Ghostbusters: Afterlife - nostalgia e intotdeauna o idee buna

Reteta noului film Ghostbusters: Afterlife seamana cu cea a unei ciocolate produse de zeci de
ani pe care o savureaza toate generatiile unei familii - se toarna ingredientul principal (cel mai
sexy barbat in viata - Paul Rudd), se amesteca la foc mediu cu nostalgie, se adauga si alte licori
(Stranger Things vibe, umor, copii care joaca bine, tensiune dozata ehilibrat, vizualuri misto) si,
la final, se scapa toata sticluta de nostalgie. Voila! Rezultatul este un film care va creste frumos
si va bucura toate tipurile de spectatori, de la tinerei in suflet pana la tinerei la trup.

Pe langa faptul ca filmul a fost interesant, chiar si mai tare a fost modul cum a fost prezentat:
intr-o vizionare de secret cinema, in care participantii nu au stiut ce film vin sa vada, iar pariurile
s-au intins de la filme de Craciun pana la SF-uri bazate pe comic books sau biopicuri.

Ghostbusters: Afterlife

Phoebe este o pustoaica de 12 ani care-si traieste viata experimentand diverse giumbuslucuri,
pentru ca marea ei pasiune este stiinta. Atunci cand e nevoita sa se mute intr-un loc izolat
impreuna cu mama si cu fratele ei (un exemplar maturizat al copiilor din Stranger Things),
lucrurile devin si mai interesante. Phoebe afla ca bunicul ei, de la care au mostenit casa, facea
parte din gasca Ghost Busters si-si dedicase viata salvarii omenirii de spiritele rele.

Finalul filmului aduce cireasa de pe tort pentru nostalgici. Si da, asta-l include pe Bill Murray.

Impresie generala - o productie reusita, cu actori buni

Chiar daca nu o avem pe Angelina Jolie sau pe Brad Pitt, actorii au fost pentru mine un punct
forte de necontestat:

● Paul Rudd, actualmente cel mai sexy barbat in viata, care a mai jucat cu o Phoebe
celebra (Friends);
● Carrie Coon, pe care am remarcat-o in serialul The sinner, sezonul 3, si care mi se pare
o actrita cu inteligenta lui Natalie Portman, capabila sa ridice orice productie;
● McKenna Grace - care-mi parea super cunoscuta si foarte buna, si pe care abia apoi am
deslusit-o: a avut un rol sfasietor in The Handmaid’s Tale;
● Finn Wolfhard - fara de care Stranger Things n-ar fi Stranger Things, iar Ghostbusters:
Afterlife n-ar fi Stranger Thinks-like;

Pe langa actorii astia tineri de care mi-a fost mega drag, au aparut si generatia veche, dar nu
detaliez, ca asta e treaba de validat in fata ecranului. Ce-i drept, efectele au sporit calitatea
filmului, iar unele dintre ele au fost folosite in sujba cuteness-ului: unele fantome aveau forma
unor mascote Michelin, grasuni din marshmallow, ce recreeaza o versiune a campaniei “Dumb
ways to die”.
La fel de tare mi-a placut si umorul din Ghostbusters: Afterlife, un ingredient must have, pe care
l-am bifat fara sa stau pe ganduri si care a detensionat unele momente in care-ti statea inima in
gat. Cu toate astea, pelicula e departe de a fi un film de groaza, relax.

Cum scopul meu nu e sa dau in vileag tot filmul, ci doar sa confirm ca e fain, ma opresc aici si
te invit sa dai o tura la Cinema City, unde te poti bucura de o comedie clasica cu toate
ingredientele alea bune. Vizionare placuta!