11/16/2022

Rada Andra
CLASA A XI-A B
 Așa suna titlul unei cărți găsite la locul de muncă al mamei,în timp ce o ajutam să își pregatească sala de
clasă pentru noul an școlar (sau mai bine zis,preșcolar?) care urma să înceapă.La început,am fost
indignată.De ce nu existau titluri așa frumoase și în perioada când era rândul meu să mă bucur de
inocență?Dar apoi m-am liniștit.Acum,chiar dacă există,nu are cine să le citească.

Mi-am dat seama,în schimb,că și vârsta pe care o am acum are propriile ei aripi.Nu că cele
vechi,cărțile,mi s-ar fi rupt.Doar că acestea noi îmi dau ocazia să zbor în țările calde.Oh,bine
zis.Este noiembrie.Au plecat de mult păsările.Mă întreb dacă și-au atins destinația sau sunt încă
pe drum.
Aripile ce încep să îmi răsară acum răsar doar pentru că am avut norocul unui grădinar care să le
ude de ani buni.La început,a fost mama.
 Dorința ei de a face bine mi-a hrănit sufletul precum ambrozia
zeilor.Ba mai mult,dorința ei de a face bine fără sa primească nimic la
schimb.Din proprie voință.Evit să folosesc termenul de
“voluntariat”.Mi se pare dur.Ca și cum cuvântul în sine nu ar fi venit
din graiul pur al poporului, de la vulgus,ci al monarhului,al
colonistului roman trimis în sărmana provincie dacă pentru a împrăștia
tradiția și limba.Mi se pare mai potrivit ,,bunăvoință,,.Mai cald
parcă.Nu am reușit niciodata să o egalez în acest sens.Sufletul meu are
amprente de egoism pe care nu le-am putut curăța niciodată.Iar mintea
mea nu de puține ori s-a gândit în zilele toride de vară,când mama își
propunea să citească povești copiilor de pe uliță sau sa îi ducă să
admire Dunărea,că răcoarea camerei ticsite de cărți este prea
ademenitoare.Mă bucur,însă,că întotdeauna am ales arșița de iunie.Aș
fi regretat dacă aș fi rămas acasă.

Pe mama nu a înlocuit-o,bineînțeles,nimeni.Însă la postul de grădinar s-a angajat și doamna

dirigintă acum două săptămâni,când a avut excelenta propunere de a dicuta deschis cu suflete
cunoscătoare de bunăvoință.Nici nu era nevoie să le vezi chipul,doar le auzeai vocea și simțeai
bunătatea iradiindu-ți pe piele.Poate era bunătatea ta,scoasă la iveală ca răspuns la bunătatea
lor.Nu aveai de unde să știi.Ce știai categoric,însă,era că limbile acelea blestemate ale ceasului
continuau să se miște,ceea ce însemna că momentul încheierii venea mai repede decât ți-ai fi
dorit.Dacă pot să fiu sinceră,nu am reținut niciuna din fizionomiile doamnelor încântătoare pe
care le-am savurat vorbind.Le pot recunoaște,în schimb,glasurile și pot reda cu precizie
conversația avută.Nu îmi pot da seama ce m-a frapat mai tare:faptul că,după atâta amar de
vreme,am avut ocazia să regăsesc umanul din oameni sau rapiditatea cu care m-am deschis în
fața acestora,fapt ce mi se întâmplă foarte rar.Prefer să scriu atunci când simt că am ceva de
spus.Nu și în acea zi,din câte se pare.
Ce am avut de învățat?Oh,dar câte nu am avut!Am învățat în primul rând că timpul nu măsoară
calitatea procesului de învățare.În acea oră și jumătate,am simțit cum toți cei prezenți facem o
promisiune nerostită și ne dezvelim de masca socială purtată cu atâta măiestrie zi după zi.Au
vorbit sufletele,nu gurile noastre.Am împărtășit nu propriile experiențe legate de activități venite
din benevolență,ci călătoria tuturor pe drumul ce poate părea la o primă impresie înfundat al
schimbării în bine.Al găsirii elementelui care ne leagă pe toți.Toleranță.Acceptare.Al
umanului,dacă doriți.
Cred că asta și face voluntariatul,pe langă sonoritatea lui care mie una mi se pare
asemănptoatoare cu două pietre ciocninude-se.