Minte și inimă

M.Eminescu

– Ce priveşti în jos smerită, – De prieteni, se-nţelege,

Că te mânii te prefaci, Vă-nşelaţi cu mult sistem.
Când îţi zic că el îţi place Şi de dânsul nu pe-atâta,
Şi că tu demult îi placi. Dar de tine mai mă tem.

Voi jucaţi în comedie Pân-acum pornirea voastră

Rolul vostru de-nţelept, Aţi ştiut să o mascaţi
Dar de ce unul la altul Şi în sufletele voastre
Vă uitaţi atât de drept? Cu durere vă iubeaţi.

De ce, când pe neaşteptate Promiţând unul altuia

El soseşte uneori, Cum că nu veţi mai iubi.
Rumenirea face locul Voi gândeaţi c-o să rămână
Unei gingaşe palori; Astfel până veţi muri.

Şi priveşti cu ochi nesiguri, Şi-n această mângâiere,

Sânul creşte fără să vrei? De pe-o zi pe alta, voi
Dar vă stingeţi dupăolaltă… Tărăgăniţi o fericire
Comedie, dragii mei… Dureroasă, amândoi.

Parcă-l văd cum vine ici, Fiind siguri unul de-altul,

Şede-n veci pe-acelaşi jeţ Să promiteţi fu uşor
Şi la tine îşi îndreaptă Cum că nu o să mai faceţi
Ochii negri şi şireţi. Alianţe de amor.

Şi când credeţi cum că nimeni Dară azi pui capăt tragic

Dimprejur nu vă ia seama, Astei stranie poveşti…
Numa-atunci vă daţi în petic – Doamne, Doamne, mătuşico,
Şi vă arătaţi arama. Nu ţi-i greu să mai vorbeşti?

Eu vă văd de pe sub gene: – Nu mi-i greu, căci eşti în stare

Ochi-n ochi priviţi fierbinte Să sfărâmi ca un… copil
Şi de dragi unul altuia Jucăria-ncântătoare
Conversaţi fără cuvinte. A frumosului idil.

Cine nu v-ar şti, copilă, Când vă văd mergând alături,

Da, v-ar crede neam de sfinţi. Vă zâmbiţi şi vă privesc
Şi să staţi numai l-atâta… Şi când credeţi câte spuneţi,
Bine? Sunteţi voi cuminţi? Eu fac haz şi-ntineresc.

– Taci, mătuşă, tu mă superi, Voi, gurmanzi ai drăgostirii,

De-i vorbi mai mult eu fug. Cu reţeta cea mai bună
Ce se pare că-i iubire Înveliţi amoru-n vorbe,
Nu-i decât prieteşug. Clevetindu-l împreună.
Şi feriţi de ochii lumii,
Între rariştea de brazi,
Voi mergeţi când vine seara,
Tu eşti rumenă-n obraz.
Şi atâta bucurie
Văd în ochii tăi cei mari…
Nu lipseşte decât nunta
C-un taraf de lăutari.
În zădar oare Teodor
Scrie-a codrului poveste?
Şi atât de rău îi pare
Că băiet el nu mai este?
Că nu vreţi a da pe faţă
Dulcea taină înţeleg,
Căci cu-atâta e mai dulce –
Dar un capăt nu aleg.
Şi ce bine aţi petrece
Azi, când viaţa vă zâmbeşte,
Cum în vremea mea Konaki
O spunea pe bătrâneşte:
„Prin pustii şi munţi sălbateci,
Prin prăpastii, râpi, ponoare,
Unde-n albia de stâncă
Sună blândele izvoare;
Acolo unde natura
Cu puterea ei măreaţă
Răspândit-au pretutindeni
Bucurie şi viaţă;
Unde brazii cei de fală
Se înalţă cu trufie,
Unde zmeura şi mura
Au a lor împărăţie;
Unde toate împreună
Strigă: „Vino, te opreşte!”
Acolo amorul cheamă,
Acolo vină de iubeşte.
Acolo ochiul zavistnic
Nu mai are vreo putere:
Nu-i jignire în iubire,
Ci noroc şi mângâiere.”
Ţie-ţi trebuie vecinul
Teodor e pentru tine:
Liniştit, cam mizantropic
Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine.
Ţie-ţi place poezia,
El lucrează versuri bune.
Toate versurile sale
Tu pe muzică le-i pune.
De-i cânta veţi face duo,
Glasul vostru se combină;
De te-ai pune la piano
Te-a însoţi din violină.
Ţie-ţi place moşioara,
Pe a ta vrei s-o lucrezi,
Iar el ştie plugăria –
Gospodar e, precum vezi.
Moşioara lui altădată
Era tot părăduită,
Vezi acuma ce-i aduce,
Cât de bine-i rânduită.
Aşadar, nu sta la gânduri,
Prea uşor alegi din două,
Eu îţi zic să-ţi iei vecinul,
Ie-l cu mâinile-amândouă.
– Toată ziua se închide
Prin autori mâncaţi de molii
Şi îl vezi întotdeauna
Cumu-i plin de colbul şcolii.
– Dar nu vine-n toată seara?
– Vine. Poate i-i urât.
Ş-apoi nu ştii cum că fusta
Femeiască-o au… urât?
– Pentru?
– Ştiu eu care-i cauza?
– Pentru că în lumea toată
Numai una-i este dragă.
Vezi aşa, aşa e, fată.
– Ş-acea una?
– Acea una
Stă înaintea mea şi coase
Şi de-i spun că este astfel
Se preface mânioasă.
– Frumuseţi să sperii lumea,
Precum însăşi vezi, nu am,
Deci în cumpănă pun toate
Şi le măsor dram cu dram.
Ş-am văzut că-i mult mai bine
C-un moşneag să mă cunun
Decât iar să-mi risc eu sama
C-un bărbat ori c-un nebun.
Eu susţin că orice casă
Din convenţie se face
E mai multă fericirea
Căci într-însa este pace.
Tu lucrezi iar el acasă
Poate sta, poate lucra,
Dar din când în când aruncă
Ochii lui asupra ta.
Şi se uită lung la tine.
Doamne! limpede mai ştie
Cum că fără tine lumea
I-ar fi chiar ca o pustie.
Vii la spate, vezi ce scrie,
Peste şiruri tu alergi,
Îi iei pana chiar din mână,
Singură vreo vorbă ştergi.
Şi să crezi că ştears-o lasă
Dacă tu vei zice: nu.
Te aprobă căci în minte-i
Şi în inima-i eşti tu.

– Pace? Da cunoşti moşnegii?

Scârţâie neîncetat.
Ba-i bolnav, ba n-are vreme
Să te ducă la primblat.

De faci muzică el cască,

Dacă râzi el e ursuz,
Să vorbeşti de vrei ai voie,
Da nici glasul nu-i auzi.

Când s-apropie, drăguţă

Fată! – funia de par,
Atunci chin! Moşneagu-ntr-una
Scârţâie ca un car.

Nu doresc, nepoată dragă,

Să ajungi la aşa hal…
Ştii ce pace e aceea?
E tăcerea din spital.

Alta-i pacea sufletească

Care e rodul iubirii –
Şi acolo e tăcere,
Dar tăcerea fericirii.