TEMA 27: MODULAȚIE.

ÎNFLEXIUNEA ÎN TONALITĂȚILE ÎNRUDITE

1. Tonalitatea principală – tonalitatea în care se începe și, de obicei, se încheie o piesă muzicală.
Tonalitatea secundară - tonalitatea în care se trece temporar sau definitif din tonalitatea principală o
piesă muzicală sau o parte de ei.
În sensul larg oarecare schimbare tonalității se numește modulație.
În sensul strîns (în armonia practică școlară) se diferă trei procedee de trecere în tonalitățile secundare:
1) modulația – trecerea din tonalitatea principală într-o tonalitate secundară cu încheierea
construcției muzicale în tonalitatea secundară;
2) inflexiunea – trecerea temporară în tonalitatea secundară cu revenirea în tonalitatea principală;
3) contrapunerea – trecerea nepregătită din tonalitatea principală într-o tonalitate secundară.
2. Tonalitățile înrudite (de gradul I de înrudire) sînt tonalitățile, tonicile cărora se află pe treptele ale
modului dat.
Fiecare tonalitatea are 6 tonalități înrudite:
1) paralelă;
2) tonalitatea subdominantei;
3) paralelă a subdominantei;
4) tonalitatea dominantei;
5) paralelă a dominantei;
6) subdominanta minoră pentru major și dominanta majoră pentru minor.
De exemplu, pentru C-dur: a, F, d, G, e, f;
pentru a-moll: C, d, F, e, G, E.
3. Înflexiunea în tonalitățile înrudite. La inflexiune lipsesc cadențele de încheiere care au drept scop
întărirea, fixarea tonalității secundare.
Dominante și subdominante secundare. Înflexiunile se obțin prin folosirea dominantelor
secundare (mai des) și ale subdominantelor secundare (mai rar) – din tonalitatea secundară ulterioară. În
sensul acesta se întrebuințează D, D7, DVII7 și răsturnările lor, mai rar D9, S, SII, SII7, s, TSVI.
D7 se folosește mai des în răsturnare, deci în stare directă el formează cadentele perfecte (sînt
bune pentru modulație, dar nu pentru inflexiune). Subdiminantele secundare de obicei se folosesc
împreună cu dominante secundare. La notează se adaugă o săgeată care indică direcția în tonalitatea
secundară.
Mișcarea vocilor. Pentru a evita contrarietate mișcarea cromatică se admite numai la vocea, unde
a fost treapta naturală, sunetele comune rămîn pe loc, sunetele necomune se mișcă lin.
Dacă trepta care face mișcarea cromatică este dublată, atunci o voce se mișcă la un semiton cromatic, iar
altă voce se mișcă contrar la o secundă sau la o terțe mică.
Cum noi găsim inflexiune? Inflexiunile le găsim după semnele accidentale, uneori inflexiunile
se efectuiază și fără semnele accidentale (de exemplu, în tonalitatea paralelă). Ridicarea treptei oarecre se
arată la sensibila tonalității ulterioare. Coborârea treptei oarecare se arată lă septimă D 7 sau a VII7 în
tonalitatea ulterioară.
Trisonul tonicii secundare se află de obicei pe timpul tare sau relativ tare, iar dominanta
secundară – pe timpul slab (de exemplu, în auftact).
Cun noi determinăm, în care tonalitate se efectuiază inflexiune? Noi găsim tonica secundară
după nota ei, care este prima, terța sau cvinta trisonului tonicii secundare.
Exemplu: în C-dur la melodie sunt 2 note: si bemol – la. Si bemol arată la inflexiune. Nota la
prezintă trisonul tonicii secundare. Nota la poate fi prima, terța sau cvinta trisonului, deaceea tonica
secundară este a-moll, F-dur sau d-moll. În a-moll nu-i si bemol, în d-moll și F-dur este si bemol. Dacă
facen inflexiune în F-dur, atunci si bemol va fi septima D7 (do-mi-sol-si bemol). Dacă facem inflexiune în
d-moll, atunci si bemol va fi septima VII7 (do#-mi-sol-si bemol). În aceste condiții sunt posibile ambele
inflexiuni.
 Întrebări la colocvium
1. Ce este tonalitatea principală?
2. Ce este tonalitatea secundară?
3. Ce este modulatie în sensul larg?
4. Ce este modulatie în sensul strîns?
5. Ce este inflexiune?
6. Ce este contrapunere?
7. Cîte tonalități înrudite are fiecare tonalitatea?
8. Care tonalitate se diferă pentru major și minor?
9. Ce este dominanta secundară?
10. Care acorduri se folosesc mai des pentru inflexiune?