AFPB

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ADMINISTRAREA FINANŢELOR PUBLICE ŞI A BUGETULUI

- Suport de curs -
Lector univ. dr. MARIA - ANDRADA GEORGESCU
BUCUREŞTI
CUPRINSUL SUPORTULUI DE CURS
Modulul I PROBLEME TEORETICE ALE FINANŢELOR .............................................................. 13

Unitatea de curs 1- Necesitatea, conţinutul şi sfera finanţelor.......................................................... 15
Unitatea de curs 2 - Funcţiile şi rolul finanţelor................................................................................ 16
Unitatea de curs 3 - Structura finanţelor ............................................................................................ 19
Unitatea de curs 4 - Mecanismul financiar ......................................................................................... 23
Unitatea de curs 5 - Politica financiară ............................................................................................... 25
Modulul II CHELTUIELILE ŞI RESURSELE FINANCIARE PUBLICE........................................31

Unitatea de curs 6 - Sistemul cheltuielilor publice ............................................................................. 33
Unitatea de curs 7 - Sistemul veniturilor publice ............................................................................... 45
Unitatea de curs 8 - Noţiuni generale despre impozite ...................................................................... 51
Unitatea de curs 9 - Principiile şi criteriile impunerii........................................................................ 56
Modulul III TEORIE ŞI PRACTICĂ BUGETARĂ.............................................................................. 61

Unitatea de curs 10 - Sistemul bugetar................................................................................................ 62
Unitatea de curs 11 - Principiile bugetare........................................................................................... 64
Unitatea de curs 12 - Procesul bugetar................................................................................................ 69
2
1. Informaţii generale
Date de identificare a cursului
Date de contact – titular curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Lect. dr. Maria-Andrada Georgescu Denumire curs: ADMINISTRAREA
Birou: Facultatea de Administraţie Publică, Str. FINANŢELOR PUBLICE ŞI A BUGETULUI
Povernei, nr. 6 An II
Telefon: 021/3180897 Semestrul: 3
E-mail: georgescu_andrada@yahoo.com Tip curs: obligatoriu
Consultaţii: miercuri, 14 - 16; răspuns la întrebările Pagina web: www.apid.snspa.ro
adresate prin e-mail – max. 48 de ore
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Pentru a parcurge această disciplină, studenţii trebuie să aibă o serie de cunoştinţe minime, dobândite în
cadrul disciplinei Introducere în economie şi politici economice (anul I). Pentru cei care nu dispun de
aceste cunoştinţe, există o serie de lucrări în acest domeniu disponibile pentru consultare şi împrumut atât
la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, cât şi la biblioteca facultăţii, astfel încât să poată să fie
parcurse de toţi acei studenţi care trebuie să atingă acest prag minim de cunoştinţe.
Descrierea cursului
Cursul porneşte de la prezumţia că studenţii nu au cunoştinţe în domeniul financiar şi astfel se încearcă
familiarizarea lor graduală cu acest domeniu. Cursul se adresează celor care doresc să aibă cunoştinţe de
bază în privinţa conceptelor de bază din domeniul finanţelor, în special din domeniul finanţelor publice,
punând accent pe aspectele relevante ale teoriei financiare şi a modului în care ea se poate aplica în
sectorul public.
Cursul prezintă, în primul rând, problematica teoretică din câmpul finanţelor, cu accentuarea
problematicii finanţelor publice, introducând noţiunile de finanţe publice, mecanism şi politică financiară,
aparat financiar. Cursul continuă cu prezentarea diferitelor tipuri de cheltuieli şi resurse ce se întâlnesc în
domeniul finanţelor publice, încercând să clarifice delimitările conceptuale şi limitele existente în legătură
cu aceste noţiuni. Cursul se finalizează cu prezentarea sistemului bugetar actual din România, înţelegerea
principiilor bugetare şi a etapelor procesului bugetar, dezvoltând abilităţile necesare pentru identificarea şi
utilizarea diferitelor metode de bugetare la nivel naţional şi local şi pentru înţelegerea complexităţii
mecanismului financiar public. Conectarea dintre teorie şi practică se realizează prin efectuarea de
aplicaţii practice şi prezentarea unor studii de caz.
Cursul urmăreşte:
− Să formeze o concepţie ştiinţifică necesară pentru o corectă înţelegere a fenomenelor, proceselor
şi operaţiunilor financiare ce se nasc ca rezultat al constituiri, repartizării şi utilizării fondurilor
publice, în formă bănească;
3
− Să formeze o imagine sistematică asupra finanţelor contemporane, permiţând delimitarea clară
între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare, precum şi între finanţele publice şi finanţele private;
− Să dezvolte abilitatea de a identifica strategiile şi tehnicile bugetare moderne, cu accent pe
fiscalitate şi politică fiscală.
După parcurgerea acestei discipline studenţii vor dobândi următoarele competenţe:

− Înţelegerea fenomenelor, proceselor şi fluxurilor financiare din economie, precum şi a
interdependenţei dintre acestea şi fenomenele şi procesele reale;
− Abilitatea de a identifica şi evalua efectele diferitelor măsuri de politică financiară aplicate de un
guvern sau altul;
− Abilitatea de a evalua critic rezultatele obţinute prin utilizarea aparatului matematic de
determinare a indicatorilor privind volumul, structura şi dinamica veniturilor şi cheltuielilor
publice;
− Abilitatea de asumare a unui comportament conştient şi activ faţă de relaţia administraţiei publice
cu cetăţenii în domeniul finanţelor publice.
Organizarea temelor în cadrul cursului

Temele abordate în cadrul acestui curs sunt structurate astfel încât să permită atingerea principalelor
obiective prezentate în descrierea cursului. Se porneşte de la prezentarea noţiunilor generale privind
finanţele publice, punându-se accent pe înţelegerea conceptelor relevante, se discută apoi modul în care o
corectă dimensionare a cheltuielilor şi veniturilor publice pot contribui la dezvoltarea societăţii; se trece
apoi la discutarea teoriei şi practicii bugetare, accentuându-se explicarea strategiilor şi tehnicilor bugetare
moderne.
Parcurgerea conţinutului disciplinei conduce la atingerea următoarelor obiective:
− însuşirea cunoştinţelor privind conceptele, teoriile şi metodele de investigare fundamentale din
domeniul financiar public, organizarea şi administrarea acestora în condiţii de eficienţă;
− lărgirea bazei de cunoştinţe a studenţilor pentru a analiza independent unele probleme, cu
influenţă sau determinate în domeniul administrării finanţelor publice şi capacitatea de a
comunica şi demonstra soluţiile alese;
− fundamentarea bazei ştiinţifice a studenţilor pentru a putea genera un raţionament profesional
de valoare în ceea ce priveşte capacitatea de a evalua critic organizarea şi desfăşurarea
activităţii financiare publice.
Datorită dinamicii informaţionale din domeniul finanţelor publice, în fiecare an sursele de informare se
vor modifica în conformitate cu ultimele evoluţii în domeniu şi vor fi comunicate în timp util pe
platforma http://www.apid.snspa.ro. O detaliere a temelor se găseşte în calendarul cursului.
4
Formatul şi tipul activităţilor implicate
Cursul este gândit ca unul interactiv; studenţii pot să trimită comentariile cu privire la temele abordate şi/
sau pot să completeze informaţiile furnizate cu noi informaţii la care au acces. De asemenea, cursul se
bazează şi pe accesarea site-urilor care prezintă o serie de aspecte relevante privind administrarea
finanţelor publice şi a bugetului, precum şi a revistelor specializate în acest domeniu, astfel încât studenţii
să se familiarizeze cu ceea ce există pe plan internaţional, pentru a putea să contribuie la îmbunătăţirea
dezvoltării administrării finanţelor publice în România. Pentru aceasta, activitatea individuală desfăşurată
de fiecare student este extrem de importantă.
Studenţii dispun de libertatea de a-şi gestiona singuri modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Este,
însă, recomandată parcurgerea succesivă a modulele – în ordinea indicată şi îndeplinirea sarcinilor
indicate în cadrul fiecărui modul.
Studenţii vor putea beneficia de consultaţii atât la sediul facultăţii, în cadrul orelor precizate anterior,
precum şi prin intermediul comunicării prin e-mail.
5
Materiale bibliografice obligatorii
Principalele surse bibliografice sunt:
1. Georgescu, Maria-Andrada (2009), Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, ediţia a II-a,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, (mod de acces: Biblioteca Facultăţii sau achiziţionare de pe piaţă)
2. Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (site-ul Ministerului Finanţelor Publice www.mfinante.ro)
Informaţiile cuprinse în aceste surse bibliografice de bază sunt destinate atingerii obiectivelor cursului.
Ele prezintă modul logic în care trebuie să fie abordată administrarea finanţelor publice şi a bugetului,
atitudinea pe care atât guvernanţii cât şi contribuabilii trebuie să o aibă asupra banului public, precum şi
modul în care eficienţa utilizării banului public poate fi majorată.
Materialele şi instrumentele necesare pentru curs

Pe lângă materialele puse la dispoziţie în formă tipărită, studenţii vor lucra mult cu informaţiile
disponibile (în mod gratuit) pe Internet, precum şi cu studiile de caz şi articolele puse la dispoziţie de
cadrul didactic.
Calendarul cursului
În derularea acestei discipline sunt programate 4 întâlniri (faţă în faţă) cu studenţii înscrişi. În cadrul
fiecărei întâlniri se vor parcurge modulele aferente (de fapt, va avea loc o discuţie legată de probleme
apărute, întrebări etc.).
Pentru ca aceste întâlniri să devină cu adevărat interactive şi pentru a se putea focaliza pe aspectele
importante – dar şi a detaliilor necesare, studenţilor li se recomandă să parcurgă suportul de curs pus la
dispoziţie la începutul semestrului, precum şi parcurgerea capitolelor corespunzătoare temelor abordate la
fiecare întâlnire din cel puţin una dintre sursele bibliografice indicate; ulterior întâlnirii se recomandă
rezolvarea sarcinilor indicate.
Tematica cursurilor predate în cadrul acestei discipline cuprinde:
Tematica cursului: Necesitatea, conţinutul şi sfera finanţelor

Implicarea studenţilor: parcurgerea referinţelor bibliografice indicate
Referinţe bibliografice:
Georgescu, M.A. (2009), Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, ediţia a doua, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, pp.9 -18
Matei, Gh.; Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Editura Sitech, Craiova, pp. 5-10
Moşteanu, T. (coord.) şi alţii (2005), Finanţe publice, ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti, pp. 7-
10
6
Văcărel, I. (coord.) şi alţii (2006), Finanţe publice, ediţia a V-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp. 32-35
Tematica cursului: Funcţiile şi rolul finanţelor

Georgescu, M.A. (2009), Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, ed. a doua, Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, pp.19-28
Matei, Gh.; Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Ed. Sitech, Craiova, pp. 14-19
Tulai, C. (2003), Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, pp.24-43
Văcărel, I. (coord.) şi alţii (2006), Finanţe publice, ed. a V-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pp.
57-70
Tematica cursului: Structura finanţelor

Universitaria, Bucureşti, pag. 29-41
Tematica cursului: Mecanismul financiar

Tematica cursului: Politica financiară

Universitaria, Bucureşti, pp. 53-72
Văcărel, I. (coord.) şi alţii (2006), Finanţe publice, ed. a cincea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
pp. 115-118
7
Tematica cursului: Sistemul cheltuielilor publice
Moşteanu, T. (coord.) şi alţii (2005), Finanţe publice, ed. a doua, Ed. Universitară, Bucureşti, pp. 55-60
pp. 127-150; pp. 154-155
Tematica cursului: Sistemul veniturilor publice

Implicarea studenţilor: parcurgerea referinţelor bibliografice indicate;
Universitaria, Bucureşti, pag. 107- 120
pp. 342-345
Tematica cursului: Noţiuni generale despre impozite

Tulai, C. (2003), Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, pp. 187-208
pp. 358-360; pp. 374-380
Tematica cursului: Principiile şi criteriile impunerii

Tulai, C. (2003), Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, pp. 212-217; pp.
221-228; pp. 244-257; pp. 263-270
8
pp. 361-370
Tematica cursului: Sistemul bugetar

Georgescu, M.A. (2009), Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Ed. Pro Universitaria,
Bucureşti, pag. 183-196
Matei, Gh.; Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Ed. Sitech, Craiova, pp. 46-49; pp. 63-66
Tematica cursului: Principiile bugetare

pp. 506-516; pp. 527-537
Tematica cursului: Procesul bugetar

pp. 541-553
Politica de evaluare şi notare

Evaluarea se va face la final prin examen scris, cu următoarea structură a subiectelor:
1) teste grilă reprezentând 60% din nota finală
9
2) aplicaţie practică reprezentând 30% din nota finală
3) un subiect de sinteză reprezentând 10% din nota finală.
Pentru fiecare structură de examinare se vor anunţa criteriile şi baremul de detaliat de notare. O serie de
exemple – care să ajute studenţii în susţinerea cu succes a examenului final – vor fi prezentare în cadrul
cursului. Modul de examinare este prezentat în calendarul detaliat al disciplinei. Prin aplicaţiile practice
pe care trebuie să le efectueze, studenţii vor dobândi competenţele necesare de a aplica cunoştinţele
dobândite la nivel practic.
Rezultatele obţinute la această disciplină se vor comunica la final, prin anunţarea notei finale. Această
comunicare se poate realiza atât faţă în faţă, cât şi prin afişarea notelor pe platforma aflată la dispoziţia
studenţilor la această formă de învăţământ. Fiecare student poate solicita un feedback suplimentar prin
contactarea titularului de curs prin intermediul adresei de e-mail.
Elemente de deontologie academică

Prezenţa la cursuri şi seminarii nu este obligatorie.
Prezentarea la examen nu este condiţionată de un număr minim de prezenţe la curs sau la seminar.
În cazul în care se utilizează frauda la examen, procesul de examinare va fi sistat imediat şi lucrarea va fi
anulată.
Rezultatele procesului de examinare vor fi puse la dispoziţia studenţilor pe platforma dedicată acestora.
Contestaţiile trebuie să fie depuse în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor; răspunsul la contestaţii
se va da în maxim 48 de ore.
Studenţii cu dizabilităţi
Metodele de transmitere a informaţiilor cu privire la această disciplină se pot adapta în funcţie de tipul de
dizabilităţi întâlnite în rândul cursanţilor. Accesul egal la informaţie şi la activităţile didactice pentru
cursanţi se va asigura prin toate măsurile (rezonabile) cu putinţă.
Strategii de studiu recomandate

Este recomandată parcurgerea sistematică a modulelor (structurate pe cele 12 unităţi de curs); se pune
accentul pe pregătirea individuală continuă, prin acumulare constantă a cunoştinţelor, precum şi pe
evaluările formative pe parcursul semestrului.
Numărul de ore necesare parcurgerii şi însuşirii cunoştinţelor necesare promovării acestei discipline este
cel prevăzut în fişa disciplinei. Aceste ore vor fi alocate, pe parcursul semestrului, de fiecare student, în
funcţie de preferinţele individuale.
10
2. Suportul de curs
11
12
Modulul I
PROBLEME TEORETICE ALE FINANŢELOR
Unitatea de curs 1 – Necesitatea, conţinutul şi sfera finanţelor

Unitatea de curs 2 – Funcţiile şi rolul finanţelor
Unitatea de curs 3 – Structura finanţelor
Unitatea de curs 4 – Mecanismul financiar
Unitatea de curs 5 – Politica financiară
Scop şi obiective
Scop
Prima parte a acestui modul urmăreşte să familiarizeze studenţii cu noţiunea de finanţe, în principal de
finanţe publice prin prisma diferitelor abordări, cunoaşterea aspectelor referitoare la apariţia şi evoluţia
finanţelor publice, să familiarizeze studenţii cu modul în care se realizează distincţia dintre relaţiile
financiare şi nonfinanciare. Se prezintă funcţiile finanţelor publice. Este absolut necesară înţelegerea
funcţiilor finanţelor publice şi a conexiunilor dintre ele, pentru a putea determina diferitele raporturi de
intercondiţionare ce există între cele două funcţii. Apoi se prezintă rolul finanţelor. Deşi au un conţinut
comun şi o menire socială identică, relaţiile financiare se şi deosebesc între ele, înfăptuindu-se în condiţii
diferite şi având trăsături specifice. În ansamblul finanţelor se pot delimita categorii distincte de relaţii
financiare. Gruparea se face în funcţie de mai multe criterii: natura transferului şi condiţiile înfăptuirii lui,
locul de constituire a fondurilor şi destinaţiile acestora, forma de proprietate în care sunt încadrate aceste
fonduri etc. Din analiza structurii finanţelor în raport cu astfel de criterii se conturează câteva concepte ce
se cer clarificate. Scopul este de a prezenta şi clarifica două dintre conceptele care au suscitat cele mai
multe controverse, şi anume: finanţele în sens larg şi sistemul financiar. O abordare corectă a finanţelor
publice, în condiţiile creşterii actuale a importanţei şi diversificării acestora, necesită o bună cunoaştere
teoretică în vederea stabilirii funcţionalităţii mecanismului financiar. Se urmăreşte lărgirea orizontului
privind importanţa folosirii pârghiilor financiare, a trăsăturilor acestora, precum şi cunoaşterea sistemului
de pârghii financiare. Modulul se încheie cu prezentarea aspectelor relevante privind politica financiară.
Obiective urmărite
- înţelegerea conceptelor de finanţe publice şi finanţe private şi cunoaşterea – la nivel general –
a evoluţiei istorice a finanţelor publice;
- înţelegerea noţiunilor de funcţie şi rol, identificarea funcţiilor finanţelor publice şi abilitatea de
a identifica rolul jucat de finanţele publice;
- cunoaşterea tipologiei controlului;
13
- identificarea principiilor aplicate în formarea, administrarea şi repartizarea fondurilor
financiare publice;
- cunoaşterea criteriilor de analiză a structurii finanţelor;
- înţelegerea conceptului de finanţe propriu-zise;
- cunoaşterea posibilităţilor de delimitare dintre credit şi finanţe propriu-zise;
- identificarea corectă a situaţiilor în care anumite relaţii financiare pot fi incluse în categoria
finanţelor, finanţele fiind înţelese în sens larg;
- cunoaşterea elementelor sistemului financiar, precum şi a fluxurilor financiare;
- identificarea corectă a situaţiilor în care unele relaţii băneşti au calitatea de relaţii financiare;
- cunoaşterea componentelor mecanismului financiar; identificarea mecanismelor de funcţionare
a mecanismului financiar; înţelegerea relaţiei dintre diferite sisteme de autoreglare ale
mecanismului financiar;
- identificarea trăsăturilor definitorii ale pârghiilor financiare;
- identificarea elementelor definitorii ale politicii financiare;
- cunoaşterea posibilelor strategii pe domenii ale politicii financiare
Concepte de bază: finanţe, finanţe publice, finanţe private, stat jandarm, stat providenţă, stat
intervenţionist, stat al bunăstării; funcţia de repartiţie a finanţelor, funcţia de control a finanţelor,
mobilizarea fondurilor, repartizarea fondurilor, control financiar, rolul finanţelor; finanţe propriu-zise,
credit, finanţe în sens larg, sistem financiar, fluxuri financiare; mecanism financiar, pârghii financiare;
politică financiară, decizii financiare, aparat financiar.
14
Unitatea de curs 1
Necesitatea, conţinutul şi sfera finanţelor
Sinteza
În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii ale cuvântului finanţe,
cu sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice, finanţe private etc.
• „finatio”, „financias” sau „financia pecuniaria”, având sensul de „plată”, respectiv „plată în
bani”.
• „finir” şi „finis”, primul însemnând finalizarea unei tranzacţii contractuale, prin achitarea preţului
mărfii sau serviciului, iar cel de-al doilea semnificând termenul de plată
• „finance” (singular) însemna o sumă de bani sau un venit al statului, iar „finances” (plural)
totalitatea veniturilor statului sau întregul său patrimoniu
• „hommes des finances” şi „financiers” – pentru desemnarea oamenilor de finanţe ai timpului
(arendaşii sau concesionarii de impozite)
Urmărind etimologia cuvântului, se pot desprinde două concluzii preliminare:
a) cuvântul „finanţe” este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea substituindu-
se), dar mai ales de expresia „plată în bani”, deci unu bani pur şi simplu, ci bani angajaţi în
efectuarea unei plăţi;
b) cuvântul „finanţe” are, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul, mai exact spus,
cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia.
Care au fost factorii care au generat apariţia finanţelor?
1) Apariţia statului şi a nevoilor sale;
2) Apariţia şi folosirea banilor.
Frecvenţa cea mai mare cu care este abordată fenomenul financiar în devenirea lui istorică este expresia
finanţele statului; ele se înfăţişează ca operaţiuni băneşti ce dau expresie concretă unor relaţii sociale, de
natură economică, ce intervin între participanţii la procesul mobilizării şi repartizării, în formă bănească, a
resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale. Cum însă aceste funcţii şi
sarcini ale statului vizează realizarea acţiunilor publice, cei mai mulţi specialişti preferă expresiei
finanţele statului pe aceea de finanţe publice.
Dezvoltarea economică (şi, în cadrul ei, cu preponderenţă dezvoltarea industrială) a determinat
concentrarea celei mai mari părţi a mijloacelor de producţie în proprietatea privată a diferitelor categorii
de persoane, altele decât statul. Astfel, alături de finanţele statului funcţionează finanţele private. Între
finanţele publice şi finanţele private există unele asemănări, dar şi o serie de deosebiri. Ele se deosebesc
mai întâi prin obiectivele urmărite, mijloacele utilizate şi condiţiile de acţiune.
Vom delimita două noţiuni prezente aproape întotdeauna în lucrările de specialitate, atunci când se
abordează fenomenul în evoluţia sa. Este vorba despre finanţele clasice şi finanţele moderne. Şcoala
clasică, dominată de liberalismul pur, promovează principiul „laissez-faire, laissez-passer”, în virtutea
căruia economia trebuia să fie lăsată să meargă de la sine, ea reuşind să-şi asigure echilibrul prin
automatismele pieţei. Orice intervenţie a statului, care ar perturba iniţiativa privată, este contraindicată.
Şcoala economică modernă, în încercarea de a asigura restabilirea echilibrului dinamic, veşnic perturbat
de evoluţia ciclică şi influenţele conjuncturale, recomandă intervenţia statului în economie pentru a
orienta şi influenţa, pe căi economice, climatul economico-social, astfel încât interesul de maximizare a
profitului, prin afaceri private prospere, să fie armonizat cu interesul naţional public. În consecinţă,
racordându-se la aceste curente de gândire şi de acţiune, ştiinţa finanţelor interpretează diferit rostul
finanţelor publice în perioada capitalismului liberal al secolului al XIX-lea şi menirea acestora în perioada
neocapitalismului specific secolului XX.
Într-o astfel de abordare, finanţele clasice servesc statul consumator (statul jandarm) ce se preocupă în
principal de menţinerea ordinii publice şi de apărare, pentru a asigura teren fertil iniţiativei private şi
afacerilor profitabile. Principala lor funcţie este aceea de a mobiliza un volum rezonabil de resurse la
dispoziţia statului pentru ca acesta să-şi îndeplinească sarcinile sale. În schimb, finanţele moderne îşi
modifică rostul, ele servesc statului providenţă (statul bunăstării) care adaugă la vechile sale cheltuieli de
consum şi cheltuielile privind intervenţia statului în economie pentru compensarea lipsei de apetit în
afaceri a întreprinzătorilor privaţi, atunci când economia se află în faza sa de recesiune, pentru a crea noi
15
locuri de muncă prin înfiinţarea de întreprinderi publice şi stimularea revigorării celor private, pentru a
întreprinde acţiuni de protecţie socială etc.
În concluzie, finanţele reprezintă operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi
repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Sfera finanţelor este circumscrisă conţinutului lor. Ea semnifică aria, câmpul lor de manifestare şi
apartenenţa lor. Sfera nu se confundă cu structura finanţelor, care se referă la configuraţia lor internă, la
modul de aranjare a diferitelor elemente în cadrul întregului pe care finanţele îl compun.
Finanţele sunt operaţii de repartiţie şi se realizează prin intermediul banilor. Cu toate acestea, operaţiile
financiare nu se identifică cu ansamblul operaţiilor de repartiţie şi nici cu ansamblul operaţiilor băneşti.
Ceea ce deosebeşte cele trei grupe de operaţii este sfera lor, câmpul lor de manifestare.
I. Există două motive pentru care operaţiile financiare sunt o parte a celor de repartiţie:
1) prin repartiţie se satisfac şi nevoi publice şi nevoi ale organizării economice şi individuale, ori
finanţele intervin pentru satisfacerea nevoilor publice şi a afacerilor private;
2) repartiţia se realizează atât în natură, cât şi în bani, ori finanţele, prin definiţie, îmbracă
obligatoriu forma bănească.
II. Pentru ca o operaţiune bănească să aparţină finanţelor ea trebuie să îndeplinească în mod
obligatoriu şi cumulativ trei condiţii:
1) să aibă loc un transfer valoric de resurse sau de putere de cumpărare;
2) resursele să fie destinate finanţării acţiunilor publice sau afacerilor private;
3) transferul trebuie să se facă obligatori fără echivalent sau fără contraprestaţie imediată, dar se
poate realiza cu titlu definitiv şi gratuit sau cu titlu temporar, rambursabil şi cu plata unei
dobânzi.
În structura finanţelor putem delimita două mari grupe de relaţii în funcţie de felul în care se realizează
transferul:
− finanţe propriu – zise, când transferul este definitiv şi gratuit şi
− relaţii de credit, când transferul este cu titlu temporar, rambursabil şi cu dobândă.
Verificarea cunoştinţelor
1. Precizaţi momentul de apariţie al finanţelor publice.
2. Ce sunt finanţele publice?
3. Cum au fost grupate concepţiile teoreticienilor de-a lungul timpului cu privire la rolul şi implicarea
statului în economie?
4. Prezentaţi concepţia clasică privind finanţele publice
5. Definiţi relaţiile financiare
6. Precizaţi diferenţele dintre relaţiile de repartiţie şi relaţiile financiare
7. Explicaţi de ce sfera finanţelor este mai mică decât cea a relaţiilor băneşti
8. Cu ce titlu se pot transfera, la dispoziţia statului, fondurile băneşti din economie
Unitatea de curs 2
Funcţiile şi rolul finanţelor
Sinteză
A. Funcţiile finanţelor reprezintă mijloacele de înfăptuire a menirii sociale a finanţelor (se constituie şi
se repartizează fonduri), modalităţile prin care acestea îşi dezvăluie esenţa lor.
Finanţele îndeplinesc două funcţii şi anume:
− funcţia de repartiţie şi
− funcţia de control.
Funcţia de repartiţie a finanţelor cuprinde cele două laturi ale sale, aflate în permanentă interacţiune, şi
anume:
− latura de mobilizare a resurselor băneşti în vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi
16
− latura repartizării acestor fonduri în vederea cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a
afacerilor private.
→ Luate separat, aceste laturi nu au calitatea de funcţii distincte nu numai pentru că nu acţionează izolat,
ci şi pentru că, luate ca atare, nu se validează ca modalităţi de finalizare a menirii finanţelor.
1. Mobilizarea fondurilor
Existenţa unei pluralităţi de fonduri decurge din diversitatea nevoilor ce trebuie satisfăcute. Nevoile ce
reclamă efort financiar pot fi împărţite, pentru început, în două grupe, după cum se referă la acţiunile
publice sau la lumea afacerilor.
Prin acţiunile publice se asigură:
1) consumul colectiv al societăţii de bunuri comune indivizibile: apărare, ordine publică, putere
legislativă, executivă şi judecătorească;
2) consumul social al populaţiei prin servicii gratuite sau cu plată în domeniile învăţământului,
culturii şi artei, a sportului şi sănătăţii publice, asigurării, asistenţei şi protecţiei sociale;
3) intervenţia statului în economie prin cheltuieli de capital pentru investiţii publice şi prin
subvenţionarea sectorului privat.
Derularea afacerilor reclamă, de asemenea, mobilizarea de resurse financiare pentru formarea şi
sporirea capitalului.
Pentru asigurarea consumului colectiv al societăţii, a unei însemnate părţi din consumul social al
populaţiei şi susţinerea acţiunilor economice de importanţă majoră, statul îşi constituie principalul său
fond (administrat în parte centralizat, iar în parte la nivelul colectivităţilor locale), şi anume fondul
bugetar.
Pentru asigurările sociale şi protecţia socială se constituie fonduri distincte, iar statul intervine, de
regulă, în completarea acestora.
Nici statul şi nici agenţii economici nu-şi pot acoperi, în general, toate nevoile folosind exclusiv resurse
proprii. Pentru nevoi temporare apelează la împrumuturi. Pentru a putea capta astfel de resurse se
constituie fondurile de creditare la dispoziţia băncilor.
În sfârşit, pentru combaterea riscurilor se formează fonduri speciale la dispoziţia societăţilor de
asigurare şi reasigurare.
O mulţime de alte fonduri, administrate extrabugetar, şi cu destinaţii speciale se cer, de asemenea,
alimentate.
Izvorul principal al resurselor mobilizate la fondurile financiare este produsul intern brut. Uneori, la
aceste fonduri, sunt atrase şi resurse ce aparţin avuţiei naţionale sau unele resurse din străinătate.
Formele şi canalele folosite pentru captarea resurselor diferă de la un fond la altul. La fondul bugetar
se atrag impozitele şi taxele, veniturile nefiscale din administrarea sectorului public, folosirea şi
valorificarea unor bunuri ale statului, împrumuturile interne şi externe contractate, ajutoarele financiare
nerambursabile, donaţiile în favoarea statului. Fondurile de asigurare şi protecţie socială sunt
alimentate, de regulă, pe baze mixte prin contribuţii plătite de salariaţi şi de către patronat şi prin
intervenţia de completare a statului. Agenţii economici îşi formează şi sporesc capitalul transformându-şi
economiile prealabile în capital, asociindu-se, punând în circulaţie acţiunile şi obligaţiunile pe care le
emit, capitalizând o parte din profit, încorporând rezervele în capital sau îndatorându-se pe termen lung
sau scurt. Fondurile de creditare administrate de către bănci înglobează capitalul propriu şi rezervele
acestora, resursele atrase de la posesorii de bani în căutare de plasamente, disponibilităţile băneşti aflate
în conturile clienţilor, creditele de refinanţare obţinute etc. Fondurile de asigurare destinate combaterii
riscurilor se formează pe seama primelor încasate de la asiguraţi. În sfârşit, fondurile speciale
administrate extrabugetar se constituie pe seama contribuţiilor persoanelor fizice şi/sau juridice
obligate de lege să participe la alimentarea lor.
2. Repartizarea fondurilor
Prima latură a funcţiei de repartiţie este însoţită, în mod obligatoriu, de cea de a doua, care asigură
repartizarea fondurilor constituite. Această latură se manifestă însă diferit la cele două mari grupe de
fonduri şi chiar de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe. Motivul principal este acela că se practică
principii diferite în formarea, administrarea şi repartizarea acestora.
În cazul administrării centralizate de către stat se aplică principiul depersonalizării, adică resursele ce
alimentează un anumit fond se administrează global, iar la repartizarea lor către beneficiari nu se ţine
17
seama de felul acestora, de provenienţa lor şi uneori nici de cuantumul fiecărui participant la alimentarea
fondului respectiv.
Consecinţa este aceea că au loc astfel masive redistribuiri de resurse, pe multiple planuri, şi anume:
- între sfera productivă şi cea social – productivă;
- între sectoare, ramuri şi subramuri;
- între unităţi administrativ – teritoriale, zone ale ţării şi, în anumite condiţii, pe plan
internaţional;
- între stat şi populaţie;
- între grupe ale populaţiei şi între indivizi.
În cazul asigurărilor, principiului depersonalizării i se adaugă cel al mutualităţii, deoarece aici factorul
aleator influenţează în mod hotărâtor frecvenţa şi amploarea redistribuirilor între membrii aceleiaşi
colectivităţi de risc. Fiecare dintre aceştia contribuie la formarea fondului comun, dar beneficiază de
cheltuirea acestuia doar aceia dintre asiguraţi care sunt afectaţi de producerea riscurilor asigurate.
În cazul fondurilor administrate direct de către persoanele publice şi private, funcţia de repartiţie are
o manifestare specifică. Practica ultimelor decenii a consacrat în ţara noastră principiul afectării speciale
a fondurilor la întreprinderile de stat şi o stricteţe maximă în privinţa folosirii pe destinaţii a creditelor
bugetare deschise instituţiilor publice. În cazul agenţilor economici cu capital privat există, în mod firesc,
o largă autonomie financiară în privinţa gestionării fondurilor proprii, cu respectarea, fireşte, a legilor,
pentru evitarea, în principal, a evaziunii fiscale.
Urmărind manifestarea funcţiei de repartiţie prin prisma efectelor sale putem delimita pe de o parte
redistribuirile propriu – zise, cu caracter economic, ce au ca efect modificarea veniturilor finale pe forme
de proprietate, iar, pe de altă parte, aşa – zisele redistribuiri tehnico – financiare între patrimoniile
administrate distinct în cadrul sectorului public, ce nu modifică avuţia statului, ci doar locul de cheltuire a
banului public.
Funcţia de control a finanţelor
Funcţia de control a finanţelor, indispensabilă pentru ca acestea să-şi îndeplinească menirea lor socială,
ţine de esenţa finanţelor, reprezintă o modalitate de dezvăluire a acesteia.
Funcţia de control a finanţelor îşi găseşte corespondent în activitatea practică în controlul financiar, care
nu reprezintă altceva decât modalitatea concretă prin care o astfel de necesitate se manifestă prin
intervenţia conştientă a factorului subiectiv.
Pentru a contura tipologia controlului financiar folosim mai multe criterii de clasificare a acestuia.
În raport cu apartenenţa organelor şi instituţiilor care îl exercită distingem:
1) controlul din exterior, exercitat de către organele şi instituţiile statului, inclusiv cele
specializate, iar în cadrul lui avem:
a) controlul financiar al Parlamentului;
b) controlul financiar al executivului;
c) controlul financiar exercitat de către Corpurile de control şi direcţiile de audit ale
ministerelor, prefecturilor şi altor autorităţi ale statului;
d) controlul exercitat de bănci asupra clienţilor lor.
2) controlul din interiorul unităţii, care cuprinde, la rândul său:
a) controlul financiar preventiv, exercitat de către şeful departamentului financiar –
contabil;
b) auditul intern al gestiunilor proprii.
Din punct de vedere al momentului în care se efectuează, controlul financiar poate fi:
− control financiar preventiv;
− control financiar concomitent;
− control financiar ulterior sau postoperativ.
Din punct de vedere al gradului de cuprindere avem:
− control prin sondaj sau complet;
− control tematic sau complex;
− control parţial sau total.
După baza de referinţă:
− controlul conceperii strategiilor şi programelor;
18
− controlul execuţiei strategiilor şi programelor.
După obiectivele finale urmărite:
− analiza diagnostic;
− controlul de gestiune.
După modul de execuţie:
− control direct;
− control indirect;
− control încrucişat.
Metodele de control sunt, de asemenea, diferite:
1) cercetări prin anchete şi discuţii;
2) verificări documentare;
3) controlul faptic;
4) analizele complexe economico – financiare.
Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se folosesc,
importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi a disciplinei financiare,
la buna gospodărire a banului public.
B. Rolul finanţelor
Rolul finanţelor reprezintă modalitatea de concretizare a rezultatelor obţinute sau a celor ce urmează a se
realiza ca urmare a exercitării funcţiilor acestora. Rolul trebuie privit nu numai în viziune statică, cu
referire la o perioadă parcursă deja (reflectând rezultatele eforturilor financiare depuse şi implicit gradul
de realizare a acţiunilor publice şi cel de prosperitate a afacerilor), ci şi în sens dinamic (dând expresie
obiectivelor de realizat în viitor, în atingerea menirii sociale a finanţelor).
Rolul finanţelor are o dimensiune cantitativă şi una calitativă.
Rezultatele realizate sau scontate sunt comensurabile, fiind concretizate în bunurile sau utilităţile publice
oferite de stat prin acţiunile sale şi respectiv în mărimea profitului realizat sau previzibil de pe urma
afacerilor private.
Dimensiunea calitativă se referă la impactul economic, social şi politic al politicilor financiar – monetare,
la forţa lor de influenţare şi orientare a activităţii economico – sociale, la aportul acestora în încercarea de
armonizare a interesului public cu interesul în afaceri şi cu interesele personale ale individului.
1. Care sunt funcţiile finanţelor publice?
2. Care sunt principalele modalităţi mobilizare a fondurilor publice?
3. În ce constă funcţia de control a finanţelor publice?
4. În ce constă controlul financiar în faza repartiţiei? Dar în faza producţiei şi în faza consumului?
5. Ce rol îndeplinesc finanţele publice în economia de piaţă?
Unitatea de curs 3
Structura finanţelor
sinteză
A. Finanţele în sens larg

Natura transferului şi condiţiile în care se înfăptuieşte acesta este primul şi cel mai important criteriu de
analiză a structurii finanţelor. Transferul depinde, la rândul lui, de felul nevoilor ce urmează a fi
satisfăcute, de momentul înfăptuirii lui, de calitatea şi apartenenţa celor antrenaţi în mişcarea resurselor,
de particularităţile activităţii desfăşurate de către aceştia etc.
Folosind drept criteriu natura transferului, putem delimita în cadrul finanţelor, în principal, două grupe
şi anume:
1) finanţele propriu – zise;
2) creditul.
De cele mai multe ori, finanţele propriu – zise sunt legate de transferul definitiv şi gratuit de resurse, iar
creditul de caracterul rambursabil al împrumuturilor şi de existenţa dobânzii.
19
Deseori finanţele propriu – zise sunt asociate nevoilor permanente ale agenţilor economici, care
angajează în acoperirea lor capitalul propriu, iar creditul este limitat la manevrarea, prin intermediul
băncilor, a unor resurse temporar disponibile pentru acoperirea unor nevoi temporare din economie.
Finanţele propriu – zise şi creditul, având aceeaşi menire socială nu trebuie separate în mod rigid. Ele au
unele particularităţi, între ele există o serie de deosebiri, dar au şi trăsături comune, între ele existând
asemănări şi interferenţe. Tocmai de aceea independenţa lor este relativă şi nu absolută. Deosebirile dintre
ele ţin de formele lor de manifestare, dictate fiind de condiţiile concrete în care se folosesc, pe câtă vreme
asemănările vizează conţinutul lor, latura calitativă a acestora, esenţa lor. Tocmai de aceea, susţinem
ideea, larg împărtăşită în teoria economică, că menirea socială identică, conţinutul asemănător şi
conexiunea lor fac posibilă reunirea finanţelor propriu – zise şi a creditului sub denumirea comună
de finanţe, finanţele fiind înţelese în sens larg.
Alături de cele două grupe, în finanţele în sens larg sunt incluse uneori, la o grupă distinctă, relaţiile de
asigurare care, bazate pe mutualitate, generează frecvente redistribuiri de resurse între asiguraţi. Primele
de asigurare plătite de către aceştia se reîntorc, şi încă într-un volum sporit, dar numai către asiguraţii care
au suferit de pe urma producerii riscului asigurat, pe câtă vreme pentru ceilalţi asiguraţi transferul de
resurse este definitiv. Împărtăşind o astfel de idee, subliniem că acest caracter aleator nu este specific doar
relaţiilor cu instituţiile de asigurări de bunuri şi persoane. El apare şi în cazul asigurărilor sociale, precum
şi în cazul asigurărilor obligatorii de sănătate. Urmărind acelaşi raţionament, am putea spune că şi
reversibilitatea impozitelor ar avea o natură asemănătoare, pentru că reîntoarcerea sumelor plătite nu are
loc către toţi plătitorii, ci doar către aceia care întrunesc condiţiile pentru a beneficia de gratuităţile
acordate de stat în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii etc.
Aceste redistribuiri de resurse ţin de însăşi natura finanţelor. Tocmai de aceea optăm pentru includerea
raporturilor de asigurare în sfera relaţiilor financiare propriu – zise, deşi ele au unele particularităţi
în manifestarea lor, realizându-se în bună măsură pe baze comerciale.
B. Sistemul financiar
Definirea sistemului financiar
Sistemul financiar reuneşte în structura sa ansamblul elementelor (subsistemelor sau verigilor) care
asigură formarea şi repartizarea fondurilor de natură financiară şi al interacţiunilor (raporturilor,
legăturilor) dintre aceste elemente.
Privite din punct de vedere al integralităţii şi al capacităţii de autoreglare a sistemului, aceste
interacţiuni ne apar nu numai ca raporturi între subsisteme, ci şi între parte şi întreg (între fiecare
subsistem şi ansamblul în care este integrat).
Elementele sistemului financiar
Conceptul de sistem financiar intervine atunci când analiza structurii finanţelor se efectuează în
raport cu felul fondurilor de natură financiară.
Structura acestora şi destinaţiile lor depind de natura nevoilor ce urmează a fi satisfăcute. Putem
delimita, pentru început, două mari grupe de fonduri, şi anume: fonduri centralizate ale statului,
destinate satisfacerii nevoilor generale şi, respectiv, fondurile agenţilor economici, destinate derulării
afacerilor.
În cadrul fiecărei grupe de nevoi putem delimita apoi mai multe subgrupe, în raport cu felul nevoilor, iar
acestora le corespund fonduri sau grupe de fonduri distincte de fonduri de natură financiară.
În structura nevoilor generale se regăsesc mai multe subgrupe:
a) consumul colectiv şi cel social, la care se adaugă acţiunile economice susţinute de către stat;
b) asigurarea materială a celor inapţi de muncă şi a celor ce şi-au pierdut locul de muncă;
c) asigurarea bunurilor şi persoanelor pentru cazuri de calamităţi sau accidente.
Corespunzător acestor subgrupe sau tipuri de nevoi regăsim în structura fondurilor administrate de
către stat următoarele fonduri:
a) fondul bugetar;
b) fondurile de asigurare şi protecţie socială;
c) fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Tot în structura fondurilor administrate centralizat sau autonom (de către stat, pe baze mixte sau
private) se înscriu şi fondurile de creditare.
20
Corespunzător fondurilor centralizate ale statului regăsim în structura sistemului financiar o primă
grupă de elemente, reunite sub denumirea de finanţe generale ale statului sau finanţe publice. Prin
definiţie, acestea intervin în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor centralizate destinate
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
În această primă grupă se încadrează însă mai multe elemente distincte, corespunzătoare diferitelor
fonduri sau grupe de fonduri centralizate, şi anume:
a) relaţiile bugetare sau bugetul statului, care asigură formarea şi repartizarea principalului
fond centralizat al statului – fondul bugetar – în vederea finanţării consumului colectiv al societăţii, a
consumului social al populaţiei şi a unor acţiuni economice de importanţă majoră;
b) relaţiile de asigurări sociale şi de protecţie socială, pe scurt asigurările şi protecţia socială,
care intervin în formarea şi repartizarea fondurilor de asigurări şi de protecţie socială în vederea
asigurării materiale a persoanelor active şi a familiilor lor pentru cazurile de pierdere temporară sau
definitivă, parţială sau totală a capacităţii de muncă sau a locului de muncă;
c) asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, care reflectă relaţiile ce apar în
legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor prin instituţii specializate în vederea asigurării continuităţii
procesului de producţie la agenţii economici, a protecţiei bunurilor proprietate personală şi a asigurării
materiale suplimentare a populaţiei;
d) relaţiile de credit sau, pe scurt, creditul, care asigură mobilizarea şi repartizarea
disponibilităţilor băneşti temporare existente în economie şi la populaţie şi a altor resurse în vederea
acoperirii, în principal, a unor nevoi vremelnice sau de durată mai îndelungată, cu obligaţia rambursării
împrumuturilor la scadenţă sau la cerere şi a plăţii unei dobânzi;
e) piaţa capitalului, care mijloceşte mişcarea capitalului între posesorii şi solicitatorii de resurse.
În sfârşit, în legătură cu formarea şi sporirea capitalului la nivelul agenţilor economici, asigurarea
circuitului lui normal şi repartizarea profitului obţinut intervine un alt element al sistemului financiar şi
anume finanţele agenţilor economici.
Într-o altă grupare, ţinând, în plus, seama şi de forma de proprietate căreia îi aparţin diferitele fonduri
de natură financiară, aceleaşi elemente ale sistemului financiar sunt încadrate în alte trei submulţimi, şi
anume:
a) finanţele statului, care cuprind, la rândul lor, finanţele generale ale statului şi finanţele
agenţilor economici cu capital de stat;
b) finanţele unităţilor şi organizaţiilor cooperatiste;
c) finanţele agenţilor economici cu capital privat.
Fiecare element, verigă sau subsistem al finanţelor intervine în formarea şi repartizarea unui anumit fond
sau grupă de fonduri, în raport cu care se poate individualiza în cadrul mulţimii din care face parte. În
manifestarea diferitelor subsisteme apar elemente specifice, dar şi trăsături comune şi interacţiuni. Pe
baza elementelor specifice ele se pot individualiza, iar pe baza trăsăturilor comune şi a interacţiunii lor,
ele pot fi reunite sau integrate într-un sistem unitar. Fiecare în parte şi toate la un loc concură astfel la
înfăptuirea menirii finanţelor, adică la satisfacerea nevoilor generale şi susţinerea afacerilor.
Fluxurile financiare
Fiind conectate la acelaşi sistem, între diferitele fonduri de natură financiară există frecvente şi intense
mişcări de resurse, intrări şi ieşiri, denumite şi fluxuri financiare.
Fluxurile financiare reprezintă expresia concretă a raporturilor financiare care intervin între
participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor. Este vorba, în principal, despre agenţii economici şi
populaţie pe de o parte şi stat pe de altă parte. Mişcările de resurse au loc în dublu sens, fiecare dintre
parteneri având şi calitatea de plătitor şi pe aceea de beneficiar, fără însă ca întotdeauna cele două sensuri
să se condiţioneze reciproc.
Putem delimita, în raport cu fondurile (partenerii) ce intervin, trei grupe de fluxuri (raporturi)
financiare şi anume:
a) fluxurile dintre fondurile agenţilor economici şi fondurile administrate de către stat, pe baze
mixte sau private;
b) fluxurile interne de autofinanţare;
c) fluxurile dintre fondurile centralizate ale statului (raporturi între instituţiile financiar – bancare
specializate care administrează aceste fonduri).
21
Pe lângă cele trei grupe de fluxuri, nominalizate mai înainte, toate desfăşurate în cadrul sistemului
fondurilor de natură financiară, există şi unele mişcări ce reflectă legăturile acestor fonduri cu exteriorul.
Este vorba, în principal, de contribuţia populaţiei la diferitele fonduri şi, respectiv, plăţile făcute din
acestea către populaţie.
Ar putea fi integrate aici următoarele mişcări:
a) plata impozitelor şi taxelor la bugetul statului, ca flux exclusiv ascendent. Facem abstracţie
aici de caracterul reversibil al acestora, tocmai pentru că sumele pe care bugetul le cheltuieşte în folosul
populaţiei nu revin direct acesteia, ci prin intermediul instituţiilor finanţate din buget care realizează
acţiuni social – culturale pentru populaţie în mod gratuit sau cu plată redusă;
b) plata primelor de asigurare (flux financiar ascendent) şi încasarea despăgubirilor şi a
sumelor asigurate (flux bănesc descendent, fără caracter financiar, dată fiind natura nevoilor –
individuale – pe care le acoperă sumele primite);
c) plata contribuţiilor pentru pensii, a celei pentru fondul de şomaj şi pentru asigurările
obligatorii de sănătate (fluxuri financiare ascendente) şi încasarea pensiilor şi a indemnizaţiilor de
asigurare şi protecţie socială (fluxuri băneşti descendente);
d) depunerea economiilor băneşti ale populaţiei la bănci, rambursarea ratelor scadente şi
plata dobânzilor pentru împrumuturile primite de populaţie (fluxuri financiare ascendente) şi,
respectiv, retragerea sumelor depuse, încasarea dobânzilor şi a câştigurilor, acordarea de credite
(fluxuri băneşti descendente);
e) cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni precum şi de efecte publice şi încasarea
dividendelor, dobânzilor şi a câştigurilor cuvenite.
Constatăm deci că, spre deosebire de fluxurile financiare din celelalte grupe, ce dau expresie raporturilor
financiare ce apar cu prilejul formării şi repartizării fondurilor de natură financiară pentru satisfacerea
nevoilor generale şi derularea afacerilor, raporturile cu populaţia au natură financiară doar în cazul
fluxurilor ascendente, când aceasta contribuie obligatoriu sau facultativ la alimentarea fondurilor de
natură financiară şi nu au acest caracter în cazul fluxurilor descendente dacă resursele băneşti pe care le
dobândeşte populaţia sunt cheltuite, la fel ca celelalte venituri ale acesteia, în interes personal şi nu sunt
angajate în afaceri.
1. Precizaţi deosebirile dintre finanţele propriu-zise şi credit
2. Care sunt elementele care ne determină să includem relaţiile de asigurare în sfera relaţiilor
financiare propriu-zise?
3. Ce înţelegeţi prin finanţe în sens larg?
4. Ce este sistemul financiar?
5. Ce sunt fluxurile financiare?
6. Explicaţi structura sistemului financiar al Românei
7. Plata salariilor este o relaţie financiară? Argumentaţi
8. Plata impozitelor este o relaţie financiară? Argumentaţi
22
Unitatea de curs 4
Mecanismul financiar
Sinteza
A. Conţinutul şi funcţionalitatea mecanismului financiar

Mecanismul financiar reprezintă un ansamblu de structuri, forme organizatorice, metode, principii şi
pârghii specifice domeniului financiar.
Conceptul de mecanism financiar are un caracter preponderent pragmatic, reflectând cadrul organizatoric
de manifestare a relaţiilor financiare, sub forma lor concretă de fluxuri financiare. Obiectul conceperii şi
construcţiei mecanismului financiar îl reprezintă stabilirea modului de organizare şi de conducere a
fluxurilor financiare prin care se realizează formarea şi repartizarea fondurilor de natură financiară pe
baza unor reglementări juridice adecvate.
Elementele şi sfera mecanismului financiar sunt: structurile şi formele organizatorice (fondurile şi
fluxurile financiare), metodele, principiile şi pârghiile financiare.
Limitând mecanismul financiar la sistemul fondurilor, fluxurilor şi pârghiilor financiare, deci la domeniul
financiar propriu-zis, trebuie subliniat că el cuprinde, la rândul său, o serie de mecanisme parţiale,
corespunzătoare diferitelor tipuri de fonduri şi diferitelor categorii de fluxuri, aflate într-o strânsă
interacţiune.
Fiecare tip de fond are propriul său mecanism care, în condiţiile conexiunii fluxurilor financiare, se află
interconectat cu mecanismele celorlalte fonduri. Privit din acest punct de vedere, mecanismul financiar
este alcătuit dintr-o serie de mecanisme de o complexitate mai redusă, corespunzătoare fondurilor sau
grupelor de fonduri de natură financiară existente (mecanismul bugetar, mecanismul asigurărilor şi
protecţiei sociale, cel al asigurărilor de bunuri şi persoane, cel al creditului şi pieţei financiare şi
mecanismul financiar al agenţilor economici), iar funcţionalitatea sa este condiţionată de comportamentul
fiecărui mecanism interconectat. Eventualele deficienţe de concepere sau funcţionare a acestor
mecanisme parţiale pot afecta funcţionalitatea ansamblului şi tocmai de aceea mecanismul trebuie să
dispună de capacitatea de corectare a acestor disfuncţionalităţi.
Integrat într-un mecanism complex, mecanismul financiar resimte şi influenţa puternică a unor factori
externi ce se manifestă mai ales în sfera producţiei şi a circulaţiei, dar transmite, la rândul lui, propria sa
influenţă asupra acestora. El dispune de aşa – zisele puncte de control care, prin semnalele pe care le emit,
avertizează asupra posibilităţii de apariţie a unor dereglări sau chiar despre apariţia acestora. Aceste
puncte de control sunt, de fapt, o serie de indicatori economico – financiari care, analizaţi operativ, oferă
managerilor financiari informaţiile necesare luării unor măsuri corespunzătoare pentru anihilarea
influenţei deformatoare a unor factori, pentru menţinerea sau restabilirea echilibrului.
Este vorba despre indicatori ca: volumul profitului, situaţia disponibilităţilor băneşti, respectiv volumul
plăţilor restante, a creditelor nerambursate în termen sau solicitate suplimentar (la nivelul fiecărei unităţi)
sau soldul execuţiei bugetului de stat, volumul creditelor angajate şi a celor nerambursate pe economie,
volumul numerarului în circulaţie, indicele mişcării preţurilor şi rata inflaţiei (la nivel macroeconomic).
Ei trebuie analizaţi în corelaţie cu indicatorii ce reflectă direct desfăşurarea proceselor materiale (volumul
producţiei realizate, volumul şi structura stocurilor, volumul livrărilor, nivelul costurilor).
B. Pârghiile financiare
Conţinutul şi trăsăturile pârghiilor financiare
Din punct de vedere terminologic, mijloacele de intervenţie ale statului sunt denumite adesea pârghii sau
instrumente, cele două noţiuni fiind uneori considerate sinonime, iar alteori făcându-se între ele o
delimitare netă. În acest al doilea caz, pârghiile financiare sunt prezentate ca metode economice de
conducere indirectă a economiei, cu forţă de influenţare şi orientare, iar instrumentele sunt prognozele,
programele, balanţele, bugetele în care îşi găsesc reflectarea previziunile prospective ce dau concreteţe
unor politici financiar – monetare şi asigură conducerea operativă a domeniului financiar.
De cele mai multe ori, pârghiile financiare sunt ataşate diferitelor politici financiar – monetare,
considerându-se modalităţi de promovare şi implementare a acestora.
Pârghiile financiare reprezintă categorii valorice activizate de către stat, chemate să declanşeze, prin
stimulentele ce le sunt proprii şi prin forţa lor coercitivă, o reacţie dezirabilă din partea adresanţilor
(producători, consumatori etc.) astfel încât să se armonizeze, pe căi economice şi nu administrative,
interesele acestora cu interesul naţional public.
23
Trăsăturile definitorii ale pârghiilor financiare sunt următoarele:
a) sunt categorii valorice activizate, cu forţă de influenţare şi orientare a activităţii economice şi
sociale;
b) au virtuţi stimulatorii, dar şi forţă coercitivă, incitând adresanţii la reacţii dezirabile şi, fără a le
afecta interesele, creând climatul necesar realizării acestora, asigură armonizarea intereselor personale cu
cele macroeconomice;
c) sunt metode economice şi nu administrativ – birocratice, de intervenţie indirectă, discretă şi
silenţioasă a statului în economie;
d) se caracterizează printr-o oarecare stabilitate, dar mai ales prin elasticitatea şi flexibilitatea lor.
Stabilitatea lor relativă este necesară deoarece travaliul conceperii şi implementării lor este adesea mai
laborios decât desfăşurarea propriu – zisă a acţiunii. Stabilitatea nu trebuie să degenereze în imobilism,
pârghiile financiare trebuie să fie flexibile, să aibă capacitate de adaptare la condiţiile în veşnică
schimbare şi să poată fi chiar abandonate atunci când devin anacronice, în locul unora fiind introduse
pârghii noi, mult mai eficiente, capabile să îndeplinească noi funcţii;
e) sunt încorporate în mecanismul de funcţionare a economiei, acţionând automat pentru
neutralizarea factorilor dezechilibranţi, dar nu elimină în totalitate fluctuaţiile generate de aceşti factori,
astfel că adesea este necesară intervenţia discreţionară de natură monetară şi bugetară şi chiar
intensificarea controlului statului şi apelul la unele măsuri administrative;
f) au acţiune conjugată şi efecte complementare. Aceasta înseamnă că toate converg spre acelaşi
scop (asigurarea funcţionalităţii mecanismului financiar şi a celui economic în ansamblul său), se
completează şi nu se anihilează reciproc.
Sistemul pârghiilor financiare şi eficacitatea sa
Deoarece domeniul finanţelor publice este destul de vast, distingem în cadrul politicilor financiare ale
statului mai multe grupe: politicile bugetare, politici în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale, în
domeniul asigurărilor de bunuri şi persoane etc.
Fiecărei grupe îi aparţin pârghii specifice.
În domeniul politicilor bugetare distingem cele ce privesc veniturile, cheltuielile şi echilibrul bugetar.
În politicile de venituri opţiunea fiscală este evidentă, astfel că pârghia principală este cea a impozitelor.
Impozitul dobândeşte calitatea de pârghie fiscală numai dacă pe lângă funcţia lui tradiţională şi comună
tuturor impozitelor, aceea de mobilizare de venituri pentru stat, îndeplineşte şi o altă sau alte funcţii,
transformându-se dintr-o plată neutră şi amorfă într-un instrument de orientare şi influenţare. Dacă multă
vreme raţiunea de a fi a impozitului era una pur financiară, cu timpul acesteia i se adaugă şi raţiuni
economice, sociale şi chiar politice. El devine astfel, şi este folosit de către stat, şi în calitate de pârghie
fiscală. Soluţiile de activizare sunt două şi anume: exonerările fiscale prin scutiri sau reduceri, pentru a
stimula producţia şi investiţiile în anumite ramuri sau sectoare, consumul anumitor produse sau servicii,
exportul altora etc. şi, respectiv, suprataxarea, pentru a inhiba sau descuraja alte activităţi sau consumuri.
Dacă statul acordă facilităţi fiscale sub forma minimului neimpozabil pentru persoanele cu venituri
modeste, reduceri ale cotelor sau deduceri personale pentru familii numeroase, sau, dimpotrivă, pretinde
impozite mai mari pentru celibatari sau familiile fără copii, el foloseşte impozitul ca şi pârghie în politica
sa socială. Dacă în preajma alegerilor, pentru a câştiga încrederea electoratului, candidaţii promit o
politică fiscală mai blândă în viitor, sau dacă cei aflaţi la putere moderează vremelnic fiscalitatea pentru a
redobândi bunăvoinţa contribuabilului dezamăgit de neonorarea promisiunilor făcute anterior, înseamnă
că impozitele sunt folosite şi pentru atingerea unor obiective de ordin politic. La fel mânuieşte statul
taxele şi tarifele vamale, rata dobânzii şi termenele de rambursare la împrumuturile pe care le
contractează etc., acestea reprezentând şi ele pârghii ce ţin de politicile de venituri.
În cadrul politicilor de cheltuieli sau de alocare a resurselor bugetare, pârghia principală o reprezintă
alocaţia pentru resursele destinate sectorului public în vederea susţinerii efortului investiţional şi,
respectiv, subvenţia acordată sectorului privat pentru încurajarea sau revigorarea acestuia ori pentru
protecţia populaţiei (sub forma subvenţiilor directe pe produse sau a subvenţiilor indirecte prin avantajele
de preţ, a ofertei de servicii gratuite sau cu plată redusă, a facilităţilor fiscale, a suportării din buget a
diferenţei dintre dobânda pieţei şi dobânda mai mică pretinsă unor beneficiari de împrumuturi acordate în
condiţii speciale).
Între politicile de echilibrare a bugetului practica a consacrat în timp mai multe soluţii:
24
- politicile contraciclice (pârghiile fiind aici fondul de rezervă şi cel de egalizare sau
amortizarea alternativă a datoriei publice);
- politicile compensatorii (pârghiile fiind împrumuturile de stat, facilităţile fiscale, alocaţiile
pentru investiţii în sectorul public) sau
- politica deficitului sistematic, în care echilibrul bugetului este vremelnic sacrificat, pentru
restabilirea echilibrului economic angajându-se pârghii asemănătoare cu cele semnalate mai
înainte.
În domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale pârghiile sunt, în principal, contribuţiile şi, respectiv,
pensiile, indemnizaţiile şi ajutoarele acordate.
În domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, pârghiile sunt primele de
asigurare pretinse asiguraţilor (chemate, prin nivelul lor, să stârnească interesul acestora de a se pune la
adăpost faţă de pericolele ce-i ameninţă) şi despăgubirile de asigurare (chemate, prin răspunderea
limitată a asigurătorului, să menţină interesul patrimonial al asiguratului faţă de bunurile sale), respectiv
sumele asigurate datorate în cazul asigurărilor de persoane (menite să stimuleze spiritul de prevedere şi
de economisire al oamenilor).
1. Cum se poate defini mecanismul financiar?
2. Care sunt indicatorii care oferă managerilor financiari informaţiile necesare luării unor măsuri
corespunzătoare pentru restabilirea echilibrului?
Unitatea de curs 5
Politica financiară
Sinteza
A. Conţinutul, sfera şi trăsăturile politicii financiare

În definirea politicii financiare, trebuie să ţinem seama cel puţin de următoarele elemente:
- ea reprezintă un domeniu specific al politicii economice şi este circumscrisă obiectivelor
acesteia;
- presupune o anumită concepţie asupra conducerii domeniului financiar, strategiile sunt
diferenţiate pe domenii de aplicare, soluţiile sunt dinamice şi mereu perfectibile, iar
instrumentele folosite trebuie să fie flexibile;
- ea trebuie astfel concepută încât să asigure funcţionalitatea mecanismului financiar, să creeze
cadru adecvat ca acesta să-şi manifeste capacitatea de autoreglare şi să exercite o influenţă
favorabilă asupra funcţionării mecanismului economic în ansamblul său;
- prin instrumentele şi pârghiile specifice trebuie să se asigure realizarea deciziilor economice în
condiţiile valorificării superioare a tuturor resurselor şi obţinerea unei eficienţe economice
ridicate, aceasta presupunând, înainte de toate, ca la fundamentarea deciziilor economice să se
ţină seama obligatoriu şi de raţiunile de ordin financiar.
Astfel, politica financiară, ca domeniu specific al politicii economice, reprezintă o anumită concepţie şi
acţiunea nemijlocită privind organizarea, conducerea şi desfăşurarea activităţii financiare sau, altfel
spus, prin politica financiară înţelegem un ansamblu de metode, tehnici, principii ce privesc operaţiile,
raporturile, instituţiile şi reglementările din domeniul financiar.
Sfera politicii financiare cuprinde operaţii multiple şi complexe privind:
- precizarea obiectivelor proprii în fiecare etapă în raport cu şi pe baza obiectivului strategic
fundamental;
- formularea unor soluţii strategice posibile, specifice fiecăruia din domeniile sale, precizarea
opţiunii spre una sau alta dintre ele, formularea principiilor, metodelor, instrumentelor şi
adoptarea cadrului normativ de folosire, inclusiv a atribuţiilor şi competenţelor instituţiilor şi
organelor specializate;
- cuantificarea eforturilor şi efectelor, fundamentarea indicatorilor financiari şi înscrierea lor în
programele şi bugetele de finanţare pe termen lung şi pe termen scurt şi crearea condiţiilor
25
pentru ca raţiunile de ordin financiar să contribuie la optimizarea sarcinilor şi obiectivelor
programelor economice;
- elaborarea deciziilor tactice şi operaţionale prin care obiectivele strategice se transformă în
acţiuni concrete prin desfăşurarea corespunzătoare a activităţii financiare practice şi
respectarea întocmai a disciplinei financiare.
Integrată organic în politica economică a statului, politica financiară întruneşte trăsăturile ce
caracterizează întregul în ansamblul său:
a) politica financiară trebuie să aibă un caracter dinamic, să se caracterizeze prin mobilitate şi
flexibilitate, să aibă capacitatea de a se adapta la cerinţele concrete ale fiecărei etape;
b) ea are un caracter unitar, se bazează pe o concepţie de ansamblu, menită să asigure
funcţionalitatea întregului mecanism, dar şi a fiecăruia din elementele sale, este capabilă să
acţioneze în direcţia armonizării pe căi economice a intereselor macroeconomice cu cele
personale;
c) are un caracter global – sistemic şi stabilitate pe termen lung;
d) acţionează preponderent în sfera repartiţiei, dar influenţează activ şi producţia, schimbul şi
consumul.
B. Strategii posibile pe domenii ale politicii financiare

În domeniul bugetar, politica vizează:
1) volumul, provenienţa şi formele de mobilizare a veniturilor;
2) structura şi orientarea cheltuielilor;
3) echilibrarea bugetului.
În privinţa volumului veniturilor bugetare, opţiunile au fost două:
a) stabilirea acestuia în funcţie de mărimea cheltuielilor publice în prealabil determinate;
b) determinarea veniturilor (mai ales a impozitelor) pe baza capacităţii contributive a plătitorilor
(independent de volumul cheltuielilor publice) şi atragerea de venituri complementare pentru a
putea face faţă cheltuielilor totale.
Alţi factori care influenţează veniturile bugetului şi ponderea acestora în totalul produsului intern brut
sunt:
- nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări, deci capacitatea economiei de a furniza venituri statului;
- doctrina preferată de guvernanţi (liberalismul ce repudiază intervenţia statului în economie şi
susţine o fiscalitate moderată sau social – democraţia ce pretinde statului implicarea în
susţinerea acţiunilor de securitate socială şi degrevarea bugetelor de familie de astfel de
cheltuieli, ceea ce presupune o fiscalitate ridicată).
Din punct de vedere al provenienţei veniturilor trebuie determinat raportul dintre:
a) veniturile interne şi cele externe;
b) veniturile ordinare şi cele extraordinare;
c) veniturile fiscale şi cele nefiscale;
d) impozitele directe asupra veniturilor şi averii şi cele indirecte asupra consumului.
În privinţa formelor şi canalelor de mobilizare a veniturilor, soluţiile alternative sunt, din punct de vedere
al numărului lor, unicitatea sau pluralitatea acestora.
La fel de complexe sunt şi aspectele referitoare la politicile de alocare a resurselor bugetare din punct de
vedere al structurii şi orientării cheltuielilor:
a) accentuarea finanţării acţiunilor social – culturale şi a acţiunilor economice;
b) limitarea cheltuielilor de apărare, ordine publică şi susţinerea organelor puterii legislative,
executive şi judecătoreşti.
În cadrul politicilor de echilibrare a bugetului, soluţiile alternative sunt:
a) soluţia ideală a bugetului echilibrat;
b) soluţia de excepţie a bugetului excedentar;
c) soluţia uzuală a acceptării deficitului bugetar.
Problema care se ridică este cea a acoperirii deficitului bugetar. Care să fie modalitatea de acoperire a
deficitului?
- contractarea datoriei publice interne şi/sau externe, care poate asana deficitul prezent, dar
provoacă deficite viitoare;
26
- emisiunea bănească, care, susţinând consumul, întreţine inflaţia şi o amplifică.
În domeniul asigurărilor şi a protecţiei sociale, politicile se referă la:
a) participanţii la alimentarea fondurilor şi aportul acestora; orientarea este trecerea spre un
regim mixt:
- contribuţia salariaţilor şi ponderea ei în cadrul veniturilor realizate de către aceştia;
- contribuţia patronatului, egală sau diferită de cea a salariaţilor;
- contribuţia statului;
b) condiţiile de acordare a drepturilor de asigurare şi protecţie socială şi factorii de care depinde
mărimea pensiilor şi indemnizaţiilor acordate.
În domeniul asigurărilor de bunuri şi persoane, politicile se referă la:
1) monopolul statului sau realizarea acestora pe baze mixte sau private;
2) modul de selecţie şi combinare a riscurilor;
3) condiţiile de acordare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate şi factorii ce determină mărimea
acestora.
În domeniul creditului, soluţiile vizează:
1) delimitarea atribuţiilor Băncii Naţionale, ca bancă de emisiune, de cele ale băncilor
comerciale, rolul şi limitele acţiunilor de supraveghere exercitată de către Banca Naţională;
2) modalităţile de atragere a resurselor de creditare, locul şi rolul capitalului propriu şi a
rezervelor obligatorii;
3) condiţiile de acordare a creditelor, politica ratei de finanţare;
4) condiţiile atragerii împrumuturilor externe pe baze bi- sau multilaterale şi ale garantării
acestora de către stat.
C. Deciziile financiare
Ce sunt deciziile financiare şi care sunt cerinţele pe care trebuie să le întrunească ele? Care sunt criteriile
de clasificare şi formele pe care le îmbracă? Cine le elaborează şi cine le execută? Iată doar câteva
aspecte ce formează inventarul problematic al teoriei şi practicii deciziilor financiare.
Încadrând decizia în procesul conducerii şi în sfera mai cuprinzătoare a politicii, putem spune că ea
reprezintă în esenţă o opţiune cu caracter executoriu ce asigură transformarea strategiei preferate în
acţiune nemijlocită.
Încadrând decizia financiară în procesul mai amplu al politicii financiare, considerăm că şi ea reprezintă
o opţiune cu caracter executoriu, în domeniul financiar, menită a asigura transformarea soluţiei
strategice alese în acţiune nemijlocită. Ea are ca obiect formarea fondurilor de natură financiară,
repartizarea acestora pe destinaţii, utilizarea lor raţională, iar în cazul agenţilor economici şi repartizarea
profitului realizat. Decizia financiară, asigurând conducerea şi desfăşurarea nemijlocită a activităţii
financiare, depăşeşte sfera relaţiilor financiare, extinzându-se şi asupra procesului de utilizare a
fondurilor.
În domeniul finanţelor se adoptă şi se execută un mare număr de decizii care prezintă atât trăsături
comune, cât şi caracteristici specifice.
Una din trăsăturile lor comune este aceea că toate, indiferent de felul lor, vizează formarea, repartizarea şi
utilizarea fondurilor băneşti în economie şi tocmai de aceea ele aparţin domeniului finanţelor.
Înainte de a trece la clasificarea propriu – zisă, se impune o precizare, şi anume: dacă ţinem seama de
sfera politicii financiare, de structura elementelor incluse în ea şi chiar de succesiunea derulării lor,
putem delimita, pentru început, două mari grupe de decizii financiare, în raport cu domeniul de referinţă:
a) decizii cu caracter programatic şi normativ, ce vizează stabilirea obiectivelor de realizat şi
strategia înfăptuirii lor, conturată la rândul ei, prin opţiunile globale şi pe domenii, statuate prin legi şi alte
reglementări normative, ca principii, metode, norme, instrumente şi pârghii antrenate în înfăptuirea
politicii financiare, ele reprezentând tot atâtea elemente ale mecanismului financiar;
b) decizii de conducere nemijlocită a activităţii financiare, care au ca punct de plecare strategiile
selectate şi transformate în opţiuni normative şi vizează elaborarea prognozelor, programelor şi bugetelor
financiare (decizii previzionale), precum şi executarea acestora şi menţinerea echilibrului financiar
(decizii de execuţie).
Toate deciziile financiare, delimitate în raport cu diverse criterii, se vor încadra, în ultimă instanţă, în una
sau alta din aceste două mari grupe.
27
Deşi există numeroase criterii de clasificare a deciziilor şi în raport cu fiecare dintre acestea se
delimitează grupe distincte de decizii, între diferitele criterii şi grupele de decizii există strânse legături,
astfel că delimitarea acestora nu este rigidă.
În raport cu subiectul conducerii, se delimitează trei grupe de decizii şi anume:
a) decizii ale factorului politic (Parlament), care au caracter normativ şi îmbracă forma legilor;
b) decizii ale executivului, care îmbracă forma hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale, a
ordinelor miniştrilor şi conducătorilor instituţiilor centrale;
c) decizii ale organelor de conducere din unităţile de bază care, la rândul lor, din punct de
vedere al eşalonului la care se situează decidentul, pot fi adoptate de către Adunarea Generală
a Acţionarilor, de managerul general al unităţii şi ceilalţi membri ai conducerii operative, de
către şeful contabil şi şefii de servicii, birouri, compartimente, având caracter strategic, tactic
şi operaţional.
Privite din punct de vedere al amplorii autorităţii decizionale a decidentului, deciziile pot fi:
a) independente sau din iniţiativă, fiind adoptate de decident şi aplicate imediat, fără a fi
necesară aprobarea organului ierarhic superior;
b) integrate sau prin aprobare, în acest caz definitivarea şi aplicarea fiind condiţionate de avizul
sau aprobarea organelor ierarhic superioare.
După modul cum se procedează la luarea lor, deciziile pot fi:
a) decizii programate, având o frecvenţă constantă, ceea ce permite instituţionalizarea lor în
regulamente şi instrucţiuni care cuprind fie decizia gata luată, fie criteriul ce urmează să fie
folosit la elaborarea ei;
b) decizii neprogramate sau imprevizibile, care nu se încadrează în anumite scheme, eficacitatea
lor depinzând de capacitatea previzionată şi gândirea creatoare a decidentului.
Combinând acest criteriu cu cel al frecvenţei deciziilor, se ajunge la o altă grupare în care apar:
a) decizii periodice, care sunt evident programate şi vizează, de exemplu, efectuarea unor
vărsăminte la bugetul de stat la termenele legale şi în cuantumul stabilit;
b) decizii aleatorii, care sunt deci imprevizibile şi vizează, de exemplu, soluţiile de urgentare a
încasării creanţelor pentru refacerea capacităţii de plată;
c) decizii unice, care au caracter excepţional.
Dacă privim deciziile din punct de vedere al gradului de cunoaştere a rezultatelor posibile atunci
putem delimita:
a) decizii în condiţii de certitudine, care se iau atunci când există informaţii complete şi sigure
privind condiţiile desfăşurării acţiunii;
b) decizii în condiţii de incertitudine;
c) decizii în condiţii de risc.
În raport cu obiectul lor deciziile por fi:
a) globale sau generale, care se referă la organizarea, reglarea sau conducerea activităţii
financiare în ansamblul ei, având caracter strategic normativ;
b) parţiale, referindu-se la unul sau altul din domeniile financiare.
În funcţie de orizontul şi implicaţiile măsurilor preconizate (acesta fiind deseori unicul sau principalul
criteriu de clasificare folosit în analiza deciziilor financiare) deciziile pot fi:
a) strategice;
b) tactice;
c) operaţionale.
Indiferent de felul lor, de criteriile de clasificare folosite şi de grupa în care se încadrează, toate deciziile
financiare asigură organizarea, conducerea şi desfăşurarea propriu – zisă a activităţii financiare şi, pe un
plan mai larg, înfăptuirea politicii financiare. Aceasta presupune intervenţia activă a unor instituţii şi
organe financiar – bancare specializate, investite cu competenţă decizională în acest domeniu şi chemate
să asigure realizarea obiectivelor politicii financiare.
D. Aparatul financiar
Totalitatea instituţiilor şi organelor financiar – bancare specializate, antrenate în înfăptuirea politicii
financiare, formează aparatul financiar.
28
Fără a se încadra în aparatul financiar, organele puterii au şi atribuţii în domeniul finanţelor, adoptând
cadrul juridic de desfăşurare a activităţii financiare şi veghind la respectarea acestuia. Ele îşi exercită
aceste atribuţii direct sau prin organele lor specializate.
În cadrul Parlamentului funcţionează cele două comisii de specialitate cu atribuţii în domeniul financiar,
respectiv Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital a Senatului şi Comisia
pentru buget, finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor. Ele întreprind, din însărcinarea Parlamentului,
acţiuni de analiză şi control, urmărind inclusiv mersul execuţiei bugetului de stat. Tot în subordinea
Parlamentului funcţionează Curtea de Conturi a României care, potrivit legii, reprezintă instituţia
supremă de audit. În cadrul sistemului financiar al statului, are ca principală atribuţie verificarea modului
de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,
precum şi modul de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ –
teritoriale.
Guvernul acţionează, în principal, prin Ministerul Finanţelor Publice, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, care elaborează şi implementează strategia şi Programul de guvernare în
domeniul finanţelor publice, în exercitarea administrării generale a finanţelor publice, asigurând utilizarea
pârghiilor financiare şi valutare, în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea
iniţiativei operatorilor economici.
În scopul coordonării politicii financiare, stabilită de Guvern şi aprobată de Parlamentul României,
privind politica valutară, monetară si de credit, Ministerul Finanţelor Publice colaborează cu Banca
Naţională a României pentru elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor
externe, a reglementărilor din domeniul monetar şi valutar. De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice
analizează şi propune cadrul legislativ privind împrumuturile necesare acoperirii deficitului bugetar sau
pentru acţiuni şi lucrări de interes public.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice, cu finanţare de la bugetul de stat, se organizează şi
funcţionează Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, entitate care înglobează toate funcţiile de administrare
fiscală, precum şi funcţiile suport care se află într-o strânsă interdependenţă în realizarea obiectivelor
agenţiei.
De înfăptuirea politicii financiare răspunde Ministerul Finanţelor Publice şi întregul său aparat teritorial,
dar în acest scop acţionează, fiecare în domeniul său, şi alte instituţii şi organe.
1. Definiţi şi caracterizaţi politica financiară
2. Ce instituţii au atribuţii în domeniul finanţelor publice? Enumeraţi câteva atribuţii ale acestora
3. Identificaţi domeniile de acţiune ale politicii financiare
4. În ce constă politica financiară în domeniul cheltuielilor publice şi în domeniul resurselor
publice?
Sumarul modulului
În toate orânduirile în care a existat, statul, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, mobilizează la
dispoziţia sa o parte din produsul intern brut. Relaţiile financiare nu se confundă cu totalitatea relaţiilor
băneşti, acestea având o sferă de manifestare mai largă decât cea a relaţiilor financiare. Finanţe ≠ Bani
Funcţiile consacrate ale finanţelor publice sunt:
- Funcţia de repartiţie, cu cele două laturi ale sale:
- Mobilizarea fondurilor şi
- Repartizarea fondurilor;
- Funcţia de control a finanţelor.
Cele două funcţii se intercondiţionează reciproc.
Atenţie: a nu se confunda repartiţia cu repartizarea. Repartizarea este o latură a repartiţiei.
Atenţie: cele două laturi ale funcţiei de repartiţie nu constituie funcţii în sine ale finanţelor.
Finanţele în sens larg includ relaţiile financiare propriu-zise şi creditul. Spre deosebire de alţi autori,
optăm pentru includerea relaţiilor de asigurare în categoria finanţelor propriu-zise şi nu în evidenţierea lor
ca o categorie distinctă.
29
Sistemul financiar contribuie prin categoriile de relaţii financiare pe care le exprimă fiecare verigă
componentă la mobilizarea mijloacelor băneşti pentru alimentarea fondurilor ce se creează la nivel micro
sau macroeconomic, la repartizarea şi utilizarea acestora conform destinaţiei pe baza reglementărilor în
vigoare.
Bibliografia modulului
Matei, Gh.; Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Ed. Sitech, Craiova, pp. 5-10; pp. 14-19;
pp. 27-41
pp. 32-35; pp. 115-118
30
Modulul II
CHELTUIELILE ŞI RESURSELE FINANCIARE PUBLICE
Unitatea de curs 6 – Sistemul cheltuielilor publice

Unitatea de curs 7 – Sistemul veniturilor publice
Unitatea de curs 8 – Noţiuni generale despre impozite
Unitatea de curs 9 – Principiile şi criteriile impunerii
Scop şi obiective
Scop
Prima parte a acestui modul urmăreşte să familiarizeze studenţii cu înţelegerea conţinutului cheltuielilor
publice, a factorilor care pot influenţa nivelul acestora, a indicatorilor cu ajutorul cărora se poate analiza
modul de alocare a resurselor publice. De asemenea, se urmăreşte prezentarea conceptelor de eficienţă, a
metodelor şi instrumentelor prin care se creează premisele unei alocări eficiente a resurselor în economie.
A doua parte a acestui modul urmăreşte să familiarizeze studenţii cu noţiunea de resurse financiare,
cunoaşterea factorilor de influenţă a resurselor financiare publice, cunoaşterea indicatorilor de apreciere a
resurselor financiare publice. Modulul se încheie prin reliefarea trăsăturilor impozitelor, a rolului şi
elementelor impozitului, a principiilor impunerii, astfel încât studenţii să poată distinge, în multitudinea
elementelor sistemului fiscal, acele impozite ce prezintă caracteristici de echitate socială.
Obiective urmărite
- cunoaşterea conţinutului cheltuielilor publice;
- cunoaşterea eficienţei cheltuielilor publice;
- însuşirea utilizării corecte a aparatului matematic cu ajutorul căruia se determină indicatorii de
analiză a cheltuielilor / resurselor publice;
- cunoaşterea modului de grupare a cheltuielilor publice şi a surselor de finanţare a acestor
cheltuieli;
- înţelegerea importanţei fiecărei categorii de cheltuială în actualul context economic;
- cunoaşterea noţiunii de resurse financiare;
- identificarea deosebirilor dintre resursele financiare ale societăţii, resursele financiare publice şi
resursele bugetare;
- cunoaşterea modului de clasificare a resurselor financiare publice în România;
- înţelegerea conţinutului şi rolului impozitelor;
- cunoaşterea elementelor impozitului;
- înţelegerea necesităţii principiilor ce stau la baza impunerii;
31
- cunoaşterea modalităţilor de evaluare a materiei impozabile;
- însuşirea modului de calcul al impozitului în funcţie de tipul cotei utilizate;
- înţelegerea noţiunii de echitate fiscală;
- cunoaşterea conţinutului dublei impozitări juridice internaţionale şi a metodelor de evitare a
acesteia, precum şi a cauzelor care conduc la apariţia acesteia.
Concepte de bază: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, clasificaţia cheltuielilor publice, indicatori
privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice, eficienţa cheltuielilor publice, analiza cost-
beneficiu, valoare actualizată netă, resurse financiare publice, factorii de influenţă ai resurselor financiare
publice, impozit, elementele impozitului, principiile impunerii, criteriile impunerii, dubla impunere
juridică internaţională
32
Unitatea de curs 6
Sistemul cheltuielilor publice
sinteza
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico – sociale în formă bănească care se manifestă între stat,
pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se finalizează într-o serie de plăţi (pentru cumpărări de bunuri, pentru servicii, pentru
cheltuieli de personal etc.) sau se finalizează în transferuri băneşti (pensii, alocaţii, indemnizaţii,
subvenţii).
Conţinutul economic al cheltuielilor publice este determinat de efectul produs de acestea pe destinaţii.
Astfel, cheltuielile publice reprezintă:
- un consum definitiv de produs intern brut (reprezentând valoarea plăţilor pe care le
efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente);
- o avansare de produs intern brut (reprezentând participarea statului la finanţarea formării
brute a capitalului atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială, concretizate în
cheltuieli de capital).
Cheltuielile publice sunt formate din:
a) cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice centrale (bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei
statului, bugetele instituţiilor publice autonome etc.);
b) cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice locale (bugetele
locale);
c) cheltuieli efectuate din credite externe;
d) cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile.
În cadrul cheltuielilor publice, cheltuielile bugetare deţin ponderea principală şi reprezintă acele
cheltuieli care se acoperă din bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat
şi din bugetele instituţiilor publice autonome.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice
care se acoperă atât din fonduri bugetare, cât şi din fonduri proprii sau alte surse.
Deci cheltuielile bugetare au o sferă mai redusă decât cheltuielile publice. Cheltuielile bugetare sunt
cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.
Cheltuielile bugetare sunt caracterizate de următoarele principii, care permit şi delimitarea acestora de
cheltuielile publice:
1) efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea nivelului
acestora de către parlament sau de către consiliile locale, după caz, în conformitate cu legile în
vigoare;
2) au titlu definitiv şi sunt utilizate conform destinaţiilor pentru care s-au aprobat aceste sume;
3) efectuarea lor este legată de îndeplinirea unor condiţii legale şi nu numai de existenţa
mijloacelor băneşti aprobate;
4) finanţarea bugetară se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar;
5) operaţiunile de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare publice
sunt supuse controlului financiare preventiv şi se pot efectua după acordarea vizei de control
financiar preventiv.
Analizate în dinamică, cheltuielile publice manifestă o tendinţă de creştere. Factorii care influenţează
creşterea cheltuielilor publice se pot delimita în următoarele categorii:
a) factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii acesteia pe
vârste şi categorii socio – profesionale;
b) factori economici, care se referă la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia;
c) factori sociali, care determină acţiunile şi direcţiile de armonizare a veniturilor categoriilor
sociale cuprinse în sectorul public şi a ajutoarelor sociale necesare persoanelor în vârstă;
33
d) urbanizarea, care are o influenţă deosebită asupra creşterii cheltuielilor publice atât pentru
crearea suprastructurii urbane, cât şi pentru finanţarea utilităţilor publice caracteristice
mediului respectiv;
e) factori militari, care au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor publice, situându-se la
nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru război şi mai scăzut în perioada de
pace;
f) factori istorici, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite; de
exemplu, contractarea unor împrumuturi determină cheltuieli pentru restituirea acestora în
perioadele următoare;
g) factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor statului
contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului.
Creşterea continuă a cheltuielilor publice are drept consecinţă apariţia unor probleme de ordin politic,
de ordin financiar şi de ordin ştiinţific. Problemele de ordin politic se referă la influenţa creşterii
cheltuielilor publice asupra structurilor politice. Astfel, creşterea cheltuielilor publice face necesară
gruparea unor state pentru a efectua împreună anumite cheltuieli de interes comun, cărora statele
respective, luate în mod individual, nu le-ar putea face faţă. Problemele de ordin financiar se referă la
corelaţiile dintre tendinţele de creştere a cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi ale
produsului intern brut. Punctul optim al acestui raport este atins atunci când avantajul social al creşterii
cheltuielilor publice este depăşit de către inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest optim poate
varia în funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate poate fi folosită pentru
reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru rambursarea datoriei publice,
iar în perioada de depresiune, creşterea cheltuielilor publice poate fi folosită pentru stimularea economică.
Optimul variază, de asemenea, şi în funcţie de gradul de etatizare al societăţii şi structurile economiei de
piaţă. Problemele de ordin ştiinţific privesc dimensionarea corectă a cheltuielilor publice imperios
necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale şi derulării afacerilor.
Clasificarea cheltuielilor publice

a) Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile
publice:
- cheltuieli ale ministerelor;
- cheltuieli ale departamentelor;
- cheltuieli ale departamentelor;
- cheltuieli ale instituţiilor publice autonome;
- cheltuieli ale unităţilor administrativ – teritoriale etc.
Deşi gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe
beneficiari (ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc.), ea prezintă neajunsul
modificării periodice a structurii ministerelor, ceea ce face imposibilă compararea în timp a cheltuielilor
publice grupate conform acestui criteriu.
b) Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare.
Primul, criteriul economic, împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli curente (de funcţionare) şi
- cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii).
Al doilea, criteriul distributiv, împarte cheltuielile în:
- cheltuieli cu bunuri şi servicii şi
- cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii
acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite de remuneraţii
ori având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului (împrumuturi).
Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. Cheltuielile
curente cuprind cheltuieli privind plata de bunuri şi servicii de către instituţiile publice, plata drepturilor
de personal, plata dobânzii, subvenţiile şi transferurile.
Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată.
Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.
34
Cheltuielile privind bunurile şi serviciile se deosebesc de cheltuielile de transfer după cum au sau nu la
bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea se efectuează de către stat. Astfel,
cheltuielile privind plata bunurilor şi serviciilor cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestaţiilor
şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiei publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi
echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane
juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor peroane fizice (pensionari,
şomeri, studenţi, elevi etc.) sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea deci:
– caracter economic - către persoanele juridice (subvenţii acordate agenţilor economici, prime de export
etc.);
– caracter social - către persoanele fizice (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi
fără contraprestaţie);
- către colectivităţile locale (pentru finanţarea unor acţiuni de importanţă majoră
pentru colectivitate).
c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care
sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor
transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare a
statului.
d) Clasificaţia financiară foloseşte drept criteriu momentul în care se efectuează şi modul în care
afectează resursele financiare publice şi forma de manifestare.
În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele financiare,
cheltuielile publice se grupează în:
- cheltuieli definitive;
- cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie;
- cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive reprezintă punctul final al distribuirii resurselor financiare publice. Se finalizează
cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a angajării statului pentru a efectua cheltuielile
prevăzute în buget. Ele cuprind atât cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Cheltuielile definitive
sunt cuprinse ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de plăţi cu scadenţe certe. Ele reprezintă operaţiuni de trezorerie şi
sunt evidenţiate în conturi speciale ale trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi
avansurilor anterior consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează
separat prin trezoreria publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în
anumite condiţii (de exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli
publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de către debitorii giraţi nu poate
fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la
dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală).
Forma de manifestare, ca şi criteriu financiar, dă naştere la alte trei subcriterii, respectiv:
- existenţa contraprestaţiei;
- rambursabilitatea;
- aria de manifestare.
În funcţie de existenţa contraprestaţiei, cheltuielile publice pot fi:
- cheltuieli fără contraprestaţie;
- cheltuieli cu contraprestaţie.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare definitivă, fără
un contraserviciu din partea colectivităţii beneficiare de resurse publice (de exemplu, alocaţii familiale,
indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).
Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la servicii publice sau administrative (de exemplu, remuneraţii,
servicii, prestaţii, furnituri necesare bunei funcţionări, achiziţii de echipamente, aparatură, mobilier ş.a.),
precum şi la încasarea unor sume datorate pentru anumite servicii prestate de stat (de exemplu,
comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor, dobânzi la împrumuturile contractate).
În funcţie de rambursabilitate, cheltuielile publice pot fi:
- cheltuieli definitive;
35
- cheltuieli provizorii.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea fondurilor băneşti alocate de stat (de exemplu, creditele
bugetare, subvenţiile, transferurile, bursele, pensiile, indemnizaţiile ş.a.).
Cheltuielile provizorii presupun rambursarea sau lichidarea obligaţiei de furnizare de produse sau servicii
instituţiilor statului (de exemplu, împrumuturi, avansuri).
În funcţie de aria de manifestare distingem:
- cheltuieli speciale;
- cheltuieli globale.
Cheltuielile speciale sunt acele cheltuieli destinate unui anume sector economic sau social.
Cheltuielile globale au în vedere influenţa tuturor cheltuielilor asupra echilibrului economic general şi
conjuncturii economice.
e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În cadrul acestei
clasificaţii, cheltuielile publice se împart în:
- cheltuieli reale (negative);
- cheltuieli economice (pozitive).
Cheltuielile reale reprezintă consum definitiv de produs intern brut. În această categorie intră, de
exemplu, cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat, plata anuităţilor şi a comisioanelor la împrumuturile
de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu armament şi tehnică militară ş.a.
Cheltuielile economice au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de produs intern
brut. În această categorie se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de unităţi economice,
dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri etc.
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale:
funcţional şi economic.
Clasificaţia funcţională ONU a cheltuielilor publice cuprinde:
- cheltuieli publice pentru servicii publice generale;
- cheltuieli publice pentru apărare;
- cheltuieli publice pentru educaţie;
- cheltuieli publice pentru sănătate;
- cheltuieli publice pentru securitate socială şi bunăstare;
- cheltuieli publice pentru locuinţe şi servicii comunale;
- cheltuieli publice pentru recreaţie, cultură, religie;
- cheltuieli publice pentru acţiuni economice;
- alte cheltuieli.
Clasificaţia economică ONU a cheltuielilor publice cuprinde:
- cheltuieli care reprezintă consum final de produs intern brut;
- cheltuieli cu dobânzile aferente datoriei publice;
- subvenţii de exploatare;
- alte transferuri curente;
- formarea brută de capital;
- achiziţii de terenuri şi active necorporale;
- transferuri de capital.
În România, gruparea cheltuielilor publice este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind
finanţele publice, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice, folosindu-se următoarele grupări:
a) clasificaţia economică;
b) clasificaţia funcţională;
c) clasificaţia în profil departamental (administrativă);
d) clasificaţia după surse de finanţare.
În cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile publice, care arată natura cheltuielilor finanţate pe
seama resurselor financiar publice, se grupează pe titluri, iar în cadrul lor pe articole şi alineate astfel:
1) Cheltuieli curente
Titlul I Cheltuieli de personal
01 Cheltuieli salariale în bani
02 Cheltuieli salariale în natură
03 Contribuţii
36
Titlul II Bunuri şi servicii
01 Bunuri şi servicii
02 Reparaţii curente
03 Hrană
04 Medicamente şi materiale sanitare
05 Bunuri de natura obiectelor de inventar
06 Deplasări, detaşări, transferuri
09 Materiale de laborator
...
Titlul III Dobânzi
01 Dobânzi aferente datoriei publice interne
02 Dobânzi aferente datoriei publice externe
03 Alte dobânzi
Titlul IV Subvenţii
01 Subvenţii pe produse
02 Subvenţii pe activităţi
03 Subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif
04 Subvenţii pentru susţinerea transportului feroviar public de călători
05 Subvenţii pentru transportul de călători cu metroul
...
Titlul V Fonduri de rezervă
01 Fond de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului
02 Fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului
03 Fond de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor locale
Titlul VI Transferuri între unităţi ale administraţiei publice
01 Transferuri curente
01 Transferuri către instituţii publice
02 Finanţarea de bază a învăţământului superior
03 Acţiuni de sănătate
...
07 Transferuri din bugetul de stat către bugetul asigurărilor sociale de stat
08 Transferuri din bugetul de stat către bugetul asigurărilor pentru şomaj
...
11 Transferuri din bugetul de stat către bugetul fondului naţional unic
de asigurări sociale de sănătate
...
15 Transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor
de zi pentru protecţia copilului
16 Transferuri din bugetul asigurărilor sociale de stat către bugetul fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate
17 Transferuri din bugetul asigurărilor pentru şomaj către bugetul
asigurărilor sociale de stat
...
02 Transferuri de capital
01 Finanţarea străzilor care se vor amenaja în perimetrele destinate
construcţiilor de cvartale de locuinţe noi
02 Finanţarea investiţiilor finanţate parţial din împrumuturi externe
03 Programul pentru pietruirea drumurilor şi alimentarea cu apă a
satelor
...
Titlul VII Alte transferuri
01 A. Transferuri interne
01 Restructurarea industriei de apărare
02 Sprijin financiar pentru activitatea Comitetului Olimpic Român
37
03 Programe cu finanţare rambursabilă
...
07 Programe comunitare
08 Programe PHARE şi alte programe cu finanţare nerambursabilă
09 Programe ISPA
10 Programe SAPARD
...
02 B. Transferuri curente în străinătate (către organizaţii internaţionale) ...
03 C. Contribuţia României la bugetul Uniunii Europene
01 Contribuţii din taxe vamale
02 Contribuţii din resursa bazată pe TVA
03 Contribuţii din resursa bazată pe VNB
10 Alte contribuţii
Titlul VIII Asistenţa socială
01 Asigurări sociale
02 Ajutoare sociale
Titlul IX Alte cheltuieli
01 Burse
02 Ajutoare pentru daune provocate de calamităţi naturale
03 Finanţarea partidelor politice
...
2) Cheltuieli de capital
Titlul X Active nefinanciare
01 Active fixe (inclusiv reparaţii capitale)
01 Construcţii
02 Maşini, echipamente şi mijloace de transport
03 Mobilier, aparatură birotică şi alte active corporale
04 Alte active fixe
02 Stocuri
01 Rezerve de stat şi de mobilizare
Titlul XI Active financiare
01 Active financiare
01 Participarea la capitalul social al societăţilor comerciale
3) Operaţiuni financiare
Titlul XII Împrumuturi
01 Împrumuturi acordate pentru obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi
interguvernamentale
...
08 Fond de rulment pentru acoperirea golurilor temporare de casă
Titlul XIII Rambursări de credite
01 Rambursări de credite externe
02 Rambursări de credite interne
În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează pe părţi, capitole, subcapitole şi
paragrafe astfel:
Partea I Servicii publice generale
Autorităţi publice şi acţiuni externe
Cercetare fundamentală şi cercetare – dezvoltare
Alte servicii publice generale
Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi
Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei
Partea a II-a Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
Apărare
Ordine publică şi siguranţă naţională
38
Partea a III-a Cheltuieli social – culturale
Învăţământ
Sănătate
Cultura, recreere şi religie
Asigurări şi asistenţă socială
Asigurări şi asistenţă socială pentru accidente de muncă şi boli profesionale
Partea a IV-a Servicii de dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
Protecţia mediului
Partea a V-a Acţiuni economice
Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
Combustibili şi energie
Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii
Agricultura, silvicultura, piscicultura şi vânătoarea
Transporturi
Comunicaţii
Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
Alte acţiuni economice
Clasificaţia administrativă se utilizează la repartizarea fondurilor publice în cadrul clasificaţiei
funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I), adică la nivelul instituţiilor publice
care nu sunt subordonate altor instituţii. Este de competenţa acestora să asigure repartizarea cheltuielilor
publice în cadrul clasificaţiei funcţionale şi economice la ordonatorii de credite bugetare de gradul II
(secundari), iar aceştia, la rândul lor, la ordonatorii de credite bugetare de gradul III (terţiari).
Începând cu anul 2003, în România, cheltuielile publice anexate la legea bugetului de stat se grupează şi
după sursele de finanţare astfel:
a) din bugetul de stat;
b) din intrări anuale de credite externe;
c) din veniturile proprii ale instituţiilor publice;
d) din fonduri externe nerambursabile.
Indicatorii de analiză a cheltuielilor publice

A. Nivelul cheltuielilor publice se apreciază pe baza următorilor indicatori:
1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală;
2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
3. Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.
1. Volumul cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a fiecărui stat în diferite
perioade, prin aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie.
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală reprezintă totalitatea cheltuielilor publice exprimate
în preţurile curente ale anului de calcul.
m
CPT n = ∑ CPin
i =1
unde: CPT n - volumul cheltuielilor publice în expresie nominală;
CPin - cheltuielile publice în expresie nominală ale grupării i;
i = 1, m - numărul de grupări de cheltuieli.
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar real,
cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante. Obţinea astfel volumul cheltuielilor publice în
expresie reală, care exprimă totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale unei
perioade de bază. Se obţin prin împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ (indicele preţurilor de
consum sau deflatorul PIB).
CPT n
CPT r =
I p t/0
39
2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut exprimă partea din produsul intern brut
realizat într-un an care se alocă pentru acoperirea nevoilor colective ale societăţii. Indicatorul se
determină întotdeauna în expresie nominală.
CPT n
%CPTPIB = × 100
PIB n
unde: CPT n - volumul cheltuielilor publice în expresie nominală;
PIBn - produsul intern brut exprimat în preţuri curente.
3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimă suma alocată fiecărui locuitor în urma redistribuirii
fondurilor publice pe destinaţii, conform politicii financiare promovate de stat. Se determină atât în
monedă naţională, cât şi într-o valută care să asigure comparabilitatea internaţională a datelor (de regulă,
dolarul SUA).
Exprimat în monedă naţională, indicatorul se determină astfel:
CPT n
CP loc =
N
unde: N – numărul de locuitori (populaţia).
Pentru exprimarea acestui indicator în dolari SUA, relaţia de calcul este:
USD CPT n CP loc (in moneda nationala)

CP loc = =
N × CSV CSV
unde: CSV – cursul de schimb valutar (moneda naţională ce revine la 1 USD).
B. Structura cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi efectuată şi din punct de vedere al structurii lor pe
diferite categorii, potrivit unui criteriu de clasificare (economic, funcţional ş.a.).
În acest scop se determină ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în
totalul acestora, pe baza relaţiei:
CPi
gs CPi = × 100
CPT
unde: gs CPi - ponderea categoriei de cheltuieli publice ale grupării i în totalul
cheltuielilor publice;
CPi - cheltuielile publice ale grupării i;
CPT – cheltuieli publice totale;
i = 1, m - grupări de cheltuieli.
Structura cheltuielilor publice exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie de importanţa
nevoilor sociale, stabilindu-se astfel în ce proporţii au fost orientate resursele financiare ale statului spre
anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice etc. Determinarea structurii cheltuielilor
publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării opţiunilor bugetare sau
extrabugetare ale statelor. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparaţii între statele
cu niveluri diferite de dezvoltare. De exemplu, în ţările dezvoltate locul principal îl ocupă cheltuielile
pentru securitate socială şi bunăstare, pentru educaţie, iar în ţările în curs de dezvoltare, cheltuielile pentru
servicii publice generale şi ordine publică. Totuşi, aceasta nu este o regulă, acest fapt depinzând şi de
situaţia politică, economică şi socială ce caracterizează statele respective.
C. Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura acestora în
decursul unui interval de timp.
Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
1. Modificarea absolută a cheltuielilor publice;
40
2. Modificarea relativă a cheltuielilor publice;
3. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
4. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;
5. Modificarea structurii cheltuielilor publice;
6. Indicatorul de corespondenţă dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea produsului
intern brut;
7. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.
1. Modificarea absolută a volumului cheltuielilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Se determină astfel:
a) în expresie nominală exprimă suma cu care se modifică volumul cheltuielilor publice exprimate în
preţurile curente ale perioadelor luate în considerare.
n
ΔCP1/0 = CP1n − CP0n
n
unde: ΔCP1/0 - modificarea în mărime absolută a cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente în
perioada 1 faţă de perioada 0;
CP1n - cheltuieli publice nominale ale perioadei 1;
CP0n - cheltuieli publice nominale ale perioadei 0.
b) în expresie reală exprimă suma cu care se modifică volumul cheltuielilor publice exprimate în
preţurile constante ale unei perioade de bază. Surprinde, totodată, influenţa determinată de modificarea
preţurilor (crize monetare, deprecierea monedei, inflaţie etc.).
r
ΔCP1/0 = CP1r − CP0r
unde semnificaţia termenilor este asemănătoare cu cele de mai sus, dar exprimarea este în valori reale
(preţuri constante).
2. Modificarea relativă a volumului cheltuielilor publice exprimă procentul cu care variază cheltuielile
publice de la o perioadă la alta. Modificarea relativă se determină atât pentru cheltuielile publice în
expresie nominală (preţuri curente), cât şi în expresie reală (preţuri constante).
a) în expresie nominală exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor publice exprimate în preţuri
curente ale perioadelor analizate.
n CP1n − CP0n
%ΔCP1/0 = × 100
CP0n
b) în expresie reală exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor publice exprimate în preţuri
constante.
r CP1r − CP0r
%ΔCP1/0 = × 100
CP0r
3. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut exprimă modificarea proporţiei
de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii nevoilor sociale sau colective.
⎛ CPT1 CPT0 ⎞
Δ%CPTPIB1/0 = %CPTPIB1 − %CPTPIB 0 = ⎜⎜ − ⎟⎟ × 100
⎝ PIB1 PIB0 ⎠
4. Modificarea cheltuielilor publice medii pe locuitor exprimă modificarea gradului de alocare a
cheltuielilor publice pe cap de locuitor.
CPT1 CPT0
ΔCP loc1/0 = CP loc1 − CP loc0 = −
N1 N0
5. Modificarea structurii cheltuielilor publice exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice în
funcţie de importanţa socială.
41
⎛ CPi1 CPi 0 ⎞
Δgs CPi = gs CPi − gs CPi = ⎜ − ⎟ × 100
1/0 1 0 ⎜ CPT CPT ⎟
⎝ 1 0 ⎠
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea
produsului intern brut (sau coeficientul de devansare)
CPT1
× 100
CPT0 I CPT1/0
K CPT/PIB1/0 = =
PIB1 I PIB1/0
× 100
PIB0
unde: I CPT1/0 - indicele de modificare a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada 0;
I PIB1/0 - indicele de modificare a produsului intern brut în perioada 1 faţă de perioada 0.
Indicatorul de corespondenţă poate lua următoarele valori:
K > 1, ceea ce semnifică un raport supraunitar între indicele cheltuielilor publice şi indicele produsului
intern brut, deci o modificare mai rapidă a cheltuielilor publice în raport cu modificarea produsului intern
brut;
K = 1, ceea ce semnifică modificarea în acelaşi ritm a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut;
K < 1, semnificând o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării produsului intern brut.
7. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut exprimă modificarea

procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut.
CPT1 − CPT0
CPT0
e CPT/PIB1/0 =
PIB1 − PIB0
PIB0
Când e > 1, există tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a produsului intern brut pentru finanţarea
cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice faţă de produsul intern brut.
Când e < 1, există tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în produsul intern brut.
Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de produsul intern brut.
Eficienţa cheltuielilor publice

Conceptele utilizate în literatura de specialitate şi în practică pentru evaluarea nivelului cheltuielilor
publice repartizate pe obiective şi acţiuni, în condiţii optime sunt: eficienţa, eficacitatea şi economicitatea.
Eficienţa cheltuielilor publice exprimă rezultatele ce se obţin dintr-o activitate economico-socială prin
utilizarea anumitor resurse economice: materiale, financiare, umane.
Eficacitatea reprezintă o modalitate de dimensionare a calităţii activităţilor întreprinse. Cuantificarea
eficacităţii este dată de raportul dintre rezultatul obţinut efectiv şi rezultatul prevăzut, o valoare
supraunitară a raportului reflectând o situaţie favorabilă. Astfel, dacă eficienţa măsoară raportul dintre
efecte şi eforturi, eficacitatea reflectă raportul fie dintre efectele (rezultatele) programate şi înregistrate,
fie dintre eforturile (mijloacele) consumate efectiv şi cele programate a se consuma.
Economicitatea surprinde fenomenul de reducere a volumului mijloacelor consumate efectiv pentru
realizarea unui anumit cuantum al rezultatelor proiectate.
Aprecierea eficienţei cheltuielilor publice este de competenţa factorilor de decizie politică şi ai celor
executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate.
În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual, ca şi a celor cuprinşi în
programe având un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins trebuie să fie
eficienţa utilizării resurselor, exprimată în minimizarea posibilă a cheltuielilor. În acest fel, metodele
aplicate pot influenţa în mod real decizia financiară a administraţiei publice, la care se adaugă şi puterea
de amendament a Parlamentului. Acest aspect relevă echilibrul între puterea legislativă şi cea executivă.
Intervenţiile ulterioare cu ocazia rectificării legii bugetare, pe baza unor neajunsuri în cursul unui
exerciţiu, trebuie să se apropie şi mai mult de criteriul eficienţei sau al eficacităţii cheltuielilor.
42
Pentru utilizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă, este necesară îndeplinirea unor condiţii, de
optim social, şi anume:
- este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul final al
serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public;
- maximizarea utilităţii la consumator, atât din punct de vedere calitativ, dată de satisfacţia
performanţelor serviciilor publice modernizate, cât şi din punct de vedere cantitativ –
economic, dată de cel mai mic preţ plătit şi cel mai mic cost de utilizare.
Îndeplinirea acestor aspecte conduc la maximizarea bunăstării sociale, ca urmare a:
- minimizării costurilor proiectelor care trebuie finanţate de sectorul public, ceea ce permite
costuri sociale minime (fiscalitate mai redusă, renunţări cât mai puţin la îndeplinirea altor
obiective, deficit bugetar minim şi altele);
- preţurilor accesibile plătite de consumatorii de bunuri publice;
- creşterii calităţii consumului de bunuri publice şi, implicit, a satisfacţiei consumatorului public
etc.
În practică există numeroase metode de evaluare a eforturilor şi efectelor (directe şi indirecte)
corespunzătoare proiectelor de investiţii publice. Dintre acestea, cele care se utilizează cel mai frecvent
sunt:
- analiza cost – avantaje;
- analiza cost – eficacitate;
- metode multicriteriale.
Analiza cost – avantaje este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de analiza cost –
beneficiu. În această metodă, beneficiul reprezintă, de fapt, avantajul obţinut pe seama furnizării
serviciului public pentru care s-au elaborat variantele de proiect. În cadrul metodei se apelează la raportul
dintre cost şi beneficiu, al cărui nivel optim este folosit ca un criteriu de exprimare a eficacităţii deciziilor
publice. Condiţia de a nu respinge un proiect este cost/beneficiu = minim sau, invers, beneficiu/cost =
maxim.
Analiza cost – eficacitate. După elaborarea prealabilă a unui indicator de eficacitate, această analiză se
aplică în absenţa unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formalizate, în care
obiectivul este unic, va fi ales programul cel mai puţin costisitor. Sfera de aplicare a acestei metode este
aceea a cheltuielilor social – culturale: învăţământ, sănătate, asistenţă socială etc.
Metodele multicriteriale. În ipoteza existenţei unei pluralităţi de criterii, decizia va fi elucidată prin
metode multicriteriale. Proiectele vor fi apreciate în raport cu fiecare dintre criteriile reţinute, ceea ce
antrenează mai multe clasamente ale proiectelor, fiind dificilă stabilirea unui clasament general. Diferite
metode permit degajarea unei soluţii empirice, care ţine cont de aceste criterii diferite şi este, astfel,
utilizabilă de către decidentul politic.
În continuare ne vom ocupa de analiza cost – beneficiu, care este preferată atât în literatura de
specialitate, cât şi în practică, fiind agreată de către economişti.
Pentru a urmări performanţele unui proiect de investiţii se face apel la calculul mai multor indicatori.
Dintre aceştia, cel mai folosit şi în majoritatea cazurilor şi cel mai indicat este valoarea actualizată netă
(VAN). Alături de acest indicator se mai folosesc şi alţii, cum sunt: rata internă de rentabilitate (RIR),
indicele de profitabilitate (IP), termenul de recuperare actualizat (TRact) şi alţii.
Valoarea actualizată netă (VAN) se determină ca diferenţă între valoarea actualizată (prezentă) a
beneficiilor nete viitoare pe de o parte şi capitalul iniţial investit pe de altă parte:
n (B − C)
t
VAN = ∑ − I0
t
t =1 (1 + k)
unde: I0 – investiţia iniţială (capitalul iniţial investit);
(B – C)t – beneficii nete asociate proiectului în anul t;
Bt – beneficiile sociale estimate în valori băneşti ale proiectului în anul t;
Ct – costurile asociate proiectului în anul t;
k – rata de actualizare;
n – durata de viaţă a proiectului.
43
Pentru a justifica investiţia realizată, VAN trebuie să fie pozitivă. Dacă VAN este negativă, proiectul
trebuie respins. Dacă se urmăreşte alegerea unei investiţii din mai multe posibile, se va alege cea cu VAN
pozitivă maximă.
Un alt indicator în funcţie de care se pot ierarhiza proiectele de investiţii este rata internă de
rentabilitate (RIR). Ea reprezintă acea rată de actualizare pentru care VAN = 0 sau, altfel spus, rata de
actualizare care face fluxul beneficiilor nete actualizate egal cu costul iniţial al capitalului.
n (B − C)
t
VAN = 0 ⇔ I0 = ∑
t
t =1 (1 + RIR)
de unde RIR urmează să se calculeze ca necunoscută din ecuaţia de ordin superior de mai sus. Această
ecuaţie de ordin superior se rezolvă prin încercări (tatonări) succesive ale unor rate de actualizare care
apropie cel mai mult cei doi termeni ai egalităţii. Valoarea exactă pentru RIR se determină prin calcule de
interpolare astfel:
VAN(k min )
RIR = k min + (k max − k min )
VAN(k min ) − VAN(k max )
Proiectele de investiţii care vor avea RIR > k vor fi cele preferate.
În consecinţă avem două reguli pentru selecţia proiectelor de investiţii eficiente:
1. Regula VAN: se acceptă numai proiectele de investiţii cu VAN > 1;
2. Regula RIR: se acceptă numai proiectele de investiţii cu RIR > k.
Indicele de profitabilitate (IP) exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a
acesteia, respectiv valoarea actualizată scontată pentru o cheltuială iniţială de investiţii egală cu 1. Se
determină ca raport între valoarea actualizată a beneficiilor nete anuale şi investiţia iniţială, conform
relaţiei:
n (B − C)
t
∑ t
t =1 (1 + k)
IP =
I0
n (B − C) t
Deoarece VAN = ∑ − I 0 , relaţia de mai sus se poate scrie:
t =1 (1 + k) t
VAN + I 0 VAN
IP = = +1
I0 I0
Se vor reţine acele proiecte de investiţii pentru care IP > 1. După acest criteriu vor fi selectate proiectele
de investiţii care au cel mai mare IP (evident supraunitar). Raportând VAN la cheltuiala iniţială de
investiţii, indicele de profitabilitate avantajează proiectele cu cheltuieli iniţiale mici, chiar dacă celelalte
(cu cheltuieli iniţiale superioare) au VAN mai mare. Este oportun să se reţină tot criteriul VAN pentru
selecţia celor mai bune proiecte de investiţii.
Termenul de recuperare actualizat (TRact) exprimă numărul de ani de recuperare a capitalului investit
prin beneficiile nete anuale actualizate. Se calculează astfel:
I0
TR act =
n (B − C)
t
∑ t
t =1 (1 + k)
n
Indicatorul TRact asigură o alegere a variantelor de investiţii în funcţie de rapiditatea recuperării

capitalului investit. Se urmăreşte ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de viaţă a
investiţiei. Prin acest indicator însă se exclud investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă
mai mare de timp.
44
Ce este diferit în analiza cost – beneficiu în sectorul public faţă de cel privat? Diferenţele dintre folosirea
evaluării investiţiei în sectorul public şi folosirea ei în sectorul privat constau în obiectivele diferite
urmărite în ambele sectoare:
- în sectorul privat, obiectivul urmărit de întreprindere este maximizarea valorii acesteia;
- în sectorul public, obiectivul este maximizarea bunăstării sociale.
1. Definiţi cheltuielile publice
2. Precizaţi diferenţele/asemănările dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare
3. Clasificaţi cheltuielile publice conform criteriului economic
4. Cum se realizează gruparea cheltuielilor publice în România?
5. Care sunt modelele prin care se poate analiza creşterea cheltuielilor publice ?
6. Care este semnificaţia eficienţei cheltuielilor publice?
7. Prezentaţi cadrul conceptual privind eficienţa cheltuielilor publice
Unitatea de curs 7
Sistemul veniturilor publice
sinteză
Conţinutul şi factorii de influenţă ai veniturilor publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor
economice şi sociale într-un interval de timp delimitat.
Izvorul principal al acestora îl reprezintă produsul intern brut, dar şi resursele externe atrase pe diferite
căi, în principal sub forma împrumuturilor obţinute şi investiţiilor directe de capital.
În literatura economică se face cuvenita distincţie între resursele financiare (veniturile) publice şi
resursele financiare administrate pe baze private, acestea formând împreună resursele financiare ale
societăţii.
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare
protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter
autonom.
Din ce în ce mai frecvent, se manifestă cererea sporită de resurse financiare, generată de creşterea
nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern brut. Cererea de resurse
financiare este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de
resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
a) factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce poate să
determine sporirea veniturilor impozabile;
b) factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea veniturilor din
impozite şi taxe;
c) factori sociali, care presupun redistribuirea veniturilor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
d) factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi sporirea
numărului contribuabililor;
e) factori politici şi militari, care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe
care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor
pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiunii asupra bugetului general consolidat,
influenţând, în acelaşi timp, nivelul veniturilor publice;
f) factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensionarea
cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar,
a cărui acoperire necesită venituri publice suplimentare.
45
Clasificarea veniturilor publice
a) Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de venituri publice
sunt:
- prelevările cu caracter obligatoriu;
- resursele de trezorerie;
- resursele provenind din împrumuturi publice;
- finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.
Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile cu caracter fiscal
(impozite, taxe, contribuţii). Resursele de trezorerie constau în împrumuturile pe termen de până la un an,
contractate pe piaţa de capital, prin emisiunea şi vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri
de tezaur etc.). Resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, comportând un anumit cost
determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de cheltuielile ocazionate de
punerea şi retragerea în şi in circulaţie a înscrisurilor respective. Resursele provenind din împrumuturi
publice sunt reprezentate de datoria publică a unui stat pe termen mediu şi lung. În perioada contempo-
rană este posibilă şi finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire, ca mijloc de procurare a unor
resurse financiare necesare statului, îndeosebi pentru finanţarea deficitului bugetar. Ea nu este
recomandabilă datorită efectelor negative pe termen mediu şi lung cauzate de inflaţie.
b) Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a veniturilor publice.
În statele de tip federal, veniturile publice se structurează pe trei niveluri:
- venituri ale bugetului federal;
- venituri ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei;
- venituri ale bugetelor locale.
În statele de tip unitar distingem:
- venituri publice ale bugetului central;
- venituri ale bugetelor locale.
c) Privită prin prisma bugetului sau fondului la care se mobilizează, structura veniturilor publice
include:
- venituri ale bugetului de stat;
- venituri ale asigurărilor sociale de stat şi protecţiei sociale;
- venituri ce alimentează fondurile speciale constituite la nivel central;
- venituri ale unităţilor administrativ – teritoriale.
d) În funcţie de regularitatea mobilizării lor, veniturile publice formează două categorii, şi anume:
- venituri ordinare sau curente;
- venituri extraordinare, incidentale sau întâmplătoare.
Veniturile ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii considerate normale şi
care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categorie se includ veniturile fiscale,
contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale. Veniturile extraordinare sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale, când practic
resursele curente nu acoperă cheltuielile publice. Veniturile extraordinare cuprind împrumuturile de stat
interne şi externe, transferurile, ajutoarele şi donaţiile primite din străinătate, sumele rezultate din
lichidarea participaţiilor de capital în străinătate şi din valorificarea peste graniţă a bunurilor statului,
precum şi emisiunea bănească fără acoperire în economia reală.
e) În funcţie de provenienţă, veniturile publice se grupează în:
- venituri interne;
- venituri externe.
Veniturile interne sunt alcătuite din impozite, taxe, contribuţii, venituri nefiscale, împrumuturi
contractate din ţară, emisiunea monetară. Veniturile externe sunt reprezentate de împrumuturile de stat
externe contractate la instituţiile financiare internaţionale, la guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte
state, la orice deţinători străini de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri externe
primite sub forma ajutoarelor nerambursabile de la organismele internaţionale sau din partea altor state.
În România, veniturile publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura
sistemului bugetar. Gruparea veniturilor publice este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind
finanţele publice, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice.
46
Astfel, veniturile publice se grupează în:
I. Venituri curente;
II. Venituri din capital;
III. Operaţiuni financiare;
IV. Subvenţii.
I. Veniturile curente cuprind trei categorii de venituri:
A. Venituri fiscale;
B. Contribuţii de asigurări;
C. Venituri nefiscale.
A. Veniturile fiscale sunt reprezentate de:
1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri de capital
a) de la persoane juridice (impozit pe profit);
b) de la persoane fizice (impozit pe veniturile din salarii, impozit pe veniturile din
activităţi independente, impozit pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, impozit
pe veniturile din pensii ş.a.);
2. Impozit pe salarii (restanţe din anii anteriori)
3. Impozite şi taxe pe proprietate (impozit pe clădiri şi terenuri, taxe judiciare de timbru, taxe de
timbru pentru activităţi notariale ş.a.)
4. Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii (taxa pe valoarea adăugată, sume defalcate din taxa pe
valoarea adăugată – se scad, impozit pe ţiţeiul din producţia internă şi gaze naturale, taxa de
dezvoltare cuprinsă în tariful energiei electrice şi termice, cote din taxe de şcolarizare, taxe
hoteliere, accize, impozit pe spectacole, taxa pentru jocurile de noroc, impozitul asupra
mijloacelor de transport, taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare
ş.a.)
5. Impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale (taxe vamale)
6. Alte impozite şi taxe fiscale
B. Contribuţiile de asigurări se referă atât la contribuţiile angajatorilor, cât şi la contribuţiile asiguraţilor
şi cuprind:
1. Contribuţii de asigurări sociale de stat;
2. Contribuţii de asigurări pentru şomaj;
3. Contribuţii de asigurări sociale de sănătate;
4. Alte contribuţii pentru asigurări sociale.
C. Veniturile nefiscale cuprind:
1. Venituri din proprietate
a) venituri din proprietate (vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, restituiri din
fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi, venituri din concesiuni şi închirieri
ş.a.);
b) venituri din dobânzi (venituri din dobânzi aferente trezoreriei statului de la alte bugete,
venituri din dobânzi aferente trezoreriei statului de la alte sectoare, alte venituri din
dobânzi);
2. Vânzări de bunuri şi servicii
a) venituri din prestări de servicii şi alte activităţi (taxe de metrologie, taxe consulare,
contribuţia elevilor şi studenţilor pentru internate cămine şi cantine, venituri din
despăgubiri, venituri din cercetare, contribuţii pentru bilete de tratament şi odihnă,
venituri din contracte încheiate cu casele de asigurări sociale de sănătate ş.a.);
b) venituri din taxe administrative, eliberări permise;
c) amenzi, penalităţi şi confiscări;
d) diverse venituri (venituri din aplicarea prescripţiei extinctive, vărsăminte din veniturile
şi/sau disponibilităţile instituţiilor publice, taxe speciale, depozite speciale pentru
construcţia de locuinţe ş.a.);
e) transferuri voluntare, altele decât subvenţiile (donaţii şi sponsorizări).
II. Veniturile din capital grupează veniturile din valorificarea unor bunuri, cum ar fi:
1. Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
2. Venituri din valorificarea stocurilor de rezerve de stat şi de mobilizare;
47
3. Venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului;
4. Venituri din privatizare şi altele.
III. La operaţiuni financiare se cuprind veniturile referitoare la încasări din rambursarea
împrumuturilor acordate pentru: finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi acorduri
interguvernamentale, pentru înfiinţarea şi dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii, pentru proiecte de
investiţii în turism, pentru acoperirea arieratelor către CONEL şi ROMGAZ.
IV. În cadrul subvenţiilor se cuprind veniturile sub forma subvenţiilor de la alte nivele ale administraţiei
publice, şi anume:
1. Subvenţii de la bugetul de stat
a) de capital (retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare; investiţii
finanţate parţial din împrumuturi externe, planuri şi regulamente de urbanism ş.a.);
b) curente (finanţarea drepturilor acordate persoanelor cu handicap, contribuţii de
asigurări de sănătate pentru peroanele care execută o pedeapsă privativă de libertate,
subvenţii primite de bugetul asigurărilor sociale de stat, de bugetul asigurărilor
pentru şomaj, de bugetul fondului naţional unic pentru asigurări sociale de sănătate
ş.a.);
2. Subvenţii de la alte administraţii (subvenţii de la bugetul asigurărilor pentru şomaj către
bugetele locale pentru finanţarea programelor pentru ocuparea temporară a forţei de muncă,
contribuţii de asigurări de sănătate pentru persoanele care se află în concediu medical sau în
concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, subvenţii pentru
instituţii publice ş.a.);
3. Donaţii din străinătate
a) donaţii din străinătate;
b) de la guverne străine;
c) de la alte administraţii.
Indicatorii de analiză a veniturilor publice

A. Nivelul veniturilor publice se apreciază pe baza următorilor indicatori:
1. Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală;
2. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut;
3. Volumul veniturilor publice ce revine în medie pe un locuitor.
1. Volumul veniturilor publice
a) în expresie nominală reprezintă totalitatea veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale anului
de calcul.
m
VPT n = ∑ VPin
i =1
n
unde: VPT - volumul veniturilor publice în expresie nominală;
VPin - veniturile publice în expresie nominală ale grupării i;
i = 1, m - numărul de grupări de venituri.
b) în expresie reală exprimă totalitatea veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale unei
perioade de bază. Se obţin prin împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ (indicele preţurilor de
consum sau deflatorul PIB).
VPT n
VPT r =
I p t/0
2. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut exprimă partea din produsul intern brut
realizat într-un an mobilizată la dispoziţia statului sub forma veniturilor publice. Indicatorul se determină
întotdeauna în expresie nominală.
VPT n
%VPTPIB = × 100
PIB n
unde: VPT n - volumul veniturilor publice în expresie nominală;
48
PIBn - produsul intern brut exprimat în preţuri curente.
3. Venituri publice medii pe locuitor
VPT n
VP loc = în u.m. naţionale/locuitor
N
unde: N – numărul de locuitori (populaţia).
USD VPT n VP loc (in moneda nationala)

VP loc = = în USD/locuitor
N × CSV CSV
unde: CSV – cursul de schimb valutar (moneda naţională ce revine la 1 USD).
B. Structura veniturilor publice

Deoarece analiza veniturilor publice cu ajutorul indicatorilor de nivel nu este întotdeauna
elocventă, mai ales dacă economia statului respectiv este afectată într-o măsură mai mare de inflaţie, de
creşterea preţurilor, de deprecierea monedei naţionale, atunci, pentru analiză, se recurge la indicatorul de
structură. El exprimă modul de formare a veniturilor publice totale, în funcţie de provenienţa fiecărei
categorii de venit.
VPi
gs VPi = × 100
VPT
unde: gs VPi - ponderea categoriei de venituri publice ale grupării i în totalul
veniturilor publice;
VPi - veniturile publice ale grupării i;
VPT – venituri publice totale;
i = 1, m - grupări de venituri.
C. Dinamica veniturilor publice

Dinamica veniturilor publice reflectă modificările ce intervin în mărimea, nivelul şi structura acestora
într-o perioadă de timp.
Indicatorii dinamicii veniturilor publice pentru o perioadă considerată sunt:
1. Modificarea absolută a veniturilor publice;
2. Modificarea relativă a veniturilor publice;
3. Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;
4. Modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor;
5. Modificarea structurii veniturilor publice;
6. Indicatorul de corespondenţă dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea produsului
intern brut;
7. Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.
1. Modificarea absolută a volumului veniturilor publice

a) în expresie nominală exprimă suma cu care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în
preţurile curente ale perioadelor luate în considerare.
n
ΔVP1/0 = VP1n − VP0n
n
unde: ΔVP1/0 - modificarea în mărime absolută a veniturilor publice exprimate în preţuri curente în
perioada 1 faţă de perioada 0;
VP1n - venituri publice nominale ale perioadei 1;
VP0n - venituri publice nominale ale perioadei 0.
b) în expresie reală exprimă suma cu care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţurile
constante ale unei perioade de bază. Surprinde, totodată, influenţa determinată de modificarea preţurilor
(crize monetare, deprecierea monedei, inflaţie etc.).
49
r
ΔVP1/0 = VP1r − VP0r
unde semnificaţia termenilor este asemănătoare cu cele de mai sus, dar exprimarea este în valori reale
(preţuri constante).
2. Modificarea relativă a volumului veniturilor publice exprimă procentul cu care variază veniturile
publice de la o perioadă la alta.
a) în expresie nominală exprimă modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţuri
curente ale perioadelor analizate.
n VP1n − VP0n
%ΔVP1/0 = × 100
VP0n
b) în expresie reală exprimă modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţuri constante.
r VP1r − VP0r
%ΔVP1/0 = × 100
VP0r
3. Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut exprimă modificarea proporţiei
veniturilor mobilizate de stat din produsul intern brut..
⎛ VPT1 VPT0 ⎞
Δ%VPTPIB1/0 = %VPTPIB1 − %VPTPIB 0 = ⎜⎜ − ⎟⎟ × 100
⎝ PIB 1 PIB 0 ⎠
4. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimă modificarea gradului de alocare a
veniturilor publice pe cap de locuitor.
VPT1 VPT0
Δ VP loc1/0 = VP loc1 − VP loc 0 = −
N1 N0
5. Modificarea structurii veniturilor publice exprimă mutaţiile ce se produc la nivelul categoriilor de
venituri care alcătuiesc veniturile publice totale.
⎛ VPi1 VPi 0 ⎞
Δgs VPi = gs VPi − gs VPi = ⎜ − ⎟ × 100
1/0 1 0 ⎜ VPT VPT ⎟
⎝ 1 0⎠
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea
produsului intern brut
VPT1
× 100
VPT0 I VPT1/0
K VPT/PIB1/0 = =
PIB1 I PIB1/0
× 100
PIB0
unde: I VPT1/0 - indicele de modificare a veniturilor publice în perioada 1 faţă de perioada 0;
I PIB1/0 - indicele de modificare a produsului intern brut în perioada 1 faţă de perioada 0.
Indicatorul de corespondenţă poate lua următoarele valori:

K > 1, ceea ce semnifică un raport supraunitar între indicele veniturilor publice şi indicele
produsului intern brut, deci o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport cu modificarea
produsului intern brut;
K = 1, ceea ce semnifică modificarea în acelaşi ritm a veniturilor publice şi a produsului intern
brut;
K < 1, semnificând o modificare a veniturilor publice inferioară modificării produsului intern brut
(în cazul creşterii produsului intern brut poate însemna un grad relativ scăzut de colectare a veniturilor
publice sau evaziune fiscală).
7. Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut exprimă modificarea procentuală
a veniturilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut.
50
VPT1 − VPT0
VPT0
e VPT/PIB1/0 =
PIB1 − PIB0
PIB0
1. Ce sunt resursele financiare publice?
2. Care sunt factorii de influenţă a creşterii resurselor financiare publice?
3. Clasificaţi resursele financiare publice
4. Care sunt indicatorii privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice?
Unitatea de curs 8
Noţiuni generale despre impozite
sinteză
Conţinutul impozitelor şi trăsăturile acestora

În definirea impozitelor trebuie să se pornească de la raţiunile ce stau la baza existenţei lor şi de la
funcţiile pe care le au de îndeplinit.
Raţiunea de a fi a impozitelor este de ordin financiar. Pentru a funcţiona, statul are nevoie de bani, iar
pentru a-i procura pretinde impozite. De aceea, prima şi cea mai însemnată funcţie a impozitelor a fost şi
continuă să rămână funcţia lor de mobilizare de venituri pentru stat, aceasta fiind şi funcţia lor
tradiţională.
Cu timpul, la baza impozitelor sunt aşezate raţiuni noi, de ordin economic şi social, astfel că impozitele
dobândesc şi funcţii noi. Impozitele sunt activizate ca pârghii fiscale, statul utilizându-le, prin
diferenţierea tratamentului fiscal, în raport cu anumite interese economice şi sociale, pentru stimularea
activităţilor dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite, pentru redistribuirea unei părţi importante din
produsul intern brut pe criterii sociale.
Astfel, impozitele reprezintă în zilele noastre obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către
autoritatea publică, de la persoane fizice şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a
acestora, preluate la bugetul statului în mod obligatoriu, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie
imediată şi folosite ca instrumente de influenţare a comportamentului plătitorilor, astfel încât
interesele acestora să fie armonizate cu interesul public.
Din definiţie se pot desprinde următoarele trăsături ce caracterizează impozitele:
- impozitul este o contribuţie pecuniară, forma bănească devenind tipică;
- impozitul este o contribuţie obligatorie, plata acestuia către stat fiind o sarcină impusă tuturor
persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri sau deţin un anumit gen de avere pentru
care, potrivit legii, datorează impozit;
- impozitul este o prelevare cu titlu definitiv şi gratuit, în sensul că sumele achitate de
contribuabili nu au un echivalent direct şi imediat în folosul plătitorilor de impozite. Totuşi,
impozitele sunt destinate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmează a se efectua în
beneficiul tuturor membrilor societăţii, dar contraserviciul nu este imediat şi nu este
obligatoriu;
- impozitul este datorat la buget în conformitate cu dispoziţiile legale; dreptul de a institui
impozite aparţine statului, drept exercitat prin intermediul puterii legislative (Parlament) şi,
uneori, prin intermediul organelor locale ale puterii de stat.
Clasificarea impozitelor
1. După principalele trăsături de fond şi de formă impozitele se împart în:
51
a) impozite directe;
b) impozite indirecte.
a) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de
veniturile şi/sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de
la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite.
În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi
impozite personale. Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în legătură cu anumite
obiecte materiale (de exemplu pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de
situaţia personală a subiectului impozabil. Impozitele personale ţin cont, în primul rând, de situaţia
personală a subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective. În raport cu
materia impozabilă vizată, impozitele personale îmbracă forma impozitelor pe venit, contribuţii privind
securitatea socială şi impozite pe avere .
b) Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominal asupra subiectului impozabil, ci se aşează asupra
vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii, al importului ori exportului etc., ceea ce înseamnă că ele
vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate astfel:
- taxe de consumaţie (taxa pe valoarea adăugată, accize);
- venituri de la monopolurile fiscale;
- taxe vamale;
- taxe de timbru şi de înregistrare.
2. După obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate în:
a) impozite pe venit (profit);
b) impozite pe avere (patrimoniu net sau capital);
c) impozite pe consum (pe cheltuieli).
3. După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în:
a) impozite financiare;
b) impozite de ordine.
a) Impozitele financiare sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea nevoilor
statului. În această categorie se includ impozitele pe venit, taxele de consumaţie etc.
b) Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii unui
scop care nu are caracter fiscal. Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice
şi a tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora având în vedere efectul lor nociv asupra
sănătăţii persoanelor care le consumă.
4. După frecvenţa cu care se încasează la buget, impozitele pot fi:
a) permanente, care se încasează periodic;
b) incidentale sau întâmplătoare, care se instituie şi se încasează o singură dată (de exemplu,
impozitul pe averea sau pe profiturile excepţionale de război).
5. După aria de cuprindere a materiei impozabile, deosebim:
a) impozite analitice;
b) impozite sintetice.
a) Impozitul analitic este un impozit aşezat asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei operaţii
izolate, respectiv asupra unei singure categorii de venit denumită cedulă.
b) Impozitul sintetic este aşezat asupra unui ansamblu de operaţiuni sau de venituri şi constă în
impunerea acestui ansamblu de operaţiuni sau de venituri o singură dată.
Impozitul analitic este cel mai adesea aşezat în cote proporţionale, pe când impozitul sintetic este stabilit,
de regulă, în cote progresive. Impozitele sintetice sunt cele mai neutre din punct de vedere economic şi au
un randament fiscal mai bun decât impozitele analitice.
6. După instituţia care le administrează, în statele de tip federal întâlnim: impozite federale, impozite
ale statelor (provinciilor) membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip unitar deosebim:
impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale colectivităţilor locale.
Impozitele mai pot fi grupate şi după alte criterii astfel:
- după modul de aşezare (impozite specifice şi impozite ad-valorem);
- după tipul cotelor de impunere utilizate (impozite proporţionale, impozite progresive,
impozite degresive);
52
- după modul de stabilire a sarcinii fiscale (impozite de repartiţie şi impozite de cotitate) etc.
Elementele tehnice ale impunerii

Elementele tehnice ale impozitului, întâlnite în teoria şi practica financiară sunt: subiectul, suportatorul,
materia impozabilă, sursa impunerii, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenul de plată,
facilităţile acordate şi altele.
Subiectul impozitului, adeseori denumit plătitor sau contribuabil, este persoana fizică sau juridică
obligată prin lege la plata acestuia. Uneori însă, suportatorul (destinatarul) impozitului este o altă
persoană decât subiectul. Unele impozite plătite de persoane fizice sau juridice pot fi transpuse în sarcina
altor persoane. Avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţa indirectă a impozitului. Are loc deci
transmiterea sarcinii fiscale, ajungându-se astfel la fenomenul de repercusiune fiscală.
Materia impozabilă, numită adeseori şi obiectul impozabil, este reprezentată de veniturile realizate de
contribuabil, de averea pe care o deţine sau, uneori, şi de cheltuieli. În cazul impozitelor directe, venitul şi
averea apar în calitatea de obiect al impunerii. Astfel, în cazul impozitului pe salarii obiectul impozitului
îl constituie salariul şi alte drepturi de personal, la impozitul pe profit – profitul obţinut de agenţii
economici, la impozitul pe donaţii (succesiuni) – bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei
(succesiunii). În cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie produsul care face obiectul
vânzării, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. Veniturile, ca sursă a
impozitului, pot îmbrăca mai multe forme: salariu, profit, dividende etc. În cazul impozitului pe venit,
sursa impozitului coincide în toate cazurile cu obiectul impunerii. Averea poate să apară fie sub formă de
capital (în cazul acţiunilor emise de societăţile de capital), fie sub formă de bunuri (mobile şi imobile). La
impozitele pe avere, de regulă, sursa nu coincide cu obiectul impunerii deoarece impozitul se plăteşte din
venitul realizat de pe urma averii respective şi numai în situaţii excepţionale se întâmplă ca impozitul să
fie plătit din avere.
Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură în care se exprimă dimensiunea materiei impozabile
în vederea cuantificării. De exemplu, la impozitul pe venit unitatea de impunere este unitatea monetară, la
impozitul pe clădiri metrul pătrat de suprafaţă utilă, la impozitul funciar hectarul etc. Este important acest
element deoarece pe unitatea de impunere se stabileşte mărimea impozitului datorat.
Cota de impunere (cota impozitului) este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi de impunere.
Cota de impunere poate fi fixă, când impozitul aferent unităţii de impunere apare ca o mărime invariabilă,
exprimată în mărimi absolute, sau procentuală, exprimată în mărimi relative. Cotele procentuale, după
felul în care sunt stabilite, raportul dintre ele şi materia impozabilă, pot fi proporţionale, progresive şi
degresive.
La impunerea în cote proporţionale, cota este constantă, iar impozitul creşte proporţional cu creşterea
materiei impozabile. Impunerea proporţională este adeseori criticată pentru că se menţine aceeaşi presiune
fiscală asupra tuturor contribuabililor, neţinându-se cont de puterea lor contributivă.
La impunerea în cote progresive, impozitul creşte mai rapid decât materia impozabilă. Cotele cresc într-
un ritm uniform sau variabil, dar mai repede decât materia impozabilă. Ele operează diferenţiat, după cum
avem de-a face cu progresivitatea simplă (sau globală) sau cu progresivitatea compusă (sau pe tranşe). În
cazul impunerii în cote progresive simple (globale), materia impozabilă este secţionată pe clase în raport
cu mărimea ei, cotele cresc pe fiecare clasă următoare, iar impozitul se stabileşte prin aplicarea cotei
corespunzătoare clasei de încadrare a venitului asupra întregului venit realizat. În cazul impunerii în cote
progresive compuse (pe tranşe), materia impozabilă este împărţită pe tranşe, pentru fiecare tranşă este
fixată o anumită cotă (cotele cresc desigur de la o tranşă la alta), iar impozitul total, aferent venitului
realizat se stabileşte prin însumarea impozitelor parţiale calculate pentru fiecare tranşă de venit.
Progresivitatea compusă este astfel mai echitabilă decât cea pe clase, ea menţinându-se continuă,
limitându-se la nivelul maxim al cotei pentru ultima tranşă. În acest caz, toţi contribuabilii, indiferent de
mărimea venitului realizat, vor suporta pentru aceeaşi tranşă de venit acelaşi impozit.
La impunerea în cote degresive, cota de impozitare se reduce pe măsură ce ea atinge nivele mai puţin
importante ale materiei impozabile. Impozitul degresiv apare astfel ca un impozit progresiv privit invers,
adică în loc să se pornească de la micii contribuabili şi cota să crească pe măsura creşterii materiei
impozabile, se porneşte de la marii contribuabili şi cota se reduce pe măsură ce ea atinge contribuabili
mai puţin înstăriţi.
53
Asieta (modul de aşezare a impozitului) reflectă totalitatea operaţiunilor întreprinse de organele fiscale
pentru identificarea şi evaluarea materiei impozabile şi pentru determinarea sumei impozitului datorat
statului.
Prin lege se precizează şi termenele la care trebuie să se facă plata şi ele, de regulă, sunt diferite în raport
cu mărimea impozitului şi periodicitatea realizării veniturilor. Pentru situaţiile în care apar întârzieri la
plată se percep majorări şi legea precizează cât anume reprezintă plata pentru fiecare zi de întârziere a
plăţii. Dacă avem de a face cu un contribuabil rău platnic, organele fiscale trebuie să intervină prin
procedura de urmărire şi execuţie silită.
Aşezarea şi perceperea impozitului

a. Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţie are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile.
Constatarea existenţei materiei impozabile se efectuează, de regulă, concomitent cu identificarea
plătitorului şi urmăreşte supunerea la impunere a tuturor elementelor componente ale acesteia.
Evaluarea materiei impozabile presupune determinarea dimensiunii acesteia. Acest lucru se poate
realiza prin două metode:
- metoda evaluării indirecte;
- metoda evaluării directe.
1. Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei variante şi anume:
a) evaluarea pe baza unor indicii sau semne exterioare;
b) evaluarea forfetară;
c) evaluarea administrativă.
a) Evaluarea pe baza indiciilor sau semnelor exterioare presupune alegerea unor indicii sau semne
exterioare materiei impozabile care trebuie să fie relevante pentru ca, pe baza lor, să se poată aprecia
adevăratul volum al materiei impozabile. Astfel de indicii au fost folosite mai ales în cazul impozitelor de
tip real.
b) Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile, ci se
mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Se pleacă de la ideea că abaterile, care apar la unii
contribuabili sau datorită conjuncturii prin subevaluarea sau supraevaluarea materiei impozabile, se vor
compensa, astfel că evaluarea medie este foarte aproape de realitate.
c) Evaluarea administrativă constă în aceea că organele fiscale, pe baza evidenţei (datelor) pe care le
deţin, stabilesc valoarea materiei impozabile. Dacă subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea
făcută de organul fiscal, el poate să o conteste, dar trebuie să aducă argumente care să facă dovada
afirmaţiilor sale.
Deşi evaluarea indirectă se bazează, în principal, pe prezumţii, cea directă se bazează pe probe, iar
probele sunt declaraţiile fiscale, date fie de către contribuabilul însuţi, fie de către o terţă persoană.
2. Evaluarea directă a materiei impozabile se poate realiza deci prin două variante:
a) evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane;
b) evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului.
a) Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se utilizează în situaţia în care o terţă persoană are
cunoştinţă despre mărimea obiectului impozabil, fiind obligată, prin lege, să prezinte organului fiscal o
declaraţie scrisă în acest sens. Astfel, de exemplu, agenţii economici declară salariile pe care le plătesc
angajaţilor lor, chiriaşii declară chiria plătită proprietarului etc.
b) Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se realizează cu participarea directă a subiectului
impozitului. În vederea impunerii, subiectul impozitului este obligat să ţină o anumită evidenţă, să
întocmească bilanţ fiscal şi să prezinte o declaraţie cu privire la venitul şi averea sa, pe baza căreia
organele fiscale evaluează materia impozabilă.
b. Stabilirea sumei impozitului
După stabilirea şi evaluarea materiei impozabile se trece la lichidarea impozitului. Simplu spus,
lichidarea impozitului înseamnă calculul sumei datorate de către fiecare contribuabil, adică stabilirea
debitului său fiscal.
În funcţie de modalitatea de stabilirea a cuantumului impozitului datorat, impozitele pot fi de repartiţie
sau de cotitate. În cazul impozitului de repartiţie, legiuitorul stabileşte mai întâi volumul total al
impozitului la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la contingentul impozitului, stabilit de
54
lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe unităţi administrativ – teritoriale. În cazul
impozitului de cotitate, cota este stabilită de către legiuitor prin legea de instituire a impozitului, astfel
că impozitul se va stabili de data aceasta de jos în sus, mai întâi la nivelul fiecărui contribuabil, iar apoi,
prin însumare, la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale şi la nivel naţional.
c. Încasarea impozitelor
În mod logic, după stabilirea cuantumului impozitului, organele fiscale aduc la cunoştinţă plătitorului
suma datorată cu titlu de impozit şi termenele de plată ale acestuia, apoi trec la perceperea (încasarea)
impozitului.
În practică s-au utilizat trei metode de percepere a impozitelor şi anume:
a) strângerea impozitelor de către unul din contribuabili din însărcinarea comunităţii în care
trăia şi vărsarea lor la tezaurul public;
b) încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari sau arendaşi. Aceştia încasau
impozitele de la contribuabili şi le vărsau statului. Această metodă a dat naştere la foarte multe abuzuri
fiscale, mai ales dacă ei făceau plata cu anticipaţie şi apoi adunau impozitele de la contribuabili, colectând
mult mai mult decât vărsaseră;
c) perceperea impozitelor de către organele specializate ale statului. Această metodă s-a
generalizat în perioada epocii moderne şi se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal, perceperea impozitelor se realizează pe trei căi, şi anume:
1) organele fiscale încasează impozitul direct de la contribuabil. Această cale cunoaşte două
variante:
- prima, când organul fiscal se deplasează la contribuabil pentru a cere plata impozitului, caz
în care spunem că impozitul este cherabil;
- a doua, când contribuabilul se deplasează din proprie iniţiativă la organul fiscal pentru a-şi
achita obligaţiile fiscale, caz în care spunem că impozitul este portabil;
2) încasarea impozitului de către organele fiscale prin stopaj la sursă. Această cale constă în
aceea că impozitul se calculează, se reţine şi se varsă la bugetul statului de către o terţă persoană. Astfel,
societăţile comerciale, regiile autonome, instituţiile publice ş.a. sunt obligate să calculeze şi să reţină
impozitul pe salarii datorat de personalul angajat şi să-l verse la buget; editurile sunt obligate să calculeze
şi să reţină din drepturile de autor impozitul pe venit pe care îl varsă statului; la fel procedează şi băncile
şi alte instituţii financiare la plata impozitului pe dobânzile cuvenite deţinătorilor de hârtii de valoare sau
titularilor de depozite de bani în cont;
3) perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale mobile se utilizează în cazul
taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie, pentru actele, certificatele şi alte documente eliberate
de notarii publici şi de alte organe ale administraţiei de stat.
Aparatul fiscal trebuie să acţioneze astfel încât să dea dovadă de transparenţă în toate măsurile întreprinse
pentru identificarea şi evaluarea materiei impozabile, determinarea şi perceperea impozitelor. Eficienţa
acestor măsuri poate fi atestată de o arie restrânsă de manifestare a evaziunii fiscale şi de un grad cât mai
mare de colectare (încasare) a impozitelor. Acolo unde este vorba de o evaziune fiscală pe scară mai
extinsă, înseamnă că activitatea aparatului fiscal nu se desfăşoară la parametri corespunzători.
Gradul de colectare (încasare) a impozitelor (Gci) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:
Siî
Gci = × 100
Sipb
în care: Siî – suma impozitelor încasate;
Sipb – suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugetele locale etc.).
Acest indicator poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe de impozite ori pe total impozite
înscrise în buget. Cu cât gradul de colectare se apropie mai mult de 100% cu atât poate fi vorba de o
activitate de mai bună calitate a aparatului fiscal.
1. Definiţi impozitele şi prezentaţi caracteristicile acestora
2. Care sunt elementele impozitului?
55
3. Prezentaţi modalităţile de aşezare a impozitelor
4. Ce clasificări ale impozitelor cunoaşteţi?
Unitatea de curs 9
Principiile şi criteriile impunerii
sinteză
Principiile impunerii
Pentru evitarea abuzurilor în materie fiscală, pentru creşterea randamentului fiscal al impozitelor, pentru
asigurarea echităţii impunerii, pentru activizarea impozitelor ca pârghii fiscale, în timp s-au formulat şi
consacrat mai multe principii care guvernează împreună:
- principiul echităţii fiscale;
- principii de politică financiară;
- principii de politică economică;
- principii social – politice.
a. Principiul echităţii fiscale este cu predilecţie unul etic şi presupune existenţa dreptăţii sau justiţiei
sociale în materie de impunere. În timp, în domeniul fiscal au existat privilegii şi au existat abuzuri. Au
existat privilegii pentru că impunerea nu era generală. Anumite categorii ale populaţiei nu datorau statului
impozit. Au existat abuzuri pentru că adesea cei desemnaţi să adune impozitele depăşeau cadrul legal şi
pretindeau contribuabililor impozite mai mari decât cele legale.
Atunci când burghezia ajunge la putere, primul lucru pe care îl revendică în materie fiscală este abolirea
privilegiilor fiscale şi declară impozitarea generală şi egalitatea în faţa impozitelor, astfel încât toţi cei
care realizează venituri şi deţin avere să contribuie la alimentarea bugetului cu impozite.
Egalitatea în faţa impozitelor, în aparenţă echitabilă, în realitate nu asigură dreptatea în materie fiscală.
Ea presupune un tratament fiscal neutru, nediscriminator. Nu se ţine seama de mărimea veniturilor, de
natura şi provenienţa lor, de situaţia generală a contribuabilului. Ea înseamnă altceva decât egalitatea
prin impozite. Aceasta din urmă înseamnă, dimpotrivă, un tratament fiscal diferenţiat, ţinând seama de
puterea contributivă a plătitorului. Aici se ţine seama de mărimea veniturilor, de faptul că acestea provin
din muncă sau din activităţi speculative, de numărul de persoane aflate în întreţinerea contribuabilului etc.
Echitatea poate fi privită şi din alte puncte de vedere şi adesea se vorbeşte despre aşa - zisa echitate
orizontală şi, respectiv, verticală. În primul caz, pentru ca impozitul să fie echitabil, trebuie să fie
comparabilă mărimea lui pentru venituri de aceeaşi mărime, dar realizate din surse diferite. În cel de-al
doilea caz se compară sarcina fiscală pentru contribuabili ce realizează din aceeaşi sursă venituri de
mărimi diferite. Echitatea se mai poate judeca şi printr-o altă prismă. Avem de a face cu aşa-zisa echitate
matematică sau aparentă şi cu o echitate reală sau efectivă.
Pentru ca impunerea să fie echitabilă, câteva condiţii trebuie să fie respectate:
1) să existe un minim neimpozabil, adică o anumită parte din venit să fie scutită la plata
impozitului. Minimul neimpozabil se pretează la impozitele directe şi în principal la cele pe
veniturile persoanelor fizice. Este vorba de asigurarea posibilităţii ca acestea să ducă un trai
decent. Există şi situaţia când, din alte motive, se practică minimul neimpozabil, cum ar fi
factorii economici; de exemplu, profitul până la un anumit nivel să fie scutit de impozit. Există
două posibilităţi ca minimul să opereze: fie se scade minimul neimpozabil din venit, fie din
impozitul calculat se reduc anumite sume;
2) impunerea să fie universală sau generală, adică toţi cei care realizează venituri sau deţin avere
să intre sub incidenţa impozitului;
3) impozitul datorat de o anumită persoană sau grup să fie comparabil cu cel realizat de altă
persoană sau grup care realizează aceleaşi venituri sau deţin aceeaşi avere, adică să nu existe
privilegii fiscale;
4) să se ţină seama la stabilirea impozitului de puterea contributivă a plătitorului. Din acest
punct de vedere însă opiniile sunt împărţite şi în consecinţă şi criteriile după care ar trebui să
se stabilească mărimea impozitului datorat sunt diferite. Cei care promovează teoria
echivalenţei în domeniul fiscal apreciază că impozitul trebuie stabilit în raport cu mărimea
avantajelor oferite de stat plătitorilor, respectiv a costului serviciilor publice pe care statul le
56
realizează folosind impozitul. Cei care susţin teoria sacrificiului fac abstracţie de aceste
avantaje şi costuri şi aşează la baza impozitării criteriul capacităţii de plată.
Asigurarea echităţii fiscale depinde şi de felul cotelor folosite. Gradul de echitate e diferit la impunerea
prin cote proporţionale, progresive sau degresive. Dintre toate acestea se apreciază că cea mai echitabilă
este progresivitatea şi mai ales cu cote progresive în tranşe. Există însă şi opinia că impunerea progresivă
nu duce la egalitate în faţa impozitelor, ci duce la un anumit egalitarism fiscal, duce la o anumită nivelare
a veniturilor care depăşesc un anumit plafon. Neajunsul invocat este acela că această nivelare suprimă
interesul pentru afaceri şi interesul pentru economisire. Dacă veniturile mari sunt retezate prin impunerea
progresivă, iar cele mici sunt completate prin subvenţii de la buget, apare o anumită egalizare a
veniturilor. Unii spun că acest lucru frânează acumularea, apare pericolul stagnării, la acestea se asociază
escaladarea şomajului şi, în consecinţă, această problematică a progresivităţii trebuie judecată cu toată
seriozitatea.
b. Principiile de politică financiară
În domeniul impunerii trebuie să se ţină seama nu numai de asigurarea echităţii, ci şi de principiile de
politică financiară, care au la bază cerinţe de ordin tehnic şi raţiuni practice. Ele se referă la:
randamentul fiscal al impozitelor, stabilitatea şi elasticitatea acestora, numărul şi tipul impozitelor
folosite.
b. 1. Randamentul fiscal al impozitelor
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie respectate câteva cerinţe:
a) impunerea să fie universală, adică sub incidenţa impozitului trebuie să intre toţi cei care deţin
materie impozabilă şi toţi cei care realizează un anumit venit şi să fie supusă impunerii
întreaga materie impozabilă, privilegiile fiscale să fie lichidate, facilităţile să fie restrânse la
minimul necesar. Aceasta presupune ca legea de impunere să fie astfel elaborată încât să se
evite din start evaziunea fiscală;
b) cheltuielile de aşezare şi de percepere a impozitelor să fie cât mai mici.
Randamentul fiscal diferă de la un impozit la altul. Aceste diferenţe apar din multiple cauze:
1) metodele de evaluare a materiei impozabile folosite au un grad diferit de exactitate, unele
ducând la subevaluare, altele, dimpotrivă, la supraevalua-rea acesteia;
2) impunerea separată a veniturilor asigură, de regulă, un randament fiscal mai scăzut decât
impunerea globală asupra veniturilor cumulate;
3) folosirea unor cote progresive aduce un randament fiscal mai ridicat decât aplicarea cotelor
proporţionale sau degresive;
4) acordarea de facilităţi fiscale reduce randamentul fiscal, iar suprataxarea îl sporeşte, deşi, de
regulă, ceea ce se pierde printr-un nivel mai scăzut al cotelor se poate compensa printr-un
interes sporit pentru creşterea materiei impozabile.
b. 2. Stabilitatea şi elasticitatea impozitelor
În politica fiscală trebuie să se asigure o oarecare stabilitate, dar mai ales elasticitate şi flexibilitate. Un
impozit este stabil dacă randamentul său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din
economie, adică volumul său nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele
asupra averii sunt, de exemplu, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor. Un
impozit este elastic atunci când mărimea lui se poate modifica în funcţie de evoluţia cheltuielilor
bugetare, crescând sau reducându-se în funcţie de nevoile statului.
b. 3. Numărul impozitelor folosite
În privinţa numărului de impozite ce ar trebui folosite, opţiunile sunt două: unicitatea sau
pluralitatea impozitelor. Au existat, de-a lungul timpului, destui autori care au propus folosirea unui
singur impozit. Susţinătorii impozitului unic, capabil să asigure venituri îndestulătoare pentru acoperirea
tuturor cheltuielilor publice, apreciază că acesta ar putea rezolva toate problemele fiscalităţii, deoarece are
calitatea de a fi extrem de simplu. Este suficient să-l repartizezi între contribuabili, în raport cu
capacitatea lor contributivă, pentru a obţine resursele dorite. Această simplitate se răsfrânge pozitiv
asupra organizării administrative, care ar deveni mai suplă, mai puţin costisitoare şi deci mai uşor de
întreţinut. El mai are avantajul că permite stabilirea exactă a incidenţei reale a impozitului, fiind, prin
aceasta, mai echitabil, deoarece face posibilă, pe de o parte, dimensionarea sa exactă în funcţie de
capacitatea contributivă a fiecărui plătitor şi împiedică, pe de altă parte, deplasarea necontrolată a poverii
fiscale de la plătitorii de impozite spre adevăraţii lor suportatori. În fine, plata s-ar generaliza prin
57
caracterul universal al impozitului şi, în plus, fiecare contribuabil ar cunoaşte mărimea exactă a
obligaţiilor sale fiscale.
Există părerea, confirmată peste tot în lume de către practica fiscală, că un impozit nu este niciodată
singur. El trebuie să-şi găsească locul, alături de alte impozite, în sânul a ceea ce se cheamă „sistemul
fiscal”. Acesta, la rândul lui, reprezintă ansamblul impozitelor aplicate la un moment dat, într-o ţară
anume.
În toate ţările se folosesc mai multe impozite şi nu unul singur şi, cel puţin deocamdată, nimeni nu-şi
poate permite să renunţe complet la impozite.
Problema care se pune este cea a perfecţionării continue a sistemelor fiscale existente. Aceasta presupune
ca în anumite împrejurări să fie eliminate impozitele anacronice, care, fie că şi-au pierdut eficacitatea, fie
că sunt cu totul inechitabile, iar în locul acestora să se introducă unul sau mai multe impozite noi, apte să
îndeplinească funcţii noi. Noul sau noile impozite trebuie astfel concepute încât să se integreze armonios
în sistemul fiscal existent.
b. 4. Tipul impozitelor folosite
Deoarece peste tot în lume există sisteme fiscale cu impozite multiple, se pune problema configuraţiei
acestora, adică a opţiunii spre un anumit tip de impozit sau altul. Intervin aici factori de ordin social,
economic şi juridic care îşi pun pecetea asupra opţiunilor şi fac ca acestea să fie mai diversificate:
a) opţiunea socială în materie fiscală presupune alegerea între impozitele de tip real, aşezate
asupra principalelor forme ale avuţiei (făcându-se abstracţie de situaţia personală a plătitorilor) şi
impozitele personale sau subiective, asupra veniturilor şi averii (la care se ţine seama de capacitatea
contributivă a plătitorilor);
b) opţiunea economică în domeniul fiscal presupune alegerea între impozitele asupra veniturilor
(adesea aspru criticate), asupra capitalului (soluţie larg împărtăşită în zilele noastre) sau asupra
cheltuielilor (soluţie ce asigură un randament ridicat al impozitelor, dar este cea mai inechitabilă).
c) opţiunea juridică, aici alegându-se între impozitele directe (la care plătitorul este, cel puţin în
intenţia legiuitorului, şi suportatorul impozitului) şi impozitele indirecte (la care destinatarul impozitului
este altul decât cel care este obligat de lege să-l verse la buget).
c. Principiile economice şi social – politice ale impunerii
Din raţiuni economice tratamentul fiscal este diferenţiat, impozitul fiind activizat ca o pârghie fiscală
pentru stimularea activităţilor dorite de către stat sau pentru descurajarea celor indezirabile. Activizarea
impozitului ca pârghie fiscală a declanşat o permanentă dispută între adepţii neutralităţii impozitelor şi
adepţii intervenţionismului fiscal. Dintr-o astfel de confruntare a rezultat o concepţie mai suplă şi mai
elastică privind dubla natură a impozitului: instrumentul financiar pentru procurarea veniturilor necesare
statului (raţiuni financiare) şi pârghie fiscală a intervenţiei statului în economie (raţiuni economice).
Recunoscând primatul raţiunilor financiare şi aşezând pe prim plan funcţia de mobilizare a impozitelor,
tot mai mulţi specialişti acceptă astăzi şi calitatea de pârghie fiscală a acestora, dar recomandă ca
intervenţionismul fiscal să fie moderat pentru ca el să nu modifice şansele agenţilor economici în
competiţie, performanţele şi competitivitatea lor trebuind să rămână singurele atuuri pentru reuşita în
afaceri.
Atunci când tratamentul fiscal a început să fie diferenţiat şi în funcţie de criterii de ordin social (starea
civilă a contribuabilului, vârsta şi starea de sănătate, numărul persoanelor în întreţinerea sa) s-a trecut la
personalizarea impozitelor, aşezându-se la baza impunerii şi principii social – politice.
Criteriile impunerii. Dubla impunere juridică internaţională şi tehnicile evitării ei
Această problemă este legată de raporturile de schimb şi cooperare internaţională, care fac, promovate
fiind, ca persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară să realizeze venituri sau să deţină avere şi în alte ţări şi
atunci apare firească întrebarea cui datorează aceste persoane impozitul aferent acestei materii
impozabile: ţării în care realizează venituri sau se află averea, ţării unde persoana respectivă îşi are
domiciliul sau sediul, ţării al cărei cetăţean este etc. În legislaţia fiscală problema se încearcă a fi
rezolvată, dar există interese diferite şi, în consecinţă, reglementările sunt concepute încât fiecare ţară să
obţină avantaje maxime. De aceea, s-au consacrat cel puţin trei criterii, prezente în legislaţia fiscală a
unor ţări. Unele ţări agreează principiul originii sau teritorialităţii, altele criteriul rezidenţei sau al
domiciliului fiscal, iar altele criteriul naţionalităţii.
Criteriul originii (sursei) veniturilor sau al teritorialităţii pretinde ca veniturile sau averea să fie
supuse impozitării în ţara în care se realizează aceste venituri sau se află averea, indiferent cine realizează
58
veniturile sau a cui este averea. În consecinţă, cealaltă ţară trebuie să scutească de impozit materia
impozabilă realizată de cetăţenii lor în străinătate. Ţările interesate să promoveze un astfel de criteriu sunt
cele în curs de dezvoltare, mai ales unde se realizează venituri consistente de către firme sau filiale
străine, dar şi ţări dezvoltate ca Franţa sau SUA promovează acelaşi criteriu şi explicaţia este simplă: în
aceste ţări există consistente plasamente străine din care se realizează profituri foarte mari.
Criteriul domiciliului sau rezidenţei pretinde ca fiecare plătitor să plătească impozitul către statul al
cărui rezident este, indiferent unde realizează veniturile sau are averea. Persoana rezidentă din punct de
vedere fiscal este aceea care prin lege are calitatea de plătitor de impozit pentru statul respectiv.
Criteriul naţionalităţii pretinde ca toţi cei care au cetăţenia unui anume stat să plătească impozite
statului respectiv, indiferent unde îşi are domiciliul sau îşi are sediul, unde realizează veniturile sau deţin
averea.
În funcţie de interesul major al unei ţări sau alteia vom găsi în legislaţia fiscală unul sau altul dintre aceste
criterii şi atunci este foarte greu ca din start, prin legislaţii necorelate, să se evite dubla impunere. Acest
fenomen apare întotdeauna când acelaşi venit sau aceeaşi avere intră sub incidenţa impozitelor în două
sau mai multe ţări. Dacă interesele sunt contradictorii şi legislaţia este întocmită în consecinţă, dubla
impunere este un fenomen normal şi ea afectează relaţiile de schimb, plasamentele de capital etc. între
diferite ţări. Ori acestea trebuie încurajate, stimulate, nu descurajate. Soluţia rezolvării acestei probleme
este prin negocieri bilaterale, care se încheie prin semnarea unor convenţii pentru evitarea dublei
impuneri. Aceasta nu înseamnă că această soluţie este facilă. Negocierile sunt adesea îndelungate, greu
de perfectat până când, în final, se ajunge la o armonizare de interese astfel încât avantajele să fie
reciproce.
În timp s-au consacrat unele proceduri în privinţa stabilirii domiciliului fiscal. Este însă departe de a fi
rezolvată această controversată problemă a domiciliului fiscal.
Pentru persoanele fizice în general este agreată ideea că ele sunt plătitoare de impozit pentru ţările în care
au locuinţa permanentă, indiferent dacă aceasta îi aparţine sau este închiriată. Condiţia este ca ea să fie
utilizată în mod obişnuit. Dacă persoana dispune de o locuinţă permanentă în fiecare din cele două ţări,
atunci trebuie să se stabilească ţara în care se află centrul vital al intereselor sale, în funcţie de interesele
sale personale, familie, afaceri, locul de unde îşi administrează afacerile. Dacă centrul vital de interese
este greu de stabilit sau dacă persoana respectivă nu dispune de o locuinţă permanentă în niciunul din cele
două state, atunci ea se consideră rezident fiscal al statului în care locuieşte în mod obişnuit. Dacă
locuieşte în mod obişnuit în ambele state sau în niciunul dintre ele, atunci este rezident al statului al cărui
cetăţean este. Dacă persoana respectivă are dublă cetăţenie sau nu este cetăţean al niciunuia dintre statele
contractante, atunci domiciliul fiscal se stabileşte prin înţelegere între cele două ţări.
În cazul persoanelor juridice rezidenţa fiscală se stabileşte acolo unde firma îşi are sediul său
permanent. Prin sediu permanent se înţelege o instalaţie fixă de lucru (de afaceri) prin care o întreprindere
realizează în întregime sau în parte activitatea sa (clădiri, construcţii, utilaje amplasate într-un loc precis şi
cu un anumit grad de permanenţă). Deci noţiunea de sediu permanent se referă la: un sediu al conducerii,
o sucursală, un birou, o uzină, o fabrică, un atelier, o mină, un şantier de construcţii etc. Nu se consideră
sedii stabile instalaţiile utilizate în exclusivitate pentru depozitarea, expunerea sau livrarea de mărfuri,
locurile fixe de afaceri folosite pentru cumpărări de mărfuri, derularea unor activităţi pregătitoare sau
auxiliare sau vânzarea mărfurilor după încheierea târgului sau a expoziţiei în care au fost prezentate.
Practica fiscală internaţională a consacrat procedee tehnice pentru evitarea dublei impuneri juridice
internaţionale şi anume: metoda scutirii sau exceptării de la impunere şi metoda creditării fiscale.
Scutirea poate fi totală sau parţială. În cazul scutirii totale, venitul realizat de un rezident în străinătate
nu este supus impozitării în ţara de domiciliu dacă acesta face dovada că el a fost impozitat în străinătate.
În cazul scutirii progresive, venitul realizat în străinătate se adaugă la veniturile realizate în ţara de
domiciliu, dar numai pentru stabilirea cotei de impozitare a venitului global. După stabilirea acestei cote,
ea se va aplica doar asupra veniturilor realizate în ţara de domiciliu. Înseamnă că şi în acest caz veniturile
realizate în străinătate sunt scutite în ţara de rezidenţă, dar sunt impozitate mai aspru veniturile din ţara de
domiciliu.
Creditarea fiscală poate fi, la rândul ei, totală sau obişnuită. În ambele cazuri se stabileşte în statul de
rezidenţă impozitul aferent veniturilor cumulate. În cazul creditării totale, din acest impozit se scade
impozitul aferent veniturilor realizate în străinătate plătit în străinătate, indiferent de mărimea lui. În cazul
creditării obişnuite, impozitul plătit statului străin pentru veniturile realizate în străinătate de rezidentul
59
unui alt stat se scade din impozitul total pretins de statul de rezidenţă, însă numai în limita impozitului
intern ce s-ar datora statului de rezidenţă la un venit egal cu cel realizat în străinătate.
Din punctul de vedere al contribuabilului, cel mai avantajos procedeu este cel al scutirii totale, iar cel mai
puţin favorabil este procedeul creditării obişnuite. Din punctul de vedere al statului de rezidenţă, cele mai
consistente venituri fiscale se obţin prin aplicarea procedeului creditării.
1. Ce înţelegeţi prin impunere şi ce principii trebuie să respecte aceasta?
2. Se respectă echitatea fiscală în societatea modernă?
3. Cum se realizează intervenţia statului prin impozit?
4. Dubla impunere juridică internaţională se aplică la impozitele indirecte? Argumentaţi răspunsul
5. Care sunt metodele de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale?
Sumarul modulului
În procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul asigură acoperirea necesităţilor publice generale.
Pentru aceasta el are nevoie de importante resurse băneşti care se mobilizează prin intermediul relaţiilor
financiare. Folosirea resurselor băneşti astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice reprezintă forma de manifestare a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice în faza
redistributivă. Prin aceasta are loc o realocare a fondurilor băneşti pe diverse destinaţii, în funcţie de
necesităţile sociale (nevoile colective) şi în funcţie de politica financiară promovată de stat. Problema
resurselor şi a utilizării lor, respectând criterii de eficienţă economică, este primordială pentru orice
comunitate. În cadrul unui stat, finanţele publice se ocupă de colectarea resurselor gestionate la nivelul
administraţiilor publice şi de distribuirea lor. Impozitele deţin cea mai mare pondere în cadrul resurselor
financiare ale statului, de aceea fundamentarea unui sistem fiscal bazat pe principii de echitate fiscală este
un demers deosebit de important.
Matei, Gh., Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Ed. Sitech, Craiova, pp. 94-105
Moşteanu, T. (coord.) şi alţii (2005), Finanţe publice, ed. a doua, Ed. Universitară, Bucureşti, pp. 55-60;
pp. 143-149; pp. 171-175
pp. 127-150; pp. 154-155; pp. 358-370; pp. 374-380
60
Modulul III
TEORIE ŞI PRACTICĂ BUGETARĂ
unitatea de curs 10 – Sistemul bugetar

unitatea de curs 11 – Principiile bugetare
unitatea de curs 12 – Procesul bugetar
Scop şi obiective
Scop
Prima parte a acestui modul prezintă sistemul bugetar. Este absolut necesară cunoaşterea verigilor
componente ale sistemului bugetar românesc, astfel încât să se poată identifica tipul de buget în care se
reflectă veniturile ţi cheltuielile publice prezentate în modului II. A doua parte a modulului prezintă
principiile ce trebuie respectate în materie bugetară. Modulul se încheie cu prezentarea etapelor
procesului bugetar, pentru a putea cunoaşte rolul şi locul instituţiilor implicate în procesul bugetar.
Obiective urmărite
− cunoaşterea conceptului de buget;
− cunoaşterea verigilor componente ale sistemului bugetar;
− înţelegerea necesităţii teoretice şi practice a principiilor bugetare;
− cunoaşterea categoriilor de venituri şi cheltuieli care alimentează diferite tipuri de bugete;
− cunoaşterea metodelor clasice şi moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari;
− înţelegerea etapelor procesului bugetar;
− identificarea instituţiilor implicate în procesul bugetar.
Concepte de bază: buget, buget de stat, bugete locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugete ale
fondurilor speciale, sistem bugetar, buget general consolidat, sistem de gestiune, sistem de exerciţiu,
principii bugetare, criterii de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, proces bugetar, etape ale
procesului bugetar, execuţia veniturilor, execuţia cheltuielilor, încheierea execuţiei, contul general al
execuţiei şi rezultatele execuţiei bugetare.
61
Unitatea de curs 10
Sistemul bugetar
sinteză
Conţinutul tradiţional şi semnificaţia modernă a bugetului

Cuvântul „buget” provine din latinescul „bulgo”, care însemna o pungă sau un sac cu bani. Anticul
„bulgo” se folosea la romani cu sensul de sac de piele pe care patricienii îl purtau la braţ. În franceză
cuvântul „budget” provine din vechiul „bougette” sau „petite bouge”, care avea în Evul Mediu
semnificaţia de sac sau cufăr în care călătorul îşi transporta mărfurile sau efectele sale personale. „Avoir
la bougette” avea la început sensul de pregătire pentru călătorie, iar apoi evoluează cu sensul de
programare a cheltuielilor şi asigurarea banilor necesari realizării unui proiect.
În sens juridic, bugetul este definit ca un act, un document sau o listă a veniturilor şi cheltuielilor statului
prevăzute şi autorizate a se realiza într-o anume perioadă de timp, de obicei un an, cu aprobarea
Parlamentului.
În ultimele decenii în literatura economică s-a subliniat insistent sensul sau conţinutul economic al
bugetului, acesta fiind înfăţişat ca o categorie economică ce dă expresie raporturilor şi fluxurilor bugetare
prin care se alimentează şi se repartizează cel mai însemnat fond dintre fondurile financiare ale statului în
vederea finanţării cheltuielilor privind consumul colectiv şi social şi a celor legate de acţiunile economice
ale statului. Cu această semnificaţie, el apare ca element principal al sistemului şi mecanismului financiar,
cu un rol important în asigurarea funcţionalităţii acestuia şi a echilibrului de sistem.
Sub aspectul conţinutului economic, bugetele publice exprimă relaţiile economice băneşti ce apar în
procesul repartiţiei produsului intern brut în vederea satisfacerii unor nevoi publice.
Prin prisma instrumentelor economico-financiare de acţiune, bugetele publice sunt planuri financiare
operative, unde relaţiile specifice se regăsesc sub formă de indicatori ai finanţelor publice, separat pentru
venituri şi, separat, pentru cheltuieli.
Sfera bugetului general consolidat

Prin reglementarea post – revoluţionară, sistemul bugetar al României a fost organizat într-o concepţie
nouă, determinată de trecerea la economia de piaţă.
Noua Lege privind finanţele publice nr. 500/2002 a introdus o nouă formulă – sistem bugetar – care a
înlocuit sintagma „buget public naţional”, dar care are în conţinutul ei aceeaşi structură, şi anume
totalitatea bugetelor în care se reflectă fonduri publice.
Sistemul bugetar al României cuprinde:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele fondurilor speciale;
d) bugetul trezoreriei statului;
e) bugetele instituţiilor publice autonome;
f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetul fondurilor externe nerambursabile
şi bugetele locale.
De asemenea, prin aceeaşi reglementare de bază privind finanţele publice, se inserează şi noţiunea de
buget general consolidat, reprezentând „ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar,
agregate şi consolidate pentru a forma un întreg”. Cu alte cuvinte, bugetul general consolidat, deşi nu este
un buget de sine stătător în elaborare, aprobare, executare şi raportare, este suma bugetelor din cadrul
sistemului bugetar românesc. Bugetul general consolidat nu are caracter de lege şi nu se substituie
bugetului de stat sau celorlalte bugete componente.
Bugetul general consolidat este un tablou complet al resurselor şi cheltuielilor publice, reflectate în
veniturile şi cheltuielile bugetelor componente, supus unor operaţiuni specifice, respectiv consolidarea şi
ajustarea. Prin consolidare, în situaţia transferului de sume între bugetele componente ale sistemului, vor
62
fi eliminate posturile care pentru bugetul ierarhic superior reprezintă o cheltuială, iar pentru bugetul
ierarhic inferior reprezintă un venit, eliminându-se astfel dubla înregistrare a acestora. Ajustarea
presupune eliminarea din bugetul general consolidat a cheltuielilor de natura datoriei publice care sunt
incluse în buget, respectiv rambursări de credite externe şi rambursări de credite interne.
Sistemul bugetar
Procurarea veniturilor bugetare, repartizarea şi cheltuirea acestora se realizează într-un anumit cadru
organizatoric, denumit sistem bugetar.
Sistemul bugetar al României este specific unui stat de tip unitar şi, în conformitate cu reglementările
legale în vigoare, cuprinde cele 10 tipuri de bugete prezentate mai înainte.
Bugetul de stat este documentul elaborat şi administrat de Guvern, adoptat de Parlament prin lege,
cuprinzând veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală. Aceasta autorizează fluxurile
financiare publice de formare a veniturilor şi de repartizare a acestora pe destinaţii şi pe ordonatori
principali de credite, în conformitate cu obiectivele de dezvoltare economico – socială a ţării şi ale
politicii financiare specifice anului pentru care este aprobat bugetul. La procesul de elaborare şi execuţie a
bugetului de stat participă un număr însemnat de factori, instituţii centrale, ministere, în cadrul cărora un
rol important revine Ministerului Finanţelor Publice. Bugetul de stat cuprinde şi bugetul Senatului, al
Camerei Deputaţilor, al Preşedinţiei României, al Guvernului şi al altor instituţii publice care nu au
organe ierarhic superioare.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se
aprobă de Parlament prin lege separată, fiind administrat şi gestionat de Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale. Acesta autorizează fluxurile financiare publice de formare a veniturilor, pe baza
contribuţiilor şi a altor vărsăminte prelevate de la persoanele fizice şi juridice, şi de repartizare a acestora
pe destinaţii.
Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării anumitor obiective şi acţiuni necesare în
perioada considerată, pentru care se instituie prelevări obligatorii pe bază de legi speciale. Cele două
bugete elaborate pentru fondurile speciale sunt: bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi,
respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Bugetul trezoreriei statului este documentul în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile trezoreriei
privind activitatea desfăşurată de aceasta în scopul îndeplinirii funcţiilor sale Se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Bugetele instituţiilor publice autonome includ veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile
anuale ale instituţiilor publice care nu sunt subordonate niciunei alte entităţi de drept public.
Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz, includ cheltuielile anuale ale instituţiilor
publice ce funcţionează doar pe baza resurselor primite de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele fondurilor speciale, în funcţie de sistemul de finanţare şi, respectiv, veniturile şi
cheltuielile anuale ale instituţiilor publice ce primesc subvenţii de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor proprii şi sunt în subordinea
instituţiilor publice autonome.
Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii sunt documentele în care sunt
prevăzute şi aprobate veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice aflate în subordinea instituţiilor publice
autonome, ce funcţionează doar pe baza veniturilor proprii ce provin din chirii, organizarea de
manifestaţii culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte,
valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat este documentul
în care sunt prevăzute şi aprobate destinaţiile creditelor externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice.
Bugetul fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt prevăzute şi aprobate
veniturile şi cheltuielile fondurilor externe care nu trebuie rambursate.
Elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetelor de mai sus este reglementată prin Legea
finanţelor publice nr. 500/2002.
63
Tot în sistemul bugetar se cuprind şi bugetele locale. Bugetul local este documentul prin care sunt
prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ – teritoriale. Bugetele
locale cuprind:
a) bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti,
judeţelor şi municipiului Bucureşti;
b) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz;
c) bugetele instituţiilor publice (de subordonare locală) finanţate integral din venituri proprii;
d) bugetul împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din:
împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice
locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturile
contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi
externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;
e) bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetelor locale este reglementată de dispoziţiile Legii
privind finanţele publice locale nr. 273/2006, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.
Competenţe în elaborarea, aprobarea şi administrarea bugetelor la nivel local o au consiliile locale,
consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
1. Definiţi şi explicaţi conceptele de buget de stat şi buget general consolidat
2. Care este structura sistemului bugetar în România? Enumeraţi verigile componente
Unitatea de curs 11
Principiile bugetare
sinteză
Principiul universalităţii bugetare permite un control democratic asupra bugetului, regrupând două
reguli:
a) regula bugetului brut (regula non – contractării), potrivit căreia veniturile şi cheltuielile se
înscriu în buget în sumele lor totale, fără nicio ajustare;
b) regula de neafectare (regula non – afectării), potrivit căreia veniturile bugetare nu pot fi
afectate direct unei cheltuieli bugetare (adică nu se stabileşte o legătură particulară între un
anumit venit şi o anume cheltuială), cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte.
Principiul unităţii bugetare. Imaginea globală asupra bugetului pe care o oferă respectarea principiului
universalităţii este întregită dacă este aplicat şi principiul unităţii bugetare. Acest principiu pretinde ca
veniturile şi cheltuielile bugetare să se înscrie într-un singur document. Respectarea acestui principiu
conduce la elaborarea unui buget clar, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor
publice. Un buget unitar permite puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra structurii şi
volumului cheltuielilor propuse de guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amânare sau respingere a
anumitor cheltuieli considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control mai riguros
asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.
Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica internaţională, se referă la
elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi speciale de trezorerie. În unele ţări, în
funcţie de anumite situaţii speciale sau conjuncturale ori în funcţie de reglementările proprii privind
organizarea şi funcţionarea economiei, abaterile de la principiul unităţii au vizat întocmirea unor bugete
extraordinare şi a bugetelor autonome.
64
Bugetele anexe sunt bugete întocmite de unele instituţii sau servicii publice ale statului, care au o
autonomie relativă şi nu dispun obligatoriu de personalitate juridică. Ele îşi acoperă cheltuielile din
venituri proprii şi au legătură cu bugetul de stat după regula bugetului net, adică figurează în buget fie cu
subvenţiile pe care urmează să le primească în completarea veniturilor proprii (aceasta fiind situaţia
obişnuită), fie cu vărsăminte la buget, dacă veniturile lor depăşesc eventual cheltuielile. Aceste unităţi îşi
întocmesc bugete proprii care se anexează bugetului general, fiind aprobate odată cu acesta de către
parlament.
Conturile speciale de trezorerie reprezintă o altă abatere de la principiul unităţii bugetare. Este vorba, în
principiu, despre conturile deschise la trezoreria statului, care efectuează execuţia de casă a bugetului, dar
face şi alte încasări şi plăţi în contul statului, care nu reprezintă venituri propriu – zise ale bugetului sau
nu sunt cheltuieli definitive pentru buget.
Bugetele extraordinare se elaborează în situaţii deosebite, când apar vremelnic cheltuieli excepţionale, ca
cele privind asanarea crizelor, prevenirea şi ducerea războaielor sau înlăturarea efectelor acestora. Pentru
acoperirea unor cheltuieli de această natură se instituie adesea venituri speciale sub forma impozitelor sau
contribuţiilor speciale, se apelează la împrumuturi speciale, adesea forţate sau la aşa – zisa manipulare
(emisiune) monetară.
Bugetele autonome sunt elaborate, spre deosebire de cele anexe, de către întreprinderi publice cu
personalitate juridică şi autonomie financiară, de instituţii publice din sfera administraţiei de stat, de
servicii publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial sau comercial, cum ar fi
serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie.
Anualitatea bugetului. Principiul anualităţii defineşte dimensiunea în timp a bugetului.

Principiul anualităţii bugetului se referă, pe de o parte, la periodicitatea întocmirii şi aprobării bugetului
(deci la anul bugetar), iar, pe de altă parte, la perioada de timp în care bugetul aprobat trebuie să fie
executat (deci la durata exerciţiului bugetar).
Potrivit acestui principiu, guvernul trebuie să întocmească proiectul bugetului de stat pentru o
perioadă de un an, iar parlamentul trebuie să-l analizeze şi să-l aprobe anual.
Principiul anualităţii vizează nu numai anul bugetar, ci şi durata exerciţiului bugetar. Acesta reprezintă
perioada de timp în care trebuie să se încaseze veniturile şi să de efectueze cheltuielile înscrise în
bugetul aprobat de parlament.
Deseori se întâmplă ca unele venituri înscrise în bugetul aprobat să nu se poată încasa integral până la
sfârşitul anului bugetar, iar cheltuielile angajate pe baza bugetului aprobat să fie decontate abia în anul
următor. Problema apartenenţei veniturilor neîncasate şi a cheltuielilor angajate dar neefectuate în cadrul
anului bugetar a fost rezolvată diferit de la o ţară la alta. Practica a consacrat două soluţii în acest sens:
1) metoda de gestiune, caz în care durata exerciţiului bugetar este limitată la aceea a anului
bugetar. Aceasta înseamnă că în ultima zi a anului bugetar conturile bugetului se închid în mod automat,
în ele evidenţiindu-se doar veniturile efectiv încasate şi cheltuielile finalizate în cursul anului respectiv.
Veniturile restante şi cheltuielile neefectuate se vor înscrie pe măsura realizării lor în bugetul anului
următor. În consecinţă, creditele aprobate şi necheltuite se anulează, sumele virându-se la bugetul statului;
2) metoda de exerciţiu, caz în care durata execuţiei bugetului o depăşeşte pe aceea a anului
bugetar, execuţia continuând încă o perioadă de trei sau şase luni în anul următor pentru lichidarea
operaţiilor „restante” din anul precedent. În acest caz, deşi anul bugetar durează 12 luni, exerciţiul bugetar
este de 15 sau 18 luni, astfel că în perioada de prelungire funcţionează în paralel două bugete: cel al
anului în curs şi cel al anului anterior. Acesta este şi neajunsul metodei, care creează dificultăţi în privinţa
evidenţei şi controlului. Avantajul este acela că se va cunoaşte cu exactitate volumul veniturilor şi
cheltuielilor fiecărui an bugetar, acesta putându-se compara cu cel din bugetul aprobat. Controlul prin
contul de încheiere a bugetului este mai facil, dar, oricum, el nu mai prezintă un interes deosebit pentru
parlament, deoarece se referă la o perioadă demult încheiată şi puţin probabil că ceva se mai poate
remedia.
În România, anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie.
Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în
contul bugetului anului următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de
drept. Aşadar, exerciţiul bugetar se realizează conform metodei de gestiune.
65
Principiul echilibrului bugetar
Reprezentanţii de seamă ai finanţelor clasice înfăţişează bugetul de stat ca un document, o listă, un tablou
care cuprinde veniturile şi cheltuielile publice, evaluate şi comparate în vederea balansării lor la nivelul
fiecărui an.
Prin definiţie deci se consacră ideea echilibrării veniturilor şi cheltuielilor bugetare, consacrată în timp ca
unul dintre principiile tradiţionale de drept bugetar. O astfel de echilibrare presupune atât întocmirea şi
aprobarea bugetului echilibrat, cât şi încheierea acestuia cu egalitate între venituri şi cheltuieli, deci cu
sold zero. Este vorba despre acoperirea tuturor cheltuielilor pe seama veniturilor ordinare sau obişnuite
ale bugetului. Altfel, apelându-se la venituri extraordinare, orice buget poate fi echilibrat.
Noile realităţi din economie obligă doctrina financiară modernă să reabiliteze deficitul şi să recomande
renunţarea la cerinţa tradiţională a echilibrării an de an a veniturilor şi cheltuielilor bugetului ordinar. Mai
mult chiar, ideea şi soluţia deficitului sunt agreate nu numai pentru echilibrarea în execuţie a bugetului,
prin apelul la venituri extraordinare, ci şi pentru întocmirea şi aprobarea din start a unor bugete deficitare.
Deficitul devenind un fapt real, şcoala modernă a construit politici de asanare a acestuia şi anume:
politicile contraciclice, politicile compensatorii şi politica deficitului sistematic.
A. Politicile contraciclice
Susţinătorii ideii echilibrării ciclice a bugetului recomandă trei soluţii tehnice: fondul de rezervă, fondul
de egalizare şi amortizarea alternativă a datoriei publice. Deosebirea dintre aceste soluţii este legată de
momentul diferit în care demarează procedura.
Fondul de rezervă se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor încasate în plus, datorită
sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu subvenţiile, investiţiile publice şi
protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private prosperă, iar şomajul este asanat.
În cazul Fondului de egalizare, procedura se declanşează în perioada de recesiune a ciclului, când
veniturile statului scad, iar cheltuielile sale cresc. Pentru acoperirea deficitului care apare, statul apelează
la venituri extraordinare. Ele se înregistrează într-un cont distinct, pentru a putea fi identificat cu uşurinţă.
Urmează ca apoi, în perioada de prosperitate, pe măsură ce cheltuielile statului se reduc, iar veniturile sale
cresc, să se constituie un fond de egalizare care să poată fi angajat în lichidarea datoriei contractate pentru
asanarea crizei anterioare.
Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea ritmului rambursării împrumuturilor de
stat în faza de prosperitate, când statul dispune de venituri suficiente, şi în încetinirea acestui ritm sau
chiar sistarea plăţilor în contul datoriei publice în faza de recesiune.
B. Politicile compensatorii
Cu timpul, economia încetează să mai evolueze ciclic, astfel că teza corespondenţei între fazele de
prosperitate şi cele de recesiune devine nerealistă, iar şansele echilibrării ciclice a bugetului se dovedesc
iluzorii.
În locul ciclicităţii apar fie perioade de stagnare seculară, fie că inflaţia de durată se instalează ca un
fenomen caracteristic. Tocmai de aceea, în locul politicilor contraciclice se nasc cele compensatorii, fără
însă ca ideea echilibrării anuale a bugetului să fie reiterată.
C. Politica deficitului sistematic
În teoria şi chiar în practica economică, adoptându-se modelele de echilibru dinamic, echilibrul bugetar
începe să fie cu timpul subordonat echilibrului general economic, acreditându-se ideea că redresarea
economiei s-ar putea realiza pe calea deficitului bugetar sistematic.
Punctul de plecare îl reprezintă teoria lui Keynes privind asigurarea folosirii depline a braţelor de muncă
prin politicile bugetare ale statului de stimulare a creşterii cererii globale şi de sporire a producţiei la
nivelul cererii globale.
Aceste obiective s-ar putea realiza prin sporirea cheltuielilor publice pentru investiţii şi subvenţii şi prin
reducerea impozitelor. Ori majorarea cheltuielilor, simultan cu reducerea veniturilor ar duce la deficit.
Acesta ar urma să fie acoperit pe baza împrumuturilor de stat. Pe această cale veniturile tezaurizate ar fi
atrase şi ar fi folosite pentru finanţarea unor investiţii productive. Prin aceasta se creează noi locuri de
muncă, şomajul este asanat. Economia revine la normal, echilibrul economic şi social se restabileşte prin
provocarea şi întreţinerea deficitului sistematic.
Redresarea economiei aduce cu ea venituri sporite la buget şi economii la cheltuielile publice, astfel că
restabilirea echilibrului economic general va duce şi la reechilibrarea bugetului public.
66
Într-o astfel de concepţie, rolul deficitului sistematic ar fi doar acela de a amorsa o economie stagnantă.
După producerea demarajului economic, statul retrage treptat facilităţile fiscale şi reduce cheltuielile
pentru economie. Tocmai de aceea, ideea care s-a conturat în perioada folosirii soluţiei deficitului
sistematic este aceea că deficitul nu trebuie să rămână sistematic, ci să fie limitat în timp şi spaţiu şi supus
controlului riguros al statului.
Principiul specializării bugetare

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare se înscriu şi se aprobă
de către parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile bugetare se grupează după natura lor
economică şi destinaţia lor.
Aplicarea acestui principiu presupune elaborarea prealabilă şi aprobarea de către Ministerul Finanţelor
Publice a unei scheme unitare de grupare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Această schemă poartă
numele de clasificaţie bugetară.
O clasificaţie bugetară bine concepută trebuie să răspundă la cel puţin două cerinţe:
- să fie cât mai concisă, simplă şi clară astfel încât să poată fi înţeleasă cu uşurinţă şi de către cei
care nu au o pregătire specială în domeniu;
- să cuprindă informaţiile necesare pentru a se putea desprinde fără dificultate orientarea
politicii bugetare a executivului, modul de repartizare a serviciilor fiscale şi modul de cheltuire
a veniturilor bugetare.
Principiul (regula) specificităţii cheltuielilor

Această regulă prevede că fiecare cheltuială bugetară are o destinaţie precisă şi limitată şi este
determinată de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale. Totodată, în cazul în
care nu există o bază legală, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată. Mai
mult, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată
potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
Principiul unităţii monetare şi principiul publicităţii

Principiul unităţii monetare constă în obligativitatea exprimării tuturor operaţiunilor bugetare în
monedă naţională.
Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia bugetul trebuie să fie adus la cunoştinţa opiniei
publice, astfel încât să fie asigurată transparenţa cu privire la provenienţa şi modul de utilizare a
banilor publici.
Publicitatea bugetului se realizează prin mass-media atât în faza de proiect, cât şi în faza de aprobare, în
timpul dezbaterilor parlamentare, şi în faza de execuţie. Cifrele înscrise în buget sunt date publicităţii în
presa scrisă şi audio-vizuală. Legea privind adoptarea bugetului şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar pentru anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial şi în culegeri de legi.
Principiul realităţii bugetului

Principiul realităţii bugetului figurează şi el printre principiile consacrate, fiind stipulat în Legea
finanţelor publice din 1996, însă în noua lege din 2002 nu se mai formulează un astfel de principiu.
Ca atare, în unele lucrări româneşti, se prezintă în locul acestui principiu metodele clasice şi moderne de
evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare care, cu toate performanţele lor, asigură doar o evaluare
aproximativă a cifrelor bugetare.
A. Metode clasice de evaluare
Metoda automată constă în evaluarea forfetară a veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe baza datelor din
ultimul buget încheiat. Cum elaborarea proiectului de buget pentru anul următor începe încă din vara
anului în curs, înseamnă că ultimul exerciţiu încheiat este cel al penultimului an în raport cu anul pentru
care se întocmeşte bugetul. De aici şi denumirea de metoda penultimei (perioade de gestiune bugetară).
Cifrele din ultimul buget aprobat se transpun aproape automat în proiectul bugetului următor. Aproape
automat, pentru că dacă apar modificări legislative ce vor influenţa veniturile şi cheltuielile viitoare,
cifrele preluate din bugetul încheiat se vor corecta în consecinţă.
Pentru înlăturarea acestui neajuns s-a conceput metoda majorării sau diminuării. În acest caz nu se mai
transpune automat situaţia dintr-un singur an în proiectul noului buget, ci se ia în considerare tendinţa
67
manifestată în ultimii cinci sau mai mulţi ani consecutivi. Această tendinţă se proiectează şi în bugetul
anului următor. În acest scop se determină rata medie anuală a veniturilor şi cheltuielilor din perioada
analizată sau coeficienţii creşterii sau descreşterii acestora, care se aplică asupra veniturilor şi cheltuielilor
bugetului anului în curs, stabilindu-se cifrele bugetare pentru anul următor.
Cu timpul s-a trecut la folosirea metodei evaluării directe. Ea este o metodă analitică şi deci extrem de
laborioasă, evaluarea făcându-se pentru fiecare venit şi pentru fiecare cheltuială în parte, pornindu-se de
la execuţia preliminată a acestora pe anul în curs şi luând în considerare evoluţiile previzibile cu
implicaţii bugetare în anul care urmează.
B. Metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari
Modelul american PPBS (Planned Programmed Budgeting System) - aplicat la început în domeniul
apărării, iar din anul 1965 s-a aplicat în întreaga administraţie publică americană.
Realizarea presupune parcurgerea a trei etape, indisolubil legate între ele:
1) faza de planificare, în care, prin studii prospective, se stabilesc obiectivele pe termen lung şi
strategia realizării lor;
2) faza de programare, care presupune definirea tacticii prin elaborarea de studii alternative, de
programe de optimizare a drumului ales pentru atingerea obiectivului urmărit;
3) bugetarea, adică transpunerea în termeni bugetari a veniturilor şi cheltuielilor aferente
programului adoptat, cu precizarea creditelor bugetare ce trebuie înscrise în fiecare an în
buget, pe fiecare titular şi pe fiecare destinaţie şi respectiv a veniturilor pe care le generează.
PPBS cuprinde trei documente:
1) nomenclatorul programelor, pentru fiecare obiectiv întocmindu-se câte un program;
2) programul fizic şi analiza financiară pentru fiecare program din nomenclator;
3) programul memorandum, ce cuprinde aprecieri cu privire la programe şi recomandări.
Aceste trei documente se înaintează în fiecare an Biroului Bugetar, ce pregăteşte proiectul de buget şi se
supun dezbaterii Congresului, pe baza lor aprobându-se prin bugetul federal creditele bugetare şi
veniturile bugetare.
După 1980 în SUA a început să fie folosită metoda de bugetare cu bază zero ZBB (Zero – Based
Budgeting). Intenţia a fost aceea de a preîntâmpina creşterea cheltuielilor bugetare de la un an la altul.
Pentru aceasta se examinează critic toate cheltuielile (inclusiv cele înscrise în programele adoptate
anterior) prin prisma oportunităţii şi utilităţii lor. Este ca şi cum s-ar porni de la zero pentru toate
cheltuielile. Aplicându-se şi aici analiza cost – beneficiu, se elaborează în prealabil o mulţime de
programe alternative, alegându-se varianta ce asigură cel mai convenabil raport între costul dat şi efectele
obţinute.
Pornind de la modelul american şi adaptându-l specificului economiei proprii, francezii au conceput
propria lor metodă de „Raţionalizare a Opţiunilor Bugetare” RCB (Rationalisation des Choix
Budgetaires), metodă bazată pe folosirea tehnicilor de calcul şi analiză, de previziune, de organizare şi
gestiune.
Aşa cum este el, de regulă, înfăţişat, acest procedeu cuprinde patru faze interdependente şi anume:
1) studiul – formularea problemei, cercetarea obiectivelor şi a mijloacelor de realizare a lor şi
confruntarea soluţiilor propuse;
2) decizia – alegerea obiectivelor şi programelor şi includerea lor în buget;
3) execuţia – aplicarea în practică a deciziei şi identificarea efectelor obţinute;
4) controlul – reevaluarea opţiunilor şi reajustarea programelor.
1. Care sunt principiile bugetare?
2. Explicaţi principiile anualităţii şi unităţii bugetului
3. Enunţaţi principiul echilibrului bugetar şi menţionaţi posibilitatea înfăptuirii acestuia în
economia românească
4. Comparaţi metodele clasice cu metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare şi extrageţi avantajele, respectiv dezavantajele fiecăreia dintre acestea
68
Unitatea de curs 12
Procesul bugetar
sinteză
Definire, etape, trăsături

Aplicarea principiilor bugetare conferă documentului bugetar o anumită configuraţie. El nu reprezintă
însă o simplă listă de venituri şi cheltuieli, ci un document extrem de voluminos şi de complex în care îşi
găsesc reflectarea decizii de cea mai mare importanţă. Tocmai de aceea el este îndelung pregătit, dezbătut
şi apoi supus aprobării. Sinteza sa se regăseşte în Legea anuală a bugetului, care trebuie pusă în aplicare
de către Guvern în etapa execuţiei bugetare. La încheierea exerciţiului bugetar se întocmeşte contul
general de încheiere a bugetului, supus şi el aprobării Parlamentului. Organele specializate ale statului
supraveghează şi verifică operaţiile bugetare, supunându-le controlului preventiv şi ulterior.
Toate aceste activităţi se desfăşoară în faze succesive, cu excepţia controlului, care este prezent în toate
etapele. Aceste faze sau etape în care se realizează elaborarea proiectului de buget, dezbaterea şi
aprobarea lui, execuţia şi încheierea exerciţiului bugetar, precum şi controlul asupra tuturor acestor
operaţiuni formează împreună procesul bugetar.
Procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici, care conferă acestuia trăsăturile specifice:
- este un proces decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare
limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice;
- este un proces democratic, deoarece în cursul derulării etapelor sale se manifestă atât
atributele statului de drept, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico – sociale ale
diferitelor grupări de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie;
- este un proces preponderent politic, deoarece opţiunile reflectate în buget reprezintă un act de
decizie politică al forţelor majoritare din parlament;
- este un proces ciclic, cu o etapizare riguroasă;
- are un larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, atât în plan
economic, cât şi în plan social.
Elaborarea proiectului de buget

Elaborarea proiectului de buget, ca primă etapă a procesului bugetar, presupune implicarea în mod diferit,
pe baza unui cadru juridic existent, a tuturor participanţilor la relaţiile specifice (bugetare), funcţie de
poziţia pe care o au în cadrul acestora, folosind metode şi tehnici de lucru bune definite ca acţiune, pe
categorii de indicatori (venituri şi, respectiv, cheltuieli). De fapt, asistăm, în această etapă a procesului
bugetar, la un volum important de lucrări cu caracter de proiecţie (planificare) asupra indicatorilor de
venituri şi a celor de cheltuieli, lucrări care se regăsesc în fluxuri informaţionale cu caracter ascendent, de
la nivelul „partenerilor” statului în relaţiile bugetare, la cel al administraţiei publice (centrale şi locale).
Potrivit actualei Legi a finanţelor publice, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte proiectele pentru
întregul sistem unitar de bugete, precum şi proiectele de legi pentru aprobarea acestora.
Aceste proiecte de buget se întocmesc de către Ministerul Finanţelor Publice.
Lucrările de elaborare a acestor proiecte de buget se etapizează pe baza aşa – zisului calendar
bugetar, prevăzut în Legea finanţelor publice, care conţine termene exacte pentru finalizarea fiecărei
etape a elaborării bugetului, precum şi obligaţii stricte în sarcina întocmirii bugetului (tabel 1):
Tabelul 1
Etape în formularea, rectificarea şi aprobarea bugetului anual
Data Etapa întocmirii bugetului Instituţia responsabilă
pentru anul următor
31 martie Prognoza preliminară a indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru Comisia Naţională de Prognoză
anul bugetar şi pentru următorii trei ani
1 mai Înaintarea către Guvern a obiectivelor politicii bugetare şi fiscale pentru Ministerul Finanţelor Publice
anul bugetar şi următorii trei ani, împreună cu limitele de cheltuieli
pentru ordonatorii principali de credite
15 mai Aprobarea limitelor pentru ordonatorii principali de credite şi înaintarea Guvernul
către Parlament a informaţiilor despre orientările politicii
macroeconomice, bugetare şi fiscale
69
1 iunie Transmiterea limitelor de cheltuieli şi a scrisorii – cadru către ordonatorii Ministerul Finanţelor Publice
principali de credite specificând contextul macroeconomic în cadrul
căruia ordonatorii principali de credite elaborează propunerile lor
bugetare
15 iunie Recomandarea de schimbări, dacă sunt necesare, în limitele de cheltuieli Comisia Naţională de Prognoză
pentru ordonatorii principali de credite, schimbări impuse de modificări Ministerul Finanţelor Publice
apărute în cadrul macroeconomic Guvernul
Aprobarea schimbărilor recomandate Ministerul Finanţelor Publice
Încunoştin area ordonatorilor principali de credite asupra acestor
schimbări
15 iulie Depunerea bugetelor propuse pentru anul bugetar şi a estimărilor pentru Ordonatorii principali de credite
următorii trei ani, elaborate în conformitate cu termenii scrisorii – cadru,
la Ministerul Finanţelor Publice
1 august Depunerea proiectelor de bugete la Ministerul Finanţelor Publice, în baza Ordonatorii principali de credite
discuţiilor avute cu Ministerul Finanţelor Publice şi a hotărârilor Guvernul
guvernamentale Ministerul Finanţelor Publice
30 Întocmirea şi depunerea la Guvern a proiectelor de bugete şi a legilor Ministerul Finanţelor Publice
septembrie bugetare, în baza proiectelor de bugete ale ordonatorilor principali de
credite, însoţite de raportul privind situaţia macroeconomică pentru anul
bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia
în următorii trei ani
15 Aprobarea şi depunerea la Parlament a proiectelor de bugete şi a legilor Guvernul
octombrie bugetare
Până la 28 Aprobarea bugetului şi a legilor bugetare Parlamentul
decembrie
Dezbaterea şi aprobarea bugetului de către Parlament

Procedura dezbaterii şi aprobării bugetului în Parlament diferă de la o ţară la alta, în funcţie de modul de
organizare a acestuia (sistem unicameral sau bicameral) şi în funcţie de tradiţie. În ţările cu sistem
bicameral, atribuţiile celor două camere pot să fie aceleaşi sau pot fi diferite. De regulă însă camera
inferioară are prioritate în materie bugetară, în sensul că este prima care analizează proiectul de buget şi
este cea care decide în ultimă instanţă.
În multe ţări însă, inclusiv în România, comisiile permanente pentru buget, ce funcţionează pe lângă cele
două camere, sunt cele care primesc mai întâi proiectele guvernamentale spre analiză şi amendare, abia
apoi proiectul, cu amendamentele propuse, înaintându-se spre dezbatere camerelor.
În România, documentele dezbătute de către comisiile specializate pentru buget, finanţe şi bănci sunt
transmise spre avizare şi altor comisii permanente interesate, precum şi compartimentului tehnic –
legislativ al fiecărei camere. Aceste organisme au şi ele dreptul de a propune amendamente. Se exercită şi
în această etapă puternice presiuni pentru acceptarea unor solicitări de majorare a alocaţiilor de care vor
beneficia diferiţi ordonatori principali de credite. La dezbateri, în comisiile camerelor participă şi
ministrul finanţelor şi ceilalţi miniştri interesaţi.
Bugetele se aprobă de parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi
alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de
angajament pentru acţiuni multianuale.
Potrivit legislaţiei româneşti, dacă legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de
către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul
de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. Dacă totuşi legile bugetare
nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îşi îndeplineşte
sarcinile pe baza unor avansuri lunare în limita a 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent sau din
sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul anterior.
Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului
bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea legii bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora
cuprinse în proiectul de buget.
Legile bugetare anuale adoptate de către Parlament trebuie să fie apoi promulgate de către Preşedinte şi
publicate în Monitorul Oficial pentru a putea fi puse în aplicare.
Astfel, bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele
creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile se
adoptă prin lege.
70
Bugetele locale se aprobă de către consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor,
judeţelor şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.
Bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate în acest scop prin legi
speciale.
Bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, bugetul creditelor externe, bugetul fondurilor externe nerambursabile se
aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite, iar dacă sunt finanţate integral
din bugetele de mai înainte, atunci bugetul respectivelor instituţii publice se aprobă de către ordonatorii
de credite ierarhic superior al acestora.
Bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se adoptă de către organul de
conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior.
Bugetul trezoreriei statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Execuţia bugetului
Odată legea bugetară aprobată şi promulgată, se trece la cea ce-a treia etapă a procesului bugetar şi anume
la execuţia bugetului. Aceasta înseamnă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate de
către Parlament prin aprobarea legilor bugetare. Sarcina revine Guvernului, care o realizează prin
organul său specializat, şi anume Ministerul Finanţelor Publice. În execuţia bugetului sunt implicaţi însă
mii de participanţi, atribuţiile acestora, de dispoziţie sau de execuţie, fiind riguros delimitate potrivit
principiului separării funcţiilor. Grija principală a acestora este de a asigura încasarea veniturilor cel puţin
la nivelul aprobat şi efectuarea cheltuielilor în limitele şi pentru destinaţiile aprobate.
Pentru a se putea trece la execuţia de casă a bugetului, adică la încasarea propriu – zisă a veniturilor şi
la efectuarea plăţilor pe seama resurselor bugetare alocate, trebuie efectuate câteva operaţii prealabile.
Mai întâi, cifrele anuale aprobate prin lege pentru venituri şi cheltuieli trebuie repartizate pe trimestre, în
funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor
de finanţare a deficitului bugetar şi de eşalonarea în timp a cheltuielilor. Urmează apoi deschiderea
creditelor sau alimentarea conturilor ordonatorilor de credite, deschise la trezoreria statului, condiţie
indispensabilă pentru ca alocaţiile să poată fi folosite. Alocarea resurselor se face în limita creditelor
aprobate pe destinaţiile legale, în raport cu gradul de folosire a resurselor puse la dispoziţie anterior.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a folosi alocaţiile primite numai în limita şi pentru destinaţiile
aprobate şi numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei pe care o conduc.
Fazele şi metodele folosite în execuţia bugetară sunt diferite pentru venituri şi cheltuieli. Există de altfel o
delimitare riguroasă între execuţia părţii de venituri şi execuţia părţii de cheltuieli în virtutea interdicţiei
de a se efectua plăţi direct din venituri şi în conformitate cu regula non-contractării veniturilor şi
cheltuielilor.
În execuţia părţii de venituri se respectă principiul separării funcţiilor, iar operaţiile care se realizează
diferă în raport cu felul veniturilor cuvenite statului.
Există astfel, potrivit naturii veniturilor, două feluri de proceduri: procedurile fiscale şi procedurile
nefiscale.
La rândul lor, procedurile fiscale sunt diferite pentru impozitele directe şi pentru cele indirecte.
În cazul impozitelor directe, procedurile presupun, în virtutea principiului separării funcţiilor, două faze
şi anume: faza deciziilor administrative şi faza deciziilor contabile.
Executată de către aparatul fiscal specializat din subordinea Ministerului Finanţelor Publice, faza
administrativă comportă trei operaţii tehnice şi anume: aşezarea, lichidarea şi emiterea titlului de
percepere.
Aşezarea implică identificarea materiei impozabile, atunci când faptul generator de impozite s-a produs,
şi evaluarea acesteia. Aşezarea reprezintă o operaţie de maximă importanţă pentru evitarea evaziunii
fiscale pe calea clandestinismului sau a subevaluării materiei impozabile.
Lichidarea constă în stabilirea mărimii impozitului datorat de către fiecare contribuabil în funcţie de baza
de calcul a impozitului (materia impozabilă evaluată) şi regimul fiscal de impozitare (cotele sau sumele
fixe stabilite prin lege pentru unitatea de impunere şi eventualele facilităţi fiscale de care poate beneficia,
potrivit legii, contribuabilul). Suma datorată de către fiecare contribuabil reprezintă debitul său fiscal.
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea debitului fiscal ce urmează a fi încasat
de la fiecare contribuabil într-un act sau dispoziţie prin care se autorizează perceperea propriu – zisă a
impozitelor.
71
Faza execuţiei contabile încheie procedura în cazul impozitelor directe, constând în perceperea propriu
– zisă a acestora de către agenţi încasatori sau contabili încasatori ce aparţin trezoreriei statului sau
unităţilor ce efectuează cu mandat operaţiile de încasare a impozitelor.
Procedura de execuţie a impozitelor indirecte se caracterizează prin faptul că nu se aplică întocmai
separarea funcţiilor. De exemplu, în cazul taxelor vamale, aşezarea, lichidarea şi perceperea se realizează
deodată, cu ocazia vămuirii mărfii şi a achitării taxelor vamale stabilite. Aici un rol considerabil îl are
plătitorul care întocmeşte declaraţia vamală, organul administrativ verificând exactitatea datelor.
Există şi proceduri nefiscale practicate în unele ţări prin emiterea unui ordin de vărsare sau de încasare
prin care datornicul este invitat pe cale amiabilă să-şi achite datoria, în caz contrar fiind sesizată instanţa,
sau procedura de încasare forţată, caz în care se emite un titlu executoriu (pentru acele creanţe ale statului
care nu au un mod special de încasare).
Execuţia părţii de cheltuieli ridică probleme mai complexe şi de aceea sunt riguros delimitate fazele ce
trebuie parcurse şi competenţele organelor de dispoziţie (persoane care au calitatea de ordonatori de
credite) şi a celor de execuţie (persoane care au calitatea de contabili).
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajament, lichidare,
ordonanţare, plată.
Primele trei faze, adică angajarea, lichidarea şi ordonanţarea sunt în competenţa ordonatorilor de credite,
iar cea de-a patra, plata propriu – zisă, este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil, în
limita fondurilor disponibile.
Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme:
a) angajamentul legal – faza în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din
care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice;
b) angajamentul bugetar – orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează
fonduri publice unor anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate.
Lichidarea cheltuielilor este faza în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa
angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de
exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective.
Prin urmare, lichidarea cheltuielii are două faze:
- faza în care se constată faptic şi pe bază de acte justificative realizarea operaţiei angajate sau
dispuse în prealabil şi
- faza în care se stabileşte suma datorată beneficiarului. În raport cu gradul de îndeplinire a
obligaţiei consemnate cu prilejul angajării prealabile, suma datorată coincide sau nu cu cea
stabilită în momentul angajării cheltuielii.
Ordonanţarea cheltuielilor reprezintă faza în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările
de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată.
Angajarea şi ordonanţarea de cheltuieli se aprobă şi se efectuează numai dacă pe documentul respectiv
există viza de control financiar preventiv. Pentru cheltuielile consolidate sau cu caracter sistematic,
precum plata salariilor funcţionarilor publici sau plăţile în contul serviciului datoriei publice, plăţile se pot
efectua fără o ordonanţare prealabilă. Aceasta nu înseamnă însă că statele de plată nu trebuie să poarte
viza de control financiar preventiv.
Plata cheltuielilor este faza în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care instituţia
publică achită obligaţiile sale faţă de terţi. Plata cheltuielilor se efectuează de persoanele autorizate care,
potrivit legii, poartă denumirea generică de contabili, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate
în condiţiile dispoziţiilor legale, prin unităţile de trezorerie şi contabilitate publică la care îşi au conturile
deschise, cu excepţia plăţilor în valută, care se efectuează prin bănci.
Încheierea execuţiei bugetare

Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a urmări şi supraveghea în permanenţă mersul execuţiei
bugetului şi de a prezenta rapoarte periodice pentru informarea Guvernului cu privire la starea de
echilibru a bugetului.
El foloseşte în acest sens dările de seamă contabile trimestriale ale ordonatorilor de credite şi urmăreşte
conturile privind execuţia de casă a bugetului prin trezoreria statului.
La încheierea exerciţiului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice trebuie să întocmească contul general
anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale
72
de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea.
Momentul întocmirii depinde de metoda folosită în realizarea exerciţiului bugetar.
Dacă se foloseşte metoda de gestiune, atunci conturile bugetului se închid în ultima zi a anului bugetar,
astfel că în contul general anual de execuţie se vor reflecta veniturile efectiv încasate şi cheltuielile
efectuate până la sfârşitul anului. În acest caz, veniturile cuvenite bugetului şi neîncasate şi cheltuielile
angajate, dar neefectuate până la sfârşitul anului se transmit în bugetul următor şi se vor reflecta în contul
anual al exerciţiului următor.
Dacă se aplică metoda de exerciţiu, atunci contul general anual se va întocmi după expirarea perioadei de
prelungire a execuţiei pentru bugetul anului încheiat, el reflectând veniturile şi cheltuielile anului expirat,
chiar dacă unele dintre ele s-au realizat după încheierea exerciţiului bugetar.
Controlul execuţiei bugetare

După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite documentul instituţiei supreme
de control financiar extern care, în cele mai multe ţări, inclusiv în România, poartă denumirea de Curte de
Conturi.
În privinţa contului de execuţie bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare instituţie publică
controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest document. Ea verifică eficienţa,
eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare, pronunţându-se şi asupra calităţii gestiunii banilor
publici la nivelul fiecărei instituţii şi pe ansamblul bugetului. La încheierea verificărilor efectuate prin
structurile sale funcţionale, dacă nu se constată ilegalităţi şi prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de
Conturi emite actul de descărcare de gestiune a conducătorului (ordonatorului de credite) fiecărei
instituţii publice. Dacă se constată operaţiuni ilegale, generatoare de pagube materiale, acestea se
recuperează prin organele de jurisdicţie ale Curţii de Conturi.
În final, Curtea de Conturi întocmeşte Raportul public, care stă la baza dezbaterilor în Parlament în
vederea aprobării legilor anuale de execuţie a bugetelor publice.
Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată de control al
finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are
loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget, finanţe şi bănci ale forului legislativ, iar
apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie
bugetară.
Cu această ocazie se prezintă de către executiv sinteza evoluţiilor economico – financiare din anul la care
se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Apoi are loc exprimarea
punctelor de vedere ale formaţiunilor politice reprezentate în forul legislativ, prilej cu care se fac aprecieri
privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat. Totodată, se pot avansa
propuneri privind modificarea unor legi în vederea creşterii eficienţei utilizării banilor publici. În
continuare, se trece la discutarea pe articole a proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie
bugetară. În conţinutul său, pe lângă articolele privind aprobarea contului respectiv, se pot introduce
prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuţiei
bugetare şi raportarea către Parlament a constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate.
Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară
marchează încheierea etapelor componente ale procesului bugetar.
1. Explicaţi caracteristicile procesului bugetar
2. Care sunt etapele procesului bugetar? Asociaţi fiecărei etape instituţia corespondentă
3. În ce constă partea de execuţie a veniturilor bugetare?
4. Care sunt fazele de execuţie a cheltuielilor bugetare?
73
Sumarul modulului
Bugetul public reprezintă instrumentul prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile pe care le exercită: de
alocare, redistribuire, stabilizare macroeconomică, reglare a activităţii agenţilor economici. Bugetul
general consolidat cuprinde ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi
consolidate pentru a forma un întreg. La baza întocmirii şi executării bugetelor publice stau o serie de
principii care definesc modul de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor publice în sfera de cuprindere a
bugetelor publice; durata de timp pentru care parlamentul autorizează guvernul să încaseze veniturile şi să
efectueze cheltuielile stabilite; relaţia care trebuie să existe între totalul veniturilor şi cheltuielilor
bugetare ca şi între elementele componente ale acestora; informarea opiniei publice despre limitele
împuternicirii date guvernului de a realiza venituri şi a efectua cheltuieli, ca şi despre modul cum această
împuternicire a fost pusă în practică. Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul
acţiunilor şi măsurilor întreprinde de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii
financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.
Universitaria, Bucureşti, pp. 183-196; pp. 209-272
Matei, Gh., Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Editura Sitech, Craiova, pp. 46-87
Moşteanu, T. (coord.) şi alţii (2005), Finanţe publice, ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti, pp.
287-293; pp. 297-299
Văcărel, I. (coord.) şi alţii (2006), Finanţe publice, ediţia a cincea, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp. 506-516; pp. 527-537; pp. 541-553
74
3. Anexe
Glosar de termeni
aparat financiar - totalitatea instituţiilor şi organelor financiar – bancare specializate, antrenate în
înfăptuirea politicii financiare
asieta (modul de aşezare a impozitului) - totalitatea operaţiunilor întreprinse de organele fiscale pentru
identificarea şi evaluarea materiei impozabile şi pentru determinarea sumei impozitului datorat statului
buget general consolidat - ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi
consolidate pentru a forma un întreg
cheltuieli publice - exprimă relaţii economico – sociale în formă bănească care se manifestă între stat, pe
de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
decizia financiară - opţiune cu caracter executoriu, în domeniul financiar, menită a asigura transformarea
soluţiei strategice alese în acţiune nemijlocită
finanţe - operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti
destinate susţinerii acţiunilor publice şi a afacerilor private
impozit - obligaţie pecuniară pretinsă, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice
şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluat la bugetul statului în mod obligatoriu,
cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi folosit ca instrumente de influenţare a
comportamentului plătitorilor, astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public
mecanism financiar - ansamblu de structuri, forme organizatorice, metode, principii şi pârghii specifice
domeniului financiar
pârghii financiare - categorii valorice activizate de către stat, chemate să declanşeze, prin stimulentele ce
le sunt proprii şi prin forţa lor coercitivă, o reacţie dezirabilă din partea adresanţilor (producători,
consumatori etc.) astfel încât să se armonizeze, pe căi economice şi nu administrative, interesele acestora
cu interesul naţional public
politica financiară - ansamblu de metode, tehnici, principii ce privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi
reglementările din domeniul financiar
proces bugetar - etape în care se realizează elaborarea proiectului de buget, dezbaterea şi aprobarea lui,
execuţia şi încheierea exerciţiului bugetar, precum şi controlul asupra tuturor acestor operaţiuni
resurse financiare - totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale
într-un interval de timp delimitat
sistem financiar - ansamblul elementelor (subsistemelor sau verigilor) care asigură formarea şi
repartizarea fondurilor de natură financiară şi al interacţiunilor (raporturilor, legăturilor) dintre aceste
elemente
sistem fiscal - ansamblul impozitelor aplicate la un moment dat, într-o ţară anume
75
Bibliografie
Titluri obligatorii
Universitaria, Bucureşti
Titluri suplimentare
Matei, Gh., Drăcea, M. şi Drăcea, R. (2005), Finanţe publice, Editura Sitech, Craiova
Moşteanu, T. (coord.) şi alţii (2005), Finanţe publice, ediţia a doua, Editura Universitară, Bucureşti
Tulai, C. (2003), Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca
Văcărel, I. (coord.) şi alţii (2006), Finanţe publice, ediţia a cincea, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Scurtă biografie a titularului de curs

Lect. univ. dr. Maria - Andrada Georgescu este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, promoţia 1996. Domeniile de competenţă sunt: finanţe
publice şi finanţe corporatiste, fiscalitate, management financiar. Competenţa în domeniul cercetării
ştiinţifice este susţinută de cele 8 cărţi şi monografii publicate, 19 articole publicate şi 16 participări la
conferinţe naţionale şi internaţionale.
76

AFPB

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AFPB

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ADMINISTRAREA FINANŢELOR PUBLICE ŞI A BUGETULUI

Lector univ. dr. MARIA - ANDRADA GEORGESCU

Modulul I PROBLEME TEORETICE ALE FINANŢELOR .............................................................. 13

Modulul II CHELTUIELILE ŞI RESURSELE FINANCIARE PUBLICE........................................31

Modulul III TEORIE ŞI PRACTICĂ BUGETARĂ.............................................................................. 61

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

După parcurgerea acestei discipline studenţii vor dobândi următoarele competenţe:

Organizarea temelor în cadrul cursului

Materialele şi instrumentele necesare pentru curs

Tematica cursurilor predate în cadrul acestei discipline cuprinde:

Tematica cursului: Necesitatea, conţinutul şi sfera finanţelor

Tematica cursului: Funcţiile şi rolul finanţelor

Tematica cursului: Structura finanţelor

Tematica cursului: Mecanismul financiar

Tematica cursului: Politica financiară

Tematica cursului: Sistemul veniturilor publice

Tematica cursului: Noţiuni generale despre impozite

Tematica cursului: Principiile şi criteriile impunerii

Tematica cursului: Sistemul bugetar

Tematica cursului: Principiile bugetare

Tematica cursului: Procesul bugetar

Politica de evaluare şi notare

Elemente de deontologie academică

Strategii de studiu recomandate

Unitatea de curs 1 – Necesitatea, conţinutul şi sfera finanţelor

A. Finanţele în sens larg

A. Conţinutul şi funcţionalitatea mecanismului financiar

A. Conţinutul, sfera şi trăsăturile politicii financiare

B. Strategii posibile pe domenii ale politicii financiare

Unitatea de curs 6 – Sistemul cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice

Indicatorii de analiză a cheltuielilor publice

USD CPT n CP loc (in moneda nationala)

unde: CSV – cursul de schimb valutar (moneda naţională ce revine la 1 USD).

B. Structura cheltuielilor publice

C. Dinamica cheltuielilor publice

7. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut exprimă modificarea

Eficienţa cheltuielilor publice

Indicatorul TRact asigură o alegere a variantelor de investiţii în funcţie de rapiditatea recuperării

Conţinutul şi factorii de influenţă ai veniturilor publice

Indicatorii de analiză a veniturilor publice

USD VPT n VP loc (in moneda nationala)

unde: CSV – cursul de schimb valutar (moneda naţională ce revine la 1 USD).

B. Structura veniturilor publice

C. Dinamica veniturilor publice

1. Modificarea absolută a volumului veniturilor publice

Indicatorul de corespondenţă poate lua următoarele valori:

Conţinutul impozitelor şi trăsăturile acestora

Elementele tehnice ale impunerii

Aşezarea şi perceperea impozitului

unitatea de curs 10 – Sistemul bugetar

Conţinutul tradiţional şi semnificaţia modernă a bugetului

Sfera bugetului general consolidat

Anualitatea bugetului. Principiul anualităţii defineşte dimensiunea în timp a bugetului.

Principiul specializării bugetare

Principiul (regula) specificităţii cheltuielilor

Principiul unităţii monetare şi principiul publicităţii

Principiul realităţii bugetului

Definire, etape, trăsături

Elaborarea proiectului de buget

Dezbaterea şi aprobarea bugetului de către Parlament

Încheierea execuţiei bugetare