Fragment extras din

A DOUĂSPREZECEA NOAPTE sau CE DORIŢI

de William Shakespeare

Distribuția:

OLIVIA, o contesă bogată – Amalia Nicolescu

VIOLA, îndrăgostită de ducele Orsino – Sonia Divile
MALVOLIO, intendentul Oliviei – Valentin Andrieș

Actul I, Scena 5

OLIVIA: Ce spui, Malvolio, de una ca asta?

MALVOLIO: Mă mir că înălţimea-voastră se poate desfăta la glumele unui

obraznic neghiob. Deunăzi l-am văzut pus cu botul pe labe de un bufon care n-
avea mai mult duh decât bolovanul de colo. Uitaţi-vă că l-am şi pus la respect.
Când nu râdeţi şi nu-i întindeţi momeala, tace ca un peşte. Eu consider că
persoanele bine care se amuză cu bufoneriile de-alde ăstora nu preţuiesc mai
mult decît tichia lor.

OLIVIA: Te preţuieşti prea mult, Malvolio, şi sunt încredinţată că boala dumitale

de stomac e de vină că ţi-ai pierdut gustul de viaţă şi nimic nu te ajută. Când ai
o inimă caldă şi o conştiinţă curată, buna dispoziţie vine de la sine şi nu iei
drept ghiulea de tun o săgeată de vânat vrăbii. N-au de ce să te scandalizeze
libertăţile pe care şi le ia nebunul, aşa-i obiceiul; numai omul care s-a deprins
să-i tot cenzureze pe ceilalţi găsește tot felul de sensuri ascunse în orice glumă.

MALVOLIO: Doamnă, aşteaptă la poartă un tânăr gentleman care doreşte să vă

vorbească.

OLIVIA: Dacă vine din partea ducelui, spune-i că nu mă-simt bine, că nu sunt
acasă, spune-i orice, dar să nu mă mai plictisească.
(iese Malvolio și revine după câteva momente)

~1~
MALVOLIO: Doamnă, tânărul cu pricina se jură că nu se lasă până nu stă de
vorbă cu dumneavoastra. I-am spus că sunteţi bolnavă şi zice că ştie şi că de
aceea şi vrea să vă vorbească; i-am spus că dormiţi şi pare să aibă clarviziuni şi
în această privinţă şi-i dă zor-nainte cu vorbitul. Ce-i mai pot spune, doamnă?!
Că este imperturbabil şi mă prinde cu minciuna.

OLIVIA: Spune-i că nu vreau să vorbesc cu el.

MALVOLIO: Şi pe-asta i-am spus-o şi ce credeţi că a răspuns? Că e dispus s-

aştepte oricât, ca o statuie, până vă veţi răzgândi şi tot are să vă vorbească.

OLIVIA: Ce fel de om e el?

MALVOLIO: De felul lui? E om.

OLIVIA: Dar cum arată?

MALVOLIO: Arată în toate felurile că trebuie să vă vorbească.

OLIVIA: Cum se prezintă, ce vârstă are?

MALVOLIO: Prea fraged ca să-i zic bărbat, dar, ca să-i zic băieţel ar fi totuşi prea
bătrân: o păstaie cu bobul încă crud; nici prea-prea, nici foarte-foarte. Se
prezintă, ce-i drept, binişor, dar vorbeşte ţâfnos de parcă numai alaltăieri l-ar fi
înţărcat maică-sa.

OLIVIA: Lăsa-l să intre. Dă-mi voalul, haide, pune-mi-l pe faţă. Să-l ascultăm pe
trimisul lui Orsino.
VIOLA (după ce se uită și la alte doamne și domnișoare din public): Care este
preacinstita stăpână a casei?
OLIVIA: Vorbeşte cu mine; îţi voi răspunde eu în numele ei. Ce pofteşti?
VIOLA: Strălucită, desăvârșită şi fără de pereche frumuseţe, spune-mi dacă eşti
doamna casei acesteia, pentru că ochii mei n-au cunoscut-o vreodată; aş vrea
ca vorbirea mea să i se adreseze ei, fiindcă i-am pregătit o cuvântare distinsă,
care mi-a luat mult timp să învăţ a i-o spune cum se cuvine. Frumuseţilor, nu

~2~
mă priviţi cu atâta semeţie! Din fire sunt timid, şi, la cel mai mic râs sau gest de
batjocură, mă pierd de tot.
OLIVIA: De unde veniţi, domnule?
VIOLA: Răspunsul la întrebarea dumneavoastră nu se află în rolul pe care l-am
învăţat şi alta decât rolul meu nu ştiu. Preagingaşă doamnă, aveţi bunătatea să-
mi spuneţi dacă dumneavoastră sunteţi stăpîna, ca să-mi pornesc discursul?
OLIVIA: Nu cumva eşti actor?
VIOLA: Nici vorbă de așa ceva. Şi totuşi, pe ghearele celui viclean, nu sunt ce
vreau să par a fi. Eşti stăpâna casei?
OLIVIA: Eu sunt.
VIOLA: Atunci eşti negreşit; şi chiar pe nedrept ţi-ai uzurpat dreptul de a dărui
ce-ţi aparţine, schimbîndu-l în datoria de a păstra ceea ce trebuie să dăruieşti.
Dar acestea nu ţin de însărcinarea mea; o să continui cu laudele, apoi o să trec
la miezul soliei.
OLIVIA: Treci la ceea ce e important; lasă laudele.
VIOLA: Dar mi-am dat toata silința să le-nvăț și sunt pline de poezie.
OLIVIA: Înseamnă că sunt cu atât mai mincinoase. Să trecem. Mi s-a spus că
făceai mare gălăgie la poartă şi nu te-am primit decât ca să văd cum arăţi, nu ca
să-mi ţii discursuri. Dacă ai ceva cuminte de spus, fii scurt şi te ascult. Dacă nu,
pleacă. Nu sunt dispusă să mi se recite neghiobii.

MALVOLIO: Domnule, cu alte cuvinte, pânzele pălăriei sus şi busola pe liber.

VIOLA: Mai domol, căpitane. Am de gând să mai rămân prin portul ăsta.
Stimată doamnă, potoliţi-vă uriaşul că se dă la mine.
OLIVIA: Spune-mi odată ce pofteşti.
VIOLA: Sunt purtătorul unei solii.
OLIVIA: Se vede treaba că urâte lucruri ai de spus dacă dai atât ocol.
VIOLA: Vorbele mele sunt dedicate în exclusivitate auzului dumneavoastră. Nu
vin nici cu ultimatumuri de război, nici cu declaraţii de supunere. Port în mâna
aceasta o ramură de măslin şi fiecare cuvânt rostit de mine e plin de
binefacerile păcii.
OLIVIA: Și totuși începutu-a fost în forță. Cine eşti şi ce vrei?
VIOLA: Am început în forță fiindcă am fost primit cu obrăznicie. Cine sunt şi ce
vreau cu tot dinadinsul e ca tainele de nepătruns ale fecioriei. Pentru auzul tău
poate fi ecoul însuşi al divinității, pentru alții pură blasfemie.

~3~
OLIVIA: Bine. Lăsa-ne singuri. Să ascultăm ecoul divinității. (Malvolio iese
bombănind) Ei, acum, dragă domnule, recită-ţi textul.
VIOLA: Preaiubită doamnă...
OLIVIA: Iată un început promiţător, care dă loc mai multor ipoteze. Din partea
cui vine?
VIOLA: Provine din fundul inimii lui Orsino.
OLIVIA: Din care sertăraş anume?
VIOLA: Ca să răspund după întrebare, din sertăraşul numărul unu.
OLIVIA: Îi cunosc conţinutul. E plin de jurăminte mincinoase. Altceva mai vrei?
VIOLA: Scumpă doamnă, îngăduiţi-mi să vă privesc ochii.
OLIVIA: Stăpînul tău te-a însărcinat să duci tratative cu ochii mei? Ţi-ai depăşit
atribuţiile şi ai ieşit din rol. Dar vom trage, totuşi, cortina, măcar cât să vezi
decorul. (Se dezvăluie.) Reprezintă un portret recent. E bine pictat?
VIOLA: Foarte bine, dacă pictorul e Dumnezeu.
OLIVIA: Da, şi e lucrat astfel încât să reziste intemperiilor.
VIOLA: Într-adevăr, numai paleta firii ar fi putut alătura astfel, cu-o mână sigură
şi pricepută, roşul cu albul pur. Preamândră doamnă, o crimă neiertată
săvârşiţi, ducînd o capodoperă spre moarte, fără-a-i lăsa un seamăn viu pe
lume.
OLIVIA: O, domnule, nu sunt atât de crudă; voi lăsa un inventar exact al
farmecelor mele, articol cu articol, etichetat întocmai cu testament: întâi, două
buze destul de rumene; doi: doi ochi verzi cu pleoape anexe; trei: o bărbie... Şi-
aşa mai încolo. Ai venit cumva să le evaluezi?
VIOLA: Acuma văd cum eşti, da: eşti trufaşă, dar diavolul de-ai fi, ești tot
frumoasă. Stăpînul meu din ochi de drag te pierde și dragostea lui trebuie
răsplătită, chiar dac-ai fi pe lume fără seamăn.
OLIVIA: Cum? Mă iubeşte?
VIOLA: Te-adoră și lacrimi varsă. Suspinul lui e tunetul iubirii și-oftatul, fulger.
OLIVIA: Stăpânul tău știe preabine că nu-l pot iubi: cred că e virtuos, ştiu că e
nobil, cu-avere mare, -n floarea tinereţii și fără pată, după cum se-aude, culant
şi instruit, şi chiar viteaz; bine făcut şi-atrăgător; şi totuşi, nu-l pot iubi. Putea să
înţeleagă.
VIOLA: De te-aş iubi cu-nflăcărarea lui, cu suferința-i, mai mult mort decât viu,
refuzul tău eu nu l-aș înțelege; n-aș vrea să-l înțeleg.
OLIVIA: Şi-atunci, ce ai face în locul lui?

~4~
VIOLA: Mi-aş face la poarta casei tale colibă, de răchită, aşteptând ca sufletul
să-mi trag, privind spre tine. Sfâşietoare cântece de dor ți-aş trimite prin
nopţile tăcerii și numele ţi l-aş striga pe dealuri! Şi tot ce mişcă pe pămînt şi-n
aer nu te-ar lăsa ca să mă uiţi.
OLIVIA: Ai face mult; ia spune-mi, de ce neam eşti?
VIOLA: Mai bun decât norocu-mi, dar nu mă plâng de stare, nici de rang.
OLIVIA: Întoarce-te la domnul tău şi spune-i că nu-l pot iubi și să nu-și mai
trimită mesageri. La revedere. Ţine, pentru deranj.
VIOLA: Eu nu-s tocmit pe bani, păstrează-i! Nu eu duc lipsă de răsplata, ci
dânsul. De piatră fie-i inima acelui pe care vei ajunge să-l iubeşti; iar patima ce
te va mistui tot de-un dispreţ la fel să se izbească. Adio, rea făptură îngerească!
(Iese.)
OLIVIA: „De ce neam eşti?” „Mai bun decât norocu-mi, dar nu mă plâng de
stare, nici de rang”... Deci de neam bun, precum am bănuit. Vorbirea, chipul,
privirea şi duhul cât cinci blazoane fac. Inimă, stai... Dar dacă el era stăpânul!
Oare? Atât de iute se ia boala asta? Desăvârşirea lui, amar de dulce, simt cum
se furişează-n ochii mei. Acum, ce-o fi să fie! Hei, Malvolio!
(Reintră Malvolio.)

MALVOLIO: Aici sunt, doamnă, gata la poruncă.

OLIVIA: Dă fuga după tânărul obraznic, trimisul ducelui. Mi-a dăruit acest inel.
Să-i spui că nu-l primesc și să nu-ncerce-a-şi amăgi stăpânul cu vagi nădejdi. Eu
nu-s de nasul lui. Iar dacă mai doreşte explicaţii, pe tânăr să-l trimită de
îndată... Grăbeşte-te, Malvolio!

MALVOLIO: Da, stăpână!

(Iese.)
OLIVIA: Prin nori mă simt plutind şi simt o teamă că m-am scrântit puţin. Un
dor mă cheamă, dar numai soarta ştie-n care parte. De-acum, ce mi-a fost scris
să mi se-arate! Am mulţi duşmani la curtea lui Orsino; altfel, curând te-aş căuta
acolo. Dar vină ce-o veni, mi-eşti drag şi-s gata, să-nfrunt primejdia, merg cu
tine-o dată.
(Iese.)

~5~
Actul II, Scena 2
O stradă. Intră Viola; Malvolio o urmează.

MALVOLIO: N-ai fost dumneata adineauri la contesa Olivia?

VIOLA: Ba da, domnule, e drept că nu m-am prea grăbit să mă-ndepărtez.

MALVOLIO: Vi se înapoiază acest inel, domnule: m-aţi fi putut scuti de

alergătură, luându-vi-l singur. Domnia-sa mai adaugă că pe deasupra îl poţi
pune pe stăpânul dumitale în situaţia disperată de a pricepe că dânsa nu-i de
nasul lui. Şi încă ceva: să nu vă mai prindă că mai veniţi pe la dânsa, în afară de
cazul că vă întoarceţi să-i povestiţi cum a primit dânsul chestiunea. Vârâţi-vă
bine asta-n cap; obiectul se restituie.

VIOLA: Nu ştiu; dar dacă mi l-a luat, nu-l iau.

MALVOLIO: Ascultă, domnule, i l-ai aruncat cu neobrăzare la picioare şi ea ţi-l

aruncă la fel, îndărăt: dacă valorează cât să te-apleci să-l culegi de pe jos,
poftim, ridică-l, iar de nu, să fie al cui l-o lua.
(Iese.)
VIOLA: I-am dat eu vreun inel? Ce vrea să-nsemne? Te pomeneşti că i-am
plăcut, ferească! Da, da, se cam uita la mine galeş; de-atât privit, s-a şi-ncurcat
la vorbă. S-a-ndrăgostit, iar patima-i, şireată, acest inel mi l-a trimis ca semn.
Nu-i al stăpânului, o ştiu prea bine. Eu sunt alesul. Biata, dac-ar şti, mai bine s-
ar fi-ndrăgostit de-un vis. În orice deghizare, gândul rău îşi face mendrele cu
dibăcie. E ca de ceară inima femeii, ce-ntipăreşte-n ea, prea lesne, chipul cel
mincinos. Aşa ni-i firea, slabă, și vina nu-i a noastră, ci a ei. Ce-i de făcut acum?
Stăpânul meu e-ndrăgostit de ea, iar eu, un monstru, mă prăpădesc de dragul
lui, în timp ce ea, amăgită, moare după mine. Ce-are să iasă? Cât mai sunt
bărbat va trebui la dânsul să renunţ, dar cum sunt doar femeie, vai, Olivia, câte
suspine-am să-ţi prilejuiesc! O, timp! Le-am încurcat ca niciodată, descurcă-le,
să ies basma curată!
(Iese.)

~6~