Cunoștințe de specialitate necesare formării cadrului didactic

Elemente de limbaj muzical din programa învățământului primar

Cursul 1 -Sunet muzical și zgomot. Notația clasică a înălțimii sunetului

Sunetul muzical reprezintă rezultatul vibrațiilor repezi ale unor corpuri elastice
sonore. Numărul de vibrații produs într-o secundă constituie frecvența sunetului. Pe baza
diferenței de frecventă (exprimată în hertzi) se deosebesc înălțimile sunetelor. Sunetul este
considerat muzical dacă are frecvența (înălțimea) determinabilă. Acesta este rezultat al
vibrațiilor repezi, uniforme și periodice. Zgomotul este rezultat al vibrațiilor neperiodice și
neuniforme (frecvența nu este precisă). Obs. Începând din sec XX, în încercarea îmbogățirii
paletei sonore, s-au folosit în unele creații muzicale alături de sunete și zgomote.
Notația clasică a parametrilor sunetului
Cunoaşterea datelor cu privire la notaţia muzicală tradiţională (clasică) constituie
fundamentul pe care operează muzica, deopotrivă pe direcţiile: cercetare, interpretare sau
creaţie. Aşadar, latura teoretică, precum şi cea practică sunt dependente de asimilarea
datelor privind notaţia sunetului.
Studiul notaţiei muzicale tradiţionale se desfăşoară defalcat pe cei patru parametri ai
sunetului, respectiv: înălţime, durată, intensitate, timbru, cu extindere la agogică,
expresivitate, frazare, tehnică vocală sau instrumentală, utilizând simboluri speciale.
1.Notaţia înălţimii sunetului (intonației)
Primordială în asimilarea datelor muzicii, în scopul practicării corecte, este prezentarea
modului tradiţional de notaţie a înălţimii. Reprezentarea grafică a înălţimilor sonore se face
prin: portativ, chei, note, alteraţii şi semnul de transpunere la octavă.
a. Portativul Pe portativ se scriu principalele semne ale notaţiei muzicale: cheile,
măsurile, valorile de note şi pauze, alteraţiile, iar în exteriorul portativului se trec toate
celelalte indicaţii ( tempoul, nuanţele, termenii de expresie şi de execuţie, textul).
După modul de întrebuinţare, portativul muzical se foloseşte în practica muzicală în trei
aspecte: portativul simplu = 5 linii paralele și respectiv 4 spații (utilizat pentru în general
pentru muzica la o voce, rareori se notează pe el şi acorduri, adică sunete interpretate
simultan); portativul dublu = 2 portative simple unite prin bară şi acoladă (pentru un spaţiu
sonor mai amplu, spre ex: pian, orgă, harpă ș.a.); portativul complex = cuprinde un număr
variabil de portative simple (pentru ansambluri vocale şi instrumentale). Liniile și spațiile
portativului sunt numerotate de jos în sus.

Fig. 1 Portativ simplu

Obs. În practica muzicală la clasele 0-4 melodiile din repertoriu sunt notate pe
portativul simplu, excepție lucrări pentru cor de voci egale, unde se folosește portativul
dublu.În cazul interpretării unei melodii vocale insotite de un acompaniament ritmic
(exemplu: batai din palme, percuție ș.a.)portativul simplu poate fi insotit de o linie paralelă
pe care sunt notate bataile ritmului asociat cantarii (asezată la distanță)
b. Cheile muzicale pornesc în reprezentare de la 3 sunete din scară, de unde-și iau
denumirea: nota sol 1 (cheia sol); nota do (chei e de do) şi nota fa (cheie de fa), fiecare
dintre acestea ocupând un loc anume pe portativ şi folosind semne diferite. Asadar, cheia sol
are ca reper nota sol aflata pe a 2-a linie a portativului (unde incepe realizarea grafică a cheii)

Fig 2 Cheia sol

Fiecare cheie folosită în muzică este potrivită registrului unui instrument / voci. În afara
sunetelor reper (sol, do, fa) poziţia celorlaltor sunete se identifică în raport cu succesiunea
lor în scară, în funcţie de cheie şi de locul notei pe portativ.( Ex: nota Sol se află pe linia a 2-a,
deci pe spaţiul 2 se află nota La, pe linia a 3-a nota Si,.. ş.a.)
Obs. Potrivit glasului copiilor, în practica muzicală la clasele 0-4 repertoriul poate fi
notat doar în cheia sol (excepție acompaniamentul pentru pian al unor lucrări corale).
c. Notele -În funcţie de cheia folosită şi de locul pe care-l ocupă pe portativ (sau în
afara lui), fiecare notă redă un anumit sunet din scara generală muzicală. Pentru scrierea
notelor aflate deasupra sau dedesubtul portativului se utilizează liniuțe suplimentare. În
practica muzicală tradiţională se foloseşte în general sistemul de identificare (denumire)
silabică (do, re, mi, fa, sol, la si, do). În scara completă, cele 7 note se scriu cu repetarea
primei note in final, alcătuind o octavă (8 trepte).

Fig 3 . Denumirea notelor in gama do major (folosind citirea in cheia sol)

d. Alteraţiile reprezintă simboluri de notaţie care exprimă modificarea în sens

ascendent sau descendent, a înălţimii sunetelor înaintea cărora sunt aşezate, astfel:
– diezul (# ) urcă intonaţia sunetului cu un semiton;
– bemolul (b ) coboară intonaţia sunetului cu un semiton;
– becarul ( )anulează efectul oricăror alteraţii, readuce sunetele la înălţimea naturală.
Obs. În practica muzicală se folosesc și duble alterații: dublu-diezul (urcă intonaţia notei
naturale cu un ton) și dublu-bemolul (coboară intonaţia cu un ton).
După rolul lor alteraţiile se împart în 3 categorii: constitutive, accidentale şi de
precauţie.
Alteraţiile constitutive sunt trecute pe portativ după notarea cheii şi alcătuiesc
armura tonalităţilor (excepție gamele tonalităților do major și la minor care nu au armură).
Ele reprezintă elemente proprii tonalităţilor respective, iar efectul lor este valabil pentru
toate notele cu acelaşi nume din toate octavele, putând fi modificat numai temporar prin
alteraţii accidentale. Ordinea alteraţiilor constitutive la armură este din cvintă în cvintă
perfectă (ascendent pt. diezi şi descend. pt. bemoli):

Fig. 4 Ordinea alteratiilor constitutive în armurile cu diezi, rspectiv cu bemoli

Depistarea tonalităţilor în funcţie de armură se realizează astfel:
– pentru armură cu diezi– de la ultimul diez se urcă un semiton pt a se afla numele tonalităţii
majore;
– pentru armură cu bemoli– penultimul bemol indică numele tonalităţii majore.
Pentru a afla tonalitatea minoră cu aceeaşi armură, se coboară de la majoră o terţă mică.
Alteraţiile accidentale sunt notate pe parcursul cântecului şi au efect numai asupra
aceloraşi note(chiar readuse la octavă) care urmează în aceeași măsură. Efectul alteraţiei se
extinde în măsura următoare, numai dacă se foloseşte legato de prelungire peste bara
metrică. Orice alteraţie nouă (pentru aceeaşi notă) anulează efectul alteraţiei precedente.
Alteraţiile accidentale pot modifica temporar efectul alterațiilor din armură. În general sunt
aduse pentru „colorarea”, tensionarea melodiei, dar pot avea ca rol și instalarea altei
tonalități (modulație)
Alteraţiile de precauţie sunt folosite pentru a reaminti menţinerea sau anularea unor
alteraţii afirmate anterior (pentru siguranţa interpretului) fiind notate în paranteză.

Fig. 5 Solfegiu în care apar alterații constitutive, accidentale și cu rol de precauție (din
Manual cls a III-a)

e. Semnul de transpunere la octavă

Pentru a simplifica scrierea şi citirea notelor care necesită folosirea de prea multe linii
suplimentare, a apărut un simbol ce indică interpretarea fragmentului respectiv după nevoi:
mai jos (se notează sub portativ) sau mai sus (se notează deasupra portativului) cu o octavă.
– octava alta 8 = transpune textul muzical la octava superioară
– octava bassa 8 = transpune textul muzical la octava inferioară