Chisinau in sec XIX

Minzararu Dan
Introducere

“De-a lungul râuleţului Bâc este o vale în

care se întinde oraşul gubernial Chişinău, şi
oferă o privelişte plăcută când soseşti de la
nord. În zadar cauţi pe hărţile mai vechi, căci
puţin în urmă era încă un sat neînsemnat.
Numai în ultimele războaie s-a dezvoltat iar
după încheierea păcii de la 1812 a devenit
oraş gubernial.” J.H. ZUCKER
 Istorie
Chişinăul, la începutul secolului al XlX-lea, era un târguşor în
proces de dezvoltare, care a fost accelerată de conjunctura
istorică a timpului. Anul 1812 a fost unul fatal pentru destinul
Basarabiei, fatalitate care ne urmăreşte şi astăzi, însă a fost de
bun augur pentru oraşul Chişinău, el fiind desemnat în calitate
de capitală a noii provincii a imperiului rus, Basarabia, fapt ce i-a
marcat evoluţia până în prezent.
În acest context apare întrebarea logică: De ce sorţii au căzut pe Chişinău?
Oare nu mai avea Basarabia oraşe potrivite pentru a fi capitale de
gubernie? Răspunsul vine din mărturiile contemporanilor. Acelaşi doctor
Zucker, care s-a aflat pe teritoriul Basarabiei în anul 1831, remarcă că la
aprobarea acestei decizii s-a luat în consideraţie faptul că oraşul e situat în
mijlocul Basarabiei. La fel argumentează şi Petre Cuniţki, primul rector al
seminarului teologic de la Chişinău şi prietenul lui G. Bănulescu-Bodoni:
„Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirii
regionale sau guberniale şi pe motiv că el se găseşte în mijlocul regiunii şi
de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar
pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care
cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aici. în el se fac
iarmaroace mari la fel ca în Bălţi şi Făleşti.”
Deşi desemnarea Chişinăului drept capitală a Basarabiei s-a
făcut cu concursul mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni şi a lui
Scarlat Sturza, totuşi originile acestei decizii trebuiesc căutate
mai adânc, în politica comerci-ală a Imperiului Ţarist. Astfel,
stăpânirea rusă trebuia să vină pe un teren gol, unde să-şi
poată construi propria administraţie după modelul ţarist, fără a
fi nevoită să se adapteze la mediul local, cum ar fi fost în cazul
Orheiului sau Lăpuşnei, târguri cu tradiţii administrative
seculare. Din aceste considerente Chişinăul corespundea
tuturor criteriilor politice, geografice şi economice.Secolul XIX a
însemnat pentru Chişinău ridicarea din praf, după cum afirmă
un contemporan. Administraţia centrală a Basarabiei atrage
mai mulţi funcţionari ruşi, participarea clasei boiereşti la
administrarea provinciei îi determină pe boieri să-şi lase moşiile
în grija vechililor şi să-şi construiască reşedinţe la Chişinău, iar
privilegiile acordate negustorilor şi perspectiva de îmbogăţire
rapidă atrage aici evrei, armeni, greci.
Statutul de capitală i-a schimbat oraşului Chişinău atât aspectul arhitectural, cât şi
cel etnic, după cum descrie Zucker: „Murdarul ovrei polonez, elegantul rus,
ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul un grup de ţărani bulgari
şi o bandă de ţărani nomazi, fruntaşul polon şi boierul – toţi merg unul lângă altul
pe străzile Chişinăului, fiecare în costumul său original, fiecare vorbind limba lui şi
păstrându-şi obiceiurile”.
Din mărturiile unor contemporani ca F. Vighel, J.H. Zucher, I.G. Kohl, A. Storojenco,
W. Mac-Michel, se observă trecerea treptată de la aspectul rural al Chişinăului la
cel urban. Astfel, P. Kiselev la 1816 spunea ţarului, cu ocazia vizitei acestuia la
Chişinău, că oraşul e de fapt un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case
de piatră aşezate după impresiile unui alt vizitator pe povârnişul dealului, cu străzi
fără nume cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în
întuneric. Călătorul englez, W. Mac-Michel, în vizita sa la Chi-şinău de la 1817, lasă
marturii despre acesta ca fiind modelul unui oraş turcesc, cu clădiri joase,
acoperite cu şindrilă, fără ferestre de sticlă, destul de sărăcăcioase, brăzdat de o
stradă lungă şi îngustă unde sunt concentrate cele mai mari magazine.
Situaţia se schimbă după 1828, când este desfiinţată autonomia provincială,
acordată Basarabiei la 1816, şi Chişinăul intră în categoria oraşelor regionale,
cu administraţie pur rusească. Anii ’30 ai secolului al XlX-lea, au însemnat
pentru oraş începutul unei ere de edilitate profundă, care îi vor schimba foarte
mult aspectul rural spre urban. La 1834 este aprobat noul plan al oraşului, care
prevedea construirea catedralei, amenajarea grădinii din jurulei, schiţarea
străzilor din partea nouă a oraşului. Deşi acest plan s-a realizat greu,
întimpinând probleme financiare şi conservatorismul localnicilor, oraşul îşi
schimbă treptat înfăţişarea, iar toţi călătorii care au vizitat oraşul în această
perioadă remarcă creşterea sa vertiginoasă. Deja la 1843 scriitorul polonez
Krazewsky observă că străzile Chişinăului sunt încadrate regulat cu case albe,
care seamănă între ele, şi care „se înmulţesc ca ciupercile”. De asemenea,
constată prezenţa a doar câtorva case vechi, originale şi care sunt înlocuite
vertiginos cu case mari de piatră, care sânt „cutii mari şi comode”, dar care îşi
pierd specificul moldovenesc.
 Concluzie
Prima jumătate a secolului XIX a însemnat pentru Chişinău începutul unui
proces ireversibil de urbanizare, care a marcat evoluţia sa de la un târg
neînsemnat la un oraş în adevăratul sens al cuvântului, în această perioadă îşi
pierde aspectul rustic şi devine centru politic, economic, cultural şi religios al
regiunii, acest secol la stigmatizat drept capitală a Basarabiei.