DUMITRU HURUBĂ

FOSFOR ȘI PSIHIATRIE
2
DUMITRU HURUBĂ

- roman -

3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HURUBĂ, DUMITRU
Fosfor și psihiatrie/ Dumitru Hurubă. - Târgu-Mureş :
Editura Vatra veche, 2022
ISBN 978-606-9014-58-6
821.135.1

Coperta de Nicolae Băciuț

Foto: sursa internet

EDITURA VATRA VECHE

Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29
Apărut 2022
Lector Nicolae Băciuț
Copyright © Dumitru Hurubă 2022
Toate drepturile rezervate
Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ
Format 16/61x86, Coli tipo 11
Tiparul executat la
S.C. INTERMEDIA GROUP SRL
Târgu-Mureş, str. Iuliu Maniu nr. 14
România

4
 I

Înainte de ’89 localitatea se numea Gaiţa, spre disperarea

băştinaşilor care se simţeau din ce în ce mai jigniţi şi cumva
umiliţi, mai ales când, cu vreo ocazie, erau întrebaţi cu uşor
dispreţ, în orice caz cu ironie:
–Mă scuzaţi: din ce localitate spuneaţi că sunteţi?...
–Gaiţa, municipiul Gaiţa…
–Cum-cum? Gaiţa…? A, da, desigur, dar e de la noi,
sau...?
–D-apoi, cum!
Adevărul e că numele în cauză suna a conspiraţie din
perioada acut-postbelică a contraspionajului, adică:
–Pssst! Cuibul-cuibul? Aici e Gaiţa! M-auzi? Hei!
Reglează-ţi rabla aia de aparat pe frecvenţă! Sunt Gaiţa, îţi
transmit coordonatele…
–Da, aici e Cuibul, e-n regulă, zii!...
–Sunt în sud-estul Insulelor Bermude – m-auzi?
–Da, gavareşte!
–Mă aflu în Regatul Zombia de Sud…
–Cum-cum? Zombia? Ia interesează-te de starea lor
economică, de venitul pe cap de zombian, de nivelul de trai…
–Fix ca la noi! Mă mai auzi, Cuibule? Aici e Gaiţa! Gaiţa,
mă…!
Aşa era până în ’89.
Situaţia s-a schimbat însă radical odată cu instalarea noii
democraţii de tip occidental-capitalist cu unele apucături
transatlantice, aşa că a început îmbăierea în lapte de la vaca
Milca, iar ca mămăligă folosindu-se miere recomandată şi
livrată engros de Europa Liberă... La următorul pas, până nu
dădea lumea în diabet zaharat, s-au organizat alegeri libere, atât
de libere, încât toată lumea s-a pregătit cu grijă să fraudeze pe
toată lumea aleşilor. Candidaţii, cum era şi firesc, au

5
reprezentat toate cele şapte formaţiuni politice, inclusiv
partidul liber-schimbist înfiinţat de regretatul Ştefan Cazimir,
precum şi un individ cu privire poncişă membru în aripa
intelectualilor de dreapta din partidul pro de stânga. Totuşi,
pentru evitarea vreunei fraudări, la alegeri, urna a fost instalată
în cel mai înalt plop din localitate, prevăzut cu scară cu
prelungitor, la baza căruia urmând să facă de serviciu însuşi
şeful de post din Gaiţa, comisar şef-adjunct dotat cu un pistol-
mitralieră Kalaşnikov, uitat de-un viteaz soldat sovietic sub
patul în care o lăsase gravidă pe fiica gazdei sale. Aceasta a
fost pentru localnici o dovadă în plus că viteaza Armată Roşie
avea sarcină să se ocupe şi de problema demografică. În acest
sens, fiind o armată de ocupaţie, mulţi soldaţi s-au oferit cu
abnegaţie să pună tot ce aveau mai bun ca, în ţara proaspăt
ocupată, să lase urmaşi pe considerentul-presimţire că avea să
urmeze o perioadă de cumplită secetă în domeniul natalităţii…
Revenind la perioada incriminată, legenda spune că, din
cauza emoţiei, în timpul campaniei electorale au avut loc şi
momente distonant-administrative, ba chiar vesele, unii
candidaţi, indicând pe hartă Dorohoiul la Reşiţa, iar Vasluiul
undeva prin partea de sud-est a judeţului Harghita, Bucureştiul
ajungând astfel să fie amplasat exact pe raza comunei
Subcetate-Mureş din respectivul judeţ. Cum era şi firesc, au
fost încăierări responsabile şi pătimaşe, fiecare grup promiţând
electoratului industrie înfloritoare, o economie duduitoare şi
un pib, încât vârful se putea zări doar cu ajutorul telescopului
Hubble, însă, după tradiţionala şi impresionanta bătălie
eficient-electorală cu bâte de pe Aleea Răchita – mai mult
având rol şi rost de spectacol electoral-propagandistic – s-a
ajuns la concluzia că localităţii, pentru creşterea importanţei
sale social-economice şi turistice, îi lipsea un aeroport care să
se numească pur şi simplu AIG (unii, din viteză numindu-l
MIG), adică Aeroportul Internaţional Gaiţa având şi un

6
terminal în ograda lui Sofronie Părhăiţă, cel care a strigat
primul în localitate:
–Jos comunismul! Moarte lu Ceauşescu!
Nu după multă vreme, locuitorii au constatat că, până
una-alta, doar ultima parte din strigăt s-a realizat, prima
aflându-se, încă, în plină şi interminabilă desfăşurare şi cădere
condimentată pe alocuri cu situaţii hilare… În orice caz, după
terminarea alegerilor, toate formaţiunile politice acuzându-se
de fraudă la numărarea voturilor care a continuat aproape trei
ani, tărăşenia s-a terminat cu o reclamaţie la CEDO, precum şi
cu propunerea de anulare a alegerilor.
Complicat şi cam neconstituţional, a reacţionat proaspăta
opoziţie… Dar, până să se descâlcească lucrurile, noua putere
de la Primărie a hotărât schimbarea statutului localităţii din
comună în municipiu, iar Gaiţa s-a şi înfrăţit cu Alascania City,
oraş din zona Canioanelor americane, au precizat cu fericire şi
mândrie noile autorităţi – înţelegere-contract semnată de noul
primar acuzat cu promptitudine la întoarcerea din America de
corupţie şi folosire de valută în scopuri personale…
Însă, un municipiu doar cu dispensar fără să aibă şi un
spital cu câteva sute de paturi, era un fel de umilire, astfel că, la
o şedinţă de consilieri desfăşurată în sala de festivităţi a
Institutului Perspective, Explorări, Licitaţii şi Fezabilităţi,
după ce doi reprezentanţi de la putere s-au luat la trântă cu doi
de la opoziţie – ca să vadă lumea municipiului ce lupte se
dădeau pentru sănătatea şi bunăstarea populaţiei – s-a votat în
unanimitate construirea respectivei unităţi medicale, ea
ocupând imediat locul întâi într-o ierarhie a importanţei şi
investiţiei. Tot atunci, pe colina de la sudul municipiului,
consilierii, împreună cu angajaţi ai Institutului, au hotărât prin
vot cu bile la vedere, construcţia unei săli de sport pe teren
înclinat şi cu tavan rabatabil pentru organizarea concursurilor
internaţionale de săniuţe cu motor de Trabant electric...

7
 –Staţi, oameni buni: de unde avem noi Trabant electric?,
a întrebat inginerul Andrican Strecheanu.
–Păi, mormăi careva dintre consilieri, facem noi rost…
–Avem oameni la cules de sparanghel, zise Ioncelu şi
putem interveni prin ei, nu?
–Absolut-absolut!, aprobă Varvigeanu.
–Da ce dracu are sparanghelu cu Trabantu?
–Ce are! Păi, nu în Germania se fabrică autoturismu
ăsta?, întrebă Victoreţu.
–Ba da, şi?
–Apoi, n-ar fi corect ca o delegaţie de sparanghelişti de-ai
noştri să meargă la doamna Merkel şi să discute pentru o primă
tranşă de motoare?, păru să se descotorească Ioncelu de idee.
–Ba, da – de ce nu?, se băgă pe fir şi Varvigeanu.
–Staţi aşa!, ţipă Victoreţu de la „Personal”, am eu un văr
în Germania şi îl pun eu să-i ceară un Trăbănţel de probă
doamnei Merkel…
–Aşa da şi perfect!, reveni Ioncelu.
–Ce, mă colega?, se minună altcineva. Ce? Da, mă rog,
ideea nu e rea, zic şi eu…
Până la urmă s-a organizat un referendum şi toată lumea a
fost de acord, în urma voturilor că mândria localităţii rămânea,
totuşi, Spitalul Municipal de Psihiatrie „Gaiţa”, însă nici sala
de sport nu trebuia ignorată ca investiţie, cu atât mai mult că
Sala de sport „Gaiţa” avea o anumită rezonanţă pentru sufletul
şi mintea fiecărui gaiţean…
Evident, că prioritatea priorităţilor era, normal şi legal,
construcţia Spitalului, drep care s-a şi organizat o licitaţie
oficială şi ultrasecretă, după încheierea căreia, câştigată
conform aşteptărilor de-o firmă-căpuşă manageriată de vărul
primarului, proiectul instituţiei a fost pus la dispoziţia edililor
de un arhitect semănând la figură cu van Gogh după ciopârţirea
urechii şi cu Dem Rădulescu în rol de cerşetor. Arhitectul în
cauză a fost recomandat călduros şi discret-ameninţător de un

8
comisar-expert sosit în municipiu tocmai de la Bruxelles, s-a
spus, el însuşi semănând cu ciobănaşul din Baladă când şi-a
auzit mioara bârsană vorbind o ardelenească de prin Jina de
sud-vest condimentată ici-colo cu anglicisme... Legendă sau
nu, se ştie în municipiu că baciul-proprietar de mioară a leşinat
când aceasta l-a întrebat cu glas uşor behăit-clonat, în dialect
din zona Statului Texas ranch-ul din Dallas al familiei
Ewing…
–Where I serve food? (eu unde servesc mâncarea? engl.)
Iar când oierul şi-a revenit din semicomă, a întrebat cu
spaimă dacă şeful statului a scăpat cu viaţă din îmbrăţişarea
marelui Sfinx…
–Ho, nebunule! Doamne-fereşte!, io i-am ceterat
prostului să se lase de oierit, a morfolit Patrafina, nevastă-sa, o
băciţă încărcată de nuri.
Aşadar, problema o luase pe drumul bun al realizărilor de
urgenţă şi de anvergură începând cu înfiinţarea unei comisii
care să efectueze studiul de fezabilitate. Păi, da, cum de
uitaseră? În consecinţă: o comisie avea să rezolve totul în cel
mai scurt timp…
–Poate în cel mai lung, a zis cineva din opoziţie.
–Iar vorbeşti neîntrebat?, l-a descusut conducătorul
şedinţei.
–Da, mă scuzi, domnu, fără să vreau…
–Studiu de fezabilitate?, au exclamat edilii bucuroşi, păi,
asta e floare de lotus la urechea stângă! În două săptămâni e
gata! În momentul următor, consilierul Primăriei cu probleme
economice, a şi sunat:
–Alo! Domnu director general de la Sistematizare? ...
–Nu, aici e doamna secretară!...
–Cu domnu director, Ciorloiu, vă rog!...
–E în şedinţă…
–Bine, da vezi, doamnă, că e ceva urgent…
–Bine – am notat – sunteţi domnu?

9
 –Economist Tropea…
–A, de la Primărie…
–Desigur, doamnă, absolut şi desigur!
În ziua următoare s-a perfectat totul, aşa că membrii
Comisiei au trecut la treabă, iar după doi ani a început turnarea
fundaţiei respectând un proiect care s-a dovedit a fi fost cam
greşit în trei locuri… Constructorii şi-au dat seama şi, în spirit
de solidaritate şi cu nişte mistrii de mortar bine ţintite, au
anulat o nişă-găuroaie pe care un colectiv al firmei mixte:
Perspective, Explorări, Transpot – Gaiţa, într-o anexă din
studiul de fezabilitate, au recroit zona după o secvenţă găsită
într-un film SF… După o jumătate de an lucrurile s-au lămurit,
iar la ceremonia inaugurării, eveniment subliniat de presa
locală cu cele mai mari majuscule suportate de tipografie, a
participat şi un congresman american care tocmai instalase un
prim-ministru într-un stat nou-apărut pe o insulă din Pacific
revendicată atât de China, cât şi de Japonia. Iniţial, noul spital
„de nebunatici”, cum l-a numit într-o glumă răutăcioasă un
parlamentar local, a fost împărţit în două părţi egale: Secţia
„Paranoia”, cu Subsecţia „Adolescenţi cu simptome de
Alzheimer”, respectiv elevii care nu mai ştiu nimic după orele
de curs şi Secţia „Disponibilizaţi”, având şi trei saloane de
nevrotici în devenire… Însă, mândria noilor aleşi a fost că
ansamblul investiţiilor s-a făcut prin aprobarea de fonduri
europene nerambursabile, supranumite în intimitatea familiilor
de afacerişti, şi mană cerească, fără ca sintagmei să i se dea o
definiţie clară. Clădirea spitalului, modernă, cu şapte etaje, cu
dotări tehnico-medicale de ultimă generaţie şi saloane
ultramoderne respectând normele şi standardele prevăzute de
legislaţia bruxellisto-americană, a fost situată în partea de sud-
vest a urbei pe una dintre colinele care coboară lin şi elegant
spre Mahalaua „Căţeaua veselă”. Şi toate ar fi fost în pace şi
armonie dacă la Berăria „Curca udă”, Sandel Imbreanu, cuscrul
Primarului, n-ar fi zis după câteva halbe de bere:

10
 –Mai bine construiau un scut antirachetă…
–Hopa! Domnu-domnu, hei!, i-a strigat un tip cu pălărie
neagră de la o masă vecină, faci cumva ironii spre Deveselu şi
indirect către prietenii noştri americani?
–Io, domnu, io? Apoi, fiică-mea, nu-i universitară la
Oxford, în State, cum ar veni?
–Bade, vezi că Oxfordu-i în Anglia!, îl corectă berarul.
–Pentru mine nu contează – scut să fie şi trei halbe! Hai,
noroc!
–Matale, chiar ai o problemă, nea… Apoi, ia vezi-vezi,
numa! Poate te văd la Guantana!
–Guantanamo, domnu, l-a corectat careva de la altă masă,
mă scuzaţi…
–Hai, mă, că ştiam, numa vă testai!...

11
 II

Prin nişte aranjamente şi relaţii îmbârligate şi cumva

contorsionate, Andricuţ Strecheanu ajunsese angajat la
Institutul Perspective, Explorări, Licitaţii şi Fezabilităţi din
municipiul Gaiţa, în calitate de inginer proiectant, firmă aflată
deocamdată în stand by, respectiv până la „Implementarea unui
program de finanţare-investiţie” pentru realizarea căruia, FOR-
ul i-a încurajat pe angajaţii care solicitau ajutor:
–Vreţi finanţare şi specialişti în domeniu?
–Doamne-fereşte!, s-a speriat directorul Ciorloiu, nu
avem probleme de acest fel.
–Şi-atunci? Ce doriţi de la noi?
–Finanţare, un pic de finanţare, că mai avem şi noi nişte
mangoţi şi…
–A, bani? Da, desigur, vă dăm… Cam ce sumă v-ar
trebui?
–Păi…
–No problem! Presupunem că vreţi să construiţi ceva, da?
–Cam da, adică o seră şi o fabrică de conserve…
–Perfect – vă ajutăm, desigur…
–Ce avem de făcut?
–Un dosar cu toate amănuntele, îl prezentaţi la noi, iar noi
intervenim, da?
–Vă mulţumim…
–Şi cam ce sumă v-ar interesa pentru construcţie?
–După calculele noastre estimative, nu mai mult de…
–Gata, am înţeles! Vă trimitem şi câţiva specialişti în
domeniu…
–Nici vorbă! Avem – mulţumim!
–Am înţeles! Cu materia primă cum staţi? Aţi luat
legătura cu ceva furnizori?
–Evident!

12
 –Dar putem cumpăra din lemnul exportat de la noi?, a
întrebat Varvigeanu de la Sectorul „Licenţe”.
–Vă referiţi, cumva, la lemnul defrişat din pădurile
noastre?, întrebă Andricuţ.
–Colega, fii atent la… cracă, îl atenţionă Ioncelu de la
„Analize”, fii atent, că par să se audă ceva pârâituri de
creangă…
–Da, spuse şi directorul Ciorloiu, poate vrei, Andricuţule,
să te transfer la sectorul plop…
–Adică, să fiu în plop, domnu director?
–Exact!
–Iertaţi-l, dom Ciorloiu, zise Varvigeanu, colegul s-a
referit la lemnul furat din pădurile noastre, dar s-a poticnit…
În ziua următoare la Institutul Perspective, Explorări,
Licitaţii şi Fezabilităţit a şi sosit un delegat de la FOR, la o
şedinţă de analiză convocată de urgenţă…
–Stimaţi domni şi colegi, a zis directorul Ciorloiu, am
convocat prezenta şedinţă având în vedere că FOR-ul nostru,
cu mare promptitudine, a trimis un delegat care să ne ajute la
obţinerea finanţării, respectiv, domnul…
–Viermorel, doctor-specialist în probleme de
investiţiţii… Vă salut şi bine v-am găsit! Am înţeles că vreţi să
construiţi două obiective economice…
–Exact…
–Ok – deci, suma? Poftiţi, domnu director – vă ascult…
–Da, începu directorul Ciorloiu. Da… Domnu Andricuţ,
unde e hârtia cu…?
–Aici, poftiţi…
–Deci, avem de construit o seră şi o fabrică de conserve,
da? Da.
–Poftiţi…
–Păi, după antecalculul nostru, stăm cam aşa: studiul de
fezabilitate, organizarea licitaţiei, despăgubirile pentru

13
terenurile-proprietate, construcţia propriu-zisă… Vo şapte
miliarde per total!
–Cââât?, se văzură brusc pe faţa Trimisului culorile
curcubeului. Cât, stimaţi domni? Dumneavoastră vă daţi seama
ce pretenţii aveţi?
–Da, răspunse Strecheanu, suntem conştienţi. Modeşti şi
realişti. E vorba despre două unităţi economice…
Ceilalţi pufniră în râs, în timp ce Victoreţu de la
„Personal” întrebă foarte serios:
–Mă, Andricuţule, tu eşti normal?
–Încerc…
–Ei, desigur, ştiu la glumă, dar aştept răspunsul
dumneavoastră serios, zise Trimisul, convins că avea de-a face
cu nişte salariaţi cel puţin cu unele probleme psihice.
–Bine, aprobă cu responsabilitate şi convingere directorul
Ciorloiu. Vă dăm un desfăşurător…
–Okei, am înţeles, dar îmi spuneţi şi mie cum aţi ajuns la
un asemenea total?
–Apoi…
–Ok, domnilor! Problema e că putem obţine finanţarea
doar pentru construirea unui complex industrial cu o fabrică de
scobitori şi una de chibrituri cu măciulie de fosfor…
–Fabrică de scobitori!?, exclamă Strecheanu, dar…
–Eu sunt de altă părere, zise Ioncelu, adică să luăm
lucrurile din punct de vedere logic…
–Imediat-imediat, îl întrerupse Trimisul. Întâi vreau nişte
detalii-argumente pe care să le prezint la FOR. Cum aţi
procedat, cum defalcaţi suma…
Păi, simplu: am introdus în calcul inclusiv fosforul
necesar pentru măciuliile de la beţele de chibrit…
–Da, şi?
–Păi, n-avem…
–Ce?

14
 –Fosfor, cuve speciale pentru preparare, apoi maşini de
rindeluit, feţuit şi rotunjit scobitori…
–Adică fasonare? Am înţeles, dar putem aduce fosfor din
Zombia de Sud, unde preţurile sunt mult mai mici şi foarte
convenabile, iar FOR-ul n-o să aibă nimic împotrivă, vă
garantez…
–Zombia?! Mă scuzaţi – personal n-am auzit de
localitatea asta, făcu o mutră de viitor corigent Ioncelu…
–Repetentule!, îi şopti Varvigeanu. Şi tare: domnu coleg,
este vorba despre o ţară – mă scuzi!
–Ţară Zombia?!? Aha! Mersi! Credeam că e numele nou
al vreunei localităţi cu nume schimbat la indicaţia FOR-ului
nostru…
–Nu, dragule, nu, fiindcă tutelarul nostru nu se ocupă cu
aşa ceva, pentru că nu-i dă voie OSIM-ul, altfel pe-ai noştri i-ar
duce mintea, ar fi în stare, deoarece avem oameni inventivi,
oameni de acţiune, cu propuneri ca să-şi poată justifica
salariile, lămuri Trimisul…
–Ştim şmecheria, interveni Andricuţ.
–Colega, ai grijă la craca de sub picioare, îl avertiză
Victoreţu. Ai grijă!...
–Lasă, că ştiu-ştiu: ai noştri politicieni şi-ar sparge sternul
dacă ar deveni proprietari de colonie, zise Ioncelu.
–În principiu, este vorba despre un stat nou, îl lămuri
Strecheanu cu oarecare infatuare, un stat nou-nouţ, abia dat în
folosinţă de… Mă rog, n-are importanţă de către cine… Se află
undeva pe la Triunghiul Bermudelor…
–O, aşa de aproape?, îl întrebă Ioncelu bucuros.
–Yes, mă, yes indiscutabil!
Răspuns clar, categoric al lui Varvigeanu.
–Mersi, colega, mersi mult! N-ai vreo soră, să devenim
cumnaţi?
–Tu, acum vii de la Psihiatrie?, întrebă Varvigeanu
serios..

15
 –Nu, dar ştiu că e un pat liber pe care scrie: Rezervat…
Cere-te de la dom director şi…
–Domnilor, vru să se enerveze directorul Ciorloiu, nu
puteţi fi serioşi? Aici e în joc viaţa firmei noastre…
–Joc de doi, sau geamparale?, întrebă Varvigeanu.
–Te dau afară, dacă mai scoţi o vorbă!
–Ştiu!
–Şi, totuşi, costul investiţiei mi se pare exagerat de mare,
domnilor, zise Trimisul de la FOR, prefăcându-se a nu fi auzit
conversaţia de dinainte…
–Pentru că n-am amintit şi de crescătoria de viermi de
mătase pe care intenţionăm să o punem pe picioare, zise
directorul Adjunct.
–Pe picioarele cui?, domnu Adjunct, întrebă Andricuţ, că
eu am nişte bătături...
–Cum dracu!?, se minună Victoreţu. De ce?
–De la jocul cu bătăi cum ne cântă alţii!
–Mare sensibil!
–Sensibil-nesensibil, asta e! Să puneţi pe alte picioare!...
–Pe-ale tale, domnu coleg, îi zise Varvigeanu lui Ioncelu,
că porţi patruşopt…
–Patruşnouă!
–Apoi, da, continuă directorul, e, cam mare suma, e,
dar…
–Fie vorba între noi, mai ciupim şi noi câte ceva, preciză
bucuros Victoreţu. Nu e normal? Suntem oameni, şi noi, şi
dumneavoastră, nu?
–Şi e democraţie, completă Strecheanu.
–Adică, să furăm, domnu coleg?, se minună economista
Luana de la Plan-Salarizare. Păi, ce, noi suntem firmă-căpuşă?
–Doamne, fereşte!, exclamă Varvigeanu. Nici să nu
gândim la chestii din astea! Democraţie-democraţie, da nici
chiar să…!

16
 –Aşa e, aprobă Victoreţu: mai ciupim şi noi una-alta, e
drept şi normal, da chiar să furăm? Poate la ăia, la zombiani,
domnişoara Luana, ce zici?…
–La ăia? Pfui, ferească-vă Sfânta Treime şi Alah! Apoi, la
ei, dragi colegi, dacă te-a prins cu ceva corupţie, harşt mâna!
Scurt! Pomeneşti cu glas tare de vreo corupţie – harşt limba!
Ăia n-au justiţie la care un proces de nimic să dureze zeci de
ani, ci se trece la executare odată cu sentinţa, pricepeţi?
–Adică nu ţin procesele până se prescriu?
–Exact, nu!
–Dumneavoastră gândiţi cam zombianic, domnişoara
colegă!
–Aşa e, zise Varvigeanu. Vezi-vezi: măsoară-ţi aluziile,
domnişoara colegă!...
–Şi? E greşit?
–Nu, doar că aici e altă ţară – poate n-ai optservat…
–Ei, dar unde rămăsesem?, se îmbufnă Trimisul FOR-
ului. Mă abateţi de la subiect…
–Da? Ia, dragi colegi: cine l-a abătut pe domnu Trimis, să
ridice mâna!, făcu pe nervosul Varvigeanu.
–Dacă puteţi, domnilor colegi, zise directorul Ciorloiu,
încercaţi să nu mai fiţi ironici, okei? Tu, Andricuţule, de ce
ridici doar degetul mijlociu în semn de aprobare?
–Ăsta mi se pare mai lung, mai potrivit şi mai
convingător…
–Ai grijă, ai grijă!, că ar putea fi interpretabil gestul tău!...
–Până la urmă, hotărâm sau nu?, întrebă Ioncelu:
–Păi, da-da!
Cu patru voturi pentru, două abţineri şi două împotrivă, s-
a hotărât construirea unei noi documentaţii, să se organizeze
încă o licitaţie şi-apoi un colectiv să se ocupe de studiul de
fezabilitate…
–Înseamnă că toată tărăşenia mai durează vreo şapte ani,
calculă rapid Strecheanu, ceea ce înseamnă că suntem în grafic,

17
respectiv fabrica şi autostrada până la poarta fabricii vor intra
în exploatare la anul două mii şi...
–Când unii dintre noi vor fi pensionari, sau nu vor mai fi
în viaţă, completă ideea Ioncelu. Subscriu!
–Cam aşa am calculat şi eu, rânji Varvigeanu, fix cam
aşa!
–Domnu… Domnu?, că vă uitai din nou numele, zise
Trimisul, vă rog nu mai inventaţi termene, bine?
–Desigur-desigur – nicio problemă!
–Foarte desigur, se alie Victoreţu, oarecum sobru, am
văzut şi eu cât era de desigur...
–Dar nici nu contează, zise Ioncelu, fiindcă noi suntem
experţi-evaluatori în situaţii aparent lipsite de logică, însă cu
rezultate adesea spectaculoase. Cred că vă mai amintiţi, stimaţi
domni şi colegi, de viaductul dintre Munţii Apuseni şi Podul
lui Apolodor de la Drobeta, variantă propusă de domnul
director Adjunct…
–O propunere fantastică!, exclamă Strecheanu. Trebuie să
recunoaştem ineditul problemei.
–Am înţeles, zise Ioncelu că au fost, totuşi, nişte
împotriviri din partea unor consilieri cu motivaţia că viaductul
nu trecea pe la Parcul Dendrologic din Simeria…
–Domnilor, se supără Trimisul, ce Apuseni, ce Drobeta,
ce Apolodor? Scuzaţi-mă, dar simt că mi se tulbură logica…
Nu era vorba despre Apuseni – Giurgeni – Vadu Oii?
Directorul Ciorloiu îşi dădu seama că, din cauza oboselii,
probabil, tema discuţiei derapase spre o şedinţă de tâmpiţi, aşa
că zise:
–Domnilor şi doamnă Luana…
–Sunt domnişoară, păru să se supere Luana.
–Supunem la vot: cine e de acord că colega noastră Luana
Vorcescu e domnişoară? Votăm, da?
Trimisul FOR-ului nu ridică mâna şi se justifică:
–Eu sunt de la FOR…

18
 –A, da!
–Bine, iubiţii mei, toţi angajaţii firmei sunt de acord,
inclusiv directorul nostru Adjunct, care îşi macină sistemul
nervos încercând să ne demonstreze cum se procedează ca să
repunem pe picioare noua activitate, deci fabrica de scobitori şi
chibrituri...
–E perfect ce spuneţi, domnu director, bine că Dumnezeu
e de partea noastră, zise Strecheanu.
–…Şi nu pare să fie interesat să începem lucrările…
–Cine?
–Cine! Dumnezeu, domnilor, dacă nu cumva ne-a trecut
între timp în custodia Întreprinderii Aprovizionare-Desfacere…
–Adică, prescurtat, IAD?, vru să ştie clar Victoreţu.
–Vezi că eşti inteligent?, îl întrebă Andricuţ. Ce ţi s-a
întâmplat?
–Ştiu, mi-a zis şi soacră-mea…
–Adică, se băgă în vorbă din nou Ioncelu, Întreprinderea
aia aflată sub conducerea directă a unui consiliu de
administraţie format din…
–Taci naibii!, îl opri Andricuţu. Eşti stend bai cu mintea?
–Am vrut să mă refer la acel misterios consiliu de
administraţie coordonat de…, reveni Victoreţu, întrerupt la
timp şi din nou cu un:
–Taci, măi, dom coleg! Vrei să-ţi tai singur craca? Lasă,
că au drujbe mai bune alţii!
–Ştiu…
–Domnilor, zise Andricuţ, dacă-mi daţi voie să fiu clar,
frust şi dur…
–Trebe să supunem la vot?, întrebă Victoreţu.
–Nu mă întrerupe!, aproape ţipă Andricuţ. În ce mă
priveşte, sunt de părere să clarificăm odată cu mascarada asta
de şedinţă, aşa-zisă de analiză şi rugăciune pentru obţinerea de
fonduri!
–Logic, aprobă Varvigeanu.

19
 –Nu mă întrerupe nici tu, stimate colega! Domnilor şi
domnişoară, eu aş zice că ordinea priorităţilor e asta: întâi să
obţinem fonduri pentru seră şi fabrica de conserve care, logic,
nu?, va prelucra produsele obţinute în seră…
–Absolut corect, zise Ioncelu – cum de nu ne-am dat
seama?
–Taci şi tu! Pentru că, zic eu, abia după ce vom avea
conservele şi consumând din ele, vom avea nevoie de scobitori,
deci de fabricarea acestora…
–Exact, foarte exact!, fu de acord şi Luana.
–Are dreptate Andricuţ, zise şi directorul Ciorloiu – de
fabrica de scobitori ne putem lipsi, cel puţin deocamdată…
–Vă priveşte!, se supără Trimisul de la FOR. Eu doar
vreau să vă spun că ordinea lucrurilor o stabileşte cel care dă
bănuţii…
–Bine, dar noi nu avem nevoie de chibrituri şi scobitori!,
zise Victoreţu.
–Eu v-am spus şi din alte experienţe, domnilor:
necesităţile sunt stabilite de finanţator…
–Ok-ok!, da n-am priceput: cum rămâne cu acordarea
fondurilor?, întrebă Varvigeanu. Se aprobă, nu se aprobă?...
–Voi merege la FOR cu toate problemele dumneavoastră
şi vă voi comunica, da?
Însă, brusc, apăru altă prioritate:
–Domnilor, uite, am vorbit cu ai mei şi trebuie să ne
pregătim pentru alegeri, deci…
–Alegeri! Uraaa!, zise Andricuţ.
Astfel stând lucrurile şi desfăşurarea situaţiei, Inodor
Ciorloiu, directorul Institutului, într-un moment de liniştire a
discuţiilor, îşi dădu seama că e din cauza stresului şi se gândi la
o strategie: abia trecuseră două săptămâni de la inaugurarea
Spitalului de Psihiatrie şi la Institutul Perspective, Explorări,
Licitaţii şi Fezabilităţi condus de el – apăru acel Trimis al
FOR-ului, aducând în Diplomatul de import, felicitări, diplome

20
de excelenţă şi o urare-mesaj de la directorul general. Insul, cu
figură ca de robot japonez fabricat în Guatemala, cu tehnică
germană şi sub licenţă americană – aşa a fost prezentat – s-a
închis în birou cu directorul Ciorloiu, iar după patru ore,
secretara Orfeliana a ţipat cu vocea ei de femeie speriată de urs:
–Domnilor colegi – şedinţă! În zece minute, toată lumea
în birou la domnul director…
–Transmitere de sarcini?, s-a interesat careva cu voce de
funcţionar somnoros.
Niciun răspuns…
–Sper că toţi sunteţi prezenţi, da?, i-a întâmpinat
directorul încercând să fie vesel.
–Yeees!, a ţipat careva.
–Ce ai, colega, ce urli?, l-a întrebat Ioncelu de la Plan-
Organizare-Muncă.
–Nu ştiu, veni răspunsul…
–Nu cumva ai băut ceai de cucută?
–Da, ce, io-s Pitagora?
–Socrate, domnu, Socrate – mă scuzaţi!
–Oay, ce junghi am în cot de zicerea ta! Poate îmi spui şi
cu ce armă s-a sinucis Hemingway…
–Kalaşnikov…
–Eşti promovat – felicitări!
–Şi Andricuţ?, întrebă Ciorloiu. Unde e, că nu-l văd…
–E gata: s-a sinucis, zise cu durere în voce Victoreţu.
–Da, s-a sinucis, zise cu tristeţe falsă şi Varvigeanu. Din
cauza colegei Luana…
–De fapt, l-a sugrumat o papistaşă, preciză Ioncelu.
–Domnilor, hei! Linişte! Nu-l văd pe Andricuţ, unde e?,
repetă directorul Ciorloiu.
–Mai are de tăiat nişte frunze pentru câinele domnului
primar...
–Aha! În rest?

21
 –Toţi suntem all right!, a vorbit cam ţipat directorul
Adjunct.
–A, domnilor, zise Varvigeanu serios şi marcat parcă de
idee, îmi veni un gând, de fapt, o propunere: ce-ar fi să cerem
fonduri pentru investirea în construcţia unei fabrici de tăiat
frunze la câini?
–Sau măcar pentru înfiinţarea unei secţii, întări ideea
Victoreţu.
–Aşa-i, aşa-i!, ridică ambele mâini Ioncelu. Că, uite,
îmbătrânim şi noi şi ne vine tot mai greu…
–Hei, domnilor colegi, gata!, se răţoi directorul.
Terminaţi cu glumele astea idioate, vă rog! De sinucigaşu ăsta
de Hemingway ne arde nouă acum? Deci, haideţi, să mai
terminăm cu problemele care nu ne privesc direct şi personal…
–Da când s-a sinucigat?, se sperie Luana Vorcescu.
–Ieri, la prânz, răspunse Varvigeanu. Am auzit la radio
cum îşi trăgea un glonţ în cap…
–Du-te naibii, coleg neserios!
–Poate dăm în vreo psihoză, s-a auzit vocea timidă a lui
Victoreţu.
–Doamne-fereşte!, mormăi Varvigeanu, deşi ideea mi se
pare interesantă şi constructivă.
–Şi mie, îl ajută Luana.
–Eu nu cred că scăpăm fără internare la noul nostru Spital
de Psihiatrie, zise Ioncelu. În ce mă priveşte, eu de-abia aştept,
că auzâi de nişte dotări ultramoderne de numa-numa!
–Hei, gata, domnilor colegi! Ocupaţi loc în linişte –
mersi!… Aşadar, domnilor, după cum se ştie, şi aţi luat şi voi,
dumneavoastră, la cunoşteală…
–Cunoştinţă, dom director!, l-a oprit Ioncelu de la
Sectorul „Producţie” – mă scuzaţi...
–Domnilor colegi, din clipeala asta, oricine mă mai
întrerupe din orişice motiv, suspend şedinţa, clar?

22
 –În regulă, zise Varvigeanu, dar dacă mi-apare vreo
cerere pentru grupul social…
–Suntem oameni cu toţii, nu?, îl linişti directorul.
–Bine, şi-atunci mergem în grup organizat la toaletă?
–Varvigene, opreşte-te!, zise dirctorul Adjunct – ca să fie
bine…
–În orice caz, eu vreau să merg cu Luana, zise Victoreţu.
–Uraaa! A reacţionat corul celorlalţi. Şi noi, şi noi!
–Linişte, gata, domnilor! Trecem la ale noastre: aşadar:
economia naţională este în criză, adică suntem într-un mare…
–Rahat?, mă scuzaţi de întrebare, ridică Ioncelu două
degete.
–Nu, domnule: e un moment de criză şi terminaţi cu
vulgarismele, da?
–Moment?!? Da, parcă de câţiva ani durează momentalu
ăsta, zise ca o constatare Varvigeanu…
–Da, îl linişti Ioncelu, numai că noi suntem pe altă vreme
astronomică.
–Ei, e un moment de tip aparte, specific noii democraţii,
preciză Victoreţu.…
–Fantastic!, zise Andricuţ intrând. Pfui, ce înseamnă
libertatea: fiecare îşi alege fusul care îi convine!
–Inclusiv Luana?, vru să ştie Varvigeanu.
–Ce fus? Ce fus? Ne-apucăm de tors?, îşi reveni Ioncelu
ca dintr-o uşoară aţipeală.
–Aha, de-abia acum îmi dau sama de realitatea în care
trăim, zise Andricuţ.
–Da, zise directorul Ciorloiu cumva imperturbabil,
chestia s-a acutizat, iar noi facem parte dintre victimele acestei
acutizări – dacă vă interesează…
–Domnu director, doar ştiţi: pe noi totdeauna ne-a
interesat noul, mai ales atunci când a fost vorba de instituţii, de
anumite instituţii, sublinie Varvigeanu cu importanţă în glas.

23
 –Este vorba de Instituţiile cu sediul în… plop?, vru să ştie
Andricuţ.
–Mi-ai luat întrebarea din gură, păru să se supere
Victoreţu. Tu nu mai gândeşti deloc?
–Ba da, însă rar şi puţin.
–Mi-am dat seama…
–Fără ironii, îi ameninţă Ciorloiu, că întorc foaia! Sigur
că suntem afectaţi psihic, moral şi salarial de criza mondială ale
cărei consecinţe încep să se materializeze şi în instituţia
noastră…
–…De fapt, l-a întrerupt Trimisul FOR-ului, ca să nu mai
tărăgănăm lucrurile cu poveşti, chiar şi după rectificarea
bugetului de-acum o săptămână, suma care ni s-a repartizat e
suficientă doar pentru jumătate din salariaţii domeniului nostru
de activitate, dacă înţelegeţi ce am vrut să spun...
–Da, aproximativ…
–Era de aşteptat, zise Ioncelu.
–…Ca urmare, domnilor colegi, a reluat Trimisul FOR-
ului, şi pentru a nu sista lucrările la nivel naţional, conducerea
de la Centru a hotărât, logic şi responsabil, zic eu, suspendarea
activităţii câtorva unităţi din teritoriu.
–Era şi cazul, zise Ioncelu, că mă săturasem de-atâtea
ameninţări cu disponibilizarea…
–Apoi, de ce nu spusăşi, colega? Că rapid te elibera de
griji domnu director prin disponibilizare, îl informă Andricuţ.
–Nu te băga, nu te băga…!
–…Se înţelege că suspendarea este provizorie şi, desigur,
la reluarea activităţii, vor fi rechemaţi oamenii noştri de
specialitate, însă, până atunci...
–Până-atunci, cât? Un an-doi? Un secol, un mileniu?,
întrebă Luana.
–Domnişoara colegă – fără ironii, okei?
–Foarte okei, schiuzmi, n-am vrut…

24
 –Aşadar şi deci, reiau: până atunci, domnilor colegi, aşa
cum bine ştiţi, respectiv mai e puţin timp până la alegeri şi
avem obligaţia morală faţă de această ţară, să participăm la vot
cu toţii, da?
–Daaa!, absolut, aprobă corul format din Ioncelu,
Andricuţ, Varvigeanu, Luana şi Victoreţu.
–Plecăm în grup şi cu drapel la secţia de votare?, întrebă
Andricuţ. Bunicul meu spunea că aşa se dovedea sentimentul
patriotic obligat de activiştii pecereului…
–Nu! Fără moşi şi străbunici!, se zbârli Ioncelu. Trăim în
altă lume, suntem generaţie nouă, cu apucături moderne, cu
psihologii şi libertăţi occidentale…
–Bravo! Uraaa! Uraaa!, strigă Varvigeanu entuziasmat.
–Hei, ia un pahar cu apă!, îl îmbie Victoreţu pe Ioncelu.
Vezi că ţi-ai epuizat vocabularul – sun-o pe mamă-ta să-ţi mai
trimită nişte cuvinte prin se-me-se…
–Domnu, linişte, da?, strigă Ciorloiu.
–Bine, dom director – era o simplă întrebare în legătură
cu participarea la vot, zise Andricuţ.
–Ştiu: cu ironie subtilă! Ne ştim noi, da?
–Da, din nefericire, dacă-mi permiteţi o glumiţă…
–Ştiu, domnu Andricuţ, ştiu prea bine!...
–Da…
–Mersi! Deci, domnilor colegi, ceea ce este şi mai
important este că avem datoria cetăţenească să votăm, să
alegem pe cine trebuie, adică candidaţi în care avem încredere
pentru ca cu toţii, noi, poporul…
–Mă scuzaţi: aţi zis două cacofonii…
–Da, şi? Măcar atâta drept am şi eu în calitate de director,
nu?
–Yeees! Uraaa!…
–Mulţumesc, domnilor! nu vă ascund, domnilor colegi, că
partidul nostru, aflat acum la guvernare, şi-a pus la punct o

25
platformă electorală care va scoate ţara din criză, vom asigura
locuri de muncă, vom reduce şomajul, vom creşte pibul…
–Cât-cât?
–Estimativ, la vreo şaptevirgulătrei…
–Ştim-ştim, zise Ioncelu.
–Vom duce pibul pe noi culmi de progres şi civilizaţie,
completă colegul de la sistematizare… Dar am şi eu o
întrebare, pot s-o pun?
–Da, zii!
–Am auzit de-o formaţiune politică nouă – PRO…
–Da, da: ce e aia Pro, domnu director?, se minună şi
Andricuţ.
–O formaţiune politică nouă, cu o ideologie preluată din
partea asiatică a…
–Pssst, domnu director, fiţi atent să nu pomeniţi de China,
zise aproape în şoaptă Trimisul de la FOR, că ne acuză UE de
comunism şi ne trezim naibii cu vreo directivă băgată pe gât…!
–Da, ce, n-am mai înghiţit noi şi altele, de ne-am
desfigurat gâtlejurile?, zise Varvigeanu. Uite, eu trebuie să
merg la operaţie la tiroidă…
–Ce, domnu, te doare-n tiroidă?, întrebă Victoreţu.
–Linişte!, ceru din nou Ciorloiu.
–Evident-evident!, aprobă Andricuţ.
–Mulţumesc, Andricuţule, te voi avea în vedere…
Aşadar, stimaţi colegi, ne revine şi nouă sarcina să jucăm un
rol important în perspectiva apropiatelor alegeri…
–E clar, dar şi ca disponibilizaţi?
–Da, şi! Este foarte evident, domnu Andricuţ! Vom
menţiona acest lucru inclusiv în fişa postului… Pot să
continuez, domnilor?
–Nu luăm o pauză de cafea?, se interesă Ioncelu.
–Okei, luăm – zece minute, da? Sunteţi de acord?
–Yeees!
–Bine, mersi!

26
 ***

Cele zece minute durară aproape trei sferturi de oră până

când reveniră, pe rând, în sala de şedinţă…
–Deci, domnilor, continuăm, da?, întrebă Trimisul de la
FOR.
–Deci, preluă directorul Ciorloiu conducerea şedinţei,
pentru evitarea vreunei fraudări, la alegeri, eu propun ca cele
şapte urne de vot să fie instalate, fieştecare, în câte-un plop de
la marginea municipiului nostru, copac care…
–Iar aţi cacofonizat, dom director!...
–Domnu coleg, zise directorul cu un început de enervare,
o singură dată dacă mă mai corectezi… Vă rog omeneşte:
pentru cacofonii să nu mă mai întrerupă nimeni, clar?
–Am înţeles: vot de blam!, zise Victoreţu.
–Vezi că ştii? Şi, încă o chestie, dragi colegi, dacă n-aţi
priceput până acum: eu am fost numit aici politic nu ca să mă
ocup de gramatică – limpede? Chiar la primirea sarcinii,
domnul prim-vicepreşedinte al partidului nostru m-a întrebat în
glumă:
–Domnu coleg, vă place gramatica?
La care, normal, am răspuns hotărât:
–Mie?!? Păi, neam de neamul nostru am fost agramaţi, ce
naiba! Pentru noi, şcoala a fost şcoală, ca să nu mai vorbesc de
studiile superioare… Sper că am fost clar înţeles… Deci, reiau:
formaţiunea plopilor va fi prevăzută cu scări pentru ca
alegătorii – înţelegeţi, da?
–Daaaa! Ura!
–…Ca alegătorii să ajungă la urnă doar câte unul… Iar
cel mai înalt plop din localitate, s-a hotărât de comitetul
electoral, să fie prevăzut cu scară şi prelungitor, da?
Amănuntele se cunosc, nu?
–Nuuu!

27
 –Bine, domnul coleg de la FOR vă va explica în detaliu…
Poftiţi-poftiţi, domnu…!
–Mersi!... Deci, domnilor, preiau ideea transmisă de
domnul director: plopul pomenit mai înainte, va fi
supravegheat pe toată durata alegerilor de către un plutonier,
sau sergent major, sub directa îndrumare a domnului comisar
adjunct al poliţiei locale… Evident, domnii mei, domnul
plutonier va avea în dotare un Kalaşnikov şi…
–Mă scuzaţi: e vorba despre Kalaşnikovul uitat de-un
viteaz soldat sovietic sub patul în care o lăsase gravidă pe…?
–Domnu Andricuţ, domnu Andricuţ, nu mai termini odată
cu flecuşteţele astea antisociale şi lipsite de patriotism local?,
întrebă directorul Ciorloiu.
–Ba da, dom director, da greu, lămuri lucrurile…
–Da-da, ehe!, exclamă Ioncelu, cu o undă de regret în
glas. De la colegul Andricuţ aflarăm povestea despre brava
Armată Roşie!
–Linişte!, păru să se supere Trimisul de la FOR.
Dumneavoastră nu aveţi măcar un pic de respect?
–Ei, cum să nu avem, domnu? Sigur că avem, se auzi o
voce mormăită, dar nu-l purtăm cu noi, să nu ni-l fure cineva,
că se înmulţiră hoţii în toate domeniile...
–Faceţi vreo aluzie cumva?
–Mă gândeam, dom director cum că, uite, viteaza Armată
Roşie s-a preocupat şi de problema demografică…
–Domnilor, sunteţi complet pe dinafara situaţiei, ca să nu
zic altfel, zise Trimisul. Eu încep să nu mai înţeleg, să nu vă
mai înţeleg…
–Parcă noi înţelegem!, exclamă Ioncelu.
–…Deci, continuă directorul Ciorloiu, normal că, în
timpul campaniei electorale candidaţii, patrioţi înflăcăraţi, vor
trebui să aibă întâlniri electorale…
–Renunţaţi la cuvântul înflăcăraţi, domnu Ciorloiu, îl
atinse uşurel Trimisul, că prea sună a lozincă socialistă...

28
 –Uraaa!, ţipă corul viitorilor disponibilizaţi.
–Iar între noi fie vorba, continuă Ciorloiu, ne vom relua
activitatea în domeniu nostru şi… şi, în sfârşit, n-o mai
lungesc, fiindcă ne înţelegem, nu-i aşa, ca intelectuali ce
suntem?…
–Am priceput, da spuneţi-ne care e problema cu
disponibilizările…
–Păi, intră în vorbă Trimisul-Robot, făcurăm o listă cu cei
vizaţi ţinându-se cont de anumite criterii, în primul rând umane
– nu-i aşa? – dar şi profesionale, şi… De altfel, domnul
director o va citi imediat…
–Da, o voi prezenta, sigur că da, voi da citire… De fapt, e
mai bine să… Doamna Orfeliana! Hei! Doamna Orfelianaaaaa!
Unde naiba umbli, doamnă? Mă scuzaţi, dar sunt… Sunt
revoltat pe chestia disponibilizărilor…
–Yes, dom director! Yes-yes! Îs acilea… Am fost să dau
de mâncare la javra, pardon: câinele dumneavoastră…
–Câinele meu?!? Eu n-am câine, doamna colegă!
–A găsit doamna soţie a dumneavoastră o jigăritură pe
malul Mureşului…
–Ceeee?!
–Un câine, da, mă scuzaţi, scuzaţi…
–Lasă că le rezolvez eu pe toate… Poftim, citeşte…
–Da, dom director, da eu cu cititul nu prea, fiindcă sunt
cam afonă, mai degrabă cu scrisul…
–Doamna Orfeliana, dar citeşti lista, nu trebuie s-o cânţi!,
zise nervos directorul.
–Eu vreau s-o citească pe o melodie!, zise Ioncelu apăsat.
–Ioncelule, eşti pe listă, fii atent!
–Sunt!
–Zii, doamna Orfeliana, cântă!
–Da, este vorba despre următorii angajaţi ai Institutului
nostru care vor fi disponibilizaţi, respectiv, domnii: Pristache
Ioncelu, inginer-arheolog, Ruslan Victoreţu…

29
 –Ok, a întrerupt Andricuţ lectura, Ruslan-Ruslan, dar
nevastă-sa Ludmila, unde e? Iar nu e pe listă?
–Nu e, fiindcă e blondă, lămuri Ioncelu.
–Da, mă? E ok…
–Linişte, domnilor! Orfeliana, continuă!...
–Da, continuez, desigur, domnu director… Luana
Vorcescu, economist-grafolog, Arhip Varvigeanu, coordonator
lucrări şi Andricuţ Strecheanu, consilier pe probleme socio-
psiho-umane…
–Gata, doamnă?
–Da…
–În regulă – mersi! Domnilor colegi, directiva e că
trebuie să fiţi sănătoşi la disponibilizare, zise Trimisul-Robot.
–La cap?, întrebă Andricuţ.
–Şi! Iar pentru că e pandemie, marele val, trebuie să
treceţi toţi pe la Spitalul nostru nou pentru analize şi vaccinare
împotriva virusului Covid-19, da? E ordin ca, înainte de
alegeri…
–Bine, da spunea şefu că noi terminarăm cu guvidu, cu
valul, cu astea…, se smiorcăi uşurel Luana…
–Care şef, domnişoară, care şef?
–Ăla de la guvid…
–Ce guvid, domnişoara colegă? Ce guvid? I se spune
Covidu, doamnă, co-vi-du! – de ce nu sunteţi atentă la
vocabular?, zise profesoral şi cu asprime în glas Ioncelu.
–Schiuzmi, nu optservai…
–Linişte, domnilor!, zise Ciorloiu. Fiţi amabili, că ne
prinde Boboteaza acilea…
–Boboteaza? Uraaa! Eu vreau o săniuţă cu schimbător de
viteză şi Covid-22, zise Andricuţ cu glas rugător.
–Şi eu, se asocie pe loc Ioncelu.
–Credeţi că glumim, domnilor? Domnu director, încercaţi
dumneavoastră să lămuriţi situaţia…

30
 –Gata, domnişoară şi domnilor, ridicăm şedinţa! Dacă
apare vreo problemă, vă ţinem la curent, ţineţi telefoanele la
îndemână…
–La îndemână, sau în mână? Mă scuzaţi, întrebă
Vorceasca.
–La brâu, domnişoară, la brâu!, o lămuri Andricuţ. Şi în
legătură cu tanga pentru siguranţă…
–Domnu coleg, încerci să nu mai fi măgar cu o
domnişoară?
–Evident-evident!
–Mersi mult!
–Linişte! Domnilor colegi, mâine dimineaţă toată lumea
la Psihiatrie pentru vaccinare, da? Vă doresc succes!, încheie
şedinţa directorul Ciorloiu.

31
 III

De câteva ore Andricuţ Strecheanu stătea întins pe patul

de spital, plimbându-şi mintea prin trecutul mai mult sau mai
îndepărtat. Încă de-acasă iubea această lâncezeală dulceag-
amăruie aducându-i în faţa ochilor imagini, întâmplări şi
situaţii care, altfel, stăteau blocate într-un seif sau o cămăruţă a
sufletului a cărei cheie intra, parcă, tot mai greu în yală din
cauza depunerilor de rugina uitării. Cândva fuseseră prim-
planuri ale vieţii, cândva le trăise cu intensitate maximă,
cândva, aproape fiecare, avusese un rol mai mult sau mai puţin
important în existenţa lui. Acum, însă, multe dintre ele, pe
măsură ce le trecea timpul, nu mai aveau contururi foarte clare,
chiar amestecându-se şi formând un fel de gelatină-ghiveci din
care, tot mai greu, izbândea să decupeze câte-o secvenţă
reuşind apoi s-o fixeze în timp. Secvenţă de ghiveci?!? Hai, că
sună!, cum ar zice Luana Vorcescu de la „Aprovizionare”. Ce
nume avea fata asta! Efortul i se părea tot mai mare şi, adesea,
chiar inutil, cu atât mai mult că, oarecum ciudat, sau normal?,
lângă imaginile pozitive, care îi înfrumuseţaseră sufletul
cândva, apăreau chiar suprapunându-se, un fel de ramificaţii
negative, retrăiri care, nu numai că nu-i făcuseră niciodată
bine, dar îl şi agresau sufleteşte. Aşadar, pe lângă satisfacţii,
veneau şi altele, cele care-i produseseră teamă, suspiciune,
aşteptări, îndoieli, lovituri ale sorţii prin subordonaţii ei,
oamenii. Oamenii! Oameni? Colegi, prieteni, rude, şefi,
subordonaţi… A, nu: el, Adricuţ Strecheanu, angajat ca
inginer-proiectant la firma Perspective, Explorări, Licitaţii şi
Fezabilităţi, nu avusese niciodată funcţii importante ca să aibă
subordonaţi, nici nu-şi dorise, tocmai pentru că se cunoştea
prea bine – aşa gândea şi le zicea şi celor care, poate, credeau
sincer că el putea să fi fost şi un bun conducător al unui
colectiv, al unei firme de profil nou... Uite-acum, încerca să-şi

32
imagineze cam ce trebuia făcut ca Institutul lor să prospere,
dacă ar fi meritat să se zbată pentru o investiţie valorând
miliarde din care tot felul de procente ar fi trebuit să ajungă în
buzunarul sau conturile unora, unora care nu meritau nici
măcar salariu, darmite mită… Pentru că toţi erau importanţi,
toţi se lăudau că interveniseră pe toate palierele până la
conducerea UE fără ca, în realitate, să fi mişcat măcar un deget
pentru obţinerea vreunei finanţări… După spusele acestora,
absolut nimic nu se realiza în niciun domeniu, nimeni nu ocupa
vreo funcţie cât de cât importantă fără ajutorul lor, fie direct,
fie prin interpuşi, fie prin intervenţii până la ministerul cutare.
Nu o dată fusese şi el întrebat: „–Nu vrei să intervin? Că am pe
cineva… Îl, sau o ştii pe cutare? Dacă nu puneam eu vorbă,
continua să fie un nimeni.” Nu, nu voise, nu simţise nevoia de
celebrul „şut în fund”, ca să… Ca să ce? Pentru a-şi face rost
de obligaţii amintindu-i-se din când în când: „Fusese
întâmplare norocoasă că l-am ştiut pe directorul de la… Mă
bucur că am putut… Ei, n-a costat mare lucru – ce să-mi
datorezi, omule? Pe mine mă interesează cum te descurci, cum
îţi merge – mai pot să…?” Categoric, nu, fiindcă s-ar fi simţit
mult prea umilit şi purtând în suflet şi minte pentru toată viaţa
un regret amar ca fiind vorba de un fel de… alt eu, străin şi în
veci antipatic.
–Nu, răspundea, nu sunt omul potrivit şi nici nu mă
interesează vreo funcţie importantă. Vreau să fiu doar specialist
– mai bun? mai rău decât alţii?, n-are cine ştie ce importanţă,
pentru că am o profesie frumoasă, pentru că o practic cu
plăcere… Să am funcţie de conducere? Nici vorbă! În regulă:
azi! Poate şi mâine? Dar poimâine? Voi nu vedeţi ce e în jurul
nostru? Tot mai mulţi au devenit oportunişti, lingăi
profesionişti, inşi al căror scop în viaţă înseamnă carierism, în
sensul cel mai compromiţător şi scârbos al cuvântului…
–Băăă, e democraţie şi asta e!, mă consolaţi voi liniştitor.

33
 –Da, şi?, vă răspund. Voi nu observaţi cum, pe baza a tot
felul de aranjamente, ca să nu le spun mârşăvii se perindă prin
funcţii importante tot felul de nulităţi? E greu, sau imposibil de
văzut? Priviţii cu atenţie şi, dacă nu vi-i scârbă, uimiţi-vă ce
minuni poate să aducă libertatea şi democraţia, ambele de tip
nou… Nu observaţi relaţiile, favoritismele, convenţiile
electorale şi potlogăriile? Iar iubita libertate, nu vedeţi cum,
tacit, aprobă toate nelegiuirile? Prietenii de ieri sunt duşmanii
de azi, fiindcă nu ai aceleaşi opţiuni politice cu ei, fiindcă nu
„ai pus osul” să salţi pe alţii, sau nici măcar pe tine… Devii
jenant, adică, nu, chiar penibil, fiindcă te mai păstrezi în
limitele unui semn de civilizaţie, vetustă în noile condiţii
social-economice. Cum dracu, băi, într-un sfert de veac de
libertate şi democraţie, de implementare social-occidentală şi în
contextul noului tip de relaţii, ai rămas cu aceeaşi gândire
depăşită, cum, mă, Andricuţule?
–De tip comunist, ţi se tot spune. Înseamnă că e ceva în
neregulă cu tine, cu evoluţia ta în noua societate în care
oamenii au altfel de relaţii, mai sincere, mai directe, mai…
evadate din ideologia materialist-dialectică, înseamnă…
–Ştiţi ce? Ia mai abandonaţi-mă cu ideile astea! Pentru că,
da, aşa sunt şi simt un prag de care nu pot trece, simt că nu mă
pot integra în noua ordine mondială, dar nici măcar în noua
societate de la noi. Deci, fraţilor, funcţie de conducere, nu!
–De ce, mă, de ce? Ia, zi-ne ceva concret…
–Concret? Concretul e sub forma condiţiilor în care, tot
mai multe femei şi-au lepădat feminitatea, au devenit oameni
de afaceri, vedete de televiziune, amante de profesie arătându-
şi, în toată splendoarea, până spre zona bikinilor trupurile,
pline-plinuţe, sau nu… Contează, mai contează şi altceva?
Nivel de cultură, limbaj, vocabular – aiurea! Profund normal
este să fie în rând cu lumea: visează bogăţii, sejururi la Las
Vegas, prin Caraibe, coliere scumpe, iahturi, Coasta de Azur,
concedii pe cine-ştie-ce insulă, localuri cu tarife enorme, şi

34
interzise vulgului, în care stripterii-culturişti îşi înfoaie muşchii
pentru a produce cocoanelor piele de găină şi mâncărimi de
râie căprească prin zonele erogene… În paranteză fie spus, nu
cumva să le ceri, unora!, să-ţi arate pe hartă localitatea, sau
zona în care şi-au petrecut sejurul plătit cu euro, foarte mulţi
euro, în vreme ce acasă, părinţii şi alţi membri ai familiei, se
privesc peste masa goală… Să nu mai vorbesc de femeile-
politician, acele vietăţi desfigurate moral de apucături care nu
prea mai au de-a face cu feminitatea, femei dominate de
snobism feroce, de interese meschine, contaminate prosteşte de
un vocabular în care lozincile patriotarde şi stupide, au locul
lor de onoare… Au luptat pentru egalitate – o au! Zilele trecute
am auzit un adevăr spus de o vedetă alteia, altfel frumuşică şi
sinceră:
–Da, dragă, teoretic există acum egalitate între sexe,
numa că nu toţi bărbaţii le au la fel…
–Vai, dragă!, a exclamat cealaltă, nu pot pentru ca să mă
pronunţ – sorry, foarte sorry! Fii şi tu mai discretă, please, tu,
că ne facem de tot rahatul…
Revoltă? Dezamăgire? Simplă constatare pretins-socio-
umană? Chestiunea ar suna caraghios dacă n-ar exprima şi un
anume adevăr… Mă rog… Dar extinzând orizontul contextului,
am dorit cu toţii libertate şi democraţie? Le avem! Cu ce
suntem mai buni faţă de perioada ceauşisto-comunistă? Poate
mai răi, mai needucaţi şi, evident, mai lipsiţi de cultură
generală. Ciudat e, că şi în comunism, forma de… organizare şi
de conducere politică a societăţii, care proclama suveranitatea
poporului, se numea tot formă de guvernare a statului, bazată
pe separaţia puterilor şi pe votul universal…. Aceeaşi
modalitate de conducere a unui colectiv, care asigura
participarea tuturor membrilor la luarea deciziilor importante.
Adică, acelaşi surogat de libertate şi democraţie, doar cu pălării
marca socialism/comunism sau, acum, democraţie capitalistă
cu sora ei împăciuitoare – libertatea… Revenind puţin la

35
frumoasele noastre tovarăşe de viaţă: ce-am spus mai înainte,
sună cumva a misoginism? Sper să fie doar atât, însă, vom mai
vedea…
–Vai, stimate colega, dar tu eşti chiar nepalez! Pssst! Nu
cumva eşti fratele mai mic al lui Dalai Lama? Bine, măi,
Andricuţule, şi nouă nu ne spui nimic – mare secretos mai eşti!,
zise Varvigeanu ironic.
–Am crezut că nu vă interesează, intră şi Andricuţ în
„jocul” propus de Varvigeanu. Aşadar, dragilor colegi, am
ajuns director – să zicem – deci toată lumea strigă: bravo, mă,
Andricane, te-ai ajuns! Brava, mă, foarte brava! Ia să mai
întoarcem foaia, să mai dăm cu ăştia de pământ, nu? Conducere
nouă, viaţă nouă – uraaa! După care… Dacă nu le faci pe voie
la toţi, începe bârfa, reclamaţiile, insinuările, aluziile-
regretele… Aţi văzut, mă, la Andrican ăsta? Nici nu s-a aşezat
bine pe scaunul directorial şi nu te mai cunoaşte. Cel puţin
ălălalt mai închidea ochii la o adică, mai… Ei, nostalgii, nu?
Ehe! Apoi, neamurile, rudele, prietenii – oho, ce de prieteni aş
avea dintr-odată! –, care, dacă nu-i sun săptămânal la telefon,
dacă nu le rezolv, dacă nu intervin, atunci: „–Uite, mă, al
dracului! Ajunsă şi ăsta director! Ăsta! Cine ştie cât l-o fi
costat chestia!”
Sau:
–Auzi, alo!, Andricuţule, tu ești, mă? Uau!, de când nu
ne-am mai auzit? Că de văzuuut… Parcă te ascunseseşi printre
bolovanii Sarmizegetusei! Ehe! Mă, cum trecură anii!… Ce
mai faci, omule? Auzâi că ajunsăşi director, mare şef, cum se
zice… A, nu-i mai zice director? Cum-cum? A, manager?
Gata, am reţinut, da! Adică manager? Da, mă, da, sună! Sună
occidental, zău, mă! La orişice caz, felicitări, mii de felicitări,
mă! Înseamnă că eşti valoros, să fiu al...!
Şi, posibil, zici:
–Mă scuzaţi, nu v-am reţinut numele…

36
 –A, nu ştii cine sunt eu la telefon? Gânţanu, mă, – Gân-
ţa-nu! Nu-ţi mai aminteşti de mine, nu mă mai ştii?
–Păi, nu, nu prea…
–Hai, că nu te cred... Am fost colegi de măsuţă la grădi,
grupa mijlocie. Ţi-aduci aminte ce de năzdrăvănii făceam?
Uitaşi când am vrut să-i dăm foc la păr unui creţos cam creol?
Noroc că a venit doamna educatoare, ’tu-l în cur pă mă-sa, că-ţi
furase sendviciu, că altfeeeel… La orişice caz, tu aduseseşi
chibriturile, da nu te-am spus – ha-ha-ha!
–Grădiniţă, chibrituri? Zău că nu-mi amintesc!...
–Mă rog-mă rog – poate ne vedem la o berică, la o
amintire-două…
–Ştiţi, mă scuzaţi, da nu prea am timp…
–Bine, hai că nu te mai reţin… Telegrafic: auzi, fără vreo
aluzie că nu te-am pârât atunci – pă cuvânt, omule, ce dracu’! –
n-ai putea s-o angajezi la tine pe fii-mea? Că nu-i mai proastă
decât a lu Filpeanu, zău!
–Păi, n-o ştiu… Ce vârstă, ce pregătire, ce…?
–Ei, n-o cunoşti! Are şi ea o facultate, o diplomă, o
profesie…
–Filpeanca?
–Nu, mă, frate, nu Filpeanca – fii-mea, mă…
–Bine, vino cu ea dimineaţă, să…
–Da? Bine, mă, şi mersi mult! Ţi-o trimit dimineaţă la
prima oră, da să-i faci tu cererea, că nu prea le are cu astea, cu
scrisu, cu gramaticile, vreau să zic…
–Păi, veniţi cu ea…
–Eu? Nu pot, trebuie să merg la slujbă… Ne vedem după
masă la o bere, la Terasă…
–Păi, nu am cum, fiindcă am întâlnire cu cineva din
minister…
–Okei – cu altă ocazie, da? Plătesc eu, ce naiba! Îmi pot
permite…
–Dar nu e cazul…

37
 –Bine, mai vorbim, da bag-o în v-un birou şi dă-i ceva să
moşmondească şi ea… Că altfel e harnică, da, ştii?, trebuie să-i
dea cineva indicaţii, înţelegi? Că, repet încă o dată: nu le prea
are cu scrisu, cu astea, că a terminat la aia, cum îi zice, mă?,
şcoala la distanţă…
–Bine, dimineaţă, pe la vreo opt să vină…
–Okei-okei! Da să mai ştii, numa, că ea din copilărie, din
respect pentru învăţătură şi şcoală, a stat cât mai departe de ele
– ha-ha-ha!... Da-i ageră la minte şi ascultătoareeee, ce nu s-a
văzut!!...
–Bravo!
–Seamănă cu mine, leit, ce mai!, cu mine seamănă, mă,
că de semăna cu mă-saaaa, praf şi pulbere s-alegea de capu ei!
Da la scriiis... Mă, Andricuţule, mă, colega, parcă o dă spre
japoneză, să fiu al... Sau o fi scriere cuneiformă? Nu ştiu, că nu
le am nici eu p-astea, cu gramaticile! Ia vezi, tu, că te pricepi la
vechituri lingvistice…
–Dar, scuze: la altcineva n-aţi apelat?
–Apoi, sigur că! Apelai şi la un cumnat de-a lu nevastă-
mea, care-i mare mahăr pe la Bucureşti –zice el...
–Da, şi?
–Da, mă, Gicuţă, mi-a zis ăla, da nu mă poţi suna mâine?
Că sunt în mare şedinţă la minister… Mâine, aşa pe la vo nouă
juma, hai să zic zece... Aştept, pa! A, şi să nu uit: dacă vrei post
pentru fiică-ta, pui la bătaie o juma de porc şi-o damigeană de
vin – cam asta e taxa, frate-mi-o, n-am ce face, crede-mă, că nu
glumesc! Sigur că nu pentru mine!... Deci, mai bine îmi
convine, dragă colega, să-ţi dau produsele ţie…
Aşa că mi-e scârbă, domnilor, o scârbă uriaşă, de mi se
face rău când aud de funcţii de conducere… Şi staţi: cu rudele
e o altă poveste: uită de tine acuzatoare că nu le acorzi
suficientă atenţie, exact când suni au vrut şi ele să sune, te-au
căutat acasă, dar erai plecat în străinătate unde, de fapt, nici nu
avuseseşi timp să mergi. Şi nici nu ţi-ai dorit cu dinadins… Tot

38
tu eşti vinovat şi, după ce că ele răspund monosilabic la
telefon, îţi mai dau şi de înţeles că au treabă, că, vezi-doamne,
ai sunat tocmai când… Iar din glasul lor se simte clar că
aşteaptă să-ţi ceri iertare pentru deranj. Pentru că tu eşti şef, ai
timp, ai mai mulţi bani, îţi poţi permite să cheltui pe
convorbiri… În cine să mai ai încredere? Până şi femeii iubite i
s-a rablagit haina tandreţii şi a schimbat-o cu una de la second
hand, normal că purtată de vreo prostituată emancipată, normal
că peticită şi franjurată… Aşadar, n-am pe nimeni în care să am
încredere. Mi s-a spus să votez pe cutare, pentru că nu-ştiu-ce,
sau pe cutare, pentru că nu-ştiu-cum, dar am votat cu cine am
crezut eu că merită votul meu. Că a câştigat sau nu, asta nu a
depins doar de mine, ci de mulţime, şi-apoi, mai de regulă, am
votat cu o totală lipsă de responsabilitate faţă de obşte –
recunosc, deci, după părerea mea, nu sunt un bun cetăţean…
Începuse să vorbească, fără să se controleze, cu voce
tare… Ce naiba, se scrântise de tot la minte? Bine că nu era cu
el şi prietena, că nu l-ar fi iertat reamintindu-i că îmbătrânise
prea repede, că se afla la un pas de senilitate, iar la rând
aştepta, cuminte şi cuceritoare, alzheimăriţa, cum îi spunea ea
uneia dintre bolile secolului.
Ştia prea bine: vorbitul său era un fel de hristosiană
predică în pustiu, fiindcă nimeni nu avea chef să mai asculte
predici din astea prin care să i se mai atingă individului coarda
moralităţii, a iubirii de aproapele. Iubirea de aproapele? Un
precept simpatic, demodat şi nepotrivit pentru societatea
actuală, la urma urmei, o farsă dacă nu cumva, în tot mai multe
cazuri, o prostie în stare naturală. Dar nici măcar iubirea de
Dumnezeu nu are, de cele mai multe ori, profunzimea,
conotaţiile şi sinceritatea trebuitoare, sau definitorie pentru o
bună relaţie cu El. Se spune că a fost constituit un for mondial
care guvernează lumea, hotărăşte mersul acesteia, calea care
trebuie urmată prin respectarea unui scenariu bine gândit şi
prevăzător întru toate, Vrerea lui Dumnezeu, se spune, aşa că,

39
mergând lucrurile prost, înseamnă că este vorba despre
îngăduinţa Cerului, dar şi că Existenţa a fost predată cu proces
verbal pe mâna lui Antichrist… În aceste condiţii, s-a ajuns
până la ignorarea, dacă nu cumva chiar un uşor sau mai
accentuat dispreţ, faţă de atotputernica Divinitate. Tot mai
mulţi indivizi, cu precădere atei, se cred egalii lui Dumnezeu,
într-o instanţă visând la un nou Turn Babel mai bine gândită
construcţia, mai corecte şansele de finalizare, căci, îşi spun ei
în timp clamând: se poate! Un soi de idealism în stare
primitivă, şi propuneri la care Dumnezeu zâmbeşte cu
îngăduinţă faţă de cea mai perfectă creaţie a lui pe care o
dotase cu minte şi inteligenţă, probabil chiar bucurându-se că
nu muncise degeaba în a şasea zi a Genezei… Perfectă creaţie
căreia i se urcase aroganţa la cap începând să se creadă egala
Marelui Constructor! Evident că, Divinitatea s-a descurcat
relativ onorabil, având în vedere posibilităţile sale tehnico-
estetice, ba chiar cu perfect profesionalism, s-ar zice, dar e de
crezut că şi Antichrist a prins un moment de respiro al
Ziditorului şi şi-a vârât coada-măturoi în compoziţia pentru
ultimul retuş fizionomic al omului. Deoarece, e de acceptat, că
nimic nu se face fără el, şi nici nu e sigur dacă, fără procentul
lui de prezenţă în tot şi în toate, nu cumva s-ar dezechilibra o
parte din creaţii, tătucul pământ sfârşind-o într-o gaură neagră
din Nebuloasa în care supravieţuim cu îngăduinţa Uniunii
Eteriene (de la eter). Fără a-l supăra pe Domnul, se poate crede
că există o convenţie bilaterală, poate chiar reciproc
avantajoasă, de conlucrare între Dumnezeu şi Diavol în orice a
existat, există şi va exista pe lumea asta. De-aceea, este normal
să se considere în continuare că e total greşit să se aplice un fel
de exclusivism acuzându-l pe Antichrist de tot ce se petrece rău
în viaţa fiecăruia, fiindcă nimic nu se întâmplă fără vrerea,
acceptul şi puterea dumnezeiască.

40
 Astfel, gândea Andricuţ uneori, de ce nu s-ar crede că
există situaţii când Atotputernicul cerului şi-al pământului pare
a conversa cu Antichrist:
–Alo! Lucifere, tu eşti?
–Yes, Luminăţia Ta, eu!
–Ok! Uite, mă gândii că în chestia asta să-ţi dau gheară
liberă…
–O, Doamne, cât de darnic eşti! Mersi mult pentru
dreapta-ţi înţelepciune şi bunătate!
–Okei-okei, dar asta nu înseamnă că nu vei ţine seama de
voinţa mea...
–Păi, cum altfel, Prealuminate! Normal că îţi voi respecta
cu sfinţenie vrerea. Ţi-am ieşit eu vreodată din cuvânt?
–Ştii ce, Întunecime, cred că ar veni răspunsul, să nu mai
vorbim despre asta, că uite, fiu-mi-o se tot plânge pentru
scăderea numărului de oiţe...
–Oiţe, Prealuminate? Berbeci căpiaţi! Iartă-mă, Doamne,
dar unora le-ai dat învoire să se cloneze, iar clonele s-au
transformat în politicieni şi…
Şi aşa se şi petreceau lucrurile: rar, foarte rar exista ceva
fără ca Diavolul să nu-şi fi vârât codoiul.
–În orişice caz, voi da dispoziţie echipei mele de draci să
fie discreţi, Luminăţia ta, cât mai discreţi...
Adevărul e – după umile păreri de păcătoşi mereu
cârcotaşi că, în peste nouăzeci şi nouă la sută din situaţii,
Diavolul nu s-a ţinut şi nu se va ţine de cuvânt, sau nu o va face
în totalitate, pentru că şi-ar ştirbi personalitatea. O legendă
biblică spune că diavolul poate lua nouăzeci şi nouă de
înfăţişări, aşa că, oricum, este foarte greu de depistat într-o
reuşită sau alta... Empiric vorbind, în cazul meu, lucrurile sunt
dovedite de realitate, o realitate care înfiorează, de-aceea, de
multă vreme, nu mă mai miră faptul că, inclusiv rudele cele
mai apropiate, mă ocolesc de parcă aş fi apărut sub formă de
arătare din vreun thriller american, nu numai din cale-afară de

41
urâtă, ci şi posesoare mărinimoasă a tuturor bolilor groaznice
de care a suferit lumea de-a lungul veacurilor. Nu e nicio
exagerare, spre nemulţumirea şi chiar disperarea multora…
–Ce, mă?, se zbârlise într-una din zile Ioncelu, şeful
sectorului Sistematizare. Sinceritate? Cuvioşenie? La ăştia,
măi, colegilor, la ăştia, mă? A-iu-rea! Aiurea! Toţi, mă,
dragilor colegi, absolut toţi, joacă un teatru al evlavioşeniei de
toată minunea şi ridicolul.
–Aşa e, aprobase el: nu mai există nici chef, nici timp
pentru amabilităţi şi negocieri între oaie şi păstorul care, în tot
mai multe cazuri şi situaţii, s-a transformat în lup. Da ştiţi de
ce, dragilor? Fiindcă a dat căpierea în majoritatea oilor din
turmă, fie din cauza spaimei de lupi, fie din dorinţa prea acerbă
de emancipare şi, în consecinţă, de evadare din statutul lor din
simbolul negativ. Vă amintiţi, desigur, de fostul nostru coleg
Nantin – ce nume! – care-o alinta pe nevastă-sa, zicea el, cu: „–
Tu nevastă, eşti proastă ca o oaie!”
–Uay, câtă înţelepciune la colegu!, se entuziasmă
Victoreţu.
–Adică, s-a mirat Luana, nou-numită şefa serviciului
„Plan”, vrei să spui că a cam pus dracu’ gheara pe noi, pe
sufletul nostru?
–Cam?!? Ia aminteşte-ţi, domnişoara colegă, zisa lu
Malraux care…
–A, fustangiul ăla de la aprozar?
–Nu, dragă, cel de la librăria din colţ…!
–Aha!, îl confundai, schiuz mi…
–Păi, da, fiindcă nu priveşti la ştirile de la televiziune…
Ei, şi ăsta, ştii ce-i trecu prin minte? Cică… Acu, între noi fie
vorba, oricum a cam scrântit-o el bine cum că secolul XXI va fi
religios sau nu va fi deloc… Însă, ce se petrece în lume, nu
aduce a film pentru proşti? Deci, reiau: aveţi impresia, cumva,
că trăim într-un secol religios, domnişoară?
–Păi, eu nu mă prea pricep la politici din astea…

42
 –Nu, domnişoară, nu! Sau că el nu mai există? Poate că
nu, da nu ne dăm noi seama, poate trăim într-o altă stare a
materiei, poate…
–…La voi, la Serviciul „Plan”, interveni Varvigeanu…
–Domnişoară, sărise Andricuţ de pe scaun, fals alarmat,
vreţi să ne ucideţi cu logica dumneavoastră?
Intervenise degeaba.
–Secolul douăşunu, monsieur Malraux?, continuase
colegul privind spre tavan, cre-că ai greşit microfonul!
–Microfonul, sau omicronu?, râse careva din birou.
–Secolul douăşunu, există, domnilor! Şi nu e prea
religios, iar pe-anumite zone geografice, chiar deloc – scuze –
ca să nu spun pur şi simplu că e cel mai păcătos…
–A, cam exagerezi-cam exagerezi, colega… Eu aş zice că
dimpotrivă…
–Da, păru să se supere Ioncelu. Auzi, domnu Varvigeanu,
ştii ce? Îţi propun, dacă ai drum prin zona Edenului, să-ţi
arunci privirea înăuntru, dacă n-o fi atent Sfântul Petru, să vezi
pustietatea din Rai…
–Da-da, am consolidat şi eu ideea, aceasta în vreme ce în
împărăţia lui Scaraoschi, toate locurile sunt ocupate…
–Andricuţule, ai terminat situaţia pentru FOR?, îl întrebă
directorul Ciorloiu întredeschizând uşa directorială.
–Am şi trimis-o!...
–Bravo!
–Deci, domnu Varvigeanu, continuă Ioncelu, prin poarta
Raiului probabil vei putea să-l vezi pe Moise şezând în vreun
colţ de grădină, cu spatele spre Pomul Cunoaşterii, spunând din
când în când:
–Ay, Doamne-Doamne!, şi cât m-am chinuit să scriu
Poruncile alea!... Că de-aş fi avut un laptop – ehe…

43
 IV

…Avusese, de când se ştia, acea doză de subiectivism –

poate chiar normal –, fără să fie egoist şi răutăcios, sau să
încalce principiile unora pentru a-şi atinge scopul sugerându-le
sau chiar impunându-le pe-ale sale. Această atitudine intra
perfect într-o zicere a tatălui său:
–Andricuţule, dacă vrei să fii respectat, trebuie să
respecţi! Ţi se va părea uneori greu şi complicat, dar câştigul
va fi mare – ţine minte!…
–Sunt profund emoţionat, tată!
–În sfârşit, te dai şi tu pe brazda noii democraţii! Aşadar,
ţii minte, da?
–Evident, foarte evident! O să ţin, tată! O să-i respect pe
toţi până-i voi zăpăci.
Să respecţi?, se revolta el adesea. Să respecţi? Pe cine şi
pentru ce?
Dorise întotdeauna să fie el, să se poată privi în oglindă şi
să comenteze: da, măi, domnule inginer-proiectant, e în regulă,
arăţi bine, ai faţă destinsă, zâmbeşti eficient şi oportun, te
comporţi corespunzător şi eşti salariatul unei instituţii serioase
şi prestigioase, de la care conaţionalii aşteaptă lămuriri şi
realizări – dacă te duce mintea. Aşa că, Andricuţule, eşti cool,
eşti… total, zău! A, cum mai spunea idioata de Rabeca, aia
care se ocupa de sectorul „Explorări”, în cadrul FOR-ului?
Idioată, arogantă şi bârfitoare de profesie…
–Auzi, colega? Măi, Good lord-ule, eşti un cool, pă
cuvânt! Să divorţez? Te-nsori cu mine?, îl întreba uneori sub
formă de batjocură.
–Ştii ce?, îi şoptise el odată la ureche, când ea venise la
Gaiţa într-o delegaţie, du-te dracului! Iar asta ţi-o spun
confidenţial, ca să nu te înjur de mamă şi de multe altele cu
voce tare. Dar, dacă vrei cu adevărat, uite, mă sacrific şi punem
de-o noapte de dragoste care-ţi va zgudui din temelii

44
moralitatea şi fidelitatea faţă soţul tău, pe care-l iubeşti – ha-ha-
ha!, dar îl înşeli viguros şi consistent măcar o dată la două
săptămâni…
–Cum?, păruse ea interesată, dar şi discret impacientată.
În realitate, domnu mieu, îl înşel cam o dată la trei zile plus în
sărbătorile legale – mulţumit?
–Momentele tale de sinceritate sunt superbe! Eşti o
femeie colosală şi o angajată destoinică, nu degeaba te-au
angajat ăia de la FOR, sau nu chiar degeaba, ce zici? Auzi,
grand maman, vorbeşte lumea-n târg de nişte chestii amoroase
în care ai fost implicată – ştii ceva despre?
–Nu, dar mor de curiozitate…
–Nu vreau să te omor, aşa că îţi propun o afacere: ştiu că
ai relaţii puternice la FOR…
–Să zicem că am – şi?
–Simplu: chestiile alea rămân între noi, iar tu pui o vorbă
pentru finanţarea Fabricii „Gaiţa” şi Crescătoria viermilor de
mătase. Ce zici, batem palma?
–Încerci să mă şantajezi, Andricuţule? Drept cine mă
crezi?
–Nu contează. A, am o întrebare cam indiscretă, ştiu, însă
nu pot să nu ţi-o adresez: pssst! ce mai ştii de instructorul ăla
tinerel, şaten şi cu ochii albaştri, cu care făcuşi şcoala de
şoferi? Mai trăieşte? Te mai învaţă câte ceva în legătură cu
maneta schimbătorului de viteze, sau îl educi tu din punct de
vedere…?
–Adică, mă crezi o… haia?
–Nu, doamne fereşte! Mă întrebam, doar, cum de i se
defecta maşina totdeauna pe drumul ăla de ţară care trece
printre lanurile de porumb? Ehe! Şi te mai plângi de
lombosciatică şi alte dureri de şale… Păi, în octombrie, în
porumbişte, doar cu o păturică aşternut? Ia gândeşte-te, puţin:
instructor-instructor, tânăr-tânăr, viril-viril, fierbinţeală-
fierbinţeală, dar şi… Ştii şi tu: oricât ar fi de viril instructorul,

45
nu?, toamna nu prea sunt indicate testele la sol… Dar să nu
uiţi, râsese el sardonic, sunt de acord să punem de-o noapte de
dragoste… Subscrii? Ne probăm puterile şi, dacă e mulţumire
la toată lumea, divorţezi‚ ce zici? Sau eşti de acord cu
finanţarea de la FOR?
–Du-te naibii! Nu ţi-e ruşine?
–Ba da, dar nu mă ţine mult, însă, după ce o fac şi pe asta,
tot n-am inţeles: punem de-o noapte erotică sau nu?
–Mă rog, dacă tot veni vorba: de câţi bani e nevoie?
–Ştii ce, doamnă? Contează un semn de aprobare, de
restul se ocupă, mă rog, cineva…
–A, ştiu-ştiu, numai că, nu! Nu mă apuc de promisiuni,
dar, lăsând gluma şi răutăţile la o parte, sper să te pot ajuta cu
nişte vorbe la FOR…
–Okei – eşti măreaţă! Când te întorci din delegaţie?
–Mâine ajung la FOR.
–Şi începi pledoaria?
–Să zicem că da…
–Bine, e bine… Vezi că e un trimis de la voi, unu
Viermorel, sau Viermişor… Îl ştii, sau ce ştii despre el?
–A, Onucu?
–Da – scuză-mă, dar mi se pare un tip cam libidinos şi…
–Hei, lordule, nu-mi jigni colegul, fiindcă e doar un
oportunist şi un lingău de profesie foarte apreciat din acest
punct de vedere…
–Mersi – aştept noutăţile…
–Bine, şi mai discutăm condiţiile, lordule, le mai
discutăm…
–Da. Bine. Atunci, ca glumă finală, îţi propun ceva mai
paşnic şi mai… sentimental: vorbeşti cu tolomacul de bărbatu-
to – cum îl numeşti tu – şi… Sau vrei să te cer eu pentru o
noapte? Ia, zii: e rău de pagubă? Adică, nu cred, din moment ce
multe ore de conducere le făceai noaptea. Mişto, este?
–Este!, dar o să-ţi fac o surpriză, fiindcă-mi eşti simpatică.

46
 –Hai, las-o! După exerciţiile tale la sol, parcă mi-a cam
murit virilitatea!...
–Eşti un nesimţit!
–De acord – vezi ce faci la FOR!...
–Ţi-am spus: nu promit…
–Bine, promisiuni avem de la politicieni şi guvernanţi –
ştiu cum e: promisiuni rimează cu minciuni…
–O, eşti şi poet, lordule? Felicitări! Îmi placi, dar n-am
timp de noi exerciţii la sol, cum mă acuzi tu. Dar, uite mă voi
lupta pentru fonduri, deşi nu ştiu în care colţ de ţară voi mai fi
trimisă în delegaţie… După cât am înţeles, se pare că voi fi
înlocuită cu o colegă mai tânără pentru acumulare de
experienţă în teritoriu. Dacă da, să ai grijă de ea, de economista
Corcoduşa…
–Acesta e numele ei?
–Ce are?
–Îmi pare cunoscut…
–Mă rog…
–Te mai aştept, nu doar pentru a-mi comunica rezultatul
„afacerii noastre”, pentru care îţi mulţumesc…
–Bine, sper să fie bine, lordule. Ciao!
Vorbise cu delegata tot timpul cu un fel de generozitate
cumva nepotrivită, în timp ce se gândea la înţeleapta reflecţie a
lui Tudor Vianu cum că nu poţi face dragoste cu o femeie
proastă, oricât ar fi ea de frumoasă. Sau n-o fi spus el? Nu
contează – important e să o rogi să tacă – măcar atât.
–Poate cu o spaimă de urs, zisese odată Varvigeanu poţi
opri vorbăria unei femei dezlănţuite. Cam aşa vietate exista la
noi în sat, Andricuţule! Măi şi avea un debit verbal, încât o
mitralieră în concurenţă s-ar fi blocat resemnată!
–Vă daţi seama: dacă o clănţănitoare din asta mai
foloseşte şi vreo două-trei englezisme idioate, s-a terminat
virilitatea unui bărbat…
–Doamne-fereşte!, îşi făcuse cruce Victoreţu.

47
 Avuseseră dreptate!
Apropo de discuţie: acum o sută, o sută şi ceva de ani,
eram francofili începând cu Chiriţoaia et Bârzoieni şi
terminând cu ministrul cutare, gândi Andricuţ, dar măcar de la
ăia aveai ce să înveţi, pe când, de la americani… Singurul
lucru, într-adevăr de apreciat, este că învăţăturile libertăţii şi
democraţiei au fost preluate, adaptate şi adoptate cu frenezie
specifică semidocţilor, semicivilizaţilor… Cum-cum? Am
terminat-o cu interdicţiile, învăţământul de partid, cu
ceauşismele?
–Fenomenal! Fe-no-me-nal! Gata, de-acum suntem
occidentali, suntem europeni, suntem…, aproape ţipase
Varvigeanu.
–Uraaaaa! Îi ţinuse isonul cu răutatea lui tradiţională
Ioncelu, într-o luni dimineaţa la „operativă”…
–Ceilaţi aplaudară, iar Victoreţu zisese:
–Ioncelule, sunt mândru de tine şi cred că sunt în
asentimentul tuturor colegilor…
–Pe mine m-aţi întrebat?, se interesase Luana ironică.
–Nu contezi, răspunsese Varvigeanu, eşti minoritară…
–Discriminare? Mă plâng la ambasada noastră…
–Ok!
–În sfârşit, stimaţi colegi, zise Victoreţu, avem violenţă
legală, corupţie pe faţă, nepotism pursânge, programe europene
pentru hoţii, instituţii de spălare a creierelor de cunoştinţe
generale, violuri, crime, perfecţionare în linguşiri politico-
administrative şi escrocherii… Am văzut ultima ordonanţă a
guvernului…
–Ho, domnu coleg, ho!, îl atenţionase Varvigeanu privind
spre scrumiera de pe birou. Taci naibii, că îmi pari un mare
alarmist de la televiziune…
–Bine, tac, bine… Dar, nu am ajuns o ţară de snobi şi de
lingăi profesionişti? Zii, tu, Andricuţule, că îmi pari mai
dezgheţat la minte…

48
 –Mai?, întrebase Adjunctul.
–Mai dezgheţat la minte – mersi – doar că acum, mă tem
că am un uşor lapsus – mă scuzaţi…
–Eşti un cretin şi un instigator, zise Varvigeanu aproape
în şoaptă. Hai, Andricuţule, zii, mă!
–Ce să…?, sări cu vorba Ioncelu, că abia şi-au refăcut
unii limba după linsul fundului sovietic, şi au trecut urgent la
linsul fundurilor occidentalo-americane care, orişicâtuşi, mai
ales cele de dincolo de ocean, sunt mai roz şi, în orice caz, cu
mult mai dolofane... Ca să nu mai spunem, că am început să
avem şi noi asemenea proprietari de cururi care râd tot timpul
de parcă îi gâdilă un diavol cu vârful cozii lui stufoase.
–Moment de reculegere în memoria celui care a fost
marele iubitor de noua democraţie, zise Victoreţu. Felicitări şi
succesuri în continuare!
–Vă rog, domnilor colegi, fără aluzii!, zisese Adjunctul ca
o atenţionare.
–Mulţumesc, se înclinase cu un fel de falsă respectuoasă
evlavie – vă înţeleg, zise Ioncelu.
–Te trezişi, colega Ioncelu? Bună dimineaţa!...
–Şi noi mulţumim pentru înţelegere!
–Dar, interveni Andricuţ, ca să lămurim lucrurile, vreau
să vă înştiinţez în mod oficial că la mine nu se pusese problema
de acest fel, sau de niciun fel, fiindcă, după ce Silviu Brucan
mă enervase cu previziunile sale deseori lipsite de cea mai
elementară şi raţională logică, constatasem în scurtă vreme că
politologul o scrântise rău: nu douăzeci de ani erau necesari
pentru accederea la o democraţie reală, ci… Ohooo!...
–Câteva secole?, întrebase Varvigeanu.
–Eventual, răspunsese Andricuţ. Vom urmări…
–Evident!, zise Adjunctul.
–De fapt, continuă Andricuţ, unde, în ce ţară s-ar fi putut
vorbi despre o democraţie adevărată, despre campanii
electorale şi alegeri corecte? Utopie, imbatabilă utopie!

49
Interesul, care, în realitate, nu avea nicio treabă cu electoratul
sau cu alegătorul de rând, trona victorios deasupra tuturor
relelor, ca fiind răul cel mai rău...
…Lui îi plăcea figura candidatului, un gest oarecare, o
frază, un tic, o haină, vocea care, putea sau nu să fie a unui bun
orator… Au fost, de fiecare dată, la alegeri, criteriile lui intime,
poate absurde, dar pe care le considera atât de personale, încât
aplica ştampila cu hotărâre… Vizavi de un atu oarecare al
candidatului, se analiza pe sine şi, de fiecare dată, îşi
descoperea o mie şi unu de defecte-argument care-i consolidau
hotărârea de a nu deveni vreodată om politic.
…Mereu a stat de-o parte, şi pentru a nu-şi crea obligaţii,
dar şi, mai ales, pentru a nu depinde de nimeni – atâta cât se
putea. În acest sens, mereu şi-a văzut de profesie, de
perfecţionare fără să fie, neapărat un perfecţionist înrăit. Dar îi
plăcea să ştie, să cunoască detalii, în general să fie bine
pregătit. Şi nu numai din punct de vedere profesional… Citea
mult, incredibil de mult, considerau rudele, colegii şi prietenii.
–La ce dracu-ţi foloseşte să cunoşti amănunte despre
viaţa lui Garibaldi, Montesquieu sau Maria Stuart?, îl întreba
uneori careva din birou.
–Ca să ştiu, răspundea sec.
–Aiurea! Hai la o berică, Andricuţule!...
După ce au început să curgă informaţiile pe calculator, şi-
a zis că e vremea lui, că sosise timpul să-şi arate produsele
inteligenţei şi puterea de muncă.
În acest context, abundenţa de informaţii năvălind spre
unii care au dus la preluări cu fulgi cu tot şi le-au altoit pe un
trunchi naţional care s-a opus cât a putut însă, până la urmă a
cedat…
–Şi aşa, i-a zis el directorului Ciorloiu într-una din zile, s-
a ajuns la apariţia unor legi şi norme de aplicare absolut rupte
de realitatea noastră, mai degrabă potrivite filmelor SF, ca să
nu le spun chiar idioate – mă scuzaţi…

50
 –De ce să te scuz, fiindcă sunt de aceeaşi părere,
Strechene, dar fii atent, fii atent!...
–Ştiu: chestia cu craca, dom director… dar, între noi fie
vorba, recunoaşteţi şi dumneavoastră că stufoşenia legilor din
ultimii ani, avea, de fiecare dată, şi pentru oricine, o portiţă
incriminatoare pentru oricine şi pentru orice faptă, reală sau
chiar imaginară, încât acuzatul să ia drumul puşcăriei.
–Ei, nu prea au fost sentinţe definitive, inculpatului i s-a
dat şi i se dă posibilitatea de a face recurs, vru să lămurească
lucrurile Ciorloiu.
–Recurs, domnu director? Sentinţă definitivă? În dese
cazuri, o utopie, o credinţă deşartă într-o iluzorie rezolvare
favorabilă a situaţiei, a cazului… Se putea întâmpla şi asta, dar
numai dacă… Dacă!… Întrebarea pentru inculpat venea
aproape de la sine:
–Auzi, da ai pe cineva?
–Păi…
–Nu, omule, nu pe „păi”, fiindcă vorbuliţa asta e atât de
mică şi de parşivă, totuşi, încât poate deveni compromiţătoare,
dacă înţelegi…
Mai pe la toate televiziunile se fredona aproape evlavios
şi mai ales conştiincios şi responsabil sloganul stupid:
–Legea e lege pentru toţi!
Pe dracu!
Mai ales pentru cei care o ignorau şi o sfidau în mod
regulat şi cu mărinimoasă idee de libertate, democraţie şi
patriotism. Aceasta în timp ce mai toată lumea constata: toţi
erau doar privilegiaţii, cei cu relaţii şi cei cu bani, bani din ce
în ce mai mulţi şi mai murdari. Aşadar, celebra de-acum zicere:
legea e lege pentru toţi, devenise într-atât de banal-şubredă,
dacă nu cumva chiar ridicolă, încât mulţi muritori de rând o
foloseau în sens peiorativ.
–Hai, mă, îi zisese Ioncelu într-o zi, să nu exagerăm…
Uite-avem perspectiva adevărată de a obţine fond european

51
pentru construcţia fabricii, poate ne suplimentează şi pentru
Crescătoria de viermi… Am înţeles că intervine şi doamna
Corcoduşa, prietena fostei delegate de la FOR, pentru zona
noastră…
–De unde ai informaţia?, îl întrebase.
–De pe surse, pufnise Ioncelu. E o ştire confirmată şi de
Radio Erevan…
–Du-te naibii!
–În ştire este pomenit şi numele tău…
–Mă, Ioncelule, dacă mai scoţi o vorbă, te strâng de gât!
–Andricuţule, eşti un asasin notoriu – să ştii că sun la
unu-unu-doi şi anunţ că am descoperit un asasin în serie…
–Mai bine la unu-unu-nouă, vei fi mai credibil când ţi se
aude vocea…
–Bine, mă, lasă, am glumit – tu nu ştii la glumă?
Important e să facem rost de finanţare, nu ştii vorba lu
Machiavelli în legătură cu scopul şi mijloacele?
–Machiavelli?! Ai auzit tu de ăsta? De unde? Ciudat…
–De pe sursele Radioului Erevan… Mă bucur sincer,
Andricuţule, că ai ştiut cum s-o convingi pe delegată să
intervină… Gata, nu degeaba ai două facultăţi…
Da, dar cine-l pusese? Mai ales, cine-l pusese să urmeze a
doua facultate? Nu-l ajutase mare lucru, doar uneori, datorită
pregătirii sale, avea unele avantaje… Ca acum, în legătură cu
finanţarea şi în ultima şedinţă de transmitere de sarcini când
directorul Ciorloiu vorbise:
–Ei, ce zici, Strechene? Candidezi pentru funcţia de
director Adjunct comercial? Că meriţi! Uite, supun la vot
chestia…
–Nu! Nu! Nu! Vă mulţumesc, dar prefer să-mi văd de
specialitate, de locul meu de muncă unde îmi pot pune în
evidenţă capacitatea şi priceperea mea într-ale profesiei… Sunt
inginer, şi-atât!
–Iar cu delegata de la FOR, cum a fost?

52
 –Şi pe asta o ştiţi?
–Apoi, tu crezi că informatorii mei, lingăii de bază, ce
crezi că fac?
–Am uitat şi nici nu mă interesau… Eu am fost ocupat cu
realizarea finanţării pentru fabrică şi crescătoria de viermi…
–Chiar, Andricuţule, chiar, mă? Dar aşa, între noi fie
vorba, cum de doamna delegată a fost de acord să-şi activeze
nu-ştiu-ce relaţii de la FOR, cum ai convins-o?
–Secret de serviciu, dom director.
–Ia, zi-mi şi mie: e bună la pat? Că trup are, n-ai ce
zice…
–Nu cred că e mai bună decât noua dumneavoastră
secretară, tot între noi fie vorba…
–Nu te laşi, Andricuţule!
–E pentru bunul şi eficientul mers al activităţii şi
valorificarea investiţiei… Mă zbat…
–Phiii, ce lozincă! Hai, mă, las-o jos!
Adevărul era că el pusese problema către delegata de la
FOR, mai mult în glumă – nu-i trecusese prin minte că
întâlnirea cu acea femeie putea să aibă o asemenea consecinţă
benefică şi aproape fabuloasă pentru institutul lor, ca o oază de
speranţă reală şi justificată pe deplin – ca să vezi! După patru
zile îl sunase delegata de la FOR:
–Ei, ce zici coolule? Îţi place lucrătura mea?
–Aţi făcut-o de frică?
–Mai vorbim noi!, zisese ea ca un fel de ameninţare. Dar
în vocea ei, Andricuţ simţi şi o nuanţă de căldură femeiască. Ce
să fie?, se întrebă el cu indiferenţă, totuşi.
În ziua următoare ajuns la birou, cotrobăi prin mapa cu
tot felul de „birocratisme”, cum spunea de obicei şi găsi cartea
ei de vizită, cu nume, adresă, număr de telefon… Da, era
corect, civilizat şi chiar respectuos să o sune, să-i mulţumească,
astfel că seara, la telefon, începu oarecum abrupt:
–Alo!, doamna…?

53
 –Da, poftiţi! Cine e la telefon?
–Lordul cool…
–A!... Deci, acceptaţi sintagma?
–Chiar dacă e batjocoritoare, de ce nu? Mă simt flatat…
–Mi-am dat seama…
–Ok… Sper că nu vă deranjez prea tare – e o oră cam
nepotrivită, dar vreau să vă mulţumesc pentru intervenţia de la
FOR… Să mă ierte şi soţul dumneavoastră pentru deranj…
–E în delegaţie în Singapore…
–Mă scuzaţi, vă rog foarte mult, dar aş vrea să vă pun o
întrebare impertimentă…
–Vă ascult, domnule cool!
–Purtaţi sutien?
–Sincer? Nu, fiindcă încorsetarea lui îmi dă o senzaţie de
sufocare. Dar ce rost are o asemenea întrebare?
–Impertinentă?
–Nu, de-o mitocănie incredibilă.
–Mă scuzaţi: pusesem întrebarea fiindcă aveţi o pereche
de sâni fenomenal de frumoşi, după cum i-am bănuit eu
dincolo de bluziţa aia de crepdeşin…
–Andricuţule, hai să lăsăm la o parte formalităţile, aşa că
îţi răspund: ştiu, ştiam… Sunt o ardeleancă dintr-o localitate
harghiteană cu tată român şi mamă unguroaică, o pereche de
oameni frumoşi şi cu o structură sufletească şi un fizic
extraordinar, cred că nu puteau aduce pe lume decât… Mă rog
– înţelegi, că îţi umblă mintea! Tot ardelean? Nu, din nordul
judeţului Harghita…
–Şi judeţul acela nu e tot în Ardeal?
–Nu ştiu, că mie mi-a fost dragă doar profesoara de
geografie când eram la Constanţa…
–Aha, don Juan!
–Profesoara merita, crede-mă, doamnă!
–Sunt convinsă.

54
 –Mă rog, dar fericit trebuie să fie… singaporezul că te
are!
–Păi, cred că e, dar nu pare. Lucrează la un institut de
cercetări subacvatice, e foarte ocupat, aşa că partea
sentimentală din sufletul şi mintea lui, ocupă un procent… Mă
rog, nu cred că te interesează…
–Da, e cam adevărat… Ei, e târziu, aşa că îţi doresc
noapte bună şi sper că mai vorbim, poate ne mai şi vedem…
–De ce nu? Mi-ar face plăcere să ne mai tachinăm în
direct, cum se spune, fiindcă îmi pari un tip şcolit!
–Zău? Mersi! Şi mulţumesc atât pentru gestul tău
extraordinar de a ne ajuta la obţinerea finanţării, cât şi, mai
ales, pentru sinceritatea…
–Bine, lasă, taci, noapte bună, lord coolule! Vezi că spre
sfârşitul săptămânii trec prin Gaiţa în drum spre Harghita, spre
ai mei, şi vreau să vorbesc puţin cu directorul Ciorloiu – e
important, să-i spui, da?
–Bine, noapte bună, doamnă!
–Idem, da vezi că data viitoare o aduc şi pe domnişoara
Prilog, viitoarea mea înlocuitoare la voi din partea FOR-ului.
Când terminară conversaţia, Andricuţ nu se putu abţine să
nu vorbească singur:
–Doamne, ce dracu de soţ poate fi bărbatul ăsteia să nu se
ştie bucura de… Da, al naibii, directorul Ciorloiu: dintr-o
privire o remarcase ca pe o femeie care merita atenţie şi
respect…
–Ok, o voi respecta, aşa cum i-am promis tatei. O voi
respecta până o s-o zăpăcesc… Ei, dar apare la orizont şi
domnişoara Prilog – s-o vedem şi pe aia…

55
 V

…Aşadar, erau pacienţii noului Spital de Psihiatrie, ei,

toţi colegii de la Institutul gaiţean, aşteptând să le vină rândul
la vaccin, fiindcă era multă lume care dăduse brusc năvală
pentru vaccinare, după ce un oficial a anunţat la Tv Gaiţa că
virusul şi-a schimbat sexul, sau genul, că nu se ştia exact ce se
întâmplase, doar că din împreunarea dintre virus şi Covid se
născuse un fel de tulpină infectantă gata să ucidă tot ce întâlnea
viu în cale. La ora zece a venit un medic cu figură de gâde
descalificat şi le spuse consolator:
–Sunteţi de la Institutul de cercetări, da? Booon! Domnii
mei, dumneavoastră staţi liniştiţi, că aveţi timp, iar noi avem
ace de cojocul tulpinii – aveţi răbdare, da?
–Daaaa, foarte-avem!, au răspuns ei în grup, veseli că
trebuia să aibă răbdare, adică să nu facă nimic, astfel că
încercară degeaba ca vocile lor să semene cât de cât cu Corul
robilor din opera Nabucco, de Verdi, gândi Andricuţ, fiindcă
sună a ceva colind.
–Ok!, păru şi medicul ceva mai vesel. A, ia uite pe cine
văd eu acilea! Domnu Andricuţ?
–Da, cetăţean de Uniune în carne şi...
–Cam multe ciolane, prietene Andricuţ, cam multe, sau
îmi pare mie? Dacă-mi dai voie la o glumă… Ce naiba făcuşi
de ţi se văd oasele prin piele – creezi o senzaţie de schelet în
perspectivă…
–Are-o criză social-economică personală, zise
Varvigeanu.
–Am, 208, adică normal, nu?, întrebă Andricuţ.
–Nu, nu prea! Oficial şi constatat ştiinţific, ar trebui să fie
maxim 206...
–A, ştiu, doctore, dar e democraţie, e libertate, şi-apoi
mai am câte-un ciolan de la două formaţiuni politice care mi le-
au oferit ca să mă înscriu, dar am uitat să le restitui…

56
 –A, aşa da, aşa da!...
–Le voi înapoia, că nu-mi plac ciolanele politice…
–Bravo – aşa îmi place un internat la Psihiatrie:
conştiincios, plin de viaţă, optimist, corect şi cetăţean UE, da?
–Evident – cum altfel?
–Deci, noi ne ştim…
–Aşa gândesc şi eu, doctore!
–Apoi, da, ne cunoaştem de la cealaltă internare…
–Din păcate…
–Ei, na! Suntem oameni, mai greşim fiecare… Apropo:
cum vă simţiţi după ultima internare la noi?
–Excelent! Mai ales acum după ce am fost disponibilizat,
mă simt echilibrat mintal…
–Echilibrat, după rămânerea fără slujbă?!
–Exact, aţi ghicit perfect – nu degeaba sunteţi medic
psihiatru!
–Bine, vom relua analizele… Eşti credincios, adică
frecventezi biserica?
–Deocamdată, răspunse Ioncelu în locul lui Andricuţ, o
frecventează doar pe doamna preoteasă, când preotul e la
liturghie…
–E adevărat, Andricuţule?, întrebă medicul zâmbind.
–Câteodată, da, e adevărat…
–Câteodată?!
–Da, când lipseşte părintele, fiindcă ne trebuie intimitate,
nu liturghie şi slujbă!
–A, da-da…
–Dar am început să merg la slujbă la noua noastră
Catedrală…
–Glumeşti, domnu…! Să vii la cabinet pentru nişte
analize psiho amănunţite suplimentare…
–Al right!
–Oho!, aţi evoluat, ştiţi inglişa? Bravo! Voci în urechea
stângă mai auzi?, dacă-mi dai voie să te tutuiesc.

57
 –Acum şi în dreapta, apropo de evoluţie…
–Înseamnă că te poţi ţine pe verticală, respectiv te-ai
reechilibrat…
–Fizic, da, însă mintal…, parcă mă înclin discret spre
stânga, dar puţin-puţin şi numai când mi-amintesc de malul
stâng al Mureşului, dacă mă înţelegeţi…
–Nu e o mare problemă, deşi… Dar explicaţia e că ai
învăţat şi inglişa între timp…
–Nu ţi-am spus eu?, zise Varvigeanu, că de la inglişă ţi se
trage bălăngăneala fizică.
–Dar, scuză-mă, Andriuşa, de unde şti engleza?
–Eu?! Din familie: tata a fost marinar pe Tamisa, iar
mama e băştinaşă din Oxfordul de Sud-Est…
–I-auzi! Cum aşa?
–Secret de familie…
–Mă rog… Deci, urechile… Cu stânga e ceva problemă?
–Yes, dom doctor…
–Ne tutuim, da?
–Yes-yes!
–Deci, cu urechea stângă e o mică problemă, da? Aşa, un
fel de înclinaţie spre…?
–Malul stâng al Tamisei, răspunse Ioncelu în locul lui
Andricuţ.
–Da, dar nu toţi intelectualii au apucături de stânga, de
când e lumea?, mormăi Victoreţu ridicat într-un cot.
–Lasă, că ştiu şi eu atâta lucru, păru supărat Andricuţ.
–Mai demult, prietene, mai demult, că acum cei de stânga
au devenit de dreapta şi invers – nu ţi se pare?
–Acum, ce? A, ştiu: e o harababură, că nu mai ştie care e
una şi care e alta, mă rog!...
–În orişice caz, după cât îmi dau seama, cred că te afli în
faţa a două ipoteze: ori eşti pe-o creangă a arborelui tău
genealogic încă instabilă, ori priveşti prea mult la televizor
emisiuni politice...

58
 –Da, la Mihai Gâdea, că îmi place cum povesteşte…
–O, da-da, iar analizele…
–Exact: analizele…
–Cele de la internarea trecută nu mai sunt relevante.
Recoltăm alte probe, fiindcă nu mi se pare prea limpede chestia
cu urechile, însă voi trimite în State analizele noastre şi...
–Tocmai în State?!
–Păi, da, normal – la prieteni, nu? Doar n-o să le trimitem
la Moscova, sau, în caz şi mai rău, la comuniştii chinezi.
Americanii au alte posibilităţi din punct de vedere laboratorial
şi ca pregătire de specialitate…
–Labo…, ce? Adică, ok, dar eu, eu ce fac?
–Păi, n-ai altă alternativă: stai. Stai internat la noul nostru
Spital până... După cum vezi: saloane curate, aer condiţionat,
asistente tinere şi drăguţe, lângă spital, prin copaci – păsărici…
–Păsărele, domnu doctor, păsărele!, îl corectă Ioncelu.
–La noi, în medicină, n-are importanţă, domnilor!
–A, da!... Şi analizele, doctore, cam pe când?
–Evident, nu pot da un termen, dar nu cred că te vei
plânge, fiindcă avem aici condiţii excelente de terapie şi de
viaţă; avem salon cu maximum cinci paturi, meniu la alegere…
Cât despre personalul medical, ce să mai vorbim? Iar
asistenteleee… Andricuţule, între noi fie vorba, avem nişte fete
– viagra, nu alta!
–Vreau şi eu una, zise Ioncelu, că am crampe în zona
buricului…
–Bine, am reţinut. Andricuţule, zii: care ţi-e numele de
familie? Că uitai…
–Strecheanu…
–A, da, dar… Strecheanu, mă?!
–Fix!
–Şi, apropo: te-apucă, aşa, cum să zic eu?, strechea,
uneori?, dacă-mi permiţi o glumiţă…

59
 –Normal! Da să ştii că sunt rău… Când am crize, muşc –
să spună colegii de salon…
–Da? Şi eu…
–Şi tu, ce, doctore?
–Păi, suntem pe-aceeaşi felie…
–Da? În regulă. Zi-mi cât va dura chestia asta?
–Care?
–Cu analizele…
–Ei, maxim-maximorum, şase-şapte luni, respectiv până
primim rezultatele din State.
–Păi, ce? Le-aduce Badea Cârţan per pedes?
–Nu ştiu cine e Cârţanu Badea! A fost internat la noi
cumva?
–A încercat un strămoş de-al dumneavoastră, însă nu l-au
prins, fiindcă fugise la Roma între timp…
–A cerut azil politic, sau la cules de căpşuni…?
–Pe dracu, scuze! La sparanghel, frate, la sparanghel!
–Nu suntem fraţi, Andricuţule! Iar sparanghelu nu era în
Germania?
–Ba da-ba da, însă lu Badea Cârţan îi plăceau drumurile
lungi…
–Şi, zici că pe jos până la Berlin?
–N-ai înţeles! Ce să caute la Berlin? Doar nu era soldat
sovietic şi nici culegător de sparanghel…
–Şi-atunci?
–S-a dus pe jos până la Roma, pe ruta nemţească doar ca
să vadă personal Columna lui Traian…
–I-auzi! Ce fraier! Măcar era vaccinat?
–Badea Cârţan? Păi, cum! Cu Pfizer, doctore, cu Pfizer şi
cu astrazeneca în combinaţie…
–Pfui, grozav! De unde avea el aşa ceva?
–De contrabandă…
–Aha, da, descurcăreţ, Cârţanu!
–Oho! Să nu mai spun că avea nişte relaţiiii…!

60
 –Adică?...
–Păi, se ştia inclusiv cu împăratul de la Viena…
–Să nu spui că erau la per tu, iar cu Maria Tereza se
tutuiau…
–Ei, să nu aruncăm în derizoriu chestia, deşi cam aşa
era!...
–Extraordinar, mă, Andricuţule!
–Mie-mi zâci, doctore?!
–În orice caz, în zilele noastre nu s-ar mai întâmpla aşa
ceva, doar găsea el un TIR, o ceva, nu?
–O, da, zise Victoreţu, că doar suntem toţi din UE – ne
ajutăm ca fraţii, nu-i aşa?
–Aşa se zice…
–Ei, se zice! Aşa e! Suntem în UE – suntem egali şi fraţi
prin alianţă!
–A, da: stăm la masa bogaţilor, ne ghiftuim, sughiţăm a
saţietate, avem loc, păru să-şi amintească Andricuţ...
–Apoi, vezi? Fotoliu!
–Nu, taburet adus de-acasă, deşi, poate în Europa de pe
vremea lu Alexandrescu, mormăi Ioncelu…
–Ăl de la marketu din colţ?
–Da, da… Ăl de umbla pe bulevard cu o pancartă anul
trecut pe care scria:
„Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."
–Bine, Andricuţule! Hai că mă băgaşi în întuneric…
–Da, doctore, dar nu şi în bine-ştiutul spaţiu schengen…
–Da, nu!...
–Pssst!, îi atenţionă Ioncelu, vine vizita mare!
–Ei, întrebă un medic vesel intrând, ce fac cuminţeii mei?
Bine, toată lumea e ok?
–Daaaaa!, vine răspunsul celor patru colegi de salon
internaţi pentru vaccinare...

61
 –Dumneata eşti noul internat la noi?, întrebă el arătând
spre Andricuţ.
–Nu, a mai fost la noi, se amestecă în vorbă medicul de
salon.
–Pentru mine e nou, colega, dacă mă înţelegi.
–Da…
–Şi, unde e problema?
–La cap.
–Bravo! Te-am ghicit… Domnişoara asistentă Tania,
perfuzare de două ori pe zi cu… Ia să vedem, ia să vedem noi
ce-avem la farmacie: asta, nu, asta nu, aia… Ok, merge şi-aşa.
Aşadar, Tania, bagă-i doză dublă de fenobarbital, plegomazin
şi…
–Da, domnu’ doctor, am notat: ferobarbitun şi
blegomaxim – doze duble – ok, notează ea cu mare atenţie…
–Ziceţi-mi pe rând numele, domnilor!...
–Arhip Varvigeanu, coordonator lucrări…
–Andricuţ Strecheanu, consilier socio…
–Ioncelu Pristache, inginer…
–Ruslan Victoreţu, inspector…
–Luana Vorcescu, economistă…
–Cam complexă specialitatea asta – te descurci,
Andricuţule?
–Evident!
–În regulă – mersi! Domnişoara Tania, ai notat?
–Da…
Asistenta Tania? Minunea lui Dumnezeu de frumoasă!
–Viagra în persoană, a constatat Varvigeanu cu jumătate
de gură după terminarea vizitei... Doamne-ajută!
–Poftiţi, domnu pacient, îl auzi medicul oprit fulgerător în
uşa salonului. Doriţi ceva anume?
–Eu?!, o făcu pe uluitul Varvigeanu. O viagra – scuze – o
vitamina bî nouăşpe, vrusei să spun…
–La noi în farmacie încă nu există, domnu pacient!...

62
 –Bă, sulfamidă pătrată, îl corectă Ioncelu, ăla-i covid
nouăşpe …
–Şi ce? Dacă eu vreau…
Întâmplător sau nu, în clipa aceea şi-a amintit că asistenta
Tany, căreia pacienţii, din simpatie, îi spuneau tenia crezând că
o dezmiardă, a spus într-una din zile referindu-se la el:
–Bolundul ăsta e totuşi ceva mai inteligent decât Richard!
–Respectiv, eu, domnişoară?, întrebă cu falsă speranţă în
glas.
–Of course!
–O, sunteţi engleză, domnişoară?, se înveseli Victoreţu.
În acest caz, stimată şi destinsă domnişoară asistentă, vă felicit
din greu!
–Englezoaie, se zice, domnu coleg!, îl atenţionă
profesoral Varvigeanu.
–Da? La mine nu contează…
–Mi-am dat seama…
–Ei, domnu pacient, acum toată lumea o cam dă pă
engleză, zise Tania. Nu-i mare ispravă…
–Mai ales absolvenţii institutului „Coada vacii”, mă
scuzaţi, zise Andricuţ cu oarece răutate.
–Vaca nebună, desigur, se solidariză şi Ioncelu.
–Până şi Richard al meu înţelege mai bine comenzile în
engleză decât în română…
Iar dacă Tania îl asemuia cu acel Richard al ei, în clipele
următoare, Andricuţ s-a gândit cu un fel de infatuare la alţi
Richarzi: Strauss, Inimă de Leu, Wagner, între care, din viteză,
l-am inclus şi pe Ricardo del Turco. Insă repede revenindu-şi
din reverie, a întrebat-o:
–Doamnă, aveţi pe cineva cu numele ăsta în familie,
sau...?
–Un cobai...
Răspunsul asistentei ar fi trebuit să-l demoleze sufleteşte,
însă a cugetat cu înţelepciune că, la oricare dintre Richarzi s-ar

63
gândi populaţia lumii, niciunul dintre ei n-a adus omenirii
atâtea foloase cât un cobai anonim dintr-un laborator…
–Tenia dragă, i-a zis calm, se cuvine să-i dăm cezarului-
cobai ce i se vine din biblie.
–Ok, să-i dăm…
Acesta este şi motivul pentru care, ori de câte ori treceau
cunoscătorii pe lângă Institutul de Cercetări Cobaistice (ICC)
– Gaiţa, îşi scoteau pălăria cu mare respect, salutau cu o
plecăciune adâncă şi, după momente de reculegere, îşi
continuau drumul, deşi uneori li se atrăgea atenţia:
–Biserica e cealaltă clădire...
Cu sinceritate se gândea adesea cu voce tare:
–Am toată consideraţia şi admiraţia pentru spiritul de
sacrificiu al acestor vieţuitoare minuscule şi inocente pe altarul
ştiinţei pentru ca omenirea să meargă din ce în ce mai înainte.
–Adică spre junglă?, l-a întrebat Varvigeanu ironic.
–Şi, mai ales partea de lume din care faci tu parte…
Acum, rămas singur în salonul de la Psihiatrie – ceilalţi
fiind plecaţi la o… ţigară – Andricuţ, răsturnat de-a curmezişul
patului, gândea cu voce tare:
–Domnilor colegi, pe vremuri, am cunoscut un individ
care, pentru a-i înţelege şi a se apropia de cobai din punct de
vedere ştiinţific şi sufletesc, a început să umble în patru labe, să
chiţăie şi, în final, să accepte viaţa într-un recipient de sticlă.
–Cred că l-am ştiut, zise Victoreţu intrând.
–Nu mă întrerupe!, se răsti Andricuţ, da?
–Da, bine…
–…Faptul i-a atras oprobriul opiniei publice, continuă
Andricuţ, compusă din soţie, socrii, vecini şi copii, chestiune
care nu l-a descumpănit însă, el având un caracter extrem de
puternic. Drept care a şi luat hotărârea cea mai înţeleaptă, după
părerea mea: a furat ce-a putut de pe-acasă…
–E clar că era pui de românaş de-al nost, zise Victoreţu.
–Ai promis că nu mă mai întrerupi…

64
 –Da, şi mă ţin de promisiune!
–…Şi insul respectiv a plecat în munţi să caute lespedea
pe care Moise scrijelise conştiincios cele zece porunci dictate
prin portavoce de presupusa voce a lui Dumnezeu.
–Hai, mă, Andricuţule, chiar aşa, mă? Ne crezi proşti?, îl
întrebă Victoreţu.
–Da, ce? Te-am rugat eu să crezi ce spun?, se răsti
Andricuţ. Ia-ţi căţeaua şi umblă!
–Bine, mă, bine…!
–Ce, mă, iar v-aţi bolunzit şi vă certaţi?, îi întrebă
Varvigeanu din uşă.
–Închide meliţa, că-i curent!, ţipă la el Victoreţu.
–Deci, dragii mei, vreo trei milenii lumea a crezut că era
doar o chestie anecdotică, apoi au lămurit lucrurile Mosad-ul şi
FBI-ul, ajutaţi prieteneşte în câteva rânduri de SRI-ul nostru
întovărăşit cu KGB-ul, posesor al celei mai fiabile înregistrări,
descoperită de un membru CNSAS pe un flash-stick printre
dosarele instituţiei în cauză.
–Chiar, mă, chiar-chiar?, îl întrebă Varvigeanu
neîncrezător. Înregistrare de-acum trei milenii găsită în
dosarele CNSAS-ului?
–Păi, cum! Am dovezi-copii după respectivele
înregistrări, da? Prin urmare, domnii mei, inspiraţi de
înregistrare, câţiva jurişti din acea vreme sub conducerea şi
înaltul patronaj al lui Solon, care a trăit între anii 1300-2124, a
fost gândită, scrisă şi promulgată prima Constituţie a omenirii
căreia, de la bun început, i s-au găsit tot felul de amendamente
şi de bube, unele chiar cu aspect de furuncul...
–Colega, zise Ioncelu, scuză-mă; eşti sigur că eşti la zi cu
analizele?
–Te pomeneşti că a fost discutată în Parlament la noi şi
publicată în Monitorul Oficial grecesc, mormăi Ioncelu.
–Păi, cum! Sigur că!, comentă Andricuţ cu seriozitate.
–Bravo!, păru să se bucure sincer Varvigeanu.

65
 –…Ca să nu mai spun că, la prima traducere a Poruncilor
în limba noastră maternă…
–Maternă sau paternă?, interveni Victoreţu.
–Iar mă întrerupi, Victoreţule?
–Da ce, eu nu sunt internat tot la Psihiatria noastră
gaiţeană?
–…La traducere, spuneam, românii, fără vreo urmă de
remuşcare, au anulat din start Porunca a 8-a – Să nu furi –
sugrumând cifra cu o liniuţă orizontală. Şi de aceea pe
meleagurile noastre strămoşeşti, se fură pe bază de legislaţie
fără nicio frică de Dumnezeu...
–Pardon, domnu coleg, pardon…
–Ei, oameni buni, am glumit, ce naiba! Doar ai noştri au
ştiut totdeauna de glumă, nu?
–Of course!
–Ei, continuă Andricuţ, şi se mai spune că acel cercetător
vorbea cu copacii, le cerea informaţii şi ţinea conferinţe de
presă vorbind despre evoluţia omului începând cu homo
rudolfensis (probabil vreun fin, sau înfiat al antropologului
Rudolf Steiner, care a vieţuit între anii 1861-1925, trecând pe
la peştera lui homo habilis…
–Asta ce mai e, Andricuţule?
–Omul descurcăreţ – probabil strămoşul locuitorilor din
sudul municipiului nostru… Apoi: Homo heidelbergensis…
–Ce mă, Andricuţule?!
–Nu mă mai întrerupe, hei!, tu nu eşti în stare să pricepi
atâta lucru?
–Ştiu-ştiu, zise repede Victoreţu.
–Se pare că respectivul o fi fost primul absolvent de
studii heidelberghiene, după care au urmat Andrei Pleşu, Ioan
Alexandru şi Gabriel Liiceanu?; să nu-l uităm pe Homo sapiens
arhaic, adică primitivul care nu auzise de UE, şi care se hrănea
cu produse din propria gospodărie – toate infestate cu ucigaşul

66
virus neecologicus dacicus, după cum rezultă din studiile
efectuate de specialişti în ionathanism…
–Ionathanism, mă?, aproape să strige întrebarea Ioncelu.
Deja avem dovada că ai probleme… Domnişoara Teniaaaa!
Domnişoara asistentăăăă! Veniţi de urgenţă!
–Ce e, domnu?, întrebă ea apărând rapid în cadrul uşii
salonului.
–Păi, ăsta – auziţi numa ce spune…
Andricuţ se prefăcu a nu înţelege despre ce era vorba şi
continuă impasibil:
–…În mod normal a urmat homo erectus, adică omul-
smirnă în poziţia de drepţi după primirea municipiului Gaiţa în
UE, şi terminând cu Homo sapiens în cămaşă de forţă
provenită din ajutoare americane prin firma de impresariat
FMI, adică, Fără Muzicuţă Inşilor!, toate-acestea în condiţii de
climă montană în zona Europei de Sud-Est, vizavi de Masivul
Retezat cu vedere spre Postăvaru...
–Mă, frate-mi-u colega, da le ştii, nu glumă!
…Între timp, în urma unor analize de laborator american,
s-a constatat că salariaţii de la Sectorul „Fezabilităţi” nu erau
cazuri elocvente din punct de vedere psihiatric, aşa că, pe
proprie răspundere şi semnături descifrabile, au fost externaţi
din Spitalul de Psihiatrie al municipiului Gaiţa. Motivul fiind,
în realitate, dezinsecţia, deratizarea şi, cumva şi dezintoxicarea,
fără să mai aibă vreo importanţă însă…
În consecinţă, şi pentru a sărbători evenimentul, se
întâlniră la o bere şi, Varvigeanu întrebă:
–Acu, ce dracu facem? Nu internare, nu loc de muncă,
nu… Facturi uriaşe la curent, da, la gaze idem… Cum stăm cu
finanţarea pentru fabrica de scobitori şi Crescătoria de viermi
de mătase chinezească?
–E bine, răspunse Andricuţ, dar mai trebuie rezolvate
formalităţile.

67
 –Staţi liniştiţi, domnilor, că se rezolvă, auziră o voce
aproape de ei. Libertatea, democraţia şi societatea au grijă…
Leonuţ Buţarca!
De unde naiba mai apăru şi ăsta!
–Ce-i cu tine, mă?, îl descusu pe loc Andricuţ. Parcă erai
mare şmecher prin State…
–Acu picai de la aeroport şi mor de sete… Care m-atinge
şi pă mini cu o berică?
–Dau eu un rând, zise Ioncelu. Băi, barmanezule, mai
sloboade-ne câte-o tură…
–Halbe, da?, vru să ştie barmanul.
–Mai întrebi?
–Şi zii, americănescule, cum de te rătăcişi pân ţară?,
întrebă Victoreţu. Nu cumva te prinseră ăia cu desagii plini de
nabis?
–Pă mine?! Păi, ce, eu mă ocup cu flecuşteţe de astea?
–Întrebai doar…
–Băi, tocmai mă prinsesem servus cu ăl mai puternic om
de pe planetă…
–Taci naibii!, îl opri Andricuţ.
–Şi făcui imprudenţa să-l refuz la un mic dejun, drept
care m-a dat afară din State, ’tu-l în...
–Ce, mă?, se ului Ioncelu. Mic dejun, mă, Buţărcane, hai,
mă!...
–Uite, ici-şa, cartea lui de vizită…
Andricuţ îi făcu rapid un semn discret spre scrumiera
ciobită, ducând arătătorul la buze.
–Ce, bă, iar?, s-a minunat Buţarca.
–Păi, cum? Nu e democraţie? Nu trebuie să ştim toate
cele unii despre alţii?
–Okei-okei! Deci, m-atingeţi şi pă mini c-o berică? Thank
you!
Să fi invitat la micul dejun de către..., şi să-l refuzi?
Fantastică aiureală!

68
 …Aşadar, el, Buţarca în persoană, fostul lor coleg de la
institut şi proaspăt expulzatul din State, cumnat pursânge cu
Generalul de la FOR… Doamne, ce imaginaţie de externat de
la Psihiatrie!
–Domnii mei, le-a zis cu voce sec-oficială, am ici-şa
organigrama fabricii şi, fiincă fusărăm analizaţi psiho în grup,
m-am gândit să vă trec aciia, în organigramă, ca primi angajaţi
– dacă sunteţi de acord…
–Yeeeesssss!, ridicară toţi mâna cu entuziasm neverosimil
şi iresponsabil.
–Numa, că tre să ştiţi niţică inglişă, altfel…
–Apăi, noi nu învăţarăm de la televizor?
–Atunci, e al right! Şi sunteţi de acord, da?
–Păi, cum drac să nu fim?, apăru şi Luana lângă masa lor.
–Doamna? Doamna e de-a noastră?
–Păi, cum!
–Doamnă…
–Domnişoară!
–Ok! Mă schiuz mi, dacă nu vă e cu deranj, îmi permiteţi
o întrebare uşoară?, a chestionat-o cu deplină şi adâncă ironie
în glas Buţarca. Ne cunoaştem de undeva?
–Păi, nu fusăi în salonu dă vizavi de-al ăstora, la Psihi?,
arătă ea spre ceilalţi. Mă cheamă Luana, iar taică-mi-o e din
Zombia de Sud?
–De unde!?!
–Din Zombia...
Varvigeanu, impasibil:
–Adică, dom Buţarca e ceva nelimpede?
–Da, Zombia? Cunosc, faină zonă – am vizitat-o acum
trei ani în interes de efbiai… Mă rog, n-are contaţie! Şi cam ce
ştii să faci, doamnă?
–Sunt domnişoară şi născută în România, domnule! În
Cartieru Luca Vraişte din municipiul Gaiţa…

69
 –Da? Bravo, domnişoară Luana! Bine, zii ce ştii să…
Adică ce… Na, că mi se încolăci limba, ’tu-i…! Ai vro
meserie?
–Păi, cum? Sunt cu studii la distanţă, domnuuu…
Domnu?
–Buţarca...
–Mersi-mersi! …Şi cu masterat în insolvenţe şi
falimentări…
–În ce!?! Mă rog-mă rog – ajunge şi ok!… Bine, hai că te
bag şi pe tine în organigramă – ok?
–Ok.

70
 VI

Totdeauna ziua de marţi, datorită unui miraculos mister,

era socotită ziua de lâncezeală, ziua în care cam toţi colegii de
birou, fie discutau teme-flecuşteţe, fie se prefăceau a fi extrem
de ocupaţi cu ordonarea hârţoagelor de pe birou, de prin sertare
sau fişete…
Andricuţ Strecheanu nu făcea excepţie şi avea momente
de inteligenţă – rare şi scurte, spuseseră unii colegi – când îşi
plimba mintea prin trecutul său mai mult sau mai puţin
îndepărtat. Participa astfel la o excursie interesantă, urmând un
itinerar cu opriri intempestive, cu vizitarea muzeului
retrospectiv-intim, în care (re)găseau tot felul de exponate –
unele de-a dreptul hilare, altele de-o sobrietate pe care deseori
nu şi-o recunoştea… Dar, la urma urmei, iubea această
lâncezeală dulceag-amăruie aducându-i în faţa ochilor imagini,
întâmplări şi situaţii care, altfel, stăteau blocate într-un seif sau
o „cămăruţă psihică” a cărei cheie intra, parcă, tot mai greu în
yală, din cauza depunerilor de rugină a uitării. Era vorba despre
acele momente care fuseseră cândva prim-planuri ale vieţii şi
pe care le trăise cu intensitate maximă. Aproape fiecare dintre
ele avusese un rol mai mult sau mai puţin important în
existenţa sa. Acum, însă, multe, pe măsură ce treceau prin
indiferenta şi nemiloasa sită prin care Cronos îşi cernea valorile
respectând cu rigurozitate criteriile sale misterioase, nu mai
aveau contururi foarte clare, se amestecau formând un fel de
gelatină-ghiveci din care, tot mai greu, reuşea să decupeze câte-
o secvenţă anume, iar apoi, s-o fixeze în timp şi spaţiu, şi care
nici nu mai prezenta cine ştie ce importanţă.
Secvenţă de ghiveci?!?
Fără să-şi dea seama gândise cu voce tare aflându-se în
birou doar cu Luana.
–Hai, dom colegu, că sună!, îi intră în auz, de undeva de
departe exclamaţia colegei, devenită între timp şefa serviciului

71
„Plan-Aprovizionare-Desfacere”. Să-mi bag picioru, dacă nu
sună fain… Uite, eu nu pot cugeta la nivelul ăsta, de fapt, nici
nu mă interesează – ca să fiu sinceră. A fost, a trecut – adio!
Vorbe de şefă, demonstraţia, voită sau nu, a impotenţei
sale intelectuale, sau, mai blând spus, nivelul său de cultură
generală! În context, piciorul ei? Superbă construcţie
anatomică, nu degeaba o trimitea directorul Ciorloiu în
delegaţie zicându-i:
–Du-te, măi fată, că unde nu pot rezolva unii cu capu, tu
rezolvi cu…
–Cu ce?, se interesa rapid Varvigeanu.
–Să ştiţi că, la noi în Zombia de Sud, pentru asemnea
cuvinte poţi rămâne, nu fără loc de muncă, aia-i un vacs, ci şi
fără limbă…
–Ei, altă ţară, alte reguli, altă valoare a limbii şi
lingvisticii, completase ideea Andricuţ într-una din zile!
Între timp reveniră şi ceilalţi în birou urmaţi de directorul
Adjunct…
…O, daaa, gândi Andricuţ, iat-o pe Luana în mărime
naturală, posesoare a unui nume straniu-exotic, gata-gata să
debiteze elucubraţii stupide fără să clipească, fără să ţină seama
unde se află şi în prezenţa cui…! Cu o grimasă de adorabilă şi
infatigabilă inocenţă, spunea adesea propoziţii care-l făceau
până şi pe directorul Adjunct să roşească, el, care râdea până la
leşin de propriile glume, vechi, stupide şi obscene, apropiindu-
se periculos de-un posibil preinfarct. Dar, asta, numai după ce
avertiza în icnetele proprii de râs:
–Stimaţi colegi, vă spun un banc, deee…
Azi, la fel…
–De?, vrea să ştie pe loc Victoreţu.
–De facem pe noi, răspunde Luana de fiecare dată
întrerupându-l, ştim-ştim... Domnu Adjunct, îmi daţi voie să
râd anticipat, că trebuie să transmit situaţiile astea la FOR?

72
 –Bine, râde-te, o îmbie Ioncelu, să nu te rânjeşti ca iedu
cel mic…
–Mersi! Uite, trec pe la budă şi-apoi trag nişte hohote la
bancu domnului Adjunct – e okei?…
Iar Adjunctul spune bancul şi râd toţi, cu sughiţuri,
neapărat cu sughiţuri – Andricuţ totdeauna cu un sughiţ-hohot
în plus după ce o păţise cândva:
–Domnu coleg, dumneata, de ce nu te distrezi?, l-a
întrebat Adjunctul oarecum ofensat. Eşti prea sobru, nu ţi-a
plăcut bancu meu, ori ţi-a murit mâţa în…
–El nu se ştie hlizi, zise Varvigeanu împăciuitor. Încă nu
se ştie, dar dacă-l ardeţi cu o sancţiune, va râde regulamentar,
vă garantez, dom Adjunct…
–Ei, dom director, cum să nu-mi placă? Da râd acasă.
Ştiţi? Mie-mi place să râd, să mă distrez singur, într-un cadru
intim, e o moştenire de la taică-mi-o, adică din familie…
–Şi râzi mult?, îl întrebă Ioncelu.
–Cel puţin zece minute, însă depinde de valoarea
bancului…
–Preiau ideea, zise Luana.
–Desigur, aşa, din patriotism local, continuă Andricuţ, îi
însoţesc la râs şi pe colegi, da numa după ce termin situaţia cu
raportările pe primele nouă luni ale anului…
–Da? Bine, foarte bine şi excelent! Râzi când ai timp –
nicio problemă – eventual în pauza de masă, sau în drum spre
casă…
–Nu-nu, prietene Andricuţe, interveni Varvigeanu, să nu
faci una ca asta…
–Ca care?, se interesă Adjunctul.
–Păi, să râzi pe stradă singur… Şi îţi spun din experienţă
proprie: eu am râs odată prin centrul municipiului şi doi
poliţişti m-au dus la Psihiatrie pentru dezalcoolizare…
–Poate-avuseseră dreptate!, zise Andricuţ un pic
răutăcios.

73
 –Ha-ha-ha!, râse Victoreţu. Se pare că, după noul
calendar al colegului Andricuţ, anu are optişpe luni – ha-ha-ha!
Brava, domnu coleg – bravá! Uite-aşa, poate reuşim şi noi să
fim cu situaţiile la zi, să le raportăm la timp, să ne laude
directorul Ciorloiu, să… Cu ocazia asta, să dăm un anunţ la
ziar că, după calendarele Iulian şi Grigorian, va intra în circuit
Calendarul Andricuţ…
–Mulţumesc, domnu!, îl ironiză Andricuţ cu voce de
proaspăt trezit dintr-o aţipeală. Timpul dumneavoastră a
expirat…
Atunci Adjunctul l-a sancţionat cu mustrare scrisă, pentru
că semnase condica indescifrabil, deşi ştia precis: fiindcă nu
râsese la ultimul banc al acestuia…
–Te-ai prins de motivul adevărat?, l-a întrebat Luana.
–Nu…
–Vezi? Dacă nu râzi la momentu potrivit, respectiv, odată
cu noi…
–Să râd?
–Exact, domnu coleg: să râzi, că de nuuuuu, te-apucă
rânjitul…
Simpatici colegi, care mai de care!
…Colegi, prieteni, neamuri, omul, în general, gândea
Andricuţ Strecheanu stând acum aproape răstignit peste patul
de spital… O, da: acest generic acoperea întreaga panoplie în
care stăteau atârnaţi tot felul de bipezi, în adevăr care de care
mai foşti importanţi, care de care şi actuali anonimi! Dar, pur şi
simplu, Oameni, cu „O” mare!, ca să nu se supere Maxim
Gorki – poftim! – de la care citise pentru prima dată respectiva
şi celebra sintagmă găsită în timpul lecturii minunatului text
„Azilul de noapte”… Dar ce naiba de minuni trăise Gorki ăla
de putuse exclama: „Omul, ce frumos sună acest cuvânt!”?
Probabil pustiise nişte cantităţi de votcă înainte… Sau nu?
–Da, mă, Andricuţule, nu sună rău, însă nu mai cerceta să
vezi ce şi cum, fiindcă mari dezamăgiri se pot abate spre

74
sufletul tău, dacă o tot faci pe gânditorul, analistul şi filozoful –
nu te lua după nişte sclipiri de inteligenţă şi chiar înţelepciune,
îl avertizase odată directorul Adjunct „la un whisky” cu gust de
ploşniţă… asfixiată, cum îi plăcea lui să spună despre
băutură…
–Ameeeeen!, fornăise Victoreţu.
…Colegi, rude, prieteni, şefi, subordonaţi – toţi sălăşluind
dincolo de generoasa definiţie om, sub aceeaşi cupolă a
ignoranţelor, a invidiilor, a răutăţilor, a răzbunărilor ieftine de
nivel mahala şi prosteşti, a egoismelor feroce – asta ascunzând
tot mai adesea acea viermuială aparent inteligentă, dar şi
aparent determinată, de gândiri opace şi subiective, aparent
comunicative... Toate-acestea când, de fapt, dedesubturile
relaţiilor interumane, depăşeau cu mult imaginaţia unuia care
gândea normal. Normal? Dar mai putea să deţină cineva
normalitatea fără să fie mustrat de propria conştiinţă, atâta
vreme cât interdependenţa condiţiona existenţa fiinţei umane?
Iată, secolul douăzeci şi unu, nu respectă previziunea lui
Malraux cum că „va fi religios sau nu va fi deloc”… Aiurea!
Dimpotrivă, se dovedeşte a fi o perioadă în care orice ordine
social-economică este făcută praf şi pulbere de inşi puternici
care guvernează lumea, care impun un mod de destrăbălare, sau
chiar de sinucidere colectivă, luptând, cu doar afişată disperare
pentru prosperitatea şi evoluţia spre binele suprem al speciei
umane, de fapt urmându-şi cu asiduitate interesele meschine,
distructive şi doar personal interesate. Şi totul, fără măcar să fi
auzit de ministrul şi omul de cultură francez. Secol religios?
–Domnu Malraux, gândi cu voce tare şi răutăcioşenie, îmi
pare rău, dar secolul prezis de matale, nu e nici religios, nici
dispărut!... Poate mai încolo, poate după alegeri… Deocamdată
e o harababură economico-socială şi politică, de-ai zice că se
găseşte tocmai după trecerea Apocalipsei… O, nici vorbă s-o fi
prevăzut cineva. Poate Nostradamus, poate Mafalda, poate

75
Omida – oracolele după care salivează abundent şi optimişti
toată tagma idioţilor autohtoni…
Ei, da: spre fericirea proprie şi a altora – poate nu mulţi –
el nu avusese niciodată funcţii cât de cât importante, ca să aibă
subordonaţi, nici nu-şi dorise, tocmai pentru că se cunoştea
suficient de bine – aşa gândea şi le zicea şi celor care, poate,
credeau sincer că el putea să fi fost şi un bun conducător de
colectiv, de instituţie chiar din moment ce era dat ca exemplu
de moralitate şi corectitudine... Doamne fereşte, dacă ar fi ştiut
ei ce-i umbla lui prin minte!...
–După gongul final, după ultimul recital intitulat „ultima
dorinţă”, vei fi promovat înger cu statut de stagiar, Andricuţule,
l-a flatat cândva colegul Victoreţu. Însă, din nenorocire pentru
tine, fenomenul va avea loc doar pe lumea cealaltă. Vei fi, în
sfârşit, un înger cu profesie şi funcţie – caz unic în istoria
îngerismului celest şi terestru…
–Da-da, aşa e, drag coleg şi mare specialist Victoreţu,
doar că uitaşi să-ţi pui corniţe, a completat cu răutate Luana.
–Ereticilor!, răspunsese, focul Gheenei o să vă ardă până
la măduva spinării împachetaţi în smoală de import, respectiv
de cea mai bună calitate…
–Importată, de unde? Nu cumva să pomeneşti vreun
import din China comunistă, că te ia mama…!, îl ameninţase
el. Trezeşte-te, drept-credinciosule!
–Am priceput, să trăiţi, dom Strecheanu!
–Mă, pe voi vă înfricoşează mânia lui Dumnezeu?,
întrebă el: chiar nu mai aveţi teamă de nimeni şi de nimic?,
întrebase Ioncelu pilindu-şi unghia de la degetul arătător.
–Păi, ce? Nu ne apără scutu de la Deveselu?, întrebase
Varvigeanu.
–Varvigene, îl avertizase el, vezi că e semaforul pe roşu –
suferi de strabism? Auzi? Nu te iubesc, însă nici nu vreau să te
văd încătuşat, înţelegi?

76
 –Apoi, noi nu facem parte şi din turma Domnului, zise
Luana.
–Care Domn? Dumnezeu sau Alah?, o descusu
Varvigeanu. Voi, acolo la Zombia de Sud, de cine sunteţi
păstoriţi?
–De ambii, prin rotaţie, că luară model de laaaa…
–Luana, Stop! Nu te mai juca, dragă colega cu focurile
bengale, că… Opreşte imediat apropoul, că e pericoloso
sporgersi, îi zisese apăsat Ioncelu…
–Adică mă refeream la faptul că în patria mea…
–Scuze, că uitai: din care parte a lumii eşti?
–Zombia, Zombia de Sud…
–A, da-da!
–Deci, ţara mea e condusă guvernamental de o coaliţie de
centru stânga, fiindcă suntem un popor inteligent şi ascultător
de poruncile domnului…
–Şi-atunci, mai faceţi parte din vreo turmă? Schiuzmy,
zise Ioncelu cu seriozitate deplină, nu cumva am fost transferaţi
în interesul serviciului, sau din motive ultrasecrete la altă
firmă? Să zicem la Antichrist pentru a ne avea în pază cu
echipa lui de PPS-işti, fiindcă prea suntem zburdalnici – nu vi
se pare, stimaţi colegi?
–Da-da, aprobase Luana rimelându-se abundent.
Subscriu la idee… Da, despre ce era vorba?
–Doamne fereşte!, aproape ţipase Varvigeanu. Parcă am
fi parlamentari: ridicăm mâna fără să ştim ce votăm…
–Ba ştiam, da m-am jucat puţin…
Însă, la ultima şedinţă de analiză din ziua precedentă şi în
prezenţa unui delegat de la Marele For, Andricuţ Strecheanu
repetase cu oarecare obstinaţie:
–…Şi totuşi, nu, domnilor, nu sunt omul potrivit şi nici
nu mă interesează vreo funcţie importantă, să fie clar!

77
 –Ce ai, colega?, îl întrebă Ioncelu din patul vecin. Ţi-e
rău, sau te enervează patul de spital? Ai nevoie de-o tabletă?
Că ai început să vorbeşti solo…
–Nu, mersi!
–Am viagra de contrabandă…
–Du-te naibii!
–De ce nu mă trimiţi ambasador în spaţiul Shengen?, râse
Ioncelu.
–În regulă! Uite, îţi dau o recomandare, te prezinţi la
domnul director Ciorloiu şi…
–El ce treabă are cu chestia asta?
–E în partidul de guverământ…
–Aşa, da!
–Înscrie-te în audienţă la domnişoara secretară…
Dacă ar fi tras cineva cu urechea la uşa salonului, ar fi
putut să jure că înăuntru erau internaţi pe bună dreptate inşi cu
probleme psihice…
Dar apropo de secretare…
În urmă cu ceva timp, directorul Ciorloiu îşi angajase
secretară o piţipoancă vânjoasă, încărcată de nuri, cu sâni
părând siliconaţi puternic, însă, la mirarea directorului, fata
mărturisind cu seriozitate şi sinceră:
–Vai, domnu director, da m-ar fi sugrumat mami, dacă m-
aş fi dedat la chestii de astea, adică la siliconări...
–Chiar aşa mamă rea ai, domnişoară?
–Ei, nuuuu! Dar nu acceptă să-i ies din cuvânt! Şi-apoi,
sânii mei seamănă cu ai ei, deci are dreptate!
–Bine, are…
Trupul tânăr şi puternic al piţipoancei obligară
imaginaţia directorului să încalce toate regulile şi preceptele
biblice, aşa că îi propusese discret o mică afacere pe cale
amiabilă şi avantajos diplomatică:
–Domnişoară, nu te supăra, dar am impresia că vă
descurcaţi greu cu banii…

78
 –Da, dar ne descurcăm…
–Iartă-mi indiscreţia, dar te întreb colegial şi prieteneşte:
fustiţa asta, tot din motive financiare e atât de… mini?
–Din păcate, da, e o fustă de criză, mi-a zis mami,
respectiv pe baza hotărârilor de guvern…
–Cum-cum?!
–Aşa mi-a zis mami, că eu chiar nu mă pricep…
–I-auzi!, se minunase Ciorloiu: criză guvernamentală,
fustiţă croită ca urmare a hotărârii de guvern… Adică fustiţă de
criză?
–Păi, primirăm facturile de curent şi gaze, iar mami, când
a văzut cât avem de plată, mi-a croit dintr-o fustă două, mai
mini, asta în timp ce tati ţipa un serial de înjurături pe care nu
le mai auzisem de la el.
–Şi ce anume înjura?, râsese directorul.
–Nu ştiu, că nu mă pricep la politică, răspunsese
piţipoanca.
–Bine, domnişoară, du-te la tine în birou şi apucă-te de
treabă!...
–Da, domnu director, da… Mulţumesc…
–Ştii ce ai de făcut, nu? Te-a instruit cineva la angajare?
–Păi, ştiţi, ca să fiu foarte sinceră cu dumneavoastră, nu,
nu prea…
–Cheamă-l pe domnu de la „Personal” la mine – urjent!
–Da…
–Victoreţule, tu ai făcut formele de angajare pentru fata
asta, noua secretară?
–Şi nu corespunde?
–Ba da, dar ai instruit-o, i-ai spus ce are de făcut?
–Păi, cum! Normal…
–Dar văzuşi cum e îmbrăcată?
–Da…
–Şi îţi place?
–Eh, dacă aş fi mai tânăr, încercă o glumă Victoreţu…

79
 –Domnu Victoreţu, te-am întrebat ceva!
–Da…
–O duci în birou şi o instruieşţi ce are de făcut, da?
Haide…
–Bine, am înţeles! Scuzaţi: soţiei dumneavoastră i-aţi
prezentat-o pe noua secretară?
–Domnu coleg, nu fi măgar…
–Am înţeles: slujba înainte de toate celelalte!
–Vezi că ştii? O instruieşti, Victoreţule, da vezi să n-o
pătrunzi prea mult cu instruitul, că poate rămâne gravidă, îl
atenţionă Andricuţ după ce rămăseseră doar ei în birou..
„Instruirea” se petrecusese cu ceva timp în urmă, iar în
primul concediu directorul plecase împreună cu noua secretară
undeva prin Insulele Baleare motivând că avea nevoie de o
dactilografă pricepută, cu putere de muncă şi rezistență la
suprasolicitări având în vedere că avea de întocmit un raport
lung şi greu către FOR.
–Şi, iaca-şa, reflectase Varvigeanu, Institutul nostru a
rămas fără conducător-manager, fără o secretară încărcată de
nuri, dar şi o nevastă… văduvă, însă destul de mulţumită că
putea să-şi vadă în voie de preafericitele ei amoruri.
–Colega, îi zisese Andricuţ, ai grijă de craca de sub
picioare!
–Şi mie îmi păru că aud o uşoară pârâitură, zisese
Ioncelu.
–Domnilor colegi, răbufnise Luana ca trezită dintr-o
reverie, voi, ca bărbaţi, puteţi să-mi spuneţi cam cât durează un
sărutat având în vedere dimensiunea buzelor piţipoancei?
–Cum-ce?, scăpă Andricuţ întrebarea cam printre dinţi.
–După calculele mele estimative, cel puţin o zi, răspunse
Victoreţu de la Personal. Dacă vrei să termini la timp şi fără
pierderi colaterale toată tarlaua…
Afurisiţi colegi!

80
 Gură-tarla?! Victoreţu ăsta chiar avea momente de
gândire halucinantă…
–Colega, scuze: tu când ai fost ultima dată la un
psihiatru?, îl întrebă Strecheanu.
–Mă, Andri, vezi că io-s fiu de borşan şi mintenaş bag
brişcău-n tine, şi-ţi vărs maţele în sacoşă…
–Hai, mă, că glumii, ce naiba!
–Şi eu…

81
 VII

Luni dimineaţa, şedinţă operativă…

–Domnilor, gata cu vorbăria: să epuizăm ordinea de zi cât
mai repede, spuse ameninţător directorul Ciorloiu. Haideţi să
nu mai pierdem vremea cu discuţii puerile, da?
–Al right, se ridică Andricuţ de pe scaun. Aşadar, iubiţii
mei, vă repet încă o dată, vorba unui mare demnitar, că vreau
să fiu doar specialist – mai bun, mai rău decât alţii?, nu
contează –, pentru că am o profesie frumoasă, pentru că o
iubesc şi o practic cu plăcere…
–Mincinosule!, răbufni în şoaptă Ioncelu. Vrei să ne
duci?
–I-auzi-l, doamne!, se auzi ca un suspin şi vocea Luanei.
Jură-te, domnu Andricuţ, jură-te, că faci şi tu ceva cu plăcere…
–Poate cu amanta, sugerase excesiv de sobru Ioncelu,
poate! Dar nu avem dovezi...
–Şi? Vrei să ţi-o împrumut pe-o noapte?
–Voi studia problema…
–Cu pregătirea ta şcolară… O juma de an ţi-ajunge pentru
studiu?
–Hai, mă, Andricuţule, las-o jos, omule, că începe să aibă
iz de minciună, zău!…
–Adică, să fiu conducător?, păru Andricuţ că nu aude. În
ziua de azi, domnilor colegi? Păi, băga-mi-aş…!
–Dom inginer, domnu Strecheanu, îl trase de mânecă
discret Adjunctul. Pentru numele lui Dumnezeu, suntem într-o
şedinţă de analiză cu Trimisul de la FOR pe capul nostru – nu
mai înjura, te rog, ’tui mama mă-sii de treabă! Nici acu nu te
poţi abţine? Că ne facem de tot rahatul...
–O, da, sorry! Deci, domnilor, azi director, poate şi
mâine, dar poimâine? Mă zburaţi şi bine-ar fi să scap fără
pârnaie, că aşa se procedează la noi, nu? Ştiţi cumva vreun
personaj cu funcţie înaltă care să nu fi ajuns la puşcărie? E ca

82
un fel de principiu-blestem: eşti ministru – ajungi la pârnaie,
eşti conducător de instituţie – destituire din punct de vedere
politic, nodul în papură şi pârnaia… Parcă şi aud: domnu
cutare, matale, nu cumva avuseşi ceva funcţie de conducere, de
răspundere, mă rog, ceva-ceva…?
–Păi, fusei menajer…
–Aha! Manager, dragă!
–Tot aia, dar bine, mersi pentru traducere!... Deci, vin
organele de la DNA, de la Parchet, de la Parlament, de la
Guvern, de la dracu mai ştie de unde, că s-au înmulţit
organismele astea care te acuză, de nu-i adevărat! Doamna
Luana, îmi daţi voie să spun cu indecenţă organe care ne
regulează?
–Vai, domnu coleg, dar îmi face plăcere să constat că am
un coleg atât de cult şi cu un vocabular atât de bogat!
–Frumos spus – bravo, Luana, foarte bravo!, interveni
Ioncelu. Ce e drept, nu mă aşteptam…
–Scuză-mă, am vrut să spun atât de omenos, de corect şi
deschis-academic, încât chiar spune exact ce gândeşte, continuă
Luana…
–Bine, doamnă, mersi tot mai mult!
–Linişte, domnilor colegi!, ţipă directorul Ciorloiu.
Sunteţi culmea, zău!
–Ştim, dar mulţumim pentru calificativ!, zise Varvigeanu.
Nu ne lăsăm noi!...
–Ei, ei, dom inginer, să nu exagerăm, totuşi, mormăi
Trimisul de la FOR, să nu plusăm prea mult, să nu abuzăm de
posibilităţile limbii materne, da?
–De acord, numai că eu folosesc limba paternă, domnu…
Credeţi că exagerez? Păi, dumneavoastră, domnu… Domnu,
cum…? Că nu vă reţinui numele.
–Viermorel… Onu Viermorel, economist, conferenţiar
universitar, doctor în…
–Uay, mamă!, scăpă Victoreţu o exclamaţie fără să-şi dea

83
seama. Suntem onoraţi…
–Dacă nu e cu supărare, doctor, în ce?, se interesă Luana
cu inocenţă. Ştiţi? Noi suntem cam din mediul rural şi nu ne
pricepem…
–Nu noi, Luana!, se supără brusc Adjunctul, poate tu…
Scuze…
–Da, poate eu, că sunt din Zombia de Sud…
–Zombia de…ce, doamnă?!
–Domnişoară!
–A, scuze…
–Chiar domnişoară?, întrebă Andricuţ cu voce scăzută.
Eşti faină-faină, să fiu al…! Nu te măriţi cu mine?.
–A, vrei un sex la noapte?, Nu ţi-e ruşine, mă, colegule?
–Ba da, da îmi pun masca!...
–Bine, lasă…
–Bine, o facem fără mască?
–De ce nu?
–Varvigene, terminaşi situaţia, pentru domnu de la FOR?,
întrebă Adjunctul.
–Yesss!
–Dă-mi-o să o semnez!
–Păi, termin a treia coloană de cifre şi… gata!
–Eşti ultimul totdeauna, Varvigene – zise Luana.
–Apoi, stimată domnişoară, eu sunt expert în programe de
resurse umane, iniţiate, organizate în cadrul biroului de
implementare occidental-economică şi cosmetizate de
parlamentara noastră, domnişoara Corcoduşa Prilog… Aşa că
mă descurc mai greu… Fie ca
–Cum-cum? Domnişoara Corcoduşa, sau Corco-dusa, că
n-am înţeles bine, făcu Strecheanu pe prostul…
–Andricuţule, iubitule, îl atenţionă Varvigeanu cu
importanţă în voce, nu e nicio Corcoduşă, colega – n-o mai
ştii? A fost şi pe la noi în timpul campaniei…
–Uay!, bâlbâita aia? Doamne, vezi-ne!, se prefăcuse

84
speriată Luana făcându-şi cruce. Aia, care nu-i în stare să lege
două propoziţii – cum să n-o ştim?
–Luana, mă bucur şi te felicit că eşti o adevărată româncă
de mahala. Şi la voi, în Zombia, se practică bârfele şi
denigrările?
–Apoi, cum!
–Aha, mersi, dragă!
–Cum?, păru să nu înţeleagă Ioncelu. Domnu Viermorel?
Extraordinar! Nu sunteţi, cumva, frate vitreg cu fotbalistu ăla
cu nas de boxer ridicându-se dintr-un cnócaut?
–Pardon?, începu să se enerveze trimisul FOR-ului.
–Frate – scuze… Şi pe-un frate-al mamei tot aşa îl
chema… Doamne, fereşte, nu cumva suntem chiar neamuri?,
întrebă Andricuţ.
–Dom inginer, scuze, e democraţie – poate n-ai observat,
îl atenţionă Victoreţu. Acum e posibil orice – asta e! Scotoceşti
prin arborele ginecologic şi dai de te-miri-cine… În noua
noastră democraţie, nu m-aş lăsa mirat, zău!...
–Ginecologic, domnu coleg, arbore ginecologic?!, îl luă
din scurt cu dispreţ Luana. Mi-e ruşine…
–Scuze – dracu să-l ia de plop!...
–Baţi apropo că aş fi în… plop?
–Cam are dreptate, zise Varvigeanu. Voi nu vedeţi şi nu
simţiţi că democraţia asta de import ne-a atârnat pe toţi prin
plopi?
–Nu ştii, zise Ioncelu, e vorba chiar de plopi fără soţ?
–Şi pe la noi se zice plop, d-ăl de face pere, căzu şi
Adjunctul în capcană.
–…Şi richita micşunele, nu? Ceauşeştilor!, răbufni
Andricuţ. Vreţi cumva la Poarta Albă? Nu vă e ruşine să
profanaţi memoria…?
–Păi, tocmai că nu, fiincă ne roade mentalitatea, domnu
coleg, de ne seacă la lingurică… Sorry!, intră şi Victoreţu pe
fir.

85
 –A, uite că observă şi domnu personal? Se trezi şi Măria
Sa? Extraordinar şi bravo!, exclamă Ioncelu.
Ironia lui se simţi asemenea unui curent de aer rece…
–Mersi, colega!, mersi mult şi frumos, răspunse
Victoreţu, fiindcă tomna credeam că ascult într-un vis toate
prostiile pe care le debitezi…
Delegatul Viermorel privi pe rând la ei şi nu-i venea
deloc să creadă că aceşti oameni cu pregătire, cu pregătire
superioară, la urma urmei, se comportau exact ca nişte inşi
gata-gata să fie băgaţi în cămăşi de forţă şi duşi la Spitalul de
Psihiatrie.
–Domnilor, dacă-mi permiteţi, zise.
–Vai de mine, domnu universitar, adică cum să
nu vă permitem?, se miră Adjunctul. Doar sunteţi FOR-ul
nostru tutelar…
–Hei, nu sunt FOR-ul, domnule Adjunct, ci
reprezentantul acestuia, al FOR-ului, în teritoriu… Iar ce se
întâmplă în aceste momente aici, îmi depăşeşte capacitatea de
înţelegere, adică, realmente, nu mai pricep nimic…
–Păi, nu sunteţi doctor în…?, se miră Ioncelu.
–Adevărul e că nici noi nu prea pricepem, aproape se
smiorcăise Luana. Conducerea ne tot regulează…
–Ce vă face?, zâmbi Trimisul.
–Luana!, ţipă Adjunctul. Ai probleme psihi…?
–…Adică, ne tot regulează cu schimbarea cifrelor de plan
– la ce vă gândiţi?…
Adjunctul respirase uşurat: bine că zănateca de Luana nu
mai trântise o vulgaritate de-a ei!...
–Bine-bine, hai să termine domnul Andricuţu, zise
categoric Trimisul de la FOR şi să trecem la… Ia, ziceţi,
domnu, continuaţi: vreţi sau nu să participaţi la concursul de
director al firmei?
–Bine, să zicem că aş primi… Şi? Nu vedeţi cum, pe baza
a tot felul de aranjamente, ca să nu le spun mârşăvii, se perindă

86
prin funcţii importante tot felul de nimenei? Priviţi-i cu atenţie
şi, dacă nu vi-i scârbă, minunaţi-vă ce năzbâtii poate să aducă
libertatea şi democraţia…
–Ei, nu e o regulă, domnu Andricuţ, nu e o regulă, se mai
întâmplă accidental, interveni conciliant Trimisul. Sunt
chestiuni inerente, aş zice…
–Nu e regulă, pe dracu! Dumneavoastră, domnu
Viermorel, nu observaţi relaţiile, favoritismele, convenţiile
electorale şi potlogăriile?
–Poate că e ceaţă pe Dâmboviţa, încercase o îndulcire a
situaţiei Luana. Şi se vede mai greu…
–Doamnă, fără ironii – bine?
–Domnişoară, domnu…
–…Pentru că Bucureştiul nu e Londra, iar Dâmboviţa nu-
i Tamisa, preciză Adjunctul.
–Ehe, ce înseamnă să fii un om umblat prin lume!,
exclamă Victoreţu cu voce neutră totuşi. Eu aş fi jurat că
Dâmboviţa e Amurul sovietic în traducere autohtonă…
–Aşa e, aprobă Ioncelu, dă-o naibii de geografie!
–Doamne, şi eu aş fi jurat că Tamisa e un afluent al
Mureşului, se alie Luana…
–Păi, nu?, mormăi Victoreţu în urma unui căscat prelung.
După intrarea noastră cu mare tam-tam în UE, din punct de
vedere al scenariilor misterioase, nu va mai trece mult până
când Siretul va fi afluent al Someşului Mic, sau chiar al
Crişului…
Oare chiar înnebunise Victoreţu?
–Psihiatria te mănâncă!, îl avertiză Andricuţ. Ce drac ai,
domnu personal? Cu ce ocazie mă întrerupi?
–A sărbătorilor de iarnă, hi-hi-hi!, chicoti celălalt. Ce, ţi
se scurge inteligenţa prin urechi, dom inginer? Schiuz my…
–Iar iubitele noastre, libertatea şi democraţia, plusă
Varvigeanu impasibil, după cum vedeţi, aprobă toate
nelegiuirile.

87
 –Exact, Varvigene!, reintră pe fir Andricuţ. Prietenii de
ieri sunt duşmanii de azi, fiindcă nu ai aceleaşi opţiuni politice
cu ei, fiindcă nu „ai pus osul” să salţi pe alţii, nici măcar pe
tine… N-ai făcut vreo afacere cât de cât oneroasă, pentru ca un
partid, pe post de înger păzitor, să te salveze de la închisoare?
Eşti un nimeni! Devii jenant, adică, nu, chiar penibil, fiindcă te
mai păstrezi în limitele unui semn de civilizaţie, vetustă în
noile condiţii social-economice.
–Sssst! Linişte: începe marea teorie a chibritului
postdecembrist, zise Ioncelu. De fapt, ni se va prezenta
concepţia despre nimic a colegului-filosof Andricuţ, fiul
adoptiv al lui Saul de pe vremea când ăla era mare tiran în
Tars…
–Du-te la dracu, stimate colega! În primul rând, Saul din
Tars nu e un ăla, ci viitorul Apostol Pavel, eretic, păgân, şi
berbec rătăcit ce eşti!
–Domnu, domnu Andricuţ, îl trase din nou de mânecă
Adjunctul, te rog fii rezonabil, ce naiba, omule, că ne strici tot
prestigiul…
–Şi ne facem de tot rahatul – ştiu dom director, ştiu…
Aşa cum ştiu că, într-o treime de veac de libertate şi
democraţie, de implementare social-occidentală şi în contextul
noului tip de relaţii, domnul Victoreţu a rămas cu aceeaşi
gândire depăşită de evenimente. Ca şi alţii, ca şi mulţi alţii
care-şi probează, în tot ce spun şi fac, puţinătatea minţii. Nu
înseamnă asta că e ceva în neregulă cu acest gen de inşi?
–Eu nu sunt ins!, se zbârli Victoreţu. Să ştii, domnu
coleg, că mă voi plânge la Consiliul de administraţie, la
Helsinki, la CEDO, poate chiar la Bruxelles, iar dacă mă voi
enerva corespunzător, te târăsc într-un proces inclusiv în
State...
–Ai uitat Nurnbergul, Pentagonul şi Casa Albă, zise
Andricuţu cu seriozitate.

88
 –Andricuţule, iubitule, te rog eu mult: zi-i vietate, păru
evlavios-rugătoare Luana. De ce tot simţi nevoia să-l jigneşti
pă domnu care orişicâtuşi, nu? Iertaţi-mă, da simt că mă umplu
de-un plâns atât de…, de… Cine e pentru?
–Ca să plângi?, o întrebă Ioncelu. Desigur, desigur, vai de
mine, domnişoara colegă! Păi, se poate? Domnu Trimis, ne daţi
voie să tragem nişte hohote de plâns împreună cu frumoasa
noastră colegă, Luana?
–Să înţeleg că mă jigneşti, domnu coleg?, întrebă Luana.
–Dacă ţi-i prea greu să crezi altceva, e bună şi varianta
asta, deşi, teoria relativităţii a lui Einstein, combinată cu…
–Cu? Ia să văd, ştii? Sigur că nu, aşa că îţi spun eu: teoria
ainşteineană a fost înfrăţită de către comunişti cu materialismul
dialectic în formă primară…
–Coroborată, se spune, domnu coleg!, vorbi cu asprime
Adjunctul… Co-ro-bo-ra-tă! Fir-ar a naibii de legislatură şi
ideologie socialistă!...
–Să fie!, aprobă rapid Andricuţ.
–Legislaţie, şopti Luana. Le-gis-la-ţi-e, domnu Adjunct!
–Domnişoară!, o auzi totuşi el, mă înveţi dumneata pă
mine cum să vorbesc şi ce să spun? Păi, n-am eu un frate
parlamentar? Plus că studiile mele de drept stau mărturie…
–Uau! Din păcate, conchise Luana, din păcate, domnu
director… L-am văzut aseară invitat la televiziune pe un tip – o
catastrofă, domnu director, cea mai autentică catastrofă – dacă-
mi permiteţi cacofonia asta necesară şi scuzaţi-mă!
–Cine, televiziunea aia?
–Nu, fratele dumneavoastră.
–Adică?
–Păi, în câteva minute a debitat atâtea inepţii încât…
–Ca de exemplu, domnişoara Luana, zise Adjunctul
ameninţător, ca de exemplu, că chiar mă interesează…
–Cacofonia?
–Şi.

89
 –Păi, a zis că municipiul Suceava se află în judeţul
Vaslui…
–Ei, şi? Mare sfâr, domnişoara colegă! Te legi de toate
fleacurile! Ce mi-i Vaslui, ce mi-i Bacău, ce mi-i…?! Nu tot
Moldovă e?, a întrebat cu inocenţă Varvigeanu.
–Lăsaţi, dom’ director, poate că domnişoara Luana a vrut
să creeze o legătură între teoria einsteineană şi combinata
nordică, încercă Andricuţ aplanarea prezumtivului conflict…
–Ce, cum?!, se minună Trimisul. Domnilor, e drept că
trăsei aseară nişte whisky-uri, da chiar n-am nimerit la Institutul
Autonom de Licenţe şi Turism Alpin, adică ALTA?
–Ba, da, fix aici e, domnuuu…!, îl linişti Victoreţu
cumva autoritar, aici e, însă reprezentat prin Institutul
Perspective, Explorări, Licitaţii şi Fezabilităţi, doar că am
rămas oarecum şocaţi de la referendumul privind creşterea
viermilor de mătase în condiţii de stres…
–Cum-cum?!, păru că nu auzise Trimisul.
–Stres, domnu Viermişor…
–Pardon? Mă numesc Viermorel!
–A, da, mii de scuze!, se lămuri Varvigeanu impasibil.
Dumneavoastră n-aţi mai auzit de viermi de mătase atacaţi de
stres şi nervoşi?
–Păi, nu, adică oi fi auzit, da nu mi-am dat seama, nu m-
am prins de figură… Ştiţi, noi, la FOR, avem alte preocupări,
alte probleme decât creşterea viermilor…
–…De mătase chinezească în condiţii de stres şi
pandemie, zise Andricuţ, cumva profesoral.…
–Viermii şi pandemia?! Glumiţi! Ei, noi, la FOR, avem
probleme în legătură cu binele naţional, cu binele pentru popor,
pentru bunăstarea naţiunii…
–Lozincă!, mormăi Varvigeanu.
–Cum aţi spus?, auzi, totuşi, Trimisul.
–Nu ştiu, nu mai ştiu, răspunse celălalt.

90
 –Scuze, domnu Viermonea, interveni directorul Adjunct,
la noi, la Institutul nostru adică, este vorba despre o problemă
de ordin economic: creştem viermi de mătase după o metodă
clasică, ba chiar antic-chinezească care…
–Mă iertaţi, iar a comis o cacofonie, urâtă de tot, zise
Luana. De ce nu sunteţi atent?
–…În sfârşit, vom îmbogăţi bugetul, vom…
–Domnu director, mă numesc Viermorel – uitaţi cartea
mea de vizită!...
–Domnu director! Domnu director!, ţipă isteric Luana.
Dumneavoastră nu v-auziţi ce cacofonie groaznică aţi comis?
–Nu, că are vată-n urechi!, se hlizi a râs Victoreţu.
–Nu mă mai întrerupeţi, doamnă!, se enervă rapid
Adjunctul.
–Domnişoară!
–Bine, domnişoară, da, ce naiba, doamnă, domnişoară,
nu-mi mai respectă nimeni autoritatea în instituţia asta?
–Am făcut, cumva, sex amândoi, de-mi ziceţi doamnă?, îl
întrebă Luana liniştită. Că nu-mi amintesc…
–Nu-ţi face probleme: toate femeile frumoase uită – e un
specific al…
–Subscriu, zise Ioncelu.
–Poate nu-ţi mai aminteşti, o consolă Varvigeanu. Lasă,
colega dragă, e un secol al… De fapt, toţi uităm…
–Linişte!, ţipă Adjunctul brusc ridicat în picioare. Vreţi să
creăm impresia că suntem o casă de nebuni, că suntem
internaţii de la noul Spital de Psihiatrie?, rânji el.
–Daaaaaa!, răspunseră subordonaţii în cor şi apludând.
–Ce-ar fi să-i spunem balamuc, încercă să îndulcească
lucrurile Ioncelu.
După care se lăsă o linişte de cavou…
–Dumnezeule!, murmură Trimisul făcându-şi cruce.
Păru realmente speriat.

91
 –Nu vă supăraţi, dom Viermuţiu, aproape şopti Adjunctul
aplecându-se spre urechea lui, dumneavoastră din ce sectă…?,
mă înţelegeţi… Ştiţi, noi, din respect, avem câte-un mic
protocol pe care îl servim musafirilor doar în funcţie de…
–Ce contează, directore? Să le lăsăm naibii de protocoale
şi de năzbâtii. Iertaţi-mă, dar am impresia din când în când
că… În sfârşit, haideţi să terminăm odată cu mascarada asta!,
se supără Onu Viermorel. Şi nu mă mai tot botezaţi,
domnilor!...
–Aha!, se destinse Luana. Bănuiam eu că şedinţele astea
de analiză trebuia să poarte alt nume…
–Cine e pentru?, întrebă Varvigeanu.
–Pentru?, întrebă Andricuţ. Pentru ce să votăm?
–Să le zicem mascarade şedinţelor noastre de analiză,
conform indicaţiilor domnului ministru Viermoreanu, Trimisul
de la FOR…
–Indicaţiile mele?! Am spus eu aşa ceva? Şi-apoi, nu sunt
ministru, nu-mi atribuiţi funcţii pe care nu le am… Eu, se
descotorosi Viermorel, doar am constatat, domnilor, n-am
indicat…
–Ei, lăsaţi şi să revenim la ale noastre, distinse domn
Trimis, continuă Adjunctul. Vreau să vă aduc la cunoştinţă că,
pe lângă activitatea noastră de bază, creşterea viermilor de
mătase în condiţii de pandemie, înseamnă venituri, fond de
salarii, contribuţii la bugetul naţional, la creşterea pibului, la
accesul nostru în spaţiul Schengen…
–Şi câte şi mai câte!, completă Andricuţ.
–Mai ales… câte!, ridică mâna a aprobare Varvigeanu.
–Dom director, se impacientă Luana, mă lămuriţi şi pe
mine cam care ar fi legătura viermilor de mătase cu
Schengenu?
–Păi, e, cum să spun, domnişoară, o mare viermăraie, o
chestie care…, începu o bâlbâială Adjunctul. Dar înainte de
toate, producţia de mătase unită cu produsele fabricii de

92
scobitori, vor contribui substanţial la creşterea pibului şi a
nivelului nostru de trai…
–Trebuie să aplaudăm?, întrebă Ioncelu cu seriozitate.
–Încă nu, zise Andricuţ.
–Bine…
–Şi ce le daţi să mănânce? Respectiv, cu ce-i furajaţi,
vreau să spun, îl scoase din încurcătură Trimisul.
–Cu frunze, frunze de dud, de tei, dar suntem în probe şi
cu spanac şi rapiţă – dacă vă amintiţi, dom director, zise Luana.
Dumneavoastră ştiţi, domnu Viermuialu, că spanacul conţine
fier, foarte mult fier, aşa că…
–Da-da, a ompletat Ioncelu, iar firul mătăsii va fi extrem
de rezistent, aşa cum se şi spune în folclorul chinezesc:
Tare ca fieru’,
Iute ca oţelu…
–N-am înţeles exact: mătasea sau viermele?, întrebă
delegatul uşor buimăcit.
–Şi-şi!, răspunse Varvigeanu. De fapt, următoarele două
versuri, sunt şi mai concludente:
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata…
–Cine, domnilor? Viermele?! Iute ca săgeata? Ce folclor
e ăsta, domnilor? Cine a făcut traducerea?
–Ne scuzaţi, se fâstâci discret Adjunctul, aşa am primit-o
de la dumneavoastră, de la FOR…
–Ok! Voi raporta… Auzi: tare ca fierul, iute ca săgeata…
Viermele de mătase, domnilor?
Citatele din folclorul chinezesc înviorară dintr-odată
atmosfera şedinţei de analiză, iar Luana îşi aminti:
–Domnu Viermocea, în lucrarea mea de masterat, chiar
m-am folosit de câteva elemente din folclorul asiatic pentru a
demonstra şi convinge de legătura intrinsecă între Balada
„Mioriţa” şi „Epopeea lu Ghilgameş”, după o idee de-a lu
Gellu Naum...

93
 –Luana! Hei!, a strigat-o uşurel Varvigeanu. Vezi că
Nichita Stănescu e cu Enkidu, cu… chestii…
–Adică, eu am făcut lucrarea, pentru care am fost
apreciată la superlativ de coordonator, iar tu, domnu coleg, te
afli să faci pe deşteptu cu mine?, se minună ea.
–Linişte, domnilor!, bătu nervos Adjunctul cu pixul în
tăblia mesei. Ce dracu, domnilor colegi, ne comportăm de
parcă am fi la balamuc?
–De fapt, zise Andricuţ, am scăldat-o rapid, fiindcă e un
fel de punere în practică a directivelor secrete ale…
–Domnu Andricuţ, se enervă Adjunctul, o singură aluzie
dacă mai faci la… Voi ridica problema disponibilizării
dumitale la conducerea Institutului…
–Staţi, că eu nu pricep, zise Ioncelu: despre ce fel de
directive vorbim aici?
–Misterioase, se auzi vocea Luanei cu ton schimbat. Mă
scuzaţi, continuă ea repede, altceva am vrut să spun…
–Ştiu şi te înţeleg, a salvat-o Victoreţu.
–Mă rog, mă rog!, zise Trimisul. Să continuăm… Poftiţi,
domnu Andricuţ, da?, îl invită el fals-amabil, da mai scurtaţi-o
puţin, că ne prinde noaptea…
–Păi, ce să mai spun decât: da, aşa sunt şi simt un prag de
care nu pot trece, simt că nu mă pot integra în noua ordine
mondială, dar nici măcar în noua societate de la noi. Şi-atunci,
stimaţi domni colegi, cum moaş-sa pe gheaţă să…?
–Domnu coleg, pssst!, îl trase uşor de mânecă Adjunctul,
’tui parastasu ei de treabă, fii mai atent cu vorbele, cu
exprimarea…
–Ok, scuze… Deci, stimaţi domni, funcţie de conducere,
nu!...
–Bine, îl întrerupse Trimisul, dar aveţi o altă propunere?
–Evident! Propun să fie promovată colega Luana… E
bine pregătită profesional, nu are silicoane, are fundul mare şi
altruist…

94
 –Cum-cum?!, se ridică Trimisul în picioare cât de cât
palid. Dumnezeule!, dar aici e o întreagă nebunie, oameni
buni…
–Andricuţule!, aproape urlă Adjunctul. Ai înnebunit? Cât
mai continui cu neroziile astea? Că ne compromiţi absolut de
tot, ce drrrra…! A, scuze, domnu Viermorescu, da sunt un
ghemotoc de nervi…
Victoreţu, care se cam adâncise într-o
aţipeală, tresări brusc şi, după ce dădu cu ceafa de uşa fişetului
de metal producând un sunet sec-metalic, zise:
–Vă rog să mă scuzaţi, domnilor colegi, crecă m-a
absorbit o aţipire…
–Te-a absorbit?, păru oarecum neîncrezător Adjunctul.
Bravo! Aceasta în timp ce noi dezbatem situaţii şi probleme de
subzistenţă a Institutului…
–Şi habar nu am eu ce le mai dezbateţi, nu?
–Exact-exact, domnu Victoreţu, confirmă Varvigeanu. Ca
de obicei…
–Ce, domnu coleg, mă monitorizezi?
–Nu e greu, fiindcă, iubitule, eşti mai mult aţipit…
–Te provoc la duel, domnule şi te omor!
–Dar şi în condiţiile în care, preluă Andricuţ cam
impasibil, în condiţiile în care, tot mai multe femei şi-au
lepădat feminitatea, au devenit oameni de afaceri, menajere…
–Managere, domnu Andricuţ, Ma-na-ge-re!, se răţoi
Adjunctul, naiba s-o ia de organigramă şi de birocraţie!…
–Ok, domnule Adjunct, ok! S-o ia! Deci: vedete de
televiziune, amante de profesie arătându-şi, în toată
splendoarea, până spre bikini trupurile, pline-plinuţe, sau nu…
Visează bogăţii, sejururi la Las Vegas, prin Caraibe, coliere
scumpe, iahturi, Coasta de Azur, concedii pe cine-ştie ce
insulă, localuri cu tarife enorme, şi interzise vulgului, în care
stripterii-culturişti îşi înfoaie muşchii pentru a produce

95
cocoanelor piele de găină şi râie căprească prin zonele
erogene…
–Ceeee?! Dom director, ce drraa…? Scuze. Transformăm
şedinţa de analiză în bălăcăreală, analize anatomice şi
consideraţii erotice?, se minună Trimisul.
–Ce-aţi zice de-un sex în grup, se hlizi prosteşte
Victoreţu.
–Mai ai mult, domnu Andricuţ?, se interesă Trimisul.
–Ei, sigur că nu, îi linişti Andricuţ. Mai am puţin şi…
Aşadar şi în paranteză fie spus, nu cumva să le ceri, unora!, să-
ţi arate pe hartă localitatea, sau zona în care şi-au petrecut
sejurul plătit cu euro, foarte mulţi euro, în vreme ce acasă…
Să nu mai vorbesc de femeile-politician, acele vietăţi
desfigurate moral şi sentimental de apucături care nu prea mai
au de-a face cu feminitatea, femei dominate de snobism feroce,
de interese meschine, contaminate prosteşte de un vocabular în
care lozincile patriotarde şi stupide au locul lor de onoare…
–Domnu Adjunct, domnu Adjunct!, puteţi să-l opriţi pe
Andricuţ?
–Da: opreşte-te, Andricuţ!
–Nu pot! Mai am puţin şi..
–Bine, zâi!
–Deci: mame care nu mai ştiu să fie mame, colege care se
calcă în picioare la propriu pentru a rezista mai bine în posturi
şi locuri de muncă umilitoare, servite cu nonşalanţă de granzii
momentului, de escroci care au ajuns proprietari de terenuri şi
de vile cu mulţimi de camere…
–Amante ale guşaţilor care ţin în mâinile lor năclăite de
murdăriile unor afaceri oneroase viaţa furaţilor unei existenţe
normale şi decente, membrii unei zoologii care…, strigă
Ioncelu…
–Ajungeee!, ţipă şi Adjunctul. Strechene, pentru numele
lu Dumnezeu, taci dracului! Că ne bagi până-n gât în rahat…
–Gata, dom director, am terminat!

96
 –Nu, domnu Adjunct, lasă-l, lasă-l!, zise ameninţător Onu
Viermorel. Fincă voi raporta la FOR toată povestea…
–Uraaaa!, izbucni Ioncelu. În sfârşit, omenirea va avea
primul exemplu de defăimare a unei situaţii degradante, atât
pentru firmă, cât şi pentru… Adică, pentru – atât!
–Exact, foarte exact, sau din ce în ce mai exact, îl susţinu
pe loc Luana. Tribunalul de la Haga va face front comun cu cel
de la Nurnberg în uralele celor de la CEDO, recte cei de la
Gaiţa noastră…
–Li-niş-te! Linişte!, zise Adjunctul ridicându-se în
picioare. Aruncaţi în derizoriu o şedinţă de analiză, domnilor?
Ce-i cu voi? Mă rog, cu dumneavoastră… Vă simţiţi cumva ca
nişte internaţi la casa de nebuni?
–Daaaaa!, strigară cu toţii.
–Vreau la Psihiatrie!, zise cu glas tare Varvigeanu.
–Foarte bine, domnu Viermişor!, a continuat Luana.
Raportaţi, că nici acolo nu e altfel…
–Da, domnilor, preluă ideea Andricuţ, da! Pentru că da,
domnilor colegi, trăim într-o lume a umilinţei şi a nedreptăţilor
de tot felul, o lume care obligă la pierderea demnităţii şi a
statutului de cetăţean onest, a distrugerii ştiinţifice de identităţi.
–Pfui, doamne! Doliu naţional, drapeluri în berna, zise cu
falsă spaimă în voce Victoreţu.
–Drapele, colega!, îl atenţionă Luana.
–Nu contează, domnişoara colegă, steaguri să fie!
–Da, domnilor colegi, continuă Andricuţ, totul a devenit
interes, totul se măsoară în „ce-mi dai”, sau „cât îmi dai, ca
să…?” Prieteniile se bazează pe interese nu pe sentimente,
relaţiile interumane sau chiar de familie sunt condiţionate de
principii care, doar eventual, se mai intersectează cu latura
uman-sentimentală.
–Ţara?, ţipă Ioncelu. Ce mai e şi aia? Ce mai poate
însemna din moment ce interesul personal primează, ce?

97
 –Linişte!, spuse careva. Să ascultăm, că Strecheanu ăsta
are momente de inteligenţă…
–Nu mă refer la motivaţiile şi la argumentele – de altfel
solide şi corecte – în ceea ce priveşte „evadarea” femeii din
statutul său de semiservitoare a casei, în a fi egala bărbatului,
dar nici la deturnarea scopului în sine spre derizoriu.
–Uraaa!, se auzi vocea Luanei. Bravo, domnu coleg!
–Ei, vreau să vă spun, continuă el, că iubita şi frumoasa
noastră colegă nu face parte din nicio astfel de categorie. E
colega noastră dragă…
–Mie-mi zâci, Andricuţule?, întrebă Victoreţu. Vezi că ţi-
ajung lacrimile la brâu…
–Bine, lasă… În încheiere, mă întreb doar: dacă secole
întregi femeile au luptat pentru egalitate – iar acum o au, cel
puţin în ţările cu o civilizaţie anume, cum trebuie văzută
situaţia când o vedetă a spus alteia, la televiziune, următorul
adevăr, aparent filosofico-principial: „–Da, dragă, teoretic
există acum egalitate între sexe, teoretic! Da practic? Asta e
buba!” „–Vai, dragă!, a exclamat cealaltă, nu pot pentru ca să
mă pronunţ din cauza revoltării – sorry, foarte sorry!, pă
cuvânt… Da, fii şi tu mai discretă, please, tu, că ne facem de
tot rahatu…” Şi râsete în platou, şi destindere şi atmosferă de
Revelion… Asta e viaţa, ăsta e nivelul la care se conversează în
unele emisiuni… Pe de altă parte, stimaţi colegi, ar fi vorba
despre revoltă? Despre dezamăgire? Simplă constatare pretins-
socio-umană? Chestiunea ar suna caraghios dacă n-ar exprima
şi un anume adevăr…
–Frate-mi-o, mai ai?, întrebă Varvigeanu.
–Mă rog, ştiu că sunt în asentimentul lipsei tale de
inteligenţă, punctă Andricuţ, dar extinzând orizontul
contextului, am dorit cu toţii libertate şi democraţie?
–În regulă, le avem, Andricuţule, le avem! Şi, cu ce
suntem mai buni faţă de perioada ceauşisto-comunistă?, întrebă
Ioncelu. Poate mai răi, sigur mai needucaţi şi, evident, mai

98
lipsiţi de cultură generală, astfel evoluând spre atitudini
agresive în relaţiile interumane, în cele mai multe cazuri...
–Păi, da, domnilor, deoarece dovedit-stupida sintagmă
„nici acum, în democraţie, n-am voie?” s-a transformat într-o
expresie materializată a pornirilor concret-răzbunătoare şi, nu o
dată, în aplicarea de corecţii fizice sub genericul „ţi-arăt eu cine
sunt!” Şi toate, absolut toate!, sub protecţia unor legi stufoase,
interpretabile şi multe, domnu Viermişor, mult prea multe, nu
credeţi? Adică, am dreptate în ce spun aici?
–Ai, aprobă Varvigeanu, şi?
–Ţine loc de gel pentru păr, vorbi serios Varvigeanu. Să
nu uiţi: cel puţin la două-trei zile te speli energic pe cap cu
dreptatea ta, da?
–Domnu Strecheanu!, ţipă Trimisul, nu mă mai porecli!,
’tu-i grijania mă-sii! Că mă obligi să calc pe cele sfinte şi să-mi
compromit vocabularul… Mă pun rău şi cu Preafericitu, după
ce mi-a acordat prietenia pe fesbuc…
–Ce-cine-cine?, tresări Luana.
–Preafericitu, o informă Victoreţu.
–Uau!
–Ei, domnişoară şi domnilor, reluă Andricănuţ, în această
lume, mă simt un străin, un venetic de pe altă planetă… La noi
începe să se vorbească un dialect sec-occidental pigmentat de
englezisme, mai ales unde nu e nevoie de ele. Eu nu cunosc
engleza, simt că nu mă pot acomoda – şi-atunci? Vă închipuiţi
cumva un menajer care să nu ştie şi el, acolo, un good luck
Transilvania I leave the E.U.?
–Manager, domnu, îl corectă cu o nuanţă de răutate în
glas Trimisul – Ma-na-ger!...
–Aşa? Aha! Bun-bun, mersi, domnu Viermileţescu, mersi
foarte mult! Ştiţi, cum ziceam, eu cu inglişa nu mă prea
descurc…
–Cu nimic nu te descurci!, îl apostrofă Adjunctul. Cu ni-
mic! Şi termină odată, domnu Strecheanu, termină, căăăă…

99
 –Ar vrea, da nu mai poate, îl scuză într-un fel Ioncelu.
Are un blocaj pe hard diskul din emisfera stângă a creierului.
–Ce?!, ţipă şi Adjunctul. Luana, un pahar cu apă
minerală, că am palpitaţii…
–Doamna secretară!, deschisese Luana uşa. Un pahar…
–Am auzit, răspunse secretara speriată, fiindcă stătuse tot
timpul cu urechea lipită de uşă, nu cumva să-i scape vreun
cuvânt din cele care se discutau în biroul lui Ciorloiu. Ştim cu
toţii… Am auzit, v-aduc imediat, da nu avem decât de la
robinet…
–Pişălău de ăla?
–Dom director!, se sperie secretara, vă rog să nu vă
supăraţi… O clipă, că vă aduc apă milenară, c-avem din
rezervă…
–Doamna secretară, pssst!, se zice minerală, o atenţionă
Luana.
–Facem pauză!, decretă adjunctul. Mergem să ciugulim
ceva şi…
–Uraaaa!, exclamă Ioncelu. Foarte bine, că-mi începură
nişte crampe…
–Unde mergem la ciuguleală? Se interesă Victoreţu.
–La bufetu fostului partid comunist, zise Andricuţ. Acolo
au totdeauna mâncare bună şi curată…
–Vedeţi că nostalgiile noastre nu sunt gratuite?, întrebă
Victoreţu.
–Merită investiţia la un grătar şi nişte berici, reflectă
Varvigeanu.
–Vorbeşti de funie investiţiei?, îl întrebă Adjunctul.
–La orice caz: vedeţi ce bun era şi pecereul la ceva?, zise
Adjunctul. Haideţi, băieţi!...

100
 VIII

După pauza de masă, reluară lucrările şedinţei de analiză.

Însuşi Trimisul de la FOR zise cu ciudată şi incredibilă
amabilitate:
–Poftiţi, domnu Strecheanu, dacă mai aveţi ceva de
spus…
–Da, mai am! Nu mult, dar da şi mi se pare corect şi
normal să vă spun tot ce am pe suflet…
–Inclusiv despre aventura ta amoroasă cu…?, întrebă
Ioncelu.
–Cu?, vru să ştie Andricuţ.
–N-are importanţă acum, fiincă nu merită colegul
Andricuţ atâta atenţie, zise Victoreţu.
–Nu? Nu, deşi eu, îl admir pe colegul Victoreţu – aşchia,
de fapt, aşchimodia biroului nostru…
–Hei, prietene, zise Victoreţu, o singură dată dacă mă mai
jigneşti… Vezi iataganu ăsta? Te spintec cu el. Vezi că părinţii
mei, ambii au fost haiduci, iar unchiu-mi-o e la Paris…
–Ştim-ştim: paznic la Cimitirul Montparnasse, zise
Varvigeanu…
–Hei, oameni buni, nu vreţi să încetaţi cu tachinările astea
copilăreşti şi stupide?, întrebă Trimisul FOR-ului.
–Ba da, răspunse Ioncelu, dar nu prea putem…
–Păi, nu vreţi să trecem la ale noastre?
–Mulţumesc, domnu Viermicu! Bizar mi se pare a fi că,
forma de organizare social-economică şi de conducere politică
a societăţii, care proclama suveranitatea poporului, se impunea
tacit ca formă de guvernare a statului, bazată, culmea!, tot pe
lozincarda privind separarea puterilor în stat, ca şi acum când
povestea asta continuă, dar şi pe votul universal, zise Andricuţ
dintr-o suflare.…
–Tatăl nostru carele eşti în ceruri, începu Luana o
rugăciune, fie-ţi milă de sufletele noastre, trimite-l pe Testvi-

101
teanul cu vo două trăsnete…
–Pardon?, stimată şi destinsă colegă, poate vrei să ne
jigneşti democraţia şi să ne retragem ambasada din capitala
Zombiei de Sud…
–Reciproca! Dar termină, domnule odată, ce haia a mă-
sii?
–Cum-cum?, tresări Trimisul. Doamnă, dumneata ştii
unde te afli?
–Domnişoară, domnu Trimis! Dom-ni-şoa-ră!
–Bine, am înţeles – eşti mulţumită?
–Yesss!
–Aşadar, ai grijă!...
–Optkei!
–Lasă, Luana, interveni Adjunctul. Zii, Andricuţule, că
domnişoara noastră nu prea ştie şmecheriile limbii române!...
–Aceeaşi modalitate de conducere a unui colectiv,
continuă Andricuţ, care asigura participarea tuturor membrilor
la luarea deciziilor importante comandate de propaganda de
partid, aceeaşi „faceţi propuneri”, aceeaşi invitaţie aparent
inocentă, dar ameninţătoare în substanţa ei: „cine se mai înscrie
la cuvânt – aveţi fiecare câte două minute…” Acum, nu trăim
în acelaşi surogat de libertate şi democraţie, doar cu pălării
marca socialism/comunism sau, acum, democraţie capitalistă
cu sora ei împăciuitoare – libertatea?
–Are perfectă dreptate domnu coleg, ura!, ridică mâna
Ioncelu.
–Exact aia e!, aprobă şi Varvigeanu.
–Revenind puţin la frumoasele noastre tovarăşe de viaţă:
ce-am spus mai înainte, sună cumva a misoginism?
–Cam sună bine, confirmă Varvigeanu. Cam sună!
–Sper să fie doar atât, însă, vom mai vedea… Aşadar,
dragilor colegi, am ajuns director – să zicem – deci toată lumea
strigă: bravo, mă, Andricuţule, brava, mă! Ia să mai schimbăm

102
lucrurile, să mai demolăm bisericuţele ăstora şi să trecem la
aplicarea criteriului: la conducere nouă, viaţă nouă – uraaa!
–Perfect, zise Ioncelu, după care…
–După care, dacă nu le faci pe voie la toţi, se trece la
insinuări, aluzii de tot felul, reclamaţii, ori ameninţări: aţi
văzut, mă, ce face funcţia şi cum schimbă omul? Priviţi la
Andricuţu nostru? De unde naiba facem rost de-o prăjină să-i
ajungem la nas? Nu mai vrea să ştie de foşti colegi, de
cunoscuţi, de prieteni şi chiar de neamuri… Vechiul director
parcă era mai îngăduitor, parcă mai închidea ochii la o adică…
Ăsta, nimic, după ce s-a instalat pe scaunul directorial!
–Ei, nostalgii, nu?, zise Victoreţu.
–Exact-exact!... În orişice caz, recunosc cinstit că nu sunt
un sunt un bun cetăţean…
–Ei, aici îţi dau dreptate, adică Tu şi bun cetăţean, nu
cumva sunt două chestii care se bat cap în cap?, îl întrebă
Adjunctul cu maximă seriozitate de care era în stare în acel
moment.
Ceilalţi râseră ca de-o glumă bună…
–Pardon, domnu Adjunct, pardon? Iertare, dar sper că nu
dormeaţi când am vorbit eu…
–Nu-nu, Andricuţule, doar eu aţipisem niţel, scuză-mă,
vru să aplaneze problema Victoreţu.
–În regulă, fu de acord Adjunctul, însă n-am înţeles din
deşirata ta cuvântare, Andricuţule, măcar o idee despre
investiţia noastră…
–Apoi, cam toată vremea m-am referit la ea, însă ceva
mai subtil şi mai greu de priceput de către o parte a vulgului…
–Adică, eu sunt parte din… vulg?, se supără Adjunctul.
–Pe mine, zise Varvigeanu, m-ar interesa dacă e vorba de
vulgul de rând sau de unul emancipat…
–Vulg de elită, băi, colega, doar Adjunctul nostru, nu?
–Votăm?, întrebă cu jumătate de gură Victoreţu.
–Da, votăm – cine e pentru?

103
 –Hei, ce votăm?, întrebă Ioncelu.
–Chiar aşa, fu de acord Luana, doar ridicăm mâna ca
nişte tâmpiţi…
–Da, aşa e: aprobă Trimisul, fiindcă că chiar şi eu n-am
prea înţeles…
–Domnilor şi domnişoară, zise directorul Ciorloiu
intrând, am aici o decizie a FOR-ului, flutură el o jumătate de
coală ministerială. E o decizie interesantă şi, în acelaşi timp,
importantă pentru noi şi economia naţională…
–Doamne-fereşte!, o făcu pe speriatul Varvigeanu.
–Dar ce păţişi, colega?, se miră Luana.
–Am aşa, un fel de temere de realizările unor ramuri ale
economiei naţionale…
–Şi ramura noastră?, întrebă Ioncelu.
–Nu-nu, fii liniştit, colega: ramura noastră e de plop…
–Aha, bănuiam eu…
–Şi eu, zise Victoreţu.
–Chiar şi eu, se solidariză Luana.
–Ştiam eu că am un colectiv de subordonaţi inteligenţi,
păru să se bucure Ciorloiu.
–Să nu exagerăm: nu sunt inteligenţi, ci au momente de
isteţime, preciză Adjunctul.
–Aşa-aşa e!, aprobă cu oarecare entuziasm Varvigeanu.
Doar noi ştim cu ce eforturi reuşim să fim inteligenţi!...
–Vai nouă!, exclamă Ioncelu.
–Subscriu, zise şi Luana.
–Bine-bine, am înţeles, zise Trimisul, dar despre ce
decizie este vorba?
–Dumneavoastră, nu, dar ceilalţi colegi şi subordonaţi, vă
ridicaţi în picioare, fiindcă trăim un moment solemn…
–Ne disponibilizează?
–Ne sancţionaţi?
–S-a aprobat investiţia pentru fabrică?
–Şi altele?

104
 –Nici! Nici! Nici, domnilor!
–Dacă ne mai fierbeţi, dom director, zise Varvigeanu, eu
mă pregătesc de-un preinfarct…
–Eu de-o comă, mormăi Victoreţu.
–Alcoolică, desigur, da?, întrebă Adjunctul.
–Evident!, întări ideea şi Ioncelu.
–Pot să zic şi eu o glumă?, întrebă Trimisul. Eu nu mai
sunt sigur că mă aflu la Institutul condus de dumneata,
domnule Ciorloiu.
–Şi eu am impresia uneori – noroc, la urma urmei că am
subordonaţi destoinici…
–Nu cred că vă referiţi la noi, zise Andricuţ.
–Nici eu…
–Nici eu…
–Nici…
–Luana!
–Prezent!
–Poftim, citeşte tu decizia…
–Mi-e frică…
–Ia, citeşte, că, de nu, îţi aplic o sancţiune, deeee…
–Bine, citesc: decizie – noi, conducerea Forului am
dispus cu unanimitate de voturi ca, începând cu data de întâi
aprilie, se numeşte în funcţia de director al fabrici de scobitori
şi chibrituri domnul… Iertaţi-mă: îmi vine să plâng de
nedreptatea asta: cum să fie numit Andricuţ Strecheanu în
funcţia asta? Hî? Cum? Unde e promovarea femeii, unde e
egalitatea, unde e respectarea directivei…? Hî?
–Dă hârtia, domnişoară, că o umpli de lacrimi! Lasă că
citesc eu mai departe!, zise cam nervos directorul Ciorloiu.
–Domnul Andricuţ Strecheanu va avea alături un director
Adjunct a cărei principală atribuţie de serviciu va fi organizarea
şi funcţionarea crescătoriei de viermi de mătase, fiind vorba de
o anexă a fabricii mai sus amintite… Articol ultim: directorul
Adjunct va fi numit de domnul Andricuţ Strecheanu. Prezenta

105
decizie se comunică… Mă rog, asta nu mai are nicio
importanţă acum, fiindcă este vorba despre o simplă
formalitate. Vă mulţumesc pentru atenţie, domnilor!
–Adică funcţie de conducere fără concurs?, întrebă
Victoreţu. Iertaţi-mă, dar asta chiar n-o mai pricep.
–Ei, desigur, colega: pentru mintea ta e greu, mult prea
greu… Dar de relaţii, pile şi simpatii politice, ai auzit?, îl
întrebă Victoreţu. Ai uitat de libertate şi democraţie?
–…Sau tocmai serveai marele dejun în timpul
serviciului?, se băgă pe fir şi Ioncelu.
–Bine, iubiţi colegi, jigniţi-mă, şi băgaţi-vă picioarele în
ea de legislatură...
–Legislaţie!, domnu coleg.
–Subscriu, zise Luana.
–În ce face FOR-ul nu ne băgăm nimic, stimaţi colegi, e
clar?
Ciorloiu părea din ce în ce mai impacientat. Andricuţule,
tu chiar nu spui nimic?
–Băi, oaie ţurcană, îi şopti Varvigeanu, mulţumeşte
pentru încredere, ia-ţi un angajament, mai înşiră vreo trei-patru
minciuni de efect şi ura! Doar nu te-ai tâmpit de tot de
bucurie…
–Era tâmpit gata, zise Ioncelu. Consolidează-ţi statutul,
Andricuţule, ori nu te duce mintea…
–Da, bine, mulţumesc pentru încredere şi promit că voi
face şi voi drege în noua funcţie…
–Iar acesta-i director!, zise Luana.
–Şi directorul Adjunct?, întrebă Adjunctul.
–Director Adjunct? Director Adjunct?, se miră Andricuţ.
Mi-ar conveni să fie colegul meu, antipaticul domn Arhip
Varvigeanu, fiindcă e un coleg activ, harnic şi cu idei…
–Mincinosule! Cum dracu poţi minţi în halul ăsta?
–Simplu: am învăţat de la personalităţile invitate pe la
televiziuni…

106
 –Aşa, da – subscriu!, zise Victoreţu. Credeam că te duse
mintea pe tine personal.
–Ei, ce facem? Votăm?, întrebă Ioncelu.
Înafară de Luana, ceilalţă fură toţi de acord.
–Deci în unanimitate – vă mulţumesc, domnilor!…
–Mă scuzaţi, domnu, dumneavoastră ştiți ce e aia
unanimitate?, întrebă cu ironie Luana.
–Mă scuzaţi şi dumneavoastră, domnișoara colegă, că
tomna am lipsit când aţi prelucrat lecţia asta…
–Iar începeţi?, se minună Trimisul. Pe cuvânt dacă vă mai
pot înţelege!... Cum naiba aţi reuşit să câştigaţi şi să menţineţi
prestigiul Institutului.
–Cum!, exclamă Varvigeanu. De frică, domnu
Viermilache…
–Viermilache?!? Domnilor, vă dau pe mâna procuraturii,
fiindcă-mi stâlciţi numele în fel şi chip – nu vă mai opriţi?
–Chiar aşa: domnilor colegi, nu aveţi un pic respect
pentru domnu Viermoloc. Chiar nu vă e ruşine? Mă scuzaţi…,
se supără şi Andricuţ.
–Doamnă!, urlă Viermorel.
–Domnişoară, domnule – scuze!, ţipă şi Luana. Nu ştiu să
fi făcut sex amândoi, dacă nu cumva m-aţi violat în somn…
–Bine, s-o lăsăm naibii de chestiune… Deci, am director
la noua fabrică de scobitori şi chibrituri…
–Şi director la crescătoria de viermi de mătase…
–Exact!, aprobă directorul Ciorloiu.
–Să comunicaţi şi la conducerea FOR-ului.
–Evident!
–Rămâne problema investiţiei, zise Andricuţ.
–Da, fu de acord Adjunctul, rămâne!
–Păi, spuneaţi că…
–Oho!, nu e chiar aşa de simplu!... Trebuie alcătuit un
dosar care să cuprindă absolut toate documentele justificative
privitoare atât la Fabrica nouă, cât şi la Crescătorie – înţelegeţi?

107
 –Atât?, întrebă Varvigeanu.
–Da, plus organigrame pentru ambele viitoare unităţi
economice, cu nume, funcţii, studii, termene…, preciză
Trimisul. Eu mă întorc în seara asta la FOR şi vreau să am
toate documentele, da?
–Bine – ne vom conforma, desigur.
–Ce mai avem la ordinea de zi, întrebă Victoreţu, că m-a
obosit şedinţa asta, zău!
–Dar, scuze, dumneata când nu eşti obosit?, întrebă
Adjunctul.
–După trecerea în eternitate…
–Asta o ştiam…
–Deci, n-am înţeles problema investiţiilor, zise
Strecheanu. Sunt sau nu?
–Sunt pe drum – le-am auzit eu venind cu un TIR,
răspunse Ioncelu.
–Cum cu TIR, mă?, se minună Varvigeanu.
–Iar începeţi aiureala, domnilor?, întrebă Trimisul.
Domnu Andricuţ, domnu director, pentru sosirea investiţiei,
mai trebuie îndeplinite câteva formalităţi. În rest… vreau să vă
informez că a intervenit doamna Prilog direct la Bruxelles în
calitatea ei de deputată UE…
–Ce!?, îi scăpă mirarea lui Andricuţ.
–Doamna Corcoduşa – nu o ştiţi, nu v-o mai amintiţi?
–Frumuşica aia, cum să nu?
–Pfui!, îmi scăpă printre degete, când fu acilea, zise
Victoreţu. Dacă mai calcă pe la noi…
–Tu, domnu coleg?, întrebă Varvigeanu. Tu, mă?
–Da, mă, io!
–Se mai înscrie cineva la cuvânt? Nimeni… Atunci,
declar…
–Nu, că aş mai avea eu ceva!...
–Nu, că ţi-ai depăşit minutele când dormeai, îl lămuri
Ioncelu.

108
 IX

Bine că nu era acasă maică-sa, că nu l-ar fi iertat

reamintindu-i că îmbătrânise prea repede, că adormea ca un
boşorog la televizor, că se afla la un pas de senilitate, iar la
rând aştepta, cu răbdătoare „nepăsare”, dar ameninţătoare,
Tanti Alzheimeriţa… „Tanti” care, deocamdată(?), locuia la
Geraldina, profesoara de franceză, cea din garsoniera de la
etajul şapte şi care întreba la fiecare etaj:
–Je vis ici? Merci, merci cher… (Eu locuiesc aici?
Mulţumesc, dragă…, Fr.)
Mai în glumă, mai în serios, câte-un locatar se întreba:
–Oare Tanti Alzheimeriţa, urca sau cobora şi la care
apartament urma să sune?
Suspans…
Ştia prea bine: vorbitul lui era un fel de hristosiană
predică în pustiu, fiindcă nimeni nu avea chef să mai asculte
predici din astea prin care să i se mai atingă individului coarda
moralităţii, a iubirii de aproapele. Oho!, dar nici măcar iubirea
de Dumnezeu nu are, de cele mai multe ori, profunzimea,
conotaţiile şi sinceritatea trebuitoare, sau definitorie pentru o
bună relaţie cu El.
–Ce, mă?, se zbârlise într-una din zile Adjunctul care era
şi şeful sectorului administrativ. Sinceritate? Cuvioşenie? La
ăştia, măi, colegilor, la ăştia, mă? A-iu-rea! Total aiurea! Toţi,
măi, dragilor colegi, absolut toţi, joacă un teatru al
evlavioşeniei de toată minunea şi ridicolul. Nu mai există nici
chef, nici timp pentru amabilităţi şi negocieri între oaie şi
păstor. Da ştiţi de ce, dragilor? Fiindcă a dat căpierea în
majoritatea oilor din turmă, fie din cauza spaimei de lupi, fie
din dorinţa prea acerbă de emancipare şi, în consecinţă, de
evadare din statutul lor din simbolul negativ. Vă amintiţi,
desigur, de fostul nostru coleg Nantin – ce nume! – care-o

109
alinta pe nevastă-sa, zicea el, cu: „–Tu, Leanţo, eşti proastă ca
o oaie!”
–Uay, câtă înţelepciune la dom director!, se entuziasmă
careva din birou cu o exclamaţie.
–Adică, s-a mirat Varvigeanu, vreţi să spuneţi că a cam
pus dracu gheara pe noi, pe sufletul nostru?
–Cam?!? Ia aminteşte-ţi, doamnu coleg, zisa lu Malraux
care…
–A, fustangiul ăla de la aprozar?, a tresărit Luana dintr-o
visare.
–Nu, dragă, cel de la librăria din colţ, zise cu seriozitate
Ioncelu.
–Aha!, îl confundai, schiuz mi…
–Da nu mult, o încurajă Varvigeanu zâmbindu-i afectuos.
–Da-da, puţin, consolidă ideea Victoreţu.
–Ei, şi ăstuia, continuă Adjunctul, ştiţi ce-i trecu prin
cap?
–Un glonţ de Kalaşnikov?, întrebă Andricuţ.
–Probabil, din punctul tău de vedere…
–Mersi, dom director!
–Acu, între noi fie vorba, oricum a cam scrântit-o el bine,
cum că secolul douăşunu va fi religios sau nu va fi deloc…
Însă, ce se petrece în lume, nu aduce a film pentru proşti?
–Ba da – absolut!, aprobă Strecheanu ridicând două
degete. Ba da…
–Aşadar, domnilor colegi, reiau: aveţi impresia, cumva,
că trăim într-un secol religios, chiar şi dumneavoastră,
doamnă?
–Domnişoară!, domnu director – de câte ori să vă repet?,
ţipă Luana. Dom-ni-şoa-ră! Uite, vă scriu pe-un bileţel…
–Bine, lasă şi scuze… Deci, repet, ca să nu ne
împotmolim în confuzii: aveţi cumva impresia că trăim într-un
secol religios?

110
 –Din punct de vedere al numărului de înjurături pe cap de
locuitor?, se nedumeri Varvigeanu.
–De ce nu, domnu coleg, se supără Adjunctul, chestiunea
e destul de gravă…
–Şi trebuie să lămurim noi situaţia?, păru derutat
Victoreţu. Lăsaţi, domnu director, fincă e greu pentru dom
Varvigeanu. Deci, cum e cu secolu?
–Deci, mai repet o dată, zise Adjunctul din ce în ce mai
nervos, dumneavoastră aveţi cumva impresia că trăim într-un
secol religios, domnilor? Eu vă garantez că nu! Sau că el nu
mai există? Sau, poate că nu, da nu ne dăm noi seama, poate
trăim într-o altă stare a materiei, poate…
–Altă stare a materiei? Domnu Adjunct, v-a părăsit
doamna soţie de o cotiţi spre filozofie, că nu vă auzii până
acu?, se miră Ioncelu.
–Mă scuzaţi: nu v-aţi împiedicat cumva de teoria Kant-
Laplace?, adăugă Varvigeanu.
–Nu-nu, doar cotrobăiesc prin Nebuloasa din Andromeda
să aflu cum e cu teoria ăstora… Dumneavoastră ştiţi cam care
ar fi scurtătura de la viaţă spre altă stare a materiei?
Uluire, tăcere generală… Cum? Adjunctul şi chestii
filozofice?
–Poate ăia de la Fezabilităţi, sugeră Andricuţ, că ăia le au
cu fantasmagoriile când se adâncesc în studiile lor – poate!,
zise Luana.
–Aşa e, întări ideea Ioncelu, că la noi în birou n-am auzit
să se fi discutat vreodată… Poate când a locuit la Victoreţu
soacră-sa…
–Andricuţule!, ţipă adjunctul. Şi tu…?
–Păi, da, dom director, şi el, fincă-i urmaşu lu Brutus,
puse lucrurile la punct Victoreţu…
–Hai, mă, Personalule, arată-mi şi mie pe hartă unde e
asta, cum îi spune… Sau ştie numa domnu director?, întrebă cu
voce inexpresivă Luana.

111
 –Domnişoara colegă, se ridică de pe scaun, fals alarmat,
Andricuţu, vreţi să ne ucideţi inteligentul?
Interveni degeaba.
–Secolul douăşunu, stimate monsieur Malraux?, continuă
Adjunctul privind spre tavanul cu tencuiala răvăşită, crecă ai
greşit ghişeul! Secolul douăşunu Există! Şi nu e prea religios,
iar pe-anumite zone geografice, chiar deloc – scuze…
Dimpotrivă…
–Aşa-i-aşa-i! Uraaaaa!, strigă Varvigeanu prins într-un fel
de entuziasm inexplicabil. La orişice caz, dacă ai drum prin
zona Edenului, probabil îl poţi vedea pe Moise şezând în vreun
colţ de grădină, cu spatele spre Pomul Cunoaşterii sub care
Adam şi Eva sunt în plin picnic, spunând din când în când:
–Ay, Doamne-Doamne!, şi cât m-am chinuit să scriu
Poruncile alea!... Că de-aş fi avut un laptop – ehe!… Că nici nu
le terminai bine de notat şi pac amendamentele…
…Avusese, de când se ştia, acea doză de subiectivism –
să fi fost normal? – fără să fi fost egoist şi răutăcios, sau să fi
încălcat principiile unora pentru a-şi atinge scopul sugerându-le
sau chiar impunându-le pe-ale sale. Această atitudine intra
perfect într-o zicere a tatălui său, adică: „–Andricuţule, dacă
vrei să fii respectat, trebuie să respecţi! Ţi se va părea uneori
greu şi complicat, dar câştigul va fi mare – ţine minte!…
Emoţionant…
–O să ţin, tată… O să-i respect pe toţi până-i voi zăpăci,
se angajase el prosteşte.
–Să respecţi?, se revolta adesea. Să respecţi? Pe cine şi
pentru ce?
Dorise dintotdeauna să fie el, să se poată privi în oglindă
şi să comenteze în gând sau chiar cu voce tare: da, măi,
domnule inginer, e în regulă, arăţi bine, ai faţă destinsă, şi
deseori distinsă, zâmbeşti eficient, te comporţi corespunzător şi
eşti salariatul unei instituţii serioase şi prestigioase, de la care
conaţionalii aşteaptă lămuriri. Aşa că, Andricuţule, eşti în

112
regulă, eşti… A, exact aşa i se adresase la telefon femeia de la
FOR”, care se ocupa de sectorul „Licenţe provinciale şi
investiţii”…
„–Auzi, colega? Am aflat că eşti un tip simpatic, pă
cuvânt! Divorţez? Te-nsori cu mine?”
„–Apoi, eşti măritată şi frumoasă?”
„–Da, te deranjează?”
„–Nu – e o pedeapsă pe care o meriţi probabil…”
„–Nu fi rău, că-ţi taie popa limba, coolule!?”
„–Dacă eşti frumoasă cum se spune, în cinstea ta, mă las
fără limbă…”
„–O, eşti un adevărat gentelmen!”
„–Mie-mi zâci?”
„–Deci, ce naiba fac? Divorţez, ori ba?”
„–Ştii ce? Eşti de la FOR, infatuată, importantă şi… Iar
noi, ăştia mai din provincie, suntem ăia din provincie,
anonimii, muritorii de rând…”
„–Şi? Eu ce vină am?” Uite: vin la voi în delegaţie,
definitivăm cu afurisita aia de investiţie şi vedem ce şi cum –
bine?”
„–Adică vii în provincie ca să… etc.?”
„–Nu, am multă treabă, crede-mă!”
„–Înţeleg…”
„–Îţi imagineai cumva nu-ştiu-ce?”
„–Nu.”
„–Atunci, e bine! Doar nu te gândeşti că după trei-patru
cuvinte trec la ore de amor? Drept cine mă consideri?” Dar mă
poţi aştepta la aeroport – accept!”
„–În regulă: dacă eşti frumoasă – meriţi!”
„–Păi, ce, crezi că mă trimiseră şefii la Bruxelles aşa,
de…?”
„–Da, fiindcă eşti frumoasă, după cum ţi-a mers vestea,
dar şi pentru etc.”
„–Începi să fi impertinent…”

113
 „–Ştii ce?, îi şoptise la telefon, las-o naibii, că m-am
săturat de ifose! Dar, dacă vrei cu adevărat, uite, punem de-o
noapte de-o întâlnire care-ţi va zgudui din temelii moralitatea şi
fidelitatea faţă soţul tău, pe care-l iubeşti…
„–Nu ştiu dacă e vorba de dragoste – mă mai gândesc…”
„–Important e să-i fi fidelă…”
„–Eu nu cred decât în reciprocitate…”
„–A, da, conform unei parafraze: dacă reciprocitate nu e,
nimic nu e!”
„–De ce nu?”
„–Dar nu cumva îl înşeli pe soţul tău cu ocazia unor
deplasări prin teritoriu cu te-miri-cine…?”
„–Cu?, ia zii!”, păruse ea interesată, dar şi discret
impacientată.”
„-În clipa asta, îmi dai voie să cred că o faci artistic pe
fidela…”
„–Adică, mă crezi o…?”
„–Nu, doamne fereşte!
„–Eşti un măgar…”
„–De la brâu în sus, sau de la brâu în jos?”
„–Şi… porc!”
„–Bine, suport şi măgăria asta de la tine! Deci, ne vedem
la aeroport, da?”
„–Da şi ne probăm puterile într-o noapte? Vin eu la
camera de oaspeţi şi, dacă e mulţumire de ambele părţi,
divorţezi – ce zici, o facem?”
„–Du-te naibii!”
„–Bine, da tot n-am inţeles: punem de-o noapte erotică
sau nu? Vorbeşti, dragă doamnă delegată, cu tolomacul de
bărbatu-to, cum aflai că îi zici matale, şi… Sau vrei să te cer eu
pentru o noapte? Ia, zii: e rău de pagubă?
Spusese cuvintele cu un fel de generozitate grosolană, în
timp ce se gândea la înţeleapta reflecţie a lui Tudor Vianu cum
că nu poţi face dragoste cu o femeie proastă, oricât ar fi ea de

114
frumoasă. Sau n-o fi spus el? Nu conta – important era să o
rogi să tacă, măcar pe timpul actului sexual – măcar atât…
„–Că, altfel, cum zisese Adjunctul într-una din zile, îţi
poţi pierde virilitatea pe vecie… Că de mai foloseşte şi vreo
două-trei englezismeee idiot-pronunţate – Doamne-fereşte!…”
Avusese dreptate!
În urmă cu o sută, o sută şi ceva de ani, gândea Andricuţ
stând la umbra unei răchiţi pe malul Mureşului, eram francofili
începând cu Chiriţoaia et Bârzoieni şi terminând cu ministrul
cutare. Măcar de la ăia aveai ce să înveţi, pe când acum, de la
anglofilii de azi, şi chiar de la americani, înveţi să fii tot mai
incult, până ce te tâmpeşti… Singurul lucru, într-adevăr de
apreciat, este că învăţăturile libertăţii şi democraţiei au fost
preluate, adaptate şi adoptate cu frenezie specifică
semidocţilor, semicivilizaţilor şi analfabeţilor politici… Cum-
cum? Incredibil! Am terminat-o cu interdicţiile, învăţământul
de partid, cu ceauşismele? Fenomenal! Fe-no-me-nal! Gata, de-
acum suntem occidentali, suntem europeni, suntem
anticomunişti, respectiv: comuniştii de ieri, occidentalii de
azi… Uraaaaa! În sfârşit, avem violenţă legală, corupţie pe
faţă, nepotism pursânge, programe europene pentru hoţii,
instituţii de spălare a creierelor de cunoştinţe generale, violuri,
crime, perfecţionare în linguşiri politico-administrative şi
escrocherii, în care dominăm într-un clasament mondial
alcătuit ad-hoc… Am ajuns o naţiune de snobi şi de lingăi
profesionişti: abia şi-au refăcut unii limba după linsul fundului
sovietic, şi au trecut urgent la linsul fundurilor occidentalo-
americane care, orişicâtuşi, mai ales cele de dincolo de ocean,
sunt mai roz-dolofane, stăpânii acestora fiind trăiţi bine în
democraţia lor capitalistă...
La el nu se pusese problema de acest fel, sau de niciun
fel, fiindcă, după ce Silviu Brucan îl enervase cu previziunile
sale, constatase în scurtă vreme că politologul o scrântise rău:
nu douăzeci de ani erau necesari pentru accederea la o

115
democraţie reală, ci… Ohooo! Că trecuseră deja peste treizeci
de ani de la Marea Revoluţie din Decembrie ’89, şi... De fapt,
unde, în ce ţară s-ar fi putut vorbi despre o democraţie
adevărată, despre campanii electorale şi alegeri corecte?
Interesul, care, în realitate, nu avea nicio treabă cu electoratul
sau cu alegătorul de rând, ci trona victorios deasupra tuturor
relelor. Lui îi plăcea figura candidatului, un gest oarecare, o
frază, un tic, o haină, vocea care, putea sau nu să fie a unui bun
orator… A fost, de fiecare dată la alegeri, criteriile lui intime,
poate absurde, dar pe care le considera atât de personale, încât
aplica ştampila cu hotărâre… Vizavi de un atu oarecare al
candidatului, se analiza pe sine şi, de fiecare dată, îşi
descoperea o mie şi unu de defecte-argument care-i consolidau
hotărârea de a nu deveni vreodată om politic.
Mereu a stat de-o parte, şi pentru a nu-şi crea obligaţii,
dar şi, mai ales, pentru a nu depinde de nimeni – atâta cât se
putea. În acest sens, mereu şi-a văzut de profesie, de
perfecţionare fără să fie neapărat un perfecţionist înrăit. Dar îi
plăcea să ştie, să cunoască detalii şi în general să fie bine
pregătit. Şi nu numai din punct de vedere profesional… Citea
mult, incredibil de mult, considerau rudele, colegii şi prietenii.
Era un fel de tâmpit care citea mult fără nici un rost,
dimpotrivă pierzând timpul şi stricându-şi vederea.
„–La ce dracu-ţi foloseşte să cunoşti amănunte despre
viaţa lu Garibaldi, Montesquieu sau Maria Stuart?”, încă mai
era întrebat de către colegi în vreo pauză de masă.
„–Ca să ştiu”, răspundea sec.
Era privit cu un fel de compătimire.
Da, şi?
După ce au început să curgă informaţiile pe calculator, şi-
a zis că e vremea lui, că sosise timpul să-şi arate produsele
inteligenţei şi puterea de muncă. A făcut zeci de inovaţii şi o
seamă de invenţii – multe dintre acestea fiindu-i brevetate, pe
altele aplicându-le la locul lui de muncă fără să mai fi spus la

116
nimeni, toate cu scopul de a elimina, ori măcar de a reduce
birocraţia, toate aducând Institutului profituri importante. Se
vedea în faţa vreunei comisii răspunzând la întrebări aspre,
ameninţătoare, cum că datorită lui se renunţa la colaborarea cu
specialişti trimişi de la Bruxelles, şi din acelaşi motiv, mintea
unor colegi suferise anumite mutaţii în logica proprie, iar în
cazul unora mai labili psihic, se petreceau chiar unele…
deteriorări mintale… Se zbăteau „între viaţă şi moarte”,
deoarece din cauza cutărei sau cutare inovaţii ori invenţii de-ale
lui le fusese redusă activitatea intelectului dintr-un anumit
punct de vedere, că avea tot mai pronunţat apucături
altheimeriene, vreo paralizie facială, că el intra, în urma
respectivelor situaţii sub incidenţa legii, care legeeee…
Cine îl pusese? Mai ales, cine îl pusese să urmeze a doua
facultate cea de psihologie-filozofie? Cine? Parcă nu-i
convenea să recunoască în el atâta cuminţenie, docilitate şi
influenţă încât lectura unei cărţi să oblige să se prezinte la
admitere. Cartea? Direcţii noi în psihanaliză, de Karen
Horney, tradusă de Leonard Gavriliu, filozof în care avea mare
încredere, după New Ways in Psychoanalysis, volum publicat
la Norton în 1939… Acum, după trecerea anilor şi recitind
cartea – tot cu interes şi plăcere – se mira… totuşi că,
întâmplător sau nu, nicio altă carte nu a avut asemenea
influenţă asupra sa. Nu se mai analiza, fiindcă nu era
important decât „ajutorul” pe care îl avusese din punct de
vedere psihic de-a lungul timpului… În această ordine de idei,
putea spune că lectura cărţii şi studiile universitare psiho-
filozofice îşi dăduseră mâna frăţeşte construind în el un
schelet-cariatidă care l-a ţinut pe verticală din punct de vedere
moral, ca să simplifice toată povestea.
Evident, nu era pentru prima dată când Andricuţ se lăsa…
abandonat Mureşului acolo pe malul râului lângă răchită. Mai
ales primăvara şi începutul verii… Acum, în plină toamnă şi
şedinţă de analiză, retrăia cu un fel de voluptate orele şi chiar

117
zilele petrecute pe malul Mureşului, a cărui apă era suficient de
limpede, încât să se vadă fulgerările păstrăvilor care coborau
dinspre izvorul aflat doar la câţiva kilometri…
Între timp intrase în sală şi directorul Ciorloiu, cu ţinuta
lui impozantă şi cu figura de ins bine hrănit şi la fel de bine
arătând a om nedormit.
–Pssst!, îl atenţionă pe Varvigeanu, domnu director iar a
fost cu noua secretară la plantaţia de duzi tineri…
–La duzi?! Ce drac să caute-acolo?
–Au verificat creşterea frunzelor pentru hrănirea
viermilor de mătase…
–Păi, nu hotărârăm că-i hrănim cu spanac?
–Poveşti! Le dăm ştevie!...
–Lasă-mă-n pace, bre, că tocmai aţipisem!, i-o reteză
Varvigeanu. Mă întreb ce naiba o fi în capul tău…
–Balastru.
–Apreciez sinceritatea ta!
–Domnilor şi stimaţi colegi, avem posibilitatea unei
detaşări la sectorul „Licitaţii şi Fezabilităţi”. Prietenul şi
colegul meu de-acolo, m-a întrebat dacă n-ar fi cineva
interesat… Ce ziceţi? Sau, râse directorul Ciorloiu, nu zice
nimeni nimic?
–Eu, se ridică Andricuţ în picioare. Eu pot să plec acolo.
Mă sfătuiesc şi cu maică-mea, da nu cred să aibă ceva
împotrivă, fiindcă avem nevoie de bani… E rost de ceva biştari
în plus?
–Nu cine ştie ce, dar e!... Deci, vrei, da?
–Păi… da!
–Perfect-foarte perfect, ca să zic aşa! Numai că e o mică
problemă: şi director la noua fabrică şi detaşarea…
–Păi, doar peste gard…
–Aşa e, dar te vom ajuta şi noi! Deci, cam e, Andricuţule,
că aici, după cum vezi şi vedeţi, ni s-au cam rărit clienţii
datorită şi tarifelor noastre cam umflate – după cum ni s-a cerut

118
de la FOR, e drept, dar şi lipsei de bani a oamenilor. Am înţeles
că la… vecini, abia-abia reuşesc să facă faţă colegii de-acolo,
mai argumentă directorul.
–Ei, nu cred în avalanşa asta de clienţi, râse Andricuţ, dar
mai am şi alte motive să merg… Când, ce formalităţi şi cu cine
iau legătura acolo?...
–Îţi dau eu toate informaţiile, respectiv tot ce trebuie...
După două săptămâni se prezentă la noul loc de muncă şi
intră direct „în pită”...
Aşa începu şi marea lui aventură de inovator şi inventator
în domeniul creşterii viermilor de mătase în perspectiva hrănirii
lor cu spanac şi ştevie de seră. Cam toţi colegii se cruciră, iar o
Luana, ceva mai credincioasă din fire, se şi duse la spovedit în
ziua următoare şi, într-un puseu de evlavie excesivă, îl invită pe
preot acasă la ea ca să-i facă o sfeştanie pentru liniştirea
sufletului, ceea ce el acceptă repede, cam prea repede,
constatase Victoreţu.
În timp, plecările la Bucureşti se răriră, Miruna era, şi ea,
mai mereu plecată pe la sectoarele ei de „săpături
arheologice”… Ajunseseră să se vadă odată la două săptămâni
apoi la o lună, la două, iar o colegă îl şi consolase o dată:
–Auzi, ştii cum e spusa din bătrâni? Să ne vedem mai rar
şi să trăim mai bine…
–Bine-bine, da chiar aşa?, se impacientă el fals, fiindcă
relaţia lui de familie cu Miruna în loc să se consolideze,
devenise cumva tot mai obositoare.

119
 X

Daaaa, va merge la Sandrina şi-i va spune tare şi hotărât:

–Draga mea, sunt o idioată. Îmi pare rău că trebuie să-ţi
clatin părerea despre capacitatea intelectului meu, dar, asta e.
Ca atare, generaţia mea ar trebui să fie mândră, să-mi înalţe
statuie, sau măcar câte-un bust în fiecare localitate, iar analele
istoriei să menţioneze calibrul prostiei mele, neegal şi
neegalabil…
Iar Sandrina o va înţelege, ca de obicei, şi-i va da o
mulţime de sfaturi foarte bune, niciodată cu putinţă de urmat
din cauza romantismului lor. Aceasta, deoarece Sandrina era
ruptă de realitate şi nici n-o interesa câtuşi de puţin măcar să se
intersecteze cu ea, în afara unor obligaţii cetăţeneşti cărora nu li
se putea sustrage. Ea rămăsese la romanele interbelice pe care
le recitea cu pasiune crescândă. Cândva chiar îi spusese.
–Drăguţo, sper din tot sufletul că, într-una din zile, voi
auzi sunând pe caldarâm ritmul inconfundabil al copitelor de
cai şi huruitul roţilor de birje. E o utopie?
–Utopie?, răspunsese ea, nici vorbă, dragă, nici vorbă!
Condiţia e să folosim doar această sintagmă elegantă. Altfel, eu
i-aş spune prostie, fiindcă…, auzi?, chiar şi acest zgomot de
motor, la începutul secolului douăzeci şi unu, nu este altceva
decât o reprezentare, deşi puturoasă şi jignitoare a tehnicii şi
civilizaţiei postbelice. Priveşte pe fereastră, Sandrina, în
parcare: Porsche, Honda, Citroen, Audi, Ford, Logan, Megane,
Golf, Laguna… Iar între ele – un Trabant, ca o măsea cariată
într-o dantură perfectă! Înţelegi? Un Tră-băn-ţel cu caroseria de
carton, motor în doi timpi, mare producător de zgomot, fum şi
miros de combustibil ars… El e singurul care mai păstrează un
oarecare romantism. Încolo… Sunet de copite pe caldarâm şi
uruitul roţilor de birje? Ce e cu tine?

120
 –Bine, lasă, se supărase brusc Sandrina, am priceput, a
fost o nostalgie de-a mea, că tocmai citisem ceva despre
Bucureştiul dintre cele două războaie…
…Aşadar, va merge la Sandrina să-i spună întreaga
tărăşenie urmărindu-i grimasa feţei, privirea, neastâmpărul
mâinilor, mereu gata să se ocupe cu ceva…
–Draga mea, se justificase Sandrina la precedenta vizită,
după pensionare nu pot sta degeaba – înţelegi. La Institut, după
cum bine ştii, am fost şefă de birou, am fost o angajată activă,
responsabilă – cum să stau acum fără să fac nimic?
…Câteva momente aşteptă în faţa uşii să-şi recapete
respiraţia normală, apoi apăsă pe sfârcul alb-murdar al soneriei.
Auzi paşii, întrebarea clasică, uşor iritată „cine-i?” şi butonul
yalei răsucindu-se.
–Oho!, exclamă Sandrina, însă vocea ei sună oarecum
neutră. Ia uite cine mă onorează cu prezenţa!... Hai, intră, intră,
dragă, mai repede, că dau năvală escadrilele de ţânţari…
–A, uitasem – scuze… Servus!
–Ei-ei! Lasă… Servus! Şezi unde-ţi pică bine şi zii… Ce
mai faci? Ce-ai mai făcut… Cât e de când n-ai mai fost pe la
mine? O lună? Două?...
–Vreo trei, că am tot umblat pe teren în delegaţii…
–Trei, Corcoduşo!? Chiar trei, tu? Extraordinar, cum mai
trece vremea! Cum îţi merge? Ceva probleme pe la serviciu?
–Nu.
–Pe-acasă, totul e bine?
–Ca la toată lumea – ştii cum e…
–Bani? Cum stai cu banii? Acu, toată lumea se plânge
după ce nebunii au ciuntit din salarii şi din pensii şi au majorat
cheltuiele, taxele şi tarifele... Pot să te împrumut, dacă ai
nevoie. Nu cu mult, da pot…
–Nu, Sandrina, dragă – cam totul e ok…
–Zău, tu? Chiar aşa? Da n-am priceput bine: cum, adică,
totul e cam ok?

121
 –Păi, tu nu ştii? Cam-ul ăsta e totdeauna acel ceva care
scârţâie, e partea umbritoare a întregului, o parte sau procent
din perfectul cerc al luminii…
–I-auzi!, păru speriată Sandrina. Ce înţelept şi logic
gândeşti! La capacitatea intelectului tău, chiar mi se pare
interesant… Şi, concluzia?
–M-am îndrăgostit.
–Tu? Adică, tu, universitara Corcoduşa Prilog, a dat de-o
vietate care i-a înfipt gheara în inimă…? Hai, tu, lasă-mă,
zău!... Şi-al tău?
–Mereu în delegaţie. Acum e la Singapore cu una. Zice că
a trebuit s-o ia obligatoriu cu el, că nu-ştiu-ce…
–Da, şi? E acolo, se va întoarce…
–Da, dar am eu nişte bănuieli, dragă Sandrina…
–A, da… Da n-a mai terminat cu detaşările astea? Cât e
de când a plecat?
–Aproape trei luni. Dar nu asta e problema, sau e, fiindcă,
am informaţii sigure, că aia una cu care a plecat, cică-i mare
reprezentantă a FOR-ului nostru …
–Oho!, se dedă tipu, se dedă!…
–…Locuiesc împreună acolo, trăieşte cu ea şi, mă rog,
toate cele… Chestia e că relaţia noastră, oricum, se cam dusese,
Sandrina, şi nu exagerez. De fapt, dacă mă gândesc bine, nici
nu ştiu ce altceva ne-a legat decât interesul de a fi împreună
împotriva bârfelor – doar ştii tu cum e când eşti singur… Ieşi la
o plimbare şi, te-miri-cine, întreabă cu un fel de nevinovăţie:
–Singură, domnişoara Corcoduşa, tot singurică?
Aceeaşi întrebare stupidă la serviciu, la o sindrofie, la un
8 martie… Ce să răspunzi decât: păi, tot, asta e!… Apoi, mai
ales la serviciu, unii colegi, sunt ridicoli compătimindu-mă:
bine, fato, laşi bunătate de bărbat singur prin Singapore? Tu
singură aici, el singur acolo… Ei, singur!, vine răspunsul ironic
al altcuiva. Bărbat frumos, tânăr şi singur! Dracu mai crede –
să fim serioşi, nu, Corcoduşo?

122
 De obicei, asta, cu „tachinajul”, cum zice colegul de la
„Exploatare”, e fosta nevastă, sau logodnică – zice ea – a
actualului director de la noua fabrică de scobitori şi chibrituri,
Andricuţ Strecheanu… Nu scapă nicio ocazie să mă ironizeze
şi a cam început să mă irite. Până când, cred că am găsit
soluţia. Nu e ea prea ortodoxă, dar nici de lepădat…
–Adică…
–Tocmai el e: Andricuţ.
–Bine, dar îl ştii? Vă cunoaşteţi?
–Păi, nu, nu prea mare lucru. Am vorbit la telefon în
legătură cu finanţări, investiţii – probleme de serviciu…
–Şi-atât? Măcar ştii cum arată?
–L-am găsit şi văzut pe pagina lui de fezbuk…
–Doamne, tu chiar ai o problemă! Cum naiba să cazi aşa,
într-o plasă a unui anonim?
–Da, am o problemă…
–La cap, Corcoduşo!
–Încă nu ne-am întâlnit. I-am văzut poza pe fezbuc, cum
spuneam, m-am interesat pe surse cum se spune şi chiar mi-e
drag…
–Eşti nebună, categoric!
–Ştiu. Mâine plec în delegaţie la Institutul lor şi… Draga
mea, Sandrina, am nişte emoţii groaznice.
–Nu te duce…
–Trebuie – e vorba despre o problemă importantă de
serviciu, despre o investiţie uriaşă care vizează fabrica de
scobitori şi crescătoria de viermi de mătase, iar el tocmai acolo
a fost numit director, Sandrina…
–Fabrică de scobitori? Crescătorie…? La noi în Gaiţa?
Auzi: ţie, Corcoduşo, nu ţi se pare că e o mare escrocherie la
mijloc?
–Ba da, şi? Eu ce pot face?
–Vorbeşte, dragă! Reprezinţi ţara la Bruxelles, ţara în
care se pune la cale o hoţie de milioane, poate chiar miliarde de

123
euro… Aceasta în timp ce pe tine te frământă problemele
sentimentale!
–Lozincă, Sandrina! Ai rămas tot o mare conştiincioasă şi
patrioată – tu nu vezi praful şi pulberea care ne rămâne după
alegeri, după guvernări catastrofale?
–Bine, am înţeles: trebuie să fim…
–Nu, nimic! Te rog, Sandrina! Las-o, fiindcă e o pălărie
uriaşă pentru noi…
–Bine, am priceput, gata! Dar, ia spune-mi cât să fie de
când îmi declaraseşi că, partea sentimentală din sufletul tău,
după experienţa de căsătorie cu Nucu Prilog a început să se
atrofieze, şi că n-o să te mai intereseze vreodată vreun mascul?
–Cam un an…
–Perioada de… doliu, sau de reîncălzirea bujiilor
hormonice?…
–Du-te naibii! Îţi baţi joc de mine? Tu, Sandrina, nu e ce
crezi… Dar, sincer, simt că doresc să-l văd, vreau să văd
simbioza dintre vocea lui minunată şi înfăţişarea… Că are o
voce, tu!...
–Da, cred că creierul tău e în stend-bai, cum se spune…
Ce se întâmplă cu tine, ce simţi tu – aici e problema, nu? Dacă-
ţi aminteşti, dacă vrei să recunoşti: eu îţi ceterasem încă de pe-
atunci, că tu, femeie tânără, sănătoasă şi frumoasă, n-o să stai
prea mult fără un bărbat… Da, sănătoasă la trup, că la cap…
–Da, Sandrina, mi-ai zis şi n-am crezut, zău, că n-am
crezut. Tu, eram atât de hotărâtă şi scârbită, încât…
–Bine, lasă, nu e cazul să te disculpi. Ia zii: eu îl ştiu pe
preafericitul Andricuţ?
–Nu –n-ai de unde…
–Da, şi? Ce cauţi la mine?
–Puţină înţelegere.
–Bine – ia-o!
–Mersi! Păi, asta e: mi-e jenă, mi-e ruşine, crede-mă, să-ţi
spun, însă eşti singura mea prietenă bună, în care am

124
încredere… Că tocmai mă obişnuisem ca gloaba ţiganului cu
bătaia – bătaia sorţii, vreau să zic…
–Hai-hai, n-o mai face pe victima – lasă: au fost şi bătălii,
dar ai obţinut şi victorii, nu?
–Victoriţe, Sandrina, vic-to-ri-ţe!
–Şi cea cu stabilirea în Bucureşti?
–Nu, e adevărat: a fost o victorie uriaşă pentru mine, fata
săracă sosită aici dintr-un cătun harghitean. Dar să ţii şi tu
minte că am plătit-oooo, oho! Căsătoria cu Nucu, după cum
bine ştii, n-a fost o reuşită, fiindcă mai mult m-au vrut părinţii
lui decât el, am fost vinovată că am pierdut de trei ori sarcina,
abia a patra oară reuşind să o duc până la naşterea prematură, la
nici opt luni. Din nou acuzaţii că n-am fost atentă, că nu m-am
ferit de frig şi umezeală, că… Eram tot eu vinovată că locuiam
într-o dărăpănătură de casă, plină de igrasie datorită căreia
copilul s-a îmbolnăvit – o formă gravă de pneumonie şi…
moartea!
–O ştiu: locuinţa aia din Dămăroaia…
–Exact, pe strada Neajlovului, în timp ce părinţii lui,
socrii mei, adică, se lăfăiau, doi oameni, într-un apartament cu
patru camere… Ştiu şi ştii şi tu că puteam locui cu ei, dar, după
ce am auzit-o, din întâmplare, pe mama lui Nucu strigând la el:
mă, nenorocitule, de unde dracu ai cules-o pe sărăntoaca asta?
Ne-ai pricopsit… Farmecul, în toată povestea, ştii care era? Că
eram gard în gard cu Cimitirul. Cum se însera încuiam uşa şi,
fără să vreau, eram cu auzul în patru parcă aşteptând să aud
câte ceva de dincolo de gardul Cimitirului…
–Şi-acum, e bine? Mă refer la situaţie…
–Ei, e pe dracu! Adevărul e că, stând să mă analizez, simt
tot mai clar că îndrăgostirea asta nu va ţine, tocmai pentru că se
bazează, de fapt, pe interesul de a mă simţi răzbunată, pricepi?
–Cum să nu! Cu Nucu n-a fost tot aşa?
–Finalul da, dar desfăşurarea ostilităţilor a fost diferită.
Cu el, să zicem, am făcut dragoste de două ori. Însă, după ce că

125
nici prima oară n-a fost cine ştie ce – şi două zile am avut o
durere de cap groaznică –, la a doua probă am căzut amândoi.
A fost un fiasco total şi-abia am aşteptat să ajung acasă, să fac
un duş prelung, purificator, simţindu-mă bine murdărită şi pe
dinăuntru şi pe dinafară. Înainte de a ne despărţi în camera
elegantă a Hotelelui Milton – ne-am permis cu un fel de ciudă,
aşa ceva – el sau eu, n-are importanţă – am dat verdictul: nu ne
potrivim, nici la pat nici la… Adică la nimic! Poate ar fi fost
bine să mai aşteptăm „etapa hotel”, poate ne-am fi apropiat
altfel sufleteşte, sau naiba ştie cum, pe când aşa a ieşit o pastişă
urâtă… În orice caz, el a zis – asta ştiu sigur: fato, nu cred că
ne pricepem să fim doi buni amanţi. Eu simt că e o… meserie
grea, prea grea şi nu ştiu dacă voi reuşi să mă descurc
rezonabil. Poate tu… Nici eu!, am ţipat speriată, deci e ok! Şi
eu simt la fel, i-am mai zis bravând cât de cât şi ca să nu creadă
că sufăr. Chiar m-ar fi enervat asta. Iar după o noapte dorită
vreo două luni – până am găsit ocazia potrivită – asemenea
conversaţie a încheiat totul. Am plecat, normal, pe rând. Cred
că şi el – eu sigur! – am părăsit camera cu un fel de vinovăţie,
aproape furişându-mă şi cu un sentiment de păcat în suflet, faţă
de mine…
–Da, cum de s-a întâmplat? Fără să vrei, sau cu
deliberare?
–Ei, cum! Da nu mi-am dat interesul…
–Bravo, tu, bravo! A stat Corcoduşa mea ce-a stat şi,
brusc, şi-a descoperit interesul şi suferinţa – bravo-bravo!
–Mă ironizezi, Sandrina, da nu-ştiu ce-ai face şi tu,
dacă…
–Am înţeles, bre! E all right, cum ar zice românul cel
snob, prost şi englezificat, da eu, adică eu, cu ce ţi-aş putea fi
de folos?, se scărpină Sandrina după ureche.
–Nu mi-e clar, încă nu-mi dau seama bine, înţelegi? Am
venit la tine ca la o bună, dragă şi înţelegătoare prietenă. Mai
discutăm, mai despicăm firul, mai… Poate-mi dai chiar un

126
sfat… Că, sincer, nu ştiu ce dracu să fac. Să mai pun de-o
iubire? Nu ştiu dacă sunt aptă…
–Ei, chestia cu sfatul nu e greu, respectiv, nu azi, că e
spre noapte, da mâine dimineaţă, neapărat, să mergi la un
psihiatru bun… Ai, aşa, unul de încredere? Parcă aveai un
prieten…
–Glumeşti? Adică eu, psihologul Corcoduşa Prilog, să
merg la un psihi…, ca să ce?
–Exact, să mergi!, fiindcă ai o problemă… Cum, tu,
femeie? Tu, care erai monumentul de moralitate la nivel de
FOR? Tu, să te pretezi – să zicem aşa – să distrugi o familie?
Ce naiba, tu? Ce-ar zice colegii, prietenii…? Crezi că eşti
normală?
–Nu, şi oricum, familia respectivă e cam demolată…
–Păi, vezi? Şi-atunci?
–Văd, Sandrina. Văd şi mă uimesc ce m-a apucat. Tu ştii,
şi ţi-am mai spus: am avut totdeauna slăbiciune pentru anumiţi
bărbaţi, că de-aia vreau să-l văd mai întâi, să-l studiez, să…
–Să te culci cu el…
–De ce nu?
–Absolut. Zii mai departe…
–Deocamdată, mă aşteaptă poimâine la aeroport…
–Are, în sfârşit, şi localitatea noastră aşa ceva?!
–Aeroportul Gaiţa, Sandrina…
–Gaiţa!, sună ca dracu!
–Sună – şi?
–Nimic…

127
 XI

Într-o miercuri, Parolina Ciorloiu se întorcea de la piaţă

ducând în fiecare mână câte-o sacoşă plină: castraveţi, ardei,
roşii, fructe, cartofi… Abia-abia îşi târa picioarele din cauza
căldurii şi greutăţii sacoşelor.
–Ceau, Parolino!, o salută Graţiela „de la parter”. Cari-
cari?, o întrebă cu ironie în voce.
–Păi, am de ales?
–Vezi, dragă? Dacă nu te făcuşi preoteasă!…
Pe loc, pârâiaşul la moara Parolinei se făcu Mureş:
–Ei, mare sfâr, Graţielo! Preoteasă! Îmi convine mai bine
enoriaşă, să mă spovedesc la ce popă vreau. Ce, parcă numa al
tău are patrafir? Că, ce drac ai făcut că ajunsăşi muiere de
popă? Ţi-a turnat cinci plozi…
–Patru…
–Mă rog… Te-a legat de casă ca pe-o haia de coteţ…
–Parolino, ce draci ai?, scuză-mă…
–Iartă-mă şi tu – sunt moartă de oboseală…
–A, şi nu mai ştii ce vorbeşti? Hai, tu!... Stai, că nu
pricepui clar, fi-ţi-ar copârşeu al dracu, de coţohârlă! Adică un
fel de căţea, Parolino?
–Ei, şi tu! Parcă n-ai şti că pân cartier mai are vo cinci-
şase plozi şi vreo ce-ştiu-câte… preotese – că râde tot cartieru,
dragă, se prefăcu Parolina a nu fi auzit-o.
–Parolino, vorbeşti cu mare păcat de o faţă bisericească…
–Nu-zău! Da când îl văzu lumea sărind de pe balconul
ăleia, parcă nu zâseseşi aşa...
–Care lume? Hî? Care? Tu şi încă vo două-trei
başoalde…
–Păi, nu-ţi zâse haia, dăscăliţa, în faţă: doamna Graţi, a lu
matale, sfinţie-sa, de!, sări de pe balconu Garofiţei lu Vandoru,
în izmene…

128
 –Minciuni, Parolino, minciuni!, se supără şi mai rău
Graţiela. Pe părintele îl doare un picior, cum aţi crezut voi
că…?
–Păi, nu din pricina piciorului a sărit de pe balcon…
–Afurisito! Sunteţi rele, Parolino, ale dracului, toatele!
–Da, Graţielo: rele şi păcătoase, nu? Da pe Garofiţa ai
văzut-o cum umbla cu ochelari de soare a doua zi?
–Da, şi?
–Şi, că turna o ploaie ca la potop… Iar Vandoru, bărbatu-
so, s-a lăudat la ABC-ul de la Centrala termică, într-o beţie, că
îl cotonogeşte pe-al tău de-l mai prinde cu spoveditul în casă la
el. Tu ce crezi, Graţielo, de ce? Ce-o fi având el cu sfinţia-sa?
Doamne-iartă-mă!, privi Parolina cu smerenie spre cer.
–Aha!, te temi de Domnul, prinse Graţiela mişcarea. Te
temi…
–Da, Graţielo, mă tem, că uite, locuim pe-aceeaşi scară cu
un popă curvar şi oricând poate da cerul cu un trăsnet pe capul
nostru…
–Ei, lasă, Parolino, că nu dă Luminatu tomna acilea unde
are oiţă ca tine: cuminte, evlavioasă, nevastă credincioasă,
iubitoare de cele sfinte… Că aşa vă ştie satul pe toate femeile
din neamul vostru: religioase, duse la biserică, ferite de
curvăsării, râse rânjit Graţiela. Ia zii: directoru tău, ce mai face?
Auzâi că are secretară nouă…
–Da, are…
–Şi-i cam nurlie…
–Da, e…
–Şi mai auzâi că fu cu ea în concediu pe nu-ştiu-ce
insule…
–Da, fu, că avea nevoie să încheie ceva raport complicat
şi trebuia să-l trimită la FOR la termen…
–Mie-mi zâci! Adică el acolo, cu raportu, cu alea-alea, iar
tu aici cu sacoşe, cu piaţa, cu căratul… Suferi şi mi-e milă…
–Te pomeneşti! Lasă, Graţielo, las-o, zău!

129
 –Ei, fii liniştită: nu te plâng io, că nu-i rămâi datoare!...
–Adică?
–Păi, cum fu cu inspectoraşu ăla de la judeţ? Cum îţi
petrecuşi cu el la staţiune?
–Păi, ce să fi făcut, dacă se potrivi cu biletele la
staţiune…
–Şi cu năsosu ăla de la cartea funciară, tot potriveală a
fost, Parolino?
–Tot, sigur!
–Lasă-lasă!... Eu nu te condamn, că bărbatu-to merită să
aibă coarne cât un cerb carpatin, cum zâsăşi tu odată…
–În orişice caz, se precipită cealaltă, în orişice caz, nu ca
tine! Ia, zii: aveai vo şaişpe ani când venea sergentu ăla pe la
tine, de te culcai cu el în fân?
–Măcar era grad, Parolino, nu caporal, ca al tău…
–Era strănepot de văr de-al unchiului Tăsică din
Medgidia – văr de sânge!
–Oay! Văr de… Hai, tu, Parolino, las-o, ce naiba!… Ai
uitat? Abia intraserăm la liceu, ai tăi erau la holdă, iar tu în casă
cu armata română… Şi mai zâci…
–Ştii ce Graţielo?, se înmuie Parolina. Hai să fim corecte:
dacă ai tăi nu dădeau viţelu şi-ai mei porcu, de intrarăm la
facultăţi – cum zicea scriitoru ăla…
–Zaharia Stancu, desculţu!
–Nu, repetento, ăl cu morometele de taică-so! Na, că nu-
mi vine numele!…
–Preda, tu, Marin Preda…
–Aşa-i, gata: te trecui clasa!
–Mersi, mersi mult, Parolino!
–Da, tu, intrarăm, că de nu, stăteam şi-acu de poveşti la
coada sapei şi la mulsu vacilor – amândouă, tu, amândouă! N-o
mai face pe smerita şi zâi că n-am dreptate, Graţielo!
–Ei, şi tu! Ne plăcea la amândouă şi văcaru satului nostru,
că avea comportare, ne respecta, ne ajuta…

130
 –Păi, ce? Noi nu-l ajutam? Că nu avea nevastă, bietul
om…
–Da, Parolino, ai dreptate, tu, ai! Că de nu, ne făceam noi
orăşence? Mare noroc avurăm cu viceprimaru…
–Păi, avurăm şi eu zâc, că nu dădurăm deloc peste rău…
–Ei, adevăru-i că, cam – pardon de cacofonie – toate
mândrele de la noi din sat se învârtiră bine…
–Aşa-i, Graţielo, aşa-i: şi Mariţa lu’ Pitoancă, şi Adela lu
Parapetu, şi Păuniţa lu Scrâşnitu, şi Corcodina lu…
–Aia, care necuratu e, tu? Că n-o ştiu…
–Ei, n-o ştii! Corcodina, de! Aia, dragă, a lu Fandositu
din Dealul Morii…
–Aia, fă?!? Stricata aia! Ei, cum să n-o ştiu? Să strânsă şi
ea de prin parcări?
–Daaaaa! E mare doamnă-acu, muiere de patron turc. Are
de toate şi casă ca o vilă…
–Vilă?
–Păi, vilă, dragă, că ea făcu cu curu ce nu puturăm face
noi cu capu!
–Avu noroc…
–Avu, că şi-l făcu! Nu fu proastă ca noi să-şi fiarbă trupu
şi mintea în casă de bloc…
–Proaste…
–Amândouă. Că noi, cu soldăţimea, şi Corcodina cu
aurăria turcească…
–Lasă, Parolino, că, la orice caz, sergentu îmi făcuse o
poftă de bărbaţi, de mă înnebunise. Două sări de nu venea, mă
apuca tremuriciu, pă cuvânt, Parolino! Îmi ardea mie de aur pe-
atunci? Îmi ardea fundu – scuză-mă, dragă!
–Nebună mai eşti!
–Da, ce, la tine era altfel?
–Păi, cum! Să mă bată Prealuminatu, Graţielo, dacă la
pat, caporalu mieu nu era mai căpitan decât toţi generalii,
înţelegi? Mă lăsa stoarsă…

131
 –Păi, de ce nu te luaşi cu el?
–Cu tuciuriul? Hai, tu… Chiar aşa mă crezi?
–Ei, glumii şi eu.
–Las’că pricepui, tu, pricepui io…
–Ei, Parolino, că nici noi n-o nimerirăm rău: al mieu
popă, al tău director – mare lucru, ehe! Doamne de oraş, de ne
zâc ai noştri din sat săru-mâna… Ehe, Parolino, Parolino, dacă
ne-ar şti ei!...
–Dă-ţi peste gură, fă, Graţielo, dă-ţi şi fă-ţi cruce pă ceru
gurii, tu!... Că, mie-mi zâci? Doamne fereşte, de alte cele! Că
de-ar ştii consătenii noştri de toate celeeeeeee…
–Taci naibii! Nici prin gând să nu-ţi mai treacă! Că de
prin parcările alea rămăsăi şi eu cu durerea de şale…
–Numa de la alea? Auzi? Pssst! Dă-te niţel mai încoa, o
atenţionă Graţiela pe Parolina. Auzişi de asta, a lu Pândelea?
–De Cerasela? Nu, ce drac făcu?
–O scărmănă aseară contabilu ei de-o rupse, că-i auzâi
ţipetele şi blestemele…
–Beţivanu dracului!, răbufni Parolina. Ce drac mai vrea şi
ăla? Ea femeie frumuşică, harnică, respectuoasă, şi el, slut,
beţiv şi…
–Am înţeles că are pe una, o urâtanie, de să nu-i iei nuca
din mână…
–Porcul!... Adică ea – şi doamnă frumoasă şi
economistă…
–Parolino, eu, pe ea, n-o pot bănui de nimic, înţelegi? De
ni-mic! Zilnic o văd venind la aceeaşi oră de la serviciu, cu
plase, cu sacoşe… Face cumpărături, mâncare, curăţenie…
–Şi eu o ştiu de femeie la locul ei, adică o consider o
doamnă, Graţio, da mai ştii, dragă? În orice caz, după părerea
mea, n-ar fi de condamnat…
–Ei, hai că se descurcă şi ea! Îmi spusă mie ceva vecina
de la scara trei… E de-a noastră, Parolino, e om şi ea, nu?
–Ei, văzuşi! Şi noi o plângem!...

132
 Exact, tu, exact! Că, vorba ceea: cine i-o fi adunat şi pă
ăştia doi? A, uite-o că vine… Bună ziua, doamna Sinica! Bună
ziua… Ce mai faceţi?, că nu vă vede omul cu săptămânile…
–Ei, cu serviciul, cu problemele, cu spitalu, cu bolnavii…
–Păi, mai eşti la judeţ?
–Nu, mă transferai la noul nostru spital de psihiatrie…
–Da, sânt pacienţi, adică nebuni?
–Sunt destul. E multă lume bolnavă – o mulţime de lume
e bolnavă, nu avem paturi suficiente, suntem de-un an în
reorganizare administrativă… Că mai de-te şi covidu ăsta peste
capul nostru şi nu avem ce trebuie pentru a salva vieţi!
–Păi, nu ziseseră şefii cei mari că…?
–Ziseră, dar… Avem alt ministru, ăsta a venit cu alte
schimbări, cu alte apucături… Ne-a tăiat din buget, ne-a redus
personalul, e vorba de nişte comasări de spitale…
–Comasări de spitale?! Harababură, doamna vecină!
Harababură în toată legea, ca peste tot. La noi, la administrativ,
credeţi că e altfel?, întrebă Graţiela. Tot aşa: schimbări, haos…
Au pus un inspector general la judeţ, unu de care n-a auzit
nimeni, cu studii la fără frecvenţă şi cu licenţă de nota cinci…
–Dar membru, Graţielo, membru al partidului de la
putere! Noi suntem pe post pe criterii de competenţă
profesională, iar unii sunt numiţi pe criterii politice, sublinie şi
Parolina.
–Da-da, doamnelor vecine, aşa e peste tot. Dar muncă-
muncă, nu? Nu prea am timp de nimic altceva… Şi… altceva,
ce? Ştiţi cum e cu naveta tradiţională: casă-serviciu-casă. Şi-
apoi, ce ne oferă altceva municipiul ăsta nenorocit, plin de
toate zoaiele societăţii?
–Exact, doamna vecină, exact, o aprobă Parolina. În afară
de aglomeraţie, zgomot şi murdărie, ce ne mai oferă? Hoţi,
ucigaşi, destrăbălare… Ieri îi prinse poliţia pe doi cum făceau
dragoste după nişte boscheţi de la marginea Gaiţei noastre.

133
 –Aşa-i! Citii şi eu şi văzui la televizor – jigodiile
draculuiu!, completă Graţiela ştirea.
–Da… Ei, la revedere, doamnelor, că aştept nişte musafiri
şi trebuie să gătesc ceva…
–Tomna voiam să vă întreb, doamna vecină… Na, că mă
lăsă vorbind singură, se amărî Graţiela. Tu ce mai găteşti,
Parolino?
–De-astea, de sezon, mai mult salate, verdeţuri… Mai
vorbim altă dată…
–Bine, tu, pa şi la revedere!
–Toanta!, răbufni Graţiela după plecarea economistei.
Eu? Să-i mai pregătesc de mâncare? I-aş pune în cap oala cu
apă clocotită…
–Ei, lasă, Graţio, şi tu… Cu ăla, de chimie, te mai vezi?
–Dă-l dracu de prost!
–De ce, tu? Cum aşa? E arătos, pare deştept…
–Ţi-am spus, Parolino: dă-l dracu! Că nici nu ştie pupa ca
lumea…
–Aha!, îl probaşi…
–Păi, veni într-o seară după un manual de-al lu ăla – cum
naiba-l cheamă? – a, Neniţescu, sau Niţescu – mă rog, pentru
fiu-so…
–Aşa, şi?
–Păi, al mieu nu era acasă şi, ştii tu: un suc, o cafea, mai
aveam nişte visichi din ăla, sau cum dracu-i zice?, ne cam
încălzirăm un piculeţ, şi când să plece, dădu drumul la nişte
complimente şi apropouri, dar fine, tu, fine – pricepi?
–Ei, cum drac să nu!
–Aşa, tu, şi cu o mână era pe clanţă, iar cu cealaltă mă
prinsese pe după mijloc… Domnul matale e tot prin delegaţii?,
m-a întrebat. Despre al mieu era vorba. Păi, tot – răspunsăi – că
îl obligă slujba… Atunci, am simţit că mă trage uşurel către el,
aşa că mi-am zis, Graţielo: la urma urmei, ce-i dacă…? Tu,
fato, şi mi-a pleoştit o pupătură de cred că s-a auzit pană la

134
etaju unu. Mi-a tras un mozol, de nici acum nu mi-a trecut
greaţa. În concluzie, dă-l dracu, tu!
–Şi cum, Graţielo, ai scăpat o ocazie ca asta? Ce, nu
puteai trece de episodul pupat mai repede, şi…
–Nu, tu, nu! Că mirosea şi a usturoi. Hai, pa! Las’ că mai
vorbim noi…
Paşii Parolinei se auziră până la „trei”, cheia răsucită în
broască şi scârţâitul uşii.
–Să-i spun să pună nişte ulei la balamale, zise Graţiela
retrăgându-şi capul din fereastră. Că o mai vizitează vreun
militar şi se aude în tot palieru…

135
 XII

După mulţi ani şi cu o motivaţie căreia niciodată nu i-a

găsit vreo explicaţie cât de cât plauzibilă, o vecină a spus
despre Andricuţ Strecheanu că era un misogin nenorocit, un ins
pe care nu l-a ajutat niciodată mintea să aprecieze cea mai
desăvârşită vietate creată de Dumnezeu – femeia. Din punctul
lui de vedere, toate femeile trebuie să fie şi sunt ironizate, fără
nicio urmă de condescendenţă, unele ridiculizate într-un stil
inconfundabil, celor mai multe dovedindu-le impotenţa
intelectuală în rezolvarea celor mai simple probleme…
Uay, mamă – apă la moara bârfitoarelor care, cu hărnicie
şi putere de muncă încearcă să distrugă eşafodajul misoginisto-
strechean înlocuindu-l cu construcţia unui turn de fildeş de
culoare roz-bombon, fiecare „cariatidă” având în jurul frunţii
câte o coroniţă de frunze rupte din mărul din centrul Raiului…
–Doamnelor, iertaţi-mă: frunze de laur din mărul Raiului?
Nu cumva aveţi gheţuş sub scăfârlie?
Oricum, virusul misoginismului implantat chiar în centrul
creierului, îl făcu să tânjească după un iatagan, ori măcar un
cuţit de bucătărie – ar fi fost momentul cel mai potrivit să se
sinucidă. Din păcate, femeile lumii nu s-ar fi putut bucura că
scapă, în sfârşit!, de misoginismul lui care devenise notoriu şi
periculos ca un virus covid... Până una-alta, i-a ţinut un discurs
Luanei:
–Da, aşa se pune problema, stimată şi destinsă vecină…
Aşa, deci, fără să se ţină seama că eu ador femeile…
–Se spune distinsă!, îl opri ea.
–Da? Scuze – n-am optservat… La orişice caz, tomna că
eu m-am referit la persoane cu apucături, e drept nu totdeauna
măgulitoare pentru sexul frumos, însă am făcut-o, de fiecare
dată, cu dorinţa sinceră de a ajuta ca imposibilul să devină
posibil, abia târziu, prea târziu!, dându-mi seama că demersul
meu uman era doar o predică în pustiu.

136
 –Predica?, e o prosteală, o pierdere de vreme… Fapte,
domnu coleg, fapte! Viaţa a prins viteză – dacă nu exploatezi
clipa – aleluia! La noi, în Zombia de Sus, Andricuţule, multe
ale vieţii sunt altfel şi nu cred că ţi-ar strica o şedere acolo,
măcar câteva luni…
–Mă iei cu tine?
–De ce nu, Andricuţule? Slut nu eşti, comportament ai,
misoginist eşti, doar că… Mă rog, mai discutăm noi despre o
vizită la mine în ţară…
–Apoi, aia gândeam şi eu, Luana, în logica mea primitivă,
şi-apoi, scuză-mă: la voi în Zombia, nu aveţi fosfor suficient
pentru fabrica noastră de chibrituri?
–Să răspund în calitate de viitoare directoare adjunctă?
–De ce nu? Chiar: te-ar deranja?
–Cu tine, ca director, nu… Ştii că sunt arţăgoasă şi îmi
place să mă cert, iar noi doi…
–Da, aşa e, noi doi! Deci, cum crezi că e cu fosforu
pentru chibrituri?
–Da au venit aprobările pentru investiţii?
–Evident!
–Ok, că de fosfor facem noi rost, dacă mergem amândoi
în Zombia…
–Plus frumuseţea ta!
–Bine, plus!... Dar vezi; că ai un pârleaz în faţă – nu
încerca să-l sari…
–Am înţeles, Luana, deşi din cauza rămăşiţelor mele cam
animalice, m-ar cam fura peisajul „natură moartă cu Luana”…
–Nu zău!
–În orice caz, eu zic să nu pierdem vremea, că e de aur,
fiecare moment şi apropo: azi sunt singur-singurel acasă – treci
pe la mine să punem de-o consfătuire de pespectivă. Vreau să-
ţi demonstrez cum ştie să se comporte un misogin… să facă
amor un misogin, numa că mă tem că n-o să mai pleci de la
mine după… consfătuire!

137
 –Dacă mai vorbeşti puţin, Andricuţule, ai şansa să devii
un vecin de birou inteligent şi un misogin cu potenţă din toate
punctele de vedere, inclusiv intelectual…
–Deci?
–Nu ţi-e ruşine?
–Nu-mi dau seama, dar mă voi interesa…
–Eşti un impertinent!
–Mersi, mersi tot mai mult!
–Eşti o persoană execrabilă, domnu Strecheanu!
–Constatare veche, dar mersi, la fel!
–Măgarule!
–Domnişoară, oamenii inteligenţi ai planetei, dintre care,
nu cred că faceţi parte, au recunoscut, fie şi tacit, adevărul că
sexul frumos a fost, este şi va fi de-o perseverenţă sisifico-
diabolică în a-şi eficientiza răutăţile, iar metodele de-a obţine
îndeplinirea dorinţelor sale, pot lua înfăţişări în stare să-l
umilească până şi pe Lucifer, cu toate cele nouăzeci şi nouă de
înfăţişări ale sale.
–Mă uimeşti, Andricuţule, cu perspicacitatea şi
înţelepciunea – n-aş fi crezut!…
–Ei, e un simplu puseu – trece!...
–Sper!... Dai unele semne…
–Chiar-chiar? Am reuşit performanţa asta? Eu? Gata, îmi
schimb părerea despre mine…
–Lento-lento, Andricuţule! Mai domol…
–Ai dreptate!... Îţi doresc o zi faină!
–Mulţumesc, la fel!
–A, era să uit: ştii că am fost numit director la fabrica de
scobitori… Sau ţi-am mărturisit deja, că uit, Luana, doamne ce
mai uit!...
–Da, ştiu şi una şi alta…
–Şi uite, în clipa asta, în misoginismul meu sufletesc, îmi
veni o idee: auzi, n-ai vrea să vii la mine pe post de adjunctă?
–Ai ordin să promovezi sexul frumos?

138
 –Nu, dar îmi place cum ne contrazicem amândoi şi cât de
bine vom reuşi să evităm monotoniile…
–Bine, Andricuţule, rezolvăm cu fosforul pentru fabrica
de chibrituri şi mai vedem, păru să se lase convinsă Luana…
–Ia, uite! Păi, tu, colegă Luana, chiar eşti o frumoasă…
–Du-te naibii! Când e plecarea spre Zombia?
–După ce vine aprobarea de la FOR… Dar mă bucur că ai
acceptat să mă însoţeşti…
–Chiar, Andricuţule?
Însă Andricuţ gândi imediat: bucurie? Eh, orgoliu
masculin, care intră în alertă de-un milion de ori pe zi. Sper să
nu mă număr prinstre inşii care ajung chiar să jubileze aburcaţi
pe-un fel de culme a nesăbuinţei ţipând fericiţi:
–Aţi văzut? Am reuşit, în sfârşit, s-o conving pe…
Ai convins-o?
Nenorocitule! Nu mai bea şi nu mai consuma droguri, ci
păstrează-te cât mai lucid cu putinţă, deşi astfel vei conştientiza
că n-ai fost un credul naiv, ci un autentic fraier cu perspectivă
de idiot! Pentru că, victoria ta este, de fapt, o victoriţă rahitică
şi care va intra în scurtă vreme în colaps, pentru că femeia va
şti să transforme orice eşec, nu într-o altă falsă victorie pentru
sine, ci în câştigarea războiului. Argumentele folosite nu sunt
nişte biete elemente ale construcţiei răfuielii, ci cariatide numai
bune pentru templul răzbunării cu cele peste nouăzeci şi nouă
de feţe ale sale. Evident, dacă va găsi ea de cuviinţă!
–În sfârşit, îi zisese într-una din zile lui Ioncelu, acest
război dintre bărbat şi femeie declanşat imediat după ce bunul
şi înduratul Dumnezeu şi-a dovedit profesionalismul în
chirurgia internă extirpând coasta lui Adam pentru crearea
Evei, s-a extins peste secole şi milenii până în zilele noastre...
–Ei, să nu exagerăm, Andricuţule, să nu exagerăm!, vru
să-l trezească la realitate Ioncelu...
–Bine… Dar, lăsând la o parte legenda biblică şi povestea
cu şarpele, cu mărul…

139
 –Şi dacă fructul oprit nu a fost măr, ci… nucă, să zicem,
încercă o glumă Ioncelu.
–Chiar şi-aşa! Noua creatură…
–Creaţie, Andricuţe, că îl superi pe Domnu!
–Bine, taci, Ioncelule! Aşadar, prima femeie, frumoasă şi
ageră la minte, a dovedit că ştie să domine lumea, cu voie sau
fără voie, ajungând până acolo prin veacuri cu imaginaţia şi cu
ambiţia, încât a născut pe Fiul lui Dumnezeu…
–Pfui, Doamne, Andricuţule, începe să-mi fie teamă de
tine… Nu ieşim la o pălincuţă?
–A, te speriaşi? Spune repede un Tatăl nostru!... Sau nu
prea eşti dus la biserică, stimate coleg?
–Andricuţule, scuză-mă: nu cumva te transferaşi în
interesul serviciului – ca să zic aşa – la vreunul dintre cultele
astea ciudate care au umplut lumea în noua democraţie? Sau
eşti adeptul vreunei directive venită de la…
–Ioncelule, o singură vorbă dacă mai scoţi în privinţa
asta, unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul!
–Nu, invers, dar am priceput, domnu coleg Andricuţ!...
–Mersi! Şi revin Ioncele: circumstanţele se cunosc, aşa că
nu e nevoie de alte amănunte, doar să fim atenţi la… quod erat
demonstrandum!
–Bine, să fim! Scuză-mă: tu n-ai nicio situaţie de raportat
la FOR?
–Ba da, dar m-am scârbit de birocraţia de-acolo, pe care
ne-o impun şi nouă. Mă, Ioncelule, tu n-ai impresia că suntem
în situaţia unor şoricei băgaţi într-un sac scuturat permanent, ca
micile vietăţi să nu-l poată roade?
–Dar, ce, doar noi suntem în situaţie? La toate firmele din
Gaiţa se ntâmplă aşa, şi? Vrei să schimbăm noi doi sacul, sau
lucrurile?, întrebă Ioncelu. Chiar vrei? Te-ai crede în stare?
–Nu noi…
–Băiete, vrei să mă bagi în chestii politice? Să nu
îndrăzneşti, că!…

140
 –Gata, am înţeles!
–Lăsând gluma la o parte: ca nou director ce eşti, cum
stai cu fosforul?
–Păi, stau, stăm… Săptămâna viitoare voi pleca în
Zombia de Sud cu Luana, exact pentru ca, împreună cu ea, să
obţinem furnizarea primei tranşe de fosfor… Deci, mă voi
ocupa…
–Aşadar, vei pleca în Zombia? Andricuţule, tu eşti
normal? Nu vrei nişte apă rece? Nu ţi-e rău de la fiere?
–Nu mă întrerupe!...
–Mă, eşti aproape sadic, îi zise Ioncelu. Uiţi că discuţi cu
o personalitate – eu?
–Da, mereu uit, recunosc… Mă gândesc la o sinucidere
de vinovat ce sunt!
–Nu: întâi, în faţa noastră, dragul nostru Andricuţ, îl
lămuri Victoreţu, te ridici frumos de pe scaun şi spui cu voce
răspicată: iubesc forul nostru tutelar, conducerea institutului şi
colegii şi îmi fac mea pulpa!...
–Mea pulpa, mă colega, mea pulpa, domnu analfabet?!
–Doamne, Dumnezeule, ce dracu faceţi aici?, întrebă
Adjunctul intrând.
–Suntem în pauză pentru micul dejun, răspunse
Varvigeanu…
–Şi la cursul să învăţăm limba română cântând, adăugă
Ioncelu.
–Suntem la lecţia de paronime, zise Victoreţu… Auziţi,
numa: for – cor…
–De la Corul robilor, preciză Andricuţ.
–Faci vreo aluzie?, îl întrebă Adjunctul.
–Doamne-fereşte! Cum să-mi permit, domnu Adjunct.
Poate fi o referire discretă la Nabucco…
–Aia ce firmă e? Că n-am auzit, întrebă Adjunctul. Cine e
director acolo?
–Un italian, unu Giuseppe Verdi…

141
 –Aha! Şi ce profil au?
–Sunaţi-l dumneavoastră, că eu n-am curaj, Îl îndemnă
Varvigeanu pe Adjunct.
–Nu cumva prelucrează roci de fosfor?
–Zău că nu ştiu!
–Bine, lasă că mă informez eu, zise Adjunctul
retrăgându-se din pragul uşii biroului…
–Aşa, da – mulţumim!
–Mă, colega, Andricuţule, eşti perfect nebun!
–Decât incult ca alţii…
–Andricuţule, tu care iubeşti aluziile – ai grijă…
–Am, Ioncelule – mulţumesc pentru grijă.
–Am notat, aştept recompensa!
–Da – felicitări, ştiu că eşti răbdător. Plăţile se vor face la
Terasa „Micşuneaua fără petale” în ficare an între Crăciun şi
Anul Nou tuturor celor cu probleme psihice…
–Da-da, cunosc şi am receptat aluzia! Dar, dacă nu-s
indiscret şi indecent: tu la ce fuseşi internat la spitalul nostru de
psihiatrie? Nu tot pentru chestii ziceri din astea?
–Nu chiar, da nu te băga în biografia mea, scuză-mă…
Astfel, se cristalizase de multă vreme că oricine ar fi
asistat la conversaţiile din biroul lor, putea să jure că încăperea
era, de fapt, o anexă a noului Spital de Psihiatrie din Gaiţa…
Şi Andricuţ îşi aminti cum, doar cu o zi înainte, secretara
Orfeliana deschisese uşa biroului şi întrebase:
–Dom Strecheanu este?
–Da, răspunsese Varvigeanu, este, da îşi face somnul
după gustarea de la ora zece…
–Dacă nu cumva s-a metamorfozat în cadavru, zisese şi
Victoreţu cu voce stinsă.
–Păi, cum, doarme în timpul programului de lucru?
–Ei, dormim pe rând, doamna secretară, fiindcă trebuie să
fie şi treaz cineva, nu? Doar suntem funcţionari cu eforturi
intelectuale supraomeneşti…

142
 –Doamne, parcă sunteţi…, exclamase Orfeliana.
–Cam nebuni?, se interesase Ioncelu.
–Cam?!
–Ei, doamna Orfeliana, după ce trimitem situaţiile şi
bilanţurile la FOR, avem şi noi trăirile personale, zisese
Varvigeanu.
–De săriţi dintr-ale noastre, doamnă – nu e normal?,
completase Ioncelu.
–Ba da, desigur! Domnu Strecheanu, să poftiţi la domnu
director, urgent!
–Andricuţ!, strigă Victoreţu. Trezeşte-te şi trap la dom
Ciorloiu. Hai, curaj-curaj!
…Îl găsi pe director frunzărind nişte hârtii din mapa de
corespondenţă…
–M-aţi chemat, dom Ciorloiu?
–Eu?, ridicase ochii celălalt. Nu ştiu, nu-mi amintesc…
–Păi, doamna Orfeliana…
–Aia, mai lucrează la noi? Pe ce post?
–Domnu director , plec!...
–Hai, mă, directore Andricuţ, ocupă loc – am vrut doar
să-ţi văd faţa când te enervezi…
–Bine, şi?
–Curcubeu de septembrie!
–Am înţeles! Da suntem cu toţii din birou cam întorşi pe
dos, că tocmai trimiserăm situaţiile la FOR.
–Da, şi?
–Păi, avusei şi eu curiozitatea să întreb pe unu,
Mocofanu…
–Mocofanu, mă, Andricuţule? Mocofanu? Glumeşti…
–Nu-mi permit, dom director, fiindcă mi-e teamă de
dumneavoastră. Uite: au început să-mi tremure genunchii de
când mă ţineţi în picioare, cu… două, cinci, şapte scaune
libere…
–Scuze – n-am observat…

143
 –Sunteţi de-o maliţiozitate zguduitoare, sau v-am greşit
cu ceva?
–Şezi unde-ţi pică bine! Strechene, hai… Şi zii:
Mocofanu? Mare funcţionar la FOR?
–Aşa s-a prezentat la telefon… Şi-l întrebai: „–Domnu
Mocofanu, mă scuzaţi, dumneavoastră ce faceţi cu raportările
noastre, cu toată grămada asta de hârţoage?” „–Le
centralizăm…” „–Şi?” „–Nu ştiu, le punem în bibliorafturi şi în
dulapul-fişet, apoi nu mai ştiu…”
–Da tu, colega, nu ştiuşi până acum? Mulţi dintre
angajaţii ăştia, dragul meu, habar n-au de nimic, deşi ocupă
funcţii, au doctorate… Sunt veri, nepoţi, fraţi, cumnaţi…
–Bine – de ce m-aţi chemat?
–Andricuţule, dosarul tău de cadre e cam incomplet… Îl
verificară cei de la FOR şi lipseşte din el tocmai fişa
biografică… Ocupi funcţia de director şi nu se ştie mai nimic
despre tine – nu se poate!
–Bine şi ce trebuie să fac?
–Păi, povesteşte-mi mie punctele esenţiale…
–Da? În regulă… Am fost născut, am copilărit, am fost
adolescent, m-am îndrăgostit de cine nu trebuia…
–Bine, asta mi s-a întâmplat şi mie, numai că eu am făcut
greşeala să mă şi însor cu nepotrivita…
–Ei, chiar aşa? Dacă v-ar auzi doamna!... Doamne-
fereşte!
–Ştie, Andricuţule! Chestia e reciprocă, aşa că ai grijă!
Ne iubim de circumstanţă, de ochii lumii…
–De ce nu v-aţi despărţit?
–Dacă nu veneau copiii pe lume…
–Mă rog!… Deci, am absolvit liceu, facultate, am
masterat în cultură generală…
–Doctorat?
–Nu… Mi-au zis că numărul de inşi cu licenţă de doctorat
depăşeşte numărul de locuitori din municipiul Gaiţa…

144
 –Chiar, mă?, se miră Ciorloiu zâmbind.
–Chiar!
–Bine, mai departe…
–Ce?
–Chestiile biografice…
–A, da: nu fac parte din niciun partid politic – mi-e scârbă
de politică…
–Rău – s-ar putea să te coste!
–Ştiu, dar nu-mi trece greaţa – scuzaţi…
–Treaba ta!
–Acum patru ani m-am angajat prin concurs la
multinaţionala de la noi, apoi m-am transferat aici, la institutul
nostru care va da faliment, da?
–Încă nu e sigur-sigur!
–Mulţumesc!...
–Părinţii?
–Ţărani harghiteni.
–Etnie?
–Nu ştiu – tata român, mama unguroaică. Tata a murit în
Golf apărând graniţele patriei…
–În Golf, graniţele patriei!? Tu ai siguranţa că eşti
normal? Scuză-mă…
–Nu.
–Eşti în asentimentul meu…
–Ştiu, dar chestia cu graniţa a zis-o unu care ne-a fost
prezentat ca fiind nu-ştiu-ce preşedinte…
–Ciudat…
–Un fleac pe lângă mulţimea de imbecilităţi care se
revarsă zilnic spre auzul nostru…
–E democraţie, Andricuţule!
–Ştiu. Şi terfelirea limbii române face parte din sistemul
democratic?, dom director.
–Da, şi! Mama cu ce se ocupă în prezent?

145
 –Pensionară – se descurcă greu-greu cu pensia ei pitică,
dacă asta contează la biografia mea…
–Fraţi, surori, ai?
–Un frate, inginer auto, dar lucrează pe-un TIR, că nu şi-a
găsit post după distrugerea economiei naţionale…
–Da cine-a distrus-o, Strechene?
–Vântul de libertate de Dunaevski…
–Nu mai pomeni de ruşi – tu nu vezi ce se întâmplă în
Ucraina?
–Nu compozitorii şi artiştii ruşi au atacat ţara vecină…
–Da, nu… Deci, fratele tău munceşte – bravo!
–Un vagabond: umblă prin toată Europa… Ultima dată a
transportat un tir întreg de persoane care plecau la cules de
sparanghel în Germania…
–Legal?
–Habar n-am!
–Bine. Nevastă, ai?
–M-a ferit Dumnezeu! Nu vreau să spun ca
dumneavoastră…
–Bună! Perspectivă?, aşa, între noi…
–Asta, da: am la perspective încât abia mă mai descurc…
–La vârsta ta, e firesc…
–Profit cât pot, că ştiţi cum e: ai făcut – bine-rău cum a
fost, e faptă! N-ai făcut, rămâi cu regretul şi gustul de pelin…
–Andricuţule, trebuie să te înscrii într-un partid politic,
altfel, vezi şi tu cum e mersul lucrurilor…
–Mă voi înscrie, dar în care?
–În… Mai vedem cum umblă vremurile.
–Îmi recomandaţi dumneavoastră?
–Nu, dar mai vorbim… Am înţeles că vrei să pleci în
Zombia de Sud pentru fosfor…
–Păi, da!...
–Te va însoţi şi Luana, ca translator, nu?
–Da, m-am gândit că ar fi bine…

146
 –Ar fi: fată faină, deşteaptă…
–Da…
–Ai grijă!
–O să am…
–Am înţeles că e fiică de mare afacerist zombian, deci
poate să-ţi pună o pilă pe-acolo…
–Aşa mă gândesc şi eu.
–E în regulă. Iar în legătură cu biografia ta pentru dosar,
voi face eu un raport, ţi-l voi citi şi… De acord?
–Da… Vă salut!
–Ca director adjunct la tine, rămâne Varvigeanu? E
hotărâre finală?
–Aveţi ceva împotrivă?
–Nu: sunteţi sacu şi petecul!
–Mulţumesc pentru încredere şi apreciere!
–Am glumit, mă, domnule director Strecheanu.
–Şi eu… Iar ca director adjunct economic, vreau s-o
propun pe Luana…
–Andricuţule-Andricuţule! Ai grijă şi n-o uita pe nevasta
lui Socrate!
–A, pe Xantipa? Da, mulţumesc pentru atenţionare!
–Bine – drum bun şi succes!
–Luana mi-a promis că mergem la sigur…
–După cum arată, nu mă îndoiesc!
–Mă invidiaţi? Apropo: ce mai face domnişoara secretară
doi?
–Andricuţule, nu fi măgar…
–Încerc…

147
 XIII

Luni dimineaţa, la o săptămână după plecarea lui

Andricuţ şi a Luanei în Zombia, secretara Orfeliana deschise
uşa biroului şi spuse cu voce de stentor nervos:
–Domnilor, adunare în birou la şefu! Urjent!
–Participăm şi noi?, se interesă Varvigeanu cu inocenţă.
–Domnu, că vă uitai numele, zise ea în bătaie de joc, în
dimineaţa asta nu gust glumele idioate!
–Doamnă, da nici nu le spun pentru idioţi, ci pentru
oameni inteligenţi!...
–Domnu coleg Varvigeanu, vrei să-ţi traduc ce zise
doamna Orfeliana?, întrebă Victoreţu îndatoritor, că nu vreau
să mori…
–Prost?
–Nu eu am zis!
–Victoreţule, n-ai cum, fiindcă doamna vorbeşte
totdeauna intraductibil…
–Am uitat…
–Sunteţi nişte nesimţiţi, ca să mă esprim elegant, zise
Orfeliana în timp ce ieşi trântind uşa.
Primul intră la director Ioncelu…
–Ocupaţi loc, zise Ciorloiu fără să-şi ridice ochii din
hârtiile de pe birou.
–Pe care scaun?, întrebă Ioncelu.
–A, n-ai scaun? Ia un purgativ, îi recomandă Ciorloiu
ridicându-şi privirea spre el.
–Mersi! Speram să-mi recomandaţi o viagra…
–La vârsta ta, mă, nefericitule?
–Ei, nu v-aţi prins? Aş lua câte-o pastilă preventiv…
–Bine – ceilalţi?
–Vin şi ei, dar greu, iar colegul Victoreţu…
–Să nu-mi spui că lipseşte!

148
 –Ei, n-are el asemenea curaj nebunesc! E prezent, doar că
tocmai aţipise când a venit doamna Orfeliana…
–Cum, Ioncelule? Aţipise în timpul serciului! Sunteţi
culmea!
–Victoreţu ştie de culmea asta, domnu director?
–Ofeliana! Doamna secretară!, trezeşte-l pe Victoreţu să
vină imediat la şedinţă… Şi Varvigeanu?
–Plânge, că l-a ironizat doamna Orfeliana.
–A, ştiam că e sensibil, dar nici chiar aşa…
–E în depresie, că l-a părăsit amanta acum două zile…
–Să trăiţi, dom director. bună dimineaţa!, zise Varvigeanu
intrând.
–Bună dimineaţa şi condoleanţe, am înţeles că ai o
moartă în familie, dragul meu…
–Nu pricep…
–Adică, moartă relaţia cu Decibelia – la ce te gândişi?
–Da, e, şi sufăr! Mă scuzaţi: credeam că vă referiţi la altă
moartă…
–La? Ia, s-auzim!...
–Orfeliana... Ştiţi? Eu de multă vreme am o slăbiciune
pentru ea… Mi se taie picioarele când o aud ce spune şi, mai
ales, cum spune…
–Varvigene, ai grijă, că stricăm prietenia!… E secretara
mea şi colega noastră!
–Mă paşte o sancţiune sau disponibilizarea?
–Şi-şi! Ocupă loc. Victoreţu? Unde e şi ăsta?
–La duş…
–Varvigene, tu chiar umbli după desfacerea disciplinară a
contractului de muncă! Doamna Orfeliana, te rog sună-l pe
domnul de la FOR, da? Să vină, că începem şedinţa…
–Până vine, zise Varvigeanu, aveţi ceva noutăţi de la
Andricuţ?
–Da: a obţinut fosfor, dar cu nişte condiţii…
–Respectiv?, întrebă Ioncelu.

149
 –Păi, au şi ei nevoie de scobitori…
–Şi? Le livrăm, nu e problemă, linişti lucrurile
Victoreţu…
–Nu, se împotrivi Varvigeanu. Eu propun să dăm drumu
la o multinaţională. Câştigă şi ei, câştigăm şi noi… Ne umplem
de bani!
–De la naţională, câştig pentru noi?! Bă, colega, trezeşte-
te!... De la celelalte multinaţionale, ce-am câştigat?
–Nu ştiu, da mă voi informa…
–Poate la informaţiile CFR!, zise Ioncelu cu răutate în
glas. Hai, mă, colega, ne crezi fraieri?
–Vom fi plini de venituri ca broasca de pene, nu?, întrebă
şi Victoreţu.
–Bună dimineaţa, domnilor!, salută Trimisul de la FOR
intrând. Am întârziat? Scuze…
–Nu-nu!, zise repede Varvigeanu. Tocmai ne făceam
duşul…
–Credeam că doar Andricuţ vorbeşte aiurea, zise
Trimisul.
–Ei, cum, domnu Viermoruţiu? Noi formăm un grup
foarte bine organizat şi unit în gânduri, vorbe şi fapte, clarifică
nedumerirea Trimisului Ioncelu.
–Domnilor, zise Ciorloiu cu hotărâre, începem şedinţa,
da? Vă informez oficial că Andricuţ, datorită în mare măsură
relaţiilor colegei noastre Luana, a obţinut acordul furnizării de
fosfor pentru fabrica noastră din municipiul Gaiţa…
–În tone sau în metri steri?, vru să ştie Victoreţu.
–În electrounde, răspunse cu seriozitate Varvigeanu.
–Mai degrabă, zise cu convingere Ioncelu, cred că este
vorba despre noul produs gaiţian energofabulaţie de tip â din
i…
–Nu!, se enervă Victoreţu. Este vorba de â din a…
–Exact!, zise şi Victoreţu. Am văzut şi eu cât era de
energofabulatoriu, cu ocazia revelionului de-acum trei ani…

150
 –Domnu director, asta ce naiba de discuţie mai e la o
şedinţă de analiză? Că zău de pricep!... Adevărul, zise Trimisul
brusc înroşit în obraji de nervi, că n-o să mai calc în Gaiţa în
veci, pentru că angajaţi ca voi nu cred să mai existe…
–Aşa e!, aprobă Ioncelu. Suntem unici – mulţumim
pentru apreciere, domnu…
–Să nu-mi mai stâlceşti numele, că!...
–Ocupaţi loc, domnu, să vă informez şi că s-a aprobat
finanţarea pentru complexul gaiţian fabrică-crescătorie de
viermi în urma raportului făcut de noi… Iar a treia problemă ar
fi că au sosit deja la aeroportul nostru internaţional Luana şi
Andricuţ şi, dintr-o clipă în alta trebuie să sosească aici… Îi
aşteptăm, da? Domnu Viermorel, ocupaţi loc! Mulţumesc!
–Şi noi, vă mulţumim, domnu Viermuriciu!, ţipară într-un
glas Varvigeanu, Ioncelu şi Victoreţu. Vă mulţumim, deoarece
fără ajutorul dumneavoastră n-am fi reuşit să obţinem
finanţarea din fondurile…
–A sosit Strecheanu, zise Orfeliana deschizând uşa. Poate
să intre, dom director?
–Are mască?
–N-are…
–Păi, de când e angajatul nostru, n-a purtat tot timpul
mască?, se miră Victoreţu.
–Bine-bine… Orfeliana, zise cam ironic directorul. Să
intre Andricuţ…
–Da, intru! Vă salut şi bine v-am găsit, domnilor!
–Bine că ne-ai mai găsit!, interveni Ioncelu.
–A, şi domnu de la FOR: respecte, domnu Viermenea!
–Şi domnişoara Luana?, îl întrebă Ciorloiu.
–A fost reţinută la vamă…
–Da ce dracu a făcut?, întrebă Varvigeanu.
–Au prins-o cu mâţu-n sac…
–Ce, mă?, zise ca o tresărire Ioncelu. Luana noastră să
umble cu mâţu? Hai, mă, Andricuţule! Rigida noastră?

151
 –Ioncelule!, zise ameninţător Ciorloiu. Vezi că…!
–Şi-a adus motănelul ei din Zombia, zise împăciuitor-
explicativ Andricuţ…
–Păcat, că tomna îmi făcusem o iluzie!
–Mie-mi zâci?, îl ironiză Victoreţu. Auziţi? Pe Ioncelu l-a
vizitat o himeră… Ce-ai păţit, colega?
–Mă furnică în cot când te-aud vorbind…
–Dumnezeule!, exclamă Vermorel făcându-şi cruce. Cum
naiba aţi reuşit să vă aprecieze FORUL pentru activitate?
–Nici noi nu ştim, îl lămuri Varvigeanu. Câteva nopţi n-
am închis un ochi…
–Cel cu care îi făceai semne Luanei?, îl întrebă cu răutate
Victoreţu. Îmi făceam iluzii…
–Cu iluziile astea, erai genial la Globus…
–A, în procesul nostru de globalizare? Eram!
–Nu, saltimbanc la Circul „Globus”…
–Bine, mă, lasă că ne răfuim noi la o bere…
–Da, Andricuţule, bine ai venit cu veştile bune! Linişte,
stimaţi colegi! Zii, Andricuţule!
–Păi, ce să zic? Tatăl Luanei e mare afacerist zombian,
mi-a propus înfiinţarea unei firme mixte, că s-ar preta şi ar suna
bine: Sfosforinda gaiţeano-zombiană, care să producă pungi
pentru aer nepoluat importat de la o firmă de dincolo de cercul
polar…
–Andricuţule, iartă-mă, zise Varvigeanu, da numele ăsta
de firmă nu aduce puţin a… sforărie? Auzi: SFOSFORINDA!
–Nici mie nu-mi sună prea limpede, adăugă şi Ioncelu.
Nu cumva să fie o capcană…
–Şi să vedem dacă va fi de acord conducerea UE, nu?,
interveni Victoreţu.
–Bine, să analizăm, zise directorul Ciorloiu. Zii,
Andricuţule, mai departe!

152
 –Păi, ar mai fi că tatăl Luanei poate contribui în acest caz
şi la finanţarea fabricii de chibrituri şi scobitori şi la construcţia
hangarului pentru viermii de mătase…
–Fără să obiecteze ceva?, întrebă Ioncelu. Mare minune!
–Nu e nicio mirare, Ioncelule, fiindcă e tatăl Luanei şi...
–Fără nicio condiţie?
–Ba da: după ce aflase de la Luana gluma cu viermii
noştri stresaţi şi nervoşi, mi-a atras atenţia să avem în vedere o
selecţie riguroasă pe bază de analiză biologico-psihică a
viermilor…
–Ce, mă?!, se ului Varvigeanu făcându-şi trei cruci.
Analiză psiho-biologică a viermilor de mătase?!
–Sfinte Dumnezeule!, exclamă şi Ioncelu.
–Şi, cum a rămas, se interesă directorul.
–Păi, i-am promis că se va forma o comisie în cadrul
consiliului gaiţean şi se va rezolva, răspunse Andricuţ, însă ne
trebuie şi avizul de la FOR…
–Mă aşteptam, interveni şi Trimisul, dar nu cred să fie
probleme…
–Şi, mai departe, Andricuţule, îl îndemnă Ciorloiu din ce
în ce mai nervos. Mai sunt condiţii?
–Una, dar mă priveşte pe mine…
–Zi-o!
–A sosit şi domnişoara Luana, zise Orfeliana deschizând
uşa. Poate să intre?
–Mai întrebi?, aproape se răţoi Adjunctul, sosit şi el între
timp.
–Hei, bună! Bine v-am găsit – mi-a fost tare dor de voi!...
–Şi-apoi, te-ai trezit, zise Victoreţu cu puţină răutate.
–În ce te priveşte, da…
–Şi cum, Luana dragă, umblaşi cu mâţu prin Zombia?, o
întrebă Ioncelu.
–Chiar-chiar, zii colega: unde-i mâţu!?, zise Varvigeanu
cu discretă agresivitate.

153
 –Ei, a fost o mică neînţelegere, zise Andricuţ apropiindu-
se de Luana. Gata, terminaşi cu formalităţile la vamă?
–Gata, domnilor!, se supără Trimisul. Lăsaţi naibii
fleacurile, că ne-apucă noaptea!
–Da, zise Ciorloiu, avem toate aprobările, nu? Zii,
Andricuţule, ultima condiţie…
–Să fiu căsătorit, soţia să ocupe funcţia de director
economic adjunct, iar tatăl Luanei, ca principal investitor, vrea
organigrama noii firme urgent…
–Şi, şi?, întrebă cu nerăbdare Varvigeanu.
–Păi, pentru firmă şi pentru înflorirea economiei
gaiţiene…, începu Andricuţ.
–Lozincă!, îl atenţionă Ioncelu. Las-o jos, că măcăne!
–Bine, dragi colegi, m-am logodit…
–Ce, mă, Andricuţule!? În Zombia, mă?
–Şi pe cine ai nenorocit acolo?, întrebă Victoreţu. Când o
aduci pe nefericită să o vedem şi noi?
–Păi, cam aşa arată, după o călătorie de unsprezece ore cu
avionul, zise Andricuţ luând-o pe Luana pe după umeri…
–Cine, mă, Luana?!?, ţipă cumva isteric Ioncelu. Mi-ai
suflat-o şi pe asta!
Se ridicară toţi de pe scaune, iar directorul Ciorloiu zise:
–Andricuţule, mulţumesc sincer că te-ai sacrificat pentru
firmă!
–Nu m-am sacrificat: în săptămâna asta mi-am dat seama
că Luana este un om minunat şi voi avea lângă mine un
director economic priceput şi loial…
Le urară toţi casă de piatră, cântară în cor un „mulţi ani
trăiască”, iar Varvigeanu îl îndemnă răstit pe Andricuţ:
–Pupă mireasa, mă, colega, ce stai ca o mumie
deshumată!
–Şi noi! Şi noi! Stăm la rând la pupat, da, Luana?
–Da, nebunaticilor, că vă iubesc pe toţi.
–Pe toţi, sau pe tonţi?, întrebă Ioncelu.

154
 –Şi-şi!
–Să mă ia naiba dacă mai pricep ceva!, zise Trimisul de
la FOR.
–Cunoaştem, mormăi careva.
–Felicitări, Andricuţule!, zise şi Ciorloiu. Felicitări, dragă
Luana! Hai, băieţi, la o bere!...

Simeria, 2 ianuarie – 11 martie 2022

155
 DUMITRU HURUBĂ
- membru al Uniunii Scriitorilor din România -

Data naşterii: 26 octombrie 1944 (reală); 22 noiembrie

(oficială).

ACTIVITATE LITERARĂ:
1990-1991, secretar literar-artistic în redacţia revistei
satirico-umoristice Râsu’ lumii (Deva);
1991-1992, redactor la ziarul Glasul Ardealului (Deva);
1992-2002, redactor şef al revistei Comerţul
hunedorean, editată de Camera de Comerţ şi Industrie a
Judeţului Hunedoara.
DEBUT ÎN PRESĂ: mai, 1967, în ziarul „Steaua
Roşie” din Tg.-Mureş (versuri).
DEBUT ÎN PRESA LITERARĂ: iunie, 1977, în revista
Vatra din Tg.-Mureş (proză scurtă – PROBLEME LA
BLOCUL X7) şi în România literară, mai 1978, cu proza
ION HĂLĂUCĂ ŞI CAPRELE.
COLABORĂRI DE-A LUNGUL ANILOR la revistele:
Vatra şi Vatra veche (Tg.-Mureş), România literară şi
Luceafărul (Bucureşti), Orizont şi Orient latin (Timişoara),
Transilvania (Sibiu), Ateneu (Bacău), Tribuna (Cluj),
Discobolul (Alba Iulia), Familia şi Al cincilea anotimp
(Oradea), Vox libri, Ardealul literar, Semne-Emia şi
Arhipelag (Deva), Provincia Corvina (Hunedoara), Argeş
(Piteşti), Oglinda literară (Focşani), Banat și Actualitatea
literară (Lugoj), Poesis (Satu Mare), Observatorul (Toronto –
Canada), Asymetria (Paris, Franţa; red. şef. Dan Culcer),
Agero (Germania), Opinii culturale (Deva), Şcoala noastră
(Miercurea Ciuc), Paradigma (Drobeta Turnu Severin),
Cenaclul de la Păltiniş (Sibiu), Saeculum (Focşani),
Banchetul (Petroşani) etc.

156
 COLABORĂRI LA REVISTE DE UMOR: Moftul
român, Urzica şi Şopârla (Bucureşti); redactor la revista
Râsu’ lumii (1990-1991, Deva).
ALTE COLABORĂRI: România literară (Cronica TV
– rubrică săptămânală); timp de câţiva ani; rubrică permanentă
de critică literară la ziarul Cuvântul liber (Deva); ziarul
Adevărul Harghitei (Miercurea Ciuc); Mesagerul Transilvan
(Cluj), redactor la ziarul Glasul Ardealului (Deva); Lumina
(Deva); Week-magazin (Deva); Dava (Deva); Călăuza
(Deva); Steagul roşu şi Matinal (Petroşani).
COLABORĂRI la: TVR Cluj, DEVASAT Deva, Radio
Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara, Radio Bucureşti.
FONDATOR ŞI REDACTOR ŞEF al revistei Opinii
Culturale (Deva, 1995-1999).
REALIZATOR de emisiuni culturale la Radio-Deva,
Antena 1 – Deva şi One Tv – Deva.
RADIO TIMIŞOARA, 2009: Interviu realizat de
redactorul Veronica Bălaj;
RADIO ROMÂNIA CULTURAL: Interviu de Cristan
Bleotu, realizatorul emisiunii Revista Literară Radio, şi
Lectură din creaţia proprie – noiembrie, 2o11.
RADIO TIMIŞOARA, 2013: interviu realizat de
redactorul Mihai Junea;
DISTINCŢII:
PREMIUL II, pentru proză, la Concursul „Imn vârstelor
de aur”, Tg. Jiu, 1981.
LOCUL I PE ŢARĂ (Proză scurtă) la Festivalul
Naţional „Cântarea României”, ediţia 1984.
PREMIUL REVISTEI ATENEU (Bacău), (proză), în
cadrul Zilelor „Liviu Rebreanu” – Bistriţa, 1984; preşedintele
juriului: Mihai Sin.
MENŢIUNE, la „Gala umorului”, Buşteni, judeţul
Prahova (1987), gală organizată de Uniunea Scriitorilor din
România.

157
 LOCUL I la Concursul de creaţie literară satirico-
umoristică „Mărul de aur”, Bistriţa, 1988; preşedintele
juriului: Valentin Silvestru.
PREMIUL „CEA MAI BUNĂ CARTE DE UMOR A
ANULUI” pentru volumul de proză scurtă satirico-umoristică
Rezervaţia de zăpăciţi, în cadrul „Festivalului de umor Ion
Cănăvoiu”, Tg.-Jiu, 1995; preşedintele juriului: Artistul
poporului, Radu Beligan.
DIPLOMĂ, pentru lansarea volumului CARTE DE
COLORAT MINTEA, la Salonul editurilor hunedorene 28-29
aprilie 1998 (Inspectoratul pentru cultură al judeţului
Hunedoara, Biblioteca „O. Densuşianu” – Deva, Reţeaua
librăriilor Deva.
DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, acordată de Consiliul
Judeţean Hunedoara, 2004.
LOCUL I la Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor
„Mărul de aur”, Bistriţa, 2009, ediţia a XXV-a, preşedintele
juriului: George Corbu, Secţiunea de concurs Creaţie literară –
pentru vol. O antologie de umor românesc, Ed. Eubeea,
Timişoara, 2008.
DIPLOMA ŞI PREMIUL „LUDICA MAJOREM”
pentru O antologie a Umorului Românesc în cadrul
Festivalului Naţional de Umor „Liviu Oros”, Ediţia a IX-a,
Deva, preşedinte Cornel Udrea, martie, 2009;
DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, acordată de Asociaţia
culturală „Pro-Isis”, Orăştie, 2009.
DIPLOMA „PRIETEN AL BIBLIOTECII”, acordată
de Biblioteca judeţeană „Ovid Densuşianu” – Deva, la a 65-a
aniversare a zilei de naştere;
PREMIUL DE EXCELENŢĂ, al revistei „Discobolul”,
acordat de Consiliul judeţean Alba, 2009;
PREMIUL PENTRU PROZĂ, pentru romanul
COBAII, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala
Alba-Hunedoara şi Consiliul Judeţean Alba, 2010;

158
 PREMIUL DE EXCELENŢĂ, acordat de Uniunea
Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara şi Consiliul
Judeţean Alba, 2011;
PREMIUL PENTRU DRAMATURGIE, acordat de
Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România,
pentru volumul de teatru AL II-LEA ADAM, 2011;
PREMIUL PENTRU OPERA OMNIA, pentru întreaga
activitate literară, acordat de Uniunea Scriitorilor, Filiala Alba-
Hunedoara, 2013;
DIPLOMA DE MERIT CULTURAL, acordată de
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale – Deva, pentru participarea la „Festivalul Naţional
de Umor Liviu Oros” ediţia a XIV-a, 2014;
DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, în semn de preţuire
pentru aportul adus culturii simeriene, acordată de Primăria
şi Consiliul local al Oraşului Simeria, şi Centrul Cultural şi de
Creaţie al Oraşului Simeria.
Scriitorul umorist DUMITRU HURUBĂ, este cuprins
în Dicţionarul General al Literaturii Române, (vol. 3, E-K, pp.
538-539), coordonat de Acad. Eugen Simion şi editat de
Academia Română în anul 2005.
DUMITRU HURUBĂ , este prezent în:
SCRIITORI AI TRANSILVANIEI, 1949-2014,
Dicţionar critic ilustrat, publicat de Uniunea Scriitorilor
din România, Filiala Cluj, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014,
p. 192;
Monografia Judeţului Hunedoara –
PERSONALITĂŢI HUNEDORENE, vol. 5, Casa de Editură
Emia, 2015, pp. 461-465;
SANGIDAVA, 3 (IX) serie nouă, Editura NICO, Tg.-
Mureş, 2015, pp. 66-74, Editor: Fundaţia Culturală „Miron
Cristea”, sub egida Consiliului Judeţean Harghita;

159
 REPERE IDENTITARE ROMÂNEŞTI din Judeţele
Covasna şi Harghita, de Ioan LĂCĂTUŞU şi Erich-Mihail
BROANĂR, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, p. 370;
ANTOLOGIE DE POEZIE ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ, vol. 3, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2014,
pp. 563-580.
31 mai – 1 iunie, 2013, Alba Iulia, participant la
Colocviul romanului românesc contemporan condus de
Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae
Manolescu, cu comunicarea FICŢIUNE? EVAZIUNE?
NUUUU: BLOG!
VOLUME PUBLICATE:
1.NOAPTEA UNUI MEDIC (proză scurtă), Comitetul
de cultură şi educaţie socialistă a judeţului Hunedoara, Deva,
1979;
2.DEBUT’86, volum colectiv de debut la Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986;
3.IUBITA MEA, E ORA INDEXĂRII (versuri), Edit.
PC Graf, Deva, 1994;
4.REZERVAŢIA DE ZĂPĂCIŢI (proză satirico-
umoristică), Editura Corvin, Deva, 1995;
5.CARTE DE COLORAT MINTEA (versuri social-
satirico-umoristice), Editura Emia, Colecţia “Scorpion”, Deva,
1998;
6.BUNĂ SEARA, DOMNULE MANN… (povestiri),
Editura Eubeea, Timişoara, 1998;
7.UN SCORPION PE CONTRASENS (schiţe şi
povestiri satirico-umoristice), Editura Corvin, Deva, 1999;
8.DE VORBĂ CU… (interviuri), Editura Eubeea,
Timişoara, 1999;
9.INSOMNII BINEFĂCĂTOARE (critică literară),
Editura Corvin, Deva, 2000;

160
 10.SCUZAŢI CĂ NE-AM CUNOSCUT (schiţe şi
povestiri satirico-umoristice), Editura SigNata, Timişoara,
2001;
11.BALAMUCUL, DRAGOSTEA MEA… (roman
umoristic), Editura Călăuza, Deva, 2002;
12.CRONICI TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie,
Editura Călăuza, Deva, 2004;
13.CRIME ŞI STRĂLUCIRE (microbiografii ale unor
personalităţi istorice: Ahasverus, Apostolul Pavel, Maria
Stuart…), Editura Călăuza, Deva, 2004;
14.NATURĂ VIE CU SCORPION SENTIMENTAL
(microroman), Editura Emia, Deva, 2005;
15.ACOLO ŞEZUM ŞI… RÂSEM (Cronici TV
publicate în România literară), Editura Corvin, Deva, 2006;
16.AMANŢII GAIŢELOR CU CAP DE STRUŢ
(roman), Editura Eubeea, Timişoara, 2008;
17.CARTE DE COLORAT MINTEA (versuri, ediţie
definitivă), Editura Corvin, Deva, 2008;
18.COBAII (roman), Editura Eubeea, Timişoara, 2009;
19.CITITORUL DE ILUZII (cronici şi recenzii
literare), Editura Eubeea, Timişoara, 2010;
20.EVADAŢII DIN CLEXANE (roman), Editura
Eubeea, Timişoara, 2010;
21.SCORPIONISME (pamflete şi eseuri), Editura
Eubeea, Timişoara, 2011;
22.AL II-LEA ADAM, teatru, Editura Eubeea,
Timişoara, 2011;
23.CA O FLEANDURĂ, IUBIREA (proză scurtă),
Editura Eubeea, Timişoara, 2011;
24.IAGO – SFORĂRIE DE LUX (roman), Editura
Eubeea, Timişoara, 2011;
25.ARANKA-NÉNI, SAU CANAPEAUA CU SCÂRŢ,
(roman), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012;

161
 26.SĂ VĂ SPUN CEVA… (eseuri), Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2012;
27.BATE VÂNTUL PRIN CĂMARĂ, (poezii
patriotice), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012;
28.AŞA CRED EU… (interviuri), Editura Limes,
Floreşti, 2013;
29.BIROUL DUŞILOR DE-ACASĂ, (roman), Editura
Limes, Floreşti - Cluj, 2013;
30.SPERIAŢII DIN PĂDUREA CAILOR (roman),
Editura Limes, Floreşti - Cluj, 2013;
31.LOVE STORIES – fără sentimente! (proză scurtă),
Editura Cenaclul de la Păltiniş, Sibiu, 2013;
32.NEBUNATICII, col. OPERA OMNIA – ROMANUL
DE AZI, Editura TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2013;
33.FILIALA CASEI DE NEBUNI (roman), Editura
Limes, Floreşti – Cluj, 2014;
34.ŞOFERI ÎN CAMPANIE comunisto-agricolă 1979,
col. OPERA OMNIA – ROMANUL DE AZI, Editura
TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2014;
35.ÎNCĂ NU E PREA TÂRZIU, cronici literar-
optimiste, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2014;
36.SCRIITORI CONTEMPORANI DIN JUDEŢUL
HUNEDOARA, Editura TipoMoldova, 2014;
37.POEZII CÂRCOTAŞE, Editura TipoMoldova, Iaşi,
2014;
38.MISOGINUL BINE TEMPERAT, proze, Editura
Limes, Floreşti – Cluj, 2014;
39.SPONDILOZA LA ŞARPELE CU CLOPOŢEI,
(roman), Editura Limes, Floreşti, Cluj, 2015:
40.CIUMURLIA CU DRĂCUIELI, (roman), Editura
Limes, Floreşti, Cluj, 2015:
41.ESEURI, CRONICI, CRONICHETE…
LITERARE, Editura Limes, 2015;

162
 42.LA BODEGA „TRI SCHELEŢI”, (roman), Editura
„Limes”, 2016;
43…DA’ CINE-A ZIS CĂ SUNTEM NORMALI?,
(proze), Editura Limes, 2016;
44. SCENARITA, eseu-fantezie, Editura Limes, 2016;
45.Să ne mai reamintim de… MICROBIOGRAFII
(Coşbuc, Jerome, Seceleanu, Sin, Topârceanu), Editura
Limes, 2016;
46.EPIGRAME ŞI… POEZIURI, editura Limes, 2016;
47.SCUZAŢI CĂ NE-AM CUNOSCUT… (proze),
Editura Limes, 2017;
48.A.D.P., Agenţia Duşilor cu Pluta (roman), Editura
Limes, 2017;
49.SCHEPSIS (Poeme şi Catrene), Editura limes, 2017;
50.(Im…)POSIBILA RUPTURĂ, eseu de critică
literară, Editura Limes, 2018;
51.13 MICROBIOGRAFII SENTIMENTALE, Editura
Limes, 2018.
52.NORYNA, roman, Editura Limes, 2018.
53.MAI ALTFEL DESPRE VERONICA MICLE,
Editura Limes, 2019.
54.INFIDELIA (roman), Editura Limes, 2019;
55.IUBIRI DE IPOCRIŢI (antologie de proză scurtă),
Editura Limes, 2019;
56.IDILIE PRIN HARABABURĂ (antologie lirică),
Editura Limes, 2019;
57.MAI ALTFEL DESPRE VERONICA MICLE,
Editura Vatra veche, Tg. Mureş, 2020 (ediţie nouă, sinteză);
58.Veronica Micle, POEZII, Antologie, Selecţie de
Dumitru Hurubă, Editura Vatra veche, 2020;
59.IUBIND-O PE AMALASUNDA (versuri), Editura
Limes, 2020;
60.CA-N CODRU… (teatru scurt), Editura Limes, 2020;

163
 61.DESCREIERAŢII DE LA SCARA X7 (roman),
Editura Limes, 2020;
62.AVÂND ÎN VEDERE… (microeseuri), Editura
Limes, 2020;
63.CLEPSIDRA CU AMINTIRI (poezii de formă
veche), Editura Limes, 2020.
64.COPII LEGALIZATE (poeme), Editura Vatra
Veche, 2021;
65.OGRADA AIURIȚILOR (proză), Editura Vatra
Veche, 2021;
66.SEMNAL (cronici literare), Editura Vatra Veche,
2021;
67.77 de poeme, Editura Vatra Veche, 2021;
68.Să ne mai (re)amintim de…, (microbiografii) Editura
Vatra Veche, 2022.

VOLUME COLECTIVE. În:

CINE AI FOST DUMNEATA, DOMNULE
VALENTIN SILVESTRU? (Editura Timpul, Reşiţa, 1997);
ANTOLOGIA COPILĂRIEI (Editura Emia, Deva,
1998);
ANTOLOGIA „UMORUL REFORMEI, REFORMA
UMORULUI” (Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2001);
ŢIGANIADA, NOI PUNCTE DE VEDERE, Editura
Eubeea, 2008;
O ANTOLOGIE DE UMOR ROMÂNESC, Editura
Eubeea, 2008;
ADAGIO, Editura Limes, 2019;
SUPERSTIȚIILE: ORIGINI, EVOLUȚII, Editura
Vatra Veche, 2021;
DIVINAȚIILE: ORIGINI, EVOLUȚII, PRACTICI,
Editura Vatra Veche, 2021.
ANTOLOGII PUBLICATE PE PLAN JUDEŢEAN
(proză, teatru şi versuri);

164
 REFERINŢE CRITICE în revistele: România literară
(Bucureşti), Vatra (Tg.-Mureş), Orient latin (Timişoara),
Tribuna (Cluj-Napoca), Ardealul literar (Deva), Arhipelag
(Deva), Provincia corvina (Hunedoara), Transilvania (Sibiu),
Agero (Germania), Discobolul (Alba Iulia) ş.a.

165
CUPRINS

I/5
II/12
III/32
IV/44
V/56
VI/71
VII/82
VIII/101
IX/109
X/121
XI/128
XII/136
XIII/148
Dumitru Hurubă. Date biografice/156
Referințe critice/165

166
167
 –Desigur-desigur – nicio
problemă!
–Foarte desigur, se alie
Victoreţu, oarecum sobru, am
văzut şi eu cât era de desigur...
–Dar nici nu contează, zise
Ioncelu, fiindcă noi suntem
experţi-evaluatori în situaţii
aparent lipsite de logică, însă cu
rezultate adesea spectaculoase.
Cred că vă mai amintiţi, stimaţi
domni şi colegi, de viaductul
dintre Munţii Apuseni şi Podul
lui Apolodor de la Drobeta,
variantă propusă de domnul director Adjunct…
–O propunere fantastică!, exclamă Strecheanu. Trebuie
să recunoaştem ineditul problemei.
–Am înţeles, zise Ioncelu că au fost, totuşi, nişte
împotriviri din partea unor consilieri cu motivaţia că
viaductul nu trecea pe la Parcul Dendrologic din Simeria…
–Domnilor, se supără Trimisul, ce Apuseni, ce Drobeta,
ce Apolodor? Scuzaţi-mă, dar simt că mi se tulbură
logica… Nu era vorba despre Apuseni – Giurgeni – Vadu
Oii?
Directorul Ciorloiu îşi dădu seama că, din cauza
oboselii, probabil, tema discuţiei derapase spre o şedinţă de
tâmpiţi, aşa că zise:
–Domnilor şi doamnă Luana…
–Sunt domnişoară, păru să se supere Luana.
–Supunem la vot: cine e de acord că colega noastră
Luana Vorcescu e domnişoară? Votăm, da?

168