Bunicul

Brabu Ștefănescu Delavrancea

Se scutura din salcami o ploaie de miresme.

Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic. Innumara florile care cad. Se uita-n
fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele mustatile barba... peste toate
au nins anii multi si grei.
Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori.
Cine tranti poarta?
- Credeam ca s-a umflat vantul... o bata-va norocul cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetita rosii si bucalai sarutara manele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule zise fetita de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi raspunse batranul sorbind-o din ochi.
- Poi ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara zise baiatul dar pe jos.
Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.
- O voinicii mosului!...
Si zambi pe sub mustati si-i privi cu atata dragoste ca ochii lui erau numai lumina si binecuvantare.
- Tata-mosule da cocorii un se duc cand se duc?
- In tara cocorilor.
- In tara cocorilor?
- Da.
- Dar randunelile un se duc cand se duc?
- In tara randunelilor.
- In tara randunelilor?
- Da.
- Tata-mosule as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot pana in slava cerului zise baiatul
netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi zise fata mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... ha... ha... poi ce fel... si mie?
Fata se intrista.
Batranul o mangaie si zise baiatului:
- Bine sa prinzi si pentru tine sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa tata-mosule?
- Fireste tie doua lui doua si mie una.
- Vrei si tu tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt!
Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta "Mai
cazace cazacele ce cati noaptea prin argele"...
O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din ras si bunicul din cantec.
E muma lor si fata lui.
Cum il vazu incepu:
- I... tata si d-ta... iar ii razgai... o sa ti sa suie in cap...
Bunicul ridica mana in sus aducand destele ca un preot care binecuvinteaza si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine tata biiine... dar stii... o bata-i focul de copii!...
Femeia intra in casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva si saruta in crestetul capului
si pe unul si pe altul.
Si iar incepu rasul si jocul si cantecul.
Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie.
Din vorba in vorba copiii se facura stapani pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta a mea!
La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca zicandu-le:
- Pe din doua.
Si copii o si daspicara cam repede ca batranul stranse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o impartira frateste incepu lauda.
Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga.
Fata:
- Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta ba a lui ba a ei sa fie mai lunga.
Pe bunic il trecura lacramile dar tacu si-i impaca zicandu-le:
- Amandoua sunt deopotriva.
- S-a mea s-a ei!
- S-a mea s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea ca e mai alba!
Bunicul zambi.
- Ba a mea ca e mai calda!
- Ba a mea ca e mai dulce!
- Ba a mea ca nu e ca a ta!
- Ba a mea ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de ras.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si baiatul infuriindu-se trase o palma in partea fetei.
Fata tipa sari de pe genuchiul batranului se repezi si trase o palma in partea baiatului.
Baiatul cu lacramile in ochi saruta partea lui si fata suspinand pe a ei.
Mama lor iesi pe use si intreba rastit:
- Ce e asta vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surazand fericit raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
Comentariu
De-a lungul anilor , marii noştri scriitori au creat opere rămase în patrimoniul literaturii pentru copii .
Barbu Ştefănescu Delavrancea dedică lumii copilăriei opere nemuritoare ca : „Palatul de cleştar” ,
„Poveste” , „Neghiniţă” , „Bunica” , „Bunicul” etc. El creează opere de profundă originalitate în care
propune , cu o deosebită măiestrie , modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare , „Bunicul” este o povestire epică , una dintre cele mai valoroase şi
mai îndrăgite de cititorii de toate vârstele . Autorul îşi prezintă ideile şi îşi exprimă sentimentele prin
intermediul personajelor .
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor şi Musa Albu ) sunt o mărturie dintre cele
mai luminoase a dragostei scriitorului faţă de întreaga ţărănime română . Chipurile celor doi bunici l-au
urmărit toată viaţa oferindu-i subiecte literare tratate cu o duioşie unică în literatura noastră . Sugestiv
este portretul bunicului din textul cu acelaşi nume , care rămâne peste ani aidoma unei icoane dragi la
care scriitorul se va închina mereu . „Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe ;
sprâncenele , mustăţile , barba ... peste toate au nins anii mulţi şi grei . Numai ochii bunicului au rămas
ca odinioară : blânzi şi mângâietori” .
„Bunicul” este un text despre copil şi copilărie , despre inocenţă , curiozitate , neastâmpăr . Povestirea
începe cu fixarea temporală şi spaţială a acţiunii . Se fac precizări asupra elementelor de timp şi de
spaţiu . E primăvară . „Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme” . „Bunicul stă pe prispă” . Aşteaptă cu
nerăbdare sosirea nepoţilor , intră în jocul lor şi inventează răspunsuri pe înţelesul celor doi la fiecare
întrebare . Trăieşte prin prezenţa nepoţilor şi în acelaşi timp se teme ca , cei mari să nu-i îndepărteze de
el . Asemenea Lui Iisus repetă către fiica sa : „Lăsaţi pe copii să vie la mine !” . Nici suferinţa fizică nu
ştirbeşte dragostea bunicului pentru nepoţii săi . Are obrajii înroşiţi de palmele primite , dar surâde
liniştit .
Dialogul se împleteşte cu naraţiunea şi descrierea pentru a evidenţia însuşirile bunicului . Acesta este
simbolul înţelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi şi a se comporta . Este blând ,
bun , înţelegător , răbdător şi credincios .
Naratiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor : lumea reală . Trecerea din lumea reală spre cea
fantastică este reflectată de imaginaţia copilului . „- Tată-moşule , aş vrea să îmi crească şi mie aripi şi să
zbor sus de tot , până în slava cerului , zise băiatul netezindu-i barba” . De asemenea , dialogul este
semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil , plin de curiozitate .
Bunicul şi cei doi nepoţi sunt personajele principale , iar fiica bătrânului apare sporadic , ca personaj
secundar .
Pentru realizarea artistică , autorul foloseşte :
 epitete : „plete albe şi creţe” , „ochi blânzi şi mângâietori” , „femeie uscăţivă” , „un băietan şi o
fetiţă roşii şi bucălăi” ;
 metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii mulţi şi grei” ;
comparaţii : „plete ... ca nişte ciorchini de flori albe” ;
 repetiţii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !” ;
 enumeraţii : „sprâncele , mustăţile , barba ...” , „şi iar începu râsul şi jocul şi cântecul” .
Sub aspect lexical şi gramatical se remarcă folosirea unor cuvinte şi expresii populare şi religioase : „Măi
cazace , căzăcele , ce caţi noaptea prin argele ...” , „bată-vă norocul !” , „Lăsaţi pe copii să vie la mine !” ,
precum şi a vocativelor pline de afecţiune : „cocoşeii moşului !” , „voinicii moşului !” . Limbajul este
organizat în propoziţii scurte , cu o structură simplă şi o topică standard . Predomină construcţiile morfo-
sintactice verbale la începutul naraţiunii şi cele substantivale în cadrul descrierii personajelor .
Opera literară „Bunicul” , în ciuda titlului expozitiv , nu este numai un portret în proză creionat de
amintirea maturului , ci şi un poem al inocenţei , al candorii infantile .
 Bunica
Barbu Stefanescu Delavrancea

O vaz ca prin vis.

O vaz limpede asa cum era. Nalta uscativa cu parul alb si cret cu ochii caprui cu gura stransa si cu buza
de sus crestata in dinti de pieptene de la nas in jos.
Cum daschidea poarta ii saream inainte.
Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.
Pana nu ghiceam nu scotea mana din san.
Si totdauna sanul ei era plin.
Ii sarutam mana.
Ea-mi da parul in sus si ma saruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii.
Ea isi infigea furca cu caierul de in in brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma
culcam pe spate si lasam alene capul in poala ei.
Fusul imi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o
ploaie albastra.
- Ei ce mai vrei? imi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila in crestetul capului.
- Sa spui...
Si niciodata nu ispravea basmul.
Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si adormeam; uneori tresaream s-o intrebam cate ceva;
ea incepea sa spuie si eu visam inainte.
- A fost odata un imparat mare mare...
- Cat de mare?
- Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si ii parea rau ii parea rau ca nu
avea copii...
- Bunico e rau sa nu ai copii?
- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.
Ea lasa fusul radea imi dasfacea parul carliontat in doua si ma saruta in crestetul capului.
Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:
- Spune bunico spune.
- Si asa ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... Intr-o
zi veni la el un mos batran batran ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. Si era mic mic de
tot...
- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost asa cam ca tine.
- Va sa zica nu era mic mic de tot...
- Era mic da nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: "Maria-ta ai doi meri in gradina unul langa altul ca nu
stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si cand infloresc nu stii care sunt florile unuia si care
sunt ale altuia; si asti doi meri infrunzesc infloresc se scutura si mere nu fac. Maria-ta sa stii ca atunci
cand or lega rod asti doi meri imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de
aur"... Piticul se duse si imparatul alerga in gradina si cauta cauta peste tot locul pana dete peste ai doi
meri. Merii se scuturasera de flori ca sub ei parca ninsese dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...
Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere incetinica imi racorea fruntea... norii albi
alunecand pe cerul albastru ma ameteau... inchideam ochii.
Ea spunea spunea inainte mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.
- Si se gandi imparatul ce sa faca ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu; si
i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si imparatul a taiat toti pomii de jur imprejur. Si
merii infloreau in fitece saptamana si se scuturau si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o baba batrana
batrana si zbarcita ca mine de zbarcita si mica mica ca tine de mica...
- Ca mosu de mica?
- Da ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...
- Asa mica de tot nu era. Si zise imparatului: "Maria-ta pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zana
Florilor ce doarme dincolo de Valea Plangerii intr-o campie de musetel si n-oi uda merii cu laptele ei
merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti maria-ta ca indata ce te-or simti florile incep sa se miste sa se bata si
multe se apleaca pe obrajii ei si ea se dasteapta ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o
vedea ca-l preface dupe cum o apuca-o toanele in buruiana pucioasa or in floare mirositoare dar d-acolo
nu se mai misca"...
- Dar ce ai adormit flacaul mamei?
Tresaream.
- A nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zana Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cadeau incarcate de lene de somn de multumire. Si ma simteam usor ca un fulg plutind pe
o apa care curge incet incetinel incetisor...
Si bunica spunea spunea inainte si fusul sfar-sfar pe la urechi ca un bondar ca acele cantece din burienile
in care adormisem de atatea ori.
- Si imparatul a incalecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... inganam eu de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus s-a dus s-a dus...
- ... s-a dus s-a dus...
- Pana a dat de o padure mare si intunecoasa...
- ... intunecoasa...
- ... de nu se vedea prin ea. Si acolo si-a legat calul d-un stejar batran s-a pus dasagele capatai si a inchis
ochii ca sa se odihneasca. Si... pasamite padurea canta si vorbea ca era fermecata. Si... cum ii aducea
soapte de departe de pe unde ea era ca un fum imparatul adormi si dormi si dormi...
Cand m-am dasteptat bunica ispravise caierul.
Dar basmul?
Cu capul in poala bunichii niciodata n-am putut asculta un basm intreg.
Avea o poala fermecata si un glas si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si
zambetul ei.
Comentariu

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a contribuit la

dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii clasici la literatura
interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri în proza ca
"Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus în literatura
româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, în scrisul românesc, limba vie a celor
care traiesc în contact cu pamântul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", în ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret în proza creionat de
amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La început, scriitorul sugereaza prin descriere câteva însusiri ale bunicii, asa cum s-au întiparit în mintea
copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb,
cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas în jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream înainte."), dublata si de generozitatea
bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde
acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii în lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l
ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie
albastra", ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte.
El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii si pe care un batrân mic,
barbos si cocosat îl înstiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci când
cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este zadarnica, pentru ca merii
înfloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zâna
florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-si însa riscul de a fi prefacut
"în buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum si ajungând într-o padure mare si întunecoasa, pune capul
pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul îsi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm întreg, stând cu capul în poala
bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit
sub privirile si zâmbetul ei".
Povestirea bunicii este întrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului în mintea caruia lumea
basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cât de mare?", "—
Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei" (Al. Sandulescu), când copilul
concluzioneaza raportând totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cât era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la
cea de somn prin "acea placuta îngânare a vorbelor ce se pierd ca într-un abia soptit descrescendo". (Al.
Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar
are, în prima parte a scrierii, si ceva încântator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se împleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si însusirile bunicii.
In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (înalta, uscativa, cu parul cret si
alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog
alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna
sânul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea îmi da parul în sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa,
având harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab îl transpune pe nepot în lumea mirifica a basmului
("genele mi se prindeau si adormeam; ea începea sa spuie si eu visam înainte"). Blânda si întelegatoare,
bunica accepta curiozitatea copilului izvorâta din candoarea vârstei si îsi manifesta cu duiosie
sentimentele: "Ea lasa fusul, râdea, îmi desfacea parul cârliontat, în doua parti, si ma saruta în crestetul
capului".
Bunica apare în mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila
asupra lui, si de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul si fusul îl furau pe nesimtite si adormea
fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al
epitetelor
("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr,
sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("încarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii
("curge încet, încetinel, încetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile
"ma simteam usor ca un fulg", |"si fusul sfâr, sfâr pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d.,
realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si
detaliile de cadra, fie ca autorul pune în lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales în basmul
bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatâi", "pasamite" etc., a vocativelor
pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfâr", "a".
Meritul lui Delavrancea consta însa în faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele
imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o
noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca în alte opere investigatiile analitice sunt în genere mai putin profunde, acestea sunt însa
substantiale când este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca în "Bunica si Bunicul".
 Căprioara
Emil Gârleanu

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu
botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl
linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de
fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a
hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult
încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere;
iedul deschise ochii.
Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care
vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe
muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.
Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă
fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar
la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată
şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte
fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă
prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi
clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului
străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum
nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită
iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai
când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură
de apa morţii.

Comentariu
Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie a vieţuitoarelor în lumea copiilor,
prozatori precum: M. Sadoveanu, G. Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I. Al. Brătescu-Voineşti şi E.
Gârleanu au creat adevărate capodopere demne de a sta alături de scrieri din literatura universală.
Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din lumea celor care nu cuvântă”, volum alcătuit
din mici monografii ale necuvântătoarelor, de la gâze la animale domestice, până la vegetale, acest parc
de vietăţi cuprinde : „Gândăcelul”, „Mărinimie”, „Sărăcuţul”, „Grivei”, „Frunza”, „Fricosul”, „Căprioara”.
TEMA SCRIERII
Autorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternică
dragoste maternă capabilă chiar de sacrificiul suprem.
COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE
Creaţia debutează într-o atmosferă de pace care nu părea a prevesti deznodământul tragic. Tabloul este
construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o blană a pământului, căprioara
stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul, cu botul mic, catifelat şi umed pe spatele mamei lui, şi cu
ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şi limba ei subţire alunecă uşor pe blana moale,
mătăsoasă a iedului.”
Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerate prin epitete duble, triple şi o
comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea sunt punctate pentru a scoate şi mai bine în relief lupta
sfâşietoare din sufletul de fugarnică al căprioarei, care de fapt nu mai pare să fie un animal ci o
mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu
laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.”
Detaşat de textul schiţei, acest fragment ne duce cu gândul la o fiinţă umană, la mamă, la eterna noastră
mamă. Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinul
pe cont propriu. „Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi
dragostea maternă, căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la „ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară
de orice pericol. Acolo, pe muchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără nici o
grijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.”
Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până la ţancuri o impune, singura ei armă de apărare o
constituie mişcarea rapidă, fuga „fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe” „prin locuri pline de primejdie” şi
iedul trebuie să facă dovada că are forţa acestor mişcări. Iedul, „se ţine voiniceşte” şi „se avântă ca o
săgeată” .
Ameninţarea pluteşte în aer, lupul stă la pândă, căprioara simte „conteneşte fuga, păşeşte încet”.
Natura sălbatică, grandioasă şi înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă şi
moarte. De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad a pădurii –
moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şi spaţiul se îngustează treptat. Ieşiră la
un alt luminiş şi continuarea drumului este posibilă numai pentru ied, căprioara se va sacrifica pentru
acesta.
Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca
sacrificiul să nu devină patetic. Finalul este magistral, încheind o evocare narativă prin ochii căprioarei
muribunde, în care imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se
topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării.
„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai
când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura în
apa morţii.”
Limba folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei, cu expresii plastice şi epitete
sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizie ideea, fiind totuşi bogat în epitete şi comparaţii. Schiţele
lui Gârleanu au o însemnată valoare instructivă şi educativă. Ele constituie un mijloc de cunoaştere a
unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar a plantelor, redate într-o formă literară
accesibilă. Lectura acestor schiţe le trezeşte copiilor dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi
măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie.
Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanu contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor estetice ale
copiilor.
Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză, de mici dimensiuni, în care se relatează o singură
întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece într-un interval de
timp scut, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.
Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, în special, să contribuie la
dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorul trebuie să-i stimuleze pe copii, pentru a observa
amănuntele redate de scriitor şi a le putea reproduce.
 Cand stapanul nu-I acasa
Emil Garleanu
In odaie liniste. Liniste si-un miros! Pe polita din dreapta pe o farfurie sta uitata o bucata de cascaval.
Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la cel mai ingust coltisor al casei. Si din gaura lui, din gaura
de dupa soba, soricelul nu-si mai gaseste locul. Parca-I trage cineva de mustata afara. Sa iasa, sa nu iasa!
Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, usor de zis, dar cascavalul? Vezi, asta-i asta: cascavalul. Sa-
nchida ochii, l-a inchis. Prostul! Dar ce? Cu ochii miroase? Si branza-i proaspata. Mai mancase asa
bunatate acum vreun an. Dar parca nu-l momise intr-atata ca aceasta de acum. Sa incerce. Face cativa
pasi, marunti, pana la marginea ascunzatorii lui. Macar s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajeste din ce
colt il pofteste cu atata staruinta la dansa? A! Uite-o colo pe farfurie. Dac-ar indrazni! Dar cum? Sa
mearga mai intai pe langa perete pana la divan. Asa, bun! Pe urma... Pe urma pe unde s-o ia? Pe langa
dulap? Nu. Pe dupa jiltul cela? Nici asa. Atunci? Pai, lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul pe
perdea si de acolo sa treaca, pe marginea lavicerului din perete, pana la polita. Si-odata la cascaval, lasa,
n-are el nevoie sa-l invete altii ce sa faca cu dansul... Dar motanul? E-hei! La dansul nu se prea gandise.
Si, doamne, multi fiori i-a mai varat in oase motanul cela. Dar poate nu e in odaie. Ha? Nu e. Nu.
Orisicum sa mai astepte putin, sa vada, nu se misca nimeni, nu-l pandeste cineva?
Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand asteapta motanul prilejul sa puie laba pe bietul soricut. Daca nu
mancase el cascavalul, caci mirosul cela ii zbarlise si lui mustatile, pai nu-l mancase tocmai pentru asta:
sa-l momeasca pe lacomul din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni si luciosi ca sticla, cu
mustatile intoarse, subtiri si ascutite ca oasele de peste, sta neclintit, dupa perna de pe divan, si-
asteapta. L-a zarit. Uite-I, ii vede margelile ochilor, lese? lese oare? Da, da; asa, inca un pas, inca unul,
doi, asaa!
Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui.
Bietul soricut n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de soba. Il apasa putin cu urechile, apoi, repede, ii
ia intre labele de dinainte, il strange, de drag ce-i, il rasuceste in aer si-l lasa ametit pe podele. Si-l
priveste, gandind: "Cascavalul ti-a trebuit? Poftim cascaval! Doamne! Ce bine o sa-mi para mie dupa ce
te-oi crantani." Dar mai intai sa se joace putin cu dansul.
il pune pe picioare, il lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce sa fuga, si iar vrea sa-l prinda in clestele
labelor. Dar ce se aude? Un dupait grabit pe sala. Vai, e Corbici, cainele! Nu-i vreme de pierdut! Din doua
sarituri motanul e in ocnita sobei, iar soarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o sterge in gaura lui.
Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna, in mijlocul odaii se opreste, adulmeca lacom mirosul de cascaval,
apoi, zarind motanul, se repede si latra cu inversunare. Ar sari in ocnita, dar e prea sus. Se sprijina pe
labele de dinainte, tremura, casca de nelinistit ce-i, maraie si latra. Apoi tace si, cu ochii tintiti la motan,
asteapta sa se scoboare. Numai uneori intoarce capul spre polita de unde branza parca-l ademeneste. Si
astfel catesitrei dusmanii: soarecele in gaura, motanul in ocnita si cainele in mijlocul odaii, se pandesc
munciti de acelasi gand.
Dar pasi apasati cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede atunci motanul se inghesuieste si mai in fund, iar
cainele o sterge sub divan, numai soarecele, mic cum era, ramane la locul lui. Stapanul intra; obosit de
munca, isi arunca palaria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre polita, ia felia de
cascaval, taie o bucata de paine, si muscand cand dintr-una, cand dintr-alta, mananca din plin cu pofta.
Si din trei parti, trei perechi de ochi il urmaresc cu prizma.

Comentariu
Si aceasta schita face parte, ca si "Gândâcelul", tot din volumul "Din lumea celor care nu cuvânta",
"literatura de scurt-metraj alcatuind un mic bestiarum" (Const. Ciopraga).
De data aceasta, pe lânga duiosie, gratie si gingasie, un loc privilegiat îl ocupa umorul, schita fiind "o
mica povestire amuzanta" (D. Micu) care are ca titlu o parte modificata a proverbului "Când pisica nu-i
acasa, soarecii joaca pe masa". Numai ca, de data aceasta, protagonistii nu sunt, ca în proverb, numai
soriceii, ci un soarece, o pisica si un câine, care, în lipsa stapânului, îsi disputa o bucata de cascaval de pe
polita.
Primul care îsi face aparitia în "scena " este soricelul, care, atras de mirosul de brânza proaspata, "nu-si
mai gasea locul". O data descoperit obiectul tentatiei, el, ca si gândacelul din schita cu acelasi titlu,
planuieste cum sa-si atinga scopul de a ajunge pâna pe polita. Planul i se naruie, îndata ce se gândeste la
motan: "Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se gândise. Si, Doamne, multi fiori i-a mai vârât în oase
motanul cela".
Desigur ca motanul fusese si el atras de mirosul de cascaval care "îi sbârlise si lui mustatile", dar
rezistase tentatiei urmarind "sa-l momeasca pe lacomul din gaura".
Imprudentul soricel îsi paraseste ascunzatoarea si este înhatat de motan, dar îsi face aparitia "Corbici",
câinele, atras si el de mirosul ademenitor de cascaval. Speriat de latraturile înversunate ale catelului,
pisoiul îsi gaseste refugiul în ocnita sobei parasindu-l pe soricel care, "mirat ca scapa, zapacit", "o sterge
în gaura lui".
Apoi, ca într-un stop-cadru cinematografic, autorul ni-i prezinta pe "câtestrei dusmani" fata în fata cu
obiectul tentatiei si al disputei — bucata de cascaval: "soarecele în gaura, motanul în ocnita si câinele în
mijlocul odaii, se pândesc munciti de acelasi gând".
Aparitia stapânului restabileste ordinea, caci, de teama, actorii parasesc scena: "motanul se înghesuieste
si mai în fund, iar câinele o sterge sub divan; numai soarecele, mic cum era, ramâne la locul lui".
Stapânul, obosit de munca si flamând, ia bucata de cascaval pe care o manânca cu pofta, spre dezolarea
celor trei.
Continutul schitei este structurat cu mare precizie de autor. La început, în patru propozitii principale
independente este fixat "decorul": "o odaie" linistita în care, pe o polita, o bucata de cascaval împrastie
un miros ademenitor.
Secventa urmatoare ni-l prezinta pe soricel, atras de mirosul de brânza proaspata, cu gândurile si
framântarile lui cum sa ajunga la cascaval, desi se teme de motan.
Trecerea la fragmentul urmator în care este înfatisata aparitia motanului se face printr-o propozitie
exclamativa care vine sa confirme teama soricelului: "Cum sa nu-l pândeasca!", ca apoi interogatia "Dar
ce se aude?" sa marcheze cea de-a treia secventa. Tot printr-un "dar" narativ se realizeaza si legatura cu
finalul naratiunii: "Dar pasi apasati cutremura sala."
Si în aceasta schita se remarca unele dintre caracteristicile prozei lui Emil Gârleanu. In primul rând
soricelul si pisica apar în ipostaza umanizata. Atras de mirosul de cascaval, soarecele gândeste, se
întreaba (|"Sa iasa, sa nu iasa?" [...] "Unde-o fi? De unde-l vrajeste, din ce colt îl pofteste cu atâta
staruinta la dânsa? A! Uite-o, colo pe farfurie" etc.), îsi face planuri ("Dar cum? Sa mearga mai întâi pe
lânga perete pâna la divan. Asa, bun! Pe urma..."), se teme ("Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se
gândise si, Doamne multi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela"). La fel si pisoiul, în timp ce "se joaca"
cu prada sa gândeste cu ciuda, dar si cu diabolica satisfactie: «Cascaval ti-a trebuit! Poftim cascaval!
Doamne! Ce bun o sa-mi para mie dupa ce te-oi crantani»." In aceste fragmente se observa prezenta
vorbirii directe, a constructiilor exclamative si interogative prin care se exteriorizeaza gândurile,
atitudinea si zbuciumul micilor vietati, sau a interjectiilor ("a", "ehei", "ha" etc).
In al doilea rând, din nou, Emil Gârleanu se dovedeste un poet al necuvântatoarelor atunci când
apeleaza la descriere. Bietului soricut i se zaresc "margelele ochilor", iar fiorosul motan are "ochii
galbeni si luciosi ca sticla", "mustatile întoarse, subtiri si ascutite ca oasele de peste". Chiar daca
"prozatorul nu exceleaza prin plasticitate", comparatiile prezente mai sus ("ca sticla", "ca oasele de
peste"), au menirea de a individualiza trasaturile evidentiate.
Scenele confruntarii directe dintre motan si soarece pe de o parte, si dintre câinele "Corbici" si motan,
pe de alta parte, pun în lumina arta narativa a scriitorului caracterizata prin dinamism, printr-un ritm
alert, vioiciunea naratiunii fiind realizata prin folosirea verbelor de miscare la modul indicativ prezent,
distribuite, de obicei, în propozitii principale: "apasa", "rasuceste", "lasa", "pune", "vine", "se opreste",
"adulmeca", "se repede", "latra" etc. Daca aceste trasaturi ale scriiturii lui Gârleanu le gasim si în
"Gândacelul", de data aceasta nota particulara a schitei "Când stapânul nu-i acasa"  este umorul "care e
unul duios, dizolvându-se în lirism" (C. Ciopraga) fie ca e vorba de gândurile soricelului, fie ca este
prezentata perplexitatea celor trei "dusmani" în fata deznodamântului neasteptat.
Si aceasta opera literara evidentiaza adânca sensibilitate a scriitorului, manifestata prin modul de
abordare a temei, prin atitudinea adoptata fata de aceasta lume a necuvântatoarelor, care are o viata
aparte, cu problemele, cu bucuriile si cu dramele ei.

Ion Creanga

Capra cu trei iezi

Vizita
Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas, pana astazi, cel mai mare dramaturg din literatura romana, mai
ales prin comediile :"O Noapte Furtunoasa ", "O scrisoare pierduta" si "D-ale Carnavalului", in care
prezinta aspecte caracteristice al lumii romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Numele sau este
legat si de inegalabilele "Momente si schite ", in care prezinta, intr-o viziune comica, intamplari la care
participa personaje reprezentative din societatea contemporana a autorului . Schita este o opera epica -
o naratiune- in proza de mici dimensiuni in care se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata
unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un
spatiu restrans . In opera literara " Vizita",care este o schita I.L.Caragiale infatiseaza intamplari ce
evidentiaza efectele educatiei gresite, primate in familie.

Titlul precizeaza imprejurarea in care povestitorul se intilneste cu Ionel si constata urmarile

"educatiei"despre care vorbea, cu mandrie, mama copilului, prin folosirea substantivului"vizita",in forma
sa nearticulata,autorul da un caracter general intamplarii,rasfatatului Ionel devenind reprezentantul
copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii. Fiind o opera epica,autorul isi
exprima in mod indirect gindurile si sentimentele prin intermediul actiuniisi al personajelor.Intamplarile
sunt povestite de catre narator care, in aceasta opera literara, este si personaj-martor,deoarece
participa la actiune.Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I. Ca in orice
naratiune,actiunea se constituie in momenteale subiectului. Prima fraza a schitei,"M-am dus la Sf. Ion sa
fac o vizita doamnei Maria Popescu,o veche prietina"ca "s-o felicit pentru onomastica uniculuisau
fiu,Ionel Popescu,…",constituie intriga actiunii(cauza actiunii). Dupa ce precizeaza motivul vizitei, in
expozitiune autorul il prezinta pe Ionel,"un copilas foarte dragut de vreo opt anisori," "imbracat ca maior
de rosiori,in uniforma de mare tinuta". Musafirul aduce in dar copilului o minge "foarte mare de caucic si
foarte elastica",ceea ce face placere atat doamnei Popescu, cat si fiului ei.Dupa ce discuta despre
agricultura si despre vreme,oaspetele remarca absenta,in ultimul timp, din societate a doamnei.Aceasta
se scuza explicandu-ica se ocupa de educatia copilului,deoarece "s-a facut baiat mare".

 Desfasurarea actiunii evidentiaza urmarile "educatiei". Primul efect al acesteia se vede imediat,
deoarece din camera alaturata se aude "o voce ragusita de femeie batrana",care-I reclama mamei ca
Ionel "nu s-astampara si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dup ace-si arata incantarea
provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cat este de destept, doamna Popescu se
indreapta spre usa, unde ii apare in fata "micul maior", "luand o poza martiala ". Mama-l saruta si il
scuipa sa nu-l deoache, apoi, rugandu-l sa nu se mai apropie de "masina", isi continua conversatia cu
musafirul. In acest timp, Ionel merge intr-un colt al salonului unde, "pe doua mese, pe canapea, pe
fotoliuri si pe jos stau gramadite fel de fel de jucarii" si alege o trambita si o toba, cu care, in timp ce se
legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, incat cei doi adulti nu se mai inteleg . Observatia
mamei "ca nu e frumos cand sunt musafiri" si mai ales precizarea oaspetului ca " la cavalerie nu e toba si
maiorul nu canta cu trambita", schimba jocul copilului, care scoate sabia si incepe sa atace tot ce-i iese
in cale . Prima victima este "jupaneasa cea ragusita", care intra pentru a aduce cafea si dulceata . Ea este
salvata in ultimul moment de mama ce-i sarise in ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege
cu o "puternica lovitura de spada", sub ochiul drept. Intamplarea nu o supara pe doamna Popescu,
deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil, pentru a-l ierta . Oaspetele cere permisiunea de a fuma la
cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, ii spune razand ca si "maiorul" "ii cam place".
Oaspetele ii explica copilului ca nu e bine sa fumeze dar aceste raspunse obraznic :"Dar tu de ce tragi ?".
Dupa remarca mamei a mancat prea multa dulceata, mai ia cateva lingurite si dispare in "vestibul, de
unde se intoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o
pune in gura si, salutand militareste, cere un foc. La indemnul mamei amuzate, oaspetele ii aprinde
tigara, pe care copilul o fumeaza pana la carton, apoi incepe sa se joace cu mingea, trantind-o cu atata
indarjirea, incat acesta, dupa ce "tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal "ai candelabrului,ii zboara
musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea isi
consoleaza oaspetele, spunandu-i ca pata de pe pantalon " iese cu nitica ap calda" In momentul
urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, in
timpul actiunii, ce mama este "disperata", il stropeste cu apa rece, pana isi revine. Deznodamantul
schitei include plecarea oaspetului care, abia acasa isi da seama de ce disparuse Ionel in vestibul cu
cheseaua de dulceata- ca sa-i toarne dulceata in sosoni. Intamplarea povestita- vizita facuta doamnei
Maria Popescu, care se poate concentra in cateva momente : discutia cu doamna Popescu, conflictul cu
slujnica, joaca cu trambita si toba, atacul fumatul, trantirea mingii si lesinul ii ofera autorului prilejul de a
reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul. Ionel este personajul principal al schitei
deoarece partcipa la toate momentele actiunii, fiind "eroul" intamplarilor care-i evidentiaza trasatura
morala de baza, proasta crestere. Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o
asculta, in ciuda faptului ca era in varsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect
fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si ii toarna
oaspetului dulceata in sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului.
Faptele lui Ionel starnesc rasul, mai ales rasul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie .
Indulgenta fata de nazbatiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu -
personaj secundar- sunt departe de a conveni unei educatii "sanatoase", cum pretindea la inceputul
schitei .

Naratorul - personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza
micile incidente, sugereaza pozitia sa critica. Talentul de dramaturg a lui Caragiale este evident si in
schita "Vizita". El imbina, in principal, doua moduri de expunere, naratiune si dialogul, care au rolul de a
evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj . Cel de-al treilea mod de
expunere, descrierea, apare fragmentar in schita de portret facuta lui Ionel si in prezentarea interiorului
casei doamnei Popescu. Deoarece este o opera literara epica in proza, de mici dimensiuni, cu un numar
redus de personaje, in care se povesteste o singura intamplare-vizita facuta de narator doamnei
Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului sau - prin care se evidentiaza cate o trasatura
caracteristica a personajelor - prosta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa
fiul- iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sunt restranse, naratiunea "Vizita" de I.L.Caragiale
este o schita.

D-l Goe

Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga sa opera o
adevarata „comedie umana", o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul
secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii ale vietii sociale: scoala, administratia de
stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane etc. Aceste aspecte au fost infatisate atat in momente si
schite, cat si in nuvele, in povestiri si in operele dramatice. e8v6821ee18psf Educatia defectuoasa
primita in familie si in scoala, coruptia, traficul de influenta si favoritismul, manifestate in lumea scolii,
constituie teme concretizate in schite ca Vizita..., D-l Goe..., Bacalaureat, Lantul slabiciunilor, Un
pedagog de scoala noua s.a.
Ca si Vizita..., D-l Goe... este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai citite si gustate de
cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc in personajul principal imaginea unei
anumite varste si a unei gresite educatii primite in familie. Cititorul este atras de succesiunea dramatica
a unor fapte „inedite" si pline de talc, rezultat firesc al extraordinarei capacitati de observatie a
scriitorului.
Schita D-l Goe... a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind publicata cu un an mai
inainte in ziarul „Universul" din 12 mai, si infatiseaza contrastul dintre pretentiile familiei in privinta
educatiei si rezultatul acestei munci, concretizat in comportamentul copilului.
Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul reverentios
„domnul", prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gandim ca Goe nu este un domn, ci doar
un copil certat cu invatatura - un repetent -, rasfatat si obraznic.
Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua universuri umane
pe care le infatiseaza - cel al copilului si al maturului —, intrucat Goe se comporta ca „un om mare", pe
cand cele trei „dame" se maimutaresc, se comporta ridicol, „ se copilaresc" pentru a fi pe placul
„puisorului".
Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur moment
semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul pana la Bucuresti, in
compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti Mita. Atitudinea si sentimentele scriitorului
sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care
apar ca elemente constitutive actiunea, personajele si naratorul.
Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in momente ale subiectului
literar. Astfel, in expozitiune aflam ca „tanarul Goe", impreuna cu cele „trei dame", „frumos gatite"
asteapta cu nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa-1 duca la Bucuresti. Goe
insusi este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este „impacientat" si „incruntat", deoarece
trenul nu soseste.
O discutie „filologica" privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu concluzia
surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe: „ - Vezi ca sunteti proaste amandoua?".
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii.
Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor „cu barbatii".
Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale pana la
Bucuresti: Mai intai, el nu-1 asculta pe un tanar binevoitor care-1 sfatuieste sa nu scoata capul pe
fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era „in pamblica
palariei", iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si conductorul
care cere biletele la control. Dupa lungi „parlamentari", in genul discutiilor de mahala, cele trei doamne
sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului si... o amenda „pe deasupra".
Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa, odorul,
tras de mana de o parte si de alta, „se reazema in nas de clanta usii de la cupeu" si incepe sa urle. Totul
se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, a luat si „un beret" pe care i-1 ofera lui Goe in
locul palariei. Mamita, dupa ce se preface ca este suparata, ii da „o ciucalata" si scena ia sfarsit printr-o
avalansa de pupaturi.
In timp ce „cucoanele se dau in vorba de una, de alta...", Goe dispare de pe coridor. Mama-mare e
disperata pana ce aude „bubuituri in usa compartimentului unde nu intra decat o persoana". Goe se
blocase in cabina de toaleta, dar „captivul" este eliberat, gratie interventiei conductorului. Din nou
cucoanele rasufla usurate si-1 saruta pe cel eliberat „ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta".
Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa stea cu „puisorul"
pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain". Acum actiunea atinge punctul culminant, deoarece
Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor „lui mam-mare: - Sezi binisor, puisorule! Sa nu strici
ceva!". Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personalul de serviciu „umbla forfota", dar nimeni nu
poate sti cine a tras semnalul de alarma, deoarece „mam-mare doarme in fundul cupeului cu puisorul in
brate", desi ata rupta si manivela rasturnata erau „tocmai in vagonul de unde zburase mai adineaori
palaria marinarului".
Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp pasagerii ajung la
Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc in oras, cerandu-i birjarului sa le duca
„la bulivar".
Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din relatarea faptelor
si din comportarea personajelor. Este prezent atat comicul de situatie, cat si cel de limbaj, iar din
categoriile lui estetice se remarca, deopotriva, umorul si ironia.
In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe... pune in evidenta un univers uman cuprinzator si o
problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja din comicul de situatie si de limbaj.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza, intr-o opera epica,
talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost
deseori dramatizata, caci partile narative si precizarile autorului referitoare la personaje pot constitui
adevarate indicatii de regie.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra - ordinara abilitate cu care
sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din celelalte momente si schite, un adevarat
„monument" de arta literara.
Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si in schite acelasi
scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita constituie o secventa cu semnificatii
aparte din marele si veritabilul tablou comic al societatii de la sfarsitul secolului tiecut, creionate cu
neintrecuta arta de catre scriitor.

Bubico

Adevărate capodopere actoriceşti realizează personajul Caragiale în "Bubico" şi în "La hanul lui
Mânjoală". Deşi sunt două proze diferite, şi ca specii şi ca identitate a imaginarului, ele se aseamănă prin
rolul fundamental jucat în construcţia epică de cel care preferă să se urce pe scenă ca interpret şi
eventual regizor.
Partitura interpretată e diferită, aşa cum diferite sunt spaţiul epic şi finalitatea mesajului.
În "Bubico", el experimentează una din ideile teoretice foarte dragi şi anume, aceea prin care acorda
gestului, mimicii, ochilor o importanţă capitală în actul comunicării.
"Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decât o pagină întreagă de descrieri", îi spunea
fiicei sale, iar într-un articol consacrat lui Ion Brezeanu opţiunea îi apărea şi mai tranşantă: "În teatru, ca
şi în lume, vorbele constituiesc numai o parte a existenţei... În viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi
sprâncenele decât gura; vorbele fără ochi au prea puţină căldură ochii fără vorbe pot spune multe. Şi nu
numai ochii şi sprâncenele pot fi mai elocvente decât gura. Orice mişcare poate spune mai mult decât
tirade întregi".
Este ceea ce face în schiţa amintită. În economia textului, participarea la dialog este redusă la minimum.
Replicile, atâtea câte apar, joacă un dublu rol: pe de o parte, ele acroşează dialogul dintre câine şi
stăpâna sa, ori dintre ea şi povestitorul devenit personaj, pe de altă parte, stabilesc relaţia antitetică
dintre ceea ce spune ori face şi ceea ce gândeşte Caragiale, adică acea relaţie generatoare de comic şi de
suspans în coordonatele căreia se derulează întreaga întâmplare.
Formulările din gând construiesc un dialog sui-generis perceptibil doar pentru autor şi pentru cititor,
acesta din urmă fiind cu discreţie invitat să devină spectator. Iată jocul perechilor de replici aparente:
" Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!
«Norocul meu gândesc eu să trăiesc bine!... lua-te-ar dracul de javră!»"
" Bubico zice cocoana şezi mumos, mamiţico!
«Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!»"
" Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? (...)
«Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!»"
Pe măsură ce ne apropiem de final, o singură dată mai apare un «Ah! Bubico (...) de capu-ţi!... vedea-te-
aş mănuşi!», atunci când acesta începe să urle.
Imprecaţiile cu valoarea lor defulatoare sunt abandonate în favoarea gândului care prinde contur pentru
a se transforma în faptă. Din momentul în care cauza disimulărilor stresante a dispărut, o dată cu
Bubico, zburat pe fereastră, personajul Caragiale îşi abandonează masca pentru a spori efectele.
După ce-o îndeamnă pe nefericita doamnă să tragă semnalul de alarmă şi apoi o dă cu satisfacţie în
primire, iese din scenă printr-un ultim gest spectaculos şi definitoriu: "Pe când, în mijlocul pasajerilor
grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
" Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră..."

Puiul
Alexandru Bratescu Voinesti

Sandi, sa asculti pe mamica

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-
a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a
inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant,
mai sus, ca sa nu i-l ineceploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici
ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in
loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza
o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesitniste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie,
imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa
umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in
bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! Cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si
ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea.
Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la
chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a
simtit strans in palma flacaului, numai el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a
avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic,
sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau.
Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe
miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau
de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la
umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub
aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul
mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se
ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau
tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea
“trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in
curand, cand o trece vara. “Si o sa
zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei,
aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele
cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au
priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul,
dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti
cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga
prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea.
Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o
furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul,
la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu
poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat
cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede
spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise
ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-
a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul,
cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau in
tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu
caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au
pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a
innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a
raspuns un glas stins: “Piu! piu!”... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar
si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui;
se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti
adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si
marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de
porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au
intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului.
In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se
rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori
palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand
toate in aceeasi parte, catre miazazi.
In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii
sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata
de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i
moara toti puii, mai bine
numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand
al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in
zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o
ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig.
*
La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de
pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii...
miriste... un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si
intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Comentariu
Cele mai reprezentative volume de proza din opera lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti ramân, fara
îndoiala, "In lumea dreptatii si întuneric si lumina", ultimul publicat în anul 1912, când creatia sa atinge
punctul valoric culminant "Natura contemplativa, linistita", "slujit de un fin spirit de observatie si de un
rafinat simt al compozitiei si al stilului" [Dictionar de literatura româna], prozatorul a abordat doua mari
teme- lumea insignifianta a oraselelor de provincie, cu tabieturile si automatismele ei si o alta lume, cea
a miniaturalului, a micilor vietuitoare. Ceea ce uneste aceste doua teme este atitudinea adoptata de
scriitor, si anume duiosia, care "ia forma unei apasatoare tristeti" [Dumitru Micu] atât în povestirile ale
caror personaje sunt batrâni, copii sau fiinte tarate, cât si în povestirile cu animale si pasari.
In opera literara "Puiul", aparuta în volumul în lumea dreptatii [1906], I. Al. Bratescu-Voinesti prezinta, în
esenta, întâmplarile prin care trece un pui de prepelita neascultator care sfârseste tragic, ceea ce
justifica atât titlul, cât si motoul-avertisment: "Sandi, sa asculti pe mamica", ce are un pronuntat caracter
educativ, mobilizator.
Scrierea este o opera epica, întrucât ideile, gândurile si sentimentele autorului sunt exprimate în mod
indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor. Ca în orice opera literara epica, se întâlnesc si aici
cele trei elemente: actiunea [totalitatea întâmplarilor înfatisate într-o anumita ordine], personajele
[prepelita, puii, taranii, vânatorul] si naratorul, care este scriitorul însusi. Modul de expunere dominant
este naratiunea, deoarece autorul povesteste [nareaza] un sir de întâmplari în desfasurarea lor treptata,
naratiunea fiind de fapt "o modalitate literara care apartine genului epic". [Ioan Andrau] Astfel opera
devine ea însasi o naratiune, împrumutând numele modului de expunere cel mai mult folosit.
Aceasta naratiune are un singur plan al derularii faptelor, actiunea desfasurându-se de-a lungul câtorva
luni, din primavara, pâna la sosirea iernii, iar evenimentele narate se petrec mai întâi în preajma unui
lastar, într-un lan de grâu, si apoi într-un lan de porumb.
Aproape toate întâmplarile înfatisate de autor pun în evidenta dragostea de mama a prepelitei. Astfel, în
expozitiune aflam ca într-o primavara, întorcându-se din Africa si fiind moarta de oboseala, ea s-a oprit
într-un lan de grâu, la marginea unui lastar, unde si-a construit un cuib în care a ouat "sapte oua mici ca
niste cofeturi". Dragostea de mama se dezvaluie de la început instinctiv, caci prepelita si-a facut cuibul
"pe un musuroi de pamânt, mai sus, ca sa nu i-l înece ploile", iar când clocea ouale, sta nemiscata "ca nu
cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua". Dupa trei saptamâni, din oua "au iesit niste pui draguti
[...], îmbracati cu puf galben ca puii de gaina", pe care ea îi hranea cu nemarginit devotament, iar ei
cresteau "frumosi, cuminti si ascultatori".
Prima patanie a puiului celui mare tulbura pentru moment armonia "familiei" si prefigureaza vag o
evolutie nedorita a acestuia pe plan comportamental. Când taranii au venit, prin iunie, sa secere grâul, el
n-a alergat repede la chemarea prepelitei si a fost prins de un flacau sub caciula. A fost eliberat doar la
interventia unui batrân care constatase ca "de-abia este cât luleaua". Prepelita îsi face din nou datoria
de mama si îl cearta pentru nerespectarea sfatului parintesc, avertizându-l totodata "ca poti sa patesti si
mai rau".

Cu o emptionanta gingasie materna ea îsi educa puisorii, îi ocroteste si-i apara de toate primejdiile.
Grijulie, prepelita îi tine ziua la umbra, în lastar, iar noaptea îi aduna sub aripile ei ocrotitoare, ca sub un
cort. Pregatindu-i pentru o calatorie lunga", pe care trebuie s-o faca dupa ce va trece vara, ea le dadea
"lectii de zbor", care se faceau dimineata, "pe racoare", sau în amurg, "caci ziua era primejdios din
pricina heretilor".
Profunzimea sentimentului matern se dezvaluie însa pregnant în momentul sosirii vânatorului, când
prepelita este în stare sa se sacrifice pentru a-si salva puisorii. Ea si-a dat seama de primejdie si le-a spus
sa stea nemiscati pâna ce va reusi sa îndeparteze pericolul. Vânatorul si câinele se apropie, sunt asa de
aproape, încât se vede cum o furnica se urca pe carâmbul cizmei vânatorului. Atunci, prepelita zboara
ras cu pamântul, la doi pasi de la botul câinelui, prefacându-se ranita, iar vânatorul nu poate sa traga de
teama sa nu-si împuste câinele. Iesind din bataia pustii, ea zboara repede spre lastar.
In acest timp, puiul cel mare, neascultând sfatul mamei sale, zboara. Vânatorul trage si îl loveste în aripa.
Mai poate zbura pâna la lastar, unde "a cazut cu o aripa moarta". Dându-si seama ca este un pui si
cunoscând desimea lastarului, vânatorul a renuntat sa-l mai caute. Sosirea vânatorului si ranirea puiului
celui mare sunt doua momente puternic tensionate si hotarâtoare în desfasurarea celorlalte întâmplari,
ele constituind intriga actiunii.
In desfasurarea actiunii aflam ca, la lasarea serii [simbol al cumplitelor suferinte ce vor urma], prepelita
îsi cheama puii si constata lipsa celui ranit. Când l-a gasit si si-a dat seama ca aripa este rupta, ea a
înteles ca "era pierdut".
Acum, durerea si disperarea pun stapânire pe inima de mama a bietei prepelite, caci ea îsi da seama de
consecinte.
Pentru bietul pui au început zile triste, caci nu mai putea participa la lectiile de zbor, alaturi de fratii sai.
El o întreba cu disperare pe prepelita daca se va însanatosi si daca îl va lua si pe el în calatoria cea mare.
In aceste momente dificile, cu o mare stapânire de sine, în ciuda zbuciumului ei sufletesc, prepelita îsi
încurajeaza puiul ranit: "Da, mama, raspundea prepelita silindu-se sa nu plânga".
Vara a trecut, taranii au arat miristea si prepelita s-a mutat cu puii într-un lan de porumb, iar când
oamenii au venit si au cules porumbul, si-a gasit adapost în niste pârloage din marginea lastarului. Intre
timp vremea s-a racit si pasarile calatoare începeau sa plece spre miazazi.
In fragmentul urmator actiunea atinge cea mai mare încordare si constituie punctul culminant al
naratiunii. In inima prepelitei se dadea o lupta sfâsietoare între datoria sa de mama fata de puii sanatosi,
care sufereau de frigul toamnei înaintate, si dragostea fata de cel ranit „care se agata de ea cu
disperare". Cu sufletul sfâsiat de durere, prepelita hotaraste sa plece cu puii "zdraveni" si, fara sa
priveasca înapoi, a zburat, în timp ce puiul ramas striga cu disperare, încercând sa se târasca dupa ei.
Intelepciunea a învins, dar durerea a ramas, caci mama duce cu ea peste mari si tari imaginea copilului
parasit si durerea cuibarita pentru totdeauna în sufletul ei.
Punctului culminant îi urmeaza în mod firesc deznodamântul care este tragic: puiul moare la marginea
lastarului, "cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinaciune", din cauza iernii, a viscolului si a
gerului.
Moartea puiului devine un simbol, simbolul vietii ce se prabuseste înainte de a se realiza, înainte de a
porni pe drumul devenirii [drum simbolizat si el prin calatoria în care urma sa vada "orase mari si râuri si
marea"].
Aceasta naratiune are ca "eroi" o prepelita si puii ei care apar personificati deoarece autorul atribuie
însusiri omenesti unor fiinte necuvântatoare, acestea putând fi atribuite si lucrurilor sau fenomenelor
naturii. Prepelita si puii reprezinta, prin comportarea lor, prin felul de a vorbi si de a se întelege,
caractere umane. Prepelita nu este altceva decât o mama iubitoare, harnica si prevazatoare,
caracterizata de un nemarginit devotament, necunoscând clipe de ragaz. Ea le îndruma puilor primii pasi
cu afectiune si rabdare, îi dojeneste pentru greseli si neascultare si presimte primejdiile ce-i pândesc.
Este stapâna pe sine, are sânge rece si e gata sa se sacrifice pentru copiii ei.
Puii îi reprezinta pe copiii care sunt temperamental deosebiti: unii ascultatori, cuminti, care nu ies
niciodata din vorba parintilor, altul neastâmparat, neascultator, zburdalnic si pripit în luarea hotarârilor,
nesocotind sfatul matern.
Prin personificarile mentionate si prin învatamintele ce se desprind, prin similitudinea dintre viata
acestor pasari si a oamenilor, aceasta naratiune ia aspectul unei povestiri-fabule, care aduce în prim-
plan imaginea mamei eterne, grijulie si afectuoasa, capabila de cele mai mari sacrificii.
Daca opera ar fi putut avea si alt sfârsit, daca "gestul" din final al prepelitei este justificat moral sau nu,
daca ranirea puiului se datoreaza neascultarii, "tensiunii nervoase sau unei înzestrari naturale precare",
sant tot atâtea interpretari posibile pe care ni le ofera interferenta planului realitatii biologice — si de ce
nu — si umane cu cel al fictiunii literare. Dincolo de toate acestea, naratiunea în discutie ramâne
"istorisirea care a stors lacrimi atâtor generatii de copii, înfatisând soarta nefericita a unui pui
neascultator" (Dumitru Micu) si o adevarata bijuterie literara miniaturala, model de arta literara în care
autorul se simte în fiecare moment "emotionat de subiect", "cuprins de mila, de indignare, de regret".
Sentimentele se remarca prin "intensitatea lirismului si calitatea lui rara, astfel explicându-se impresia
profunda pe care autorul o face asupra cititorilor sai." [Garabet Ibraileanu.
Din acest punct de vedere se observa doua tonalitati ale naratiunii — una calma, linistita, luminoasa,
prin care se creeaza o imagine edenica, de fericire, si alta dramatica, grava, dureroasa — ambele sporind
si nuantând registrul liric, afectiv, al povestirii, prin implicarea scriitorului.

Doi feti cu stea in frunte

Ioan Slavici

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat. împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar
bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.
Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor;
Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa,
cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă, - mai
frumoasă decât surorile sale împreună, - frumoasă, cum numai dânsa era.
Intr-o zi de vara, cand razele soarelui erau mai stamparate, cele trei surori se dusera ca sa culeaga
capsune in marginea codrilor.
Pe cand ele culegeau capsunele, indata se aude un sir de tropote, ca si cand ar veni si s-ar apropia o
ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul imparatului venind ca sa mearga cu prietenii si cu
curtenii sai la vanat.
Toti voinici frumosi, crescuti in selele cailor, dar cel mai frumos si pe cel mai infocat armasar era... cine
altul putea sa fie?... fat-voinic feciorul de imparat. Focul cailor se stampara in zarirea celor trei surori si
calaretii detera la pas mai incetisor, pana ce, veniti si sositi, se samtira dusi.
- Auzi tu sora! - grai Ana catre sora sa mijlocie, - daca m-ar lua pe mine, i-as framanta o pane, din care
mancand s-ar samti si-ar fi tot june si voinic, mai voinic decat toti voinicii din lume.
- Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa, pe care imbracand-o s-ar
putea lupta cu zmeii, trecand prin apa fara ca sa se ude, trecand prin foc fara ca sa se arda.
- Iara eu, grai Laptita, cea mai tanara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni cu parul de
aur si cu stea in frunte, stea ca luceafarul din zori.
Cand trec pe langa fete, voinicii, chiar si cei imparatesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultand, ei
auzira, intelesera, iar intelegand ei sucira fraiele si sarira la fete.
- Sfanta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de imparat! grai feciorul de imparat ridicand la sine in sa pe
Laptita cu capsune cu tot.
- Si tu a mea! grai al doilea in voinicie catre Stana, facand si el precum a vazut pe stapanul sau.
- Si tu a mea! grai al treilea in voinicie, catre Ana, ridicand-o si pe ea in sa.
Facand asa, voinicii pornira spre curtea imparateasca...
In ziua urmatoare se facura nuntile si apoi trei zile si trei nopti intreaga imparatie rasuna de veselia
oaspetilor.
Peste alte trei zile si trei nopti merse vestea in tara ca Ana si-a facut panea; a cules bobi, a macinat,
cernut, framantat si a copt panea precum a fost zis la culesul de capsune.
Inca de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti trecura si o noua veste merse in tara ca Stana si-a
facut camasa: a cules fire de in, le-a copt si melitat, a perit fuiorul, a tors firele, a tesut panza si a cusut
camasa pe trupul sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune.
Numai a Laptitei vorba nu s-a implinit inca. Dar toate se fac numai cu vremea.
Cand se implini de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de intai zi de cununie, feciorul de
imparat se arata inaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de
ori mai blanda si mai induratoare decat pana acuma, dand de stire ca de aici nainte multa vreme n-are
sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte langa sotia sa. Era adica sa se intample -
din indurarea lui Dumnezeu - precum a grait Laptita la cules de capsune... si lumea si iarasi intreaga
imparatie se bucurau asteptand sa se vada ce nu s-a mai vazut inca.
Hei! dar multe se petrec in lume si dintre multe, multe bune si rele multe!
S-a intamplat adica, ca feciorul de imparat sa aiba si o mama vitrega, iara asta o fata mare in par, pe care
a fost adus-o cu sine, avand-o de la cel dintai barbat. Si apoi - vai si amar de acela ce cade in asemenea
cuserii!
Dupa gandul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de imparat si stapana peste imparatie, iara nu
Laptita, fata cea de pacurar.
Si acum, sarmana Laptita avea sa sufere, pentru ca n-a fost pe gandul vitregei, ci dupa vointa lui
Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea, unde o poarta gandul cel bun.
Era acuma in gandul vitregei, ca intamplandu-se dupa cum a fost zis Laptita, sa faca pe lume sa creada si
sa creada feciorul de imparat, ca nu e precum este si precum s-a zis.
Nu putea face nimic, fiindca feciorul de imparat stetea de-a pururea, zi si noapte, langa sotia lui. Isi puse
dar in gand, ca cu una sau doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara dupa aceea,
ramanand Laptita in grija ei, a ei sa fie grija, stia ca nu-i va fi greu sa afie cale si chip.
Cu una, cu doua feciorul de imparat nu se urnea insa din loc. Vorbele zburara in vant si iscusintele
ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, ca maine-poimame, si feciorul de imparat nu
se departa de langa sotia sa.
Cand vitrega vazu ca acuma nu e incotro, isi puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-
sau, a carui imparatie era vecina, spuse cum si ce si grai doua trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si
sa cheme pe feciorul de imparat la razboi.
Asta era una buna si cea din urma. Nici nu ramase in zadar!
Feciorul de imparat sari cuc de manie cand ii veni vestea, ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca
ostile vrajmasilor sunt pe cale sa vina, sa intre si sa fie, precum de mult n-a mai fost... Bataie adica,
bataie grozava, bataie intre doi imparati!
Vazu si el ca acum a nu e incotro, ca n-are decat sa faca ce e de facut.
Asa sunt feciorii de imparat! Oricat de in drag si-ar pazi nevestele si oricat de-a dor ar astepta sa-si vada
fetii, cand aud de bataie, li se zvarcoleste inima in trup, li se framanta creierii in cap, li se impaienjenesc
ochii... lasa nevasta si fetii in grija Domnului si pornesc ca vantul la razboi.
Feciorul de imparat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se bate, cum
numai el se bate si, cand in a treia zi a crapat zorile, iarasi a fost la curtea imparateasca, sosind cu inima
stamparata prin lupta si cu ea plina de dor nestamparat, sa stie ce e si cum, de cand s-a dus!
Hei! Dar ce-auzi? Ce vazu? - Imi vine nici sa nu mai povestesc, cand vad atata rautate, atata suflet fara
mila si urata si suparacioasa si grozava treaba, incat nici nu se poate spune fara ca sa rasufli o data cu
greu!
Adica - a fost asa, in clipita cand stelele se sting pe cer, cand feciorul de imparat era numai trei pasi de la
poarta curtii, s-a coborat darul lui Dumnezeu si s-a intamplat intocmai precum a fost zis Laptita: doi feti
frumosi, feciori de imparat, unul ca altul, cu par de aur si cu luceferi in frunte.
Dar era ca lumea sa nu-i vada!
Vitrega, rea precum era in gandul ei, in pripa puse catei in locul copiilor feti frumosi, iar pe copiii cu parul
de aur si cu steaua in frunte ii ingropa in coltul casei, tocmai la fereastra imparatului.
Cand feciorul de imparat intra in casa si cerca s-auda si sa vada, n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi
catelusi, pe care vitrega i-a fost pus in patul Laptitei.
Multa vorba nu se mai facu. Feciorul de imparat vazu cu ochii si asta era destul. Laptita nu si-a tinut
vorba, si acuma nu ramase decat sa-si ajunga pedeapsa.
Feciorul de imparat n-avu incotro. isi calca pe inima si porunci sa o ingroape in pamant pana la sanisori,
ramaind asa in ochii lumii, pentru ca sa se stie ce e aceea, cand cineva cuteaza sa insele un fecior de
imparat.
Intr-alta zi - apoi - se facu pe gandul vitregei. Feciorul dc imparat se cununa a doua oara si iarasi rasunara
veseliile de nunta trei zile si trei nopti.
Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta!
Cei doi feti-frumosi nu aflau odihna in pamant.
In locul in care erau ingropati, crescura doi paltini frumosi. Cand vitrega ii vazu crescand, porunci ca sa-i
starpeasca din radacina.
- Lasati-i sa creasca! porunci imparatul. Imi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut inca.
Si apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt an, iara
in crepetul zorilor, cand se sting stelele pe cer, trei ani intr-o clipita. Cand se implinira trei zile si trei
nopti, cei doi paltini erau mandri si nalti, ridicandu-se cu crengile lor pana la fereastra imparatului, si
apoi, cand adia vantul si se miscau frunzele, imparatul asculta, asculta zile intregi la soptirea lor. Ii parea
ca aude un suspin neincetat, ca o plangere pusa in vorbe neintelese, pe care numai sufletul lui o simtea
ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i lasa odihna si care noaptea il tinea treaz. Il cuprindeau
fiori in auzul acestei soptiri si totusi ii parea ca n-ar putea sa fie fara de ea.
Vitrega simti insa ce e si cum. Isi puse de gand, ca cu orice pret sa starpeasca paltinii. Era greu, dar
mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu poate, poate
dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacramile mincinoase.
Intr-o dimineata imparateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si incepu sa-l ademeneasca cu
dezmierdari si vorbe de dragoste. Mult a tinut pana la ruptul firului, dar in sfarsit... si imparatii sunt tot
oameni.
- Bine! grai feciorul de imparat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa starpim paltinii: dar din
unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.
Imparateasa se multumi cu atata.
Paltinii fura taiati si nici nu se innopta bine pana ce paturile erau facute si puse in casa imparatului.
Cand feciorul de imparat se culca in patul nou, ii parea ca se samte de o suta de ori mai greu decat pana
acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara imparatesei i se parea ca zace culcata pe spini si
maracini, incat toata noaptea nu putu dormi.
Dupa ce imparatul adormi, paturile incepura sa scartaie si din aceste scartaituri imparateasa scotea un
inteles cunoscut; i se parea ca aude vorbe, pe care nimeni nu le pricepea decat numai dansa.
- Ti-e greu fratioare? intreba unul dintre paturi.
- Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea imparatul, - mi-e bine, caci pe mine zace iubitul
meu tata!
- Mie mi-e greu. zise celalalt pat, caci pe mine zace un suflet rau!
Si tot asa vorbira paturile in auzul imparatesei pana in crepetul zorilor.
Cand se facu ziua, imparateasa isi puse de gand sa prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua
paturi tocmai ca si acelea si cand imparatul merse la vanat, le puse pe aceste pe nestiute in casa, iara
paturile de paltini le arunca in foc pana la cea mai mica scandura.
Focul ardea; iara in pocnirile focului imparateasa parea ca aude tot acele vorbe de inteles nepriceput.
Dupa ce paturile arsera, incat nu ramase nici macar o bucatica de carbune, imparateasa aduna cenusa si
o arunca in vant, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si noua mari, ca parte cu parte in veci sa nu se mai
afle.
Ea n-a vazut insa ca tocmai atunci cand focul ardea mai frumos, se ridicasera in sus doua scantei si,
iesind la lumina. cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara, cazute aici, cele doua scantei se
prefacura in doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atat de frumos ca si cellalt, tocmai atat de
bland, cu lana tocmai atat de stralucita. Doi miei, fiecare pret d-o imparatie!
Cand imparateasa vazu mieluseii pascand pe sub ferestrele imparatului, sari plina de bucurie la dansii, ii
lua in brate pe amandoi si-i duse la sotul sau.
Din clipita asta feciorul de imparat zi si noapte nu se gandea decat la mielusei. Ii parea ca in fiecare
zbieret iesit din gura lor in fiecare privire afla ceva care ii cadea greu si totusi ii usura inima.
Vazand ca sotul sau a indragit mieluseii, imparateasa iarasi prinse gand rau si nu se impaca pana ce, cand
cu bine, cand cu rau, cand cu vorbe dulci si cand cu plans, nu facu pe feciorul de imparat ca sa se
invoiasca cu pierzarea mieluseilor.
Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu manca, imparateasa puse sa se arunce in foc... in foc si piele, si lana,
si oase, si tot ce a mai fost.
Nu mai ramase nimic.
Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului in care s-a spalat carnea, intre crapatura
doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Cand apoi slujnica imparatului s-a dus la vale
dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu paraul pana in apa cea mare, care curgea prin
mijlocul imparatiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si
celalalt, deopotriva, ca sa se stie, ca sunt frati gemeni.
Intr-o zi pescarii imparatesti se sculara dis de dimineata si-si aruncara mrejele in apa. Tocmai in clipa
cand cele din urma doua stele se stansera pe cer, unul dintre pescari ridica mreja si vazu ce n-a mai
vazut: doi pestisori cu solzii de aur.
Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minunara, hotarara ca, asa vii precum sunt,
sa duca pestisorii la imparat si sa-i faca cinste.
- Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre
pestisori.
- Ce sa fac dar cu voi? - intreba pescarul.
- Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa inotam in roua, pune-ne la soare si apoi nu veni pana ce
razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor.
Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa inoate in roua, ii puse la soare
si nu veni pana ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei.
Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi copilasi, feti frumosi cu parul de aur si cu stea in frunte, unul ca celalalt, meat
cine li vedea, trebuia sa stie ca sunt gemeni.
Copiii crescura repede... In fiecare zi un an, in fiecare noapte un alt an, iar in crepetul zorilor, cand
stelele se stangeau pe cer, trei ani intr-o clipita, si apoi cresteau precum altii nu cresc: de trei ori in
varsta, de trei ori in putere si tot de trei in intelepciunea mintii. Cand se implinira trei zile si trei nopti,
copiii erau de doisprezece ani in varsta, de douazeci si patru in putere si treizeci si sase in intelepciunea
mintii.
- Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar.
Pescarul ii imbraca frumos pe amandoi, le facu cate o caciula de miel, pe care o trasera pe cap, ca nimeni
sa nu vada parul de aur si steaua in frunte, apoi fetii pornira catre curtea imparatului.
Era ziua mare cand ajunsera la curte.
- Vrem sa vorbim cu imparatul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta incarcat de arme la poarta
curtii.
- Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, ii raspunse strajerul.
- Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrand indaratnic pe poarta.
Strajerii se adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dansii precum trece
argintul viu printrc degete. Cu trei pasi inainte si alti trei in sus se pomenira tocmai inaintea casei celei
mari unde imparatul ospata cu curtenii sai.
- Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa.
- Nu se poate, raspunse un slujitor.
- Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga celalalt fat, cotind indaratnic pe slujitori in
dreapta si in stanga.
Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o imbulzeala si o larma inaintea usii, incat rasuna
curtea.
- Ce e acolo afara? intreba imparatul manios.
Fetii se detera pacinici cand auzira vorbele tatalui lor.
- Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrand la imparatul.
- Cu putere? Cine sa intre cu putere in curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga imparatul intr-o
rasuflare.
- Nu stiu,inaltate imparate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii de lei,
incat au strabatut prin strajuirea de la poarta si acum ne dau noua de lucru! s-apoi de indaratnici ce sunt
nici caciulile nu si le iau din cap!
Imparatul se rosi de manie.
- Scoateti-i afara, striga el, inhatati-i cu cainii!
- Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plangand de asprimea ce auzira, si pornira in jos pe trepte.
Cand erau sa iasa pe poarta, ii opri un slujitor ce venea in ruptul sufletului.
- A zis imparatul sa veniti, ca imparateasa vrea sa va vada! Baietii se gandira putin, apoi se intoarsera,
suira treptele si intrara la imparatul cu caciulele in cap.
Era o masa plina, lunga si lata, iar pe langa masa toti oaspetii imparatesti, in capul mesei imparatul si
langa dansul imparateasa sezand pe douasprezece perini de matasa.
Cand baietii intrara, cazu una dintre perinile pe care sedea imparateasa. Ea ramase pe unsprezece perini.
- Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti.
- Acoperamantul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem.
- Ei bine! grai imparatul imblanzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramaneti precum
sunteti! Dar cine sunteti? De unde veniti? si ce voiti?
- Suntem doi frati gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta in doua, jumatate in pamant si jumatate in cap
de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale indelungata si am grait
cu suflarea vanturilor si am vorbit in limba fiarelor si am cantat cu valurile de apa, iar acuma, in grai de
om, voim sa-ti cantam un cantec, pe care-l cunosti fara sa stii!
De sub imparateasa sari a doua perina.
- Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau.
- Ba nu, lasa-i sa cante! raspunse imparatul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cantati baieti!
Imparateasa tacu, iar fetii incepura sa cante povestea vietii lor.
- A fost un imparat... incepura fetii: de sub imparateasa cazura trei perini deodata.
Cand fetii sfarsira cantecul, sub imparateasa nu mai era nici o perina, iar cand ei luara caciulile din cap si-
si aratara parul de aur si stelele in frunte, oaspetii, curtenii si imparatul isi acoperira ochii, ca nu cumva
sa piarda lumina de atata stralucire.
Si s-a facut apoi, precum de la inceput a fost sa fie. Laptita fu pusa in cap de masa langa sotul ei; fata
vitregei ramasa cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea cu gandul rau o legara de coada
unei iepe nebune si inconjurara tara de sapte ori cu ea, incat lumea sa stie si sa nu mai uite ca cine
incepe cu rau, cu rau sfarseste.
 Dumbrava minunata
Mihail sadoveanu

“Dumbrava minunata” este descrierea peripetiilor prin care a trecut o fetita Lizuca si cainele ei
Patrocle pe parcursul drumului pe care l-au strabatut de la casa fetitei pana la casa bunicilor fetitei.
Dupa moartea mamei Lizucai , tatal acesteia, domnul Vasilian s-a recasatorit cu o doamna pe
care o chema Maria Papazoglu, si care nu o agrea deloc pe fetita.
Lizuca fusese crescuta de bunicii ei din partea mamei,insa dupa casatorie tatal sau a luat-o acasa
si nu i-a mai dat voie sa-si vada bunicii, deoarece mama vitrega spunea ca a fost porost crescuta de
bunici si nu a primit o educatie corespunzatoare cu pozitia lor sociala.
Intr-o zi in timp ce tatal fetitei era plecat la Bucuresti, mama vitrega a primit vizita a doua
doamne si mai tarziu a unui domn locotenent Micus. Lizuca in timpul acestor vizite a intrat in salon si si-a
bagat degetul in chiseaua cu dulceata.A fost certata de mama vitrega si apoi batuta foarte rau de
servitoare pentru acest gest. Pentru ca nu era prima oara cand manca bataie ci acest lucru se intampala
in fiacre zi, Lizuca a considerat ca este deajuns tot ce a patimit de la moartea mamei ei si a rugat cainele
sa o insoteasca la bunicii ei.
S-au furisat din casa si au plecat in marea aventura care consta in traversarea dumbravei
Buciumenei. Fetita stia din povestile pe care i le spunea bunica ca trebuie sa lasi un semn pe unde treci,
asa ca si-a umplut buzunarul cu cenusa pe care a lasat-a sa curga pana s-a terminat
De aici inainte tot ce se intampla in povestire pare ireal deoarece,ca intr-o poveste ,florile
vorbesc, animalele vorbesc si tot ce se intampla in dumbrava pare a fi dintr-o poveste.
In drumul lor pana sa ajunga in Dumbrava intalnesc o floare mare pe care Lizuca din povestile pe
care i le spunea bunica a numit-o Sora-Soarelui si pe care a intrebat-o ce mai face,si i-a spus unde merge
ea si Patrocle. Floarea i-a raspuns ca face foarte bine si le-a spus ca drumul pe unde au luat-o spre casa
bunicii este bun.Au coborat printre livezi unde au intalnit multe ganganii marunte si rosii, punctate cu
negru pe care Lizuca le-a numit vacile Domnului.
Au ajuns in Dumbrava unde au intalnit o batrana. Si despre aceasta batrana Lizuca i-a spus lui
Patrocle ca este Sfanta Miercuri,si au vorbit cu ea .In dumbrava si-au continuat drumul vorbind cu toate
pasarelele pana s-a intunecat si nu au mai vazut drumul.
Lizuca a considerat ca este mai bine sa-si caute un adapost pana se face ziua si l-a rugat pe
Patrocle sa caute un loc unde s-a doarma.
Parocle a gasit o scorbura intr-o rachita, iar Lizuca a cerut gazduire rachitei.In timpul noptii au
aparut stelele, iar Lizuca a crezut ca in cer Dumnezeu a aprins lumanarile.Pana sa adoarma in scorbura
Lizuca i-a spus lui Patrocle ca singurul de care se teme in padure este bursucul, deoarece ea stie din
povestile bunicii ca este foarte rau. Chiar in clipa aceea in fata scorburii a aparut o umbra neagra de care
Lizuca s-a speriat, insa Patrocle i-a spus sa nu se teama deoarece rezolva el si a inceput sa fugareasca
umbra. Cand s-a intors la scorbura i-a spus Lizucai ca nu era decat un iepure care se speriase si el de ei.
In lumina lunii Lizuca a vazut cum apar dintr-o scorbura niste omusori mititei sapte la numar. In
fruntea lor se afla un batranel si o batranica, iar Lizuca le-a spus ca-i recunoaste deoarece i-a vazut la
bunica intr-o carte.Omusorii i-au spus ca ei stiau ca o sa vina la ei deoarece au pus la panda la marginea
padurii pe tancul pamantului care le-a dat de stire cand au intrat cei doi in padure.Ei au povestit Lizucai
ca ei ies de multe ori noaptea si petrec cu vietatile care fug de om.
Domnita prichindeilor a invitat toate vietatile sa petreaca cu ei.I-au povestit fetitei ca traiau si ei
demult in lumina zilei,dar cand au inceput oamenii sa se inmulteasca un batran al lor a vrut sa traiasca
cu ei in pace.El avea o moara si cand oamenii veneau sa macine il necajeau pe batranel care se numea
Statu-Palma si de atunci lui nu i-au mai fost dragi oamenii si a fugit departe de ei.Deasemenea i-a mai
povestit domnita si despre zmeii din povesti si despre Stramba-Lemne,Sfarma-Piatra si alti uriasi din
stravechi timpuri. I-a mai spus domnita lui Lizuca ca desi viata lor e lunga si isi numara anii cu miile o sa
le vina si lor sfarsitul. Toate acestea se intampla i-a spus domnita pentru ca oamenii iubesc tot mai putin
povestile si-si uita usor prietenii.
Batranelul i-a mai spus fetitei ca in primavara trecuta dumbrava lor a fost in primejdie deoarece
tatal ei a venit la bunic indemnat de mama vitrega si a cerut sa vanda dumbrava, pentru ca avea nevoie
de bani. Bunicul s-a opus pentru ca padurea a spus el este a lui Lizuca.Batranelul a spus ca ei au in
aceasta padure pesteri tainice in care se inchid cand incep sa cada frunzele pana trece iarna.
Si domnita le-a spus o poveste petrecuta demult in aceasta dumbrava.Cu multi ani in urma s-a
zvonit ca in padure se afla o zana frumoasa cu parul de aur si auzind lumea despre ea multi feciori de
crai au cautat-o insa nici unul nu a gasit-o nici pe ea nici palatul.S-a gasit totusi un Fat-Frumos care a
auzit de zana si care credea in existenta ei. In fata lui pentru ca el credea in ea, zana i s-a aratat si l-a
invitat pe Fat-Frumos sa vina si a doua seara.El a venit in mai multe seri, insa curtenii si vracii l-au
urmarit , dar ei nu vedeau nimic in afara de Fat-Frumos langa un izvor.Ca sa il creada ei i-au cerut
acestuia sa aduca inelul zanei.A cerut baiatul inelul zanei, dar ea i-a spus ca inelul este un lucru
pamantesc si ea nu porta podoabe desarte.Venind cu acest raspuns vracii i-au dat o foarfeca si i-au
cerut lui Fat-Frumos sa le aduca o suvita din parul ei de aur.Flacaul i-a taiat zanei o suvita de par pe care
a bagat-o in san, insa cand a vrut sa o scoata pentru a o arata, in san nu mai era nimic. Atunci toti vracii,
curtenii si carturarii l-au convins pe Fat-Frumos ca zana nu exista cu adevarat, ci era numai o inchipuire.
Flacaul s-a intors la imparatia lui si a fost mahnit multa vreme murind cu sufletul uscat si batran.
Batranica care era cu domnita a inceput sa planga pentru ca povestea a fost foarte frumoasa si
ea o uitase .
Duduia Lizuca s-a intors catre batranel si l-a intrebat de ce omusorii mici si barbosi nu spun nici
o poveste , insa acesta i-a raspuns ca ei nu au timp sa se gandeasca la povesti deoarece sunt mesteri
fauri si ei lucreaza si ziua si noaptea.
Batranica si-a adus aminte ca si ea stie o poveste.Ea le povesteste ca langa dumbrava este o casuta de
razesi pe care o vizita foarte des si intr-o zi a vazut o femeie tanara si frumoasa care mangaia o fetita
careia ii spunea ca tatal fetitei o uita si o lasa sinu mai are mult de trait, insa cand ea o sa moara fetita sa
nu planga si sa nu-si uite jocurile, iar atunci cand va dori sa o vada fetita sa fie singura si sa se gandeasca
la ea si ea o sa fie doar o umbra dar va veni si o va mangaia si imbratisa.
Lizuca a adormit gandindu-se ca ea era acea fetita, iar cea care ii vorbea era mama ei.
Batranelul dupa ce copila a adormit se intreba ce sa faca cu ea pentru ca nu o pot lasa in padure dar nu o
pot duce nici la ei in pestera.Batranica a propus sa o duca la casuta de langa dumbrava, iar domnita a
fost de acord.
Cand Lizuca s-a trezit a descoperit ca se afla in patutul ei din casa bunicilor si langa ea pe jos dormea
Patrocle catelu ei. De afara se auzeau glasuri si fetita a inteles ca era mama vitrega care venise sa o i-a
inapoi.Mama vitrega il certa pe bunicul lui Lizuca pentru ca seara cand au cautat-o batranul a spus ca nu
era acolo si dimineata a gasit-o acolo.Bunicul i-a spus ca a cautat-o si a gasit-o in padure si fetita nu o sa
mai plece de la ei chiar de ar fi sa ajunga la judecata.
Vorbind cu bunicul fetitei pe mama vitrega si pe servitoarea acesteia Elena care o batu-se pe fetita le-au
muscat albinele de ochi si au plecat tipand.
Lizuca i-a spus bunicii ca se bucura si ea si Patrocle ca au fost muscate de albine, iar atunci cand tatal ei o
sa vina o sa-i spuna ca mai bine moare decat sa mai plece de la bunici si deasemeni o sa-I spuna tatalui
sau ca ea a auzit-o pe mama vitrega cum radea in salon cu domnul Micus.

Greuceanu
 Petre Ispirescu

Basmul este o lume minunata, un teritoriu de visare si de speranta, de aspiratie si iarasi de speranta, de
lupta, cumplita, cel mai adesea, impotriva a tot ceea ce este urat si rau in viata, si de izbanda. Basmul
este un mod de a concepe existenta in asa fel, incat zarea ei sa se acopere, tot mai mult, de lumina,,
dandu-ti curajul sa traiesti, luptandu-te si nadajduind mereu in mai bine.
Termenul (derivat din cuvantul basni, apartinand limbii slave vechi si insemnand nascocire, scornire)
defineste o specie a epicii populare (de regula in proza) si a celei culte, cu raspandire mondiala, in care
se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti-frumosi, zane, animale nazdravane
etc), aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare
s.a., pe care reusesc sa le invinga, in cele din urma. George Calinescu numea basmul o "oglindire a vietii
in moduri fabuloase".
Basmul trebuie delimitat de poveste (care este mai "realista"), de legenda (care urmareste explicarea
unor fenomene naturale sau istorice), de snoava (scurta naratiune anecdotica).
Dintre trasaturile caracteristice basmului, se poate mentiona:
-   o actiune ampla, care cunoaste numeroase etape de evolutie si* care foloseste - drept modalitati de
exprimare -naratiunea impletita cu dialogul si descrierea; faptele prezentate tin? pe de o parte, de
orizontul realului, pe de alta, de cel al miraculosului;
-  intreaga lume a basmului se structureaza pe. un conflict care, in esenta, angajeaza o confruntare, "pe
viata si pe moarte", intre doua forte cu valoare simbolica: Binele si Raul; deznodamantul, in basme,
aduce, totdeauna, triumful Binelui, faptul fiind semnifictiv pentru acele sperante ale omului de a izbandi,
in aspiratiile (dorintele) lui fundamentale, cel putin in aceasta lume imaginara, creata de el, lume care
anticipeaza, in credinta fiintei umane, pe cea reala; ("Cand doarme plugul pe rotile,/ in pacea serilor de
toamna,/ La voi coboara Cosanzeana,/ A visurilor noastre doamna./ Vin crai cu argintate coifuri/. Si-n aur
zanele balaie:/ Atata stralucire-ncape/ in bietul bord.eias de paie" - va exclama Octavian Goga, in poezia
Plugarii, pentru a evidentia contrastul dintre saracia materiala a truditorilor pamantului si marea
capacitate de imaginare a acestor oameni, de proiectare a dorintelor, a aspiratiilor lor intr-un orizont
inchipuit, senin, luminos, in care orice se poate implini);

-  personajele - cele mai multe cu insusiri fantastice -, au semnificatie simbolica (deci nu sunt personaje
obisnuite, propriu-zise) si se grupeaza in doua categorii absolut distincte, reprezentand: unele - binele,
altele - raul; in proiectarea si in desfasurarea faptelor lor, se foloseste mai ales hiperbola, exagerarea;
-   in ceea ce priveste structura si compozitia, basmul foloseste o serie de formule specifice:
   - de inceput: "A fost odata ca niciodata..."; "Amu, cioa un imparat..." etc, care au rolul de a desprinde
parca pe ascultator (basmele se spun, de obicei si, deci, se asculta) de lumea reala si de a-1 propulsa pe
"cararile" acelei lumi inchipuite, miraculoase;
  - de mijloc (mediane): "Si-nainte cu poveste, ca de-aicea mult mai este"; "Si se luptara/ si se luptara/ zi
de vara/ pana-n seara"; "Si mersera, si mersera..."; acestea, ca si altele, avand menirea sa impinga
inainte actiunea, stimuland, totodata, atentia ascultatorului;
  - de sfarsit (incheiere): "Si eu incalecai pe-o sa, si va spusei povestea-asa /si va povestii dumneavoatra
asa"; sau: " Ncalecai p-un maracine,/ sa m-asculte orisicine" -formule care vin sa risipeasca parca vraja
inchipuirilor, reconectand ascultatorul la impulsurile lumii reale.
Sunt folosite, de asemenea, alte elemente cu vadita incarcatura simbolica - cifra trei, de pilda: in basme
sunt, de obicei, trei feciori ori trei fete de imparat, trei zmei, trei zmeoaice; incercarile, in lupte, se fac de
trei ori; pentru metamorfozare (schimbare, transformare) unele personaje se dau de trei ori peste
cap... .
Basmele populare romanesti releva o uimitoare bogatie si originalitate, cercetatorii inventariind pana
acum peste
cinci sute de tipuri, din care cam jumatate nu apar in clasificarile internationale.
Unele dintre cele mai cunoscute basme ale literaturii noastre populare au fost culese, repovestite si
publicate de Petre Ispirescu, in volume care s-au numit Legendele si basmele romanilor (primul a aparut
in 1872), Legendele sau basmele romanilor ori Basmele romanilor (Barbu Stefanescu-Delavrancea vedea
in Petre Ispirescu nu un simplu culegator de folclor, ci un adevarat si talentat scriitor).
Stimulati de aceasta specie, de o exceptionala vitalitate, a literaturii populare, numerosi scriitori au creat
si ei basme, intre cele mai valoroase si mai cunoscute fiind cele ale lui Perrault, Andersen, Tolstoi, iar in
cultura noastra -ale lui Eminescu, Creanga, Slavici, Caragiale. Delavrancea. Sadoveanu etc.
Basmul Greuceanu a fost cules si publicat de Petre Ispirescu.
Construit pe aceeasi coordonta generala si esentiala a societatii umane - raportul dintre Bine si Rau -
basmul antreneaza in tesatura sa epica o serie de fapte care tin, pe de o parte, de dimensiunea reala, pe
de alta, de cea fantastica.
In expozitiunea subiectului se precizeaza ca pe vremea imparatului Rosu, "niste zmei furasera soarele si
luna de pe cer". Faptul se constituie in intriga din care se declanseaza intregul demers narativ. imparatul
trimite "oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea in stire tuturor ca oricine se va gasi sa
scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevasta si inca si jumatate din imparatia lui".
Se mentioneaza, in acelasi timp, un element de natura sa tensioneze actiunea de la inceput: "iar cine va
umbla si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul"
Dupa incercarile, nereusite, ale multor voinici, care "se poticalisera , semetindu-se eu usurinta ca vor
scoate la cap o asemenea insarcinare" ( - "vezi ca nu toate mustele fac miere" - isi strecoara ironia
"basmuitorul"), apare, la curtea imparatului, Greuceanu - "un viteaz ce se afla pe vremea aceea",
Cel ce va intruchipa, in mod exceptional, trasaturile din sfera de semnificatii si concretizari ale binelui isi
arata, mai intai, omenia, rugandu-1 pe imparat (si induplecandu-l, pana la urma) "sa lase viata celor ce
au avut curajul sa lupte cu zmeii" si legandu- se, totodata, sa-si incerce si el norocul", nu atat pentru
rasplata ce-1 asiepta, in cazul in care va izbandi, cat mai ales spre a-i pdepsi pe cei ce -savarsisera o
asemenea, fapta impotiva oaminilor (fara soare - simbol al vietii si al luminii cunoasteti, si fara luna -
simbol al linistii, al pacii si al poeziei, viata nu putea fi conceputa).

Desfasurarea actiunii consemneaza o suiti de fapte, oranduite intr-o gradatie ascendenta:

   Greuceanu porneste, impreuna cu fratele sau bun, sa-si indeplineasca misiunea asumata. Astfel,
"meise si merse, cale lunga, departata, pana ce ajunse la Fsurul-Pamantului, cu care era frate de cruce"
si care "fiind cel mai mester de pe pamant, era si nazdravan". Dupa ce s-au sfatuit "trei zile si trei nopti",
planuind "ceea ce era de4 facut", Greuceanu si fratele sau pornesc sa-i caute pe zmei, iar Faurul-
Pamantului pregateste un chip al lui Greuceanu "numai si numai din fier", pe care il va tine, "ziua si
noaptea, fara curmare, in foc".
   Ajungand, dupa "cale lunga si mai lunga", acolo unde drumul "se facea cruci", Greuceanu si fratele sau
se despart (dupa ce s-au imbratisat si au plans "ca niste copii"), stabilind un "cod" al semnelor dupa care
sa recunoasca, in timp, daca mai traiesc sau nu;
   Cel ce-i gaseste pe zmei este, fara indoiala, Greuceanu, care ajunge, in sfarsit, la casele lor, "asezate
utide-si intarcase dracul copiii". Ascultand de "nazdravaniile ce-1 invatase Faurul-Pamantului", viteazul
"se dete de trei ori peste cap", facindu-se porumbel, apoi iarasi, "de trei ori si se facu musca" si, intrand
in "camara zmeilor", afla, de la zmeoaice, ca acestia erau plecati "la vanat in Codrul Verde" si ca de-acolo
"aveau sa se intoarca: unul ie cu seara; aitul la miezul noptii si tartorul cel mare, despre ziua".
   Unul dintre momentele cele mai tensionate este acela in care se relateaza lupta lui Greuceanu-de Aur
(cum il numesc zmeoaicele) cu "tartorul cel batran", "tat-al zmeilor", dupa ce ii rapusese pe cei doi gineri
ai acestuia.
"Sosi zmeul si se luara la bataie - spune basmul; in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in
suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta; se zguduiau unul pe altul, de se
cutremure pamantul... Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea
de namiezi, si ostenira..."
Folosindu-se personificarea, in lupta lor intervine un corb, care-1 ajuta pe Greuceanu, aducandu-i "un
cioc de apa dulce", deoarece acesta ii promisese "de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal".
Naratiunea, intretaiata de dialog, este concentrata si urca permanent pe trepte de tensiune, pana in
momentul in care Greuceanu reuseste sa-1 rapuna pe zmeu, dupa ce aflase de la el unde se aflau
ascunse soarele si luna.
   Deschizand, cu degetul mic de la -mana dreapta a zmeului, usa culei din Codrul Verde, Greuceanu ia
"in mana dreapta soarele si in mana stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare".
Sublinierea "bucuriei", facuta prin aceasta constructie speciala (de tip popular) -un superlativ realizat
prin repetare - marcheaza. momentul indeplinirii misiunii asumate.
Comentariul care urmeaza este semnificativ: "oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se
veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat tarie lui Greuceanu de a izbandi impotriva impielitatilor
vrajmasi ai omenirii". Mentiunea respectiva coboara astfel fantasticul la dimensiunile realului, care este
avut tot timpul in vedere, de-a lungul intregului basm.
   Dupa ce se intalneste cu fratele sau si omoara pe cele doua zmeoaice tinere (transformate intr-un "par
cu roade" si intr-o "gradina inflorita si racoroasa", dovedind astfel, pe langa vitejia aratata pana acum,
istetime si spirit de observatie, Greuceanu scapa si de urmarirea "scorpiei de muma a zmeoaicelor",
care, pana la urma, piere, inghitind chipul de fier inrosit, pregatit de Faurul-Paman tului. Momentul este
urmat de o mare veselie, care a durat, fara indoiala, ... "trei zile si trei nopti",
  Drumul spre curtea imparatului Rosu este marcat si el "xle peripetii. Ca sa incurce treburile, "isi baga
coada", de data aceasta, "un diavol schiop" care, intr-un moment de neatentie, ii fura lui Greuceanu
palosul fermecat. in acest timp, la curtea imparatului, un sfetnic al acestuia (care-si vanduse sufletul
diavolului spre a obtine palosul lui Greuceanu) este pe cale de a dobandi el "rasplata": fata imparatului si
jumatate din imparatie.

Redobandindu-si palosul (dupa ce-1 pedepseste pe diavol), Greuceanu poate sa faca dovada ca el este
cel ce-a eliberat soarele si luna, facand astfel sa straluceasci, in lumina lor, adevarul!
Generos, il roaga pe imparat ,sa lase viata sfentcului viclean si mincinos. imparatul se indupleca,
poruciidu-i acestuia, insa, "sa piara din imparatia lui!"
Deznodamantul impune triumful binelui. intiegul zbucium se incheie cu "o nunta d-alea imparatestile" si
cu "veselii care tinura trei saptamani..."
Basmul Greuceanu are toate elementele si trasaturile caracteristice speciei din care face parte. Farmecul
Iii, ca si al altor basme, este generat, printre altele, de: nobletea mesajului pe care-1 transmite - acea
izbanda a binelui impotriva raului; construirea unui discurs narativ ii cadrul -caruia gradatia ascendenta a
tensiunii, momentele de suspans, marea inventivitate a situatiilor in care sunt pusi eroii tin treaz, in
permanenta, interesul ascultatorului sau al cititorului; expresivitatea deosebita a limbajului artistic in
care se valorifica vorbirea populara, caracterizata, aproape la fiecare pas, de constructii de mare
plasticitate, de proverbe, zicatori, constructii ce pun in lumina intelepciunea omului simplu, dar si ironia
cu care el vestejeste tot ceea ce contravine idealului sau de viata.

Povestirea

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita
micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau,
înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în
slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră
soarele şi luna de pe cer.
Trămise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea de ştire tuturor că oricine se va găsi
să scoaţă soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi încă jumătate din împărăţia lui,
iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul.
Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi
când la treabă, hâţ în sus, hâţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o
sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. împăratul însă se ţinu de cuvânt.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind şi el de făgăduinţa împărătească, ce se
gândi, ce se răzgândi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu şi pe
voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul să se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe cari
slujitorii împărăteşti îi ducea la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese
împăratul acesta cu nişte gadine. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe
aşa de dulci, încât le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru.
El îşi puse nădejdea în întâmplarea aceasta şi îşi zise: "îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec
pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă
treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată
nu strică cineva să facă o încercare".
Şi astfel, poftorindu-şi unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.
Înfăţişându-se la împăratul, atâtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în
vorbirea sa, încât şi împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar fi
lui să aibă doi supuşi mai mult, şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor.
Nu mai putură oamenii de bucurie când auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul până într-atâta,
încât l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toată inima şi îi făgăduiră că toată viaţa lor se vor
ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce şi făcură.
Această izbândă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu
cuvintele lui mieroase cele următoare:
- Mărite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaunul acestei împărăţii. Mulţi voinici s-au
legat către măria ta să scoată de la zmei soarele şi luna pe care le-a hrăpit de pe cer, şi stiu că cu moarte
au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite
doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi încerc şi eu
norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru
nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mână de ajutor.
- Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărârea mea.
Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie
una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris.
Văzând statornica hotărâre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu
glas voinicesc:
- Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa până nu voi duce la capăt bun
sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.
Se învoiră, şi preste câteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu
faţa curată din această întreprindere.
Greuceanu luă cu dânsul şi pe fratele său şi merse, merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la
Faurul-pământului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meşter de pe pământ, era şi
năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu cu
Faurul-pământului şi se sfătuiră.
Şi, după ce se odihniră câteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la
drum.
Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pământului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi
numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc.
Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă, şi mai lungă, până ce li se făcu calea cruci; aici se opriră,
se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, şi apoi se despărţiră, după ce se
îmbrăţişară, şi plânseră ca nişte copii.
Mai nainte d-a se despărţi, îşi împărţiră câte o basma şi se înţeleseră zicând: "Atunci când basmalele vor
fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi
rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit". Mai înfipse şi un cuţit în pământ şi ziseră: "Acela din
noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va găsi cuţitul ruginit să nu mai aştepte pe cellalt, fiindcă aceasta
însemnează că a murit". Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său la stânga.
Fratele Greuceanului, umblând mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărţire şi, găsind
cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele şi luna la locul lor pe cer.
Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi
înţărcase dracul copiii. Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap şi se făcu un porumbel.
Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învăţase Faurul-pământului. Făcându-se porumbel, Greuceanu
zbură şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor.
Atunci, ieşind fata de zmeu cea mare şi, uitându-se, se întoarse repede şi chemă pe mumă-sa şi pe soră-
sa cea mică, ca să vină să vază minunea.
Fata cea mică zise:
- Măiculiţă şi surioară, pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu
seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Până acuma ne-a fost şi
nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu săşi facă milă de noi şi d-ai noştri.
Pasămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrară câteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat.
Greuceanu numaidecât se dete iarăşi de trei ori preste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor.
Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap
tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde şi acolo se ascunse subt un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ştia acum că zmeii se duseseră la vânat în Codru Verde şi aveau
să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă.
Aşteptând Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea şi, ajungând calul la marginea
podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi. Dară zmeul, mâniindu-se, zise:
- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanu de
Aur; dar şi pe acela c-o lovitură îl voi culca la pământ.
Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigă:
- Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.
- Ba în luptă, că e mai dreaptă.
Se apropiară unul de altul şi se luară la trântă.
Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până în genuchi. Aduse şi Greuceanu pe zmeu şi-l băgă în
pământ până în gât şi-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse să se
odihnească.
Când, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sări de şaptesprezece paşi înapoi. El
zise ca şi frate-său, iară Greuceanu îi răspunse şi lui ca şi celui dintâi.
Ieşind de sub pod, se luă la trântă şi cu acest zmeu.
Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până la brâu. Dară Greuceanu, sărind
repede, unde mi-aduse şi el pe zmeu o dată, mi-l trânti şi-l băgă în pământ până în gât şi-i tăie capul cu
paloşul. Aruncându-i şi mortăciunea acestuia şi a calului său sub pod, se puse iarăşi de se odihni.
Când despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] cătrănit ce era, şi când
ajunse la capul podului, sări calul lui şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necăji zmeul de această
întâmplare cât un lucru mare, şi unde răcni:
- Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi-e frică de nimenea, doară de Greuceanu de
Aur; şi încă şi pe acesta numai să-l iau la ochi cu săgeata şi îl voi culca la pământ.
Atunci, ieşind şi Greuceanu de sub pod, îi zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliţi să ne lovim, ori în luptă să ne
luptăm.
Sosi zmeul şi se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură şi se rupseră săbiile; în suliţi se loviră ce se
loviră şi se rupseră suliţile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pământul; şi
strânse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta, băgând de seamă ce are de gând zmeul, se umflă şi se
încordă în vine şi nu păţi nimic, apoi Greuceanu strânse o dată pe zmeu, tocmai când el nu se aştepta,
de-i pârâi oasele.
Aşa luptă nici că s-a mai văzut. Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră.
Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul
îi zise:
- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic cu calul
lui cu tot.
Zise şi Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu
şi trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci
însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică,
nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l îl băgă în pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l
aşa. Apoi îi zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea.
Se codea zmeul, îngâna verzi şi uscate, dară Greuceanu îi mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, şi încă şi capul reteza-ţi-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă daca îi va spune, zise:
- În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna
dreaptă.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.
Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde,
deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă
luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare.
Oamenii, când văzură iarăşi soarele şi luna pe cer, se veseliră şi lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie
lui Greuceanu de a izbândit împotriva împieliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii.
Iară el, mulţumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.
Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrăţişară şi, cumpărând doi cai ce mergeau ca săgeata
de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul.
În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească
puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară până una, alta să culeagă şi câteva pere, spre a-şi
mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă
pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi părul la rădăcină. Când,
ce să vezi d-ta? unde începu a curge nişte sânge şi venin scârbos şi un glas se auzi din pom, zicând:
- Mă mâncaşi friptă, Greucene, precum ai mâncat şi pre bărbatul meu.
Şi nimic nu mai rămase din acel păr, decât praf şi cenuşe; iară frate-său încremeni de mirare, neştiind ce
sunt toate acestea.
După ce plecară şi merseră ce merseră, deteră preste o grădină foarte frumoasă cu flori şi cu fluturei şi
cu apă limpede şi rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Să ne oprim aici niţel, ca să ne mai odihnim căişorii. Iar noi să bem niţică apă rece şi să culegem flori.
- Aşa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mâini omeneşti şi dacă
acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.
Apoi, trăgând paloşul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă şi o culcă la pământ; după
aceea împunse şi în fundul fântânei şi a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sânge
mohorât, ca şi din tulpina florii, şi umplu văzduhul de un miros greţos. Praf şi ţărână rămase şi din fata
cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină şi izvor ca să învenineze pe Greuceanu şi să-l omoare.
Şi scăpând şi d-această pacoste, încălecară şi plecară la drum, repede ca vântul; când ce să vezi d-ta?
Unde se luase după dânşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer şi cu alta în pământ ca să
înghiţă pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce să fie cătrănită şi amărâtă: căc nu mai avea nici soţ,
nici fete, nici gineri.
Greuceanu simţind că s-a luat după dânşii zmeoaica cea bătrână, zise frăţină-său:
- Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi.
- Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vârtej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul şi lin ca gândul; dară Greuceanu mai zise o dată
fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcând un vânt
cailor, ajunseră la Faurul-pământului.
Aci, cum descălecară, se închise în făurişte. Pe urma lor iaca şi zmeoaica. De-i ajungea, îi prăpădea! Nici
oscior nu mai rămânea din ei. Acum însă n-avea ce le mai face.
O întoarse însă la şiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete ca măcar să-l vază în faţă.
Greuceanu se prefăcu că se înduplecă şi făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pământului se aţinea cu
chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la
spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pământului îi băgă în gură chipul de fier roşu ca focul şi i-l
vârî pe gât. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crăpă. Nu trecu mult şi stârvul zmeoaicei se prefăcu întrun
munte de fier şi astfel scăpară şi de dânsa.
Faurul-pământului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare
izbândă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui
Greuceanu o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete
duh de viaţă.
Luându-şi ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-
său cel bun şi porni la Roşu-împărat ca să-şi priimească răsplata.
Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la
căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu
izbânda săvârşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene, răsturnat în căruţă, trecu pre lângă un
diavol şchiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu
Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul
osiei de dindărăt şi-l aruncă departe în urmă.
Apoi tot el zise Greuceanului:
- Măi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l caută.
Greuceanu sărind din căruţă, îşi uită acolo paloşul, din greşeală. Iară când el îşi căuta cuiul, diavolul îi
fură paloşul, apoi, aşezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbă într-o
stană de piatră.
Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înţepeni bine, se urcă în căruţă, şi pe ici ţi-e drumul! Nu băgă însă
de seamă că paloşul îi lipseşte.
Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri d-voastră, de păţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-
ai împăratului Roşu se fagăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă şi rodul
căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliţatul ştia că Greuceanu, fără paloş, era şi el om ca toţi
oamenii. Puterea lui în paloş era; fără paloş era necunoscut. Îi fură paloşul şi-l dete becisnicului de
sfetnic.
Acesta se înfăţişă la împăratul şi îi ceru fata, zicând că el este cel cu izbânda cea mare.
Împăratul îl crezu, văzându-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe când se
pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele şi
luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curând.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi
trebuie pus la închisoare. Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind să se facă mai
curând nunta, cu gând că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de
Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârşit.
Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăi lucrurile.
Nu trecu mult şi iată că soseşte şi Greuceanu şi, înfăţişându-se la împăratul, acesta nu ştia între care să
aleagă.
Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seamă de cum paloşul lui Greuceanu se află în
mâna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanu că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte
pentru ce nu văzuse el stana de piatră decât după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu
dânsul. Pricepu el că nu e lucru curat.
- Împărate prealuminate, zise el, toată lumea ştie că eşti om drept. Te rog să-mi faci şi mie dreptate.
Mult ai aşteptat, mai aşteaptă, rogu-te încă puţin şi vei vedea cu ochii adevărului.
Priimi împăratul a mai aştepta până ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăşi în căruţa lui cu cai
cu tot de fier şi într-un suflet merse, până ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese
cuiul de la căruţă.
- Fiinţă netrebnică şi păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloşul ce mi-ai furat, căci de unde nu, praful
nu se alege de tine.
Piatra nici că se clinti din loc măcar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu totul şi cu totul de oţel, şi unde
începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pământul. De câte ori da, de atâtea ori cădea câte o
zburătură din piatră. Şi lovi ce lovi până ce îi sfărâmă vârful. Apoi deodată începu stana de piatră a
tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile, şi dete, şi dete, pănă o
făcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese,
şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana.
Îl luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfăţişă iarăşi la împăratul.
- Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic
neruşinat care a voit să te amăgească, spre a ne înţelege la cuvinte.
Împăratul îl chemă.
Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure şi-şi ceru iertăciune,
spunând cum căzuse în mâinile lui paloşul lui Greuceanu.
După rugăciunea lui Greuceanu, dobândi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din
împărăţia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu o nuntă d-alea
împărăteştile, şi se încinse nişte veselii care ţinură trei săptămâni...
Şi eu încălecai p-o şea, şi vă povestii d-voastră aşa.
 Praslea cel voinic si merele de aur
Petre Ispirescu

Basmul este o operă epică în proză sau în versuri în care realul se îmbină cu fantasticul.
Personajele se împart în două categorii: pozitive şi negative. Din lupta lori triumfă binele. Eroul principal
este ajutat în confruntările lui de fiinţe supranaturale sau obiecte magice. Textul orcărui basm începe cu
formule iniţiale: ,,a fost odată …” şi se sfârşeşte cu formule finale: ,, şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus
povestea aşa.” Întâljnim cifre simbolice precum trei (trei feciori, trei fete, trei încercări etc.), nouă (nouă
mări şi nouă ţări) doisprezece şi altele. Basmele pot fi populare şi culte. Basmele populare s-au transmis
pe cale orală şi nu au un autor cunoscut, cum ar fi: ,,Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Basmele culte sunt creaţii originale ale unor autori cunoscuţi: Eminescu - ,,Făt-Frumos din lacrimă”,
Creangă: „Harap-Alb”, Slavici: ,,Zâna Zorilor.”
În primul rând, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm deoarece este o operă epică.
Ca în toate operele epice, întâlnim şi aici un autor anonim care relatează la persoana a III-a. La acţiune
participă o serie de personaje, cum ar fi : Prâslea, fraţii lui, fetele de împărat, împăratul, zmeii.
În relatarea acţiunii se pot observa momentele subiectului.
În expoziţie este prezetat timpul şi locul. Ele sunt vag conturate aşa cum se întâmplă în toate
basmele. Personajele pincipale sunt împăratul, în a cărui grădină exista un pom care făcea mere de aur,
şi fiii lui.
Intriga ne spune că în fiecare an merele de aur erau furate şi împăratul nu a putut
niciodată să mânănce din acel pom.
Desfăşurarea acţiunii povesteşte că nimeni nu a reuşit să prindă hoţul şi să salveze merele. Chiar
şi fiii cei mari ai împăratului eşuează în prinderea hoţului, dar Prâslea, fiul cel mic al împăratului,
reuşeşte să prindă hoţul şi să salveze merele. Fraţii pornesc în căutarea hoţului dar numai Prâslea îndrăz-
neşte să coboare pe celălalt tărâm. El îi învinge pe cei trei zmei şi le elibe- rează pe cele trei fete de
împărat aflate în captivitate. Fraţii le scot din prăpastie pe cele trei fete dar pe Prâslea îl abandonează
acolo. Cu ajutorul unei zgripsoroaice, căreia îi salvase puii, Prâslea revine pe tărâmul nostru. El devine
ucenicul unui argintar şi reuşeşte să îndeplinească cerinţa prinţesei celei mici, scoţând din mărul său
furca de aur şi cloşca cu puii de aur, motiv pentru care este invitat la palat.
În punctul culminant, fata cea mică îl recunoaşte pe Prâslea iar fraţii lui sunt pedepsiţi de
Dumnezeu pentru fapta lor, iar deznodământul, ca în toate basmele, precizează că Prâslea se
căsătoreşte cu fata şi moşteneşte tronul împărăţiei.
În al doilea rând, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” este considerat basm deoarece îmbină
elementele reale cu elementele fantastice. Din categoria fantasticului fac parte: merele de aur, existenţa
zmeilor, călătoria lui Prâslea pe tărâmul celălalt, zgripsoroaica, balaurul care atacase puii zgripsoroaicei,
transformarea palatelor în mere sau furca de aur care torcea singură.
De asemenea „Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm pentru că personajele se împart
în două categorii distincte: personaje pozitive care reprezintă binele şi personaje negative care
reprezintă răul. Dintre personajele pozitive fac parte: Prâslea cel voinic, fetele de împărat care-l ajută pe
Prâslea în lupta cu zmeii, împăratul care îi face dreptate lui Prâslea şi zgipsoroaica cu ajutorul căreia
Prâslea revine pe tărâmul nostru. Personajele negative în acest basm sunt: zmeii şi fraţii lui Prâslea care,
din invidie, l-au abandonat pe Prâslea în prăpastie. Personajul cel mai bine conturat este Prâslea. Este un
tânăr deosebit de viteaz deoarece îndrăzneşte să coboare singur pe tărâmul celălalt unde îi învinge pe
cei trei zmei înfricoşători. De asemenea, Prâslea se dovedeşte a fi un tânăr înţelept pregătindu-şi cu grijă
noaptea în care urmeazî sî păzească merele şi punându-i la încercare pe fraţii lui deoarece bănuia
intenţiile lor.
În al patrulea rând, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” se dovedeşte a fi un basm deoarece
textul utilizează formule specifice: „A fost odată ca niciodată” ca formulă iniţială şi în final expresia
binecunoscută „Şi încălicai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa”.
În concluzie putem afirma că „Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm deoarece
îndeplineşte caracteristicile acestei specii literare alături de creaţii precum: „Tinereţe fără bătrânţe şi
viaţă fără de moarte”, „Aleodor împărat” sau ,,Greuceanu”, şi face parte din categoria celor mai
îndrăgite basme populare româneşti.

Publicat in 1882 in volumul “Legendele si basmele romanilor”, basmul “Praslea…” a fost cules de catre
Petre Ispirescu, de la tatal sau.
Opera epica in proza, de intindere relativ mare, are ca mod de expunere dominant naratiunea,
descrierea aparand destul de rar, ca in orice opera populara, iar dialogul ajutand la caracterizarea
personajelor in mod direct.
Ca in orice basm, timpul si spatiul sunt vag precizate. Se vorbeste totdeauna despre doua taramuri, care
ar putea reda realitatea si o lume fantastica, imaginara, ideala. In opera literara data, taramului
oamenilor I se opune celalalt taram, al zmeilor.
Personajele sunt deopotriva reale si fantastice. In mod evident, ele vor participa la intamplari reale si
fantastice. Astfel, putem justifica existenta si in lumea noastra a unui imparat, unor fii si fete de imparat,
a unor hoti, iar evenimente deosebite putem preciza intalnirile interumane, angajarea in scopul prestarii
unei munci, luptele de autoaparare sau o nunta.
De domeniul fantasticului sau al incredibilului tin existenta unor mere de aur, actiunea de a le fura,
prezenta unor personaje precum zmeii, balaurului, zgripsoroaicei si puii sai sau posibilitatea realizarii
unor intamplari sau incredibile actiuni, cum ar fi : o lupta cu zmeii, uciderea balaurului, salvarea lui
Praslea de catre un personaj ireal, transformarea palatelor in mere, existenta unor obiecte precum furca
si closca din aur.
Eroului basmului, un personaj complex, exceptional si prezentat in situatii limita, i se alatura ajutoare,
atat din lumea reala, cat si din cea fantastica (corbul, zgripsoroaica, fetele de imparat), fara de care el nu
ar fi reusit in demersurile sale. Desi prin simpla sa aparitie lasa impresia unui om simplu din popor,
Praslea evidentiaza atat insusirile firesti, cat si fabuloase. Generos, curajos, tenace, inteligent si corect, el
dispune de o forta impresionanta, supranaturala, atunci cand savarseste actiuni aparent imposibile.
57649nxe56ouc8x
Eroul basmului reprezinta principala caracteristica de forte, cele ale Binelui si cele ale Raului, aflate intr-
o permanenta confruntare, finalizata prin victoria suprema a Binelui. Unele dintre ele devin simboluri ale
realitatii, dar altele tin clar de domeniul fantasticului. Astfel unei categorii din care fac parte Praslea,
imparatul, cele trei fete, corbul, zgripsoroaica si mesterul argintar, i se opun fratii cei mari, zmeii si
balaurul.
Cifra magica prezenta, de obicei, in basmul popular romanesc si implicit in “Praslea… “, este trei: trei
fete de imparat, trei feciori, trei zmei, trei mere.
Obiectelor miraculoase de tipul biciului, a unei furci sau a unei closti, li se alatura substante
tamaduitoare, precum apa vie si seul (folosit de catre corb pentru a-l ajuta pe Praslea in lupta cu zmeul).
Incercarile prin care trece Praslea sunt remarcate, din punct de vedere narativ, prin diferite constructii
sau expresii populare, prin imbinarea vorbirii directa cu cea indirecta, ceea ce ar conduce la realizarea
oralitatii stilului. Formulele initiale (“a fost odata ca niciodata “), mediane ( “si se luptara, se luptara, zi
de vara pana-n scara “) si finale (“ si incalecai pe o sa si spusei povestea voastra asa”) ne prezinta o alta
caracteristica narativa a unei creatii populare vechi, asa cum este basmul, care se bazeaza pe o structura
unica. xu649n7556ouuc
Subiectul literar extrem de bine conturat permite precizarea unor momente, intalnite la orice opera
epica si care corespund expozitiunii, intrigii, desfasurarii actiunii, punctului culminant si
deznodamantului.
Un imparat puternic avea in gradina sa un mar cu mere de aur, furate intotdeauna inainte de a se coace.
Interventia multora, inclusiv a celor doi fii mai mari ai sai a ramas fara rezultat. Desi nu i s-a acordat
incredere, Praslea a reusit sa-i duca tatal sau merele de aur si chiar sa-l raneasca pe hot.
Hotararea sa de a pleca in cautarea acestuia impreuna cu fratii sau constituie cauze principala care sta la
baza desfasurarii actiunii.
Praslea este singurul care ajunge pe taramul celalalt, al celor trei zmei, ii ucide pe acestia si gratie
ajutorului dat de corb si de fata cea mica de imparat si parasit fiind in prapastie de fratii cei mari, este
obligat sa continue aventura pe taramul celalalt.
Putem considera punctul culminant al basmului acest moment de maximaintensitate pe care il traieste
Praslea ; in paralel, asistam la anuntarea nuntii celor doi frati au fetele mai mari si la vestirea mortii
mezinului. Ajutat de o zgripsoroaica, pe ai carei pui ii salvase, eroul ajunge pe taramul tatalui sau, se
angajeaza ucenic la un mester argintar si este recunoscut, in final, gratie indeplinirii dorintei fetei celei
mici, aceea de a-i aduce obiectele miraculoase cerute.
In timp ce fratii isi primesc pedeapsa divina, mezinul se casatoreste cu fata cea mica si mosteneste
scaunul imparatiei.
Aparut ca o necesitate a relevarii unor idei morale si a oglindirii vietii in moduri fabuloase, basmul
ramane fiorul launtric romanesc cel mai profund si aflat cel mai aproape de visele, sperantele, dorintele
implinite si de fericirea intruchipata ca ideal a intregului popor.
Înţelegând importanţa “izvorului curat ca lamura şi mai preţios ca aurul” al literaturii populare, după
cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, scriitorii noştri s-au aplecat asupra creaţiei populare,
aducând această picătură de originalitate şi de inestimabilă valoare în faţa noastră.
Unul dintre cele mai frumoase basme ale românilor care sintetizează concepţia omului din popor despre
lume şi de viaţă este “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, cules de Petre Ispirescu.
Basmul este o creaţie epică orală în proză în care sunt prezentate fapte ale unor eroi fantastici, pe
fondul luptei dintre bine şi rău, având o acţiune simplă în care elementele reale se îmbină cu cele
imaginare.
Acţiunea basmului “Prâslea cel voinic şi merele de aur” conţine eroi supranaturali, împărţiţi în două
tabere, binele şi răul, care trec prin peripeţii fantastice, în încercarea de a recupera merele furate din
grădina împăratului şi de a-i găsi pe hoţi. Aceasta este structurată pe momente ale acţiunii.
Basmul începe cu o formulă consacrată “a fost odată”. Deci, expoziţiunea ne prezintă timpul, care este
unul mitic, neprecizat, locul (împărăţia) şi o parte din personaje.
În intrigă aflăm că acest împărat avea în grădină un măr cu mere de aur, dar niciodată nu s-a putut
bucura de ele, deoarece, când erau coapte, i se furau.
Încercările de a-i găsi pe cei vinovaţi de dispariţia merelor reprezintă desfăşurarea acţiunii. Astfel, fiul cel
mic al împăratului, Prâslea, se încumetă să păzească mărul, după ce cei doi fraţi mai mari ai săi eşuează.
El îl săgetează pe hoţ noaptea şi-i duce împăratului merele, dar neprinzându-l pe făptaş, pleacă pe
urmele sale, însoţit de fraşii mai mari.
Mergând pe urmele hoţului, ei ajung la marginea unei prăpăstii, în care Prâslea coboară. Această
prăpastie reprezintă tărâmul celălalt, unde lucrurile au cu totul altă înfăţişare decât pe pământ. Fiul de
împărat dă de nişte palate (de aramă, de argint şi de aur) ale unor zmei, cu care se luptă şi pe care îi
omoară, eliberându-le pe cele trei fete de împărat. În lupta cu zmeii este ajutat de corbul năzdrăvan.
Deoarece fraţii îl trădează rămâne în aşteptare, Prâslea va ieşi pe celălalt tărâm cu ajutorul
zgripţuroaicei, pe ai cărei pui i-a salvat de un balaur. Prin intermediul unui măr de aur, meştereşte o
furcă cu fusul şi caierul de aur, apoi o cloşcă cu puii de aur, fiind astfel recunoscut de fata de împărat cea
mică.
Punctul culminant poate fi considerat momentul în care Prâslea îl lasă pe Dumnezeu să facă dreptate şi,
trăgând cu săgeţile în sus împreună cu fraţii săi, aceştia sunt pedepsiţi şi mor.
Deznodământul este specific basmelor. Binele învinge răul, forţa benefică triumfă: Prâslea se căsătoreşte
cu fata de împărat, după ce şi-a îndeplinit misiunea şi i-a pedepsit pe toţi cei ce erau malefici.
Basmul de faţă dovedeşte întreaga măiestrie de creaţie în proză a poporului. Eroul luptă cu toate
netrebniciile omeneşti, atât cu cele ale tărâmului nostru, cât şi cu cele ale tărâmului fantastic, dovedind
un curaj şi o vitejie ieşite din comun. Credinţa lui în Dumnezeu, dovedită în special prin finalul operei, îl
afută în acţiunile sale. Toate trăsăturile pozitive s-au adunat în protagonistul nostru care devine eroul
pozitiv al basmului.
Frumuseţea basmului este sporită de forma povestirii. Se folosesc, în mod firesc, expresii consacrate.
Prâslea îl strânge pe zmeu în braţe “de-i pârâie oasele”, fraţii “îi poartă sâmbetele” mezinului,
zgripţuroaica vrea “să-l înghită de bucurie”.
Eroii basmului şi acţiunile lor, cu tot fantasticul peripeţiilor, sunt simboluri lae vieţii reale, iar obiectele
miraculoase sunt întruchipări ale dorinţei omului de a supune forţele naturii.
Unul dintre elementele simbolice cele mai importante, caracteristice basmului, este cifra trei, ce apare
în repetate rânduri: Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului; fetele de împărat sunt trei, zmeii sunt
tot trei. Aceasta este o cifră magnifică, simbol al ordinii perfecte.
Puternicul caracter educativ pe care-l are basmul, îndemnând cititorul la curaj, acţiune, eroism, luptă,
pentru dreptate, fac din această specie literară orală o operă desăvârşită, o dovadă de înţelepciune şi
măiestrie populară.

Înţelegând importanţa “izvorului curat ca lamura şi mai preţios ca aurul” al literaturii populare, după
cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, scriitorii noştri s-au aplecat asupra creaţiei populare,
aducând această picătură de originalitate şi de inestimabilă valoare în faţa noastră.
Unul dintre cele mai frumoase basme ale românilor care sintetizează concepţia omului din popor despre
lume şi de viaţă este “Prâslea cel voinic şi merele de aur”, cules de Petre Ispirescu.
Personajul principal al basmului mai sus amintit este Prâslea. El este un personaj pozitiv, real,
individual şi apare caracterizat din mai multe puncte de vedere, fiind un erou caracteristic basmului, în
care s-au întâlnit o sumedenie de trăsături pozitive.
Pornind chiar de la numele pe care-l poartă eroul, Prâslea, înţelegem că el este cel mai mic,
adică cel de-al treilea fiu al împăratului, dar şi cel mai viteaz. Acţiunile acestuia sunt cauzate de motivul
care apare în intriga basmului: cineva fura merele de aur ale împăratului, acesta neapucând niciodată să
se bucure de ele. Dorind să-şi mulţumească tatăl, Prâslea îşi propune să prindă răufăcătorul.
Personajele care apar aici precum şi acţiunile lor reprezintă de fapt nişte simboluri ale vieţii
reale. În Prâslea autorul popular nu vede un fiu de împărat, ci un om simplu, modest, bun, aşa cum este
prezentat în operă, menit să lupte pentru eliberarea poporului de sub asupritori, sugeraţi în text de
zmei, de fraţii eroului. El este întruchiparea forţelor binelui, care luptă împotriva forţelor malefice, este
idealul de libertate şi de adevăr al poporului român.
Eroul este supus unui lanţ de probe, pe care le trece cu vitejie, în final devenind un iniţiat. Dintre
acestea am putea aminti: lupta cu cei trei zmei, coborârea în prăpastie, adică pe tărâmul celălalt, lupta
cu balaurul pentru a elibera puii de zgripţuroaică, aceasta din urmă scoţând în evidenţă şi
extraordinalele calităţi sufleteşti ale lui Prâslea, bunătatea şi milostenia sa.
O probă de extraordinar curaj, ambiţie, putere de stăpânire, este scena fantastică în care Prâslea
taie o bucată de carne din propriu-i picior şi-i dă zgripţuroaicei care îl readuce pe pământ.
Cu inteleigenţă, Prâslea îi demască pe cei doi fraţi care au complotat împotriva sa şi au vrut să îl
ucidă. El se întoarce la palat şi-i dăruieşte fetei de împărat furca şi cloşca de aur, pe care le-a fabricat din
mărul de aur al zmeului cel mic. Această îl recunoaşte şi împăratul cere ca fraţii mai mari să fie pedepsiţi.
Întruchipare a binelui, a bunătăţii şi credinţei în Dumnezeu, Prâslea ia cea mai înţeleaptă decizie, lăsând
forţa divină să-i pedepsească pe vinovaţi.
În acţiunile sale, Prâslea este ajutat de fiinţe miraculoase, care îl răsplătesc pe acesta pentru
curajul şi bunătatea sa. Astfel, în lupta cu zmeul cel mai mic, corbul se aliază cu reprezentantul binelui,
adică cu Prâslea. El îi atrage în jurul său pe toţi cei care reprezintă binele: zgripţuroaica, corbul, fata de
împărat, împăratul
Reuşitele lui Prâslea se datorează şi faptului că el este marcat de cifra trei, fiind cel de-al treilea
fiu de împărat. Această cifră este una magică, simbolică, sugerând ordinea absolută, puterea pe care o
au doar cei iniţiaţi.
Personajul este prezentat atât direct, prin propriile fapte, cât şi indirect, prin ceea ce autorul
relatează despre el. Dialogul este unul dintre modurile de expunere ce participă la caracterizatea
eroului. În modul său de a vorbi descoperim un puternic substrat al înţelepciunii populare româneşti.
Având un puternic caracter moralizator, basmul “Prâslea cel voinic şi merele de aur” rămâne o
dovadă vie a inteligenţei populare româneşti.

Basmul este o naratiune populara in proza, de mare intindere si cu multe personaje.Acestea au cel
mai adesea forte supranaturale,unele reprezentand binele si altele raul.Finalul basmului aduce victoria
binelui asupra raului intotdeauna.
Praslea este personajul principal al basmului, basm in care este surprins procesul de nastere si de
formare a unei personalitati.Eroul este implicat intr-un proces de initiere, el aparand in ipoteza fiului
care nu colinda lumea in cautarea unor fapte vitejesti,adevaratul scop fiind maturizarea.
Inca din titlul basmului, indirect, prin nume este precizat statutul personajului in basm:Praslea,fiul
cel mai mic,dornic de aventura.Adjectivul "voinic"care insoteste numele personajului traseaza o
trasatura dominanta a caracterului personajului principal al basmului: vitejia,puterea,insusiri necesare in
lupta de restabilire a adevarului si de infruntare si eliminare a raului.
Praslea este cel de-al treilea fiu al imparatului.Numarul trei apare frecvent in basme avand o valoare
simbolica.Este numarul desavarsirii,al totalitaii,Praslea fiind singurul capabil sa prinda hotul merelor de
aur din gradina tatalui,acesta contrar ipostazei lui de mezin.
Fiul cel mai mic este caracterizat direct de tatal lui,la inceput ca fiind "un nesocotit",un nechibzuit
datorita lipsei lui de experienta,"un mucos" prea tanar pentru a fi capabil de fapte pe care fratii ai mari,
"atatia si atatia oameni voinici si deprinsi cu nevoile" nu le-au putut duce la bun sfarsit.
Tanarul da dovada de modestie,el vrea doar sa incerce, fara a promite reusita,este
cuviincios,adresandu-se cu respect si cerand persmisiunea tatalui.Imparatul cedeaza si ii da voie sa-si
incerce norocul,pentru ca fiecare om trebuie sa parcurg un drum de cunoastere si autocunoastere.
Cele mai multe dintre trasaturile eroului erau dovedita prin faptele,gesturile si actiunile sale,fiind
astfel caracterizat in mod indirect,se dovedeste a fi inteligent si prudent cand pregateste prinderea
hotului.Isi ia masuri de precautie impotriva somnului, infingand tepuse in pamnat care sa-l
trezeasca.Ranirea hotului si "salvarea" merelor de aur nu sunt suficiene pentru Praslea.El trebuie sa
mearga pana la capat si isi asuma riscurile de orice fel ,ar interveni pe drumul spre prinderea si
pesepsirea hotului.In aceste conditii calatoria facuta pe taramul celalalt, va fi pentru Praslea nu numai
un prilej de cunoastere a lumii, a universului exterior,ci si de aucunoastere si formare si consolidare a
unor trasaturi morale si de caracter.
Motivul calatoriei si motivul luptei, frecvent intalnite in basme,pun in antiteza, de obicei, personaje
apartinand unor lumi diferite:eroi pamantului si zmei.Praslea, insa, trebiue sa se confrunte si pe taramul
pamantenilor cu raul,reprezentat prin frati mai mari.Gandurile lor urmaresc pierderea mezinului pentru
ca autoritatea lor este puternic amenintata.Eroul este singurul care are curajul sa patrunda pe taramul
subpamantean prin prapastia care leaga cele doua lumi.Ca orice protagonist de basm,are de luptat cu
zmeii si de fiecare data iese victorios.Aceste infruntari sunt tot atatea etape ale formarii tanarului,ale
maturizarii lui.Faptul ca are nevoie de ajutoare dovedeste lipsa deplinei lui maturizari.In lupta cu
zmeulcel mic,cea mai dificila,Praslea esste ajutat de corb,care ii aduce seu-putere,si de fata de imparat
care ii da sa bea pentru a se racori.
Daca la inceput fiul imparatului are trasaturi alese ale unui om din popor, pe parcursul basmului el
isi dovedeste si puterile supranaturale cu care este inzestrat: se transforma in foc.Metamorfozarea
demonstreaza putere de lupta,confruntarea dintre bine si rau.Dupa eliberarea fetelor tinute captive intr-
un loc strain lor, impeuna cu merele de arama si argint,obtinute prin lovirea cu biciul a palatelor
zmeilor,Praslea intuiese viclesugul fratilor,leaga de franghie o piatra pentru a verifica buna lor
credinta.Ramas singur intr-o lume plina de primejdii,eroul se dovedeste a fi viteaz si bun la
suflet,salvand puii de zgripsor de lacomia unui balaur.Personajul este recompensat pentru binefacerile
lui si readus in spatiul cunoscut,pe taramul acestuia.Da dovada de putere de sacrificiu si de lupta,
rupandu-si propia carne pentru a ajunge la capatul drumului.Este o calatorie,inapoi, la fel de dificila si
din care personajul se intoarce imbogatit.
Ajunge "trentaros" si u"un om prost" dupa spusele argintarului (caracterizar direct prin intermediul
altor personaje),fiind nevoit sa faca dovada adevaratei sale identitati.este proba cea mai grea, acea in
care trebuie sa arate celorlalti cine este el cu adevarrat,ce a devenit la capatul drumului.
Furca si closca cu puii de aur aduse fetei celei mici, il fac din nou vrednic de a fi cu adevar,fiu de
imparat.Mai matur si mai intelept,este generos in final.Nu ii infrunta pe fraii lui ,ci lasa pedepsirea lor pe
seama divinitati.Cucerirea iubirii este pasul final in formarea fiului de imparat;nunta este incununarea
succesului
Prin acest personaj,basmul "Praslea cel voinic si merele de aur" prezinta drumul prin viata al unui
personaj.