Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Informaţii generale
Cadru didactic
Lecturi de grup
Lecturi individuale
Eseuri / referate
Lucrări aplicative
Bibliografie
Popescu Gabriel (2002), Probleme de politică agrară. Ed. A.S.E, Bucureşti
Popescu Gabriel, Constantin Florentina (2004), Economie şi politică agrară.
Aplicaţii, Ed. A.S.E, Bucureşti
Popescu Gabriel (2007), Cooperarea în agricultură, de la piaţa funciară la
transferul de cunoaştere, Ed. Terra Nostra, Iaşi
Constantin Florentina (2007), Reforma funciară postcomunistă. Experienţe
est europene, Ed. Terra Nostra, Iaşi
Popescu Gabriel (2013), Probleme vechi, relații noi in agricultură, Ed.
Academiei Române, București
Popescu Gabriel (2014), Cooperația în agricultură, de la argumentul istoric
la transferul de cunoaștere, Ed. Academiei Române, București
Popescu Gabriel (2013), Probleme vechi, relații noi in agricultură, Ed.
Academiei Române, București
Popescu Gabriel (2017), Agricultura pe scara timpului”, Editura Academiei
Române, Bucureşti
Evaluare
participare și răspunsuri la întrebările de la curs 10%
participare activă la seminar: 30%
examinare finală: 60%
TOTAL 100%
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Politica agrară – ştiinţa îndrumării şi încurajării
agriculturii româneşti
• Diviziunea socială a muncii a determinat apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor
economice, iar în cadrul acestora a Economiei şi Politicii Agrare, disciplină care,
generic, se ocupă cu studiul fenomenelor economice din agricultură la nivel macro
şi microeconomic.
• Agricultura, ca ramură a economiei naţionale, are un specific aparte, ceea ce a
determină un anumit intervenţionism al puterii publice în paralel cu menţinerea
autonomiei gestionare a producătorilor agricoli.
• Ştiinţa are două componente distincte:
– Politica agrară – nivel macroeconomic
– Economia agrară – nivel microeconomic
Structuri administrative:
La nivel central: ministere (agriculturii, finanţelor, apelor şi mediului),
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
La nivel judeţean: prefecturi, direcţii agricole, direcţii de finanţe
publice, etc
La nivel local: consiliile locale, centrele agricole.
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Rolul agriculturii în economia României
• Agricultura este o ramură importantă a economiei naţionale şi a apărut ca urmare a diviziunii
sociale a muncii.
• În sens agronomic agricultura este definită ca o ramură a producţiei brute sau primare în cadrul
economiei rurale, care furnizează societăţii produse brute de natură vegetală şi/sau animală.
• Într-o accepţiune mai complexă agricultura e definită ca fiind ramura producţiei materiale care
cu ajutorul organismelor animalelor vii ale plantelor verzi şi sub acţiunea omului are loc
transformarea energiei cinetice a soarelui în energie potenţială, sub singura formă accesibilă
organismului uman – materie organică. Din acest punct de vedere creşterea animalelor apare ca
o primă industrie de prelucrare a materiilor prime agricole.
Trăsăturile agriculturii
1. Apariţia şi dezvoltarea agriculturii, ca ramură a economiei naţionale, a fost condiţionată de evoluţia
procesului de diviziune socială a muncii;
2. Agricultura începe şi se termină odată cu participarea omului la procesul de producţie;
3. Agricultura se deosebeşte de industrie, întrucât, la baza producţie agricole stau procese organice, biologice,
iar la baza celorlalte procese de producţie (cu excepţia Ind. Fermenţilor ) stau procese anorganice.
6. Numai ¼ până la ½ din producţia finită reprezintă producţie principală, restul fiind producţie
secundară, care este voluminoasă, perisabilă şi greu de transportat;
7. Procesul economic de reproducţie se îmbină cu cel natural, ceea ce exclude posibilitatea
realizării unui ritm accelerat şi nelimitat de creştere a producţiei agricole, aşa cum se poate
întâmpla în ramurile neagricole. De aici decurge necesitatea corelării ritmului de dezvoltare a
agriculturii cu celelalte ramuri nonagricole din amonte sau aval de aceasta.
8. Autoproducerea unor mijloace de producţie, atât în cultura plantelor, cât şi în creşterea
animalelor. Aceasta face ca progresul tehnic în agricultură să depindă de propriile posibilităţi şi
preocupări de a produce noi mijloace de producţie;
9. Procesul de producţie din agricultură, în special cultivarea pământului, se desfăşoară pe
suprafeţe întinse, spre deosebire de alte ramuri unde activitatea de producţie este concentrată în
spaţii relativ restrânse. Această particularitate presupune existenţa tractoarelor şi a mijloacelor
mecanizate, ca singura soluţie tehnică eficientă şi cu randament înalt în cultivarea pământului
pentru etapa actuală;
10. Procesul de diviziune a muncii are un caracter complex multilateral. În industrie, pe baza
cooperării este posibilă specializarea îngustă, pe când în agricultură specializarea pe produs sau pe
faze tehnologice este foarte dificil de realizat, de cele mai multe ori chiar imposibil.
Funcţiile agriculturii
1. Agricultura furnizează produse agroalimentare pentru consumul intern al populaţiei.
Este considerată cea mai importantă funcţie a agriculturii oriunde şi oricând. Nivelul şi ritmul de
creştere a producţiei agricole determină nivelul de trai al omenirii.
Inelasticitatea relativă a consumului de produse agroalimentare nu constituie o piedică pentru
creşterea continuă a producţiei agricole. În prezent asistăm la o creştere susţinută a producţiei
agricole în marea majoritate a ţărilor lumii.
Referitor la consumul agroalimentar, în România sunt necesare 2 precizări:
– disponibilităţile calorice rezultate în cea mai mare parte din consumul de cereale erau şi sunt
suficiente pentru a nu arunca România în rândul ţărilor slab sau subdezvoltate. Afirmaţia este
valabilă şi după 1990, în condiţiile involuţiei producţiei ca urmare a reformei;
– disponibilităţile proteice, mai ales cele de provenienţă animală sunt în scădere în consumul
alimentar al populaţiei datorită acţiunii conjugate a două cauze:
• scăderea efectivelor de animale la toate speciile după 1990;
• creşterea necontrolată a preţurilor produselor agricole la consumator comparativ cu creşterea
veniturilor reale ale populaţiei.
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
SISTEME AGRICOLE CONTEMPORANE
• Agricultura tradiţională
• Agricultura industrială
• Agricultura ecologică (biologică, organică)
Agricultura tradiţională
Caracteristici
• folosirea unor cantităţi reduse de input-uri economice
• volum mare de forţă de muncă
• productivitatea agricolă depinde în cea mai mare măsură de potenţialul
natural (suprafeţe agricole însemnate, condiţii climatice favorabile etc.)
• efortul puterii publice este minim (promovarea sistemului în ţările cu un
nivel redus al PIB/locuitor)
• structurile de exploatare predominante sunt cele de dimensiuni mici şi
foarte mici – exploataţiile familiale (munca manuală şi cea animală,
fertilizarea naturală şi ocazional substanţe chimice, rotaţia culturilor
extrem de puţin practicată)
• volumul producţiei agricole este asigurat de existenţa unui număr mare
de exploataţii agricole de mici dimensiuni.
• în structura culturilor prevalează culturile extensive care se bazează pe
folosirea fertilităţii naturale a solului, de regulă culturile cerealiere
• tehnologiile utilizate sunt cele tradiţionale, ca rezultat al experienţei
dobândite de-a lungul timpului de generaţiile de agricultori.
Eficienţa economică
• eficienţa economică este redusă datorită randamentelor slabe obţinute la
unitatea de suprafaţa sau pe cap de animal
• producţia obţinută este destinată într-o proporţie însemnată
autoconsumului familiei şi doar cantităţile ocazional excedentare de
produse sunt destinate pieţei.
• sistemul are ca obiectiv principal subzistenţa familiei de agricultori şi din
această cauză se adaptează greu la cerinţele pieţei şi la presiunile
exercitate de mediul de piaţă.
Avantaje şi dezavantaje
• dezechilibrele pe care le produce asupra mediului ambiant sunt minime,
din acest motiv este considerat ”sistemul agricol cel mai susceptibil
adaptării la cerinţele şi principiile impuse de agricultura ecologică”, prin
costuri minime de conversie.
• se urmăreşte, cu prioritate, asigurarea securităţii alimentare, care de cele
mai multe ori nu este realizată în totalitate, iar ţările în care acest sistem
este preponderent sunt dependente de importuri agroalimentare pentru
acoperirea consumului populaţiei nonagricole.
Agricultura industrială
Caracteristici
• puternic marcată de elementele modernizării (utilizarea pe scară largă a
factorilor purtători ai progresului tehnic – cantităţi masive de
îngrăşăminte chimice, pesticide, biostimulatori, mutaţii genetice etc.,
mecanizarea şi automatizarea complexă a proceselor tehnologice, lucrări
de îmbunătăţiri funciare, soiuri de plante şi rase de animale de înaltă
productivitate)
• structura culturilor foarte variată şi dictată de cerinţele pieţei
• tehnologiile practicate sunt intensive şi superintensive (tehnologiile
performante reclamă existenţa concentrării suprafeţei agricole în
exploataţii de dimensiuni mijlocii 10-50 ha şi mari peste 50 ha)
• necesită fonduri investiţionale de cele mai multe ori considerabile, care nu
pot fi suportate integral de agricultori (intervine rolul puterii publice prin
susţinerea unei părţi din costul factorilor de producţie sau/şi susţinerea
preţurilor produselor agricole)
Eficienţa economică
• eficienţa economică a acestui sistem agricol foarte ridicată datorită
randamentelor superioare obţinute la hectar sau pe cap de animal şi
preţurilor înalte determinate de creşterea cererii solvabile manifestată pe
piaţa produselor agroalimentare
• condiţie: măsurile de politică agrară să asigure menţinerea unui echilibru
între preţurile produselor agricole şi preţurile produselor industriale,
(„foarfecele preţurilor” să nu acţioneze prea puternic în defavoarea
agriculturii)
Avantaje şi dezavantaje
• asigură în mod cert securitatea alimentară, un mare excedent de produse
agricole destinat exportului, o profitabilitate ridicată, care permite
dezvoltarea în continuare a sectorului agricol.
• perturbaţiile pe care le poate produce mediului natural, calităţii
produselor şi sănătăţii consumatorilor (mecanizarea, dar în special
chimizarea, pot provoca degradarea ecosistemelor agricole, cu impact
nefavorabil pe termen lung asupra echilibrelor naturale şi ecologice -
poluarea solului, apei freatice, produselor agricole).
Agricultura ecologică
Caracteristici
• puternic dependentă de factorii ecologici
• pe lângă obiectivul de asigurare a securităţii alimentare, vizează protejarea
mediului natural şi siguranţa în alimentaţie, respectiv sănătatea
consumatorului şi a mediului.
• renunţarea totală la folosirea îngrăşămintelor chimice, necesarul de elemente
nutritive fiind asigurat prin mijloace neconvenţionale
(activitatea bacteriană face posibilă preluarea azotului din sol, iar asolamentele cu plante
leguminoase îmbogăţesc conţinutul în azot al solului; potasiul este asigurat prin arderea
resturilor vegetale; fosforul urmează să fie preluat din materia organică provenită din zootehnie,
tratarea nămolurilor şi composturi)
• lucrările agrotehnice - interzicerea mecanizării excesive, pentru a se evita
tasarea solului şi deteriorarea însuşirilor fizico-mecanice şi biologice ale
stratului fertil de sol.
• tehnologic şi economic - nu necesită investiţii financiare considerabile, şi nici
dimensiuni mari ale exploataţiilor agricole, dar necesită un consum mai mare
de forţă de muncă.
Eficienţa economică
• productivitatea este destul de scăzută, deoarece randamentele la hectar
sau pe cap de animal se situează aproximativ sub jumătatea celor obţinute
în sistemul agriculturii industriale
• eficienţa acestui sistem se justifică prin preţurile superioare ale produselor
agricole ecologice şi efectele pozitive pe care le are atât asupra mediului
ambiant, cât şi asupra sănătăţii consumatorilor.
• în Uniunea Europeană sistemul a fost susţinut şi promovat în cadrul Politicii Agricole
Comune, după 1992, ca urmare a reformei Mac Sharry, constituind o alternativă a
agriculturii de tip industrial, prin aceasta urmărindu-se diminuarea efectelor generate de
criza de supraproducţie şi deteriorarea mediului ambiant.
• în România, preocupările privind implementarea agriculturii ecologice sunt relativ recente,
concretizându-se după anul 2000 prin adoptarea unui cadru legislativ specific adaptat şi
armonizat cu cel din Uniunea Europeană.
• suprafeţele agricole certificate în sistemul ecologic de producţie erau în 2007 de 190.129 ha
(1,3 % din suprafaţa agricolă utilizată), iar în 2020 de 468.887 ha (3,4%); principalele culturile
practicate sunt cerealele, plante tuberculifere şi rădăcinoase, plante furajere, păşuni şi fânețe,
plante oleaginoase, legume şi fructe (vişine, cireşe etc). Efectivele de animale din sistemul de
creştere certificat ecologic, tot la nivelul anului 2007, se cifrau la: 6.265 vaci de lapte, 18.076 oi
pentru lapte şi 4.720 capete găini ouătoare, iar in 2020, 12.837 vaci de lapte, 13.189 oi, 143.198
găini ouătoare. Produsele ecologice obţinute în România sunt comercializate în proporţie de
20% pe piaţa internă şi de 80% pe pieţele de export
TEMĂ
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Reformele agrare
• Reformele agrare, sunt acţiuni pornite din iniţiativa puterii publice în baza cărora se
determină transferul integral al dreptului de proprietate (posesie, dispoziţie, uz şi folosinţă)
asupra terenului de la un proprietar (de regulă mare) la altul (mai mic sau foarte mic).
• Reformele agrare au fost acţiuni complexe, care au marcat adânc istoria economiei
româneşti. Urmările lor au determinat în proporție semnificativa arhitectura structurilor de
proprietate și exploatare din agricultura prezentă.
• În spaţiul românesc împropietărirea ţăranilor, prin reforme agrare, s-a produs, astfel:
– în Transilvania, Banat şi Bucovina (provincii care până în anul 1918 au făcut parte din Imperiul
Austro-Ungar), în intervalul 1848 – 1853,
– în Basarabia (ţinut românesc, încorporat abuziv de Imperiul Ţarist, (pe toată durata anilor dintre 1812
– 1918), în 1868,
– în teritoriul naţional al României, în anii 1864, 1878, 1889, 1921, 1945, 1949 – 1962, 1991 şi 2000.
• Cele mai importante Reforme din istoria relaţiilor agrare româneşti, au fost următoarele:
1864, 1921, 1945, 1949-1962, 1991 şi 2000.
Reformele agrare
• Toate reformele agrare au avut puncte comune cu efecte relevante asupra cauzelor, conţinutului
şi urmărilor lor prin:
• repetabilitatea lor cu obiectivitate, după fiecare mare eveniment, care a marcat istoria
României moderne:
Reforma Evenimentul istoric semnificativ care a precedat reforma agrară
1864 - Unirea Principatelor Moldovei şi Muntenia – şi declararea României ca stat
naţional, 1859.
1921 - Participarea României la Primul Război Mondial, 1916-1918.
1945 - Participarea României la Cel de al Doilea Război Mondial, 1941-1945.
• transformările de proprietate s-au derulat între două mari categorii de actori, pe formula, fie
de la mare-mic care a fost şi cea mai frecventă, respectiv în 1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000, fie
pe cea de la mic-mare, care s-a produs o singură dată, la reforma din 1949-1962.
• Structural legea de reformă a generat trei acţiuni distincte, simultane şi intercondiţionate, şi anume:
– 1.Anularea obligaţiilor feudale în natură, muncă, sau bani;
– 2.Eliberarea clăcaşilor;
– 3.Împroprietărirea ţăranilor;
• Actorii reformei au fost marii proprietari, ca deposedaţi şi ţăranii clăcaşi şi neclăcaşi, în calitate de
împroprietăriţi. Terenurile pentru împroprietărirea țăranilor au rezultat din: secularizarea averilor instituțiilor de
cult (1862) și din cele preluate de la marii moșieri (1864). Reforma a dat posibilitatea marilor boieri să treacă
de la statutul de <<stăpâni>>, la cel de <<proprietari>> de pământuri.
• Boierii dobândeau drepturi depline de proprietate numai asupra a 1/3 din suprafaţa moşiei, restul de 2/3 aveau
obligaţia să o cedeze spre împroprietărirea clăcaşilor. Obligativitatea cedării, în integralitate a suprafeţelor
opera asupra tuturor proprietarilor cu mai mult de 2 moşii. Deci, legea lăsa în proprietatea fiecărui boier numai
o parte dintr-o moşie (aleasă de el în situaţia când avea două sau multe moşii), indiferent de mărimea
acesteia.
• În urma împroprietăririlor din anul 1864, suprafaţa agricolă a ţării era deţinută în cea mai mare proporţie,
respectiv de peste 2/3 de marea moşierime şi de stat, şi de numai 1/3 de către ţărani.
Reforma agrară din 1864
Ţăranii împroprietăriţi în baza legii rurale din anul 1864, după categorii şi suprafaţă
Sursa: Victor Axenciuc, Op.cit., tab.38, pg.88, [După: G.D. Creangă. Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907]
Reforma agrară din 1921
• Reforma agrară din 1921 a determinat profunde schimbări, cu reverberaţii până în prezent, în relaţiile şi
structurile de proprietate din agricultură.
• Cauzele care au determinat, dar şi grăbit, înfăptuirea acestei reforme se regăsesc în starea dezastruoasă
din regimul agrar, dezvoltat după Reforma din 1864.
• Pierderile umane din timpul Primului Război Mondial s-au ridicat la peste 1 milion de persoane, ceea ce a
însemnat circa a 1/5 din populaţia activă a ţării, iar producţia din sectoarele agricol şi industrial a scăzut la
mai puţin de jumătate. Moneda naţională s-a depreciat simţitor, fiind la o cotă de 40 de ori sub cea din
perioada premergătoare războiului.
• Relaţiile agrare, din intervalul 1864-1921, înregistrează minime mutaţii în privinţa gradului de dependenţă
al foştilor clăcaşi, acum ţărani împroprietăriţi, faţă de marea proprietate.
• În plan politic, reforma s-a bucurat de înalta susţinere a regelui Ferdinand I, deoarece o considera un act
de justiţie social, dar şi o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor la Războiul de Reîntregire Naţională (1916-
1918). Dar, meritul în adoptarea deciziei de reformă aparţine partidei liberale din Parlamentul României
Mari
• Reforma a preluat modelul celei anterioare (din 1864), de fragmentare a moşiilor pe loturi şi apoi atribuirea
acestora ţăranilor lipsiţi de pământ sau cu pământ puţin. Dar, spre deosebire de Reforma din 1864,
atribuirea s-a făcut prin “vânzarea în masă”, fără a condiţiona împroprietăriţii de puterea de muncă sau de
inventarul agricol deţinut.
• În aceste condiţii scopul Reformei din 1921, a fost mai mult social, decât strict economic, iar principalul
criteriu de împroprietărire a fost participarea la război.
• Prin Legea de Reformă agrară marea proprietate este limitată la 100 ha în regiunile de deal şi munte şi de
150 ha în cele de câmpie. Limita maximă putea fi 500 ha, dacă proprietarul făcea dovada investiţiilor în
plantaţii, crescătorii de animale, instalaţii, clădiri şi alte obiective cu interes pentru producţie, depozitare,
stocare, prelucrare.
Reforma agrară din 1921
• În planul structurilor de proprietate, acolo unde această reformă a produs cele mai puternice
schimbări, tabloul efectelor poate fi sintetic redat prin dimensiunea terenurilor din
proprietatea exploataţiilor de până la 100 ha, comparativ cu proprietăţile ce depăşeau
această limită, în două perioade distincte, respectiv înainte şi după reformă
Principalele schimbări din structura de proprietate, rezultate în urma reformei din 1921
• Centrul de greutate în materie de proprietate funciară glisează, în urma acestei mari acţiuni
extraeconomice de la marea către mica exploataţie agricolă
• Proprietăţile mici şi mijlocii de până la 100 ha dețineau aproape 90% din suprafaţa agricolă a
ţării (cu 30,0% mai mult faţă de perioada anterioară reformei), pe când la dispoziţia
exploataţiilor mari şi foarte mari, de peste 100 ha, a rămas puţin mai mult de 10%.
Reforma agrară din 1921
Efecte cu rol pozitiv:
• Prezenţa majoritară a ţăranilor săraci (74,9%), mijlocaşi (22,6%) şi înstăriţi (1,7%), la nivelul anului
1930, demonstrează importanţa covârşitoare a acestora în plan social, economic, dar şi politic.
• Pe marile exploatații rămase după reformă proprietarii au căutat să introducă sisteme de cultură cu
randamente mai înalte, pentru a compensa astfel pierderile de teren. Dar, această acţiune putea să
conducă la rezultate semnificativ superioare, dacă legile de reformă reglementau destinaţia fondurilor
încasate de moşieri ca despăgubire pentru terenurile cedate, cu prioritate pentru modernizarea
producţiei.
• În gospodăriile ţărăneşti sistemul de cultură şi de creştere a animalelor îşi păstrează caracterul exclusiv
tradiţional. Producţiile sunt scăzute, cu valorificare preponderent în gospodărie şi foarte puţin la piaţă.
• La nivelul anului 1938 când reforma era practic încheiată, rezultatele de ansamblu, arătau astfel:
• Proprietăţile mari expropriate 18.262 - Ţărani împroprietăriţi 1.393.353
• Suprafaţa expropriată 5.804.838 ha - Suprafaţa împroprietărită 3.860.353 ha
• Diferenţa dintre suprafaţa expropriată şi suprafaţa împroprietărită 1.943.485 ha
Reforma agrară din 1945
• În 1945, a fost înfăptuită cea de a treia reformă agrară, de un guvern ce se declara de «înaltă concentrare
democratică», dar care, în fond, era dominat de comunişti, profund prosovietici, fiind astfel aserviţi intereselor
Moscovei.
• Această reformă a pregătit terenul în vederea aplicării programului de «transformare socialistă a agriculturii».
• Împroprietărirea ţăranilor era o acţiune diversionistă, care urma modelul sovietic din anii ´20, de atragere a
maselor mari de ţărani săraci în raza de control a partidului unic al clasei muncitoare.
• Comuniştii căutau prin toate mijloacele să-şi extindă gradul de reprezentativitate în rândul populaţiei, pentru
a-şi legitima măsurile antidemocratice, pe care preconizau să le ia în economie şi societate. Reforma era una
din acţiunile economico-sociale ce se putea încadra în strategia lor de cucerire a puterii politice, şi nu numai.
• Această reformă, ca şi precedentele, a avut şi ea un suport moral, particularizat de Cel de al Doilea Război
Mondial, cu abilitate speculat de către comunişti şi anume recompensarea efortului celor săraci (cu pământ
puţin sau lipsiţi de pământ din mediul rural), participanţi la război împotriva Germaniei hitleriste.
• Legea, fiind dictată, în punctele sale esenţiale, de puterea de la răsărit excludea de la împroprietărire pe toţi
participanţii din campania antisovietică. A fost astfel legiferată una din marile nedreptăţi sociale, promovate
de comunişti, anticipând şirul lung al nedreptăţilor ce urmau să apară, sub dictatura acestora, în toată
perioada cât ei vor deţine puterea în stat.
Reforma agrară din 1945
• Structura de proprietate a terenurilor cultivabile în anul 1945 premergătoare reformei agrare, era
următoarea:
– Proprietăţi mai mari de 50 ha = 18,8%
– Proprietăţi între 10 - 50 ha = 21,2%
– Proprietăţi între 5 - 10 ha = 24,0%
– Proprietăţi sub 5 ha = 36,0%
• Obiectivul declarat al reformei a fost desfiinţarea tuturor formelor semifeudale de exploatare, ceea ce a
presupus confiscarea tuturor proprietăţilor mai mari de 50 ha pentru împroprietărire, deci a celor care
reprezentau 18,8% din terenuri, indiferent de sistemul de producţie şi cultură practicat.
• Sub incidența legii reformei au intrat atât exploataţiile care lucrau cu proprii salariaţi după principii şi reguli
moderne de tip capitalist, cât şi cele care exploatau terenurile în arendă, dijmă sau clacă şi în care
dominante erau tehnologiile de producție rudimentare şi cu inventar slab productiv.
• Comparativ cu reformele anterioare, când marile moşii susceptibile pentru a fi expropriate dominau structura
de proprietate a terenurilor din agricultură, în cazul aceastei reforme, rezerva spre expropriere era
considerabil mai mică, respectiv de numai 18,8% din suprafaţa cultivabilă a ţării.
• În urma lichidării proprietăților de dimensiuni mari, „structura agrară a ţării a devenit integral ţărănească”, cu
stratificările specifice perioadei interbelice.
• Comuniştii au desfiinţat exploataţiile mari, nu pentru că nu aveau încredere în capacităţile lor productive,
dovadă fiind acţiunile lor ulterioare de configurare în structurile agriculturii a marilor unităţi de stat şi
cooperatiste, ci ura lor împotriva oricărei forme de proprietate privată, mai ales când obiectul acesteia erau
terenurile agricole şi forestiere.
• Reforma a marcat doar începutul asaltului împotriva proprietăţii private!
Reforma agrară din 1945
• În acţiunile distrugătoare ale comuniştilor au intrat toţi cei cu proprietăţi mari sau mici, bogaţi sau mai puţin
bogaţi.
• Acţiunile de expropriere au vizat următoarele categorii:
– La început pe cei mari şi mai bogaţi, dar mai puţin ca număr (Rreforma agrară 1945; Naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie în 1948; Desfiinţarea ultimelor rămăşiţe moşiereşti în 1949),
– După care au urmat categoriile pe ţărani fruntaşi şi mijlocaşi (lichidarea chiaburilor, 1949-1959),
– În final, cei mulţi, chiar dacă erau săraci şi foarte săraci (cooperativizarea agriculturi 1949-1962).
• Reforma a avut un pronunţat caracter politic, fapt pentru care exproprierile au fost prioritizate în funcţie de
interesul guvernanţilor, astfel:
– în primul rând au fost vizaţii proprietarii de terenuri, etnici germani, deoarece se considera că au fraternizat cu
Germania hitleristă;
– în plan secund erau «criminalii de război» şi «responsabilii pentru dezastrul ţării», categorii generice, greu definite de
lege, şi în baza cărora factorii de putere au comis numeroase abuzuri şi fărădelegi;
– numai pe ultimul loc erau proprietarii cu ferme mai mari de 50 ha, care au deţinut cea mai mare pondere în suprafața
destinată spre împroprietărire.
• Spre deosebire de reformele anterioare, exproprierile au vizat nu numai terenurile ci şi părţi din şeptelul de
animale, precum şi tractoarele şi maşinile agricole în integralitatea lor. Preluările nu au operat pe bază de
despăgubiri, fiind în fapt adevărate confiscări, ceea ce a necesitat, în multe cazuri, acţiuni în forţă din
partea autorităţilor.
• Toate bunurile expropriate au trecut în proprietatea statului, în care scop:
– terenurile au fost repartizate pentru împroprietărirea ţăranilor;
– tractoarele şi maşinile agricole au intrat în patrimoniul Staţilor de Maşini şi Tractoare (SMT), înfiinţate de autorităţi
după model sovietic, pentru executarea lucrărilor mecanice;
– animalele fie au fost repartizate fermelor de stat, fie au fost sacrificate.
Reforma agrară din 1945
• Opinia specialiştilor, independente faţă de orice ideologie politică, este ca această reformă a făcut mai mult rău
decât bine.
Exproprieri Împroprietăriri
- Proprietăţi expropriate (mai mari de 50 ha) - 145.219 - Îndreptăţiţi la împroprietărire - 1.114.888
- Suprafaţa expropriată (ha) - 1.443.911 - Împroprietăriţi efectiv - 796.129
- Suprafaţa împroprietărită, în ha - 1.057.672
- Rezerva de stat, în ha - 387.567
- Titluri de împroprietărire:
- scrise - 665.646
- distribuite - 608.317
• Împroprietăriţii, locuitori ai satelor, din păturile cele mai sărace, în cea mai mare parte cu sentimente
procomuniste declarate, nu au fost în măsură, după cum avea să se demonstreze în anii următori reformei, să
lucreze în condiţii de productivitate ridicată terenurile primite.
• Expropriaţii, erau proprietarii unor exploataţii, care, în marea lor majoritate reprezentau vârful de lance în
procesul de modernizare al agriculturi româneşti. Erau exploataţiile, în care după reforma din 1921, începuse să
pătrundă tehnicile moderne de cultură şi creştere a animalelor, cu mecanizare, tehnologii şi management la
nivelul cel mai înalt pentru vremurile respective.
• Efectele reformei, dublate de seceta devastatoare din ani 1946-1947, au fost dramatice. Scăderile de recolte,
poate printre cele mai grave din istoria modernă a României, au produs nu numai foamete în teritoriile din Estul,
Sudul şi din Subcarpaţi de Curbură şi Meridionali, dar şi numeroase victime şi un exod masiv de persoane
înfometate către zonele cu recolte ceva mai bune din vestul şi centrul ţării.
• Această reformă a fost sumar gândită, slab pregătită şi arbitrar aplicată. Fiind în responsabilitatea comuniştilor, a
fost ca o repetiţie a lor pentru abuzurile ce vor urma în virtutea «luptei de clasă».
Efectele reformelor
• Primele trei reforme agrare, din 1864, 1920 şi 1945 au redus, fiecare în parte şi în paşi
descrescători, dimensiunea medie a marilor exploataţii care, în marea lor majoritate, menţineau
încă relaţiile tradiţionale, istorice de tip feudal.
• În cadrul Reformei din 1864, marea latifundie a fost redusă la nu mai mult de o moşie pe un
proprietar, indiferent de întinderea de teren pe care se regăsea aceasta
• În cadrul Reformei din 1921, marea proprietate a fost limitată, la nu mai mult de 100 ha, pe
exploataţie (au fost şi excepţii, deoarece în anumite regiuni istorice, ca urmare a specificităţii
relaţiilor agrare din zonă, limita maximă era ceva mai mare, respectiv de 150 ha)
• În cadrul Reformei din 1945, limita maximă a marilor proprietăţi a fost redusă la 50 ha.
Concluzii – Reforme agrare
• 1. În România a fost nevoie nu de o reformă agrară, aşa cum s-au petrecut faptele în tarile Est europene,
timpuriu şi puternic industrializate, ci de cinci astfel de acţiuni pornite din iniţiativa puterii publice, pentru a
reduce şi, ulterior, desfiinţa marea proprietate funciară din agricultură, la început, de tip istoric-feudal, iar
ceva mai târziu, aproape de zilele noastre, pe cea de sorginte comunistă .
• 2. Procesul în sine declanşat acum un veac şi jumătate s-a înfăptuit, relativ lent, în paşi descrescători, în
cinci momente distincte. Astfel în intervalul 1864 – 1945 când s-au produs trei reforme agrare au fost
deposedate exploataţiile mari cu adânci rădăcini în istorie
• 3. Singura structură agrară beneficiară a celor cinci reforme agrare a fost exploataţia mică, de tip familial,
cunoscută în literatura de specialitate din perioadele ante şi interbelice, sub titulatura de gospodărie
ţărănească.
• 4. Frecvenţa aşa de mare a reformelor agrare trebuie pusă pe seama incapacităţii pieţei funciare de a tine
pasul cu transformările generale din economie, transformări determinate de asimilarea accentuată a
industriilor în economie.
• 5. Industriile, cu deosebire industriile din marile companii capitaliste au nevoie, în relaţiile de piaţă, de
parteneri agricoli, tot de dimensiuni mari. Este formula de piaţă, cu eficienta economică cea mai înaltă
deoarece se derulează pe relaţiile: Marea unitate industrială - Marea exploataţie agricolă.
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Reforma agrară din 1949-1962 - Deposedarea ţăranilor
• Obiectivele generale ale comuniştilor privind economia vizau refacerea pierderilor din timpul războiului, plata
obligaţiilor către Uniunea Sovietică şi accelerarea procesului de industrializare.
• La mijlocul secolului trecut, atunci când comuniştii s-au instalat la putere, agricultura românească era
dominată de micile gospodării ţărăneşti, de tip familial, ca rezultat al primelor trei reforme agrare. Acest tip de
exploataţii nu aveau capacitatea de a asimila factorii de progres tehnic şi tehnologic, în acelaşi ritm şi cu
aceleaşi rezultate, precum unităţile productive de dimensiuni mari şi foarte mari.
• Drept consecinţă, agricultura a fost supusă unui amplu şi profund proces reformator care viza socializarea
mijloacelor de producţie.
• Socializarea era determinantă în procesul de acaparare a puterii întrucât dădea posibilitatea comuniştilor să-
şi exercite controlul asupra a trei poli de putere din economie şi societate, şi anume: ţăranii, pământul şi
preţurile.
– Ţăranii deoarece prin toate aspectele care dau personalitate acestei categorii sociale - număr, proprietăţi, familie - au
reprezentat tot timpul un obstacol serios în faţa politicii de socializare. Din această cauză, asupra lor, autorităţile au
instaurat un regim diabolic de control prin deposedarea de proprietăţi, înregimentarea în formaţii de muncă mari şi
foarte mari, obligativitatea executării unor norme de muncă supra-dimensionate şi prin instituirea unor recompense cu
nivel umilitor.
– Pământul intra în atenţia specială a comuniştilor, deoarece, în calitatea acestuia de resursă strategică de prim rang,
de principal mijloc de producţie din ramură, permitea decidenţilor să influenţeze, într-o proporţie determinantă,
comportamentul ţăranilor, producţia agricolă, oferta de pe piaţa agroalimentară, precum şi consumul alimentar al
populaţiei.
– Preţurile deoarece erau principalele instrumente de politică economică prin care se putea controla piaţa şi, în plus,
facilitau implementarea planurilor de producţie, configurate în schemă piramidală şi în cadrul cărora deciziile circulau pe
formula de sus în jos.
Reforma agrară din 1948-1962
• Socializarea agriculturii s-a făcut la ordinul şi după model sovietic, prin configurarea a trei categorii de unităţii
agricole: Unităţi agricole de stat, Unităţi agricole cooperatiste, Staţiuni de tractoare şi maşini agricole
• După moartea lui Stalin (1953), au urmat câţiva anii, 1953-1956, de relativă relaxare, când numărul cooperativelor
noi formate a avut o creştere foarte mică; creşterea fiind numai 20% în 1956 faţă de 1953.
• Perioada finală debutează ca urmare a revoluţiei din Ungaria din 1956 şi se termină în 1962, când, oficial s-a
declarat încheiat procesul de cooperativizare. Este perioada când presiunile din partea autorităţilor asupra ţăranilor
au atins punctul de maximă intensitate.
Reforma agrară din 1949-1962
• Urmare a colectivizării forțate a agriculturii și cu orice preț, s-a produs un puternic proces de concentrare a
suprafeţelor agricole pe unităţi productive, care devin din ce în ce mai mari. De ex, în 1989 faţă de 1962,
numărul cooperativelor a scăzut de la 5398 de unităţi la 3172 de unități ( cu 41,2%), iar suprafaţa medie
pe o unitate crește de la 1166 ha la peste 2800 ha (cu 140%).
• În plan secund, existau entităţile de tip familial, pentru care doctrinarii comunişti, au impus o nouă
terminologie «gospodării ale populaţiei», «gospodării particulare» sau «gospodării ale membrilor
cooperatori» pentru a rupe orice legătură care să amintească de forma tradiţională consacrată de
«gospodării ţărăneşti» ce dețineau terenurilor spre exploatare (nu şi în proprietate) acordate de
cooperativă de 1500 m2/persoană. În plus, existau și gospodăriile din zonele de munte
necooperativizate.
GOSPODĂRIILE MEMBRILOR
UNITĂŢI D.G.Z.V. ASOCIAŢII AGRICOLE ASOCIAŢII NEAGRICOLE COOPERATORI
UNITĂŢI D.G.E.H.
PROFIL VEGETAL INDUSTRIALIZARE
GOSPODĂRIII DE PARTID
PRESTĂRI SERVICII
PROFIL ANIMAL
UNITĂŢI A.S.A.S.
VALORIFICARE
ALTE UNITĂŢI
ASOCIAŢII MIXTE
La sfârşitul anilor ’80, agricultura României era organizată în mare parte în:
unităţi socialiste de stat
unităţi cooperatiste
Importanţa proprietăţii private era extrem de redusă prin resursele deţinute şi rezultatele
obţinute.
Reforma în agricultură a presupus realizarea mai multor
obiective şi anume:
Crearea unui nou cadru macroeconomic, care include liberalizarea
preţurilor şi a pieţei, atât pentru produsele agricole, cât şi pentru input-
urile agricole
Privatizarea pământului şi restructurarea unităţilor agricole socialiste,
care să conducă la formarea unor noi structuri agricole bazate pe
proprietatea privată asupra pământului şi mijloacelor de producţie;
Crearea unui mediu concurenţial pentru agricultură, inclusiv privatizarea
şi demonopolizarea întreprinderilor din sfera procesării produselor
agricole, input-urilor agricole, serviciilor şi comerţului;
Crearea şi dezvoltarea unui sistem financiar bancar în mediul rural, care
să răspundă cerinţelor agriculturii private;
Crearea unui cadru legislativ şi instituţional specific economiei de piaţă.
• Lichidarea → încetarea activităţii de producţie şi îndeplinirea formalităţilor juridice şi financiare prin care
cooperativa a luat sfârşit.
• Stabilirea dreptului de proprietate → reconstituirea şi constituirea proprietăţii funciare, care s-a aplicat
membrilor cooperatori sau moştenitorilor acestora, în funcţie de suprafaţa înscrisă în cooperativă. De dreptul de
constituire au beneficiat mai multe categorii de persoane din mediul rural, fără pământ, în limita suprafeţelor
disponibile de la nivelul fiecărei comune, fie că au participat sau nu la activitatea din cooperativa agricolă.
• Punerea în posesie
→ în prima fază prin eliberarea unei adeverinţe eliberată de comisia de aplicare a Legii Fondului
Funciar în care erau înscrise parcelele şi dimensiunea acestora, pe proprietăţi. Adeverinţa nu conferea
dreptul de proprietate.
→ a doua fază, premergătoare eliberării titlului de proprietate, → eliberarea de către comisie a
procesului verbal de punere în posesie, în care se stabileau amplasamentul fiecărei parcele, vecinătăţile şi
dimensiunea acestora.
• Eliberarea titlurilor de proprietate → în baza procesului verbal de punere în posesie de către organele
judeţene abilitate, respectiv Prefectura, Direcţia Agricolă şi Oficiul de Cadastru şi Organizarea
Teritoriului.
Legea Fondului Funciar nr. 18 din 1991
• Legea Fondului Funciar din 1991, în forma ei iniţială a reprezentat punctul de plecare al reformei funciare în România, reglementând
desfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie din economia socialistă şi restituirea terenurilor agricole foştilor proprietari.
• Această lege prevedea reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate asupra terenului agricol pentru membrii
cooperatori care au adus pământ în cooperativă precum şi moştenitorilor acestora, membrii cooperatori care nu au adus
pământ în cooperativă şi altor persoane stabilite de lege, în limita a minim 0,5 ha de persoană şi maxim 10 ha de familie în
echivalent arabil şi asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră în limita a 1 ha.
• Terenurile care făceau obiectul constituirii dreptului de proprietate nu puteau fi înstrăinate timp de 10 ani;
• Reconstituirea dreptului de proprietate în limitele stabilite urma să se efectueze în zona colinară, de regulă, pe vechile amplasamente,
iar în zonele de câmpie, pe vechile amplasamente ale proprietăţii dacă acest lucru era posibil, dacă nu pe sole stabilite de comisia de
aplicare a legii fondului funciar, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor.
• În cazul în care, în unele cooperative agricole, nu mai rămânea teren agricol disponibil pentru constituirea dreptului de proprietate în
suprafaţa minimă de 0,5 ha, comisia hotăra reducerea în cotă proporţională a suprafeţei ce urma a fi restituită foştilor proprietari,
pentru a se atribui terenuri în proprietate şi categoriilor de solicitanţi care în trecut nu au deţinut teren agricol în proprietate.
• Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea de stat, ca urmare a unor legi speciale, altele decât cele de
expropriere şi care se aflau în proprietatea întreprinderilor agricole de stat, transformate potrivit Legii nr. 15/1990 în societăţi
comerciale pe acţiuni cu capital majoritar de stat, au devenit (la cerere) acţionari la aceste societăţi, iar numărul de acţiuni a fost
stabilit proporţional cu suprafaţa de teren în echivalent arabil trecută în patrimoniul statului fără a depăşi 10 ha de familie. Conform
Legii nr. 18/1991, din suprafaţa de 1.710.115 hectare echivalent arabil deţinută de societăţile comerciale agricole, 28,7% (566.489
hectare) revenea unui număr de 252.111 acţionari, din care 64,9% au optat pentru calitatea de locator.
• În ceea ce priveşte circulaţia juridică a terenului agricol, legea limita acumulările de teren agricol la 100 de hectare teren în echivalent
arabil, de familie. Persoanele fizice care nu aveau cetăţenia română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu
aveau naţionalitate română şi sediul în România, nu puteau dobândi în proprietate terenuri agricole. La înstrăinarea oricăror terenuri
agricole, statul beneficia de dreptul de preemţiune în cazul în care terenurile nu sunt solicitate de coproprietari sau vecini.
Rezultatele procesului de decolectivizare
• Datorită cadrului legislativ incomplet şi confuz, adoptat iniţial prin Legea nr.18/1991, cât şi a numeroaselor
amendamente aduse acesteia, reforma funciară s-a dovedit a fi un proces de lungă durată, fapt ce a avut
numeroase influenţe negative în planul formării şi consolidării noilor structuri agrare bazate pe proprietatea privată.
Legislaţie:
• Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin expropriere
potrivit Decretului 83/1949 şi al altor acte normative de expropriere, sau după caz,
moştenitorilor acestora, li se reconstituia dreptul de proprietate în natură, în limita maximă de
50 ha teren agricol de proprietar deposedat, din suprafeţele de teren aflate în patrimoniul
societăţilor comerciale agricole pe acţiuni cu capital majoritar de stat sau alte societăţi, care
îşi aveau sediul în localitatea sau în localităţile în care s-a aflat terenul agricol trecut în
proprietatea statului.
• In agricultura României, din 1990 până în prezent s-au produs 2 mari reforme agrare:
– Prima reformă agrară a fost în 1991. A însemnat decolectivizarea prin lichidarea structurilor agricole
de tip cooperatist și retrocedarea terenurilor foștilor proprietari (Legea 18/1991).
– Efecte imediate: au fost lichidate 4.260 de asociații și cooperative create în economia comunistă; au fost
retrocedate foștilor propritari 9.060 mii ha (62,0% din SA); au apărut fermele mici familiale – 4.400 mii
entități; terenurile agricole au suferit un puternic proces de fragmentare.
– A doua reformă a fost în anul 2000, care a însemnat dezetatizarea produsă prin privatizarea untăților
de stat și retrocedarea terenurilor foștilor proprietari.
– Efecte imediate: s-au privatizate 460 de unități de stat de tip comunist; 4.600 mii ha (cca.32% din total)
au fost terenuri retrocedate foștilor proprietari.
• Efecte pe termen lung ale celor două reforme s-au resimțit în:
– Dinamica structurilor de proprietate
– Dinamica terenurilor agricole
– Dinamica efectivelor de animale
Dinamica structurilor de proprietate
• Aproape dispar suprafețele ocupate cu orez, cânepă, bumbac, in, ricin și plante de nutreț.
• Cresc suprafețele ocupate cu oleaginoase (floarea soarelui, soia, rapiță) – de la 11,3% în
2000 la 16,0% în 2008.
• Se reduc foarte mult suprafețele destinate cultivării sfeclei de zahăr (raport 2000/2018 –
19:1) și a legumelor în sere și solarii (raport 1990/2018 – 18,3:1).
Dinamica efectivelor de animale
• La aproape toate speciile, efectivele de animale sunt în scădere continuă, în intervalul 1990
– 2018. Scăderile au fost: la bovine cu 62%; la porcine cu 58%; la ovine cu 32%; la păsări cu
38%.
• Scăderea efectivelor a fost rezultatul:
– dispariției sistemului industrial de creștere predominant în marile unități de stat și
cooperatiste, care au fost victima reformelor amintite;
– decimarea efectivelor de animale din gospodăriile țărănești;
– îmbătrânirea populației și concurența neloială a produselor de origine animală din partea
produselor importate din țările cu agricultură performantă și supraperformantă.
Efectivele de animale
• 2. Procesul în sine declanşat acum un veac şi jumătate s-a înfăptuit, relativ lent, în paşi descrescători, în
cinci momente distincte. Astfel în intervalul 1864 – 1945 când s-au produs trei reforme agrare au fost
deposedate exploataţiile mari cu adânci rădăcini în istorie
• 3. Singura structură agrară beneficiară a celor cinci reforme agrare a fost exploataţia mică, de tip familial,
cunoscută în literatura de specialitate din perioadele ante şi interbelice, sub titulatura de gospodărie
ţărănească.
• 4. Frecvenţa aşa de mare a reformelor agrare trebuie pusă pe seama incapacităţii pieţei funciare de a tine
pasul cu transformările generale din economie, transformări determinate de asimilarea accentuată a
industriilor în economie.
• 5. Industriile, cu deosebire industriile din marile companii capitaliste au nevoie, în relaţiile de piaţă, de
parteneri agricoli, tot de dimensiuni mari. Este formula de piaţă, cu eficienta economică cea mai înaltă
deoarece se derulează pe relaţiile: Marea unitate industrială - Marea exploataţie agricolă.
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Tabloul sintetic al structurilor de proprietate
şi exploatare din agricultură
TEREN AGRICOL
GOSPODĂRIILE MEMBRILOR
UNITĂŢI D.G.Z.V. ASOCIAŢII AGRICOLE ASOCIAŢII NEAGRICOLE COOPERATORI
UNITĂŢI D.G.E.H.
PROFIL VEGETAL INDUSTRIALIZARE
GOSPODĂRIII DE PARTID
PRESTĂRI SERVICII
PROFIL ANIMAL
UNITĂŢI A.S.A.S.
VALORIFICARE
ALTE UNITĂŢI
ASOCIAŢII MIXTE
Structura de proprietate şi
exploatare înainte de 1990 TEREN AGRICOL
CONSILII LOCALE
PRIVAT PARTICULAR PRIVAT AL
STATULUI
• Domeniul public
• Domeniul privat
• Conţinut şi dimensiuni
• Conţinut:
Principalele bunuri funciare de destinaţie agricolă încadrate în acest domeniu sunt
(Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia):
– terenurile destinate cercetării şi producţiei de seminţe şi de material săditor din
categoriile biologice şi de animale de rasă
– canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente”;
– digurile de apărare împotriva inundaţiilor şi altele
• Instituţii:
– institute şi staţiuni de cercetare agricolă;
– unităţi de învăţământ agricol şi silvic;
– unităţi de interes naţional din subordinea directă a Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltarii Rurale (cele privind administrarea amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare) sau altor organe administrative centrale.
Domeniul public de interes local
• Definire
Include bunurile destinate spre utilizare membrilor ce compun o unitate
administrativă bine determinată (judeţ, municipiu, oraş sau comună), fapt pentru
care se află în proprietatea comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor (tot “în
regim de drept public”) (Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar)
• Instituţii
Administrarea bunurilor apartinand domeniului public de interes local se
realizeaza de către:
– consiliile locale sau, după caz,
– prefecturi.
• Conţinut
În componenţa acestui domeniu preponderente sunt izlazurile şi fâneţele naturale
care reprezintă categoriile de folosinţă agricole a proprietăţii publice, cea mai
întinsă, dar şi cea mai importantă din punct de vedere socio-economic, pentru
sprijinul acordat de stat agricultorilor privaţi.
Importanţa socio-economică a acestor terenuri este relevată de ajutorul pe care
statul îl acordă gospodăriilor ţărăneşti în creşterea şi întreţinerea propriilor
efective de animale (cu deosebire a speciilor erbivore: bovine, cabaline, ovine şi
caprine), fapt care a generat, în final, un nivel de trai îmbunătăţit, prin aportul de
produse animaliere.
Domeniul privat
• Definire: este format din bunurile aflate în proprietate privată a unor
persoane fizice sau juridice, bunuri care, indiferent de proprietar, sunt folosite
pentru a produce venituri şi pot fi înstrăinate.
• Caracteristici
– d.p.d.v. juridic, bunurile aparţinând acestui domeniu se caracterizează prin
aceea că nu sunt destinate uzului public, sunt în comerţ, nu sunt supuse
vreunui regim excepţional, sunt general alienabile, prescriptibile şi
susceptibile de a fi de a fi lovite de vreun drept de servitute;
– d.p.d.v. economic, caracteristica dominantă rezultă din scopul utilizării lor,
respectiv obţinerea de venituri de către proprietarii acestora.
• Agricultura a fost primul sector din economie care a depăşit pragul de 80% de
privatizare propus a se realiza în perioada de tranziţie.
• Dar această apreciere este interpretabilă, întrucât terenurile din domeniul
privat al statului s-au aflat in administrarea societăţilor comerciale agricole,
foste unităţi agricole de stat socialiste, asupra cărora statul şi-a menţinut
controlul aproape total, deoarece deţinea pachetul majoritar de acţiuni.
Domeniul privat al statului
• Definire: are în compunere bunurile (altele decât cele din domeniul public) asupra
cărora se exercită dreptul de proprietate privată a statului [Legea nr. 213/1998] şi
care sunt încredinţate spre administrare unor societăţi comerciale, regii autonome,
unităţi administrativ teritoriale
• Caracteristici:
– Dreptul de proprietate dă posibilitatea celui care-l deţine să facă ceea ce doreşte
cu lucrul pe care-l posedă, în limitele legii. Prerogativele dreptului de
proprietate sunt următoarele: posesia, utilizarea, dispoziţia şi uzufructul.
Proprietatea individuală implică exercitarea de către individ a tuturor acestor
componente definitorii ale dreptului de proprietate. Delegarea unuia din
elementele dreptului de proprietate nu schimbă caracterul de individualitate al
proprietăţii sale.
– Caracteristica fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia
decizională a agenţilor economici, bazată pe proprietatea individuală asupra
resurselor economice şi, în special, asupra capitalului.
• Raporturile dintre cele două ramuri economice, pot fi abordate teoretic dintr-o dublă
perspectivă:
– în funcţie de rolul rezervat puterii publice (statului) de către politica economică în
vederea realizării echilibrului dintre industrie şi agricultură, în cadrul procesului
de dezvoltare economică generală;
– în funcţie de perspectiva integrării, în primul rând, a agriculturii cu industriile din
amonte sau aval de ea, iar în al doilea rând, a proceselor de producţie agricole cu
cele industriale din cadrul agriculturii.
• Politica agrară tratează deopotrivă cele două categorii de raporturi, cu accent, evident,
pe prima abordare, pe când economia agrară se limitează la efectele asupra eficienţei
economice induse de integrarea în cadrul ramurii şi, parţial, asupra celor rezultate din
legăturile exterioare agriculturii cu industria.
• Această argumentare este, în acelaşi timp, şi motivaţia pentru care, în cele ce urmează,
vom centra dezbaterea pe rolul puterii publice în realizarea raportului dintre industrie
şi agricultură.
Raportul fundamental
Ţinând cont de poziţia puterii publice faţă de agricultura şi/sau industrie, am
putea reprezenta orice politică economică, inclusiv cea agrară, in următoarea
schemă sintetică:
• În societatea de tip comunist, funcţia economică a statului este absolută sau aproape absolută.
Forţele pieţei sunt sub controlul deciziei statale. Autoritatea publică, în acest sistem economic,
atinge nivelul maxim. Statul este cel care determină, prin plan, nevoile în economie, în baza
cărora alocă fiecărei ramuri repartiţii materiale, financiare, de forţă de muncă şi stabileşte,
totodată, preţurile, stocurile, ritmurile de creştere etc. deci, legăturile sunt intense pe vectorul
putere publică-agricultură şi respectiv putere publică-industrie şi minime pe vectorul
industrie-agricultură.
Scenarii de formare a profilului
economiei naţionale
– Profilul agrar-industrial
– Profilul industrial-agrar
– Societate informatizată
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
PIAŢA FUNCIARĂ
• Piaţa funciară, prin toate componentele sale definitorii, respectiv vânzarea-cumpărarea, cooperarea,
asocierea, arendarea, concesionarea şi închirierea reprezintă o problematică cheie, aflată în
responsabilitatea politicii agrare naţionale, în scopul reconfigurării şi redimensionării structurilor
de proprietate şi exploatare din agricultură.
• În economia de piaţă liberă, democratică, piaţa funciară este o componentă obiectivă a acesteia şi, ca
oricare altă piaţă a factorilor de producţie, presupune relaţii juridice şi economice în cadrul cărora
se confruntă cererea cu oferta asupra terenurilor ce urmează a fi transmise spre o nouă proprietate
şi/sau exploatare.
• Relaţiile economice circumscrise pieţei funciare îmbracă forma unor acţiuni în baza cărora se
negociază transmiterea proprietăţii (cu toate atributele sale) sau numai a folosinţei.
• Negocierile dintre proprietari şi cumpărători, respectiv utilizatori, au în vedere o anumită categorie
economică specifică fiecărei acţiuni de transmitere a terenurilor care, pe fond, definesc segmente
diferite ale pieţei funciare, după cum urmează:
• Pământul în general, şi cel agricol, în special, devine obiect al tranzacţiilor de piaţă, numai dacă:
– este element al proprietăţii private;
– politica agrară, prin componentele sale proprii (sistem legislativ şi cadru instituţional) normează
funcţionarea pieţelor funciare în ansamblul lor, dar şi pe fiecare segment ce intră în cuprinderea acesteia.
Particularitățile pieţei funciare
Regulile de funcţionare a pieţei funciare sunt, în linii generale, asemănătoare cu cele de
pe piaţa oricărui alt bun economic, dar există şi anumite elemente specifice, deoarece:
6. Preţul pământului evoluează în funcţie de intensitatea cererii celor care sunt dispuşi
să investească în pământ.
• Specifice:
– Contribuţia pieţei funciare la ajustarea structurală, la creşterea dimensiunii proprietăţii funciare şi a
exploataţiilor agricole, condiţie esenţială pentru dezvoltarea unei activităţi eficiente şi performante.
– Favorizează accesul producătorilor agricoli la instituţii de credit; pământul ar putea deveni cea mai
sigură garanţie pentru creditul agricol. În acest scop, se cer îndeplinite o serie de precondiţii:
drepturile de proprietate trebuie să fie clare, trebuie să existe mijloace legale prin care să fie preluat
pământul pus garanţie în caz de neplată şi, cea mai importantă dintre toate, trebuie să existe o piaţă
„fluidă” a pământului.
– Favorizează tranziţia treptată a muncii agricole către sectoarele neagricole întrucât cei care urmăresc
să părăsească agricultura transferă integral sau parţial drepturile de proprietate asupra pământului
celor care rămân în acest domeniu. Ea reprezintă, astfel, un mijloc important care asigură celor ce
doresc să se ocupe de agricultură accesul la resursele de pământ şi alocarea eficientă a acestora.
– Piaţa pământului contribuie la realizarea unor schimbări în procesul de producţie agricol, în sensul
înlocuirii muncii prin capital, care se produce în mod inevitabil odată cu sporirea dimensiunii
exploataţiilor agricole şi orientarea lor către producţia pentru piaţă. De menţionat este şi rolul pieţei
funciare în favorizarea profilării şi specializării producţiei în exploataţiile cu caracter comercial.
Factori de influenţă
În procesul de negociere, asupra intensităţii acţiunilor de pe piaţa funciară acţionează
două categorii de factori favorizanţi, cu efecte asupra ofertei, cererii şi respectiv
categoriilor economice specifice acestei pieţe (preţ, arendă, dividend). Prima categorie
cuprinde factorii cu aplicabilitate directă, specifică, iar a doua categorie include factorii cu
aplicabilitate generală , indirectă.
• Metodologia evaluării terenurilor agricole este considerată ca o chestiune de politică agrară, încă
nerezolvată, deoarece:
– în teorie, sunt o mulţime de abordări şi interpretări, care, în cele mai multe cazuri, se exclud
reciproc, nu se susţin;
– în practică nu este un punct de vedere oficializat, ceea ce face ca patrimoniul exploataţiilor
agricole să nu includă şi valoarea economică a terenurilor agricole.
• În cadrul teoriei economice, direct sau indirect, explicit sau implicit, evaluarea economică a
terenurilor este confundată sau substituită preţului pământului şi invers. Or, între aceste două
categorii economice au fost identificate următoarele relaţii, care le individualizează în mod clar:
– evaluarea se fundamentează pe o metodologie ştiinţifică, predeterminată, pe când preţul este
rezultatul acţiunilor de negociere, dintre vânzător şi cumpărător;
– evaluarea se manifestă pe tot câmpul tranzacţiilor comerciale (economice şi extraeconomice), iar
preţul numai în cadrul pieţei funciare, cu referire la vânzare-cumpărare;
– evaluarea poate reprezenta un reper şi/sau o orientare în cadrul acţiunilor de negociere, din care
cauză preţul poate oscila în sus sau în jos pe intervale nelimitate faţă de evaluare.
Evaluarea economică
• Ecuaţiile de determinare a evaluării pot fi atribuite preţului, numai în măsura în care aceasta se
identifică cu rezultatul evaluării economice. În acest sens se poate vorbi de o ecuaţie cadru, bazată pe
raportul dintre rentă şi coeficientul de capitalizare a dobânzii:
Vp/ha = R / Cc
în care: V/ha – Valoarea economică a unui hectar de teren; R – Renta funciară anuală pe
hectar; Cc – Coeficientul de capitalizare a dobânzii (aproximativ egal cu rata dobânzii)
• În două situaţii această formulă trebuie amendată pentru a proteja piaţa funciară şi, implicit, pe
agricultori:
– Când economia traversează o perioadă de criză, atât valoarea, cât şi preţul pământului ating
niveluri foarte scăzute, de regulă apropiate de renta anuală, întrucât rata dobânzii este mult mai
mare faţă de pragul normal, apreciat a fi de 4–5%. Pentru a preîntâmpina specula sau alte
fenomene negative ce pot distorsiona funcţionarea normală a pieţei funciare, se recomandă
multiplicarea rentei cu 20–25 de ani, perioada de suprapunere a trei generaţii de agricultori.
– Când terenurile agricole sunt scoase definitiv din circuitul productiv, valoarea atribuită
suprafeţelor respective trebuie să fie mult mai mare decât atunci când ar fi fost destinate
activităţilor agricole propriu-zise. O formulă posibilă care să răspundă acestei cerinţe este
următoarea
Vp = R/Cc + Vcf + (Vcf/Nc × 100) + Chv × Ip
în care: R – renta funciară; Cc – coeficientul de capitalizare; Vcf – valoarea neamortizată a
capitalului fix integrat pământului; Chv – cheltuielile necesare pentru recuperarea unei
suprafeţe de teren neproductiv egală cu suprafaţa scoasă din circuitul agricol; Ip – indicele de
creştere a preţurilor.
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
Politica de susţinere a agriculturii
• În vederea echilibrării cererii şi ofertei de produse agricole statul poate susţine atât
producătorii cât şi consumatorii prin pârghii economice, financiare şi fiscale
specifice economiei concurenţiale.
• Această acţiune a statului are ca fundament specificul activităţii din agricultură
(cicluri lungi de producţie, decalaje foarte mari între perioadele de avansare a
cheltuielilor şi perioadele de recuperare a veniturilor, caracterul aleatoriu al
producţiei, ca urmare a acţiunii factorilor de risc şi incertitudine etc.) și implicit
nivelul scăzut al productivităţii medii a muncii în perioada actuală (ca efect al
precarităţii input-urilor materiale şi a resurselor umane).
• Condiţiile expuse justifică susţinerea agriculturii de către stat, întrucât această
ramură satisface prin produsele sale una din cerinţele de bază ale fiinţei umane:
hrana.
• Instrument (pârghie) de intervenţie reprezintă:
→ categorie economică, cu ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al
unei colectivităţi determinate, sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual, pentru
realizarea unui anumit obiectiv
→ reglează fenomenele economice şi sociale la nivelul economiei în general şi la nivelul
sectoarelor economice, în particular.
Tipologia instrumentelor (pârghiilor) de susţinere
→ În funcţie de natura lor:
• economice (preţurile şi piaţa produselor agricole, foarfecele preţurilor)
• financiare(alocaţiile bugetare - prime, subvenţii, cupoane, creditele direcţionate, fondurile
mutuale)
• fiscale (cu acţiune directă - impozitul pe profit, pe veniturile agricole, impozitul pe servicii şi
salarii, taxe, cu acţiune indirectă - taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, accize, taxe de
consumaţie).
• sociale protecţie socială
→ În funcţie de modul de acţiune:
• pârghii directe (preţuri, credite, subvenţii),
• pârghii indirecte (pensii pentru limită de vârstă, ajutoare sociale, despăgubiri).
Beneficiarii
• În scopul susţinerii agriculturii statul poate conduce pârghia direct către
agricultori sau indirect la consumatori. Producătorii agricoli beneficiază de
sprijinul statului în primul rând pentru susţinerea producţiei în vederea
înfăptuirii reproducţiei simple, pe tot ansamblul ramurii sau numai pentru
anumite sectoare culturi sau specii de animale. În al doilea rând pentru susţinerea
investiţiilor pe ansamblu sau numai într-un anumit segment.
Politica agrară de susţinere a producătorilor agricoli prin preţuri
• Politica agrară tratează preţurile ca una din pârghiile determinante în susţinerea de
către stat a agriculturii, susţinere care se poate realiza asupra input-urilor
(îngrăşăminte, seminţe, combustibili etc.) şi output-urilor (produse agricole
valorificate pe piaţă).
• Rolul statului (în dubla sa calitate de agent economic şi de reprezentant al
intereselor generale, în domeniul agricol) în domeniul preţurilor din agricultură:
– creşterea producţiei agricole, în special la acele produse care interesează în mod deosebit
economia naţională, pentru acoperirea consumului alimentar intern, asigurarea necesarului de
materii prime pentru industria prelucrătoare şi pentru crearea disponibilităţilor la export;
– îmbunătăţirea calităţii produselor în vederea atingerii standardelor din ţările europene cu o
agricultură dezvoltată;
– realizarea stocurilor de produse agricole la dispoziţia statului în cantităţile necesare şi în
conformitate cu înţelegerile internaţionale;
– cunoaşterea exactă a potenţialului economic al producătorilor agricoli, în vederea orientării
eficiente a cheltuielilor bugetare destinate finanţării directe şi indirecte a acestora;
– valorificarea deplină şi eficientă a suprafeţelor agricole, în paralel cu atragerea în circuitul
agricol a noi suprafeţe pe seama celorlalte categorii de fond funciar;
– specializarea, zonarea, concentrarea şi combinarea producţiei în zonele favorabile;
– corelarea preţurilor produselor agricole cu preţurile produselor industriale destinate
aprovizionării tehnico-materiale a agriculturii.
• Favorabile realizării echilibrului între cerere şi ofertă, deci să se supună legii economice
obiective a cererii şi ofertei, precum şi legii valorii.
Dar principiul fundamental în politica formării preţurilor din agricultură porneşte de la însăşi
esenţa acestui instrument economic: măsură a valorii mărfurilor. Orice abatere de la valoare
determină dezechilibre economice şi financiare majore.
Funcţiile prețului
• Funcţia de alocare a resurselor
– Fundamentarea temeinică privind consumurile materiale şi de forţă de muncă nu se
poate face fără a lua în calcul preţurile acestor resurse. Liberalizarea preţurilor în
funcţie de exigenţele economiei de piaţă a generat o reconsiderare a criteriilor de alocare
a resurselor, preţul devenind astfel un important instrument de analiză şi fundamentare
a deciziilor.
• Preţurile libere - se manifestă în prezent pentru toate produsele agricole indiferent de piaţă
și sunt rezultatul relaţiilor de piaţă, a jocului liber al cererii şi al ofertei, fără intervenţia
statului. Condiţiile de pe piaţa românească actuală, în care cererea de produse
agroalimentare îmbracă forme atipice datorită disfuncţionalităţilor din filiera de preluare,
permit apariţia unor falşi producătorilor. Aceştia sunt intermediarii care datorită concurenţei
reduse şi a gradului redus de informare a producătorilor agricoli, dobândesc un statut
aparte, ceea ce la permite să-şi impună condiţiile de preţ atât în sfera preluării, cât şi în sfera
valorificării produselor agricole.
Etapele liberalizării preţurilor
• Prima etapă s-a desfăşurat în anul 1990 - a fost eliminată planificarea de
tip comunist a economiei şi s-a declanşat procesul liberalizării preţurilor.
Principalele măsuri luate au fost:
– creşterea substanţială a preţurilor de contracte şi achiziţii (la produsele
vegetale cu 35%, iar la produsele animale cu 45%);
– eliminarea preţurilor de mercurial (preţuri maxime fixate pentru piaţa
ţărănească);
– renunţarea la sistemul contractelor obligatorii cu statul pentru anumite
produse, precum şi la primele acordate producătorilor pentru aceste produse.
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
RESURSELE DE PRODUCŢIE DIN AGRICULTURĂ
• Teoria economică - recunoaşte pentru agricultură 3 resurse de producţie: natura, munca
şi capitalul:
– factori de producţie – la nivel microeconomic
– resurse – la nivel macroeconomic
• Observaţii:
– Munca este cea mai importantă resursă de producţie indiferent de nivelul de
dezvoltare al societăţii pentru că numai munca poate să asigure dirijarea proceselor
de producţie din agricultura
– Din punct de vedere doctrinar nu există o abordare generală:
• doctrina de stânga : numai munca poate să genereze valoare nou creată;
• doctrina de dreapta : toate resursele generează valoare nou creată.
• Sfera de cuprindere a celor 3 resurse se schimbă pentru că :
– Pământul dintr-un dar al naturii devine produs al muncii, el poate fi evaluat, are
preţ, se manifestă ca marfă pe propria piaţă – devine cea mai importantă
componentă a capitalului agricol;
– Pământul şi animale devin din dar al naturii rezultate exclusive ale muncii,
regăsindu-se sub formă de soiuri, hibrizi, rase;
– Omul dobândeşte caracter de capital ca urmare a educaţiei profesionale pe care şi-o
însuşeşte;
– Clima este cea mai importantă componentă a naturii, deoarece datorită progresului
tehnic poate fi influenţată şi controlată, prin irigaţii, desecări etc.
– Capitalul devine, sub influenţa progresului tehnic, o natură transformată.
FORŢA DE MUNCĂ ÎN AGRICULTURĂ
Ţara 1990 1995 2000 2005 2007 2010 2015 2016 2017 2020
UE-15/25/27/28 : 5.3 4.3 6.0 5.7 5.4 5.0 4.8 4.7 4.3
România 28.2 40.3 45.2 32.3 29.5 31.0 25.6 23.1 22.8 20.5
Sursa: Agriculture in the European Union. Statistical and Economical Information 2011, European Union, Directorate-General for
Agriculture and Rural Development, February 2012; faostat.fao.org
Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat
Productivitatea muncii în agricultură (WL)
• Acest lucru este cu atât mai evident în agricultură - domeniu de aplicare pe scară largă a
legilor biologice, în raport cu care mediul economic obiectiv, dar mai ales cel subiectiv,
capătă nuanţe proprii.
Ani/Țări România
2010
2015
2021
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
CAPITALUL AGRICOL
• Capital agricol cuprinde totalitatea elementelor care compun averea unei exploataţii agricole şi care
asigură şi susţin procesul de producţie din agricultură.
• Structura capitalului agricol:
1. Capital de exploataţie :
• capital pământ (la care se adaugă bălţile, lacurile şi heleşteele);
• capital îmbunătăţiri funciare (irigaţii, asanări, drenări, etc.);
• capital construcţii (totalitatea construcţiilor legate de pământ → lucrările de amenajări exterioare garduri,
împrejmuire, conductele de apă, drumuri, poduri, etc.
• capital plantaţii (totalitatea plantaţiilor de viţă şi pomi fructiferi, perdelele de protecţie, şi alte plantaţii de
lungă durată). Acest capital deţine capacităţi productive ceea ce îl deosebeşte de primele trei forme de
capital de exploataţie.
2. Capital de exploatare :
• capital animale (inventar viu) cuprinde : animalele de producţie, animalele de reproducţie şi animale de
tracţiune. Acest element de capital deţine capacităţi productive precum capitalul plantaţii
• capital vânat şi piscicol
• capital instrumente şi maşini (inventar mort) cuprinde : tractoare, maşini agricole şi unelte agricole
simple
• capital circulant: unică şi folosire integrală într-un singur ciclu de producţie. Acesta se împarte în :
• capital provizii sau produse în magazie (furaje)
• capital bani şi creanţe
• Capitalul de exploatare + capitalul de exploataţie + cheltuielile efectuate în avans aferente recoltelor
viitoare (arat, sămânţă, îngrăşăminte) → capitalul agricol activ.
• Totalitatea obligaţiilor către furnizori, bugetul de stat, asigurări sociale, bănci şi furnizori → capitalul
agricol pasiv.
ÎNSUŞIRILE PĂMÂNTULUI
• Capitalul pământ reprezintă principalul mijloc de producţie şi principalul element de capital
agricol. Terenul agricol are anumite însuşiri ce îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie din
agricultură şi necesitatea cunoaşterii lor pentru ca activitatea din agricultură să aibă finalitate şi
eficienţă.
• Terenul agricol prezintă anumite însuşiri ce îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie din
agricultură, deoarece:
1. Pământul este de neînlocuit ca mijloc de producţie pentru agricultură
Spre deosebire de celelalte mijloace de producţie nu poate fi fabricat, înlocuit, schimbat sau
înmulţit. Menţinerea în circuitul agricol a terenurilor agricole este o condiţie esenţială pentru
asigurarea stabilităţii în producţie iar în al doilea rând deoarece orice pierdere de teren reclamă
pentru reintroducerea în circuitul agricol eforturi foarte mari, materiale şi umane.
2. Pământul agricol este limitat ca întindere pentru că:
a) din suprafaţa uscatului numai 35,07 % este propice agriculturii, iar din aceasta, efectiv cultivabilă este doar
10,5 %, restul sunt terenuri improprii cultivării plantelor sau creşterii animalelor ;
b) suprafaţa agricolă şi arabilă ce revine pe o persoană diferă de la o ţară la alta. În România revine pe o
persoană 0,64 ha teren agricol şi 0,41 ha teren arabil, ceea ce situează ţara noastră pe o poziţie avantajoasă faţă
de Belgia, Olanda, China, dar sub media din ţări ca : SUA, Canada, Australia ;
c) dimensiunea exploataţiilor agricole determină destinaţii diferite pentru producţia agricolă. Exploataţiile ce
deţin suprafeţe agricole întinse produc pentru piaţă, iar exploataţiile ce deţin suprafeţe reduse produc pentru
autoconsum ;
d) diferenţa de fertilitate face ca pe terenurile foarte fertile să se cultive în condiţii de eficienţă un număr mare
de culturi, pe când terenurile slab fertile suportă un număr mic de culturi, iar randamentele sunt inferioare.
ÎNSUŞIRILE PĂMÂNTULUI
3. Pământul nu poate fi deplasat, este imobil, ceea ce induce următoarele consecinţe:
a) deplasarea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă acolo unde se desfăşoară
procesul de producţie propriu zis
b) o structură puţin modificabilă a efectivelor de animale (în special la cele ierbivore ca urmare a regimului
predeterminat al condiţiilor pedoclimatice ;
c) organizarea producţie în funcţie de pieţele de aprovizionare şi desfacere precum şi de lungimea căilor de
comunicaţie, ceea ce influenţează cheltuielile de producţie;
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
RENTA FUNCIARA
• Din punct de vedere conceptual renta funciară constituie venitul net realizat de proprietarul
de teren în condiţiile unei cereri mai mare decât oferta de produse agricole. În fapt, renta
funciară este venitul net suplimentar obţinut de producătorii agricoli care dispun de resurse
naturale ce au un caracter limitat în condiţiile unei oferte rigide sau foarte puţin elastice de
produse agricole.
• Ca urmare a acestui caracter al ofertei şi al monopolului proprietăţii private asupra
pământului, agenţii economici din agricultură au posibilitatea să-şi impună preţul de vânzare,
care poate fi superior preţului de echilibru.
• În funcție de conținut. Renta funciară îmbracă două forme:
1. Forma materială, reprezentată de :
– randament superior obţinut pe unitate de suprafaţă de anumiţi agricultori în comparaţie cu alţii;
– calitatea superioară a unor produse agricole comparative cu altele;
– exclusivitatea producerii anumitor produse de unii agriculturi (situaţie de monopol)
2. Forma economică (bănească) - este produsă de oferta redusă de produse agricole care
permite fixarea unor preţuri de vânzare cu mult peste costurile de producţie, respectiv peste
preţul care să asigure obţinerea unui profit normal.
• Cererea de produse agricole pe termen lung poate să crească, dar pe termen scurt/mediu este
rigidă sau foarte puţin elastică. Această cerere trebuie satisfăcută cantitativ, calitativ şi
sortimental, însă producţia este condiţionată de factorii naturali care sunt restrictivi, iar
cantităţile de produse agricole sunt de regulă sub nivelul cererii.
• În funcție de contribuția venitului net din agricultură, rentele funciare pot fi:
– De monopol sau cu pondere mică;
– Diferențiale sau cele cu pondere semnificativă (mare).
• În prima categorie se regasesc:
– Renta de mopol natural
– Renta de monopol artificial
– Renta de monopol întâmplător
RENTA FUNCIARA
• Renta de mopol natural. Existenţa unei cereri neacoperite în condiţiile manifestării factorilor naturali
limitativi generează o situaţie de monopol natural pentru posesorii acestor factori care pot impune
pieţei preţurile dorite, dobândind astfel un profit suplimentar, o rentă care va fi cu atât mai mare, cu
cât produsul agricol respectiv e mai rar (ex. vinurile de marcă).
• Renta de monopol artificial. Ca urmare a unor condiţii de producţie mai avantajoase sau a poziţiei
faţă de piaţă poate să apară şi situaţia monopolului artificial, concretizat în profit suplimentar (de
exemplu, posibilitatea producătorilor agricoli din sudul ţării de a obţine unele produse în avans faţă
de cei din centrul sau nordul ţării, iar preţul acestor produse va fi mai ridicat).
• Renta de monopol întâmplător. Există şi o situaţia de monopol întâmplător asupra unei produs
obţinut în anumite condiţii climatice şi tehnice. (de exemplu anumiţi factori naturali ca îngheţul,
grindina, pot determina obţinerea unor cantităţi reduse de produse agricole, concurenţa poate fi
redusă, chiar eliminată, iar agriculturii pot să-şi impună preţurile).
• Formele de rentă enunţate anterior nu sunt semnificative în masa venitului net realizat de ramură,
reprezentativ este venitul net suplimentar care se transformă în rentă funciară, şi care este însuşită de
toţi agricultorii sub forma rentei absolute şi a rentelor diferenţiale.
• Condițiile care determină apariția rentei absolute și diferențiale sunt:
A. Pentru Renta absolută
1. Monopolul proprietăţii private asupra pământului. Proprietarii de teren agricol sunt în număr relativ
mic, comparativ cu cei ce au nevoie de produsele agricole. De aceea, pământul generează cel mai bine
venit net suplimentar care poate îmbrăca forma rentei absolute numai dacă :
a)compoziţia organică a capitalului în agricultură este mai mic decât compoziţia organică de la nivelul întregii economii naţionale ;
b)rata profitului este relativ egală în principalele ramuri ale economiei. Acest venit net suplimentar trebuie înţeles ca o taxă plătită de consumatori
proprietarilor de pământ (producătorilor) pentru “bunăvoinţa” lor de a cultiva terenul agricol.
2. Monopolul asupra pământului ca obiect al economiei.
RENTA FUNCIARA
B. Pentru renta diferențială I si II
• Caracterul limitat al terenului agricol determină apariţia venitului net sub forma rentei diferenţiale care poate îmbrăca
două forme ca urmare a condiţiilor diferite de apariţie :
– renta diferenţială I
– renta diferenţială II
B1. Pentru renta diferențială I
• Condiţiile de apariţie a rentei diferenţiale I sunt :
a) diferenţa de fertilitate naturală şi a limitelor teritoriale în general şi a terenurilor cu fertilitate bună şi foarte bună în
special;
b) distanţa la care este amplasată o suprafaţă de teren în raport cu centrele de aprovizionare şi desfacere ;
c) diferenţa calitativă dintre căile şi mijloacele de transport folosite.
B2. Pentru renta diferențială II
• Condiţiile de apariţie a rentei diferenţiale II sunt:
a) Renta diferenţială II apare în condiţiile alocării investiţiilor suplimentare, succesive pe aceeaşi unitate de suprafaţă;
b) Alocările suplimentare de fonduri pot conduce la creşterea puterii productive a solului (a fertilităţii sale) ceea ce
determină obţinerea de producţii suplimentare comparativ cu terenurile pe care nu s-au aplicat investiţii;
c) Preţurile produselor agricole se formează pornind de la costurile medii înregistrate pe terenurile cu cea mai mică
fertilitate.
• Producătorii agricoli sunt interesaţi să cultive şi terenurile mai puţin fertile, să le menţină în circuitul agricol numai
dacă şi aceste terenuri sunt generatoare de venit net (profit). În fapt, în agricultură, spre deosebite de industrie,
preţurile nu au la bază media socială a costurilor de producţie.
• Importanţa determinantă a produselor agricole pentru fiinţa umană şi faptul că necesarul de produse agricole nu
poate fi acoperite integral din producţiile realizată pe terenurile cu fertilitatea cea mai ridicată, determină cultivarea şi
a terenurilor mai puţin productive.
• Teoria referitoare la apariţia rentei funciare este unanim acceptată şi se bazează pe obiectivitatea realizării acesteia.
Apariţia rentei este o legătură economică obiectivă, repartiţia rentei funciare între participanţii la procesul de
producţie din agricultură şi consumatorii acestor produse nu se face pe baza legilor economice obiective ci prin
intermediul normelor juridice – norme ce fundamentează politica agrară a momentului. Cea mai grea problemă de
politică agrară este repartiţia rentei funciare între participanţii la procesul de producţie şi consumatorii de produse
agricole.
Renta absolută
• Din punct de vedere conceptual renta absolută reprezintă diferenţa dintre valoarea socială a
producţiei agricole şi preţul lor de producţie social (renta absolută îmbracă o formă exclusiv
materială).
• Întrucât compoziţia organică a capitalului în agricultură este mai mică, valoarea socială a produselor
agricole rezultate este mai mare decât preţul de producţie social, iar plusvaloarea obţinută în
agricultură este mai mare decât profitul mijlociu obţinut la acelaşi capital investit. Din această cauză,
o parte din plusvaloarea creată în agricultură este sustrasă procesului de egalizare a ratei profitului
putând fi însuşită de către proprietarii funciari.
• Observaţii :
– În agricultură, la un capital utilizat de 120 u.m., o compoziţie a capitalului de 2/1 şi o rată a
profitului de 100%, s-a obţinut un profit net suplimentar de 28 u.m.
– În industrie, plusvaloarea realizată este de 12 u.m., cu toate că valoarea capitalului utilizat şi rata
plusvalorii au fost egale cu cele din agricultură.
– Diferenţa dintre plusvaloarea obţinută în agricultură (40 u.m.) şi profitul mijlociu (12 u.m.)
reprezintă rentă absolută, pe care şi-o însuşeşte proprietarul de teren/producătorul agricol.
Renta absolută
• Observaţii :
– la aceeaşi unitate de suprafaţă costurile sunt relativ egale (excluzând investiţiile), dar randamentele sunt
diferite, în funcţie de fertilitatea solului;
– la o rată a profitului normal raportată la costurile totale se realizează acelaşi profit pe unitatea de suprafaţă,
dar diferenţiat pe unitatea de produs;
– preţul individual pe unitatea de produs este invers proporţional cu gradul de fertilitate (mai mare pe
terenurile mai puţin fertile şi mai mic pe terenurile cu fertilitate ridicată);
– preţul de vânzare (al pieţei) pentru toţi producătorii agricoli se aliniază la preţurile produselor obţinute pe
terenurile cele mai puţin fertile (preţurile cele mai mari);
– valoarea producţiei la hectar este diferită în funcţie de randamente, ceea ce determină un venit net a cărui
mărime este direct proporţională cu fertilitatea solului;
– venitul net obţinut pe terenurile cele mai puţin fertile constituie profit normal, astfel că diferenţa dintre
venitul net şi profitul normal reprezintă rentă diferenţială I; (RD I = VN – Pf normal)
• renta diferenţială I se păstrează atâta timp cât fertilitatea solului este diferită.
Renta diferențială I
• Observaţii :
- costul transportului este influenţat de distanţă chiar de cantitatea transportată, tariful,
mijlocul de transport sunt aceleaşi ;
- producătorii agricoli amplasaţi mai aproape de pieţe sau căi de transport vor realiza
economii de cheltuieli, economii concretizate într-un venit net suplimentar care reprezintă
RD I poziţie. Un raţionament asemănător poate fi aplicat şi pentru venitul net suplimentar
realizat ca urmare a economiei de cheltuieli ca urmare a modului de transport utilizat
(auto, feroviar, aerian).
Renta diferențială II
• Reprezintă venitul net suplimentar obţinut în urma investiţiilor suplimentare, succesive pe aceeaşi
unitate de suprafaţă.
• Teoria economică recunoaşte 2 categorii de investiţii legate de pământ care generează rentă
diferenţială II :
a) investiţii endogene pământului deoarece sunt încorporate acestuia, sunt reprezentate de
lucrări hidroameliorative care conduc la creşterea fertilităţii naturale a solului
b) investiţii exogene formate din tractoare, maşini, seminţe, ce pot contribui la creşterea
puterii productive a solului. Aceste investiţii sunt mobile putând fi mutate de la un teren la
altul, iar volumul lor poate scădea sau creşte în funcţie de interesele momentane ale
producătorului.
Renta diferențială II
• Concluzii :
• Concluzie :
Criteriile enunţate anterior de repartiţia rentei sunt din punct de vedere teoretic extrem de uşoare. In
practică situaţia este mult mai complexă pentru că niciodată nu se poate şti care este partea de rentă
realizată de un anumit factor de producţie, pentru ca ulterior posesorul acestui factor să-şi însuşească
renta.
Repartiţia rentei funciare
B) Repartiţia fiecărei forme de rentă în funcţie de condiţiile de însuşire a fiecărei forme de rentă pe
participanţi sau beneficiari
1. Când exploatarea terenului se face de proprietarul de teren
– când exploatează pământul în regie proprie,
– când lucrează cu salariaţi produsele agricole obţinute sunt destinate în general autoconsumului şi mai puţin
valorificării pe piaţă.
În cazul autoconsumului renta funciară nu îmbracă forma bănească ci apare indirect sub forma
economiilor de cheltuieli ce s-ar fi făcut pentru procurarea produselor respective.
În cazul valorificării pe piaţă a producţiei, proprietarul încasează renta funciară sub formă bănească. În
această situaţie renta funciară este însuşită în întregime de proprietarul de teren şi este puţin probabil ca
el să se întrebe cât din aceasta revine terenului, cât capitalului şi cât muncii depuse.
4. Însuşirea rentei funciare de către intermediarii care acţionează pe filiera produselor agricole
(producător-consumator), respectiv de către agenţii economici cu activitate comercială.
Ca urmare a poziţiei avantajoase în fixarea preţurilor produselor agricole,
comercianţii îşi însuşesc o parte din venitul net creat în agricultură, prin intermediul actului de
vânzare-cumpărare. Cumpărarea se realizează de regulă imediat după recoltare când preţul
produselor agricole este foarte scăzut, iar vânzarea se realizează în momentul echilibrării cererii şi
ofertei sau chiar al superiorităţii cererii.
Deci, acest proces se înfăptuieşte între agenţi economici naţionali, are loc un transfer de venit net
din agricultură către celelalte ramuri ale economiei naţionale.
Situaţia, însă, poate deveni deosebit de gravă, atunci când aceşti comercianţi sunt agenţi
economici străini, deoarece orice dezechilibru în formarea preţurilor produselor agricole, care în
mod direct e în defavoarea agriculturii, conduce implicit la diminuarea venitului naţional.
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
DEPARTAMENT Economia Agroalimentară şi a Mediului
DISCIPLINA:
ECONOMIE ŞI POLITICĂ AGRARĂ
Bucureşti, 2023
POLITICA DE MECANIZARE ŞI CHIMIZARE A
AGRICULTURII
• Activitatea agricolă presupune, alături de pământ - ca principal mijloc de producţie -
prezenţa unei multitudini de mijloace de producţie necesare desfăşurării procesului de
producţie
• Baza tehnico-materială (BTM) → totalitatea mijloacelor de producţie care participă
direct sau indirect la procesul de producţie:
– pământul, mijloacele de mecanizare, construcţiile gospodăreşti, administrative,
animalele de producţie şi de muncă, plantaţiile pomiviticole, căile de comunicaţie şi
transport, seminţele, materialul săditor, îngrăşămintele, erbicidele, carburanţii şi
lubrifianţii, inventarul mărunt etc.
• Baza tehnico-materială (BTM) în agricultură reprezintă factorul determinant al
intensivităţii şi al dezvoltării eficiente din agricultură
• Componentele BTM pot fi exprimate:
– în unităţi materiale poartă denumirea de mijloace de producţie sau factori de
producţie
– în unităţi valorice poartă denumirea fonduri de producţie
• Componentele BTM d.p.d.v. economic sunt elemente ale capitalului agricol de
exploatare sau exploatație.
Criteriile de condiţionare a structurii şi mărimii parcului de
tractoare şi maşini agricole, precum şi a tehnologiilor de producţie
În producţia vegetală:
• 1. Structura producţiei vegetale şi tehnologiile folosite, → alegerea unei structură variabilă a
mecanizării agriculturii, în funcţie de specificul culturii;
• 2. Nivelul de accesibilitate a mecanizării, → exprimat ca raport între terenul mecanizat şi totalul
terenului agricol;
• 3. Dimensiunea exploataţiilor agricole → principalul criteriu, ca urmare a dimensiunilor mici a
structurilor de exploataţie, rezultate din reformarea agriculturii.
Aici acţionează două subcriterii distincte:
– a) Structura producţiei vegetale (fundamentează profilul sistemei de maşini) se determină pe
următoarele tipuri de culturi: cereale păioase (grâu, orz, orez, ovăz); culturi prăşitoare boabe
(porumb boabe, floarea soarelui); culturi prăşitoare rădăcinoase (cartofi, sfeclă de zahăr);
plante de nutreţ, fâneţe-păşuni, vii-livezi.
– b) Zonele de producţie agricolă (fundamentează tipul constructiv al tractoarelor şi maşinilor
agricole) se determină cu deosebire, după condiţiile orografice, climă, sol.
Din acest punct de vedere, există mai multe tipuri de zone de producţie agricolă:
– Zone de mare accesibilitate a tractoarelor şi maşinilor agricole (Câmpia Română, Câmpia Banato-
Crişană, Câmpia Moldovei, Depresiunile Făgăraşului, Braşovului, Podişul Dobrogei, precum şi toate
luncile ?);
– Zone de accesibilitate medie a tractoarelor şi maşinilor agricole (Dealurile Banato-Crişene,
Subcarpaţii, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic, Podişul Sucevei şi Podişul Bârladului);
– Zone cu accesibilitate redusă a tractoarelor şi maşinilor agricole (zona montană şi Delta Dunării).
• 4. Gradul de parcelare a terenurilor agricole în general, şi a terenurilor arabile în special, exprimat
prin mărimea medie a unei parcele, criteriu restrictiv în realizarea lucrărilor agricole.
În zootehnie:
• 1. Mărimea efectivelor de animale;
• 2. Sisteme mecanice comune mai multor specii de animale;
• 3. Specificul fiecărei specii de animale.
• Pe baza acestor criterii se fundamentează tehnologiile de mecanizare, tipurile de
agregate, organizarea procesului de muncă → componente determinante ale
activităţii de mecanizare care influenţează costul lucrărilor mecanizate.
Îngrăşăminte chimice utilizate mii tone 1103 470 342 380 487 532 738
Suprafaţa agricolă
mii ha 10041 9907 9908 9495 9439 9816 9378
(arabil+vii+livezi)
Îngrăşăminte chimice la ha** Kg s.a./ha 109,8 47,4 34,5 40,0 51,5 54,2 78,7
● 4. Rata profitului;
• Importanţa economică a îndiguirilor (principala lucrare pentru înlăturarea excesului de apă din sol)
este foarte mare pentru că terenurile respective recuperate sau menţinute în circuitul agricol sunt
terenuri cu fertilitate ridicată. Aceste terenuri de regulă sunt în imediata apropiere a surselor de apă
pentru irigaţii şi se pretează practicării unei A intensive. Se apreciază ca fertilitatea naturală a
terenurilor recuperate din lunca Dunării este de 3 ori mai mare decât a solurilor normale din zonă.
• Desecările (asanările) sunt absolut necesare pentru că fenomenul de băltire a apărut şi se manifestă cu
predilecţie în perimetrul sistemelor de irigaţii. pentru mai mult de 2,1 mil. ha teren agricol, în
majoritate teren arabil, se manifestă pericolul înmlăştinării, sărăturării, alcalinizării, ca urmare a
ridicării nivelului apei freatice din sol, precum şi a infiltraţiilor din canalele de irigaţii şi a exploatării
necorespunzătoare a sistemului de desecare-drenare şi a udărilor neraţionale.
• Coeficienţii privind efectul desecărilor (calculaţi ca raport între producţia la ha după desecare şi
producţia la ha înainte de desecare) sunt la nivel de ţară de : 1,27 grâu şi floarea soarelor ; 1,41
porumb, sfeclă de zahăr ; 1,49 cartofi.
• Investiţia specifică pe ha este mai mică pentru sistemele de evacuare a apei, creşte la sistemele de
irigaţii şi desecări, iar cea mai mare investiţie se realizează pentru sistemele de drenaj. Termenele
medii de recuperare a investiţiei la lucrările de combatere a excesului de umiditate sunt de 6-8 ani cu
variaţii de 4-6 ani pentru reţele de evacuare, 8 ani pentru sistemele de drenaj.
Măsurile antierozionale
• În cadrul acestor măsuri sunt incluse lucrările destinate recuperării terenurilor agricole degradate
şi ridicării capacităţii productive a terenurilor în curs de degradare.
• Eroziunea solului este determinată atât de acţiunea agenţilor naturali (t°, vânt, precipitaţii) dar şi
ca urmare a impactului devastator al activităţilor economice ale omului, defrişarea fără
discernământ a pădurilor; exploatarea neraţională a terenurilor agricole; extinderea suprafeţelor
ocupate de ramurile nonagricole. Acuitatea acestor probleme rezultă din faptul că 2/3 din
suprafaţa ţării e ocupată de munţi şi dealuri. În prezent eroziunea solului afectează peste 2,7 mil.
ha teren agricol din care 1,1 mil. ha terenuri arabile în pericol potenţial de declanşare a eroziunii.
• Cele mai afectate zone de eroziune : zona Bîrladului, zona Berheci-Zelitiu, Slănic – Buzău, Jijia,
zona naturală Vrancea, Motru, Crasna, Fizeş, etc.
• Eroziunea solului produce în esenţă 2 efecte negative :
– pierderea stratului fertil de sol care la nivel de ţară se ridică la 160 mil. tone, ceea ce înseamnă scoaterea
din circuitul agricol şi/sau reducerea puterii productive a terenului;
– colmatarea lacurilor de acumulare sau albiilor râurilor, mărind pericolul de inundaţii.