De dragul minciunii

Charles Baudelaire

În faţa mea când luneci, o, scumpă lenevoasă,

În cântece de-arcuşuri ce de tavan se frâng,
Plutind cu o mişcare domol armonioasă,
Plimbându-ţi plictiseala din ochiul tău adânc ;

Când tot privesc, sub focul de gaz ce-i dă viaţă,

Şi fruntea-ţi pală, plină de-un vino-ncoa morbid,
Pe care facla serii aprinde-o dimineaţă,
Şi ochii tăi ca ochii icoanei de pe zid,

Îmi spun : Cât de frumoasă ! Ce gingaşă şi dreaptă !

Cunună, amintirea îi stă, domnesc pridvor,
Şi inima, pătată ca piersica prea coaptă,
I-aşteaptă, ca şi trupul, un încercat amor.

În toamnă, eşti tu rodul desăvârşit de raze ?

Eşti urna funerară cu plâns aromitor,
Parfumul ce ne fură spre depărtate oaze,
Mângâietoarea pernă sau coşul plin de flori ?

Ştiu gene încărcate de lacrimi suverane,

Ce nu ascund secrete şi tăinuiri nu au ;
Sunt scrinuri fără pietre, pustii medalioane,
Mai goale-n adâncire ca voi, o Ceruri, stau !

Dar ca să-ncânţi un suflet setos de înşelare,

I-ajungi tu, lui ce fuge de adevăr lumesc,
Prostia ta nu-mi pasă, nici greaua-ţi nepăsare !
Salut, decor sau mască ! Iubirea ţi-o slăvesc.