CURSUL NR. 5.

OPTIMIZAREA GRAFICĂ

Optimizarea grafică este o metodă simplă care permite rezolvarea problemelor de

optimizare care implică funcţii obiectiv de una sau două variabile. Această limită este
evidentă, deoarece determinarea punctului de maxim se face prin analiza vizuală a
graficului funcţiei, pentru domeniul care interesează. Iar reprezentările grafice
posibile sunt cele de tip plan (două coordonate, pentru funcţiile de o variabila) şi cele
de tip spaţial, 3D, (trei coordonate, pentru funcţiile de două variabile). Apariţia şi
dezvoltarea interfeţelor grafice, a softurilor tot mai performante dedicate
reprezentărilor grafice, fie in MATLAB , fie in MATEMATICA (GraficalSolution
function), au determinat ca procedura de optimizare grafică să fie cea mai simplă şi
mai uşor de utilizat.
Problemele practice de optimizare conţin de cele mai multe ori mai mult de două
variabile, caz în care aplicarea directă a metodei grafice nu mai este posibilă. Dacă se
doreşte totuşi o primă optimizare rapidă a problemei, este posibil ca să se reducă
dimensiunea problemei (a numarului de variabile) folosind procedura:
-se alege un grup de variabile care se transformă în constante, primind valori cît mai
apropiate de situaţia reală, prin experienţa de proiectare a utilizatorului
-se păstrează una sau două variabile, pe care proiectantaul le consideră fundamentale
în economia cazului de optimizare
-se efectuază optimizarea grafică pentru această variantă simplificată
Din apare observaţia ca experienţa profesionala, de proiectare este esenţială în
abordarea şi rezolvarea problemelor de optimizare.
În virtutea celor afirmate, se structurează următoarea procedură în cazul optimizarii
grafice. Considerăm o problemă standard de optimizare (alegem situaţia funcţiilor de
două variabile):
să se minimizeze: f(X1,X2) (1)
în prezenţa restricţiilor: h1(X1,X2)=0
h2(X1,X2,)=0
hl(X1,X2,)=0
g1(X1,X2)≤ 0
g2(X1,X2)≤ 0
gm(X1,X2)≤ 0

1
Procedura completă conţine trei paşi:
1. se alege domeniul potrivit, rezonabil pentru fiecare variabilă (alegerea se face
pe baza experienţei de proiectare)
2. se trasează grafice pentru fiecare funcţie din setul de constrîngeri (acest set de
curbe reprezintă graniţele domeniului în care este plasată soluţia optimă a
problemei)
3. se trasează mai multe curbe ale funcţiei obiectiv
Alegerea domeniilor potrivite pentru variabilele de optimizare este prima
cerinţă care se impune fiecarei probleme, tehnici de optimizare. În mod evident,
domeniul ales trebuie să conţină punctul de optim. În acelaşi timp, un domeniul
prea vast conduce la marirea dimensiunii problemei, cu afectarea timpilor de
rulare iar, în anumite cazuri, cu afectarea preciziei de calcul. Pentru metoda
grafică, un domeniul prea mare conduce la dificultăţi de diferenţiere intre
diversele constrîngeri reprezentate grafic. În cazul în care nu există o experienţă
de proiectare anterioară pe baza careia să se poată dimensiona domeniul de
definire a variabilelor (şi de cautare a optimului), se recomandă următoarea
procedură:
-se aleg arbitrar limitele (inferioară şi superioară) pentru una din variabile

-se determină limitele variabilei prin rezolvarea sistemului de ecuaţii ce

reprezintă constrîngerile
Pentru exeplificare considerăm problema de optimizare:

Să se minimizeze:

cu constrîngerile:

Acceptînd faptul că nu avem nici o informaţie asupra dimensiunii domeniului

variabilelor de optimizare, alegem arbitrar pentru variabila domeniul limitat de 0
şi 10. Acum, rezolvăm sistemul constrîngerilor pentru valorile alese ale lui :

pentru

pentru
: pentru
pentru

2
Pentru prima încercare, vom alege domeniile variabileler astfel; şi
.
Concluzia exemplului este că pentru variabila a doua, a carei domeniu se calculează,
limitele lui se iau cele mai mari din setul de valori obţinute prin rezolvarea sitemului
de constrîngeri. Se consideră cel mai mare domeniu calculat. În acest fel se urmăreşte
să se asigure faptul capunctul de optim este ţn interiorul domeniului ales.

Trasarea graficelor pentru fiecare funcţie din setul de constrîngeri este a doua
etapă a optimizarii grafice. Graficele trasate determină un domeniu, o regiune în care
toate condiţiile din setul de constrîngeri sunt satisfăcute. Regiunea obţinută se
numeşte convenabilă, posibilă (feasible region). Considerînd constrîngerile scrise sub
forma standard, vom trasa dreptele reprezentînd ecuaţiile;
şi
Aceste drepte pot fi trasate selectînd mai multe valori pentru o variabilă rezolvînd în
raport cu cealaltă variabilă din cadrul setului de constrîngeri. Astfel, pentru a trasa
constrîngerile reărezentate de ecuaţia , se selectează valori diferite pentru ,
valori ce aparţin domeniului ales pentru variabila . Pentru fiecare valoare selectată
a lui se calculează valoarea corespondentă prin rezolvarea ecuaţiei
.Dreapta care trece prin perechea de puncte astfel determinate

reprezintă de fapt ecuaţia .

Dacă ecuaţia este liniară. avem nevoie pentru trasare doar de două puncte determinate
în maniera descrisă. Dacă ecuaţia este neliniară, sunt necesare mai multe perechi de
puncte pentru a trasa o curba cît mai apropiată de realitate. După cum reiese din cele
afirmate, este vorba de trasarea manuală a curbelor. În cazul în care se foloseşte un
program dedicat, trasarea este mult mai simplă, prin aplicarea directă a instrucţiunilor
grafice specifice.
Considerînd exemplu prezentat, observăm că trebuiesc trasate două curbe, ce
corespund graniţelor regiunii fezabile, impuse de constringeri:

graniţa constrîngerii 1:
graniţa constrîngerii 2:
Pentru a genera datele necesare trasării manualevom calcula mai multe puncte, aşa
cum se observă in tabelul:

3
 din din

0 2 6
2,5 8,25 3,5
5 27 1
7,5 58,25 -1,5
10 102 -4

Graficul următor s-a trasat cu datele perechilor de puncte determinate:

În cazul unei constrîngeri de tip egalitate, curba reprezintă o linie

fezabilă, adică fiecare punct de pe curba respectivă satisface condiţia constrîngerii.
În cazul constrîngerii de tip inegalitate, curba reprezintă graniţa unei

regiuni fezabile a constrîngerii. Pe o parte a conturului iar pe cealaltă

parte, . În mod obişnuit partea pe care este partea fezabilă a

constrîngerii, pentru ca fiecare punct din acest subdomeniu, regiune, satisface condiţia
restricţiei. Uneori se recomandă pentru claritate să se haşureze pe linia de contur, în
interiorul părţii nefezabile a regiunii, pentru a sugera mai clar care este în final zona
fezibila, respectiv domeniul marginit, determinat de setul de restricţii, unde trebuie să
aflăm punctul de optim.
Orice punct plasat în interiorul zonei fezabile satisface setul de constrîngeri ataşat
problei de optim. Dacă din reprezentarea curbelor ataşate setului de constrîngeri nu se

4
mai poate determina o regiune fezabilă, înseamna că problema astfel formulată nu are
soluţii. In acest caz este nevoie să se revină la etapa elaborării modelului matematic şi
să se reanalizeze definerea setului de constrîngeri. Dacă din reprezentarea grafică a
setului de constrîngeri se obţine un singur punct, atunci restul consideraţiilor nu mai
sunt necesare. Acel unic punct ce satisface setul de constrîngeri este în acelaşi timp si
optimul problemei. Dar în mod obişnuit se obţine un domeniu al soluţiilor fezabile, o
regiune unde este plasat punctul de optim, aşa ca trebuie parcursă etapa următoare.

Trasarea curbelor funcţei obiectiv

Pentru o problemă de optimizare bine enunţată, adică pentru una care produce o
regiune fezabilă nenulă, următoarea etapă este determinarea acelui punct din cadrul
regiunii fezabile care reuşeşte să determine optimul. Cum cele mai multe probleme de
optimizare se formuleaza ca probleme de minim-probleme de minimizare- rezlta ca
punctul de optim este cel pentru care se obţine cea ma mică valoare a funcţiei
obiectiv. Aceasta se obţine trasînd mai multe (cel puţin două) curbe pentru funcţia
obiectiv pentru a determina care este direcţia în care funcţia obiectiv scade. Se poate
apoi selecta vizual acel punct plasat ţn interiorul regiunii fezabile aşa încît să obţină
cea mai mică valoare pentru funcţia obiectiv.
Trasarea funcţiei obiectiv ridică o dificultate care nu a fost întilnită la trasarea setului
de restricţii. În cazul restricţiilor era natural sa se traseze curbe pentru valori zero ale
funcţiei, deoarece se trasau granitele unor domenii din care se alegeau apoi părţile ce
respectau condiţiile date. Pentru funcţia obiectiv nu există un set standard de valori
care să poată fi folosit. Trebuie să alegem citeva valori pentru care se traseaza funcţia
obiectiv. Valorile alese în acest mod aleator de obicei nu sunt utile, deoarece ele
corespund unor contururi care pot trece înafara domeniul ales, O strategie rezonabilă
este cea prin care se aleg doua puncte distincte din grafic şi se evaluează funcţia
obiectiv f după aceste două puncte. In acest caz cele două valori, puncte se calculează
astfel:

Cel mai probabil valorile functiei în cele doua puncte distincte vor fi diferite. Dacă
nu sunt diferite, se aleg alte două puncte distincte care să producă valori diferite ale
funcţiei obiectiv.

5
După selectarea valorilor de contur, de curbă, se traseaza curbele funcţiei obiectiv în
manieră identică în raport cu setul de funcţii constrîngere. Adică se aleg cîteva valori
arbitrare pentru una din variabile, să presupunem şi se determină apoi valorile
corespunzatoare pentru din ecuaţia . Curba ce trece printre aceste
perechi de puncte determinate reprezintă funcţia obiectiv pentru valoarea . Similar
se trasează curba pentru . Din aceste două curbe se poate determina
forma funcţiei obiectiv dar şi direcţia după care ea scade. Se poate acum estima
punctul de optim al graficului. Pentru a confirma estimarea mai sunt necesare înca
două curbe: una corespunzatoare valorii minime a funcţiei obiectiv iar cea de-a doua
pentru o valoare uşor mai mică a lui f . Aceasta ultimă curbă trebuie sa fie evident în
afara domeniul de căutare, a domeniului fezabil.

Continuam completarea exemplului început:

Cele două puncte se calculeaza astfel:

punctul 1:

punctul 2:

Evaluînd funcţia obiectiv în aceste două puncte se selecteaza următoarele doua valori:

şi

Trebuiesc trasate acum doua curbe care să treacă prin punctele care să satisfacă
următoarele două ecuaţii:
curba funcţiei obiectiv 1:

curba funcţiei obiectiv 2:

Pentru a genera cele două curbe, se iau mai multe puncte pe axa lui si se
calculează valorile corespunzătoare ale lui , rezolvind ecuaţia corespunzatoare
pentru curba trasată. Datele calculate pentru cele două curbe sunt sintetizate in tabelul
următor, la fel ca la punctul precedent, cînd a trasat setul de restricţii:

din din

0 26,4575 53,0094
2,5 32,9719 59,3919
5 40 66,0374
6
7,5 47,5 72,9401
10 55,4138 80,0908
Graficul care cuprinde şi aceste curbe este următorul:

Se observă din studierea ultimului grafic că regiunea fezabilă, unde toate

constrîngerile sunt indeplinite, este o linie mică plasată în apropierea originii. Aşa
cum a fost ales domeniul la început, pentru şi , nu este potrivit ca dimensiune
pentru o corectă analiză a optimului. Se impune astfel o operaţie de zoom, de focusare
pe zona de interes a problemei. De asemenea se observă ca funcţiile neliniare nu au
fost trasate suficient de precis, fiind necesare mai multe puncte pentru trasarea
conturului lor. Din aceste motive este necesară reluarea problemei de reprezentare
grafică ţinînd seama de cele două observaţii.
La prima reluare vom modifica limitele domeniului variabilelor de optimizare
(limitele domeniului de căutare), după cum urmează:

dar şi punctele de calcul pentru reprezentarea funcţiei obiectiv:

punctul 1:
punctul 2:
Tabelul de date pentru reprezentarea funţiei obiectiv este:

7
Graficul rezultat în acest caz :

Deşi graficul rezultat este mai bun decît primul, se observă ca mai poate fi îmbunătăţit
prin ajuntarea domeniului pe axa verticală. Graficul final este în acest caz:

Funcţia oviectiv este mult mai bine evidenţiată şi se poate observa că punctul de
optim, în speţă un punct de minim, se află la intersecţia ei cu cele doua conturi de

8
constrîngere. Punctul de intersecţie dă atît coordonatele cit şi valoarea funcţiei
obiectiv, respectiv minimul funcţiei:
punctul de optim:
Orice contur cu o valoare mai mică a funcţiei obiectiv va cădea, se va plasa în afara
zonei fezabile a problemei, aşa cum a fost ea definită.

Reducerea numărului de variabile de optimizare

Aşa cum am amintit la început, probleme de optim cu mai mult de două variabile pot
fi rezolvate prin metoda grafică, dacă reuşim să reducem numărul de variabile de
optimizare ma maximum două, fară a compromite natura problemei. Reducerea
numărului de variabile se face respectînd două condiţii:
-variabilele reduse se înlocuiesc cu constante ce aproximează suficient de bine
problema. Constanta se alege din experienţa de proiectare anterioară.
-variabilele de optimizare păstrate ca atare sunt cele mai importante, mai
semnificative pentru etapa de optimizare, respectiv cele care au cele mai semnificative
influenţe în cadrul funcţiei obiectiv.
Vom alege pentru exemplificare cazul prezentat anterior, al clădirii proiectată în
condiţii de optimizare a costurilor de climatizare. Modelul matematic al problemei a
fost determinat astfel (a se revedea din cursul doi enunţui, desenul şi semnificaţia
termenilor folosiţi):
Să se determine setul de mărimi (n, l, w, h, d) care să relalizeze:
Min dlw
considerînd restricţiile:

Deoarece funcţia obiectiv are 3 variabile, reducerea la 2 variabile nu este foarte

complicată. Folosim relaţiile din cadrul setului de restricţii, realizam substituţiile:

şi

În aceste condiţii, problema se rescrie astfel:

Să se determine setul de mărimi ( w, h, d) care să relalizeze:
Min
considerînd restricţiile:

9
După cum se vede, în această situaţie, problema a devenit una de două variabile de
optimizare şi poate fi rezolvată prin tehnica optimizării grafice.

10