Scrisoarea lui Neacșu

Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov

mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu
dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung,
n. n.).

I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul
au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu

ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul
cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi
de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren
Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos
de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară
domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile
vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin."(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)

Extrase din Învățăturile lui Neagoe Basarab

1. Viziunea teologică asupra domniei. Domnitorul este unsul lui Dumnezeu

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel
mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel înțelept, și zioa și noaptea și în tot ceasul și în tot
locul. Și să foarte cuvine să-l slăvești și să-l mărești neîncetat, cu glas necurmat și cu cântări
nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumină și den neființă în ființă.
O, câta iaste de multă mila ta, Doamne, și gândul și cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O,
mare taină și minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale și lauda slavei tale!
Dumnezeu, pentru mila sa cea multa, lăcui întru noi oamenii și să arătă noao. Dumnezeu fu în
ceriu și om pre pamântu și într-amândoao desăvârșit. Și pre om și-l făcu fiiu iubit și moștean
împărățiii sale. O, mare iaste taina înțelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să
mărim pre Dumnezeul nostru și să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiți lui Dumnezeu,
tot pamântul, slujiți lui Dumnezeu în veselie, intrați înaintea lui cu bucurie si cu veselie si cu
curăție. Să știți că acela ne-au făcut, iar nu noi, și acela iaste Dumnezeul nostru și noi suntem
oamenii lui și oile pășunii lui. Intrați prin poarta lui în ispovedanie, în curțile lui, în cântări,
mărturisiți-vă lui și lăudați numele lui, că iaste bun și milostiv Domnul și sfânt Dumnezeul nostru.
Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, și bunătatea lui cea multă―. Și den nimic ne-au făcut de
suntem și făcu toate puterile céle fara de trupuri. […]

Iată, feții miei și aleșii lui Dumnezeu și unșii lui, și de aceasta, cât mă putui pricépe, vă învăț:
cum și în ce chip să cade domnului să-și tocmească boiarii. Când veți vrea să puneți boiari, nu
să cade să căutați căci vă vor fi rudenii, pentru acéia să-i puneți, că acéia iaste fățărnicie. Că
dar de veți fi avându rudenii multe, sau de vor vrea rudeniile tale să aibă cinste și socoteală mai
multă decât alții, cum s-ar zice, toate măririle pre dânșii să razime, ci nu iaste bine. Căci că cel
ce va să fie domn adevărat, aceluia nu i să cade să aibă rudenii, ci numai slugi drépte. Iar
slugile care vor fi săraci și să vor fi nevoit de vă vor fi slujit cu dreptate, voi să-i dați îndărăt și să
căutați numai rudelor voastre? Sau de vor zice cineva: „Noi suntem feciori de boiari, ci nu să
cade să ne scoți pre noi și să pui pre cei săraci, să fie mai nainte de noi‖. Dar de vei fi avându
neam și rudenie multă și va fi plini de hlăpie și neomenie și nu vor fi harnici, sau den feciorii de
boiari, de vor fi fost părinții lor oameni buni, iar ei vor fi nevrédnici, décii de ce treabă vă vor fi?
Crez, știi, că nu te-au ales nici te-au unsu ei domn, ci Dumnezeu, ca să fii tuturor dreptate. Iar
aceasta iaste adevărat: de vor fi rudeniile tale și feciorii de boiari oameni buni de treabă și de
folos, foarte va fi lucru bun când vor fi ei la cinste și la boerii, că aceasta nu zic eu că iaste
vreun lucru rău, ce bun și să cuvine. Iar pre acei săraci, carii să silescu și să nevoescu de vă
slujăscu, nici pre acéia să nu-i dăpărtați și să-i dăzlupiți de lângă voi, ci să fie și ei aproape de
feciorii de boiari, că odată vă vor trebui și ei să vă fie de ajutor mâinele lor cât vor putea. Și de
va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale
voastre, voi să nu dați acelora cinstea și boeriia, în fățărnicie; ce să o dați aceluia mai sărac
deaca iaste vrédnic și harnic și-și va păzi dregătoriia cu cinste. Că mai bun îți iaste săracul cu
cinste decât boiariul cu ocară. Și de vă vor zice, sau din boiari, sau dintr-acei săraci, să rădicați
pe vreun lefegiu să-l puneți spătar sau cupar sau căpitan, voi să socotiți; că unii au avuție și dau
mită celor ce-ți zic ție pentru dânșii. Ci să nu vă grăbiți nici într-un chip să le umpleți voile îndată,
să scoateți un vrédnic și să puneți un nevrédnic în locul lui. Ci să chemați omul acela înaintea
voastră și să-l vedeți: de va fi harnic și vrédnic de acea cinste, el să fie. Că eu această
înțelégere o am de la Dumnezeu cerută și mi-o au dat să o și înțeleg și să o și fac. Iată, până
acum te-am învățat dinpreună cu toți boiarii miei, iar acum eu te învăț în taină și ești numai tu cu
mine. Eu voiu să te învăț de unde vine înțelepciunea omului și mintea și sfatul și toate tăriile
noastre, câte sunt într-această lume. De nicăiri dentr-alt loc nu vin, făr numai de la singur fiiul lui
Dumnezeu, care au fost și Mariei, curatei fecioare, fiiu. Că eu, fătul mieu, când voiu să fac vreun
sfat sau vreo vitejie, sau când îmi va veni vreo véste ceva, numai ci ceiu și rog să-mi fie ajutor și
întărire Hristos Dumnezeu și preacurata a lui mumă.

2. valențe alegorice/simbolice

Deci cei ce-și alătură cugetele și-și petrec viața și traiul după voia aceștii stăpâne réle și fără
credință, iar de bunul și iubitoriul de oameni Dumnezeu ei cu neînțelepțiia lor s-au depărtat și s-
au amestecat cu mare bucurie în lucrurile lumii și de céle ce vor să fie n-au socotit, nici ș-au
adus aminte, ci au petrecut tot în voia și în pohtele trupului, iar pre ocaianicul și ticălosul suflet l-
au părăsit, de s-au topit de foame și au pătimit întunerece de nevoi și de răutăți, aceștea să
aseamănă unui om ce fugea de un inorog și nu putea nici cum să rabde și să târpească
strigarea și zbieretul glasului lui cel groaznic și înfricoșat, ce fugiia tare, ca nu cumva să-l ajungă
și să-l mănânce. Și așa fugind, căzu într-o groapă mare. Și, deaca căzu într-însa, el află acolo
un copaci și să apucă de să urcă într-însul și stătu cu picioarele pre niște ramuri și gândea că
va fi în pace și făr' de nici o grijă. Iar deaca să urcă, el căută la rădăcina acelui copaci și văzu
doi șoareci: Unul era albu, iar altul era negru. Și rodea totdeauna acel copaci, în care era el, și
atâta-l rosese, cât puțintel era să cază jos. Deacii căuta în fundul acei gropi și văzu un șarpe
mare și groaznec și unde suflă și eșa din gura lui pară de foc și venea cu gura căscată și cu
dinții rânjiți, numai să-l înghiță. Deacii iar căuta spre partea încătro sta el cu picioarele, și văzu 4
capete de aspidă, unde să iviia din malul acela ce era. Și iar căută în sus, și văzu unde pica
dintr-o ramură a acelui copaciu câte o picătură de miiare. Și, deaca văzu acea puținea miiare,
uită de-a-și mai aduce aminte de acéle răutăți multe ce-l încungiurase, că denafară de acea
groapă sta inorogul gata să-l mănânce, iar în fundul gropii rânjiia acel șarpe groaznec, ca să-l
înghiță, iar copaciul în care să urcase era puținel numai să cază, iar picioarele și le pusése pre
niște ramuri uscate și putrede. Și uită acéste răutăți și greutăți toate, și să porni spre acea
ramură ce pica puținică miiare. Tâlcul: Aceasta iaste închipuire celor ce să înșală cu
înșălăciunea lumii aceștiia, care acum ți-o voi tâlcui: inorogul semnează moartea, care gonéște
să ajungă pre tot neamul lui Adam; acea groapă mare iaste lumea aceasta, care iaste plină de
cursele morții; iar copaciul acela, carele rodea acei 2 șoareci totdeauna, de carele să apucase
de să ținea acel om, acela iaste viața a fieștecăruia om, și să scurtează trecând ziua și noaptea,
și să apropie de săvârșit; iar acéle 4 capete de aspidă, semnează 4 stihii, din care să tocméște
trupul omului, care de le va purta cineva rău și cum nu să cade, deacii i să va răsipi tocmirea
trupului; iar focul acela ce eșa den suflarea acelui șarpe, acela semnează groaznecele și
cumplitele mațe ale iadului, care așteaptă să înghită și să mistuiască pre cei ce iubescu mai
vârtos frumusețile și cinstea lumii aceștiia decât bunătățile veacului ce va să fie; iar acea
picătură de miiare semnează dulcețile lumii aceștia, cu care amăgește ia și înșală pre priiatenii
săi și nu-i lasă să să grijască de spăseniia și mântuirea sefletelor lor.
3. valențe literare:

O, maica mea și dulceața inimii méle și roaba Dumnezeului mieu, Neago, câtă dosadă ai avut
pentru mine, fiind multă vréme sărcinată cu mine, ziua și noaptea; și încă nu numai zioa și
noaptea, ci în toată vrémea și în tot ceasul ai fostu însărcinată și împovărată cu trupul mieu,
până în vrémea céia ce-ți veni porunca lui Dumnezeu să mă naști. Atunce, o, maica mea,
atâtea griji și scârbe ai avut, câte ai avut și la moarte-ți. Décii, cu porunca lui Dumnezeu,
adaose sfințiia-sa ție viață și mie naștere. Și după acéia încă mai multe ostenințe și scârbe ai
petrecut pentru mine, cât stau și eu de mă mir de mulțimea lor. Și nu pociu să socotescu și să
număr ostenințele tale, cât te-ai ostenit pentru mine. Ce numai ce știu pe albină, că să
ostenește și ia multu, că acéia niciodată de dulcețile florilor nu să poate sătura nici de osteneală.
Așijderea mi să pare să fie ia mai ostenitoare și decât alte pasări, ce însă socotiiu și chibzuiiu că
acéia numai ziua ce să ostenéște, iar noaptea ia se odihnéște și să răpaosă; iar pre tine, o,
draga mea maică, eu te aleș mai ostenitoare dăcât dânsa. Pentru ce? Pentru că albina noaptea
să odihnéște și să răpaosă; încă și alte pasări ale ceriului, toate, și peștii din fundul mării, toți
atunci să odihnescu. Iar tu, maica mea, niciodată n-ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici
măcar într-un ceas, nici te-ai săturat niciodată de osteneală. […]

Iar la aducerea oaselor tale, eu, pentru păcatele méle, iar nu putuiu veni la tine, ca să mă satur
de dorul tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu fiiu pre Theodosie și pre dragile méle
cocoane, pre Stana și pre Ruxanda, care suntu iarăși din rădăcina ta și fii și ție, cum îți sunt și
eu, ca încai să să sature ei de dorul oaselor tale. Dar, de vréme ce eu n-am fost harnic nici întâi,
nici acum să viu la tine, să mă satur de vederea ta, și încă am mai trimis, o, maica mea, și pre
fiiu mieu Petru și pre Ioan și pre fie-mea Anghelina, că și acéia au fost din odraslele tale, cum
suntu și eu. Ci Domnul Dumnezeu n-au băgat în seamă fărdelegile și păcatele méle, căci sunt
păcătos și nedrept, ci i-au luat cătră cămara cea cerească. Deci te rog, maica mea, să nu-ți
pară rău, nici să gândești că doar n-am trimis eu pre fii miei, pre Petru și pre Ioan și pre fie-mea
Anghelina la tine. Că am trimes! Iar de nu mă vei créde, iată că am trimes și coruna lui Petru, și
surguciul lui, și diadiméle. Pentru acéia, cu multă umilință și cu mare jale și dor grăescu și cătră
tine, fiiul mieu Petru, că tu erai stâlparea mea cea înflorită, de carea pururea să umbrea și să
răcorea ochii miei de înflorirea ta; iar acum stâlparea mea s-au uscat și florile ei s-au veștijit și s-
au scuturat, și ochii miei au rămas arși și pârliți de jalea înfloririi tale. O, iubitul mieu fiiu Petru,
eu gândeam și cugetam să fii domn și să veselești bătrânéțele méle oarecând cu tinerețele tale
și să fii biruitoriu pământului. Iar acum, fiiul mieu, te văzu zăcând supt pământ, ca un trup al
fieștecăruia sărac. Într-o vréme îmi erai drag, iară acum eu te-am urât; într-o vréme îmi era milă
de tine, iar acum mie nu-mi iaste milă și n-ai nici o dragoste de la noi. Într-o vréme erai bogat,
iar acum tu ești sărac. Într-o vréme, fătul mieu, te vedeam pre pământu, iar acum eu te văzu
suptu pământu. Și în puținea vréme te arătași ca o floare frumoasă înaintea ochilor miei, iară
apoi numaidecât, iar te supuseși supt pământu. Că eu pohteam să vezi tu pre mine supt
pământu, iară acum, dragul mieu fiiu, eu văzuiu întâi pre tine îngropat. O, fătul mieu, căci nu
acoperi mai bine pre mine pământul decât pre tine, ce mă lasă la bătrânețele méle. Și când fu
vrémea bătrânéțelor méle să să odihnească pentru tine, tu atunce n-ai nici o grijă de mine și m-
ai lăsat să fie totdeauna inima mea arsă și aprinsă de jalea ta și ochii miei să fie la bătrânéțele
méle tot plini de lacrăme zioa și noaptea. Că eu aș fi dat traiul și zilele méle, ca să fii tu viu. Și
eu îți găteam haine domnești, ca să te îmbraci cu dânsele și să te împodobești, ca să veselești
inima mea și să usuci acéste lacrăme multe din ochii miei. Iară acum trupul tău să dăzbracă de
hainele care i-am gătit eu și să îmbracă în pământu, dintru care au fost luat, după cum zice
Dumnezeu, „că din pământu ești și iar în pământu te vei întoarce―, iar sufletul tău alte vederi
véde, ci nu știu dintr-acéle vederi, care va fi văzând sufletul tău. Milostivi-se-va Dumnezeu pre
tine pentru păcatele méle, să-ți îmbrace sufletul tău cu mila sa? Ci mă tem ca să nu fie sufletul
tău rămas cumva nesătul de fața lui Dumnezeu, pentru păcatele méle. […]

Acum, trupule și sufletul mieu, toată slava lumii aceștiia o am lăsat și măréțele și trufiia noastră
o am părăsit și să răsipiră de la noi ca un fum, când îl lovéște un vânt mare și cu o ploae répede,
de care noi nu ne temeam. Iar acum, o, suflete, noi rămasem pentru niște griji ca acéstea
rușinați și batjocoriți, că feciorii și fétele tale nimic nu-ți pot folosi, numai ci cerem acum milă de
la Domnul nostru Iisus Hristos și ajutoriu de la preacurata a lui maică, zicând: Milostivéște-te
spre mine, Doamne, Dumnezeul mieu, milostivéște-te spre mine, Neagoe, robul tău, și nu după
nebunele méle păcate, ci după mila ta cea multă în care mă nădăjduescu eu, bunul mieu și
Dumnezeul mieu. Că înfricoșată iaste judecata ta, Doamne, îngerilor a-ți sta înainte, oamenilor
a să aduna, cărților a să dășchide, lucrurilor și faptelor a să întreba, gândurilor a li să lua seama.
Atuncea ce judecată va fi mie, celui ce sunt zămislit în păcate? Cine-mi va stinge văpaia focului?
Cine-mi va lumina întunérecul, de nu mă vei milui tu, Hristosul mieu, cela ce ești iubitoriu de
oameni? Ci acum într-această vréme dă nevoe, eu la tine cazu, Hristosul mieu, să mă
mulțumești pre mine, pre Neagoe, robul tău cel neharnic și nebăgător în seamă. Că eu am
spurcat trupul mieu și am întinat zidirea ta și m-am însărcinat cu lénea cea făr’ de măsură, și
nici vreun bine sau vreo milostenie n-am făcut pentru numele tău cel sfânt.

4. informații / sfaturi practice:

Că omul iaste ca porumbul: că porumbul unde află grăunțe mai multe, acolo fuge; așijderea și
omul, unde află un domn darnic și milostiv, acolo să adună să să hrănească. Pentr-acéia te
învăț, — fătul mieu, întâi frica lui Dumnezeu să nu iasă niciodată din inima ta, nici să o uiți, că
frica lui Dumnezeu iaste mumă și îndreptare tuturor bunătăților. Și avuțiia ta niciodată să nu
lipsească de lângă tine, pentru ca să-ți miluești oștile și să le dai lefi. Iar oștile tale, pentru mila
ta ce le vei milui, iale nu-și vor cruța moartea lor pentru tine înaintea vrăjmașilor tăi. Și să-ți alegi
în vrémea războiului 60 de voinici bărbați să fie tot lângă tine și la război să nu lași pre aceștea
să meargă, ci numai să-ți păzească capul tău și de lângă tine să nu să depărtéze. Ci și tu să te
nădăjduești pre dânșii și de vei și birui vrăjmașii tăi, ei tot să nu meargă după dânșii să-i
gonească, ci să stea înaintea ta. Măcar de vei birui, măcar de te vor birui, acéia tot să fie lângă
tine. Și de aceasta, fătul mieu, încă te învăț: când va fi în ziua de război, tu să nu stai unde vor fi
oamenii mai mulți, nici unde va fi temeiul și toiul oștilor tale. Că toate oștile streine și toți
pizmașii tăi acolo vor îndrepta tunurile de vor bate, și toți vitéjii cei înarmați acolo vor năvăli și
vor săgeta. Pentr-acéia, să nu stai acolo; ci, cu acei 60 de voinici înarmați, unde vor fi niscare
priiateni ai tăi buni și credincioși și miluiți de tine, acolo să mergeți și să stai, între a doao sau
între a treia ceată, de laturea oștilor, ca-ntrascunsu. Și să te tot păzească acei 60 de voinici, și
de acolo să bagi seama să vezi și să socoteîti, cine din slugile tale să vor nevoi pentru tine.
Deacii, de vei vedea că iaste izbânda ta, lesne iaste să întri iar în toiu și să mergi la locul care-ți
va fi voia să stai. Iar de să va întâmpla să te biruiască vrăjmașii tăi, decii ei cu mare iuțime și
greutate să vor porni la ceata ta ca să te găsească. Pentr-acéia vă învăț să stați sau în a doao
ceată, sau în a treia, ca, de să va întâmpla să vă și biruiască vrăjmașii voștri, ei nu vă vor goni
cu toată nevoința, că nu vor ști în ce loc ești.

Iar de vor fi păgâni acéia cu oști mai multe și cu putére mai mare decât voi, iar voi întâi să vă
plecați lor cu cuvinte bune și blânde. Deci de vă veți putea împăca cu acéle cuvinte bune, să
știți că iaste acéia din ajutoriul lui Dumnezeu; iar de nu vor vrea să să împace cu voi cu acéle
cuvinte bune, pentru necredința lor, voi să le dați și bani cât veți putea. Iar să nu iubiți răzmirițile
și războaele, nici să vă ducă mintea să vă bateți cu dânșii. Măcar de v-ar îndemna cineva și din
priiatenii voștri spre vrajbă, voi să nu-i ascultați, văzând că acéia au putére mai multă decât voi.
Că și svétâi Varlaam zice: „Ce pricepi că nu vei putea face, să nu să apuce mâna ta să facă, că
vei greși. Și cuvântul cel mincinos să nu-l crezi, și deaca faci bine, nu-ți pară rău‖. Deci de vor
veni asupra voastră vrăjmașii voștri și veți vedea că sunt cu putére mai mare decât voi, iar
priiatnicii voștri vă vor îndemna să mergeți asupra lor făr’ de vréme, sau vă vor sperea ca să
eșiți afară den țara voastră, să pribegiți, pre acei priiateni și îndemnători ai voștri să nu-i crédeți,
că nu vă voescu binele. Că și eu însumi am fost pribeag, pentr-acéia vă spui că iaste trai și
hrană cu nevoe pribegiia, și ești de toți oamenii dosădit, încă și de copii cei mici, și de carii
suntu mai răi. Pentracéia să nu faci așa, că mai bună iaste moartea cu cinste, decât viața cu
amar și cu ocară. Nu fireți ca pasărea céia ce să cheamă cucu, care-și dă oaolă dă le clocescu
alte pasări și-i scot pui, ci fiți ca șoimul și vă păziți cuibul vostru. Că șoimul, feții miei, are altă
pildă și are inimă vitează și bărbată întru sine și multe pasări oblăduiaște și biruiaște și nici de
una nu-i iaste frică, nici să teme și vânează în toată vrémea. Și vânând el așa, odată prinse o
pasăre să-i fie lui de mâncare și umbla de zbura cu dânsa prin văzduh. Și zburând să luo după
dânsul altă pasăre mare și puternică făr‖ de seamă, carea să chiamă vultur. Și începu a-l goni
să-i ia vânatul. Iar șoimul deaca îl văzu, zise în inima lui: „Mie nu-mi iaste frică de acest vultur,
că eu multe pasări biruescu; și pre el îl văz mare și puternic și zlobiv, iar inima lui o știu că iaste
fricoasă. Ci nu-mi iaste frică de dânsul, nici îl bag în seamă; că de-aș vrea eu, numai ce mi-aș
lovi în arepi odată și m-aș înălța tocma pân’ la cer, deacii m-aș lăsa asupra-i și laș dăspica cu
unghile, că-l știu cine iaste. Ci numai mă întristez de mărirea lui cea multă. Pentr-acéia nu mă
voi bate cu dânsul că iaste tare și puternic, ci mai bine să împarțu vânatul mieu și să-i dau și lui
și voi fi în pace. Iar eu, deaca nu mă voiu sătura cu ce-mi va mai rămânea, nu voi muri, ci voi
trăi până iar voi mai vâna ceva și voi mânca de mă voi sătura‖. Și déde dentracel vânat ce
prinsése câtva și să împăcă cu dânsul. Așa și voi, fraților, sunteți ca și șoimul și multe biruiți, și
iaste vânatul în mâinile voastre, adecă avuțiia. Deci, de veți vedea pre niscare limbi păgâne să
se pornească asupra voastră cu oști gréle și cu putére mare, voi nu vă potriviți lor și să vă bateți
cu dânșii întracel ceas, ci socotiți ce le veți slobozi din unghile voastre vânat, adecă avuție, să le
dați să mănânce, ca să să părăsească de voi, cum și vulturul lăsă pre șoimu.
VERSURI LA STEMĂ

Varlaam:

Stihuri în stema domniei Moldovei

Deși vedzi căndva sămn groaznic,

să nu te miri cănd să aratâ putearnic.

Că putearnicul putearia-l închipuiaște,

și slăvitul podoaba-l schizmeaște.

Cap de buâr și la domnii Moldovenești,

ca putearia aceii hieri să o socotești,

De unde mari domni spre laudă ș-au făcut cale,

de-acolo și Vasilie vodă au ceput lucrurile sale.

Cu învățături ce în țara sa temeliuiaște,

nemuritoriu nume pre lume știe zideaște.

Udriște Năsturel:

Ceastă ţeară corbu-ş poartă întru pecetea ei,

fericit acum se-au dat adaos peceţii.

Scut la pieptul corbului cu un semn ca acela,

om den jeţiu şezându-ş toiag laudă acela.

Mare neam băsărăbesc cu aceasta semnează,

că marea acelor isprăvi a toţ(i) să-i vază.

Valențe literare în Cazania lui Varlaam:

Când petreace omul în fum, atunci-i lacramădză ochii si de iutimea fumului, doru-l ochii si
orbesc; iara daca iase la vazduhul curat si la vreme cu senin, de sa plimba pre lânga izvoara de
ape curgatoare, atunci sântu mai veseli ochii si mai curati si sanatate dobândesc din vazduh
curat. Asea si noi, fratilor, daca intram în fumul pacatelor intru mancari fara vreame si in betii, in
lacomia avutiei aurului si argintului satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si
noua foarte lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inelatoriu durere si orbie
foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se asamana ispravile noastre intr-aceasta
lume, numai fumului. Si nu numai ispravile noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca
un fum trec. Si cine va petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i iaste
mentea întunecată cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului..‖

Psalmii lui Dosoftei – exemple

==Psalomul lui David, 21==

<poem>Dumnezău, Dumnezăul mieu svinte,

Cercetează și mă ia aminte!

Prin ce lucru îmi-urnești departe

Agiutoriul de la greutate?

Mi-s departe de la mântuință

Graiuri ce-am zâs fără socotință.

Zua ț-voi striga, Dumnezău svinte,

Nu mă vei asculta, nici aminte.

Și de noapte să nu mi să țâie

Strigarea mea-n loc de nebunie.

Că dintr-a ta svântă lăcuință

Lui Izráil ești vântă-n credință.

Moșii noștri tu le-ai fost nedejde,

Și tu-i mântuiai de la primejde.

Spre tine striga din greutate,

Și să mântuia cu bunătate.

Nedejdea le-au fost toată pre tine,

Și n-au pățât nicăiuri rușine.

Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?

Că om nu sunt, să mă iei aminte,

Ce-s un vierme și fără de treabă,

Ca omida ceea ce-i mai slabă.

Și-ntre oameni încă-s de ocară

Și mustrare tuturor din țară.

Mă-mprohită cineș mă zărește,

Buze mișcă, cu capul clătește:

„Zâci că Domnul îț este nedejde,

Acmu să te scoață de primejde,

Și noi să vedem de ți-i cu bine,

De să Domnul voiește cu tine―.

Tu ești, Doamne, ce m-ai tras din mațe

Și maică-mea m-ai dat viu în brațe.

Și m-ai pus la sân de mi-ai fost viață,

Hrană și cu sațâu de dulceață.

Din mătrice și din scăldătoare,

Și din fașe m-ai pus pre picioare.

Și din zgăul mamii, Doamne svinte,

Tu-m ești Dumnezău, și-ț ad-aminte,

De la tine să nu fiu departe,

Ce-m dă agiutori la greutate.

Că nu-i nimi să mă folosască,

Fără tine, nice să mă crească.

Giuncii și cu tauri mă-mpresoară,

Cu căscate guri, să mă omoară,

Ca leii ce apucă și zbiară,

Cu gurile rânjite, pre hiară.

Și ca apa fui vărsat afară,

Și oasele mi să rășchirară.

Inema-n zgău mi să veștezește,

Ca o ceară când să răstopește.

Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă,

Limba-n gingini lipită să neacă.

Și m-ai lăsat, Doamne,-n țărna morțâi,

Și cânii mă-ncungiură cu toțâi.

Cete de vicleni mă ocoliră,

Mâni, picioare îm potricăliră,

Și oasele toate m-numărară,

Și nice-ntr-o samă mă băgară.

Și hainele, să nu mi le strice,

Și le feceră părț fără price.

Și pentru veșmântul denafară

Pusără cu sorțâi de-aruncară.

Ce tu, Doamne, să nu-m pui departe

Agiutoriul tău la greutate.

La nevoia mea să iei aminte,

Să mă sprejinești, Dumnezău svinte.

Și sufletul să-m scoț de la armă,

De nevoaie grea fără de samă.

Sângură născuta mea cu mine

Să scape de mânule de câine.

Și să mă scoț de mișelătate,

Să nu petrec delung răutate.

Leul gura să i să despice,

Inorogii coarne să le pice,

Să li să tâmpască sămeția,

Să-ș cunoască și blăstămățâia.

Iară eu ț-voi spune svântul nume

Frațâlor miei și-n mijloc de lume.

Carii aveț cătră Domnul teamă,

Lăudaț și-l făliț fără samă.

(…)

Să să-ntoarcă toate cu credință

Și să țî să-nchine-n dereptate

Toț păgânii și limbi de departe.

Și ș-vor părăsî păgânățâia,

Că ți-i, Doamne, a ta-mpârățâia.

Și vei împărățî-n limbi păgâne,

De li-i îmblânzî cu a ta pâine.

Pre boierii lumii, fără price

Să să roage,-n sațâu să mănânce,

Și când ti-i ivi fără zăbavă,

Cei din țărnă să-i rădici cu slavă

Denaintea ta, să țî să-nchine,

Când le vei da plata, cum să vine.

Și atunce, Doamne, de primejde

Sufletul mieu să te-aibă nedejde,

Că pre tine, Doamne, te am viață,

Sufletului mieu trai cu dulceață.

Și cei i-ai dat pre lume sămânță,

Să-ț slujască cu tare credință.

Și ruda pre urmă carea vine,

Să dea veste, Doamne, de la tine.

Să-ț mărturisască dereptatea

Ruda ce să naște-n toată partea.

Să răspunză de ce-au făcut Domnul

Bunătatea sa preste tot omul.

PSALMUL 82

Dumnezău svinte, cine să-ț fie* Deoprotivă-n trai și-n tărie? Nu tăcea mâlcom, Dumnezău svinte,
Nice hii moale-n grai și-n cuvinte. Iacă dau chiot de să răsună Cine-ț vor răul toț depreună. Și
toț pizmașii ș-au datu-ș coaste, De-au rădicatu-ș cap preste oaste. Să voroviră să dea năvală ’N
svânta ta țară, cu rea tocmală. „Blămaț să-i pierdem, zâsără-n scârbă, Să nu rămâie de dânșii
limbă. Și de Izráil de-acmu nainte Să nu să știe, nice aminte―. Cu a lor ceată cu cea zlobivă

Toț să giurară să-ț stea-mprotivă. Edóm din șatră abia așteaptă Să vie Zmáil cu oaste lată.
Moáv1 și Agar la săhăidace, Ghevál și Amon gătează lance. Amalehiții ferecă pușce, Filistimenii
praștii s-arunce. Tirul cu oaste stă și el gata, Asúr cu dânșii vine cu spata. Și stau cu toțâi lui Lot
s-agiute,

Svânta ta țară să o strămute.

Ce le dă, Doamne, spaimă să fugă,

Să obosască de goană lungă.

Când le-a veni somnul cel dulce, Ca Madiámul2 rău să-i apuce. Și le fă, Doamne, ca lui Sisara,
Să nu să-ntoarcă să-ș vază țara.Și ca lui Ávim să li să facă, ’N părăul lúi Chis, și să nu-i treacă.
Ca la Aéndor pologi să zacă, Muștile múșini într-înș să facă.Le fă boierii ca Óriv și Ziv, Zevéi și
Sálman, să zacă toț stârv. Carii grăiră să-ț prade-n țară

Și-n svânta casă ce ți-i de sfară, Răpezî-i, Doamne, din deal ca roata Și-i prăvălește să-i calce
gloata.

Ca măciulia fulgi să le cază

Și ca pădurea focul să-i arză. Din față vicol sî-i prăvuiască, Din dos pojarul să-i ocolească, Și de
deasupra să-i baț cu smidă, Când vor da fuga, să dea-n osândă. Să li s-auză ocara-n lume, Să
țâie minte svântul tău nume. Pață rușine și grea ocară, Și să le pieie vestea din țară, Ca să
cunoască că tu ești Domnul Și ești deasupra preste tot omul.

Fragmente din Letopisețul lui Grigore Ureche

Scriu alte istorii pentru țara noastră a Moldovei, cum au stătut pustie 600 de ai, trecând
împărățiia slăvitului și putérnicului Traian împărat, carele să cunoscu sémnele puterii lui pe unde
au tras Troian peste multe țări și preste această țară, trecândŭ oștile lui peste câmpi și preste
ape. Atâția ai s-au aflat pustie, păn' în vrémea ce au vrut milostivul Dumnedzău a nu lăsarea
acestŭ pământ făr' de oameni. Ce cu voia sfinții sale, îndemnându-să o samă de ficiori de
domni den domniile ce au fost pre acéle vremi la Râm și cu oamenii lor den Maramurăș, viind
preste munții ungurești și preste munții țărâi Moldovei, vânându heri sălbatece păn' au ieșit la
apa ce-i dzice Moldoa, gonind un dzimbru, carele l-au și dobânditu la un sat ce să chiamă
Buorenii, pre aceia apă. Ș-au pus acei ape numele Moldova, pre numele unii țânci ce s-au
înecatu într-acea apă, ce o au chemat pre țâncă Molda și pre numele ei să dzice acmu și țărâi
Moldova, păn' astădzi. Ieșindu la loc frumos și deșchis, socotindu cu toții că-i loc bun de hrană
și plăcându-le tuturor, s-au întorsu înapoi iarăși în Maramurăș ș-au scos oamenii lor toți într-
această țară.

Pentru limba noastră moldovenească

Așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne este amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, și cu ale lor cuvinte ni-s amestecate.
Cum spune și la prédosloviia létopisețului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu țara
mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu și discălicându, din limbile lor s-au
amestecat a noastră: de la râmléni, céle ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro,
găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte pater al nostru, noster, și altile
multe din limba latinească că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le-am înțeleage.
Așijderea și de la frânci, noi zicem cal, ei zic caval, de la greci straste, ei zic stafas, de la léși
prag, ei zic prog, de la turci, m-am căsătorit, de la sârbi cracatiță și altile multe ca acéstea din
toate limbile, carile nu le putem să le însemnăm toate. Și pentru aceasta să cunoaște că cum
nu-i discălicată țara de oameni așăzați, așa nici legile, nici tocmeala țării pre obicée bune nu-s
legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece și ce i-au părut lui, ori bine,
ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat și voie așa mare și vârf. Deci cumu-i voia domnului,
le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba țării, care obicéi pănă astădzi trăiește.
De moartea lui Ștefan vodă celui Bun, vă leato 7012 (1504)

Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu
bolnav și slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de
ani în toate părțile să bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă
au muritu, marți, iulie 2 zile.

Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge
nevinovat; de multe ori la ospéțe omorâea fără județu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneșu,
și lucrul său îl știia a-l acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter,
unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru acéia raru
război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădéjdea, că știindu-să căzut jos, să rădica
deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de
lucruri vitejești, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care, era
zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-
au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti
Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate,
ci pentru lucrurile lui céle vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au
ajunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au
fostu așa nici odinioară, și décii preste vară au fostu ploi gréle și povoaie de ape și multă
înecare de apă s-au făcut.

Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși
țiitoriu preste toată țara.

Iară cându au fost aproape de sfârșitul său, chiemat-au vlădicii și toți sfétnicii săi, boierii cei mari
și alți toți câți s-au prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ținea țara, cum o au ținut-o el, ci
socotindu din toți mai putérnicu pre turcu și mai înțeleptu, au datu învățătură să să închine
turcilor. Și décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav și Orbu.

Cându au pribegit Pătru vodă de multe nevoi în Țara Ungurească

Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-
au scaunul și s-au dat spre munți, unde cunoscându că nici Țara Ungurească. Și așa aflându-ș
calea deschisă pin acolo nu să va putea amistui, au gânditu să treacă la târgu, prin Piatră, au
trecut pre lângă mănăstirea Bistrița și să lăsă ca să poată ceva odihni, deasupra mănăstirii în
munte, văzu unde ca un roiu di pretitinderile încunjurară mănăstirea, ca să-l poată prinde. El
cunoscându acéstea, au încălicat de sârgu pre cal și singur au fugit să hălăduiască, în 18 zile
ale lui septevrie. Și intrându în munte, întradâncu, fără drum, fără povață, au dat la strimtori ca
acélea de nu era nici de cal, nici de pedestru, ci i-au căutat a lăsa calul. Și așa 6 zile învăluindu-
să prin munte, flămându și truditu, au nemerit la un râu ce cura spre săcui. Și mergându pre
părâu în jos, au datu priste niște păscari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iară
Pătru vodă înfricoșindu-să de dânșii, s-au spieriiatu. Iară ei cu jurământu s-au jurat înaintea lui,
cumu-i vor fi cu direptate și nimica să nu să teamă. Iară el le-au dat lor 70 de galbeni și daca au
văzut ei galbenii, cu bucurie l-au priimitu și l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine și cu
péște friptu, ospățu păscărescu, de ce au avut și ei. Și daca au înserat, l-au îmbrăcat cu haine
proaste de a lor și cu comănac în cap și décii l-au scos la Ardeal. Și fiindu oastea ungurească
tocmită de strajă, la margine, i-au intrebatu pre dânșii: „Ce oameni sunteți. ?" Ei au zis: „Suntem
păscari". Și așa au trecut prin straja ungurească și niminea nu l-au cunoscut.

Décii păscarii l-au dus la casa unui boierin ungurescu, carile au fostu avându priiteșug mare cu
Pătru vodă, ci pre domnu nu l-au aflatu acasă, numai pre jupâneasa lui și pre taină i-au spus ei
de Pătru vodă. Înțelegându de Pătru vodă, cu dragoste l-au priimit la casa sa și i-au făcut
ospățu. Și un voinic oarecarele, ce fusése aprod la Pătru vodă, prilejindu-să întru acel sat, fiindu
scăpatu și el dintru acéle răotăți, îi spuseră lui de păscarii ceia ce venise din munte. Și știindu el
că Pătru vodă este în munți intrat și nimica de dânsul nu să știe și cugetându întru inima sa ca
doară va putea ști ceva de domnu său, au mersu la păscari, ca să poată înțelége ceva, pre un
cuvântu dintru dânșii. Și daca i-au văzut, îndată au cunoscut pre domnu-său, Pătru vodă, și au
căzut de i-au sărutat picioarile. Văzându Pătru vodă pre credincioasă sluga sa, multu s-au
bucurat și s-au mângâiatu și multe cuvinte de taină au lăsat cătră dânsul. Și îmblânzindu-i-să
inima, au adormit puținel. Nici zăbavă multă n-au făcut, că pănă a odihni Pătru vodă, iară acea
jupâneasă au gătit leagăn cu cai și 12 voinici într-armați. Și daca l-au deșteptat, au șăzut în
leagăn, numai cu aprodul și au mersu pre locuri fără drum, pănă au sosit la casa altui boierin
ungurescu, ce și acela era priieten lui Pătru vodă, carile daca l-au văzut, cu dragoste l-au
priimitu și l-au ospătatu. Și îndată i-au gătitu leagănu cu 6 cai, că loc de a să zăbovi nu era, că
dindărătu dupre urmă prinsése de véste oastea de la straja ungurească, cum Pătru vodă au
trecut pintre dânșii și nu l-au cunoscut. Și décii s-au pornitu după dânsul, a-l cerca, ca să-l poată
ajunge undeva. Ci Dumnezeu, cela ce-i otcârmuitoriu tuturor celora ce i să roagă cu credință, au
acopieritu pe Pătru vodă și i-au datu cale deșchisă. Și mergându cu nevoință, au sosit la Ciceu
și sămbătă în răsărita soarelui, septevrie 28 de zile, au intratu Pătru vodă în cetatea Ciceului și
au închis porțile. Iară aceia ce-l goniia dindărătu, văzându că au hălăduit Pătru vodă denaintea
lor, s-au întorsu înapoi. Acolo multă plângere și tânguire era de doamnă-sa Elena și de fii săi,
de Iliiașu și de Ștefan și de fiică-sa, Roxanda și de alți căsași, pentru multă scârbă și nevoie ce
le venise asupră, știindu din câtă mărire au căzut la atâta pedeapsă. Décii Pătru vodă au intrat
în biserică, de s-au închinat, mulțămindu lui Dumnezeu că l-au izbăvitu din mânule vrăjmașilor
săi.

Iară Suleiman împăratul turcescu cu oștile sale în urma lui Pătru vodă, la Moldova, multă pradă
și scădére făcându țărâi și călcându țara, au ajunsu pănă la Suceava.

Cându au mersu Ștefan vodă Tomșa asupra domnului său, Dispot vodă

Ștefan vodă Tomșa, după izbândă cu noroc ce au bătut pre Vișnovețschii, de iznoavă s-au
întorsu spre Suceava. Și strângându țara, au încunjurat cetatea unde era închis Dispot vodă și
au apropiiat pușcile, de o bătiia. Într-acéia multă gâlceavă și hreamăt să auziia dinlontru, că
Dispot prepuind de viclenie pe căpitanul pedestrașilor, anume Dervici Pătru, că s-au ajunsu cu
Tomșa și va să-i dea cetatea, au scos sabiia și l-au omorât. Într-acéia slujitorii văzându
năpastea și moartea căpitanului lor, mare zarvă făcură și întăi să ispitiia să omoară pre Dispot
vodă, apoi să sfătuiră că vor zice că nu pentru căpitanul l-au omorât, ce au viclenit pre domnu-
său și s-au lăcomit de au luat bani de la Tomșa vodă. Și așa rupseră sfat ca să trimiță să le jure
Tomșa să fie ei slobozi, iară ei să-i deșchiză cetatea și să hălăduiască ei și de nume de viclenie
să să curățască. Așa luundu adeverință de la Tomșa, au deșchis cetatea.

De moartea lui Dispot vodă eriticul

Dispot vodă, dacă văzu că l-au viclenitu toți boierii și l-au părăsit toți slujitorii și țara s-au rădicat
asupra lui și ajutoriu de unde avea nădéjde, de la priietinul său, de la Laschii, nu-i vine, așa
văzându pierirea lui sosită la capul său, îmbrăcatu domnéște au ieșit afară din cetate, mai sus
de Suceava, la Aréni, unde era țara adunată și să închină Tomșii. Iară Tomșa cu multe cuvinte
l-au mustrat, aducându-i aminte de multe lucruri fărădelége ce făciia, că nu numai țara
pustiiește și biséricile dizbrăca, ce și de lége își râdea. Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomșa,
l-au lovit cu buzduganul și décii toată oastea s-au lăsat la dânsul, unde acopierindu-l mulțimea,
cu multe rane i-au pătrunsu trupul. Și așa au fost sfârșitul lui Dispot vodă, după ce au domnitu
trei ani, noiemvrie. Décii s-au lăsat în pedestrime, de i-au tăiat și i-au snopit, unora le-au tăiat
urechile și nasurile.

(SIMION DASCĂLUL) Cându au trimis Ștefan vodă Tomșa la Laschii voievoda Siraschii
să să întoarcă înapoi. Marțin Pașcovschie cronicariul scrie:

Într-acéia vréme cându au pierit Dispot vodă la Suceava, iată sosise și Albrihtu Laschi voievoda
Siraschi la țermurile Sirétiului, carile veniia întru ajutoriu lui Dispot vodă cu 14.000 de oameni, ci
nimica nu i-au folosit, că cumu-ș suntu léșii de să gătează princet, pănă a veni Laschi să apere
pre Dispot vodă, iară Tomșa au înșelat pre Dispot vodă, de i-au împărțit oastea și i-au omorât
némții și décii au bătut pre Vișnovețschi, mai apoi i-au omorât și pre Dispot. Décii înțelegându
Tomșa de venirea lui Laschi, au prinsu pre căpitanul némților celor pedestri, de i-au tăiat nasul
și urechile și l-au dezbrăcat de haine și l-au trimis la Laschi, să-i spuie că au pierit Dispot vodă,
iar el de va mai veni, cum au pățit Vișnovețschi, așa va păți și el și cum au pățit oamenii lui
Dispot, așa vor păți oamenii lui, că țara nu este fără cap, cumu-i pare lui. Iar de-i este voia să-i
fie oamenii fără nas și fără urechi, cumu-i acel neamțu el să vie. Acéstea toate daca le-au spus
neamțul lui Laschi, au intrebat sfat de porușnicii săi, cum va face. Ci porușnicii i-au zis lui că,
daca au pierit Dispot vodă, pentru carile mergea ei să-l apere, și chieltuiala lui Laschi au pierit:
"N-avem noi ce căuta, să umblăm pe la Suceava, ci să ne întoarcem înapoi". Însă nu-și putură
afla cale curată să să întoarcă, pre urmă pre unde venise să temea de vicleșug, să nu le iasă
înainte oamenii Tomșii, să pață mai rău decâtu Vișnovețschii. Pre la Codrul Cozminului să
temea să treacă de țărani, înțelegându de dânșii, să nu săciuiască pădurea asupra lor, să pață
mai rău decât Albert craiu. Mai apoi ș-au aflatu cale, să să întoarcă pre urmă, pre unde au venit.
Socotiră de vor și ieși vrăjmașii lor înainte, să vor apăra din sinéțe și să vor sprijini din arme și
vor hălădui. Carii daca s-au întorsu înapoi, pre multe lucruri le făcea țăranii năvală cu îmblăcie
și cu coase. Ci nimica nu le-au stricat, intregi au hălăduit în țara sa, numai unul dintr-înșii au
pierit. Această dobândă au făcut Laschi de la Dispot vodă, pentru mult bine ce-i făcuse și-l
așezase la domnie.
Războiul lui Ștefan vodă Tomșa, cându s-au bătut cu Mircea vodă, domnul muntenescu, la
Milcov, vă leatul 7072 (1564)

Într-acéia vréme Mircea vodă, domnul muntenescu, înțelegându de atâta amestecături ce să

făcea intre domnii Moldovei, gândi ca să să ispitească să apuce țara, să fie suptu ascultarea sa,
socotindu că pre lesne o va dobândi, pentru împărechiierea ce era intre călărași și intre
pedestrași, alta și pentru supărarea țării ce făcuse Dispot vodă. Gândi că fiindu slăbită de răotăți,
nu va avea cine să-i stea împotrivă, alta că și domniia Tomșiei este neașezată, că steag de la
împărăție încă nu-i venise. Așa Mircea vodă cu toată oastea sa s-au pornit asupra Tomșii. Ci
Tomșa prinzându de véste, de sârgu s-au gătit și i-au ieșit înainte la Milcov și dându războiu, au
bătut pre Mircea vodă și décii s-au întorsu la Ieși.

De această povéste ce au bătut Tomșa spre Mircea vodă, cronicariul cel leșesc nu scrie, ce-n
létopisețul acestu moldovenescu să află această povéste.

A doa domnie a lui Alixandru vodă Lăpușneanul, carile apoi au tăiat 47 de boieri, 7072
(1564)

Într-acéia vréme înțelegându sultan Suleiman împăratul turcescu de atâta amestecături ce să

fac în Țara Moldovei și să scoală unii spre alții, nu suferi, ci déde domniia iarăși lui Alixandru
vodă Lăpușneanul. Iară Ștefan vodă, daca omorî pre Dispot vodă la Suceava și bătu pre Mircea
vodă la Milcov, să întoarse la Iași și gătind ca să trimiță boieri și oameni de țară la împăratul, să-
i ceaie steag, veniră-i olăcarii de-i déde de domniie véste, cum este dată lui Alixandru vodă și el
au venit la Brăilă și să gătéște ca să intre în țară. Înțelegându dé aceasta, Ștefan Tomșa vodă
să sfătui cu boierii săi ce vor face și aflară ca să trimiță să margă la Alixandru vodă oameni
jurați de la țară, să-i spuie că țara nu-l va, nici-l iubescu și de acolo să treacă la împărăție și
pănă nu le va veni răspunsul, să nu-l lase pe Alixandru vodă ca să intre în țară.

Deaca au mersu solii Tomșii și i-au spus, zic să le fie zis Alixandru vodă: „De nu mă vor, eu îi
voiu pre ei și de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânșii și tot voiu mérge, ori cu voie, ori fără
voie". Décii pre soli i-au oprit și au trimis hochimurile împăratului la tătari, de au acopierit țara ca
un roiu, prădându și arzându. De altă parte el au intrat cu turcii și cu oastea ce au avut lângă
sine. Văzându Tomșa vodă că împotriva acei puteri nu va putea sta, cu sfétnicii săi, cu Moțoc
vornicul și Véveriță postélnicul și cu Spanciog spătar, au trecut în Țara Leșască și s-au așezat
la Liov, după ce au domnitu 5 săptămâni.

(AXINTE URICARIUL)

Iară la un létopisețu sârbescu scrie păn' la patru luni că au fostu domniia lui.

După ce s-au așezat Alixandru vodă al doilea rându la scaun și de moartea lui Ștefan vodă
Tomșa

Alixandru vodă Lăpușneanul, daca au dobândit scaunul său la Iași și s-au așezat al doilea rând
la domnie, scos-au ceaușu împărătescu pre un turc mare, de au trimis cu pâră la craiul leșescu,
pohtindu pre viclénii săi, pre Tomșa și pre soțiile lui. Craiul pentru pacea ce avea cu turcul, a
doao și pentru multă pâră ce-l părâia léșii pentru moartea lui Vișnovețschi și pentru sluțiia a
mulți ce făcuse, au trimis pre sluga sa, pre Crasițschii la Liov, de i-au tăiatu capul Tomșii și lui
Moțoc, vornicul și lui Spanciog spătariul și lui Véveriță postélnicul, pre carii i-au îngropat afară
din târgu, la mănăstirea lui sfeti Onofrie. Și așa au fost sfârșitul Tomșei.

Cându au omorât Alixandru vodă 47 de boieri

Alexandru vodă daca s-au curățit de toată grijă denafară și au adus pre doamna să Ruxanda și
pre fii săi din Țara Muntenească, au vrut să să curățască și de vrăjmașii săi cei din casă, pre
carii prepusése el că pentru vicleșugul lor au fost scos din domnie ș-au învățatu cu taină într-o
zi lefecii săi, pe carii au avut streini, de i-au supus în curte cea domnească, în Iași. Și i-au
chiematu pre obicéiul boierilor la curte, carii făr nici o grijă și de primejdie ca acéia negândindu-
să, daca au intrat în curte, slujitorii, după învățătură ce au avut, închis-au poarta și ca niște lupi
într-o turmă făr' de nici un păstor, au intrat într-înșii, de-i snopiia și-i junghiia, nu numai boierii,
ce și slujitorii. Nici alegea pre cei vinovați, ci unul ca altul îi puneau suptu sabie, cădea mulțime,
dipre zăbréle săriia afară, de-și frângiia picioarile. Și au pierit atuncea 47 de boieri, fără altă
curte, ce nu s-au băgat în samă. Și așa după atâta nedumnezeire, îi păriia că ș-au răscumpărat
inima.

Nacazanie, adecă învățătură și certare celor mari și puternici

Pre Moldova este acest obicéiu de pier făr' de număr, făr' de judecată, făr' de leac de vină,
însăș păraște, însăși umple légea și de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulți suntu de
le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu și dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni. Dară cui
nu este urât a muri, cine n-ar pofti să viețuiască ? Place-le lor viața, alții încă nu o ar lepăda;
crezu, mai bine pentru dragostea decât de frică să-i slujască. Iani, de s-ar învăța cei mari de pre
niște muște fără minte, cumu-ș țin domniia, cum este albina, că toate-și apără cășcioara și
hrana lor cu acile și cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre niminea nu
vatămă, ci toate de învățătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blândéțe să-l asculte și să-l
iubască și cu dragoste să-l slujască, decât de frică și de groază să i se pléce. Că cela ce-i este
voia să să teamă atâta norod di un om, trebuiește și el să să teamă de toți, că tot vărsătoriul de
sânge de frică face să-i ia spaima și să să teamă toți de dânsul, ci ar putea face cu blândéțe. Ci
de acéstea destulu-i.

Când au răsipit Alexandru vodă cetățile din Țara Moldovei

Alixandru vodă vrându să intre în voia turcilor, precum să făgăduisă înaintea împăratului că va
răsipi toate citățile din Țara Moldovei, numai să-i dea domniia, văzându împăratul atâta
amestecături ce să făcea în țară, gândi ca să slăbească țara din temelie, să nu să afle apărături
și lăsă cuvântu că cine va răsipi cetățile din Țara Moldovei, aceluia va da domniia. Deci
Alixandru vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplându toate cetățile de lémne, le-au
aprinsu de au arsu și s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să-i fie apărătură dispre leași.
Învățătură și certare

De acesta lucru cunoaștem că nici un bine nu au făcut țărâi, că vasul cel fără de fund, măcară
câtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poți umpléa, așa și turcul, de ce dai mai mult, de acéia îți
face mai multă nevoie, că el darul îl scrie obicină, mai apoi de n-ai vrea să-i dai, numai ce-ți
caută ca să-i dai.

Vă leato 7073 (1564) septevrie 23, Theofan ucenicul lui Macarie, ce era din tineréțe episcop, l-
au pus Alixandru vodă mitropolit la Suceava.

De moartea lui Alixandru vodă Lăpușneanul, 7076 (1568)

Alixandru vodă căzu în boală grea și-și cunoscu moartea și chiemă episcopii și boierii și toată
curtea, de i-au învățat înaintea morții și le-au arătat moșan pre fiiu-său Bogdan vodă, ca să-l
puie pre urma lui la domnie. Iar el, daca au umplut treisprăzéce ani i pol a domniei sale, și cei
dintăi și cei de apoi, au răposat.

Zic unii că și moartea lui Alixandru vodă au fost cu înșălăciune, că el mai nainte de moartea lui,
văzându-să în boală grea ce zăcuse și neavându nădéjde de a mai firea viu, au lăsatu cuvântu
episcopilor și boierilor, de-l vor vedea că este spre moarte, iară ei să-l că lugărească. Décii
văzându-l ei leșinându și mai multu mort decât viu, după cuvântul lui, l-au călugărit și i-au pus
nume de călugărie Pahomie. Mai apoi, daca s-au trezit și s-au văzut călugăr, zic să fie zis că de
să va scula, vă popi și el pre unii. Mai apoi episcopii și boierii înțelegându acestu cuvântu și mai
cu denadinsul Roxanda, doamnă-sa, temându-să de un cuvântu ca acesta, carile era de a-l și
créderea, știind câtă groază și moarte făcusă mai nainte în boierii săi, temândusă doamnă-sa
să nu pață mai rău decâtu alții, l-au otrăvit și au murit. Și cu cinste l-au îngropat în mănăstirea
sa, Slatina, ce este de dânsul zidită.

Acestu Alixandru vodă, zic cum că au fost scoțându ochii oamenilor și pre mulți au sluțit în
domniia lui.

4. Poemul Viața lumii, de Miron Costin

A lumii cântu cu jale cumplită viiața,

Cu griji și primejdii cum iaste și ața:

Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare.

O, lume hicleană, lume înșelătoare!

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,

Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.

Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.

Fug vremile ca umbra și nici o poartă

A le opri nu poate. Trec toate prăvălite

Lucrurile lumii, și mai mult cumplite.

Și ca apa în cursul său cum nu să oprește.

Așa cursul al lumii nu să contenește.

Fum și umbră sântu toate, visuri și părere.

Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?

Spuma mării și nor suptu cer trecătoriu,

Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?

Zice David prorocul: „Viața iaste floara,

Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea‖.

„Viiarme sântu eu și nu om‖, tot acela strigă

O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă

Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaște

Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaște

Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate

Primenești și nimica să stea în veci nu poate,

Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,

Minunată zidire, și el fârșit are.

Și voi, lumini de aur, soarilă și luna,

Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa.

Voi stele iscusite, ceriului podoba.

Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba.

În foc te vei schimosi, peminte, cu apa

O, pre cine amar nu așteaptă sapa

Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,

Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume.

Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,

Singur numai covârșești vremi nemăsurate.

Celelalte cu vreme toate să să treacă.

Singur ai dat vremilor toate să petreacă.

Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,

Umblăm după a lumii înșelătoare fața

Vremea lumii soție și norocul alta,

El a sui, el a surpa, iarăși gata.

Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi

Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.

Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;

Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.

El sus, el coboară, el viiața rumpe,

Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.

Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.

Numai mâini și cu aripi, și picioare n-are

Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.

Vremea începe țările, vremea le sfârșește.

Îndelungate împărății vremea primenește.

Vremea petrece toate; nici o împărăție

Să stea în veci nu o lasă, nici o avuție

A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume

Mari împărați și vestiți? Acu de-abiia nume

Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii

Trecuți. Cine ai lumii să lasă nădejdii?

Unde-s ai lumii împărați, unde iaste Xerxes,

Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,

Avgust, Pompeiu și Chesar? Ei au luat lume,

Pre toți stinsu-i-au cu vreme, ca pre niște spume.

(…)

Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,

Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.

Cursul lumii ați cercatu, lumea cursul vostru

Au tăiat. Așa iaste acum vacul nostru.

Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte

Plătește osteneala, nedireaptă foarte

Pre toți, ci nevinovați, ea le tae vacul.

O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul.

Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală,

Pre mulți și fără vreme duci la aceasta cale.

Orice faci, fă, și caută fârșitul cum vine.

Cine nu-l socotește, nu petrece bine.

Fârșitul ori laudă, ori face ocară;

Multe începături dulci, fârșituri amară.

Fârșitul cine caută, vine la mărire;

Fapta nesocotită aduce perire.

Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,

Domnești și-mpărătești, pre mine nu lasă:

Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare.

O, vrăjmașă, priiatin ea pre nimeni n-are,

Naștem, murim, odată cu cei ce să trece,

Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.

(…)

Viețuiți în ferice, carii mai puține

Griji purtați de-a lumii; voi lăcuiți bine.

Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.

Ceriul de gândurile noastre bate

Mulți au rostu și mulți suntem și mulți te-așteaptă;

Lumea din primenele nu să mai deșteaptă.

Orice iaste muritoriul cu vreme să petrece;

Trece vremea și pre-ai săi toți îi părăsește.

Cei ce acum petrecem, pomenim alții Trecuți; de

noi cu vreme vor pomenii alții.

Născându-ne, murim; murindu, ne facem cenușă

Dintr-această lume trecem ca pentr-o ușă.

Astăzi mare și puternic, cu multă mărire:

Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.

În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,

În viiarme, după care te afli în putoare.

Ia aminte, dară, o, oame, cine ești pe lume

Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.

Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,

În ceriu cu fericie în veci te mărește.

Înțelesul stihurilor, cum trebuiește să să citească

Stihul ieste nu ca altă scrisoare dezlegată, ci ieste legată de silave cu număr; silava este
împreunarea a doao slove, cum ieste: ba, va, ga, da i proci. Deci, de acéste silave stihurile
céste ce scriu într-această cărțuluie au 13 silave, iară să pot și în 9 și în șapte a face și sântu și
într-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elinească sau latinească. Iară de acest féliǔ îți
facem știre, în care ț-am scris aicea, de Viața lumii.
 Deci are și altă datorie stihul: cuvintele céle la fârșitul stihului a doao stihuri să tocmască într-
un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: ața-viiața, frunte-munte, lume-spume i proci.
Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintele ci trebuiescǔ să le scurtezi : de vei trăgăna, ții-a
părea că nu ieste stihul bun, ci trebuiește, unde va fi de trăgănatǔ, să trăgănezi, unde de scurtat,
să scurtezi. Așijderea, unde să vor prileji trei slove,cărora le zicem unoglasnice, ce s-ar zice de
un glas, cum ieste a, e, i, o, acéstea de să vor prileji trei alăturea, să să lipsească una, cum
ieste: ―nici o avuție‖. Aicea caută că o ieste între e și între a, deci o piare și vei ceti: ―nici avuție‖ i
proci. Alta, pentru această slovă, cândǔ va avea înaintea sa iară o slova unoglasnică, să
întunecă, cum vei găsi între stihuri un stih într-acestași chip: ―mari împărați și vestiți‖, carele nu-l
ceti: ―mari împărați‖, ce: ―mari-mpărați‖, că îl lipséște slova ce ieste înainte.

Cetindǔ, trebuie să citești și al doilea și al treilea rândǔ, și așa vei înțelege dulceața, mai vârtos
să înțelegi ce citești, că a ceti și a nu înțelége ieste a vântura vântul sau a fiierbe apa.

MIRON COSTIN – De neamul moldovenilor

Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul țărâi cel dintăi și a neamului moldovenescŭ

Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările

Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de unde suntŭ și de ce seminție, de când și
cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul
nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de
Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa
iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére.
Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului, din ce
izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările
Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntŭ, de unde suntŭ
veniți strămoșii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor și de cândŭ
s-au osebit și au luat numele cest de acum, moldovan și muntean, în ce parte de lume ieste
Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă țin și păn-acum, cine au lăcuit mai nainte
de noi pe acestŭ pământŭ și supt ce nume, scot la știrea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să știe neamul
țărilor acestora.

Dzice-va néștene: prea târziu ieste; după sutele de ani cum să vorŭ putea ști poveștile
adevărate, de atâtea vacuri? Răspunzŭ: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții
omenești, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, céle trecute cu multe vremi le va putea
ști și oblici. Și nu numai lucrurile lumii, staturile și-ncepăturile țărâlor lumii, ce și singură lumea,
ceriul și pământul, că suntŭ zidite după cuvântul lui Dumnezeu celui putérnic. Crezŭ, din
Scripturi știm și din Scripturi avem și sfânta credință a noastră creștinească și mântuirea
noastră cu pogorârea fiilui lui Dumnezeu și împelițarea cuvântului lui, cel mai denainte de véci
în firea omenească (denafară de păcatŭ). Scriptura ne deșchide mintea, de ajungem cu credința
pre Dumnezeu, duhul cel nevăzut și necoprinsŭ și neajunsŭ de firea noastră, Scriptura departe
lucruri de ochii noștri ne face de le putem vedea cu cugetul nostru. Să nu pomenim de marile
Moisi, carile după 2.400 de ani au scris létopisețul de zidirea lumii, că acela au avut pre însuși
Dumnezeu dascal, rostŭ cătră rost. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele
lui Ahileus, Plutarhŭ în 400 de ani au scris viiața și faptele vestitului împăratŭ în lume, a lui
Alexandru Machidon; Titus Livius cursul a toată împărățiia Râmului în 700 de ani și mai bine au
scrisŭ după urzitul Râmului și alți mulți istorici, cercândŭ de-amărântul scrisorile, cursul a multe
vacuri cu osârdie și cu multă osteneală au scos lumii la vedére istorii.

Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de știința începutului aceștii țări, de descălicatul ei cel dintâi,
toate alte țări știindŭ începuturile sale. Laud osârdiia răposatului Uréchie vornicul, carile au făcut
de dragostea țărâi létopisețul său, însă acela de la Dragoș-vodă, de discălicatul cel al doilea al
țărâi aceștiia din Maramoroșŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintăi cu români, adecă cu râmléni,
nimica nu pomenéște, numai ameliță la un loc, cum că au mai fostŭ țara o dată discălicată și s-
au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărți, ori că i-au fostŭ destul a scrie de mai scurte vacuri,
destul de dânsul și atâta, câtŭ poate să zică fiéștecine că numai lui de această țară i-au fostŭ
milă, să nu rămâie întrŭ întunerecul neștiinței, că célelalte ce mai suntŭ scrise adăosături de un
Simeon Dascalul și al doilea, un Misail Călugărul, nu létopisețe, ce ocări suntŭ. Care și acélea
nu puțină a doao îndemnare mi-au fostŭ. Câtŭ mi să pare, bine nu știu, că n-am văzut
létopisețul lui Evstratie logofătul, iară cum am înțeles de câțva boieri și mai ales din Niculai
Buhuș ce au fostŭ logofăt mare, pre acestŭ Simeon Dascal, Istratie logofătul l-au fătat cu
basnile lui și Misail Călugărul de la Simeon au născut, cela fiiu, cestalalt nepot. Și mult mă mir
de unde au luat acéste basne, că și Uréchie vornicul scrie și el: 45 de ani la domniile céle dintăi,
nici o scrisoare nu să afla de lucrurile lor, ce s-ar fi lucratŭ și nici streinii n-au știut nimica de
dânșii, pănă la Alixandru-vodă cel Mare și Bun. Décii au început istoricii leșăști a scrie, mai ales
Bielschii și Marțin Pașcovschii, pre carii i-au urmatu răposatul Uréchie vornicul. Dacă n-au fostŭ
dară dintăi scrisoare în țară și nici streinii n-au știut și nimica n-au scris, de unde suntŭ acéste
basne, cum ca să fie fostŭ moșii țărâi aceștiia din temnițile Râmului, dați întru ajutoriul lui Laslău
craiul unguresc? Și românii acum era în Maramoroș în zilele acelui craiŭ, cești dincoace, de
unde ieste acum Moldova, iară cei dincolo, unde ieste acum Țara Muntenească, iară în munți,
pre Olt, unde și acum să pomenéște Țara Oltului și râmlenii cei discălicați de Traian în Ardeal,
acum era în Ardeal.

Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, și viiața
mea, Dumnezeu știe, cu ce dragoste pururea la istorii, iată și pănă la această vârstă, acum și
slăbită. De acéste basne să dea seama ei și de această ocară. Nici ieste șagă a scrie ocară
vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva,
ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. (…)

Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche –
vornicul (1594-1661) de Miron Costin

Prédoslovie adecă voroava cătră cititoriul

Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac létopisețul țărîi noastre Moldovei din descălecatul ei
cel dintăi, carele au fostŭ de Traian-împăratul și urdzisăm și începătura létopisețului. Ce sosiră
asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri.
Și la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vrémi
și cumpănă mare pămîntului nostru și noaă. Deci priiméște, în ceasta dată, atîta din truda
noastră, cît să nu să uite lucrurile și cursul țărîi, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Uréche
vornicul.
Afla-vei de la Dragoș-vodă, din descălecatul țărîi cel al doilè, la létopisețul lui, pre rîndul său
scrise domniile țărîi, pănă la Aron-vodă. Iară de la Aronŭ-vodă încoace începe acesta létopiseț,
carea ți l-am scris noi, nu cum s-ari cădè, de-amănuntul toate. Că létopisețele céle streine
lucrurile numai ce-s mai însămnate, cum sintŭ războaiele, schimbările, scriu a țărîlor megiiașe,
iară céle ce să lucreadză în casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris. Și de
locŭ létopiseță, de muldovanŭ scrisă, nu să află. Iară tot vei afla pre rîndu toate.

Și priiméște această dată această puțină trudă a noastră, care amŭ făcut, să nu să treacă
cumva cu uitarea de unde este părăsit, cu această făgăduință că și letopiseț întrég să aștepți de
la noi de om avea dzile și nu va hi pus preavécinicul sfat puternicului Dumnedzău țărîi aceștiia
țenchiŭ și soroc de sfîrșire.

(…)

Zac. 8. Împrotiva era acestŭ lucru tocmélei ce făcusă împăratul némțescŭ cu Jigmontŭ pentru
Ardeal, pecum s-au pomenit mai sus. Ce nu lăsindŭ în voia căpeteniilor de Ardeal împăratul
némțăscŭ, au socotit si cu sabiia să-i supuie, avîndu tocmală cu Bator. Și au orînduit cu ostile
pre un gheneral al său, adecă hatman, anume Baștè Giurgi și au trimis și la Mihai-vodă un
vlădic al său, îndemnîn-du-1 asupra lui Bator Andreieș, pentru supunerea mai lesne Ardealului
din doaă părți, că avea Mihai-vodă și mai înainte pururea cu împărăția Neamțului răspunsuri.

Zac. 9. Prea lesne au priimit Mihai-vodă acestŭ lucru, ca un om de oști pururea poftitoriŭ și fără
zăbavă au strînsŭ oastea Țărîi Muntenești, ca 30.000 și au intrat în Ardeal, pănă la Sibiiu și
acolea s-au pus tabăra, așteptîndŭ pe Baste Giurgiu cu oștile nemțești.

Zac. 10. Trimisesă Bator Andreieș la împăratul nemțăscŭ solie cu rugăminte să nu-i facă
această asupreală, să-l scoate din domnia ce-i era de moșiie de atîtè vacuri a Batoréștilor, ce
acéle oști gătite asupra lui mai bine depreună cu dînsul să să orînduiască împrotiva turcilor. Ce
vădzîndŭ că nu poate face nimica cu rugămintea, au socotit să lovască pre Mihai-Vodă mainte
de ce să va împreuna cu Baștè Giurgiu.

Zac. 11. Avea Mihai-vodă oști amu deprinse la izbînde, alesŭ o samă de slujitori, ce să chema
pre numele căpitanilor săi, anume Budzeștii, alții Rățăștii, foarte stătătoare oaste. Iară ardelenii
și îndoiți unii și bine nestrînși încă la Bator Andreieș cu toții, ce cu cîtă oaste au putut strînge au
dat război lui Mihai-vodă la Sibiiu. Iară foarte au ținut puțină vreme războiul, îndată au înfrîntŭ
oastea lui Mihai-vodă pre unguri. Singur Bator Andréieșŭ la fugă, părăsit de toți ardelenii, numai
cu puținei léși neștiutori rîndul locurilor și rătăcit Într-o pădure, au cădzut pre mîna oștenilor lui
Mihai-vodă. Și dacă l-au adus la Mihai-vodă, au pus de i-au tăiatŭ capul. Neștiutoare fire
oamenească și de primejdiile sale, că apoi peste nu îndelungată vreme așea au pățit și Mihai-
vodă de Baștè Giurgiu, cum au făcut el lui Bator Andreieș. Bine dzice sfînta Evanghelie: „Cu ce
măsură măsuri, măsura-ți-să-va".
Zac. 12. Vesăl și tare Mihai-vodă după izbîndă, pre lesne cuprinde orașele pre sama sa și să
închina și cetățile, dîndu-i nume de domnul lor, priimindŭ pen cetăți și oșteni de a lui. (De pe
acéle vrémi are nume de-i dzic Mihai-crai.) Și au făcutŭ și episcopie la scaunul domnilor de
Ardeal, la Belgrad. Iară capul lui Bator Andreieș l-au trimis pre solii săi la împăratul némțască,
pentru care slujbă au trimis împăratul némțască daruri lui Mihai-vodă și l-au făcut prințipe,
adecă din domnii împărăției unul. Iară nu îndelungŭ au ținut Mihai-vodă domniia țărîi aceea,
cum nice împăratul nemțăscŭ au putut a aședza Ardealul în partea sa nici într-un chip, numai ce
au fostŭ pricina de multe vărsări de sînge între creștini și au făcut turcilor îndemînă să poată a
cuprinde locurile céle mai bune de Ardeal. Fost-au aceste în anul 7107<1599>.

Capul al patrulea

Încep. 1. Să urîse muntenilor cu domniia lui Mihai-vodă, totŭ cu oști și războaie. Ce, după fuga
lui Mihai-vodă, trei dzile după războiŭ, au ședzutŭ domnii, Ieremiia-vodă si Simion-vodă, cu
Zamoyschii pre loc, pănă au început a veni toți boierii Țărîi Muntenești și slujitorii, priimindŭ pre
Simion-vodă domnŭ cu giurămîntŭ. Și au mărsŭ și Ieremie-vodă pănă în București și au aședzat
la scaun pre Simion-vodă, frate-său, lăsindu-i și Zamoyschii 3.000 de oaste leșască cu Ianŭ
Potoțchii, starostele de Cameniță. Singur Ieremie-vodă și cu Zamoyschii s-au întorsŭ la
Suceavă.

Zac. 2. Iară Mihai-vodă, după războiul ce-i pierduse la Teleajen, strîngea iară oaste pen munți,
de ai sei și din Țara Ungurească cunoscuți și amu făcuse aproape de, 7.000 de oameni, cum
scrie Hronograful, și pornise pre Udrea cu 4.000 de oameni, să fie de straje. Iară singur tot să
gătiia în munți, să iasă odată cu pusei și gătit mai bine. Ce l-au grăbitŭ Simion-vodă, de n-au
avut vréme să să mai întărească, că, de sirgŭ strîngîndŭ oaste de loc și cu léșii, pre sfatul iarăș
boierilor celor de loc, au purces din București și au mărsŭ dzua și noaptea pin locuri ascunse,
păn la orașulŭ Argișului1, pe numele apei Argeșului, într-acela tîrgșor era Udrea cu oastea lui
Mihai-vodă acea de straje. Dez-dimeneață Într-o dzi, au agiunsŭ oastea a lui Simion-vodă supt
acela tîrgșor și amu prinsese și Udrea de veste și i-au căutat a scoate și lui oastea la cîmpŭ, că
loc de fugă nu era, că să apropiiase oștile lui Simion-vodă. Ce, pănă în de trei de ori au datŭ
războiŭ léșilor, întorcîndu-se, iară a patra oară au purces în răsipă oastea Udréei.

Zac. 3. Mihai-vodă nu era departe, mai în munți de acolea, viindŭ să să adune cu céialaltă oaste.
Ce, dacă au dat știre Udrea de răsipa sa, au început și céielalți a-l părăsi cu toții. Și numai ce i-
au căutatŭ a lăsa Țara Muntenească și a trece munții la Ardealŭ.

Zac. 4. Udrea după acéie curundŭ au venit si el și s-au închinatŭ la Simion-vodă. Și așea Mihai-
vodă, vrîndŭ să dobîndească Ardealulŭ, au pierdutŭ și Țara Muntenească.

Zac. 5. În Ardeal, după ce au sosit Mihai-vodă și au aflatŭ oaminii săi, cari-i pusese pen cetăți,
scoși de Baste Giurgiu și puși oșteni de a împăratului nemțăscŭ, ce vădzindŭ că n-are loc nice
în Ardeal, s-au sculatŭ cu toată casa lui și cu cîțva căpetenii, ales căpitanii lui cei credzuți, Mîrze,
Ghiețè și Racè și au mărsŭ în Béciŭ, la împăratul nemțăscŭ, în nedejdea slujbei ce au făcut
împrotiva Batoréștilor. Și l-au priimitŭ împăratul bine, iară Ardealul că n-au fostŭ pentru dînsul,
ce pentru sine aședzatŭ, atunce s-au arătat.
Zac. 6. Nu peste multă vréme, vădzindŭ Jigmontŭ Bator pierirea frăține-său, lui Andréiaș Bator,
coborîtă de cumnatu-său, împăratul nemțăscŭ, și Ardealul nice într-un chip nu vrea să supuie
supt némți, s-au căit de tocmala ce făcuse cu cumnatu-său Rodolfŭ-împărat, cum s-au pomenit
mai sus, și lăsîndŭ olatele care-i didése cumnatu-său, au trecutŭ în Țara Leșască, că-i era
Zamoyschii ginere, fiindŭ doamna lui Zamoyschii fata lui Andréiaș Bator. Și apoi din Țara
Leșască au venitŭ în Ardeal și îndată cuprindzindŭ Țara Ardealului iară cătră sine, au început a
strînge oști împrotiva lui Baste Giurgiu, ghenărariului împăratului nemțescŭ.

Zac. 7. Vădzîndŭ împăratul neamțăscŭ sculat Ardealul și rocoșit iară împrotiva sa, de al doilè
rîndŭ, au gătitŭ pre Mihai-vodă și l-au pornitŭ iară să margă să strîngă oști și depreună cu Baste
Giurgiu să stè împrotiva Batoréștilor, lui Jigmontŭ, cumnatu-său, și lui Batorŭ Iștioan, fratele lui
Jigmontŭ. Acești doi mai rămăsesă din Batorești.

Zac. 8. Au purces Mihai-vodă din Béciu asupra Ardealului, dăruit bine de împăratul, strîngîndŭ
iară oști și de ai săi, munteni carii se aședzasă în Ardealŭ și sirbi, unguri și s-au împreunat cu
Baste Giurgiu la Cliujvar.

Zac. 9. Batoreștii încă au strînsŭ oaste și mai sămeți fiindŭ pre locurile sale, au dat războiŭ lui
Baste Giurgi și lui Mihai-vodă aproape de Cliujvar, la un satŭ anume Mojina. Și au fostŭ războiul
cîteva ceasuri, ce stîndŭ nemții în frunte tare cu focul și Mihai-vodă lovindŭ din dos pe oastea
Batoréștilor, au înfrîntŭ pre Batorești, cît de-biia au scăpatŭ ei cu capete. Iară din oștile lorŭ,
parte mai mare ce au fostŭ pedestri cu armata, adecă cu tunuri, cu tabăra, au cădzut toată pre
mîna lui Baste Giurgiu.

Zac. 10. Era veste de biruință acelui războiŭ mai mare a lui Mihai-vodă, decît a lui Baste Giurgiu,
care zavistiie au făcut și perirea lui Mihai-vodă.

Zac, 11. Spunŭ oameni bătrîni de pre acéle vrémi, cum să fie agiunsŭ în cîteva rînduri cu dare
Ieremie-vodă la Baste Giurgiu, pentru moartea lui Mihai-vodă, care lucru poate să hie (că ce nu
lucreadză în lume avuțiia). Banii răscolescŭ împărățiile și mare cetăți le surupă, cum să dzice cu
un cuvîntŭ leșescŭ: „Sula de aurŭ zidiul pătrunde".

Zac. 12. V leato 7109 <1601> avgustŭ, 8 dzile dez-de-noapte, într-așternut încă Mihai-vodă, au
venit doi căpitani némți cu oamenii lor, trimiși de Baste Giurgiu să omoară pre Mihai-vodă. Și
cum au sositŭ la tabăra lui, că era deosebi, au lovitŭ la cortŭ unde odihniia și acolo în locŭ i-au
tăiatŭ capul și l-au dus la Baste Giurgiu, iară trupul păn a triia dzi au stătut la vederea tuturora,
neîngropat. Oștile lui, ce avea, nu era cu dînsul în tabără; pre toți îi slobodzise în pradă; pănă în
copiii lui au fostŭ mărsŭ și ei în pradă. Și așea s-au plătitŭ lui Mihai-vodă slujbele ce-au făcutŭ
nemților.

Capulŭ alŭ optusprădzécè

Încep. 1. Den cinci simțiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul și pipăitul, mai
adevărată de toate simțiri ieste vederea. Că pren audzu, cîte aude omul, nu să poate aședza
deplin gîndul, este așea ce să aude, au nu este, căci nu toate sintu adevărate, cate vin pren
audzul nostru. Așea și mirosul de multe ori înșală, fiindŭ multe mirodenii dentîiŭ grele, iară apoi
mare și iscusit miros făcu. Gustul încă este așea, că multe ne păru că sintŭ dulci, apoi simțimŭ
amărăciune și împotrivă, multe amare că sintŭ ne păru si sintŭ dulci. Pipăitul, iară și multe
pipăim în chip de une și sîntŭ altele și nu le putem a le cunoaște cu singur pipăitul, fără vedere.
Iară vederea singură den toate așadză în adevăr gîndul nostru și ce să vede cu ochii, nu încape
să hie îndoială în cunoștință.

Zac. 2. Așea și noao, iubite cetitoriule, cu multŭ mai pre lesne a ne scrie de aceste vrémi, în
care mai la toate ne-am prilejit singuri și pentru lungimea capetelor ce s-au scris den
îndelungată domniia lui Vasilie-vodă mai sus, den ieșitul cel dentîi den scaunul țărîi a lui Vasilie-
vodă, începem a scrie de domniia lui Gheorghie Ștefan-vodă, care ori cu direaptă cale, ori cu
nedirépte mijloace (rădictn-du-se asupra domnului său, au luatŭ domniia), tot unile ca acéstea
din orîndiuiala lui Dumnedzău că sintŭ, să credŭ.

Zac. 3. îndată ce au ședzut Gheorghie Ștefan-vodă în scaunul domniei, cu sfatul lui Ghimini
lanăș hatmanul lui Racoții s-a Diicului spătariul lui Matei-vodă, domnului muntenescŭ, au ales și
den oastea ungurească, și den munteni și au ales o samă de oameni și den țară cu Pătrașco
Moreanul hatmanul și au trimis spre Hotin, în urma lui Vasilie-vodă.

Zac. 4. Știia și Vasilie-vodă de toate ce să lucra în Iași pre urma lui și trimisă și al doilea rîndŭ
de la Hotin sol la cuscru-său, Hmil hatmanul căză-cescŭ și la ginire-său, Timus, cerîndŭ
agiutoriŭ cum mai de sirgŭ.

Zac. 5. La léși încă m-au trimis pre mine, la starostele de Cameniță, la Patru Potoțchii, feciorul
hatmanului Potoțchii, la ieșitul căruia den robie Crîmului mare agiutoriŭ îi didésă Vasilie-vodă cu
banii săi. Acéstea aducîndu-i aminte, îl poftiia să să afle la primejdiia lui. Și cu acéia solie
aflîndu-1 pre starostele, cale de trei dzile mai sus de Cameniță, la niște ocine a lui, îndată au
lăsat toate trébile sale și au purces spre Cameniță.

Zac. 6. Iară pănă a sosi starostele la Cameniță, la Hotin, într-o dzi, dau știre lui Vasilie-vodă că
iată că sosescŭ oștile lui Ștefan-vodă asupră-i. Au stătut în gînduri dentîi, să dea războiŭ cu cîți
oameni avea cu sine, că încă era toți boierii de scaun cu gloatele sale cu Vasilie-vodă si Boji
căpitanul cu lefecii și darabanii cu Căra căpitanul lor și avea și siiméni vro 60 și némți foarte
buni, 100. Iară dacă au vădzut răceala tuturora și slujitorilor, și căpitanilor, pre carii avea mare
nedejde, pentru mila ce le făcuse cu multe vrémi înainte, s-au apucat de trecătoarea Nistrului,
suspimndŭ pre Boji căpitanul și pre Cară căpitanul de darabani.

Zac. 7. Aicea s-au cădzut a pomeni mai sus pentru avuțiia cea ce era la Cetatea Neamțului, la
care trimisesă pre nepotu-său, Ștefăniță paharnicul, Vasilie-vodă. Acolea pănă a clăti de la
Hotin, au so-sitŭ toate deplin la Vasilie-vodă. De care, dacă au dat știre că sosește și Ștefăniță
paharnicul, cu toate deplin, s-au bucurat Vasilie-vodă, dzicîndŭ: „De acmu înainte, pănă în
căméșe mi-oi da și n-or ride nepriietenii".

Zac. 8. Și așea, Vasilie-vodă, trecîndŭ Nistrul cu o samă de boieri, anume Toma Cantacuzino
vornicul, , Gheorghie hatmanul, lordachie visternicul ji cu f cîți boieri mai era strînși de casa lui,
boierii céielalți toți și slujitorii cu pușcile s-au întorsŭ spre Iași, la 'domnŭ tînar. Și tîmpinîndu-se
cu oștile lui Ștefan-vodă în dumbrăvi, aproape de Hotin, pănă a să încrede unii cu alalti, au
trecut cîteva ceasuri, supt care zăbavă au trecut Vasilie-vodă Nistrul cu toate casele boierilor,
însă nu fără mare pagubă în carăle boierilor la trecătoare și mai multŭ de tîrgoveți! de Hotin,
carii, vădzîndŭ spaima și graba la trecătoare, precum face vréme ca acéia, au dat jacŭ în
rămășița carălor și multe haine scumpe, argmturi au apiicatŭ, cîtŭ de atuncea știu îmbogățiți pre
cîțva hotincéni.

'Zac. 9. Apucase oștile lui Ștefan-vodă pre o samă de némți netrecuți încă și dîndŭ și den cetate
Mo-gîldea paharnicul (de care s-au pomenit c-au fostu pănă la Hotin legatŭ la pusei) den
săcalușe si năva-lindŭ și slujitorii de a lui Ștefan-vodă, au perit putinei némți la trecătoarea cu
podul. Iară da și siimenii lui Vasilie-vodă de peste Nistru den sméțe, cît nu să putea coborî nime
la vad.

Zac 10. N-am fostŭ într-acea dată acolè, la trecătoarea acéie, că trecusăm Nistrul mainte,
precum am pomenit, iară am înțeles de ceia ce au fostŭ acolea de față, cum singur Vasilie-vodă
șidea de céia parte de Nistru preunscăuieș. Au slobodzit tîrgoveții (și spun că cu învățătura
Mogîldei paharnicul) un săcaluș, den care sacaluș glonțul foarte pre aproape au lovit de Vasilie-
vodă. Scîrnavă și nebuneasca faptă și nu fără osîndă cît de tîrdziu.

Zac. 11. Nu pociŭ tăcea aice pentru cetatea Hotinului, ce nesocoteala a o lăsa îndată pre mîna
altuia, de nu de altă nedejde pentru trecătoarea, în care să hie fără grije, s-au cuvinit să să puie
oameni sinețași. Și ce oameni? 30 de némți să hie pus, să o ție despre oastea Muldovei și
despre unguri cu aii. Au n-au fostŭ hrană? Pîinea a unui satu de la Hotin ar hi putut a ținea un
anŭ, sau cîtă era numai în tirgŭ. Și acéia cetate, oricine va vrea să socotească, va afla că au
fostŭ a răssipei casei lui Vasilie-vodă pricina. Și de mi-i întreba, îți răspundzŭ, că de ar hi fostŭ
doamna lui Vasilie-vodă în cetatea Hotinului, nu la Suceavă, n-au fostŭ în puterea lui Ștefan-
vodă a bate cetatea Hotinului, cum au bătut fără grije cetatea Sucevei, că și așea venise
Vasilie-vodă cu soltanii pănă în Prut, cu oști tătărăști, ce i-au întorsŭ hanul, că sosiia craiul
leșăscŭ. S-au cum ar hi bătut Ștefan-vodă cetatea Hotinului și Hmil era la Husiatin, cale de o dzi
de Hotin? Ce multe ar hi pututŭ a lucra Vasilie-vodă și domniia tot neclătită la Poartă îi sta, pănă
tîrdziu, după luatul cetății Sucevei.

(…)

Zac. 4. Nu s-au pomenit de semnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de acéstea toate răutăți
și Crăiei Leșești și țărîi noastre și stîngerea casei aceștii domnii a lui Vasilie-vodă, la rîndul său.
Că era să să pomenească la domnia lui Vasilie-vodă, pentru cometa, adecă steaoa cu coadă,
care s-au prilejit cu cîțva ani mainte de aceasta așea de grea premeneală aceștii domniei și
întunecarea soarelui, în anul cela, în care an s-au rădicat Umil hatmanul cu cazacii asupra
léșilor, foarte groadznică întunecare în postul mare, înaintea Paștilor, în anul 7156 <1648>, într-
o vineri și tot într-acela an lăcuste neaudzite vacurilor, care toate semnele în loc bă-trînii și
astronomii în Țara Leșască a mare răutăți că sintŭ acestor țări meniia. Mă vei ierta, iubite
cititoriule, căci nu ț-am scris aceste semne la locul său. Crede neputinții oamenești, crede
valurilor și cumplitelor vrémi, întreabă pe ce vrémi am scris și cît amu scris. Aș hi lipit aceste
semne la rîndul său, ce arnu era trecut rîndul la izvodul cel curat si scriitori carii izvodescŭ,
puțini să află, iară tipar nu-i. Deci aicea de aceste semne îți dau știre și ales povestea lăcustelor,
care cu ochii cumŭ veniia am prăvit.

Zac. 5. Cu unu anŭ mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanul căzăcescŭ asupra léșilor, aproape
de secere, eram pre atuncea la școală la Barŭ, în Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraș.
Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nour sau o
negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de
lăcuste, cum vine o oaste stol. în loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. Céle ce zbura
mai sus, ca de trei sau patru sulițe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om și
mai gios zbura de la pămîntŭ. Urlet, întunecare, asupra omului sosindŭ, să rădica oarece mai
sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o
bucată mare de ceia poiadă și așea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coți, pănă în trei
sulițe în sus, tot într-o desime și într-un chip. Un stol ținea un ceas bun și dacă trecea acéia stol,
la un ceas și giumătate sosiia altul și așea, stol după stol, cît ținea de la aprîndzŭ, pănă
îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea
stol de stol și nu să porniia, pănă nu să încăldziia bine soarele spre aprîndzŭ și călătoriia pănă
îndesară și pănă la căderea de rnas. Cădea și la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul
negru, împuțit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Și să
cunoaște și unde poposiia, că era locul nu așea negru la popas, ca la masul aceii mîniei a lui
Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia urgie; den părțile de gios, în sus mergea. Și tot atuncea
au fostŭ și aicea în țară lăcuste și după acela anŭ și la al doilea, însă mai puține. Și apoi și în
dzilile a lui Ștefan-vodă, au fostŭ lăcuste, însă pre une locuri și nu ca acéia desime ca în céia
anŭ, de care s-au scris. Iarna să găsiia în pămîntŭ îngropate pre multe locuri.

Zac. 6. Ne întoarcem acmu iară la povestea de unde am părăsit.

(…)

Același eveniment istoric (uciderea lui Constantin Canctacuzino) în viziunea a două

facțiuni politice opuse în Letopisețul Canctacuzinesc și Letopisețul Bălenilor.

Letopisețul canctacuzinesc

Diavolul, pizmaşul neamului omenesc, văzând pre Costandin postelnicul că să porneşte spre
fapte bune, făcând multe milostenii întâi pre la mănăstiri, pre la săraci şi pre streini şi priimiia şi-i
căuta şi Dumnezeu încă-i ajuta

şi-i adăogea în toate casa lui cu tot binele sfânţii-sale. Iar diavolul tot îl cerca, dupre cum îi iaste
obiceaiul lui, să-l prinză în clucsa lui. Şi nicicum nu putea de el să sălipsească. Atuncea diavolul
găsi 2 vase réle: unul rumânesc, altul grecesc, anume Stroe vornicul Leurdeanul şi Dumitraşco
vel-vistierul Ţarigrădeanul. Aceştea era lăsaţi de Gligorie-vodă ispravnici, să păzească scaunul
domniei. Iar ei făcură sfat drăcesc în taină cu doamna Mariia a lui Gligorie-vodă şi trimiseră cărţi
de olac la Gligorie-vodă în oaste, făcând pâră mare asupra ticălosului Costandin, cum el umblă
pre la turci pre marginea Dunărei, de-l pâraşte că iaste hain şi cum nu bagă în seamă pre
doamnă-sa şi-şi bate joc de ia şi cum opréşte ţara să nu dea bir. Şi atâtea prihăni multe au scris.
Şi Costandin nimic de celea n-au fost vinovat, nici n-au ştiut nimic. Deci întorcându-se Gligorie
din oaste, iar Stroe vornicul încă mai cu deadinsul îi scriia, de împrospăta pâra. Şi-l învăţa să nu
grăiască nimic cu Costandin, şi cum va sosi în scaun să-l omoare fără véste. Deci Gligoraşco îşi

întoarse firea şi crezu pre Stroe dvornicul şi pre Dumitraşco. Binele ce-i făcuse Costandin îl uită
şi jurământul călcă. Şi cum sosi în scaunul lui în Bucureşti, îndată îl apucară acei 2 draci cu
gura şi-l puseră la cale rea şi spurcată, cum puse şi céle 2 mărturii mincinoase pre Pilat, ce
ucise pre domnul nostru Isus Hristos. Aşa şi ei făcură pre Gligoraşco de trimise dorobanţii la
casa lui Costandin postelnicul. Şi fără véste, din aşternut l-au luat de l-au dus la sfânta
mănăstire ot Snagov. Era sâmbătă spre duminică, dechemvrie 20 deni, în ziua de Sfeti Ignatie
bogonoseţ, leatul 7172. Şi acolo au stătut la dumneziiasca liturghie tot în genunche la sfintele
icoane. Fiind gata, s-au pricestuit trupului şi sângelui domnului nostru Isus Hristos. Iar când au
fost seara, pre la cină, l-au omorât în trapezăriia mănăstirii. Iar Gligoraşco-vodă, deaca-i
spuseră că l-au omorât, iar el atunce s-au deşteptat şi au zis părintelui Ştefan, mitropolitul şi
tuturor boiarilor, că n-au ştiut când l-au omorât şi cum au fost adormit, căindu-se şi plângând de
moartea lui Costandin. Şi blestemă pre Stroe, şi pre Dumitraşco, căci ei l-au îndemnat de l-au
omorât, nefiind nimic vinovat. Aşa s-au căit pentru moartea domnului nostru Isus Hristos şi Iuda;
dar nimic n-au folosit, ci au luat plată matca focului. Şi aceştea încă o vor lua, precum zice la
sfânta evanghelie: ―Cum aţi judecat, aşa vi să va judeca, şi cum aţi măsurat, aşa vi să va
măsura‖. Iar trupul lui Costandin l-au rădicat jupâneasa lui, Ilinca, şi coconii lui: Drăghici, Şărban,
Costandin, Mihai, Matei, Iordache şi cu mare cinste duseră-l la mănăstirea lor ot Mărgineni şi
acolo îl îngropară, făcându-i-se pogrebaniia şi pamete mare cumsăcade.

O, diavole, răul pizmaş neamului omenesc, cum prelăstişi pre Gligorie-vodă de omorî pre
Costandin fără judecată, fără vină nimic? Iar ţara toată plângea pre Costandin postelnicul, că au
pierdut un stâlp mare, care au sprijinit toate nevoile ţării. Plângu-l şi săracii, că ş-au pierdut mila;
plângu-l carii au avut de la el multă căutare; plângu-l şi păgânii, şi creştinii, şi toate ţările care l-
au ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit, pentru multă înţelepciune şi
bunătate ce făcea în toate părţile. Şi de la cine fu acea moarte necuvioasă? De la Gligoraşco,
pre carele l-au făcut domn, şi l-au cinstit şi i-au slăvit numele; de la Stroe Leurdeanul, pre care l-
au scos de 2 ori din moarte, şi încă i-au fost şi cuscru, că au ţinut pre fata lui un fecior a lui
Costandin, anume Şărban; de la Dumitraşco, că i-au fost nepot de văr premare şi căci l-au
crescut în casa lui, şi l-au ţinut ca pre feciorii lui şi l-au boierit. Unii ca aceştea să fie de 3 ori
anathema!

CRONICA BĂLENILOR

Acolo în oastea lui Grigorie-vodă, cum zic unii, s-au făcut nește amestecături, adecă Șărban
logofăt, feciorul lui Costandin postelnic Cantacozino, și oarecare den frații lui ce era acolo, și
Mareș, și Crețulescul, să fie umblat între căpitani și între slujitori, de îndemna să meargă să
pîrască pă Grigorie-vodă la viziriul, de făcătoriu de rău, de hain și de altele, și pă urmă să ceară
domnu la viziriul pă Șărban logofăt; care, dîn om în om mergînd vorba, au ajunsu și la domnu.
Decii, auzind, să păziia în taină, pînă ș-au luat zioa bună de la viziriul să vie în țară, și, la un loc
conăcind pentru odihna namiezii, au poruncit lui Ghiorghiță moldoveanul, care era vătaf de
aprozi, să aducă pă acei boiari ce umblase să facă vicleșug; și-i aduse înaintea lui, și începu a-i
mustra, pentru căci fac așa, de au vrut să-l ficlenească, și să-l pîrască la viziriul: „Ce rău le-au
făcut? Au nu i-au boierit cu mari boierii, au nu i-au miluit cu mile mari?― Care anume, le spunea.
Iar Mareș, fiind mai slovesnic, și mai îndrăzneț, răspunse că nu sînt vinovați nimic.

Grigorie-vodă scoase vadnicii de față, căpitanii carii vorbise cu ei, întru care era și Alixandru,
fecior Ghiormii banul, și începură a zice: „Așa, doamne, ne-au zis să mergem să te pîrîm la
viziriul, și să puie pă Șărban logofăt domnu―. Iar Mareș răspunse: „Doamne, acest Alixandru în
zilele Mihnii-vodă fiind postelnic mare, pe gura lui multă boierime s-au omorît, nefiind vinovați
nimic; acum iar s-au apucat de acéia; ci, de-l vei asculta măria-ta, fă cu noi ce vei vrea, și va da
seama înaintea lui Dumnezeu, iar noi nu sîntem vinovați―. Și dentr-acel ceas i-au dat Grigorie-
vodă în seama vătafului de aprozi și cu alți slujitori, de i-au adus tot în pază pînă aicea în țară.
Lîngă acestea, și de la țară venise pîră, de la Stroe vornicul și de la Dumitrașco vistierul
Cantacozino, care era lăsați dă domnu caimacani purtători dă grijă, pîrînd pe Costandin
postelnicul Cantacozino, că umblă pe marginea turcească, oamenii lui hulind numele domnului,
de rău și de hain, și pă oamenii țărîi îi zăticnéște, de nu-i lasă să-și dea dăjdile împărătești, și
cum că să laudă, că el au popit pă Grigorie-vodă, el îl va dăspopi — și ca acestea altele multe.
Deci acéste doao pricini: una den tabără, alta den țară, înțelegîndu-se, ațîțară pă Grigorie-vodă
cu mare mînie asupra casii lui Costandin postelnicul. Și, după ce au întrat în țară, și înțelegînd
Costandin postelnicul de venirea domnului și dă oprirea feciorilor, au alergat înainte tocma cătră
Craiova, și, mergînd să să împreune cu domnul, l-au priimit de s-au împreunat, dar i-au arătat
un chip foarte posomorît și, vorbind cam alăturea cu calea, i-au ponosluit pentru feciorii lui, că
sînt răi și ficleni, și cum că au îndemnat pă căpitani și pă slujitori să-l pîrască la viziriul, și să
rădice pă fie-său Șărban domnu. Ca acestea auzind Costandin postelnicul, tăgăduia că nu va fi
acéia, ci vor fi pîri mincinoase, să nu le crează măriia-sa. Ca cu de acestea au ieșit afară
Costandin postelnicul, iar Grigorie-vodă viind la scaun, pe ceialalți boieri i-au slobozit, iar pă
Șărban logofătul l-au tăiat la nas dă o parte, pentru căci să numise să fie domnu; iar pă tată-său,
Costandin postelnicul au trimis pă căpitanul de la Ungurei cu dorobanți, și l-au luat noaptea, și l-
au dus la mănăstirea Sneagovului. Acolo nu l-au zăbovit, ci i-au poruncit de s-au cuminecat, și l-
au dus în trapezare, și, de stîlpul cel mare legîndu-l, l-au sugrumat. Deci, făcînd știință jupînésii
și coconilor, au venit cu voia domnului de l-au rădicat de acolo, și l-au dus la Mărgineni de l-au
îngropat.

ANTIM IVIREANUL – Didahii

Şi, în scurte cuvinte, nici unul din noi nu vom să ne ispoveduim de bună voe, pentru evlavie şi
cu gând desăvârşit, ca să ne părăsim de păcate, ci numai în vedéria oamenilor, pentru pricinile
ce am zis, până ne vom cumineca, apoi iară ne întoarcem, să mă ertaţi, ca câinele la borăturile
sale şi ca scroafa la tăvăliturile de împuciciune, după cum zice fruntaşul apostolilor, Petru, în
doao capete, la a dooa carte. Acii, în pripă ne ispoveduim şi ne cuminecăm şi acii în pripă, iarăş
ne apucăm de păcatele céle obicinuite şi atâta ne bucurăm de iale şi ne pare bine, căci le facem
ca când am câştiga mare bogăţie şi mare bunătate şi ne lăudăm într-însele, după cum zice
David: „Să laudă păcătosul, întru pohtele sufletului său şi cel ce face strâmbătate bine să
cuvintează.‖ (…)
Şi la acea mincinoasă ispovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnic om prost, pentru ca
să se teamă de noi şi să-i fie ruşine de féţele noastre şi ce vom zice noi aşa să fie, socotind în
gândurile noastre că, precum înşălăm pre dânsul, vom înşăla şi pre Dumnezeu. Dară
Dumnezeu nu să înşală, ce ne înşălăm noi înşine, spre peirea noastră cea sufletească.

Şi când mérgem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca

fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea féţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce
avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, péşte şi în post
raci şi untdelemn, şi am băut vin.

Nu spunem că ţinem bălaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade
totdeauna ficaţii, ca rugina pre fier şi ca cariul pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui nici un
rău.

Nu spunem strâmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiiate, făţăriile, mozaviriile,

vânzările şi pârăle ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă,
ce nu ne dă îndemână, că avem nevoi multe şi dări şi avem casă grea şi copilaş ca-n gloată şi
oameni mulţi carii să ocrotesc pre lângă noi.

Nu spunem că crédem minciunile slugilor noastre mai vârtos decât adevărul celui ce să
năpăstuiaşte, carele de s-ar şi jura, nu-l crédem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atâta
cruzime de inimă cât de am putea l-am stinge şi de pre faţa pământului; ce zicem că fiind în
valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm câte un sărindariu, iar din jafuri, iar din
nedreaptă agoniseală.

Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiaşte şi pradă şi căznéşte pre săraci, îi lăudăm şi-i
zicem că iaste om înţelept, îi ajunge mintea la toate şi iaste vrédnic şi face dreptăţi, iar pre
carele îl vedem că nu să améstecă într-acélia îl facem blestemat, mojic şi nevrédnic şi cum că
nu-i ajunge mintea să facă judecăţi şi dreptate, neaducându-ne aminte de cuvântul ce zice Isaia
la capul 64 că: „pentru necurăţeniia noastră dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu iaste ca
cârpa muerii ce are pre sine (şi sântem necuraţi).‖. Şi pentru ca să nu mai lungesc cu vorba,
toate răutăţile câte facem avem vréme şi mijloace ca acélia de le săvârşim după pohta inimii
noastre, iar pentru céle sufleteşti nu putem afla vréme.

Drept acéia, iubiţii miei ascultători, mă rog pentru numele lui Iisus Hristos, carele Ş-au vărsat
preacinstit şi scump sângele Său, de ni-au răscumpărat din robiia diavolului, să ne venim în fire
şi să ne luom seama, că acéstia ce facem ne duc pre calea periciunii. Şi de vréme ce nu ni-au
lăsat năravul nostru cel rău, să lucrăm în viia Domnului spăseniia sufletelor noastre, din ceasul
cel dintâi al sfântului post, încailea să lucrăm acum la ceasul al 11. Şi El, fiind milostiv ca un
Stăpân îndurătoriu, ne va da plata deplin, a Căruia slava iaste în véci. Amin. (…)

Postul nu trebuie ţinut cu tristeţe şi făţărnicie: „Nu te face trist ca copiii ce-i duc la şcoală; nu
răpşti împotriva zilelor celor curate; nu cerca sfârşitul săptămânii, ca sfârşitul ernii venirea verii;
nu pohti sâmbăta pentru beţii, ca şi jidovii; nu număra zilele postului, precum aşteptă argatul cel
rău plata simbriei; nu te întrista căci nu fumegă cuhniia ta, sau bucătariul căci n-au stătut lângă
foc. Mă ruşinez a spune de posomorârea celor mâncăcioşi, în ce chip să tânguesc în zilele céle
de post: cască adése, să culcă puţin şi iară să scoală; dorm în silă şi silesc să treacă zilele şi să
nu le priceapă. Să îngreuiază asupra soarelui, căci zăbovéşte a înopta; numesc zilele postului
mai mari decât célialalte; să fac cum că au durére la stomah şi ameţeli de cap şi stricăciune
obiciaiului lor, carele nu sânt sémne ale postului, ci ale nesaţiului. Cu nepohtă să duc la masă;
răpşesc asupra vérzelor, înjură legumile zicând: „în zadar s-au adus în lume.‖ (…)

Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici
liniște. Corăbiile între valuri sunt împărățiile, crăiile, domniile și orașele, mulțimea norodului,
politiile, suppușii, bogații și săracii, cei mari și cei mici, sunt cei ce călătoresc și să află în nevoe.

Vânturile céle mari ce umflă marea sunt nevoile céle ce ne supără totdeauna.

Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele să întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc
văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoșază toată inima vitează sunt întâmplările
céle de multe féliuri, neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne
vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările céle gréle și nesuferite, carele le lasă Dumnezeu și
ne încungiură, pentru ca să cunoască credința noastră și să ne vază răbdarea.

Acuma dară, pentru ca să mântuiască norodul de acéstia și să lépede deasupra lor nevoia cea
grea, oare care iaste, mijlocirea mântuirii? Acea mijlocire ne-o învață cu pilda lor norodul cel
israiltenesc, când să supăra de oștile lui Hananeu, împăratul Aradului, în pustiu; ne-o învață
lăcuitorii din Vetulua, când s-au ocolit în cetatea lor de oastea cea groaznică a lui Olofern; ne-o
învață Esdra, când să întorcea cu norodul lui Israil în Ierusalim, mântuit din robiia Vavilonului;
ne-o învață nineviténii, când au scăpat de periciunea, caré de spre partea lui Dumnezeu le-au
fost spus prorocul Iona.

Toț aceștea, pentru căci s-au rugat cu un glas și cu un gând și au cerșut de la Dumnezeu
ajutoriu, s-au mântuit.

Zice sfânta Scriptură: Și să rugă Israil rugă Domnului și auzi Domnul glasul lui Israil și déde pre
Hananeu supt mâna lui. Și lăcuitorii ce era ocoliț în Vetulua au strigat cătră Domnul, cu toții
deodată, neîncetat și au ascultat Domnul rugăciunea lor și i-au mântuit din mâinile lui Olofern.
Zice Esdra: Am cerșut de la Dumnezeul nostru cale dreaptă noao și coconilor noștri și la toată
agonisita noastră și ne-au ascultat pre noi. Și iară nineviténii au strigat cătră Dumnezeu,
neîncetat și s-au îmbrăcat în saci, de la mare până la mic; și văzu Domnul lacrămile lor și n-au
stricat pre ei, nici dobitoacele, nici cetatea lor.

ION NECULCE – O SAMĂ DE CUVINTE

III. Ștefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ștefan-
vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au
făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au și pe trii
boierenași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut
săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cadzut săgeata unui copil din casă au
făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fie cădzut
săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Și este sămnu un stâlpu
de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așè
povestescu. Fost-au și bisericuță1 de lemnu întru acel delușel și s-au răsipit, fiind de lemnu. Și
așè au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât
zugrăvală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și dzicǔ călugării să fie fost
făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisne de argint, și pe urmă să li
fie luat un domnu și să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat și noi. Iar stricându-să un
clopot mare la mănăstire și făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu
mai sus în clopot, ca să fie mai mare.

Lăsat-au Ștefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui și un păhar, ce
vorbiè călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe și al farfurii, ca să
fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Și arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Și la vremea lui
Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit niște căzaci cu leși, cu moldoveni joimiri,
vrând ca să jecuiască ce ori găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu putè să
jecuiască. Deci au dzis călugarilor să dè turnul, că nu vor lua a mănastirii nemică. Iar călugării
necredzind, nu vrè să dè turnul. Iar acei căzaci cu leși și cu moldoveni îndată au aprinsu
mănăstirea, iar călugării, vădzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată,
având pușci de apă, acei căzaci, leși și moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din
turnu ce au fost a boieri și a neguțitori, iar a mănăstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui
Ștefan¬vodă. Iar păharul au fost pănă la a triia domnie a lui Mihai Racoviță-vodă. Și scoțindu-l
din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliță, și vrând să să fălească, au băut la masă cu
acel păhar a lui Ștrfan-vodă, cu niște slugi boierești, ce era zlotași. Și bând mult cu acel păhar,
s-au îmbătat și, fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela.

XIII. Petru-vodă Rareș, când era închis în cetatea Ciceului în Țara Ungurească, avè nevoie de
nemți și de unguri. Iar fiind doamna lui sirboaică, de neamul Despoților, fată lui Despot crai, au
scris o carte sirbască la împăratul turcescu și la viziriul, cu rugăminte. Și au slobodzit cartea pre
o fereastră gios din cetate. Și au învățat pre o slugă a lor, sirbu, ce avè, să să ducă cu cartea la
Poartă, la viziriul. Și mergând sluga acee la Poartă, a lui Petru-vodă, au scris viziriul la unguri
să-l sloboadă pre Petru-vodă. Și după ce l-au slobodzit, s-au dus la Poartă.

Iară după ce s-au dus Petru-vodă la Poartă, așe vorbăscu oamenii, că au grăit viziriul
împăratului să-l ierte și să-l puie iar domnu în Moldova. Iar împăratul au răspunsu că-i giurat,
pănă nu va trece cu calul preste dânsul, să nu-l lăsă. Deci viziriul au dzis că-i „prè lesne a plini
măria ta giurământul―. Și l-au scos la câmpu și l-au culcat la pământ, învălit într-un harariu, și l-
au sărit împăratul de trii ori cu calul. Iar alții dzicu că au ședzut supt un pod, și împăratul au
trecut de trii ori pe pod. Deci l-au îmbrăcat cu caftan, să fie iarăși domnu în Moldova. Deci cum
au slujit mai pre urmă turcilor, scrie letopisățul.

XXII Barnovschii-vodă mergând cu multă gloată de aice din țară la Poartă, cu mulți boieri și
mazili și curteni, și cu di ceielalți mai proști, și preoți și cu călugări, și mergând pe drum și
poposind și ședzind la masă, au început a strănuta Barnovschii-vodă des și tare. Iar boierii carii
era la masă cu Barnovschii-vodă, după obicei: „Sănătos, doamne, și pre voia mării tale!―. Iar pre
urmă, vădzind că tot strănută, un boier să fie dzis: „Viermi, doamne―. Și cum i-au dzis „viermi,
doamne―, au și tăcut de strănutat.
ION NECULCE Din LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI

Dumitrașco-vodă (Canctacuzino – n.m.) era un om bătrân, grec țărigrădean de neamul lui, de

Canîtacozonești. Și mai nainte vreme fusesă visternic mare și-n Țara Muntenească, la Gligori-
vodă. Și era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad.
Și dup-aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad, iar el aice își luasă
o fată a unei rachierițe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Anița, țiitoare, de o
purta în vedeală între toată boierimea, de-o ținè în brați, de-o săruta și o purta cu sălbi de
galbeni și cu haine de șahmarand, cu șlic de sobol și cu multe odoară împodobită. Și era tânără
și frumoasă și plină de suleiman, ca o fată de rachieriță. Și o triimitè cu carăta domnească, cu
siimeni și cu vornici și cu comiși dzuoa amidzidze mari pe uliți, la feridiu și pe la mănăstiri și pe
la vii, în primblări. Și făcè și pe boieri de-ș triimitè giupânesăle cu dânsa. Și după ce viniè de la
primblări, triimitè giupânesilor daruri, canavețe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu
cu dânsa în primblare. Și după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ș-au dus-o în Țarigrad cu
dânsul ș-au măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec. Căutați, frați iubiți cetitori, de videți ce
este omenia și curvia grecească! Că el, de bătrân, dinți în gură n-avè. Dimineața îi încliè de-i
punè în gură, iar sara îi desclie cu încrop și-i punè pe masă. Carne în toate posturile cu turcii
depreună mânca. Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceștia ai avut!
Ce sorți de viiață ț-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu
atătea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pănă astădzi în tine, Moldovă! Și din vreme în vreme
tot s-au mai adaos spurcateli de obiceiuri, carei mai înainte s-or pomeni cineș la rândul lor. (…)

Atunce au sosit ferman de la veziriul la Dumitrașco-vodă, să încalece să margă să prindză pre

Brâncovanul-vodă. Și au scris cărți și la soltanul de Bugeag, să dè lui Dumitrașco-vodă oricâți
tătarî i-ar trebui. Atunce am știutŭ și eu c-au fostu scris să vie moscalii, că eu tot gândièmŭ că
om purcede în gios spre Huși, precum sfătuisem. Iar dac-am înțăles c-au sosit moscalii, mult m-
am mirat și am dzis lui vodă să scrie, să să întoarcă moscalii înapoi, și să mergem, precum
scrie veziriul, să prindem pre Brâncovanul, și să să lasă de moscali, că poate să-i bată turcii, și
tătarâi or robi țara. Puiu pre Dumnedzeu martur că așè i-am dzis, și tare am stătut, că doar l-oi
întoarce, și n-am putut. Și încă cu mânie mi-au răspunsu dzicând că „voi toți vă chivernisiți, că
să rămâneți la creștini, și numai eu sângur pentru voi să rămâiu la păgâni; că v-am vădzut eu
credința, că ați fugit toți, și eu am rămas sângur; pentru țară, n-or prăda-o tătarâi, că moscalii
acmu sosescu, și eu știu prè bine că n-or bate turcii pre moscali―. Deci vădzând și eu că mi-au
răspunsu așè cu scârbă, m-am temut a mai râspunde, să nu cumva cad în vro primejdie a vieții.
Măcar că mulți dzic că eu l-am îndemnat să să închine la moscali, dar grăiescu cu năpaste și ca
niște oameni ce nu pricep și nu știu. Că atunce era toți creștinii bucuroși moscalilor, nu numai
eu, că scriè alții mai nainte de chiema pre moscali, mai nainte de Dumitrașco-vodă: muntenii,
sârbii, moldovenii, cu câți ani mai nainte! Numai pizmașii zavistnici scorniè asupra mè ocară, și
oamenii cei proști și neprieteni și cei nepricepuți credè așa. Dar eu taina stăpânului, căruia i-
amŭ mâncat pita, n-am putut-o descoperi, uitându-mă la Sfânta Scriptură, ce au dzis îngerul
cătră Tovie dzicând: „Taina împăratului să acoperi, iar faptele lui Dumnedzeu la arătare să le
mărturisești―. Ce și eu n-am vrut să mă facu al doile Iudă sau să-l viclenescu, să fugŭ de la
dânsul. Că de-aș fi făcut așè, ce laud-aș fi dobândit? Ce numai osândă de la Dumnedzeu și
ocară de la oameni. Iar eu aceste răbdându-le cu dreptate, din toate nevoile am scăpat, care le-
am tras pre strâmbătate în 9 ani. Ce întru aceste ce mi s-au întâmplat m-am lăsat tot în
nădejdea lui Dumnedzeu, păn’ m-au scos, precum mărturisește David prorocul, psalom 39:
„Răbdându am așteptat pre Domnul, și mi-au luat aminte, și au ascultat ruga mè, și m-au scos
din groapa patimilor și din tina cea adâncă, și au pus pre piatră picioarele mele―, i proci. (…)

Iară când au fost în al treile an a domniei lui Neculaivodă, văleat 7222, mazilit-au turcii și pre
Brâncovanul-vodă, trimițind pe Buiuc ibrihorul de l-au prinsu cu mare meșterșug. Că l-au înșălat
unchii lui, de-au mersu de la Târgoviște în București, fiind agiunși cu Mihai-vodă, de sta Mihai-
vodă de-l pârâè, gândindu-să că va fi el domnu. Iar după ce l-au prinsu, au scos ibrihorul
ferman de la împărăție, scriind la țară de or priimi pre Mihai-vodă, bine, iar de nu, să-și rădice
dintre dânșii pe cine ar vrè. Deci unchii Brâncovanului, anume Costantin stolnicul și Mihai
spatariul, dacă au vădzut că-i lasă Poarta în voia lor, s-au lăsat de prieteșugul lui Mihai-vodă și
ș-au rădicat domnu dintre dânșii, pre Ștefan Catacuzino spatariul, fiiul lui Costantin stolnic.

Iară pre Brâncovanul l-au dus la Poartă cu mare pază și cu multă avere, scrisă tot de ibrihorul,
și l-au închis la Edicula cu mare grijă, și pre dânsul, și pre doamna-ș, și pre cuconii săi, și pre
toate slugile lui. Că era acel Gin Ali-pașa vezir un păgân rău preste samă, de nu folosiè nemărui
dare. Deci atunce au început și solii moschicești a-l pârî, și Șfedul, și de multe părțile, cum este
mânia lui Dumnedzeu. Măcar că cele pomeniri multe și cei prieteni harnici și averea ce avè,
sosindu-i atunce ceasul, nemică nu i-au folosit. Precum dzice Scriptura: „Nu va folosi avera în
dzioa urgiii―. Poate-fi și osinda Moldovii, că-i tot schimba domnii adese, și-l blăstăma toată țara,
au poate-fi și a unchiu-său, a casei lui Șărban-vodă, au doar și a moscalilor chemare și apoi
vicleșug. Că mult sânge creștinesc s-au vărsat, și de multe ori îl blăstăma împăratul Moscului și
dzicè: „Iuda-Brâncovanul m-au vândut, de-am răpus oaste și am pățit aceasta.―

Deci l-au scos și au tăiet capetele, întăi a patru cuconi ai săi, apoi și al lui și a câțiva boieri, slugi
ai lui. Iar pre doamna și pre alte slugi le-u ținut încă vro 2 ani la închisoare și apoi i-au slobodzit.
Atunce, cându-i tăiè feciorii, au fost dzicând unul să-l turcească, să nu-l taiè, dar tată-său l-au
îmbărbătat tare, să nu-ș lasă legea. Numai un copilaș, nepot de fiiu Brâncovanului au scăpat, că
l-au luat în saraiul împărătescu, ca să-l turcească. Iar mai pre urmă l-au scos îma împăratului și
l-au dat la maică-sa, care mai pe urmă la istoria lui va arăta mai pre largu. Precum să dzice
„domnu bogat și fără sfat―, adevăr că atunce au fost fără sfat, dacă s-au mâniet Dumnedzeu pre
dânsul. Iar mai nainte, în 30 de ani, tot cu sfat au fost, că ținè Dumnedzeu și-i ierta osinda. Iar
acmu n-au vrut să-l mai rabde. Și când l-au tăiet, au adus pre toți solii de-l priviè.(…) Rugăm pre
dumnevoastră, iubiț[i] cetitori tineri, să luați sama aceștii scrisori, de s-ar tâmpla vrodată să mai
vie niște lucruri ca aceste în țara noastră, să vă știți chivernisi, să nu pățiți și voi ca noi. Moscalii
la turci niciodată năvală nu mai da, ce tot turcii da năvală la moscali, pănă îș istoviè focul, și
apoi iar să da înapoi, iar moscalii tot cătinel după dânșii. Și să lărgisă șireagurile cele de
moscali, în lature, cât alergai cu calul; atâta să lărgisă moscalii de la carăle lor. Iar când au fost
marți dimineața, turcii s-a strânsu toți departe, și acolo ș-au făcut meteredzu și ș-au așădzat
toate pușcile. Și au început a să bate prè vrăjmaș, cât întunecasă lumea, de nu să vedè omŭ cu
om, și să vedè numai para cum ieșiè din pușci. Ca cum ar arde unŭ stuhŭ mare, trestie, pe niște
vânt mare, așe să vedè focul ieșind din pușci. Numai ce voiu să dzic, poate-fi Dumnedzeu
ferește la războiu, că dintr-o 1.000 de sinețe abiè să tâmplă de lovește unŭ omŭ. Că de ar hi
nemerit cât focu slobodziè, n-ar fi mai rămas nici la turci, nici la moscali omŭ de poveste. După
cum dzice un cuvânt Miron Logofătul: „Mare este omul, iar la războiu prè mică-i este ținta―.