Planul General de Sistematizare (1921) vs.

Planul Director de Sistematizare (1935)

viziune și limitări

Smărăndoiu Lorin
Grupa 56
 Smărăndoiu Lorin, 56

Întrebări de cercetare
Planurile de sistematizare din 1921 și 1935 sunt primele documente de specialitate care au marcat evoluția urbanistică
a Bucureștiului. Deși ambele sunt subiectul unor studii ce au abordat în amănunt problematici privind contextul
academic, urban și politic în care au fost elaborate și aprobate planurile; conținutul acestora; specialiștii și actorii politici;
precum și implicațiile asupra orașului, puține dintre acestea s-au orientat asupra principiilor generale și conceptelor ce
au stat la baza deciziilor implicate în redactarea planurilor. Care erau aspirațiile unei capitale ce urmau să se reflecte
în practica urbanistică? Cum a afectat contextul epocii demersul și conținutul planurilor? Cum s-au inspirat autorii
planurilor din tendințele stilistice occidentale și naționale? Sunt întrebările care au inspirat redactarea prezentei lucrări,
care își propune să ordoneze viziunile și ideile exprimate în cele două documente, din perspectiva arhitecților și
urbaniștilor preocupați de subiect.

Premise
După încercări nereușite de a fromula principalele direcții de dezvoltare ale Bucureștiului la sfârșitul sec.XIX și începutul
sec.XX, apare Planul General de Sistematizare din anul 1921, un deschizător de drumuri, aprobat la peste un sfert de
secol de la anuntarea unui astfel de proiect1, deci avea premise favorabile pentru trasarea unor direcții de dezvoltare
care aveau să determine caracterul și identitatea locală și națională a capitalei. Cu toate acestea, contextul politic,
social, precum și lipsa unui regulament sau a unui ghid tehnic de elaborare a planurilor2 și lipsa de experiență ale
actorilor implicați au împiedicat generarea unor astfel de idei, întreaga energie și forță de creație ale specialiștilor
implicați în formularea planului fiind concentrată asupra rezolvării unor nevoi elementare, prozaice.

Planul director de sistematizare din 1935 are bazele teoretice și legislative mult mai bine conturate, există o oarecare
experiență privind elaborarea unor astfel de planuri, iar administrația publică și societatea în general au o atitudine
ceva mai deschisă către acceptarea și aplicarea unei documentații cu caracter director (dar mai ales restrictiv). În acest
sens, 1935 avea să aducă orașului un plan mai avansat. Dar în ce măsură a reușit să răspundă cerințelor privind
caracterul capitalei?

1 „Legea pentru organizarea comunelor urbane” din 1894, prevedea obligativitatea realizării unor planuri generale de alinieri pentru toate
orașele.
2 Abia în 1925 „Legea pentru unificare administrativă” impune stabilirea unor norme privind conținutul cadru al planurilor de sistematizare. Până

în acel moment, acestea erau structurate după caz, conform experiențelor și opiniilor celor implicați în elaborare.
Planul General de Sistematizare (1921) vs. Planul Director de Sistematizare (1935) - viziune și limitări

Planul general de sistematizare (1921)

 Smărăndoiu Lorin, 56

Date de recunoaștere – pluri-identitatea planului

S-au identificat o serie de denumiri atribuite planului din 19213, fie în mod oficial, fie informal:
o memoriul din 19194 îl intitulează „Planul General de Sistematizare al Capitalei”
o în 1929 planul este intitualt5 „Planul Regulator al alinierilor din Capitală”
o în 1931 și 1933 se numea „primul proect general al planului de sistematizare al Capitalei, cu planuri de detaliu
pentru aplicarea pe teren”
o în 1935 este numit6 „plan de amenajare în vigoare”
Numeroasele denumiri atribuite unui singur plan se justifică, pe de o parte, prin percepția largă asupra sa la acea
vreme, dar mai ales se remarcă lipsa unei identități și a unui rol asumat al planului, fiind redus în cele din urmă la un
simplu „studiu numai de alinieri”, „plan insuficient și inacceptabil, respins de Consiliul Tehnic Superior”.7

Context – un mediu incert din punct de vedere politic, social și economic

O serie de legi majore, evenimente și alte proiecte au marcat evoluția și rezultatul final al planului.
o 1877-1878 - s-a elaborat regulamentul de construcţii şi alinieri al oraşului Bucureşti
o 1886-1887 a fost o perioadă cu numeroase discuții de ordin tehnic, teoretic și ideologic, privind evoluția
Bucureștiului, dar cu rezultate neînsemnate
o Apare „Legea pentru organizarea comunelor urbane” din 1984 care prevedea obligativitatea realizării unor planuri
generale de alinieri pentru toate orașele
o 1906 s-a instituit un concurs cu premii pentru planul de sistematizare a oraşului. Niciunul nu era aplicabil fiindcă
erau studiate numai din punct de vedere arhitectonic şi tehnic, nu şi din punct de vedere financiar, social şi juridic,
iar în 1907 s-a întocmit un program pentru planul de sistematizare a oraşului, pe baza proiectelor concursului
o 1912 - termenul prevazut pentru elaborarea planului de sistematizare – prelungit până la 1 ianuarie 1915
o 1914 - S-a reluat studiul primului plan de sistematizare, sub coordonarea lui Cincinat Sfințescu
o Izbucnind războiul mondial, lucrările de studiu nu s-au putut face cu toată amplitudinea necesară. Lucrările au fost
întrerupte până în 1919, dar deja se ajunsese la o soluție de compromis.
o 1919 - proiectul a fost înaintat spre aprobare in Consiliul Tehnic Superior, care a recomandat întocmirea unui
regulament de construcție împreună cu planul de sistematizare. Modificările cerute de comisie nu au fost incluse
în proiect, fapt ce a determinat promulgarea prin decret regal a unei forme incomplete (întocmită până în 1917),
în anul 19218

Au existat numeroase tatonări și încercări cu privire la dezvoltarea coerentă a orașului; nu au reușit să creeze un
mediu legislativ care să coordoneze activitatea ce ține de un plan de sistematizare; toate discuțiile în cauză au semnalat
rolul vital pe care un astfel de plan îl poate oferi; că în analiza pentru găsirea soluţiei problemei trebuie să se procedeze:
a) la stabilirea nevoilor reale de ordin material, moral şi intelectual; b) la stabilirea mijloacelor de acelaşi ordin, posibil

3 UDREA, Andreea, Bucureștiul interbelic – urbanism și societate. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima jumătate a secolului XX, teză
de doctorat, (București, UAUIM, 2013), 105
4 SFINȚESCU, Cincinat, Studiu asupra planului general de sistematizare a capitalei, (București, Tip. „Jockey-Club”, 1919)
5 de către ing. Cincinat Sfințescu – autorul planului
6 de către autorii „Planului Director de Sistematizare” în timpul elaborării acestuia
7 de către arh. I Davidescu, în 1941, în articolul său despre istoria urbanismului în România
8 LASCU, Nicolae, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti 1831-1952, Teză de doctorat, (București, 1997), 72
 Planul General de Sistematizare (1921) vs. Planul Director de Sistematizare (1935) - viziune și limitări

de realizat, pentru execuţia unui plan regulator; c) la proiectarea tehnică a planului regulator; d) la organizarea
mecanismului de înfăptuire a sistematizării9

Conținut și inovație – idei ample | urmări teoretice

Era de așteptat ca primul plan urbanistic al Bucureștiului să propună un model de lucru tehnic, să conțină norme și
metodologii și să încerce să construiască un exemplu de bună practică, având în vedere evoluția urbanismului modern
și definirea disciplinelor tehnice10. Planul din 1921 a atins o serie de propuneri care la vremea redactării erau deja
cunoscute din abordări anterioare și din necesitățile ce deveniseră evidente.

Un rol deosebit în trasarea direcțiilor esențiale pentru dezvoltarea Bucureștiului l-au avut proiectele înscrise la
concursul din 1906. Tema11 propunea pe de o parte, identificarea problemelor orașului și propuneri privind îndreptarea
incovenientelor și înlesnirea dezvoltării raționale pe viitor. Meritul celor 7 propuneri înscrise la concurs a fost minimalizat
în timp, dar influența acestora asupra Planului general de sistematizare din 1921 este evidentă. Un număr însemnat
de propuneri din planul din 1921 (dar și din planul din 1935) apar în indicațiile comune soluțiilor din 1906: limitarea
dimensiunilor orașului; sistemul de circulații; prescripții privind realizarea unor noi străzi; împărțirea pe zone funcționale;
diferențierea modurilor de construire; dezvoltarea transportului în comun și estetica anumitor zone de interes12.

Proiectul reprezintă un pas semnificativ în evoluția și dezvoltarea capitalei, prin implementarea principiilor și gândirii
urbanistice occidentale, și a eliminat o mare parte din defectele legislative și metodice anterioare13. În ceea ce privește
formularea unor idei care să aibă ia în seamă intervenția directă asupra orașului, acestea sunt14:
o Generarea unei viziuni de dezvoltare a localității întinsă pe o perioadă îndelungată (50-60 de ani), ceea ce a impus
fundamentarea unor prognoze privind evoluția situației demografice și sociale, a dezvoltării economice, culturale,
a necesității echipării edilitare etc. în perioada considerată
o Specializarea cartierelor15 (zonificare funcțională de bază), care se baza pe criteriul de folosință a clădirilor care
implicau și funcția de bază a fiecărui cartier
o Studierea sistemului de străzi orășenești, prin stabilirea unor relații între acestea și unei ierarhii generale
o reglementarea dimensionării și amplasării clădirilor pe parcelă, în special în relație cu strada

9 ROSTAS, Zoltán, Între proiecții urbanistice și sărăcie letargică. Bucureștiul arhitecților, sociologilor și al medicilor, (București, Ed. Vremea,
2015)
10 Conform UDREA, Andreea, Bucureștiul interbelic – urbanism și societate. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima jumătate a secolului

XX, teză de doctorat, (București, UAUIM, 2013), 105

11 Tema concursului a fost alcătuită de ing. Al Davidescu și urmărea atingerea următoarelor puncte: determinarea problemelor actualului oraș

și „îndreptarea inconvenientelor și înlesnirea dezvoltării raționale pe viitor și restrângerea porțiunii populate a orașului” (Al. Davidescu, 1907)
12 Conform UDREA, Andreea, Bucureștiul interbelic – urbanism și societate. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima jumătate a secolului

XX, teză de doctorat, (București, UAUIM, 2013), 68

13 LASCU, Nicolae, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti 1831-1952, Teză de doctorat, (București, 1997), 72
14 Identificate în această formă în două lucrări studiate: ROSTAS, Zoltán, Între proiecții urbanistice și sărăcie letargică. Bucureștiul arhitecților,

sociologilor și al medicilor, (București, Ed. Vremea, 2015) și LASCU, Nicolae, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti 1831-1952, Teză de
doctorat, (București, 1997)
15 ”Planul Capitalei cu specializarea cartierelor” delimita următoarele zone funcționale: Cartierul Central; Vile (3 zone); Locuințe Eftine (în

zonele excentrice actualului inel median); Industrie (amplasată în est si sud-vest) și Regiunea Militară (amplasată în vestul orașului)
 Smărăndoiu Lorin, 56

o definirea condițiilor de construibilitate și posibilităților de comasare în vederea utilizării raționale a terenului

o Definirea unor caracteristici privind densitatea anumitor zone, corelate în funcție de considerente igienice
o Stabilirea unor măsuri de protejare a ”elementelor de însemnătate istorică sau frumuseți naturale”
o Corelarea planului cu alte documentații și enunțarea unor aplicări integrate ale reglementărilor specifice

Concluzii – viziuni înfrânate

Planul General de Sistematizare din 1921 a avut impact semnificativ asupra urbanismului românesc și a generat o
serie de intervenții care au coordonat dezvoltarea capitalei, fie că acestea s-au concretizat prin aplicarea unor
documente ulterioare. Demersul de elaborare a fost împiedicat de factori externi, fapt ce s-a materializat negativ în
varianta prezentată de Sfințescu în 1919 și decretată în 1921.
Este greu de vorbit despre o viziune sau ideologie pe care planul să o fi înaintat. Mai degrabă s-a concentrat pe
rezolvarea unor probleme pragmatice – cerințe specifice unui oraș situat la un nivel de dezvoltare (urbană) inferior, iar
prioritățile au fost de a rezolva probleme grave înaintea efectuării unor lucrări de îmbunătățire a esteticii și de modelare
a unor aspirații. Cu toate acestea, Studiile întreprinse între 1914 și 1916 relevă ideea dezvoltării capitalei după
principiile „orașului grădină”, cu implicarea unor asociații cetățenești, după modelul german (Gartenstadte Gesellschaft
- Berlin), sau al Garden City Association din Londra16.

Studii ulterioare amendează ineficiența planului, acesta nu reușește să răspundă cerințelor de detaliu prin planul de
sistematizare. Consiliul Tehnic Superior atrage atenția asupra necesității elaborării unui plan care să urmeze principiile
urbanistice ale orașelor occidentale, cu detalierea cartirelor și străzilor, pentru facilitarea construirii într-un stil unitar în
cadrul anumitor ansambluri, a dotărilor de învațamânt sau militare și pentru generarea unor spații publice (în special
piețe) care să se remarce prin calități estetice. Impunerea stilului național în mobilarea respectivelor spații reprezenta
o bază materială care ar fi asigurat coerență estetică și conceptuală.
Dar Planul General de Sistematizare din 1921 este prima formă a unui plan urbanistic modern. „Acesta scoate
urbanismul din estetica planului desenat care urmărea înfrumusețarea și dezvoltarea orașului, relaționând cadrul fizic
cu funcțiunea, de obicei impusă de activitățile productive, și aduce urbanismul într-o nouă ecuație care leagă forma
fizică de funcțiune și de populația orașului”17.

16 Idee înaintată de PĂNOIU, Andrei, în „Planul director de sistematizare a municipiului București și studiile premergătoare lui” în Evoluția
orașului București, (Ed. Arhitext, București, 2011), 202-215
17 Concluzie enunțată în teza de doctorat a Andreei Udrea privind Planul General de Sistematizare.
Planul General de Sistematizare (1921) vs. Planul Director de Sistematizare (1935) - viziune și limitări

Planul Director de Sistematizare (1935)

 Smărăndoiu Lorin, 56

Date de recunoaștere – un plan model

Este poate planul cu cea mai însemnată notorietate din urbanismul românesc, fiind studiat în continuare și apreciat
mai ales pentru inovațiile aduse în ceea ce privește dezvoltarea urbană a capitalei și pentru coerența ideilor și a
structurii sale, abordând sistematic domeniile relevante de dezvoltare urbană ale capitalei.

Context – fundație solidă și implicare politică

Mediul în care s-a elaborat planul director din 1935 este marcat, în opinia mea, de existența planului din 1921, care a
trasat primii pași spre o dezvoltare coerentă a Bucureștiului și a fost o sursă care a dat răspunsuri concrete privitoare
la cum trebuie abordat un astfel de plan complex și ce nevoi există în urma elaborării acestuia. În 1928 se înființează
în cadrul primăriei „Comisiunea de sistematizare”, iar în anii '30 au fost lansate de către Direcția Tehnică a primăriei o
serie de studii metodice care au fundamentat propunerile planului din 1935, dintre acestea, poate cel mai însemnat a
fost recensământul din 1930, oferind date importante privind structurarea și organizarea vieții sociale. În aceste condiții,
planul director se putea baza pe date exacte și pe o abordare metodică, ceea ce l-a diferențiat fundamental de planul
din 1921. O parte importantă a acestor studii a fost publicată chiar de inginerul Sfințescu și au întemeiat elaborarea
planului de sistematizare.
În plus, au apărut în acea perioadă, odată cu un interes din ce în ce mai crescut pentru formularea unui plan concret
de direcționare a evoluției Bucureștiului, cateva legi și norme care au susținut o metodă de elaborare a planurilor:
o 1925 – „Legea pentru unificare administrativă” declanșează studiile privind elaborarea unui nou plan de
sistematizare, impunea măsuri care vizau asigurarea lucrărilor edilitare și a transportului în comun în localitate,
precum și realizarea de spații verzi și avea implicații în cazul relației dintre orașe și zonele rurale din aria funcțională
a acestora18
o 1929 - Legea privnid organizarea municipiului București atribuie sarcina elaborării planului de sistematizare
”Direcției Cadastrale”, după directivele unei comisii numită de primar și formată din specialiști. În acest sens, în
1930 se numește o comisie compusă din 28 de specialiști, dintre care un număr însemnat de arhitecți recunoscuți
ai perioadei.
o Norme tehnice de elaborare a documentațiilor - Din perspectiva normării conținutului, nu sunt cunoscute încercări
de uniformizare până în a doua jumătate a anilor 192019

Conținut și inovație – modernismul moderat20

Planul a fost întocmit ca sinteză a studiilor efectuate anterior în 1934 și a fost aprobat de consiliul General al
Municipiului București în 1935 și promulgat în același an. În lucrarea lui Lascu, titlul dedicat capitolului privind Planul
Director „Modernismul moderat al anilor 30 - Planul Director de Sistematizare și regulamentul de construcții” indică în
mod direct influențele de culturale și academice care au stat la baza elaborării planului director - o nouă conștiință

18 POPESCU, Toader, CALOTĂ, Irina, „Planurile de sistematizare ale orașelor din România”, în Confluențe arhitecturale, (București, Ed.
Ozalid, 2018)
19 ibidem
20 După cum numește perioada anilor ’30 prof. Lascu N. în titlul nr.7 al lucrării sal - Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti 1831-1952, Teză

de doctorat, (București, 1997)

 Planul General de Sistematizare (1921) vs. Planul Director de Sistematizare (1935) - viziune și limitări

modernă și modul ei de exprimare au dus la schimbări în abordările urbanistice. De asemenea, pătrunderea acestei
noi atitudini în viața politică a produs schimbări radicale de ideologie, aceasta fiind perioada în care, și în România, a
apărut noi forme de organizare a claselor sociale de țărani, muncitori sau intelectuali, și care au devenit rapid foarte
active în viața publică21. În preocupările urbanistice bucureștene din acea vreme pot fi anticipate câteva caracteristici:
o un nou mod de lucru, bazat pe date reale, statistici și analize
o noi scheme de organizare ale orașului
o mutații ideologice, ce implică un puternic aspect social în elaborarea planurilor
o negare a tracutului și reacții puternice, noi căutări estetice și proiecte de reprezentare ale noilor convingeri

Regulamentul de construcții și alinieri care însoțește planul director se diferențiază puternic față de cel din 1921 prin
structura de organizare, care i-a permis pe de o parte să evidențieze logica ideilor și conceptelor propuse și să fie ușor
de interpretat de către persoane interesate. A fost structurat în doua părți și 12 titluri care cuprindeau 266 de articole.
N. Lascu, despre planul director 1935 - "La mijlocul anilor '30 a fost concretizată, pe deplin, pentru prima oară (și din
păcate, pentru ultima oară, până în prezent) relația firească, coerentă, dintre planul de sistematizare și regulamentul
de construcție"22.

Planul din 1935 reușește, prin eficiență de lucru și ordonare a ideilor să aplice prevederile planurilor anterioare într-o
manieră convingătoare (deși nu lipsită de critici) și inovează sau îmbunătățește următoarele aspecte:
o extinde aria de studiu asupra întregului teritoriu administrativ, incluzând la nivel teritorial localitățile suburbane și
alte teritorii de interes
o abordează ca subiect independent „locuința” și reconsiderarea acesteia pentru dezvoltarea ulterioară a orașului.
Lascu recunoaște abordarea acestui subiect ca fiind una dintre importantele concretizări ale influențelor moderne
specifice perioadei23
o zonificarea constructivă a teritoriului urban, mai bine adaptată particularităților urbane ale capitalei24
o stabilirea unui sistem de spații verzi, distribuite echilibrat la nivelul teritoriului și proporționate nevoilor funcționale
o extinderea principiilor și ideilor privind sistemul de străzi25
o Realizarea unor echipamente publice cu caracter monumental - palatul regal, parlamentul, sau sedii ale unor
ministere, sau sugestii pentru amenajarea spațiilor publice
o introducerera unor măsuri privind protejarea unor monumente cu valoare deosebită
o evidențează necesitatea elaborării unui suport legislativ care să aibă un caracter exclusiv urbanistic, privind
controlarea dezvoltării orașului
o echiparea capitalei cu dotări sanitare26

21 UDREA, Andreea, Bucureștiul interbelic – urbanism și societate. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima jumătate a secolului XX, teză
de doctorat, (București, UAUIM, 2013), 123
22 LASCU, Nicolae, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti 1831-1952, Teză de doctorat, (București, 1997)
23 tipuri de locuințe propuse - „locuințe modeste pentru clasa muncitoare, locuințe mijlocii pentru clasa micii burghezii și locuințe mari, pentru

persoanele înstărite”
24 Zonele definite sunt: rurală (non aedificandi), rezidențială, protejată, mixtă, comercială, industrială, specială, spații verzi. Zonele sunt la

rândul lor subdivizate în clase de construcții, cu stabilirea unor caracteristici constructive specifice (inspirație din practica urbanistică germană)
25 Este vorba despre împărțirea străzilor în patru categorii și dimensionarea lor în consecință, introducerea diferențierii între alinierea străzii și

alinierea construcțiilor, după influența germană și engleză

26 Cerință explicită a „Legii pentru unificare administrativă” din 1925
 Smărăndoiu Lorin, 56

Concluzii finale
O comparație directă între cele două planuri ar fi injustă. Nu trebuie omis din vedere că între momentul decretării în
1921 a planului lui Sfin’escu și cel al aprobării planului din 1935 au fost ani de importante căutări teoretice și practice
și de familiarizare a societății cu un astfel de document, precum și ani în care s-au cercetat o serie de date pe care s-
a fundamentat elaborarea Planului Director de Sistematizare. 1921 a fost anul în care s-a finalizat documentul ce avea
să devină, pe de o parte, cea mai importantă fundație pentru oricare alt plan ce i-a urmat și pe de altă parte, (fără a
mă referi într-un sens peiorativ la adresa lui), „cobaiul” de experimentare al generației de specialiști ai vremii – a
informat asupra lipsurilor și a generat tema-cadru pentru sistemul legislativ și metodologic care au condus la realizările
din 1935. Acestea sunt motivele pentru care am tendința de a reconsidera cele două documente ca un întreg. Planul
lui Cincinat Sfințescu și-a atins potențialul odată cu finalizarea Planului Director din 1935.

Presiunile vremii și amânările succesive, orgoliile profesionale, precum și contextul economic-politic-social, au forțat
predarea Planul General de Sistematizare din 1921 într-un stadiu incomplet, după cum se remarcaseră încă din 1919.
Acesta a fost o oportunitate ratată de fi devenit un „plan al aspirațiilor”, fără a încerca să aplice27, ci să împingă la
căutări teoretice, care să fi pregătit un plan aplicabil (ce ar fi venit poate chiar înaintea celui din 1935), care să răspundă
întrebărilor unui oraș în căutarea identității:
specializare funcțională rămâne capitala țării? va fi un mare centru comercial, productiv, de comunicație, sau
le va echilibra pe toate?
relevanță teritorială se poate afirma ca oraș internațional, sau va rămâne oraș cu importanță regională sau
locală?
ideologie politică ce atitudine socială vrea să încurajeze și să exprime?

Răspunsurile acestora implică inevitabil, luarea unor decizii pragmatice:

(București) să aibă o expresie monumentală, sau să fie reținut și rațional? să aibă construcții înalte sau joase? să aibă
străzi largi sau să utilizeze terenul rațional? cum va exprima cultura unei societăți și aspirațiile ei? Unde se poziționează
clădirile publice și ce rol la nivel urban vor avea? ce clase sociale va avea și ce creștere a populației.

Planul de General de Sistematizare din 1921 fost un plan al ideilor fundamentale aplicabile și al metodei urbanistice,
nu al propunerilor propriu-zise sau al viziunii asupra orașului, aceasta fiind, de fapt, caracteristica urbanismului lui
Sfințescu28, iar Planul Director de Sistematizare din 1935 răspunde cu întărziere și cu oarecare reținere la „marile
întrebări” pe care capitala și le pune, dar au fost deschizătoare de drumuri pentru practica de urbanism din România.

27
pentru că, din atitudinea generală asupra sa, orice propunere îndrăzneață (și deci întrerupere a soluțiilor știute, confortabile) ar fi fost
controversată, greu de pus în practică și de acceptat
28
UDREA, Andreea, Bucureștiul interbelic – urbanism și societate. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima jumătate a secolului XX, teză
de doctorat, (București, UAUIM, 2013), 120
 Planul General de Sistematizare (1921) vs. Planul Director de Sistematizare (1935) - viziune și limitări

Bibliografie
LASCU, Nicolae. Legislație și dezvoltare urbană. București 1831-1952. Teză de doctorat, IAIM, București, 1997
DAVIDESCU, Ion. „Istoricul urbanismului în România”. Arhitectura 1, București, 1941
MARCU, Duiliu, CANTACUZINO, G.M., BOLOMEY, Roger, DAVIDESCU, Ion Al., RĂDULESCU, Teodor. „Planul
director de sistematizare al Municipiului București.” Memoriu Justificativ și planuri Tipografia „Bucovina”,
București,1935
PĂNOIU, Andrei, „Planul director de sistematizare a municipiului București și studiile premergătoare lui” în Evoluția
orașului București, Ed. Arhitext, București, 2011
POPESCU, Toader, CALOTĂ, Irina, „Planurile de sistematizare ale orașelor din România”, în Confluențe arhitecturale,
București, Ed. Ozalid, 2018
ROSTAS, Zoltán, „Între proiecții urbanistice și sărăcie letargică. Bucureștiul arhitecților, sociologilor și al medicilor”, Ed.
Vremea, București, 2015
SFINȚESCU, Cincinat. Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei, București: Tipografia „Jockey-
Club”, 1919
UDREA, Andreea. Bucureștiul interbelic: urbanism și societate. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima
jumătate a secolului XX. Teză de doctorat, UAUIM, București, 2013

Surse legislative
„Legea pentru communele urbane și rurale”. Monitorul Oficial f.n. (31 martie 1864)
„Legea pentru organizarea comunelor urbane”. Monitorul Oficial 96 (31 iulie 1894)
„Legea pentru unificarea administrativă”. Monitorul Oficial 128 (14 iunie 1925)
„Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București”. Monitorul Oficial 31 (7 februarie 1926)
„Legea pentru organizarea administrațiunei municipiului București”. Monitorul Oficial 37 (15 septembrie 1929)