Bazele Geodeziei Fizice – Noțiuni generale

UNITATEA DE STUDIU 1
NOȚIUNI GENERALE

CUPRINS

1.1 Obiective
1.2 Definiții și funcții principale ale Geodezilor
1.3 Locul geodeziei între disciplinele de măsurători terestre
1.4 Subdomeniile Geodeziei
1.5 Aproximări utilizate în geodezie
1.6 Teste de autoevaluare

1.1 Obiective

Familiarizarea cu științele de măsurători terestre, principiile de poziționare,

înțelegerea rolului pe care îl are Geodezia pentru poziționarea în spațiu,
descrierea componentelor disciplinei .

1.2 Definiții și Funcții principale ale Geodezilor

Geodezia este ştiinţa care se ocupă cu determinarea riguroasă a formei şi

dimensiunilor Pământului sau a unor porţiuni din suprafaţa sa, precum şi cu
reprezentarea grafică a acestora.

În acest scop, geodezia determină cu precizie, prin măsurători şi calcule, un

schelet de puncte convenabil distanţate pe suprafaţa Pamântului, numite puncte
geodezice, care servesc ca sprijin pentru operaţile topografice sau
fotogrametrice ulterioare.
Cuvântul „geodezie” provine din greaca veche Geodaisia, un cuvânt compus
din cuvintele greceşti „geo” = pământ şi „daio”= împart, ceea ce arată că la
origine, geodezia s-a ocupat şi cu rezolvarea unor probleme privind împărţirea
suprafeţelor terestre.

La originile sale moderne Geodezia se ocupa doar cu măsurători globale.

Obiectivul principal a fost şi probabil încă este să lege reţelele de măsurători
locale efectuând cu grijă măsurători pe distanţe foarte lungi. Practic, geodezii
spun topografilor sau celor care măsoară pe arii mici, local, unde se află
determinările lor faţă de restul lumii. Asta include şi informaţia despre
altitudinea ariei locale, respectiv cât de mult se află deasupra nivelului mării.

pag 1
 Bazele Geodeziei Fizice – Noțiuni generale

Funcţiile principale ale geodezilor:

Să determine:
- distanţe lungi;
- poziţia spaţială pe glob acolo unde e nevoie.

Se folosesc:
- echipamente de măsurare mult mai precise decât în topografie, deşi
frecvent topografii şi geodezii utilizează aceleaşi instrumente;
- tehnici şi algoritmi matematici complicaţi pentru a ţine cont de mărimi cum
ar fi curbura pământului sau câmpul gravitaţional;
- măsurători ale câmpului gravitaţional.

1.3 Locul geodeziei între disciplinele de măsurători terestre

Cartografie

Geodezia Cadastru Topografie Fotogrammetrie

Ştiinţa care se ocupã cu

determinarea riguroasã a
formei şi dimensiunilor puncte geodezice
Pãmântului

Trebuie accentuată importanţa deosebită pe care o are geodezia pentru

topografie şi fotogrammetrie, deoarece este de neconceput construcţia riguroasă
de planuri şi hărţi topografice pentru suprafeţe mai mari, fără a avea un schelet
de puncte geodezice, precis determinate, de care să fie legate toate lucrările
topografice şi fotogrammetrice ulterioare. În final pe baza detaliilor
planimetrice determinate prin aceste tipuri e lucrări prin metode de cartografie
matematică, acestrea se transpun pe hărți și planuri în diferite sisteme de
proiecție.

pag 2
 Bazele Geodeziei Fizice – Noțiuni generale

1.4 Subdomeniile Geodeziei

Geodezia elipsoidalã
Studiazã bazele matematice pentru luarea în considerare a suprafeţei
elipsoidale a pãmântului în procese de determinare a punctelor geodezice.

Geodezia fizicã
Gravimetria geodezicã

determinarea intensitãţii forţei gravitaţionale în diferite puncte ale

globului, pentru deducerea formei şi dimensiunilor Pãmâmtului, precum
şi a constituţiei interne a scoarţei terestre;

Astronomia geodezicã

determinarea directã a coordonatelor geografice ale punctelor geodezice,

folosind metode şi observaţii astronomice

Rețele Geodezice
Dezvoltarea de tehnologii de determinare a rețelelor geodezice de puncte
de sprijin

Rețelele geodezice cuprind:

- triangulaţii geodezice, se ocupă cu determinarea planimetrică a tuturor
punctelor geodezice pe baza măsurătorilor de unghiuri;
- trilateraţii geodezice, se ocupă cu determinarea planimetrică a punctelor
geodezice pe baza măsurătorilor de distanţe;
- poligonometria de precizie, se ocupă cu determinarea punctelor geodezice
utilizând măsurători de unghiuri şi distanţe;
- nivelmentul superior de precizie-studiază metodele de determinare riguroasă a
altitudinii unui schelet de puncte, prin nivelment geometric şi de legare
altimetrică a acetora, cu punctele geodezice determinate planimetric;

Geodezia este strâns legată de o serie de discipline cum ar fi:

- teoria erorilor şi metoda celor mai mici pătrate, utilizată la rezolvarea
problemelor de masurători de precizie;
- cartografia matematică, care ajută la reprezentarea în plan a reţelei de puncte
geodezice.
pag 3
 Bazele Geodeziei Fizice – Noțiuni generale

1.5 Aproximări utilizate în geodezie

Modelul simplificat geodezic conţine următoarele ipoteze (Grafarend, 1988):

1. Pământul este un corp rigid şi cu potenţial constant în timp;

2. Direcţia axei de rotaţie a Pământului este fixă în interiorul său şi în spaţiu;
3. Viteza de rotaţie a Pământului este constantă;
4. Centrul de masă al Pământului se deplasează pe o orbită plană în jurul
Soarelui;
5. Stelele ocupă poziţii fixe pe sfera cerească;
6. Stelele sunt infinit depărtate(o primă excepţie acceptată este Soarele);
7. Viteza luminii este infinită;
8. Propagarea razelor de lumină se face în linie dreaptă.

Unele dintre ipotezele menţionate mai sus se pot elimina relativ uşor, ca urmare
a recomandărilor. periodice pe care le face Asociaţia lnternaţională de
Geodezie (AIG), în colaborare cu alte organisme internaţionale.

Astfel, la a XXI -a Adunare Generală a AIG, desfâşurată la Boulder

(Colorado-SUA) în perioada 2-14 iulie 1995 s-au recomandat:
ω = viteza de rotaţie a Pământului = 7 292 115.10-11 rad s-1,
cu o variaţie în timp de:

d
= (-4,5 ± 0,1) * 10-22 rad s-1
dt

Pentru viteza de propagare a luminii (in vid înaintat) se foloseşte valoarea:

c = 2, 99792458 • 108 ms-1

pag 4
 Bazele Geodeziei Fizice – Noțiuni generale

1.6 Teste de autoevaluare

1. Care este rolul geodeziei în activitățile de măsurători terestre ?

R:

2. Care sunt componentele disciplinei Geodezie ?

R:

3. Care sunt mărimile considerate constante în practica geodezică ?

R:

4. Explicați importanța geodeziei folosind imaginea de mai jos

R:

pag 5
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

UNITATEA DE STUDIU 2
FORMA PĂMÂNTULUI

CUPRINS

2.1 Obiective
2.2 Forma Pământului
2.3 Elipsoidul
2.4 Elementele elipsoidului de rotație
2.5 Geoidul
2.6 Teste de autoevaluare

2.1 Obiective

Explicarea modelelor de aproximare a formei Pământului, înțelegerea

elipsoidului de rotație și a parametrilor care îl definesc, Familiarizarea cu
conceptul de geoid

2.2 Forma Pământului

SFERA
Prima aproximare a formei Pământului care a putut fi folosită pentru determinări
geodezice a fost SFERA

Conceptul de sferă s-a bazat pe observaţii asupra corăbiilor în aproprierea

orizontului şi pe fenomene astronomice . Acest concept și sistemele de
coordinate derivate din acesta mai este folosit astăzi pentru navigaţie pe distanţe
scurte şi pentru aproximarea distanțelor pe glob.

pag 1
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

Fig. 2.1. Conceptul de aproximare cu o sferă.

ELIPSOIDUL
Cel mai utilizat model pentru calculul poziţiei pe pământ este însă elipsoidul.

Elipsoidul se obține prin rotirea unei elipse în jurul semiaxei mici. Efectul de
spin ca urmare a rotației Pământului în jurul axei sale a determinat turtirea la
poli cu aproximativ 20km față de ecuator.

cercul

elipsa

Fig. 2.2. Elipsa versus cerc.

Elipsoidul este o formă geometrică regulată și care permite determinări

riguroase de coordonate pe suprafața acestuia. Cu toate acestea, elipsoidul, pe
de o parte, nu poate fi folosit în calcule mai complexe, motiv pentru care în
formulele matematice se utilizează raze de curbură care aproximează elipsoidul
cu sfera cea mai apropiată de poziția în care se execută calculele. Acest aspect
este necesar pentru a putea fi utilizate formulele trigonometriei sferice.
Pe de altă parte elipsoidul nu este cea mai bună aproximare a formei Pământului,
aceasta fiind GEOIDUL.

pag 2
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

GEOIDUL.
Din punct de vedere geometric Geoidul reprezintă o suprafaţă de nivel, care este
în fiecare punct al său normală la direcţia verticalei locului, dată de vectorul
forţei de greutate, indicată de firul cu plumb și are în fiecare punct al său aceeași
gravitație, motiv pentru care se mai numește și suprafață echipotențială.
Deoarece direcţiile verticalelor depind de atracţia maselor dispuse neregulat în
interiorul globului terestru, forma suprafeţei geometrice a Geoidului este foarte
complicată. De aceea, ea nu poate fi considerată ca o suprafaţă matematică, pe
care să se execute diferite calcule pentru rezolvarea problemelor geodezice.
Geoidul este foarte util pentru determinarea unei suprafețe de referință pentru
altitudine.

elipsoid suprafaţa topografică

geoid

Ondulaţia geoidului

Fig. 2.3. Suprafeţe de referinţă.

Din cauza variației neregulate a densitații pământului în toate direcțiile spațiale,

a trebuit adoptată o altă suprafaţă matematică, mai simplă, pe care să se rezolve
problemele geodezice şi anume suprafaţa elipsoidului de rotaţie, cu o turtire
mică, rezultat prin rotirea unei elipse în jurul axe mici.

2.3 Elipsoidul

Pentru verificarea concepţiei privind turtirea elipsoidului la poli au fost

efectuate măsurători ale arcului de meridian de 1o la ecuator şi la poli,
măsurători care au verificat această concepţie. Pentru a putea fi folosită în
prelucrarea măsurătorilor geodezice, suprafaţa elipsoidului de rotaţie adoptat
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se determine dimensiunile elipsoidului de rotaţie care este cel mai
apropiat de Geoid;
- să se aşeze corect elipsoidul de rotaţie faţă de Geoid, adică să se
orienteze corect elipsoidul de rotaţie.
pag 3
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

Fig. 2.4. Dispunerea elipsoizilor față de geoid.

Elipsoidul de rotaţie care îndeplineşte condiţiile arătate, a fost denumit elipsoid

de referinţă, iar toate măsurătorile geodezice se prelucrează şi se reprezintă în
raport cu acest elipsoid.

De-a lungul timpului au fost determinate diferite serii de valori ale

dimensiunilor elipsoidului de referinţă, date în tabelul 2.1.

Elipsoidul de rotaţie poate fi bine definit prin minim doi parametri caracteristici,
dintre care unul trebuie să fie liniar. Dar odată definit ca formă trebuie definită
și poziția acestuia față de centrul geoidului

pag 4
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

2.4 Parametrii elipsoidului de rotație

X = OS (1)
Y = OS (2 )
Z = OS (3)

Ht

S’

Fig. 2.4. Elipsoidul de rotație.

Ecuaţia generală a elipsoidului de rotaţie: Prima excentricitate:

a2 − b2 b2
X 2 + Y 2 Z2 e2 = = 1 − (1)
+ 2 −1 = 0 a2 a2
a2 b (7)

A doua excentricitate:
a2 − b2 a2
Turtirea : e =
|2
= 2 −1 (2)
a −b b2 b
f = (4)
a
Din prima ecuaţie rezultă că:
b = a(1 − f ) (5)
(
b2 = a 2 1 − e2 ) (3)
Raza de curbură polară :
a2 a
c= c=
b 1− f (6)
pag 5
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

Parametrii geometrici ai unor elipsoizi de rotaţie Tabelul nr. 3.1.

Anul Semiaxa Perioada
Den. Determi Mare (m) Mică (m) Turtirea de
-nării utilizare în
România
Bessel 1811 6377397,115 6356079 1:299,1 1873-1916
Clarke 1880 6378243 6356515 1:293,5 1916-1930
Helmert 1906 6378140 6356758 1:298,3 1959-
prezent
Hayford 1909 6378388 6356912 1:297 1930-1952
Krasovski 1940 6378245 6356863 1:298,3 1952-
prezent
SGR-1967 1967 6378160 6356774,504 1:298,2 -
(sist. geod.
de referinţă)
WGS-72 1972 6378135 6356750,520 1:298,26 -
(sist. geod.
mondial)
SGR-1980 1980 6378137 6356752,298 1:298,3 -
WGS-1984 1984 6378137 6356752,314 1:298,3 1992-
prezent

Elipsoidul de rotaţie poate fi bine definit prin minim doi parametri

caracteristici, dintre care unul trebuie să fie liniar.
P

r O'
A
Primul
vertical

E a E'
i
O B oidulu
Elipsa meridian Elips
cuarorul
E
b B'

P'
Fig. 2.5. Parametrii Elipsoidului de referinţă

a = OE = OE | - semiaxa mare;
EE ' - diametrul ecuatorului;
PP ' - axa de rotaţie;
pag 6
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

b = OP = OP | - semiaxa mică;
r − O ' C - raza unui cerc mic;
AB = M - Raza meridianului (raza mică de curbură);
AB ' = N - raza primului vertical (raza mare de curbură);
a −b
= = turtirea;
a
a 2 − b 2  E = excentricitatea liniară;
E 2 = e 2 - prima excentricitate;
a
E 2 = e | 2 - a doua excentricitate;
b
2
C=a - raza de curbură polară.
b

Diferitele poziţii ale elipsei în rotaţie se numesc elipse meridian, sau simplu
meridiane. Cercurile de aceeași latitudine se numesc paralele pentru că sunt
paralele cu ecuatorul.
Raza de curbură a elipsei meridian într-un punct oarecare A se notează cu M.
Un plan perpendicular pe elipsa meridian, într-un punct A, poartă numele de
prim vertical (conţine verticala locului) şi va intersecta suprafaţa elipsoidului
după o curbă de rază N – raza de curbură a primului vertical. Cercul mare
(ecuatorial) este de rază a şi cercurile mici (paralele) sunt de rază r.

2.5 Geoidul

Geoidul este: Locul geometric al punctelor de pe pâmant cu acelaşi potenţial de

gravitaţie – aproximativ nivelul mediu al mărilor și oceanul prelungit pe sub
formele de relief cu proprietatea că normala pe suprafața geoidului coincide cu
direcția gravitației dată de firul cu plumb.

Forma neregulată se datorează în primul rând

variației de densitate din interiorul pământului
care determină o variație corespunzătoare a
direcției vectorului gravitației.

Față de suprafața unui elipsoid, suprafața

geoidului poate avea variații de pînă la 100m
sau mai mari (fig. 2.7)

Fig. 2.6 Geoidul

pag 7
 Bazele Geodeziei Fizice – Forma Pământului

Fig. 2.7 Variația de altitudine pe geoid

Cel mai înalt punct este în Noua Guinee iar cel mai jos în sudul Indiei.

Fig. 2.8 Forma reală a Pământului - Geoidul

pag 8
 Bazele Geodeziei Fizice – Sisteme de coordonate
UNITATEA DE STUDIU 3
SISTEME DE COORDONATE

CUPRINS

3.1 Obiective
3.2 Sisteme de coordonate geocentrice
3.3 Sisteme de coordonate geodezice și geografice
3.4 Sisteme de coordonate geodezice locale
3.5 Sistemul topocentric local
3.6 Teste de autoevaluare

3.1 Obiective

Înțelegerea sistemelor de coordonate utilizate în geodezie, definirea noțiunilor

de latitudine și longitudine, înțelegerea diferențelor între sistemul de coordonate
geodezic și cel geografic/astronomic, familiarizarea cu principiile de
poziționare pe globul terestru pe baza coordonatelor exprimate în latitudine și
longitudine

3.3 SISTEMUL DE COORDONATE GEOCENTRIC (OXYZ).

Reprezintă un sistem general de coordonate, cunoscut din matematică. Originea

sistemului se consideră în centrul geometric al elipsoidului, axa oz fiind dispusă
după axa polilor PP | .
z
P

P0
z H
O
x B y
E P0'' P0' E'
G L
x

P'
Fig. 3.1. Sistemul de coordonate geocentric.

Axa ox este pe direcţia liniei de intersecţie dintre planul ecuatorului şi

planul meridianului origine (Greenwich), iar axa oy se află în planul ecuatorului
pag 1
 Bazele Geodeziei Fizice – Sisteme de coordonate
şi este perpendiculară pe planul xoz. În acest mod poziţia unui punct P0, de pe
suprafaţa elipsoidului de referinţă, este determinată prin cele trei coordonate:
x = OP0|| ; y = P0| P0|| ; z = P0 P0|
Dacă originea sistemului se află în centrul de masă O0 al Pământului,
iar P0 O0 este verticala locului, coordonatele punctelor P0 vor fi în sistem global
cartezian ecuatorial denumit GEOCENTRIC (OXYZ), (fig. 3.1).

3.3 Sistemele de coordonate GEODEZIC ELIPSOIDIC (B,L,h) și

GEOGRAFIC SFERIC (ɸ,Ʌ).

Sistemul de coordonate geodezic este un sistem global de referinţă, cu ajutorul

căruia poziţia unui punct oarecare P0 este determinată în raport cu planul
( ) ( )
meridianului origine PGP| şi planul ecuatorial EGE| , (fig. 3.1).
B = latitudinea punctului P0 , adică unghiul dintre normala P0O la suprafaţa
elipsoidului de referinţă şi proiecţia ei în planul ecuatorului: ia valori de la 0o la
90o şi poate fi nordică şi sudică.
L = longitudinea punctului P0, adică unghiul diedru dintre planul meridianului
origine Greenwich şi planul meridianului locului, a punctului P0, ia valori de la
0o la 180 şi poate fi estică sau vestică.
H = înălţimea punctului P0 deasupra suprafeţei de referinţă dată de planul
ecuatorului.
h = înălțimea punctului P0 deasupra suprafeței elipsoidului.

Fig. 3.2. Sistemul de coordonate geodezic.

pag 2
 Bazele Geodeziei Fizice – Sisteme de coordonate

Pentru elipsoidul pământesc, sistemul de coordonate geodezice elipsoidice BLh

prezintă o serie de avantaje foarte importante:
- este un sistem unitar de coordonate pentru întreg elipsoidul şi permite o
serie de simplificări în rezolvarea problemelor geodezice;
- liniile de coordonate B = const. şi L = const. pe suprafaţa elipsoidului,
sunt chiar liniile cele mai simple şi importante, adică meridiane şi
paralele;
- se defineşte cu ajutorul normalelor la suprafaţa elipsoidului de referinţă
adoptat, ceea ce este important pentru determinarea deviaţiilor
verticalelor geoidului faţă de normalele corespunzătoare elipsoidice.
Coordonatele geografice elipsoidale (B,L) se deosebesc de coordonatele
utilizate în astronomie ( ,  ) , deoarece acestea din urmă se referă la suprafaţa
geoidului.

Sistemul de coordonate geografic sau astronomic este un sistem de

coordonate, în care poziția unui punct oarecare este determinată de latitudinea
și longitudinea acestuia definite similar sistemului geodezic dar față de sferă și
nu față de un elipsoid. Practic, pământul este aproximat cu un punct față de
distanțele până la stelele față de care se măsoară coordonatele și din acest motiv
nu există altitudine. Altitudinea este nerelevantă contând doar suprafata
terenului.

Fig. 3.3. Sistemul de coordonate geografic sau astronomic.

Latitudinea geografică este în acest caz unghiul pe care îl face verticala

locului cu planul ecuatorului
Longitudinea geografică este definită la fel cu longitudinea geodezică.
pag 3
 Bazele Geodeziei Fizice – Sisteme de coordonate

3.4 SISTEME DE COORDONATE GEODEZICE LOCALE

- Sistemul de coordonate geodezice local polare

E O s P0
E'

Fig. 3.4 Sisteme de coordonate geodezice polare.

Este un sistem de coordonate local, în care poziţia unui punct oarecare P0, situat
pe suprafaţa elipsoidului de referinţă, este bine determinată, dacă se cunosc
valorile unghiului  şi a distanţei s şi originea O.
s = OP0 - linia geodezică de la punctul P0, la un punct origine O,
considerat pe meridianul origine (punctul O poate fi chiar pe ecuator);
 - unghiul pe care îl face linia geodezică OP0 cu meridianul
origine.

- Sistemul de coordonate geodezic ortogonal local

P'0 P0(u, )

E O u
E'

P'
Fig. 3.5 Sistemul de coordonate geodezice ortogonale.

pag 4
 Bazele Geodeziei Fizice – Sisteme de coordonate
Este un sistem de coordonate local, în care poziţia unui punct oarecare
P0, aparţinând suprafeţei elipsoidului de referinţă este bine determinată, dacă
sunt cunoscute distanţele geodezice u şi v față de o origine oarecare O.
P0 O = u - distanţa geodezică ce se măsoară pe meridianul arbitrar ales,
|

| |
de la punctul de origine O până la punctul P0 . Punctul P0 de pe meridian este
chiar piciorul perpendicularei duse din P0 pe meridian.
P0 P0 =  - linia geodezică determinată de normala la meridianul ales.
|

Punctul O poate fi situat şi în planul ecuatorului (O  G ) .

Distanta pe primul vertical este aproape egală cu distanţa pe paralel. Drumul pe

primul vertical este însă întotdeauna mai mic decât drumul pe paralel deoarece
raza de curbura a primului vertical este întotdeauna mai mare decat raza
paralelului (N > N cosB).

Într-o primă aproximaţie, coordonata v o putem considera pe paralel.

- Sistemul de coordonate topocentric local

Xe cos A sin  e
x e = Ye = D sin A sin  e
Ze cos  e

Fig. 3.6 Sistemul de coordonate topocentric local

pag 5
 Bazele Geodeziei Fizice – Sfera cerească

UNITATEA DE STUDIU 4
SFERA CEREASCĂ

CUPRINS

4.1 Obiective
4.2 Conceptul de sferă cerească
4.3 Conceptul de infinit pentru distanta pana la stele
4.4 Elementele sferei cerești

4.1 Obiective

Înțelegerea principiilor de măsurători geodezice utilizând stelele, înțelegerea

noțiunilor și definițțile privind elementele sferei cerești, familiarizarea cu
poziționarea în spațiu în sistemul solar. Dezvoltarea vederii în spațiu și a
capacității de desenare în modul 3D

4.1 Conceptul de sferă cerească

Din orice punct al Globului terestru ar fi privit cerul înstelat, acesta ne
apare ca o calotă sferică infinită, în al cărui centru se află observatorul. Sfera
corespondentă a primit denumirea de sferă cerească, pe care se proiectează
stelele. Stelele, inclusiv Soarele, au mişcări proprii foarte lente, care pot fi
puse în evidenţă prin observaţii astronomice precise, efectuate la intervale
relativ mari de timp. De aceea, în multe situaţii, poziţia stelelor pe sfera cerească
este considerată fixă, ipoteză valabilă numai pentru studii şi determinări de o
precizie limitată.
Stelele sunt caracterizate prin anumite proprietăţi, care sunt studiate în amănunt
de specialiştii în astronomie, dintre care le vom specifica pe acelea care au
o importanţă deosebită pentru astronomia geodezică, în general, pentru
geodezie în particular.
O primă proprietate a stelelor derivă din depărtarea acestora faţă de
Pământ, depărtare care poate fi apreciată ca foarte mare. Cea mai apropiată
constelaţie (din cele 88 constelaţii catalogate pe sfera cerească) se află la cca
4,3 ani lumină de Pământ (ceea ce ar corespunde, la o distanţă e≈ 4 •
1013km).

pag 1
 Bazele Geodeziei Fizice – Sfera cerească

4.2 Conceptul de infinit pentru distanța până la stele

Dacă se presupune că din două observatoare M şi M’, situate diametral opuse

pe suprafaţa Pământului (în aproximaţia formei sale sferice), se fac observaţii
simultane spre steaua σ ar rezulta un unghi Δ cu o valoare foarte mica :

5 12.7  10
3
2R
Δ''=ρ''  2 10  0,0001,
e 4 *1013

ρ" = 206 264,806 = numărul de secunde sexagesimale cuprinse într-un

radian;

R = 6370 km = raza medie (aproximativă) a Pământului.

Instrumentele actuale nu permit măsurători unghiulare cu o precizia rezultată
din relaţia de mai sus .

Consecinţă: Direcţiile măsurate, la un anumit moment, din 2 observatoare

situate chiar diametral opuse pe suprafaţa Pământului, spre o stea
oarecare de pe sfera cerească, pot fi considerate paralele.
Consecinţa se poate extinde asupra unui unghi dintre două stele, observat de pe
Pământ, care va rezulta cu mărime fixă, indiferent de poziţia observatorului pe
suprafaţa Pământului (a nu se uita condiţiile iniţiale: observaţii la acelaşi
moment, efectuate, desigur, asupra aceloraşi două stele).

O a doua proprietate a stelelor, care are relevanţă în geodezie, se referă la faptul

că acestea au lumina lor proprie, caracterizată, printre altele, de străluciri
specifice proprii. Planetele nu au lumina proprie, fiind corpuri cereşti stinse,
luminate de către Soare.

pag 2
 Bazele Geodeziei Fizice – Sfera cerească

Aparent sfera cerească execută o mişcare diurnă uniformă de la răsărit spre

apus(în sens trigonometric negativ, numit în astronomie sens retrograd). În
realitate, Pământul este cel care execută mişcarea de rotaţie de la apus spre
răsărit(sens trigonometric pozitiv sau sens
direct).
Rotaţia sferei cereşti se poate pune în evidenţă
îndreptând un aparat fotografic spre pol şi
folosind o expunere mare.
Datorită mişcării diurne vedem stelele
descriind cercuri paralele, ale căror centre se
află pe o dreaptă numită axa lumii, aflată în
prelungirea axei de rotaţie a Pământului. Axa
lumii intersectează sfera cerească în două
puncte fixe, numite poli cereşti.

Fig. 4.1 Miscarea stelelor pe cer

4.4 Elementele sferei cerești

Fig. 4.2 Elementele sferei cerești

Planul perpendicular pe axa lumii ce trece prin centrul O al sferei

cereşti(adică prin centrul Pământului) taie sfera cerească după un cerc mare EE’,
numit ecuator ceresc. Firul cu plumb, într-un loc dat, ne dă direcţia verticalei
pag 3
 Bazele Geodeziei Fizice – Sfera cerească

acelui loc. Această dreaptă intersectează sfera cerească în două puncte: unul Z,
deasupra capului, numit zenit, iar al doilea N, diametral opus primului, numit
nadir. Planul perpendicular pe verticala locului, într-un punct dat de pe Pământ,
se numeşte planul orizontului. El taie sfera cerească după un cerc mare HH’,
numit orizont matematic.
Planul determinat de axa lumii şi verticala locului taie sfera cerească după
meridianul locului(cercul mare PZP’) şi planul orizontului după meridiana
locului. Ea taie orizontul în două puncte: punctul nord H’, de aceeaşi parte cu
polul nord, şi punctul sud H, diametral opus.
O stea în mişcarea sa diurnă aparentă descrie un cerc paralel cu ecuatorul,
numit paralel ceresc. El taie meridianul locului în două puncte: unul la sud de
pol, numit punctul de culminaţie superioară(Cs), altul la nord de pol, numit
punctul de culminaţie inferioară(Ci) a stelei. Intersecţiile cu orizontul ale
paralelului descris de stea sunt: punctul de răsărit(R) şi punctul de apus(A) al
stelei. Unele stele, aproape de poli, descriu cercuri aflate în întregime deasupra
orizontului(cercul C’sC’i). Acestea se numesc stele circumpolare iar celelalte
sunt stele cu răsărit şi apus.
Verticala locului este reprezentată (intuitiv) de direcţia firului cu
plumb, intr-un punct dat, sau de direcţia perpendicularei la suprafaţa unui lichid
aflat in stare liniştită. Datorită, in special, structurii interne a Pământului, dar
şi a altor cauze care se vor examina intr-un alt capitol al manualului,
verticala locului este o curbă oarecare (denumită şi linie de forţă). Tangenta la
linia de forţă intersectează sfera cerească în două puncte: zenitul (Z) şi nadirul
(Z').
După această direcţie se măsoară acceleraţia gravităţii (g) şi se
calează(orizontalizează) în staţie orice instrument topografic sau geodezic în
punctul considerat M.
Din motivele menţionate anterior, indiferent de poziţia
observatorului M, pe suprafaţa Pământului, se poate considera că punctele
Z şi Z' ocupă o aceeaşi poziţie (constantă) pe sfera cerească.

Orizontul locului este planul care trece prin poziţia observatorului M şi este
normal la verticala locului. Zenitul şi nadirul sunt polii orizontului. Orice plan
care conţine cei doi poli este perpendicular pe orizont şi intersectează sfera
cerească după un cerc vertical.
pag 4
 Bazele Geodeziei Fizice – Sfera cerească

Fig. 4.3 Puncte, plane şi cercuri principale pe sfera cerească

Almucantarat este planul care trece prin steaua σ şi este paralel cu

orizontul.
Înălţimea stelei deasupra orizontului (h) este unghiul format de direcţia
spre stea şi orizontul locului.
Direcţia zenitală (z) a unei stele este unghiul complementar înălţimii
stelei:
z = 90°- h.
Datorită mişcării de rotaţie zilnice a Pământului în jurul axei sale, se
crează iluzia că sfera cerească execută o rotaţie completă, în interval de o zi,
denumită în astronomic mişcare aparentă diurnă. Aceasta declanşează răsăritul,
respectiv apusul Soarelui, a Lunii precum şi a celorlalte stele şi planete din
univers, care aparent se rotesc de la est la vest, (în sens invers celui real, specific
mişcării de revoluţie a Pământului).
Direcţia care uneşte centrul orbitei pe care are loc mişcarea de rotaţie
aparentă a stelelor şi observatorul terestru M este denumită axa lumii sau axa
polilor. Această axă înţeapă sfera cerească în două puncte PN şi PS denumite
polul nord ceresc şi respectiv polul sud ceresc, fiind denumite şi polii lumii.

pag 5
 Bazele Geodeziei Fizice – Sfera cerească

La latitudinea medie a ţării noastre, polul nord ceresc PN se află situat in

imediata apropiere de Steaua Polară din constelaţia Ursa Mare (cunoscută
curent sub denumirea de Carul Mare).

Cercul orar al unei stele σ din figură este intersecţia planului care
trece prin punctele PN, σ, PS cu sfera cerească.
Ecuatorul ceresc este intersecţia dintre un plan care trece prin centrul
sferei cereşti şi este perpendicular pe axa lumii.
Deoarece s-a arătat că indiferent de poziţia pe Pământ a observatorului
M, se poate considera că acesta se află în centrul sferei cereşti, planul
ecuatorului ceresc trece prin centrul Pământului, determinând prin intersecţie cu
suprafaţa sa ecuatorul (astronomic) terestru.
Polul nord ceresc şi respectiv polul sud ceresc sunt polii ecuatorului
ceresc. Ecuatorul ceresc împarte sfera cerească în două emisfere: emisfera
nordică şi respectiv emisfera sudică.
Planul meridian al observatorului M este determinat de verticala
locului şi axa lumii. Aceasta intersectează sfera cerească după meridianul
locului, fiind perpendicular şi pe ecuatorul ceresc şi pe orizontul locului.
Intersecţia planului meridian cu suprafaţa terestră se numeşte meridian
astronomic al punciului M.

pag 6
 Bazele Geodeziei Fizice – Mecanică Cerească

UNITATEA DE STUDIU 5
MECANICĂ CEREASCĂ

CUPRINS

5.1 Obiective
5.2 Legile lui Kepler
5.3 Legile lui Newton
5.4 Mișcările polului

5.1 Obiective

Înțelegerea principiilor fizice și matematice care guvernează mișcările

pământului atât pe orbită în jurul soarelui cât și în jurul axei sale de rotație sub
influența fortelor de atractie luni-solare. Descrierea funcțiilor și relațiilor
matematice care guvernează mișcările planetelor și pot influența măsurătorile
geodezice

5.2 Legile lui Kepler

Pământul, la fel ca toate planetele, se mişcă în univers după legi care au fost
formulate de marele învăţat Johannes Kepler (1571-1630):
Legea 1. Traiectoria după care se deplasează planetele în univers are
forma unei elipse, Soarele fiind situat într-o poziţie fixă într-unul dintre cele
două focare (mişcarea heliocentrică)

Legea 2. Raza vectoare a planetei descrie arii egale în intervale de timp egale.

Legea 3. Raportul dintre pătratul perioadei de rotaţie (T) şi cubul semiaxei mari
a elipsei (a) este o mărime constantă:
T2/a3=constant,
pentru toate planetele din univers.
Legile lui Kepler, deduse din observaţii proprii pe perioade îndelungate de timp
(1609-1619) au la bază mai multe ipoteze principiale: acţiunile forţelor de atracţie
exterioare sunt neglijate, planetele sunt considerate corpuri pun ctiforme şi
omogene ş.a. Mai târziu, Isaac Newton (1643-1727) a completat şi
generalizat formulările lui Kepler prin celebra sa lege a gravitaţiei universale.
pag 1
 Bazele Geodeziei Fizice – Mecanică Cerească

5.3 Legile lui Newton

Legile lui Newton formează baza mecanicii clasice fiind reprezentate de cele 3
legi ale fizicii care dau o relație directă între forțele care acționează asupra unui
corp și mișcarea acelui corp, și Legea atracției universale. Primele trei mai sunt
cunoscute ca principiile fundamentale ale mecanicii

Principiul I al mecanicii sau principiul inerției a fost formulat pentru prima dată
de Galilei și este cunoscut sub forma:
Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât
timp cât asupra sa nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează
asupra sa este nulă.

Principiul al II-lea al mecanicii a fost enunțat de Newton astfel:

O forță care acționează asupra unui corp îi imprimă acestuia o accelerație,

proporțională cu forța și invers proporțională cu masa corpului:
principiul forței sau legea a doua a dinamicii: F=ma
Principiul al III-lea al mecanicii
Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune),
cel de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de
reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar.
Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul acțiunii și reacțiunii.
Legea Atracției universale
Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță
direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu
pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de
greutate ale celor două corpuri.
F este magnitudinea forței gravitaționale
dintre cele două corpuri punctiforme,
G este un coeficient de proporționalitate
numit constanta atracției universale,

G = 6,674 × 10−11 N m2 kg−2.

Corpurile sunt considerate punctiforme față de distanța dintre ele.

pag 2
 Bazele Geodeziei Fizice – Mecanică Cerească

5.4 Mişcările polului

Ecuatorul ceresc şi ecliptica se intersectează sub un unghi ε ≈ 23°27',
denumit oblicitatea eclipticii. Aceasta se modifică in timp, cu cca. 47"/secol,
datorită, în special, atracţiei exercitate de planetele Venus şi Jupiter, fenomen
denumit în astronomie precesie planetară. Acest fenomen este permanent
studiat şi anticipat cantitativ de către astronomie. Astfel, s-a preconizat pentru
anul 2000 oblicitatea eclipticii va avea valoarea e = 23°26'21",448. Datorită unor
cauze complexe şi incomplet elucidate, a căror descriere nu face obiectul
cursului, durata în care Pământul execută mişcarea de revoluţie pe ecliptică este
în scădere permanentă. Este adevărat că această scădere este mică, de cca.
0",0016/secol, dar influenţa sa este luată în consideraţie in calculele care
intervin în studiile astronomice precise:

La fenomenul de precesie planetară, definit mai sus, se adaugă precesia

luni-solară determinată de acţiunile de atracţie exercitată de către Lună şi
Soare asupra Pământului. Suma acestor fenomene este denumită precesie
generală sau mai simplu precesie.

Figura 5.2 Precesia şi nutaţia

pag 3
 Bazele Geodeziei Fizice – Mecanică Cerească

Dintre efectele multiple ale precesiei menţionăm în continuare doar pe cele mai
semnificative.
Punctul vernal γ se deplasează pe ecliptică, în sensul creşterii ascensiei drepte cu
cca 0",13/an.
Axa de rotaţie a Pământului nu rămâne fixă ci, descrie o mişcare conică, care se
închide după cca. 26 000 ani, având o rată de cca. 50",37/an.
Datorită, în special, înclinării orbitei Lunii în raport de ecliptică (cu 5°) peste
fenomenul de precesie se suprapune o oscilaţie permanentă a axei de rotaţie a
Pământului, denumită nutaţie. Deci conul precesiei nu este neted, ci este un con
ondulat cu perioada de cca. 18,6 ani.
Examinând mai în amănunt aceste modificări temporale ale poziţiei axei de
rotaţie a Pământului şi, îu consecinţă, a poziţiei polului ceresc pe sfera cerească,
astronomia a pus în evidenţă că aceasta din urmă efectuează, suplimentar, o
mişcare de rotaţie proprie, sub forma unei spirale neregulate, cu perioada de
aproximativ 437 zile (renumita perioadă Chandler).
Prin urmare, măsurătorile astronomice trebuie să introducă noţiuni suplimentare:
− axa instantanee (momentană) de rotaţie a Pământului;
− poziţia instantanee (momentană) a polului ceresc.

Din acest motiv, AIG a hotărât în anul 1960 adoptarea unui pol mediu determinat
din media observaţiilor continue de latitudine, efectuate în perioada 1900-1905
în cinci observatoare astronomice fundamentale, situate în jurul Globului, la
latitudini foarte apropiate.

Observatoare astronomice fundamentale

Observatorul latitudine longitudine
Carloforte/Italia 39°08' 8°19'
Gaithersburg/SUA 39°08' 282°48'
Kitab/Rusia 39°08' 66°53'
Mizusawa/Japonia 39°08' 141°08'
Ukiah/SUA 39°08' 236°48'

pag 4
 Bazele Geodeziei Fizice – Mecanică Cerească

Pentru observatorul astronomic Kitab a fost considerată perioada 1935-1940.

Polul mediu definit astfel de către Asociatia lnternatională de Astronomie
(AIA) a fost însuşit de AIG în anul 1960.

Una dintre problemele fundamentale ale astronomiei moderne constă în

determinarea coordonatelor x, y ale polului instantaneu de rotaţie în
raport de Originea Conventională Internatională (CIO), reprezentată de
poziţia polului nord ceresc mediu. Această activitate de cercetare permanentă este
coordonată de Serviciul International al Mişcării Polului (cu sediul la
Mizusawa). În prezent, datorită tehnologiilor perfecţionate utilizate,
puterea de rezoluţie a determinării perioadelor de mişcare a polului a crescut
deosebit de mult (Fig. 6).

Fig. 5.2 Determinări recente ale mişcării polului

pag 5
 Bazele Geodeziei Fizice – Trigonometrie sferică

UNITATEA DE STUDIU 6
TRIGONOMETRIE SFERICĂ

CUPRINS

6.1 Obiective
6.2 Planuri și secțiuni normale
6.3 Triunghiuri sferice
6.4 Formule și teoreme în triunghiurile sferice

6.1 Obiective

Înțelegerea conceptului de triunghi sferic, proprietăți și particularități.

Înțelegerea formulelor de trigonometrie sferică, modul lor de utilizare în
rezolvarea problemelor geodezice specifice.

6.2 Planuri și Secțiuni normale, raze de curbură

.
Considerând pe suprafaţa elipsoidului normala BD, într-un punct B de latitudine
 , prin aceasta se pot duce o infinitate de planuri, perpendiculare pe planul
tangent la suprafaţa elipsoidului în punctul B. Aceste planuri se numesc planuri
normale. Una dintre aceste secţiuni normale din punctul B este chiar elipsa
meridiană, atunci când planul normal conţine şi axa polilor PP / (fig. 6.1).

B r C

W
E O
E'
T
S
D

Fig. 6.1. Secțiuni normale.

Secțiunile normale generează pe suprafața elipsoidului de rotație arce de elipsă.
Acestea sunt aproximate cu arce de cerc prin determinarea razelor cercurilor
care aproximează cel mai bine arcele eliptice. Aceste raze se numesc raze de
curbură.
pag 1
 Bazele Geodeziei Fizice – Trigonometrie sferică

Secţiunea ce trece prin punctul B şi este perpendiculară pe secţiunea meridiană

poartă numele de secţiunea primului vertical ce are tot formă de elipsă (SBW).
Raza de curbură a primului vertical în punctul B de latitudine  se notează cu
 Dacă secţionăm elipsoidul cu un plan ce trece prin punctul B şi este
perpendicular pe axa polilor se obţine cercul paralel corespunzator.
Unghiul diedru dintre secţiunea primului vertical şi cea a paralelului din punctul
B, este definit de unghiul plan CBD şi este egal cu latitudinea  .
Pentru determinarea razei de curbură  , a primului vertical este folosită teorema
lui Meusnier, care se enunţă astfel: „Dacă printr-un punct dat al unei suprafeţe
sunt duse două secţiuni plane – respectiv normală şi înclinată – ambele secţiuni
având în punctul dat o aceeaşi tangentă, atunci raza de curbură a secţiunii
înclinate este egală cu raza de curbură a secţiunii normale, înmulţită cu cosinusul
unghiului dintre cele două secţiuni.
r =   cos (1)
r a
Aşadar:  = , dar r =  cos  (2)
cos w
Înlocuind se obţine:
a c
= = (3)
w v
Lungimea razei de curbură a primului vertical este chiar lungimea segmentului
de normală BD până la axa polilor, care se mai numeşte marea normală şi se
notează cu N.
a c
=N= =
w v

r
A dl B
E O
E'
N
d O'

Fig. 6.2. Secțiuni normale.

pag 2
 Bazele Geodeziei Fizice – Trigonometrie sferică

6.3 Triunghiuri sferice

Triunghiurile sferice sunt acele triunghiuri de pe sferă în care laturile sunt arce
de elipsă provenite din secțiuni normale.
În triunghiurile sferice suma unghiurilor nu este fixă, 180 ca în triunghiurile
plane, ea variază între 180 și 270 .

Q R

Fig. 6.3. Triunghiuri sferice particulare.

De exemplu, în figura 5.3, triunghiul PQR este un triunghi cu 2 unghiuri drepte,

în Q și R, iar triunghiul PQE este un triunghi cu 3 unghiuri drepte, în P, Q, și E.
Laturile unui triunghi sferic se pot determina atât ca mărimi liniare cât și ca
mărimi unghiulare.
Mărimea unghiulară α° a unei laturi de triunghi sferic de lungimeeste mărimea
unghiului la centru care se opune arcului de cerc corespunzător α (figura 6.4)

α
α°

Fig. 6.4. Mărimea liniară și unghiulară a unei laturi de triunghi sferic

Atunci când se cunoaște una din aceste mărimi cealaltă se poate calcula prin
regula de trei simplă: 2ΠR . . . . . . . . . . . . 360°
α . . . . . . . . . . . .α°

pag 3
 Bazele Geodeziei Fizice – Trigonometrie sferică

6.4 Teoreme și formule în triunghiurile sferice

Similar formulelor și teoremelor din trigonometria plană, există și în

triunghiurile sferice formule similare:

Fig. 6.5. Formule în triunghiuri sferice

În triunghiul sferic ABC de laturi a, b, c, laturi exprimate prin mărimea lor

unghiulară se pot scrie următoarele formule, numite formulele lui Gauss:

cos a = cos b cos c + sin b sin c cos A

sin a cos B = cos b sin c − sin b cos c cos A
sin a sin B = sin b sin A
sin a sin C = sin c sin A

Prima formulă este cunoscută ca Teorema cosinusului

Iar ultimele două formule se pot scrie și sub forma

sin a sin b sin c

= =
sin A sin B sin C

și atunci sunt cunoscute ca Teorema sinusului

pag 4