din 1906.
Ing. N Cucu-Starostescu a evidențiat clar momentul inițial care a decis drumul
urbanismului mai apoi, atunci când, în cadrul întâlnirii de la Societatea Politehnică din
aprilie 1908, a explicat diferența de sensuri a cuvântului „sistematizare”, termen pe care
acesta l-a folosit pentru prima dată cu sensul de mecanism de dezvoltare a orașului care
implică o viziune asumată împreună cu toate mijloacele concrete de înfăptuire a ei. Dar
acest termen a fost altfel transpus în practică, „sistematizare” a fost înțeles apoi ca un plan
de intervenție - o suită de acțiuni asupra orașului fizic ce pornea de la deziderate care vizau
cadrul fizic, structură concretă construită ce ar fi suportat o varietate de funcțiuni. Aceste
deziderate erau prinse într-un planșă desenată după principii de ordine, armonie, estetică.
Legea pentru crearea unei Casse a Lucrărilor Orașului din 1893, prima lege care a amintit
necesitatea unui plan de sistematizare pentru București a lăsat liberă interpretarea asupra
sensului practic.
Astfel, direcția de mers a urbanismului a fost de fapt rezultatul unei conjuncturi formată din
tema concursului stabilită de ing. Al Davidescu și de proiectele depuse la concurs. Acestea
au fost apoi baza primului program pentru planul de sistematizare scris de Al Davidescu,
program care a statuat definitiv asumarea acestei accepțiuni a termenului de sistematizare,
plan care se referă mai ales la organizarea cadrului fizic. În această linie de gândire a mers
urbanismul bucureștean în prima jumătate a secolului XX.

Deși, construcția urbanismul românesc a fost munca a două generații de specialiști, de fapt,
urbanismul românesc își are temelia în primul rând datorită a două mari personalități care
au avut aport diferit și rezultate remarcabile.
Ing. Al Davidescu, primul urbanist român, este cel care a pornit firul conducător al
urbanismului bucureștean și a avut capacitatea de a sintetiza și stabili concret drumul viitor
în momentele-cheie ale urbanismului. Acesta a alcătuit cadrul practic de lucru pentru
urbanism, rezultatul său concret fiind planul de sistematizare în sine.
Ing. C Sfințescu a așezat pas cu pas fundația urbanismului românesc. A construit suportul
teoretic și experiența de practică administrativă în jurul firului pornit de predecesorii săi.
Rezultatul muncii sale este dovada existenței disciplinei urbanismului în prima jumătate a
secolului XX.

199
 concluzii

Planul de sistematizare ca instrument a fost definit(ivat) - atribuindu-i-se o definiție, o

metodă de lucru și un conținut-cadru - abia din 1927, când ing. Al Davidescu a prezentat
oficial primele forme ale metodei de lucru ca ghid practic la Conferințele Urbanistice pentru
primarii tuturor orașelor României.

realizările tezei vs ipotezele de cercetare, auto-evaluare

Planul Director de Sistematizare din 1935 a fost marea miză a urbanismului bucureștean.
Deși nu a fost nici primul, nici cel mai modern, nici cel mai important plan urbanistic al
Bucureștiului sau cu cel mai clar efect în oraș. Dimpotrivă, a fost un plan dintr-o serie de
momente urbanistice cel puțin egale ca importanță. Dar a polarizat toată atenția vremii,
fiind un fel de „vedetă” a urbanismului perioadei interbelice.
Acesta a fost cel mai așteptat plan de sistematizare al perioadei și cel mai dezbătut subiect
urbanistic din mai multe motive, în primul rând pragmatice.
Era nevoie de un exemplu de succes urbanistic, specialiștii aveau nevoie să iasă la lumină cu
un produs concret al gândirii și muncii lor de mai bine de 20 ani. Bucureștiul avea nevoie de
un program de reconstrucție conform noului statut de Capitală a României Mari. Politicienii
aveau nevoie de un instrument de propagandă în rândul maselor, mai ales în contextul
liberului acces al maselor la deciziile politice1.
Deja exista o mică masă de specialiști aflați la maturitatea lor profesională și dispuși să
meargă până la obținerea unor efecte vizibile în oraș. În jurul elaborării noului plan de
sistematizare s-au adunat toți acești specialiști.
Ing. Al Davidescu a găsit prilejul de a finaliza ceea ce începuse cu concursul din 1906 și de-și
vedea aprobate și demarate marile proiecte pentru București. Ing. C Sfințescu avea multe
speranțe puse în această etapă a carierei sale: avea nevoie de revanșa în numele mult
blamatului său plan din 1921, noul plan ar fi fost o încununare a cariere sale de 20 ani în
fruntea urbanismului din administrația bucureșteană și de asemenea, aceasta era șansa
transpunerii/verificării oficiale a întregului său travaliu teoretic de mai bine de 20 ani.
Mai tinerii T Rădulescu și I Davidescu au abordat acest moment ca pe un prilejul de a
realiza marea lor operă urbanistică, ambii fiind în poziții de sub-directori ai direcțiilor
tehnice și în plin avânt și suflu profesional. Și mai ales, toți acești urbaniști (ambițioși) își
practicau meseria în București.

1 pe fondul:
 noilor legi electorale ce permiteau cetățenilor liberul acces la vot,
 noilor partide politice ale maselor organizate (Partidul Național Țărănesc și
partidele populare extremiste).

200
 concluzii

Urbanismul bucureștean de la începutul secolului XX a fost indestructibil legat de contextul

modernității culturale și a reflectat fără tăgadă, valurile de modernizare în care era prinsă
societatea bucureșteană: de la modernizarea industrială a începutului de secol la
modernitatea moderată a perioadei interbelice.
În primul val, viziunea asupra orașului la cumpăna dintre secole era impusă de suflul
modernizării industriale. Privirea asupra orașului era unidirecționată dinspre specialist,
urbanismul era bazat pe decizie clară de dezvoltare într-o singură direcție iar specialiștii
erau executanții acestei misiuni de modernizare. Această atitudine este vizibilă cel mai bine
în tema și în proiectele propuse pentru concursul din 1906.
În al doilea val, anii ’30 au venit cu o schimbare totală de atitudine. Au adus „modernitatea
socială” în care abordarea era reactivă și urbanismul a devenit un schimb/flux cu dublu sens
între fenomenul orașului și specialist. Această atitudine este cel mai bine vizibilă în PDS|35.
Între cele două valuri a fost o perioada de acalmie a avântului modernizator, evident,
impusă și de marile contexte politice. C Sfințescu a „tradus” în urbanism ambițiile ale
modernizării și a încercat o transpunere reală a lor prin Planul General de Sistematizare. A
fost o confruntare între dorințe/vise și posibilități reale. A rezultat o ușoară domolire a
atitudinii și o întoarcerea acesteia către explorarea posibilităților de argumentare științifică
a deciziei.
Succesiunea etapelor de atitudini diferite s-a reflectat perfect în planurile de sistematizare,
aceste valuri de modernizare au impus planurilor atitudinea, viziunea, abordarea și
conținutul.
Planul General de Sistematizare din 1921:
 a fost un plan codat, specializat, care trebuia să îmbine o viziune în forță cu o știință a
urbanismului modern,
 vedea orașul în dezvoltare, detașat de la distanța specialistului,
 a avut o abordare impunătoare, reclama decizii ulterioare care ar fi susținut viziunea
planului,
 propunea mari proiecte urbane care ar fi susținut o dezvoltare industrială a orașului,
 era structurat conform acestei viziuni: conținea capitole separate pentru mari trasee
de transport pe cale ferată, echipamente edilitare și rețeaua de centre de
aprovizionare.
Planul Director de Sistematizare din 1935:
 a fost un plan accesibil, adresat marelui public,
 vedea orașul confortului de zi cu zi, orașul locuirii și muncii,
 se auto-susține ulterior prin bună practică,
 era un instrument de instituire a unui nou mod de viață,
 respingea orice mare proiect deranjant sau consumator de bani,
 propunea deschiderea orașului către posibilități care vor fi hotărâte ulterior,
 conținea vaste capitole care tratau mod de construire, spațiile verzi și estetica tuturor
elementelor din oraș.

De fapt, odată cu aceste valuri de schimbare de atitudine modernă, se schimba și poziția

specialistului față de oraș. Modul de raportare a individului față de orașul modern este una

201
 concluzii

din caracteristicile atitudinii moderne. Specialistul traversează diferite ipostaze de

relaționare cu orașul. De la o delimitarea categorică, în care „înălțimea științei” îl ținea la
distanță și îl obliga să fie obiectiv față de orașul care devenea un simplu obiect al științei. La
auto-includerea în orașul care iese din cadrul său static, devine oraș al oamenilor.
Specialistul intră treptat în oraș gravitând între cele două poziții/responsabilități ale sale,
aceea de specialist și aceea de beneficiar în care specialistul se adresează și lui însuși.
Urbaniștii din generația ing. Al Davidescu discutau și negociau numai scheme teoretice pe
un plan desenat. C Sfințescu lucra numai cu date, cifre, măsurători, legi și se raporta la
experiența internațională. Iar T Rădulescu și I Davidescu au perfecționat tehnica de
proiectare a orașului, îmbinând elemente statistice cu planurile propunerilor desenate
conform planurilor orașului existent.

În ceea ce privește atitudinea modernă și modul de plasare față de tipii istorici, specialiștii
acestei jumătăți de secol au avut, din nou, abordări diferite, deși cu toții erau bine ancorați în
timpul prezent, diferențele apar la modul de raportare la trecut și la felul în care priveau
viitorul:
 specialiștii primului deceniu foloseau cu mândrie scurtul trecut bucureștean de
netăgăduit și îl doreau mai bine reprezentat și pus în valoare folosindu-i elementele de
limbaj estetic,
 specialiștii anilor ’20 - ’30 studiau trecutul numai pentru valoarea sa documentară și
pentru a înțelege mai bine prezentul; iar față de viitor aveau un fel de frică, nu îl
anticipau dar îi „rezervau teren”; viitorul părea plin de surprize și era lăsat pe seama
generațiilor următoarele; ei doreau doar să rezolve probleme „de azi și de mâine” pe care
le cunoșteau deja.

Legătura cu lumea politică a fost vizibilă în momentele urbanistice ale perioadei. Faptul că
ambele planuri de sistematizare au fost elaborate și aprobate în guvernările liberale dintr-o
succesiune de instabilități politice (dintre perioada conservatoare (trecerea secol XIX - secol
XX) și apoi perioada liberală, întreruptă de o agitată guvernare țărănistă) s-a reflectat în
procesul elaborării planurilor și în conținutul planurilor. De exemplu, agitația politică din
jurul primarului țărănist Dem I Dobrescu, repetatele încercări de demitere a sa, au
împiedicat procesul elaborării planului de sistematizare care fusese reluat de către acesta în
1930.
De asemenea, o altă caracteristică a perioadei a fost și aceea a tandemurilor prodigioase
între urbaniști și politicieni care au înlesnit toate momentele urbanistice notabile ale
perioadei:
 ing. N Cucu-Starostescu și primarul N Filipescu, pe fondul unei guvernări
conservatoare, au înlesnit apariția Legii din 1894 (și 1893, 1895) care au dus la
startul Planului General de Sistematizare,

202
 concluzii

 ing. Al Davidescu și primarul M Cantacuzino au fost organizatorii concursului pentru

planul de sistematizare din 1906, pe fondul unei guvernări liberale a prim-ministrul
Gr Gh Cantacuzino,
 ing. Al Davidescu și primarul V Brătianu, pe fondul unui guvern liberal, au emis
programul pentru planul de sistematizare din 1910,
 ing. C Sfințescu și consilierul general V Brătianu au elaborat Planul General de
Sistematizare în perioada 1914-1916,
 primarul I Costinescu și prim-ministrul IC Brătianu, ambii liberali, au meritul a o
seamă de elemente importante pentru urbanism: legile administrative din 1925,
1926, 1929 și restructurarea administrației publice locale din 1923 când au fost
înființate Casa Grădinilor, Uzinele Comunale, fond pe care a fost inițiat și Planul
Director de Sistematizare, prin înființarea Comisiei Planului de Sistematizare.

Ideea nevoii de plan urbanistic al orașului a apărut odată cu formarea Primăria Capitalei,
practic se poate spune că, la începutul secolului XX, planul de sistematizare a fost sinonim
cu administrația publică bucureșteană.
Modul de evoluție și conturarea organigramei PMB, în care ponderea specialităților tehnice
în totalul serviciilor și funcționarilor publici era aproape 40%, arată foarte clar că una dintre
menirile administrației publice era dezvoltarea orașului conform unui plan. În 1894, 3 dintre
cele 8 Servicii Tehnice/19 dintre cei 210 de funcționari publici ai Primăriei Capitalei se
ocupau cu probleme de sistematizare. În 1906, din cele 12 direcții ale PMB, Direcția Tehnică
conținea 7 servicii și 60 de funcționari publici (din cei 230 ai Primăriei), se ocupau cu
chestiunile tehnice ale funcționării orașului și cu planul (de sistematizare). Pentru ca în anii
’30 Direcția Cadastrului și Sistematizării Planului Municipiului să conțină între 90-110 de
funcționari și cca. 10 Servicii Tehnice pentru București și cele patru sectoare administrative.
Legislația administrativă conținea părți consistente dedicate „edilității” sau „sistematizării”.
Legea unificării administrative din 1925, a dedicat 3 capitole/7 articole din cele 32
capitole/400 articole ale sale.
De asemenea, elaborarea planului de sistematizare a concentrat o mare parte din forțele
administrației publice, în special în perioada ’30-’35: specialiștii instituțiilor publice,
conducerea PMB dar și mass media și tot felul de organizații profesionale.

În ceea ce privește evoluția urbanismului bucureștean, până la urmă, în anii ’30 urbanismul
ajunsese o disciplină în toată regula, cu start și corp aliniat internațional: existau specialiști,
scrieri, studii, organizații profesionale recunoscute internațional, învățământ superior de
urbanism, revistă de specialitate, legislație și metodă de lucru.
Urbaniștii erau prinși în marele proiect de „facere” a urbanismului și marele proiect de
construire a orașului, dar cu diferite atitudini față de aceste misiuni asumate:
 generația Al Davidescu era sub presiunea imensă a modernizării orașului prin mari
proiecte tehnice și căuta soluții urbanistice (științifice) pentru această modernizare,

203
 concluzii

 generația anilor ’30 răspundea nevoilor orașului și căuta metode de lucru ușor de
folosit și de impus tuturor pentru a institui un fel de buna practică constructivă
generalizată în oraș.

În ceea ce privește contextul european, am plasat experiența urbanismului Bucureștiului

alături de experiențele Parisului și Romei, acestea fiind exemplele mult citate de urbaniștii
vremii și lumile profesionale cu care Bucureștiului instituise fluxuri de schimb de experiență:
 prin intermediul publicațiilor: revista Urbanismul comunica cu Revue Urbanisme
și Urbanistica, revistele de profil franceză și italiană,
 prin participări la congresele puternicei/popularei Federația Internațională a
Locuințelor …. de la Londra (din care făceau parte și specialiștii români) și, care
au avut două ediții foarte importante pentru urbanismul vremii, la Paris și la
Roma.

Cei care practicau urbanismul erau specializați din diverse meserii de bază, acestea fiind
vizibile în modul de înțelegere și practică a urbanismului. La începutul secolului XX
specialiștii erau ingineri specializați în alimentarea cu apă: Al Davidescu, V Brătianu, N
Cucu-Starostescu; posibil și datorită faptului că Școala Națională de Poduri și Șosele2,
singura instituție de învățământ superior tehnic, avea, la secția inginerilor, o catedră
comună de „Îmbunătățiri funciare și mașini hidraulice”3 unde se ținea cursul de „Edilitate”.
Apoi, în anii ’204, au început să apară inginerii constructori specializați în urbanism: C
Sfințescu, T Rădulescu. Pentru ca apoi, să apară arhitecții-urbaniști și să acapareze lumea
urbaniștilor: I Davidescu, R Bolomey, D Marcu, P Smărăndescu, P Antonescu, A
Zamphiropol și mulți alții. Bineînțeles că această mutație se datorează mai ales înființării
Catedrei de Urbanism de la Școala Superioară de Arhitectură, înființată și condusă de ing. C
Sfințescu.
Această trecere/ migrare a specializării dinspre ingineri spre arhitecți s-a resimțit, spre
exemplu, și în componența Comisiei Planului de Sistematizare a Bucureștiului. În 1928, la
înființare, aceasta avea 19 membri dintre care 9 arhitecți și 9 ingineri, pentru ca în 1933, din
cei 24-27 membri permanenți, 12 să fie arhitecți și doar 4 să fie ingineri. Aceste estimări
conțin și personalitățile politice membri ai CPS: viceprimarii și consilierii comunali.

2 Școala Națională de Poduri și Șosele a purtat această denumire în perioada 1881-1919;

înainte se numise: Școala de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură, din 1864 și Școala de Poduri
Șosele și Mine, din 1867
3 site-ul Centrului pentru Dezvoltarea Creativităţii Studenţilor în Energetică:
http://universulenergiei.europartes.eu/istorie/politehnica/
4învățământul superior tehnic se restructurase, Școala Națională de Poduri și Șosele devenise
Școala Politehnică în 1920, și deja se înființase și primul curs de „Construcția orașelor” la
Secțiunea de Construcții

204
 concluzii

procesul planurilor de sistematizare bucureștene

Două atribute semnificative au făcut parte din conceptul planului de sistematizare încă de
la începuturile sale: acela al facilitării dezvoltării, în special industriale și acela al
extensiunii în teritoriu.
Planul de sistematizare a apărut ca „plan de dezvoltare, de extensiune și de înfrumusețare”
pentru generația de la începutul secolului XX, a ing. Al Davidescu; în 1927 și ing. T
Rădulescu a preluat această accepțiune, planul fiind un „plan de îmbunătățire a situației
actuale și al dezvoltării viitoare”, dar în 1929 deja sintagma „plan de dezvoltare” era
abandonată, planul rămânând unul „de amenajare” sau de ghidare a dezvoltării orașului așa
cum se manifesta deja.
Celălalt atribut însă, a rămas atașat planului de sistematizare. Și generația Al Davidescu a
văzut planul ca pe un mijloc de a rezolva problemele legate de extinderea orașului în
teritoriu, iar generația anilor ’20 - ’30 a construit planul practic, numai în jurul acestei nevoi
de creștere în teritoriu a orașului.

Bucureștiul a avut două planuri de sistematizare în cicluri „complete”, pe traseul ce pornea

de la lege la regulament urbanistic. Ciclurile de elaborare - aprobare au fost impuse de
legislație; chiar și legislația în sine a fost un produs al modernizării. Dar durata traseului,
mult oscilantă, și momentele urbanistice din interiorul acestor cicluri au fost legate și
impulsionate de schimbări politice majore: Planul General de Sistematizare, elaborat în
1914 și supus aprobării în 1915, a fost întrerupt de Primul Război Mondial, perioadă în care
Bucureștiul s-a aflat sub ocupație bulgaro - turco - austro-ungară - germană dar, deși a fost
reluat imediat după reinstaurarea puterii locale, a vechiului primar, acesta a fost aprobat
datorită Ministrului de Interne, C Argetoianu, deși nu întrunea toate condițiile legale.
Planul Director de Sistematizare a fost întrerupt de schimbarea de regim politic din 1929, de
puternica opoziție a Ministerului de Interne față de primarul Dem I Dobrescu și a putut fi
elaborat abia în perioada unei guvernări liberale și a unui primar liberal, Al G Donescu, în
perioada 1934-1935.
Conținutul planurilor a fost impus de mai multe condiționări, indestructibil întrepătrunse și
prezente în ponderi diferite în fiecare moment urbanistic:
 modernitatea interioară a specialiștilor (modul de relaționare față de timp și profesie)
- perioada de timp la care se referă planul de sistematizare, felul în care specialistul
abordează orașul din exterior sau din interior etc.,
 procesul modernizării orașului - planurile au propus fie proiecte mari fie proiecte
sociale în funcție de suflul modernității perioadei fiecărui plan,
 doctrina politică a partidului de guvernare - faptul că planurile nu au propus proiecte
bazate pe finanțe străine sau care să susțină investiții străine poate fi și un apanaj al
doctrinei liberale care favoriza numai dezvoltarea prin mijloace proprii, după cum
spune și sloganul lui V Brătianu, „Prin noi înșine”.
Unul dintre firele argumentative ale tezei este și „metoda științifică”. Aceasta a legat în mod
firesc momentele urbanistice ale perioadei între ele pe aceeași suită de etape necesare

205
 concluzii

elaborării planului de sistematizare, chiar și pe cele anterioare definirii ei din 1927. Pașii:
inițiere - documentare - program/ante-proiect - aprobare - plan de sistematizare au fost
atinși în succesiune completă de cele două planuri de sistematizare ale Capitalei,
delimitându-le unul de celălalt:
 PGS|21: Legea Cassei Lucrărilor Bucureștiului din 1893 - inițiere: concursul din 1906
- programul elaborat de Al Davidescu în 1910 - Planul General de Sistematizare
elaborat în 1914 - aprobarea PGS în 1921,
 PDS|35: Legea administrativă din 1925 - inițiere: înființarea Comisiei Planului de
Sistematizare și primele ședințe din 1928 - documentare și program: ședințele CPS din
perioada 1930 - 1932 - elaborarea planului în 1934 - aprobarea PDS în 1935.

Structura planurilor a fost calată în ordinea importanței chestiunilor de rezolvat la nivelul

orașului. Ambele planuri au acordat importanță succesiunii: delimitarea orașului - spații
verzi - zonificare - sistemul de circulații. Diferențele au apărut în partea de mari
transporturi pe căi ferate, apă și prin aer și la partea de înfrumusețare a orașului, PGS|21
acordând importanță sporită sistemului de mari culoare de transport și sistemului de
aprovizionare al orașului pe când PDS|35 amâna pentru viitor aceste propuneri și acorda
importanță esteticii generale a orașului.

Nu a existat o relație între propunere și spațiul construit/orașul în realitate, desenul nu a

reflectat viziunea scrisă, iar planul în ansamblul său nu a fost instrument de punere în
practică a viziunii specialiștilor. A existat o inabilitate de corelare a aspirațiilor cu mijlocul
practic de înfăptuire a lor, a viziunii scrise și a celei desenate. Și mai mult decât atât, a
existat o neconcordanță între viziunea pledată ca răspuns al unei situații existente și situația
existentă de fapt. Dintre cele două planuri, PDS|35 mai ales, a fost un plan al declarațiilor
scrise și al planurilor desenate corect și, deși a fost mult mai apropiat de oraș decât
încercările care l-au precedat, a rămas un plan al propunerilor abil prezentate. Nu a reușit
să preia pe deplin compoziția, proporțiile, ansamblul și suflul orașului, deși a țintit către
acest lucru.

Momentul Planului Director de Sistematizare din 1935 a fost un moment de turnură în

urbanismul vremii și pentru modul categoric în care a respins sau amânat propunerile de
mari proiecte pentru București care au animat toată suflarea urbanistică a primei jumătăți
de secol XX.
Ideea unei Gări Centrale și a diametralei de cale ferată de-a lungul Dâmboviței a avut
startul în 1894, a fost una dintre ideile cele mai folosite în proiectele concursului din 1906, a
fost reluată și studiată în 1911 de către ing. Periețeanu, a fost proiectată detaliat în 1925 de
către ing. C Sfințescu, T Rădulescu și arh. J Burcuș. Acest proiect a fost reanimat în 1930, în
timpul discuțiilor pentru noul plan de sistematizare și, a fost prins în toate propunerile
pentru București ale ing. C Sfințescu. Dar în 1934 a fost respins de Comitetul de Lucru al

206
 concluzii

PDS deși sistemul de traversare a orașului cu o cale ferată a fost de fapt susținut de toți
specialiștii primelor decenii ale secolului XX.
Propunerile pentru un sistem de canale navigabile pe Dâmbovița sau pe Colentina și a unor
porturi comerciale și industriale ale Bucureștiului și-a avut startul în 1875. Propunerile
pentru București au fost prima dată conturate în 1911 și apoi aprobate de către ministerele
interesate, ing. Al Davidescu a emis primul proiect în 1925, proiect care a fost și el aprobat
de ministere în 1929; în 1930 a mai elaborat o variantă a acestui proiect, variantă aprobată
și acceptată și de Primăria Capitalei, pentru ca în 1934 Planul Director de Sistematizare să
rezerve teren pentru acest proiect, pe planul de zonificare, dar fără să îl cuprindă explicit în
propunerile sale. Proiectul legăturii navigabile a Bucureștiului cu Dunărea a fost proiectul
pentru care a militat în special ing. Al Davidescu.
Dar, fără îndoială, cel mai faimos proiect al perioadei a fost acela al centurii de verdeață din
jurul orașului ca limită fizică a acestuia. Această idee a fost indusă de proiectele depuse la
concursul din 1906, dar a fost explicit propusă pentru prima dată de ing. Al Davidescu în
programul pentru planul de sistematizare al Bucureștiului din 1910. În 1914 ing. C
Sfințescu a trasat-o pe un plan și a introdus-o ca una dintre cele mai importante propuneri
ale PGS|21, în 1919 a și fost supusă aprobării separate. Câteva porțiuni din acest proiect
desenat au fost realizate în partea de nord a orașului în anii ’20 iar în 1931 a fost din nou
retrasată pe un plan și supusă aprobării. În 1933 a fost aprobată de către Consiliul General
al Capitalei, pentru ca în 1934 să fie respinsă complet din Planul Director de Sistematizare.
Centura de verdeață din jurul Bucureștiului a fost fără îndoială una dintre cele mai
arzătoare idei urbanistice a ing. C Sfințescu.

ce au reușit specialiștii de atunci

Lumea urbanistică bucureșteană a fost un mediu de testare a ideilor, un mediu al

aspirațiilor și proiecțiilor specialiștilor față de o nouă disciplină. De aceea, punând în relație
discursurile specialiștilor din toate mediile în care au activat profesional urbanismul
românesc de la începuturi pare copleșit de sarcinile imense care i-au fost atribuite. Multe
dintre așteptările cu privire la oraș și societate erau legate de un plan urbanistic în general,
și de PDS|35 în special. De aceea, în acest plan a apărut o „ruptură” între discursul
„ambițios” de la începutul memoriului și poziția categorică pentru un plan „al nevoilor
orașului”, fără ca nevoile să fie clar și științific definite, deși autorii au ușurat cu mult greaua
sarcină pusă asupra planului eliminând câteva probleme din plan: limita administrativă a
orașului, marile căi de transport (ferate, metropolitan, vicinal, navigație), o nouă structură a
zonei centrale impusă de o rețea de instituții publice centrale, Calea Victoriei și Palatul
Regal, dar și-au asumat dificila chestiune socială: locuințe, spații verzi, principii de
construcție.

207
 concluzii

Acest mod de a privi planul este cu atât mai elocvent cu cât este relaționat cu înțelegerea
fundamentală în lupta de legitimare a urbanismului arhitecților sau al inginerilor, fiecare
tabără folosind acest „nou instrument” pentru cauze prea mari.

Felul în care și-au apreciat specialiștii munca este elocvent pentru că atitudinea lor față de
munca lor arată de fapt, felul în care au practicat urbanismul. Critica lor era numai din
punct de vedere al folosirii practice pe scară largă a planului ca „produs al urbanismului”.
Nu au apreciat pașii realizați pentru evoluția gândirii și a disciplinei în sine, ci au apreciat
doar succesele internaționale, de pe la tot felul de concursuri și expoziții și au apreciat și
amploarea fenomenului urbanismului la nivelul țării, adică numărul orașelor care aveau
planuri urbanistice bine întocmite. De fapt, critica lor asupra lor a rămas una din interiorul
practicii meseriei fără să se ridice la nivelul aprecierilor teoretice.

PDS|35 a apărut dintr-un „mit” referindu-se la sine dar și din credința că planul urbanistic
ar fi putut fi deopotrivă responsabil, motor dar și garant al dezvoltării și într-un moment în
care planul urbanistic era singurul produs urbanistic acceptat în practică.
PDS a fost mitologizat, în jurul acestuia creându-se imaginea ca prim plan modern al
orașului încă dinaintea apariției sale, imagine care a fost întreținută pe parcursul său și
imediat după și cu care a rămas până în zilele noastre. Specialiștii au pregătit terenul
teoretic prin comunicări intense în toate mediile profesionale înrudite cu urbanismul (D
Marcu la Congresul Arhitecților, C Sfințescu la Institutul Social Român, la Societatea
Politehnică și la Asociația Topometrilor din România și cei doi împreună cu Al Davidescu la
Conferințele Primarilor), comunicări pe care le-au publicat integral apoi în revistele
științifice ale vremii. Politicienii au dat interviuri și a prezentat foarte atractiv nou plan încă
din timpul facerii lui. Apoi, după apariția sa s-au constituit tabere de opinii, pe de-o parte
s-au lansat critici vehemente, iar pe de alta i-a fost lansată și întreținută imaginea de prim
plan urbanistic al orașului, singurul plan modern al orașului.

PDS|35 a fost lansat într-un moment efervescent, a fost cel mai „râvnit” plan la vremea sa și
a rămas în memoria orașului cu imaginea care i-a fost creată atunci. Dar, după cum am
demonstrat, acest plan nu fost un moment singular, ci a fost parte dintr-un context: a fost
unul din cele două planuri urbanistice moderne, a apărut într-un moment dintr-o serie de
alte momente care au contribuit/înlesnit la formarea urbanismului și a apărut ca „produs” al
acestuia, disciplină deja formată.

Până la urmă, Planul Director de Sistematizare a adus cu sine o seamă de inovații pentru
urbanism: a schimbat gândirea față de oraș, a schimbat adresantul către marea masă a
locuitorilor săi și a schimbat cultura instituțională și profesională a practicii urbanismului.
Adică a dat urbanismului forma pe care o recunoaștem foarte bine astăzi. Acesta a fost
succesul său de fapt.

208
 bibliografie

lista anexe

anexe

lista ilustrațiilor

lista abrevierilor
BIBLIOGRAFIE

referințe

Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC)

Fond Ministerul Lucrărilor Publice - Consiliul Tehnic Superior (FMLP-CTS)
Fond MLP - Urbanism
Fond MLP
Fond Ministerul de Interne (FMI)
Arhivele Naționale - Direcția Municipiului București (ANDMB)
Fond Tehnic - perioada 1906; 1930-1940 (FT)

documente de arhivă
ANDMB - FT, anul 1906, dosare: 145/1906; 168/1906; 169/1906; 170/1906; 171/1906; 172/1906,
Proectele concurenților pentru sistematizarea planului orașului (puse la dispoziție prin
amabilitatea arh. T Popescu)

ANIC - FMLP - CTS, dosare 40/1919, 41/1919, 42/1919, Planul General de Sistematizare.

ANIC - FMLP - Urbanism, dosar 112/1943, Planul de Sistematizare al Capitalei.

ANIC - FMLP, dosar 1039/1933.

ANIC - FMI, dosar 695/1926.

ANIC - FMLP - CTS, dosar 1785/1942.

ANIC - FMLP - Urbanism, dosar 112/1943.

(puse la dispoziție prin amabilitatea arh. I Calotă)

ANDMB - FT, dosar 218/1930, Direcția plan și sistematizare - chestiuni de sistematizare 1930-1935.

ANDMB - FT, dosar 222/1930, Plan și sistematizare.

ANDMB - FT, dosar 49-55/1932, Personalul și administrarea Casei Lucrărilor Orașului.

ANDMB - FT, dosarul 81/1932, Procese verbale ale ședințelor Comisiunei Planului de Sistematizare
1928, 1930, 1931.

ANDMB - FT, dosarul …/1932, Foi de prezența d-lor membri la ședințele Comisiunei Planului de
Sistematizare, 4 septembrie 1933 - 17 mai 1935.

ANDMB - FT, dosarul 37/1933, Memorii referitoare la planul de sistematizare.

ANDMB - FT, dosar 82/1934, Memoriu explicativ întocmit de Comitetul de lucru al Planului de
Sistematizare.

ANDMB - FT, dosar 87/1934, Rof-uri și regulamente de funcționare.

ANDMB - FT, dosarele 143/1935, 145/1935, 148/1935, Procese verbale cu dare de seamă asupra
ședințelor Comisiei Planului de Sistematizare din perioada februarie 1934 – mai 1935.

209
ANDMB - FT, 151/1935, Memorii cu observațiile dlor membri ai Comisiei de Sistematizare asupra
proiectului întocmit de Comitetul de Lucru.

ANDMB - FT, dosar PMB 159/1935.

ANDMB - FT, dosar 160/1935 și 161/1935, Colecțiunea de stenograme cu discuțiunile asupra

Planului de Sistematizare al Capitalei din ședințele Comisiei Planului de Sistematizare din
perioada ianuarie 1935 – aprilie 1935.

ANDMB - FT, dosar 162/1935.

ANDMB - FT, dosar 163/1935, Decretarea Planului de Sistematizare (Decret Regal no 1316 din 9
mai 1935).

ANDMB - FT, dosar 164/1935, Comisia specială pentru aplicarea regulamentului de construcțiuni și
alinieri.

ANDMB - FT, dosar ...../1936, Comisii: Comisia specială pentru reglementarea proectelor de
construcțiuni în cuprinsul orașului București; Comisia pentru reglementarea răspunsurilor la
construcțiile ce se cer a se execut în cuprinsul municipiului București.

ANDMB - FT, dosar 96/1938, Decrete, legi și regulamente referitoare la serviciul planului și
sistematizării; Comisia specială de aplicare și interpretarea planului de sistematizare și aliniere;
Comitetul de lucru al Planului de sistematizare.

ANDMB - FT, dosar 338/1939, Comisii: Comisia specială pentru aplicarea și interpretarea planului
de sistematizare și alinieri.

ANDMB - FT, dosar 340/1939, Adrese.

ANDMB - FT, dosare 1-7/1930-1939, State de plată Direcția Cadastrului și Sistematizării, Direcția
Arhitecturii.

legi

«Legea pentru unificare administrativă», promulgată cu înalt decret regal nr 1972 din 13 iunie 1925
și publicată în Monitorul Oficial nr 128 din 14 iunie 1925, cu modificările de la 22 decembrie
1925. Editura Eminescu, București.

«Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București», publicată în Monitorul

Oficial nr 31 din 7 februarie 1926. Editura Eminescu, București.

«Lege pentru organizarea administrației municipiului București» 27 iulie 1929, în Monitorul

Comunal al Municipiului București, 1929, nr 3, duminică 15 septembrie, pp.1-8.

(1894) Anuarul Bucureșcilor pe 1893-1894, a XI-a edițiune. Lito-tipografia Carol Göbl. București.

(1906) Anuarul Bucureșcilor pe anul 1906, ediția XVI. Institutul de Arte grafice „Carol Göbl”.
București.

«Lista membrilor Societății Politecnice», în Buletinul Societății Politecnice 1907-1939.

(1927) «Conferințele urbanistice ale primarilor din România» în Monitorul Uniunei Orașelor din
România, anul IV, nr 7 și 8, iulie-august 1927, pp. 3-5.

210
(1928) «Dela Societatea Urbaniștilor din România» în Monitorul Uniunei Orașelor din România,
anul V, nr. 6, iunie, pp. 13-20; nr. 7,8 și 9, iulie, august și septembrie, pp. 23-26.

(1928) «Ce urmărim», editorial, în Edilitatea, anul I, nr 1, 1 martie 1928, p. 1.

(1934) «Cu d. arhitect G.M. Cantacuzino despre București» în Gazeta municipală, nr. 14 oct. p. 2.

(1934) «O ședință pentru promovarea urbanismului. Consfătuirea de la Dem I Dobrescu», preluare

ziarul Dimineața, în Gazeta Municipală, decembrie, p. 7

(1935) Planul Director de Sistematizare al Municipiului București, Memoriu justificativ. București,

Editura Institutului Urbanistic al României (pus la dispoziție prin amabilitatea d-lui prof. arh. Ș
Popescu-Criveanu)

(1935) «Conferința d-lui arh. GM Cantacuzino», în Tribuna edilitară nr. 141, 26 mai, p. 1.

(1935) «Pentru interese meschine, se nesocotesc prevederile planului de sistematizare. „Modificări”

la cererea oricui…și favoruri remunerate violentele atacuri ale d-lui arh GM Cantacuzino» în
Tribuna Edilitară, nr. 163, 25 octombrie, p. 3.

(1935) «Conferințele inginerilor și arhitecților primăriei», în Tribuna edilitară, nr. 144, 14 iunie, p.3.

(1936) «Ce ar face d. arh. George M. Cantacuzino daca ar fi primar general» în Gazeta municipală,
nr...., 23 februarie, p. 4.

(1936) Primăria Sectorului IV Verde, 1926-1936. București, Tipografia și zincografia ziarului

Universul.

(1937) «Alexandru Davidescu» (necrolog) în Urbanismul …. pp. 83-84.

(1955) «Profesorul inginer Cincinat Sfințescu» (necrolog) în Arhitectura RPR, nr. 11-12, p. 67.

(1988) «Profesorul inginer Cincinat Sfințescu - 100» în Arhitectura, anul XXXVI, nr. 2 (231, serie
nouă), pp. 3-5.

(1999) «Le XXe siecle: de la ville a l’urbain. Cronique urbanistique et architecturale de 1900-1999»,
în Revue Urbanisme, număr special, nr. 309, novebre-decembre.

Adshead, Stanley D. (2000) «The town planning review. Une introduction au design classique» în
Revue Urbanisme, nr. 310, novembre, pp. 41-49.

Alexandrescu, Sorin (2008) «Modernism și anti-modernism. Din nou cazul românesc», în ANTOHI,
Sorin, coord. (2008) Modernism și anti-modernism, noi perspective interdisciplinare. București,
Addenda, Cuvântul, pp. 103-159.

Argetoianu, C (1935) «Probleme vitale cari trebuesc soluționate pentru modernizarea Bucureștilor»
în Tribuna edilitară, nr. 166, 15 noiembrie, p. 1.

Cantacuzino, G.M. (1977) Izvoare și popasuri. Eminescu, București.

Cantacuzino, GM (1939) «Arhitectura și peisajul» în Simetria, Caiete de artă și critică, Caietul I,

toamna.

Calabi, Donatella (1988) «Italian town planning and the idea of the city in early twentieth century»
în Planning perspectives, vol. 3, nr. 2, mai, pp. 127-140.

211
Calabi, Donatella (1996) «Marcel Poëte: pioneer of „l’urbanisme” and defender of „l’histoire des
villes”» în Planning perspectives, vol 11 no 4, october, pp. 413-436.

Călinescu, Matei (2005) Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch,
postmodernism. Polirom, București. Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Collegium, Litere, trad.
eng. Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism, Duke
University Press, 1987, pp. 27-78.

Chiarelli, Giuseppe (1957) «Rome» în ROBSON, W.A. (ed) Greatest cities of the world, their
government, politics and planning. London, George Allennd Unwin LTD, second edition, pp. 518-
546.
Compagnon, Antoine (1998) Cele cinci paradoxuri ale modernității. Cluj, Echinocțiu. Săgetătorul.
trad. frc. Les cinq paradoxes de l’a modernité, pp. 13-43.

Constatin, Paul (1986) Dicționar universal al arhitecților. București, Științifică și enciclopedică.

Costinescu, N. G. (1907) «Proiectul cu motto „lucrează fără preget” pentru sistematizarea orașului
București. Memoriu asupra sistematizărei orașului București» în Buletinul Societății Politecnice,
anul XXIII, nr. 11, noemvrie, pp. 470-509.

Dache, Petre (1971) Dem I Dobrescu primar al Bucureștilor în Materiale de istorie și muzeografie,
Muzeul de istorie a Municipiului București, VIII, pp. 201-213.

Damé, Frédéric (1907) Bucarest en 1906. Socec et C-ie, București

Davidescu, Al. & Stroescu, M. I. (1907) «Programul concursului pentru proiectul de sistematizarea
orașului București» în Costinescu, N. G. «Proiectul cu motto „lucrează fără preget” pentru
sistematizarea orașului București», Buletinul Societății Politecnice, anul XXIII, nr. 11, noemvrie,
pp. 463-469.

Davidescu, Alexandru (1927) «Canalul navigabil București-Dunăre» în Buletinul Asociațiunei

Generale a Inginerilor din România (A.G.I.R.), anul IX, 1927, nr. 4 aprilie, pp. 163-173.
Davidescu, Alexandru (1927) «Sistematizarea orașelor (Conferință ținută la «Fundația Carol» în
ziua de 5 iunie 1927)» în Monitorul Uniunei Orașelor din România, anul IV, nr. 7 și 8, iulie-
august, pp. 6-14.

Davidescu, I & Bolomey, R (1922) «Concursul pentru sistematizarea orașului Belgrad» în

Arhitectura …, pp. 20-22.

Davidescu, Ion (1936-1937) «Noțiuni de urbanism» în Urbanismul 1936, pp. 379-412, 475-498,
1937, nr. 1-2, pp. 3-31, nr. 3-4, pp. 103-136, nr. 5-6, pp. 209-228.

Davidescu, Ion (1941) «Istoricul urbanismului în România» în Arhitectura nr.1/1941, ianuarie-

martie, 1891-1941, semicentenarul Societății Arhitecților Români, pp. 170-175.

Davidescu, Ion (1942) «Aspecte locale ale urbanismului în România. Critici și metode de
îndreptare» în Arhitectura nr1-2/1942, ianuarie-iunie, 1942, pp. 17-22.

Derer, Peter (2009) «Cincinat Sfințescu, tehnician al urbanismului». Urbanismul serie nouă,
semnal octombrie, pp. 14-15.

Doys, H J (ed.) (1968) The study of Urban History. Edward Arnold, pp. 1-46, 343-361.

212
Enescu, I.D. (1941) «După o jumătate de veac» în Arhitectura, 1891-1941, semicentenarul
Societății Arhitecților Români, nr. 1, ianuarie-martie. pp. 5-20.

Ernesti, Giulio (1988) «La formazioe dell’urbanistica in Italia (1900-1950): intersezioni di

discipline, conflitti. Fra utopia e realtà» în Ernesti, G. (a cura di), La costruzione dell'utopia.
Architetti e urbanisti nell'Italia fascista. Roma, Lavoro, p. 163-173

Evenson, Norma (1979) Paris a century of change, 1878-1978. Yale University

Frey, Jean-Pierre (2004) «Henri Prost (1874-1959) parcours d’un urbaniste discret (Rabat, Paris,
Istanbul …)», histoire, în Revue Urbanisme, 336, may-juin, pp. 79-81.

Flonneau, Mathieu (2006) «La coïncidence paradoxale des modernités : Paris et l’automobilisme au
début du XXe siècle », în Revue Urbanisme, 351, nov-dec, pp. 81-86.

Gauthier, Vincent Sainte Marie (1997) «Haussmann a l’oeuvre: la fabrication de l’espace urbain au
XXe siecleȔn Revue Urbanisme, 296, septembre-octobre, pp. 35-39.

Georgescu, N. (1908) «Planul de sistematizare a capitalei (după notele sale)» în Buletinul Societății
Politecnice, anul XXIV, nr. 8, august, pp. 276-292.

Giddens, Anthony (1991) Modernity and self-identity. Self and society in the late modern age. Polity
Press, Cambridge.

Giurescu, Constatin (1966) Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noaste.
Editura pentru literatură, București.

Givaudan, Antoine (1986) «Pour une histoire de l’urbanisme» în Revue Urbanisme, 216, novembre,
pp. 126-127.

Gordon, David L.A. (ed.) (2006) Planning twentieth century capital cities. London and New York,
Routledge.

Gravagnuolo, B (1991) La progettazione urbana in Europe 1780-1960. Bari-Roma, Laterza.

Handlin, Oscar & BURCHARD, John (eds.) (1963), The historian and the city. Cambridge, the M.I.T.
Press and Harvard University Press, pp. 1-26, 84-114, 121-132.

Harrison, Charles & Wood, Paul (2003) «Introduction. The idea of the modern world» în Harrison,
Charles & Wood, Paul (eds) Art in theory 1900-2000. An anthology of changing ideas. second
edition, 2003. Blackwell Publishing, Malden-Oxford-Victoria, pp. 127-131

Heynen, Hilde (1999) Architecture and modernity. MIT Press, Cambridge, London. A Critique. pp. 8-
14.

Insolera, Italo (fără an a.) «Storia del primo piano regolatore di Roma: 1870-1874» în Roma città e
piani, edizione di Urbanistica, Torino, pp. 74-83.

Insolera, Italo (fără an b.) «La Capitale in espansione», parte II, în Roma città e piani, edizione di
Urbanistica, Torino, pp. 114-153.

Insolera, Italo (1998) «Urbanistica e architettura nel’età di Nathan» în Storia Urbana, anno XXII,
nr. 82-83, ianuarie - iunie 1998, pp. 49-54.

213
Insolera, Italo (2001) Roma moderna un secolo di storia urbanistica 1870-1970. Torino, Einaudi.

Janulardo, Ettore (2010) «L’Italie de Gramsci et de Mussolini: images urbaines entre nostalgie et
futurs» în Revue Urbanisme 371, martie - aprilie 2010, pp. 86-90.

Kostof, Spiro (1973) «The third Rome: the polemics of architectural history», book review. Journal of
the society of architectural historians, vol 32, no 3 october, pp. 239-250.

Kostof, Spiro (1976) «The drafting of a master plan for Roma capital: an exordium». Journal of the
society of architectural historians, vol. 35, nr. 1, martie, pp. 4-20.

Lascu, Nicolae (1997) Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831 - 1952, teză de doctorat,
IAUIM, București.

Lascu, Nicolae «Cincinat Sfințescu – teoretician al urbanismului» în Arhitectura, anul XXXVII,

1989, nr. 2 (237, serie nouă), pp. 45-50. (+câteva date bibliografice, p.50)

Lascu, Nicolae (2010-2011) «Primul program pentru sistematizarea Bucureștiului» în Urbanismul-

serie nouă, nr 7/2010 - 8/2011, număr tematic Momente de urbanism românesc, pp. 33-34.

Lascu, Nicolae (2011) Bulevardele bucureștene până la primul război mondial. Simetria, București.

Lees, Andrew & Lees, Hollen Lynn (2007) Cities and the making of modern Europe, 1790-1914. New
approaches to European history, New York, Cambridge University Press, pp. 172-243.

Marcu, Duiliu (1930) Problema sistematizării orașelor în Români. Extras din Arhiva pentru știință și
reformă, anul IX-lea, nr. 1-3, București.

Marcu, D. (1952) «Perspective luminoase sunt deschise de Hotărârile Partidului și ale Guvernului»
în Arhitectura și Urbanism., anul II, nr. 12, pp. 3-15.

Meller, Helen (2001) European cities 1890-1930’s: history, culture and the built environment.
Chichester, New York, Heinlein, Brisbane, Singapore, Toronto, John Wiley & sons.

Muntoni, Alessandra (2010), Roma tra le due guerre 1919-1944, architettura, modeli urbani,
linguaggi della modernita. Roma, Edizioni Kappa.

Neagoe, Stelian (1995) Istoria Guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre -
1995. Machiavelli, București.

Osborne, Peter (1995) The politics of time: Modernity and Avant-garde. Verso, Radical Thinkers,
London, New York, prefață, pp. 1-29.

Panerai, Phillipe & Castex, Jean & Depaule, Jean-Charles (fa), Formes urbaines, de l’ilot a la barre.
collection Eupalinos, serie Architecture e Urbansme.

Patrulius, Radu (1975) «Înaintașii noștri. George Matei Cantacuzino 1899-1960 (I și II)» în
Arhitectura, anul XXIII, nr. 4 și 5 (155,156), pp. 57-62, pp. 53-60.

Patrulius, Radu (1982) «Înaintașii noștri. Roger H. Bolomey» în Arhitectura, anul XXX nr. 1(194),
pp. 48-56.

214
Pănoiu, Andrei (2011) Evoluția orașului București. Fundația Arhitext Design, Cărțile Arhitext 02,
București, pp. 176-185.

Piccinato, Giorgio (2006) «Rome: where great events not regular planning bring development» cap.
15, în Gordon, David L.A. ed. (2006), Planning twentieth century capital cities. London and New
York, Routledge, pp. 213-218.

Petre, V D. (1935) «C. Argetoianu vorbește Tribunei Edilitare. Interesante precizări și soluții în
problemele actuale ale gospodăriei comunale. Fostul ministru de interne sugerează ideia unui
mare împrumut al municipiului» în Tribuna edilitară, nr. 167, 22 noi, p.4.
Păduraru Octav (ed) (1935) Anuarul – Lista de experți A.G.I.R. 1935. nr. 67. București.

Păduraru Octav (ed) (1938) Anuarul – Lista de experți A.G.I.R. 1938-1939. nr. 100. București.

(consultate prin amabilitatea prof arh Ș Popescu-Criveanu)

Rabinow, Paul (1989) French modern, norms and forms of the social environment. Cambridge,
Massachusetts, London, M.I.T. Press.

Racheli, Alberto M. (1998) «Piani urbanistici e la conervazione della città storica» în Storia Urbana,
anul XXII, nr. 82-83, ianuarie – iunie, pp. 19-29.
Rădulescu, T. A. (1925) «Asupra locuințelor eftine» în Buletinul Asociațiunei Generale a Inginerilor
din România (A.G.I.R.), anul VII, nr. 7-8 iulie-august, pp. 149-159.

Rădulescu, T. A. (1927) «Adunarea documentelor pentru întocmirea planurilor de sistematizare.

Ridicări de planuri prin fotografierea din avion» în Monitorul Uniunei Orașelor din România,
anul IV, nr. 12 decembrie, pp. 49-56;

Rădulescu, T. A. (1929) «Planul de sistematizare al Capitalei» în Monitorul Uniunei Orașelor din

România, anul VI, nr. 1-2, ianuarie-februarie, pp. 15-40.

Rădulescu, Teodor (1929b) «Planurile de amenajarea orașelor» în Monitorul Uniunei Orașelor din
România, anul VI, nr. 3-6, martie-iunie, pp. 18-22.

Rădulescu, T. & Sfințescu, C. (1933) «Discuții. Noua piață a Gărei de Nord din București» în
Urbanismul, anul X(II), nr. 1-2, pp. 90–94.

Riboldazzi, Renzo (2013) «Historical heritage, landscape and modernity: aspects of the Italian
contribution to the IFHTP congress between the two wars» în Planning Perspectives, vol. 28, nr.
3, iulie. pp. 399-414.

Ritchot, Gilles (1986) «Haussmann : 1. Homme de situation? 2. Les grands projets parisiens pour
une recherche de léconomie politique» în Revue Urbanisme, 213, mai, pp. 115-120.

Royer, Jean (1965) «Henri Prost urbaniste» în Revue Urbanisme, nr. 88, pp. 2-35.

Sfințescu, C. (1916) «Parcela și blocul în constituirea orașelor» extras din Buletinul Societății
Politecnice. București.

Sfințescu C. (1919) Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei, urmat de un

anteproect de lege asupra stabilirei, construirei, desvoltărei și sistematizărei comunelor. 1 iunie
1919, Primăria Capitalei, Direcțiunea Generală Technică. București, tipografia Jokey-Club.

215
Sfințescu, C. (1920) «Lexiconul României Mari și rolul A.G.I.R.-ului» în Buletinul A.G.I.R. anul II,
numarul 7-9, iulie-septembrie, 1920, pp. 228-239.

Sfințescu C. (1921) Raport asupra chestiunei „lucrări publice”, broșura II.2, 1921, comunicare în
cadrul cadrul Primului Congres al Inginerilor din România, secțiunea „Lucrări publice”, ziua 1,
10 oct 1921.

Sfințescu, C. (1924) «Activitatea constructivă a orașelor noastre în ultimii ani» în Monitorul Uniunei
Orașelor din România, anul I, nr. 2, 15 februarie, pp. 7-8.

Sfințescu, C. (1925) «Asupra liniei ferate traversând capitala dealungul Dâmboviței» în Buletinul
Asociațiunei Generale a Inginerilor din România (A.G.I.R.), anul VII, nr. 9 sept., pp. 171-197

Sfințescu, C. (1927) «Nevoia „Parcul Național” pentru Municipiul București» în Monitorul Uniunei
Orașelor din România, anul IV, nr. 2, martie-aprilie 1927, pp. 3-9.

Sfințescu, C. (1928) «Amenajarea orașelor din România în raport cu chestiunile dezbătute în

congresul internațional ținut la Paris în iulie 1928» în Monitorul Uniunei Orașelor din România,
anul V, nr. 10, octombrie 1928, pp. 39–48.

Sfințescu, C. (1929) Cum să sistematizăm Bucureștiul. Extras din Arhiva pentru știință și reformă
socială, vol VIII-lea, nr 1-3. București, Cultura națională.

Sfințescu, C. (1930) «Programul sistematizării» în Monitorul Uniunei Orașelor din România, anul
VIII, nr. 1-3, ianuarie-martie, pp. 49-.

Sfințescu, Cincinat (1931) «Urbanism în general și în România în special» în Buletinul Societății

Politecnice, anul XLV, nr. 10, octombrie 1931, număr special publicat cu ocazia Semicentenarului
Societății Politehnice din România 1881-1931, Istoricul dezvoltării tecnice în România, pp. 1396-
1437.

Sfințescu, Cincinat (1931b) «Institutul Urbanistic al Românei (organizație a Uniunii orașelor din
România)» în Monitorul Uniunei Orașelor din România, anul VIII, nr. 10-12, octombrie-
decembrie 1931, pp. 3-12.

Sfințescu, C (1932) Pentru București. Noi studii urbanistice. Delimitare, zonificare, circulație,
estetică. Institutul de Arte Grafice Bucovina. (300 pg, 125 fig, 48 planșe)

Sfințescu, C. (1932a) «Învățământul urbanismului în străinătate și în România» în Urbanismul, anul

IX, nr. 11-12, pp. 425–431.

Sfințescu, C. (1934) Urbanistica specială, partea II, Tecnologia - Urbanohistologia -Urbanotherapia.

Institutul Urbanistic al României, București, editura Bucovina.

Sfințescu, C. (1938) «Bucureștii în lumina științei urbanistice. Conferință ținută la Societatea

Politecnică in ziua de 21 martie 1935» în Urbanismul, anul XV (VII), nr. 5-6, pp. 169-185.

Sfințescu, C. (1939) «O nouă organizare a învățământului superior urbanistico-edilitar în România»

în Urbanismul, anul XVI(VIII), nr. 1-3, pp. 44-48.

Sfințescu, Cincinat (1942) «Uniunea orașelor în cadrul statului român, dare de seamă comemorând
20 de ani de existență» în Urbanismul, anul XIX(XI), pp. 77–99.

Sica, P. (1977) Storia dell'urbanistica, Il Novecento, Vol. 1, Bari, La Terza, pp. 389-409.

216
Sutton, R. I. and Staw, B. M. (1995) «What theory is not» în Administrative Science Quarterly, vol.
40, no. 3, septembrie, 1995. pp. 371 - 384.

sursa URL, consultată la 15 august 2013:

http://www.jstor.org/discover/10.2307/2393788?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=2110262418518
3.

Stoquart, Remi (1996) «Henri Prost, la signature francaise», Henri Prost (1874-1959). Revue
Urbanisme, 288, mai-juin, pp. 13-15; eng 94-96.

Sutcliffe, Anthony (ed.) (1980) The rise of modern urban planninh 1800-1914. The first volume of the
trilogy „Planning and the Envinronment in the modern world”, London, Mansell.

Sutcliffe, Anthony (1970) The autumn of central Paris, the defeat of town planning 1850-1970.
London, Edward publishers, from the series: Studies in urban history I, general editor H.J. Doys,
made in Great Britain at the Pitman press, Bath.

Turcescu, Robert Bucureștiul, chinurile și facerea. Trei primari, trei epoci, același oraș. Dobrescu,
Primar al Bucureștiului în anii ’30.
sursa: http://www.povestidinbucuresti.ro/trei-primari/dem-dobrescu, consultat în august 2013.

Ţurlea, Cristina (2006) «Ion Al. Davidescu» în Noica, Nicolae Şt. (2006) Banca Naţională a
României şi personalităţi din istoria construcţiilor, Bucureşti, Maşina de scris, pp. 71-82.

Vernescu, Dumitru (1980) «Profesorul arhitect Ion Al. Davidescu, 3 aprilie 1890 - 31 martie 1980»
(necrolog) în Arhitectura nr 5/1980 (186, serie nouă), anul XXVIII, p. 8.

Williams, Raymond (2007) Politics of modernism, against the new conformists. Verso, London-New
York, second edition, Radical Thinkers.

Ward, Stephen (2005) «A pioneer ‘global intelligence corps’? The internationalism of planning
practice, 1890-1939» în Town Planning Review, vol 76, no 2, pp. 119-141.

217
lista anexelor:

anexa nr 1

inventar practică și teorie internațională 10 p

anexa nr 2

bibliografie experiența urbanistică internațională 8p

anexa nr 3

specialiștii vremii, informații relevante pentru activitatea de urbanism, complementare tezei

14 p

anexa nr 4

lista selectivă a articolelor și studiilor publicate de C Sfințescu din perioada 1890-1940 18 p

anexa nr 5

bibliografie arhiva PMB - Fond Tehnic __ conținutul dosarelor 10 p

anexa nr 6

lista proceselor verbale și stenogramelor CPS 7p

anexa nr 7

liste membri comisiilor de sistematizare din PMB (1928-1939) 1p

anexa nr 8

planurile detaliate cu propunerile de circulație din PDS publicate în Gazeta Municipală în

1936-1937 3p

anexa nr 9

lista articolelor care au legătură cu planul de sistematizare din Gazeta Municipală și

Tribuna Edilitară, perioada 1933-1937 8p

219
 lista ilustrațiilor

lista ilustrațiilor
(grupate după fiecare capitol al tezei)

introducere p 9|1 pagină

fig 1: schema straturilor argumentative ale tezei

fig 2: schema surselor folosite

cap I Context
1c. modernitatea politică a municipalității bucureștene p 23|4 pagini

fig 3: primarii care au influențat urbanismul bucureștean

fig 4: caricaturi ale primarului Dem I Dobrescu în presa vremii
fig 5: caricaturi ale vieții politice bucureștene în presa vremii
fig 6: ziarele municipale

2b. Planurile urbanistice ale capitalelor în modernizare

Paris p 46|6 pagini

fig 7: portret Marcel Poëte

fig 8: proiectul Haussmann, urbanismul condus de al Doilea Imperiu
fig 9: planul propunere al lui Eugène Hénard (3 planșe)
fig 10: Léon Jaussely
fig 11: concurs pentru amenajarea „Grand Paris” din 1919, planul L Jaussely, locul I
fig 12: portret Henri Prost
fig 13: planul Prost pentru „Grand Paris” (3 planșe)

Roma p 59|7 pagini

fig 14: planul alcătuit de Comisia Camporesi 1870

fig 15: planul expansiunii Romei 1870-1930
fig 16: planurile ing A Viviani (2 planșe)
fig 17: „Piano Regolatore 1909” planul Sanjust
fig 18: Ernesto Nathan
fig 19: Edmondo Sanjust di Teulada
fig 20: „Momento urbansitico” Congresul International Federation for Housing and Town
Planning, Roma, 16 sept 1929
fig 21: M Piacentini
fig 22: G Giovannoni
fig 23: propunerile pentru „Piano Regolatore di Roma” 1929
fig 24: „Piano Regolatore di Roma”1931 (3 planșe)
fig 25: sinteza marilor proiecte urbane din Roma fascistă (3 ilustrații)

221
 lista ilustrațiilor

cap II Urbanismul bucureștean la început de secol XX

1. generația de urbaniști p 93|11 pagini

fig 26: linia cronologică în care interferează politicul și planurile de sistematizare (schemă)
fig 27: linia cronologică: evoluția planurilor de sistematizare (schemă)
fig 28: perioada în care au trăit specialiștii vremii (schemă)
fig 29: reprezentare liniară, cronologică, a atitudinii față de timp a specialiștilor (schemă)
fig 30: nivelurile profesionale în care au practicat urbaniștii vremii (schemă)
fig 31: portretele urbaniștilor bucureșteni ai primei jumătăți a secolului XX (6 fotografii)
fig 32: mostre de scris ale specialiștilor, adrese PMB: C Sfințescu, T Rădulescu, R Bolomey, I
Davidescu
fig 33: canalul navigabil București-Dunăre, proiectul ing. Al Davidescu, varianta 1927 (2 planșe)
fig 34: propunerea arh. I Davidescu și R Bolomey pentru planul de sistematizare al Belgradului,
1922 (2 planșe)
fig 35: revistele urbanistice ale vremii: Monitorul Uniunei Orașelor din România, revista
Urbanismul
fig 36: activitatea științifică a lui C Sfințescu, operele cele mai semnificative prezentate cronologic
(schemă)
fig 37: activitatea practică a lui S Sfințescu: cronologia activității sale în PMB și în alte medii
profesionale (schemă)
fig 38: evoluția instituțiilor de învățământ tehnic superior în relație cu disciplinele urbanistice pe
care le-au găzduit
fig 39: linia cronologică a evoluției învățământului superior de urbanism (Secția/ Facultatea/
Institutul de Construcții și Academia/ Facultatea/ Institutul de Arhitectură)
fig 40: apariția învățământului de urbanism în România și în lume

cap III Primele planuri urbanistice ale Bucureștiului

1a. faza pregătitoare: Concursul pentru planul de sistematizare al Bucureștiului din anul 1906
p 103| 1 pagină

fig 41: personalitățile implicate în organizarea concursului din 1906

fig 42: proiecte înscrise în concurs (3 planșe)

1b. Planul General de Sistematizare din 1921 (PGS|21) p 122| 13 pagini

fig 43: cuvântul autorului, C Sfințescu, 1 iulie 1919 (copie din memoriul PGS)
fig 44: conspect conținut memoriul PGS (3 planșe/scheme „partea proectivă” și 1 planșă „partea
aplicativă”)
fig 45: planurile desenate ale PGS (4 planșe: „planul cu situația străzilor”, „proect-genera-
program de sistematizare”, „centura de verdeață propusă” - desen 1927, „limita orașului
printr-o centură de verdeață sau de bulevarde largi”)
fig 46: evoluția planșei „specializarea cartierelor” până la faza PGS (3 planșe: „modul de
dezvoltare pe cartiere – proiect V Brătianu 1907, planul 1916 și planul 1919 ale C
Sfințescu )

222
 lista ilustrațiilor

fig 47: descompunerea pe funcțiuni și schema grafică a planului de „specializarea cartierelor”

(3 planșe: delimitarea zonelor, cartierul central și zonele pentru locuințe)
fig 48: enumerarea traseelor marilor artere propuse de PGS
fig 49: planul de alinieri - adresă de înaintare PMB către CTS (fotografie document de arhivă)
fig 50: planul de alinieri - schema „hărților primite de la Primăria Capitalei”, desen după
schema CTS și enumerarea cartierelor detaliate în plan

2a. faza pregătitoare: „metoda științifică” pentru elaborarea planului de sistematizare (1927-
1929) p 138| 5 pagini

fig 51: fotografia de grup, prima întrunire urbanistică a primarilor români, 1927
fig 52: conținutul teoretic al planului de sistematizare conform specialiștilor și prevederilor legale
(schemă)
fig 53: cuprinsul planurilor de sistematizare aprobate sau a variantelor intermediare (schemă)
fig 54: „metoda științifică” pentru elaborarea planurilor de sistematizare creată de specialiștii
vremii (schemă)
fig 55: activitatea specialiștilor pentru planul de sistematizare (schema cronologică)

2b. începuturi: programul pentru noul plan de sistematizare (1928, 1930-1931) p 154| 8 pagini
fig 56: sinteza discuțiilor din cadrul Comisiei Planului de Sistematizare din perioada 1928-1930
|| titluri despre PDS în presa vremii (schemă)
fig 57: sinteza discuțiilor din cadrul Comisiei Planului de Sistematizare din anul 1931||titluri
despre PDS în presa vremii (schemă)
fig 58: procese verbale ale primelor ședințe ale CPS (5 documente de arhivă, copii)

2c. Planul Director de Sistematizare din 1935 (PDS|35) p 197| 25 pagini

atmosfera vremii
fig 60: sinteza discuțiilor din cadrul Comisiei Planului de Sistematizare din anul 1934||titluri
despre PDS în presa vremii (schemă)
fig 61: sinteza discuțiilor din cadrul Comisiei Planului de Sistematizare din anul 1935 ||
detalierea temelor de discuție||titluri despre PDS în presa vremii (schemă)

fig 62: memoriul PDS în diversele etape de aprobare (3 copii ale coperților memoriului)
fig 63: planșele anexă originale ale PDS (5 planșe cu propuneri)
fig 64: conspect conținut memoriul PDS (5 planșe/capitolele memoriului)

fig 65: situația existentă prezentată comparativ: „Pentru București. Noi studii …” - C Sfințescu
1931 și anexa 4 din PDS (planșele PDS redesenate)
fig 66: planșa zone funcționale comparație cu planșa zone de extindere a orașului (planșele PDS
redesenate)
fig 67: selecția anumitor straturi din planșele zone și clase de construcții pentru a ilustra relația
dintre modul de construire și funcțiunile propuse (planșele PDS redesenate)
fig 68: prezentare comparativă clase de construcție (planșele PDS redesenate)

223
 lista ilustrațiilor

fig 69: selecția anumitor straturi din planșa claselor de construcție (zonele rezidențiale) și relația
cu zonele noilor extinderi (planșele PDS redesenate)

fig 70: tabloul de zonificare, varianta finală octombrie 1936

fig 71: evoluția schemelor sistemului marilor artere discutate în CPS (planșele PDS redesenate)
fig 72: detalierea inelului central de circulație conform planurilor detaliate publicate în Gazeta
municipală în 1936-1937
fig 73: plan de detaliu din sistemul de circulații detaliate publicate în Gazeta municipală în 1936
(copie filă ziar)
fig 74: planșa sinteză a propunerilor

fig 75: aprobările PDS (documente de arhivă …)

fig 76: prezentarea PDS în Tribuna edilitară, aprilie 1935 (copie filă ziar)
fig 77: planuri de detaliu piețe publice din București, evoluția proiectelor și variantele propuse de
PDS: Piața 8 iunie, Piața Universității, Piața Victoriei

Concluzii generale ale tezei p 208|6 pagini

fig 78: date utilizate în planurile de sistematizare și studii: existent - suprafață și populație și
bilanț teritorial propus (PGS - „Pentru București…” - PDS)
fig 79: evoluția planșei specializarea cartierelor - zonificare funcțională (și constructivă a
orașului) (5 planșe: propunerea V Brătianu 1907 - 1916 - PGS - „Pentru București…” - PDS)
straturi din planșele de zonificare: cartierul central; zona de locuințe; spații verzi
fig 80: evoluția propunerilor pentru sistemul general al marilor artere: inele-diametrale și radiale
(3 planșe: PGS - propunerea Cerkez 1931 - PDS)
fig 81: marile proiecte urbane propuse pentru București: canale navigabile București-Dunăre și
porturile, diametrala ferată de-a lungul Dâmboviței (planșe originale, copii)

224