GHID DE SUPRAVIEȚUIRE

Cum să te adaptezi în natură

cu minim de resurse
În cazul în care ne-am aventurat într-un loc rupt de
civilizație, ne abatem de la traseu, ne rătăcim sau pur și
simplu ne prinde noaptea în natură și se întâmplă să
rămânem fără resursele cu care am venit, e bine să știm
câteva lucruri utile care să ne ajute să supraviețuim,
adaptându-ne mediului înconjurător.

În condiții de supraviețuire, cel mai mare pericol pentru

sănătatea organismului îl constituie nutriția slabă și
extenuarea fizică.

Supraviețuitorul va trebui să procure sau să improvizeze

mijloacele care îi sunt strict necesare. Se poate spune
că improvizarea este o lege a supraviețuirii.

Dacă te rătăcești în munții din România și nu numai,

urmărește orice curs de apă pentru că inevitabil, acesta
te va conduce mai devreme sau mai târziu, la alți
oameni.

Este indicat să alegi întotdeauna drumul cel mai ușor și

mai sigur, chiar dacă este mai lung. În acest fel, îți
menajezi forțele, ocolind obstacolele și porțiunile greu
de trecut.

Nu urca în linie dreaptă pantele abrupte, ci în

serpentine pentru a-ți economisi energia. Încearcă pe
cât posibil să eviți râpele adânci, să nu treci prin
mlaștini sau terenuri mocirloase atunci când ele pot fi
ocolite. Deplasează-te încet și cu pas constant. Ai grijă
să nu-ți rănești picioarele fiindcă dacă nu te mai poți
deplasa, șansele de supraviețuire se reduc considerabil.

Popasurile să fie mai dese când ai de străbătut o

distanță mai mare. Alternează timpul de marș cu cel de
odihnă.

Cum facem rost de apă

Apa reprezintă una din necesitățile de bază pentru a
supraviețui. Ea reprezintă 70% din greutatea corpului.
Eliminată în permanență prin secreție, urină,
transpirație, ea trebuie înlocuită constant.

În condițiile supraviețuirii în zonele lipsite de apă sau

când aceasta este greu de procurat, consumul trebuie
să se facă în mod rațional, deoarece lipsa de apă în
timp îndelungat poate pune în pericol viața
supraviețuitorului.

Consumarea rațională a apei presupune ca apa să se

bea în mod sistematic, fără să se aștepte apariția
senzației de sete.

Fără mâncare putem rezista chiar și 30 de zile, însă fără

apă, după 3 zile viața devine grea :)

Cea mai bună apă potabilă din sălbăticie este apa de

izvor, dar, în lipsa ei, putem folosi apa din lacuri și bălți
sau putem aduna apa de ploaie și roua de dimineață.
Un om aflat în pădure, dacă vrea să-și asigure cei doi
litri de apă pe zi, necesari unei supraviețuiri fără
probleme, trebuie să plaseze după-amiaza capcane de
apă, iar dimineața să culeagă fiecare bob de rouă.

Apa poate fi procurată din surse existente la suprafața

solului (fluvii, râuri), din surse subterane (în fântâni
ascunse sub un strat subțire de pământ - în zonele
umede), de sub nisipul din albia unor cursuri de apă în
aparență seci, din zăpadă, gheață, plante, fructe.

În România, din fericire hidrografia este una bogată.

Totuși dacă nu găsim o sursă de apă, ne-o putem
procura săpând o groapă de aproximativ jumătate de
metru adâncime și se ̋ tapetează ̋ cu folie de plastic.

Sub folie, chiar pe mijlocul gropii, se așează un pahar

bine fixat, iar în vârful conului făcut din folie se face o
gaură, astfel încât roua care se va așeza pe folie să se
scurgă de la sine în pahar.

În cazul ploii, depindem de capriciie vremii. În orice caz,

capcanele pentru ploaie trebuie construite din timp
astfel încât să nu se piardă nici un minut de ploaie. Mai
ales când observăm pe cer cumulonimbus, adică tipul
de nori cu dezvoltare verticală care anunță venirea
frontului rece, adică va ploua. Sunt acei nori pufoși care
se zăresc din depărtare. (vezi foto 1).
Foto 1: tip de nor Cumulonimbus

În general, apa ̋ culeasă ̋ din natură se lasă la decantat,

iar apoi se fierbe și se lasă la răcit.

În cazul în care întâlnim o apă stagnantă, probabilitatea

ca aceasta să aibă paraziți este una ridicată. Săpând o
groapă în imediata apropiere, nivelul piezometric va
umple (va egala) groapa nou săpată, eliminând astfel
riscul ca apa să fie parazitată. Pentru o și mai mare
siguranță, fierbe apa.

În situația în care avem doar apă sărată la îndemână,

trebuie să rezistăm tentației de a îngurgita apa
respectivă oricât de mare ne-ar fi setea, întrucât sarea
ne va deshidrata corpul alarmant.
Dar nu excludem posibilitatea de a o transforma în apă
potabilă.

Se pune apa marină sau sărată la fiert, iar apoi se taie o

sticlă de plastic la jumătate ca și un petic pentru a se
evapora apa și a deveni potabilă, apoi se atașează un
recipient la gura sticlei pentru colectare.

Arta de a face un foc

Focul este indispensabil omului pentru încălzire,

uscarea echipamentului, semnalizare, pregătirea hranei
și purificarea apei prin fierbere.

Supraviețuitorul trebuie să știe că se poate folosi drept

combustibil orice materiale aflate la indemână care au
proprietatea de a arde. Printre acestea amintim: lemnul,
cărbuni, iarba uscată, iască, conuri de pin și frunze
uscate, coaja copacilor, grăsimea animalelor, bălegarul
uscat al animalelor, hârtie, materiale textile...

Aprinderea focului se face prin mijloace clasice (chibrit,

brichetă) și prin mijloace improvizate (lentile de
ochelari, lupe și binoclu prin intermediul soarelui;
scântei produse de mijloace electrice sau de material
dure - pietre -, cu bateriile frontalei sau bateriia de la
mașină - dacă ești cu mașina - ș.a.)

Pentru aprinderea focului cu ajutorul razelor solare

folosind lentila concavă, se va proceda astfel: se
orientează lentila cu partea concavă cu partea spre
soare până ce razele solare vor fi concentrate într-un
punct cât mai mic pe materialul inflamabil; se ține în
această poziție până se aprinde materialul.

Aprinderea focului folosind amnarul, cremenea și iasca

se poate face în orice condiții atmosferice. Scânteile se
obțin prin lovirea cremenei cu amnarul (ca amnar poate
fi folosita lama unui cuțit sau orice altă sursă de oțel).
Aceste scântei aproape de iască, fac ca aceasta să ia
foc. Iasca aprinsă se ține în bătaia vântului sau se mișcă
în curent până apare flacăra cu ajutorul căreia se
aprinde apoi focul.

Aprinderea focului cu ajutorul a două bucăți de lemn

de esență tare (stejar, fag, măslin, ulm, carpen, salcâm,
frasin). Acest procedeu constă în frecarea celor două
bucăți de lemn până ce apare flacăra.

Personal, nu am încercat metoda de mai sus, însă am

văzut-o la Bear Grylls și funcționează ! … după o oră-
două de frecare încontinuu, dar funcționează.

Foarte importantă este alegerea celor mai potrivite

lemne. Fiecare tip de lemn arde altfel. Lemnul de
conifere se aprinde foarte repede însă dă mult mai
puțină căldură decât cel de foioase. De aceea, pentru
aprinderea focului se vor folosi cele amintite mai sus,
iar apoi focul va fi alimentat cu crengi mai groase de
foioase.

Cel mai bun lemn pentru foc este cel foarte uscat.
Acesta se aprinde mult mai repede și scoate mult mai
puțin fum decât cel verde. Pe timp de ploaie se vor
alege doar lemne foarte uscate. Le vom căuta spre
rădăcina coniferelor, printre ramurile de la bază, unde
de obicei avem șanse să găsim crenguțe moarte.

Se va așeza la început un strat dens de crenguțe direct

pe sol, pentru a proteja focul de umiditatea acestuia. Pe
perioada aprinderii, focul trebuie protejat de ploaie,
ținând, de exemplu, o folie de plastic deasupra. Mai
târziu, când focul este deja bine aprins, nu mai este
nevoie de folie deoarece ploaia nu va mai reuși să-l
stingă.
Cum se păstrează focul?

Se face o groapă și se bagă jarul acolo. Jarul se

acoperă cu un strat fin de pământ.

Înainte de părăsirea locului de staționare sau chiar

înainte de a dormi, focul va fi stins sau izolat de restul
materialelor care s-ar putea aprinde și produce
incendiul.

Adăpostul

Depinde extrem de mult de locul în care te afli, așadar

adaptabilitatea și creativitatea sunt cruciale.
România este printre primele țări din Europa cu cele
mai numeroase grote, peșteri.

În orice situații și condiții de teren sau anotimp,

supraviețuitorul trebuie să caute un refugiu (peșteră,
cavernă, grotă, scobitură naturală în stâncă sau în mal,
scobitură în copac) sau să improvizeze un adăpost (cort,
colibă, nișă în pământ/ în zăpadă, casă de zăpadă).

Acțiunea de improvizare și tipul adăpostirii se stabilesc

în funcție de destinație și de posibilitățile oferite de
mijloacele la îndemână (pentru protejarea împotriva
frigului, ploii, căldurii soarelui sau insectelor), de durata
folosirii adăpostului (pentru o singură noapte sau
pentru mai multe zile și nopți).

Unde este cel mai potrivit loc pentru a ne construi

adăpostul?

Este indicat să fie în apropierea unei surse de apă,

împrejurimile să ofere surse de hrană și combustibil, iar
terenul să fie uscat și ferit de pericolul avalanșelor și al
rostogolirilor de pietre.

Să nu fie în păduri dese și umede unde nu pătrund

razele soarelui sau în locuri mlăștinoase, cu țânțari;

Să nu fie sub copaci sau crengi putrede care pot

distruge adăpostul sau pot răni pe supraviețuitor;

Să fie ferit de vânt și de zăpada viscolită;

Cu toate astea, supraviețuitorul va fi obligat, de unele
situații, să-și improvizeze adăpostirea în locuri greu
accesibile (tufișuri și mărăcini, terenuri stâncoase) și să
le mascheze cu materiale din zonă.

Noaptea în sălbăticie poate fi plină de surprize

neplăcute. Din cauza intemperiilor și a animalelor
sălbatice, orice om obișnuit cu viața civilizată are
neapărată nevoie de un adăpost dacă vrea să se
odihnească cu adevărat.

Cel mai simplu adăpost se poate alcătui din crengile

uscate ale copacilor, care se adună din pădure destul
de repede. De asemenea, cordelina și folia de plastic
pot fi extrem de utile.

Creanga cea mai mare se sprijină la un capăt de un

copac și apoi se adaugă, una lângă alta crengi mai
scurte, pentru a forma scheletul viitorului ̋ cort ̋ , care va
avea forma unui tunel.

Peste structura de rezistență a adăpostului se pun

frunze uscate și, peste ele, crengi cu rămurele răsfirate,
care să împiedice vântul să spulbere frunzele. Un astfel
de adăpost va fi destul de călduros chiar și iarna, în
ciuda faptului că nu are altă încălzire decât corpul
uman, pe post de calorifer :P

Înainte de a te aventura în drumeție, nu-ți uita folia de

supraviețuire, îți poate salva viața!
Este foarte util, atât pentru protecția împotriva frigului și
a ploii, mai ales dacă pe ̋ podea ̋ se pun crenguțe care
să țină corpul cât mai departe de pământ. Acestea
permit trecerea firicelelor de ploaie prin lemne, fără să
atingă corpul celui care doarme deaspra lor.

Dacă intrarea va fi orientată spre un copac bătrân, acest

amplasament va descuraja aminalele sălbatice, foarte
precaute din fire, care nu se vor aventura să intre printr-
o ˝poartă atât de incomodă, care nu le permite
retragerea rapidă.

Dacă ne întâlnim cu ursul în pădure, este important să

nu intrăm în panică, pentru că de cele mai multe ori, în
situații limită, panica, frica din mintea noastră este cea
care ucide și nu pericolul în sine.
˝În 95% din cazuri, frica este doar în mintea
noastră.˝

Așadar, ursul nu este un animal prădător, nu atacă omul

decât în următoarele situații:
- dacă este în perioada de împerechere;
- dacă este ursoaica cu puii și se simte amenințată;
- dacă dai buzna peste el.

Măsuri:
- ursul are vederea slabă, așadar, dacă îl vedem, ne
păstrăm starea de spirit, eventual ne ascundem după
un copac;
- ursul aleargă mai repede ca noi, dacă totuși suntem
nevoiți să alergăm, alergăm pe curbă de nivel, lăsând
ceva în urma noastră, eventual rucsacul sau ceva cu
mancare, câștigănd astfel timp prețios care ne poate
salva viața;
- dacă suntem în grup, ne adunăm toți la un loc astfel în
ochii ursului părem mai mare decât el;
- poate cea mai importantă măsură pe care o putem lua
pentru a preveni toate cele de mai sus, este să
anunțăm ursul că venim. Adică să facem zgomot,
fluierăm, țipăm, astfel ursul ne aude și are bunul simț
de a fugi de noi, dacă îl anunțăm :)

Ursul este patrimoniu național.

Hrana

Alimente de origine vegetală

Plantele care se pot utiliza în hrănire pot fi cultivate sau
sălbatice. Plantele cultivate sunt în general bine
cunoscute și constituie surse bogate de hrană. Spicele
culese din câmpurile cu cereale pot fi consumate
crude, preparate sau uscate. Cartofii, sfecla, varza,
mazărea, ardeii, roșiile, castraveții, morcovii și ridichile
se pot mânca de asemenea crude sau preparate.

În ceea ce priveste plantele sălbatice dăm câteva

exemple, precum și partea comestibilă: cerențelul
(rădăcina și frunzele), chimionul (fructele, rădăcina),
cicoarea (frunzele, rădăcina), păpădia (frunzele,
rădăcina), păstârnacul (rădăcina).

Fructele utilizate în hrănire: castanele, jirul, fragii,

zmeura, merele sălbatice, murele, căpșunile,
moșmoanele, alunele, merișoarele, păducelul.

Ciupercile. Din cele câteva sute de soiuri de ciuperci

sălbatice, 98 % nu sunt comestibile. În culegerea și
pregătirea lor pentru consum trebuie să:

Să nu se culeagă ciupercile cu valvă (cu inel sau colier

la partea superioară a piciorului, de forma unei jumătăți
de coajă de ou).

Ciupercile destinate pentru consum să se frigă în mod

obligatoriu.

Speciile de ciuperci comestibile cele mai obisnuite

sunt: mânătărcile cu mai multi pori pe fața inferioară a
pălăriei, trufele (subterane), ciupercile sub forma de
gogoși aproape rotunde de culoare albă sau cafenie,
bureții sub forma de cupă de coral sau spongioși.

Personal, m-aș ține departe de ciuperci.

Alimente de origine animală

Supravietuitorul trebuie să știe că orice vietate care se

târăște, înoată sau zboară poate constitui o sursă de
hrană cu surplus ridicat de proteine. Animalele și
mijloacele de prindere a acestora se pot clasifica astfel:

- mamifere comestibile: iepurele, căprioara, mistrețul,

cerbul, capra salbatică. Mijloacele de prindere cele mai
indicate sunt lațul, instalat prin locurile de trecere ale
acestora și plasa;

- păsările sunt toate comestibile: fazanul, mierla,

ciocârlia, gaița, sitarul, potârnichea. Se prind cu lațuri,
capcane sau clei. De asemenea, toate ouăle de păsări
sunt comestibile;

-peștii și crustaceele - toți comestibili. Prinderea lor se

face cu undița, plasa, sticla și chiar cu mâna;

-moluștele, broaștele și reptilele sunt comestibile, însă

trebuie preparate cu grijă, deoarece sunt foarte usor
alterabile. Broasca râioasă este comestibilă, cu condiția
să fie jupuită cu grijă, deoarece pielea ei conține
glande veninoase;

- șerpii sunt comestibili, în special cei de apă. Șerpii

veninosi (viperele) pot fi mâncați dacă li se taie capul
pentru a li se înlătura glandele cu venin.

Prinderea lor se poate face cu plasa sau cu mâna;

insectele constituie de asemenea bune surse de hrană.
Capcanele

Pentru a instala o capcană trebuie mai întâi să se ia

toate măsurile pentru a înlătura orice miros care poate
îndepărta animalele de acest loc. Capcana se spală cu
apă clocotită, se clătește bine de mai multe ori, apoi se
ascunde sub un strat de frunze uscate. La instalarea
unei capcane este bine să se respecte următoarele
reguli:
-efectuarea de cât mai puține modificări în mediul în
care se acționează;

- pregătirea capcanei să se facă mai departe de locul

de amplasare;

- capcana trebuie de regulă instalată pe înserat, inainte

de lăsarea întunericului;

-capcana trebuie ancorată de un punct fix (copac,

rădăcină, buturugă, bolovan);

-momeala, pregatită în aceleasi condiții ca și capcana,

preferabil să fie pusă numai după ce capcana a fost
instalată.

Pentru ca animalul să fie obișnuit cu prezența hranei în

locul respectiv, cu 2-3 zile înainte de instalarea cursei va
fi pusă momeala în acest loc.

Ca momeala pot fi utilizate plante, legume, carne,

astfel:
varză, sfeclă, trifoi, lucernă, morcovi - pentru iepuri,
căprioare, cerbi prune uscate, nuci, alune, castane -
pentru veverițe momeală vie, struguri, ouă, păsări -
pentru vulpi, ursi.
Tipuri de capcane:

Lațul

Materiale necesare: sfori, (frânghii) de in sau cânepă,

păr de cal împletit, sârmă, cablu metalic, (fier, cupru,
alamă), sau sfoară de nailon, care pot fi procurate cu
mai multă ușurință. Păsările se vânează relativ ușor, cu
plase de diferite feluri și cu lațul. Ele se lasă tentate ușor
de momeli ca: lacuste, viermi, semințe, boabe de
cereale.

Ungerea cu clei a unor bețisoare

Din ulm, răchită, mesteacăn, lungi de 10-12 cm, este o

altă metodă de prindere a păsărilor. Aceste bețișoare
se plasează pe sol împreună cu momeala. Ele se lipesc
pe aripile păsărilor, care nu mai pot zbura, putând fi
astfel prinse. Un astfel de clei se poate obține prin
fierberea ramurilor și a cojilor de rășinoase.

Metode și procedee de pescuit:

Cu sticla (o sticlă cu fundul conic și spart, cu gâtul

astupat se scufundă în apă și cu ajutorul unui dispozitiv
se menține orizontal). Momeala introdusă în sticlă poate
fi naturală (insecte, viermi) sau artificială (bucatele de
pânză viu colorate).
Cu undita (cârlige inprovizate din sârmă sau ace, din
oase sau lemne tari). Cu plasa sau năvodul (dacă se
dispune de așa ceva).

Pregătirea alimentelor de origine animală

Pregătirea și conservarea alimentelor de origine
animală vor depinde în primul rând de anotimpul în
care se face acest lucru. Iarna va fi foarte simplu pentru
că datorită răcelii, carnea va putea fi păstrată chiar în
stare naturală o perioadă îndelungată. Într-un anotimp
călduros, carnea este în pericol de alterare în curs de
câteva zeci de ore, datorită căldurii și muștelor.

După ce animalul a fost tăiat, se atârnă cu capul în jos ;

se taie beregata, se sângerează bine, apoi se jupoaie
imediat și se eviscerează (se scot organele din cavitatea
abdominală).

Eviscerarea se va face cu mare atenție, pentru a nu se

sparge intestinele și a nu murdări carnea. Toate părtile
animalului sunt comestibile, inclusiv părțile craniului
(creierul, ochii, limba). Se va acorda o atenție deosebită
înlăturării vezicii biliare (fierei). Pielea se păstrează.
După o tratare sumară cu sare, tărâțe de lemn și după
ce a fost pusă la uscat, ea poate fi folosită ca așternut
sau îmbrăcăminte.

Păsările se opăresc cu apă fiartă și apoi se jumulesc, cu

excepția păsărilor de apă, care se jumulesc mai usor
dacă sunt uscate, se înlătură intestinele și apoi se
gătesc.

Peștii se curăță de solzi, li se scot branhiile și intestinele,

li se taie capul și apoi se frig sau se fierb.

Fierberea este cea mai bună metodă de preparare a

hranei, însă la altitudini mari este foarte dificilă, dacă nu
chiar imposibilă.

Frigerea este modul cel mai rapid de pregătire a hranei

și se poate face direct pe plită sau jăratec, fie în vase,
folosind grăsimea.

Păsările și mamiferele mici pot fi gătite întregi sau pe

părți, însă fără măruntaie. Peștii pot fi fripți pe un grătar
improvizat pe jăratec sau înșirați longitudinal pe un băț
care se rotește deasupra focului.

Broaștele, șerpii mici și șopârlele pot fi prăjite cu

ajutorul unui băț. Șerpii mari și țiparii trebuie întâi fierți
și numai după aceea preparați.

Pe timpul preparării alimentelor, în lipsa sării se poate

folosi cenușa de cicoare sau cicoare uscată.

Pregătirea alimentelor de origine vegetală

Consumul acestora este recomandabil să se facă spre
sfârșitul verii și toamna, deoarece rădăcinile plantelor
devin comestibile abia după ce florile s-au scuturat.
Rizomii și tuberculii se consumă copți, prăjiți sau fierți.
Fructele se consumă de obicei crude. Graunțele și
fructele cu coaja tare se coc numai după curățare și se
folosesc în alimentație. Ciupercile se recomandă să fie
prăjite sau coapte, pentru a evita orice pericol de
îmbolnăvire.

Gânduri de final

Bineînțeles, acest minicurs este la nivel teoretic și cu

siguranță dacă te prinde situația de a supraviețui,
experiența în sine va fi mult diferită de ce ți-ai imaginat
pe parcursul lecturii.

Sper să găsești utile informațiile pe care le-ai parcurs și

să te ajute în situațiile limită !

Cu drag,

Mihai Cristea