Afina,Dafina

In zadar mai plange."

Dafina iar se milcui dragului dafin spre a se cuibarj in culcusul ei, dar dafinul
tot inima inlemnita: nu vru sa-i deschida.

Feciorul ii sterse ochii inlacrimati cu naframa-i de matasa, o netezi usor pe

frunte si o invalui cu tot farmecul veseliei si dragalasiei sale tineresti. Zilele
ce le-au trait impreuna s-ar fi prelungit, daca fericitul calator in raiul trecator
nu si-ar fi amintit ca trebuie sa se inapoieze acasa. Dar inima i se strangea
grozav, ca nu-i venea sa se desparta de iubita in cale-i rasarita. Nu indraznea sa-
i spuna ca parintii sai il logodisera de copil si ca acasa il astepta logodnica. Se
zbatea batut de ganduri de rusine fata de parinti, din dragoste pentru ei ca si
pentru Dafina.

Intr-o zi, umbland pe pajistea frumoasa, el se sili sa-i culeaga flori de tot felul
si albe, si rosii, galbene si albastre, vinetii si verzui, si mai mari si mai
marunte, si i le inmanunche in poala .Si Dafina prinse a se alinta cu ele, a le
inviora stropindu-le cu apa si a se pierde de drag in tovarasia lor; le saruta si
le sorbea mireazma, pana ce ametita si fericita adormi intre floricele.

Ajutat de bucatar, vinatorul desfacu si ridica cortul si pleca, dupa ce mai intai
il puse sa ingroape vatra din padure, pentru ca atunci cand se va trezi Dafina, sa
i se para ca totul a fost o nalucire de vis.

Dormi ea cat dormi, dar cand deschise ochii, se vazu biata de ea singura. Incepu sa
suspine din adancul sufletului si sa se jaluie:

-Ce rau a fost voinicul-voinicilor, ce inima impietrita a avut! Cum de s-a indurat
sa-si lase pustie pe Dafina lui? Si-i tot picurau lacrimi peste floricele, le
inmanunchea la sanu-i, le strangea si le canta:

,,Florilor,dragilor mele,

peste foi de ramurele,

voi, surori de ale mele,

nu stiti unde mi-e odorul

dupa care duc eu dorul ?"

Cu totul nemingaiata si cu fata inlacrimata se intoarse la dafin, doinindu-i cu

duiosie:

,,Dafine mult cautat,

dafine mult laudat,

tu din nou desfta-te-n doua,

ca pe Dafina o ploua."

Dar dafinul inlemnit nu se mai mladia.

Si se mistuia Dafina ca ceara, cand ursitoarea ei trimise un pustnic la pajistea

cea frumoasa. Acesta, apropiindu-se, o intreba:
-De ce plangi, florioara?

-Cum sa nu-mi plang soart-amara?

Eu sunt Dafina-nflorita,

de-un voinic iubita

si de dansul parasita.