6

Mustrarea și învățătura Domnului

Și voi, părinților, nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri, ci

creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.
– Efeseni 6:4

Datoria copiilor în cămin este să asculte. Reversul monedei e datoria pă-

rinților: să-i învețe supunerea în mediul unei creșteri evlavioase, fără să-i
exaspereze în acest timp.
Este o misiune înaltă, care nu e în firea părinților, așa cum nici supunerea
nu se află în firea copiilor.
Am vorbit îndelung despre efectele depravării umane asupra copilului.
Dar să nu uităm că și părinții sunt depravați. Înclinațiile noastre firești sunt
îndreptate spre păcat, așa cum sunt și ale copiilor noștri. Părinții creștini au
un avantaj imens, deoarece, ca oameni răscumpărați, ei au inimi regenerate.
Au dorințe sfinte, drepte. Spre deosebire de cei nenăscuți din nou, ei pot
să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu; și, de fapt, dragostea față de Dum-
nezeu este pasiunea viguroasă care îl caracterizează pe un creștin adevărat
(Romani 8:28, 1 Ioan 5:2).
Cu toate acestea, și părinții creștini se luptă cu reminiscențele poftelor
carnale și ale deprinderilor nesfinte. Ca apostolul Paul, ne surprindem ade-
sea făcând lucruri pe care le urâm (Romani 7:15-24). Noi toți suntem încli-
nați să avem o comportare carnală și păcătoasă, și lucrul acesta are un efect
inevitabil asupra creșterii copiilor noștri.
După cum am notat în capitolul precedent, Dumnezeu a dat părinților au-
toritate asupra copiilor lor și a poruncit copiilor să asculte de părinți „în toate
lucrurile” (Coloseni 3:20). Totuși, aceasta nu înseamnă că părinții au auto-
mat totdeauna dreptate. Sunt situații când aceștia permit propriilor atitudini
și acțiuni păcătoase să iasă la iveală în modul în care își cresc copiii. Când
se întâmplă așa, lucrul acesta îl exasperează pe copil. Ori, Dumnezeu îi aten-
ționează în mod solemn pe părinți să nu permită acest lucru în viața lor.
„Și voi, părinților [taților], nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri,
ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4). Aceeași
poruncă este reluată în Coloseni 3:21: „Părinților [Taților], nu întărâtați [pro-
93 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
vocați] pe copiii voștri [la mânie], ca să nu-și piardă nădejdea [ca să nu se
descurajeze]”.
Prima noastră impresie, citind aceste versete în versiunea engleză, este că
aceste versete s-ar adresa taților în particular, poate pentru că sunt capul că-
minului sau poate pentru că au o tendință mai mare decât mamele să-și exas-
pereze copiii. Dar o privire mai atentă dezvăluie că această poruncă nu se
adresează neapărat numai taților. Cuvântul tradus prin „tați” în Efeseni 6:4
este patera, care se poate referi la tați, în mod particular, dar care e adesea
folosit pentru a desemna ambii părinți. Evrei 11:23, de exemplu, spune:
„Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de [patera] lui”. Cuvântul se refe-
ră aici clar la ambii părinți. Sunt convins că Efeseni 6:4 folosește patera în
mod similar, cuprinzându-i atât pe mamă, cât și pe tată. Cu siguranță, princi-
piul din acest verset se aplică în mod egal ambilor părinți. Iar responsabili-
tățile creșterii, deprinderii și învățării copiilor sunt atât ale mamelor, cât și ale
taților. Prin urmare, această poruncă se aplică părinților, nu numai taților.
În zilele lui Paul, Efeseni 6:4 a înfruntat literalmente întreaga ordine so-
cială. Familiile erau conduse de tați (nu de părinți), și ei puteau face orice le
plăcea în privința familiei lor, fără mustrări de conștiință sau stigmat social.
Niciun tată roman nu simțea vreodată că este dator să evite provocarea mâ-
niei copiilor săi. Responsabilitatea cădea numai în seama copiilor de a nu
provoca mânia tatălui lor, iar dacă o făceau, consecințele puteau fi severe.
În Roma funcționa o lege numită patria potestas („puterea tatălui”). Acest
principiu acorda bărbaților cu cetățenie romană drepturi absolute de posesie
asupra familiilor lor. Copiii, soția, chiar sclavii erau priviți ca fiind averea
personală a patriarhului, și el putea face cu ei ce dorea. Prin lege, el avea au-
toritate deplină să dispună după plac de orice chestiune familială sau de
membrii familiei.
De fapt, patria potestas conferea patriarhului autoritate absolută și asupra
oricărui domeniu din viața copiilor. Tații aranjau căsătoria copiilor. Puteau,
de asemenea, să-i oblige să divorțeze. Un tată nemulțumit putea să-și renege
copiii, să-i vândă ca sclavi sau chiar să-i omoare – toate acestea fără teama
de a fi chemat în fața justiției.
La naștere, copilul era pus între picioarele tatălui. Dacă tatăl îl apuca, co-
pilul rămânea în casă. Dacă tatăl se întorcea și pleca, copilul era fie lăsat să
moară de foame, fie era vândut la licitație în piața publică. Cei mai mulți din-
tre copiii vânduți astfel la naștere ajungeau mai târziu să se prostitueze ori de-
veneau sclavi.
Un bărbat roman numit Hilary a scris această scrisoare soției sale, Alis, cam
prin secolul 1 Î.Cr.: „Îți trimit salutări din inimă. Suntem și acum tot în Ale-
xandria. Nu te îngrijora dacă eu voi rămâne în Alexandria când ceilalți se vor
 Mustrarea și învățătura Domnului 94
întoarce acasă. Te rog și te implor să ai grijă de micuț; de îndată ce vom primi
solda, ți-o voi trimite. Dacă – și îți urez să ai noroc – vei naște curând și este
băiat, lasă-l să trăiască; dar dacă e fată, las-o în voia soartei [arunc-o]” 1.
Seneca, contemporan cu Paul, a descris politica Romei cu privire la ani-
malele nedorite: „Măcelărim un taur fioros; sugrumăm un câine turbat; înfi-
gem cuțitul într-o vacă bolnavă. Pe copiii născuți prematur sau cu diformi-
tăți îi înecăm”. Aceasta era atitudinea societății față de copii în vremea apos-
tolului Paul.
Dar lucrurile nu stau mai bine în cultura noastră, ba chiar sunt mai rele.
Milioane de copii nedoriți sunt avortați în fiecare an. Statisticile arată că cei
mai mulți dintre copiii dați în plasament în America nu sunt acolo din cauză
că sunt orfani sau familiile lor au o situație materială foarte proastă. Majori-
tatea se află acolo pentru că părinții lor nu i-au dorit. În societatea noastră,
copiii au devenit bunuri de care te poți dispensa, exact ca în Roma antică.
Biblia îi cheamă pe părinții creștini la un alt standard. În zilele apostolu-
lui Paul era un standard revoluționar, și încă și în ziua de azi merge împotri-
va valorilor societății. Scriptura nu acordă taților puteri dictatoriale asupra
copiilor lor. Copiii nu trebuie priviți ca proprietatea părinților. Scriptura vor-
bește părinților ca unor administratori ai Domnului, responsabili să furnize-
ze un mediu potrivit de creștere pentru copiii pe care Domnul i-a pus cu bu-
năvoință în grija lor. Ca toți administratorii, părinții vor da socoteală în final
pentru modul în care și-au făcut administrarea. Și standardele principale du-
pă care va fi judecat modul cum ne creștem copiii sunt cele expuse de Paul
în Efeseni 6:4.
Care sunt îndatoririle specifice pe care apostolul Paul le subliniază în acest
verset crucial? Eu văd următoarele trei.

Nu-i provoca la mânie

„[Părinților], nu întărâtați [provocați] la mânie pe copiii voștri”, scrie Paul.
Este o avertizare, o atenționare menită să atragă părinților atenția asupra pe-
ricolului de a provoca mânia copiilor fie în mod voit, fie prin provocări nea-
tente și inutile.
Sunt situații, bineînțeles, când copiii se mânie în mod păcătos pe părinții
lor fără a fi provocați. Egoismul, imaturitatea sau atitudinile greșite ale co-
pilului ar putea fi cauza mâniei. În asemenea cazuri, copilul este cel care pă-
cătuiește.
Dar alteori părinții sunt cei vinovați de provocarea copiilor lor la mânie,
prin faptul că-i scot din sărite în mod nesocotit, prin întărâtare deliberată,
prin neglijare insensibilă sau printr-o serie de alte mijloace intenționate sau
95 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
necugetate care îi exasperează. În asemenea cazuri, părinții sunt cei care pă-
cătuiesc – și-i provoacă pe copii să păcătuiască și ei.
Să nu uităm că Dumnezeu a poruncit copiilor noștri să ne cinstească. Ast-
fel, când părinții îi provoacă pe copiii lor la mânie, îi fac să păcătuiască îm-
potriva poruncii a cincea. În asemenea cazuri, părintele nu este vinovat îna-
intea lui Dumnezeu numai pentru că nu a ascultat de ceea ce se spune în Efe-
seni 6:4, ci poartă o vină dublă, pentru că l-a făcut pe copilul său să se potic-
nească. Acesta este un păcat extrem de distructiv.
Părinții creștini care își întărâtă copiii la mânie sau nu reușesc să le dea
mustrarea și învățătura Domnului pierd toate beneficiile unei familii creștine
incontestabile. Practic, niciun alt mediu nu este mai dăunător pentru un co-
pil decât o familie creștină de nume, cu părinți care invocă numele Domnu-
lui, dar care neglijează să dea mustrarea și învățătura cuvenite, pline de dra-
goste. Mulți copii din asemenea familii „creștine” sfârșesc prin a fi mai ostili
față de lucrurile Domnului decât copiii crescuți în medii total păgâne. Părinții
creștini care neglijează Efeseni 6:4 vor secera ce au semănat – durere și su-
ferință, în aceeași măsură sau mai mare decât familiile din lume.
Cuvântul grecesc tradus „a întărâtă [provoca]” este parorgizo, însemnând
„a enerva”, „a înfuria”. El ar putea sugera și o stare de rebeliune necruțătoa-
re, pe față, ori s-ar putea referi și la o ardere sau fierbere înăbușită, interioa-
ră. Ambele tipuri de mânie se văd în mod obișnuit la niște copii provocați de
părinți.
Cum își fac părinții copiii să se mânie? Sunt multe modalități de a o face.
Iată câteva dintre cele mai obișnuite:

Protecția exagerată
Îi poți mânia pe copiii tăi ocrotindu-i prea mult, cocoloșindu-i, neavând
niciodată încredere în ei, crezând totdeauna că nu-ți spun adevărul, nedân-
du-le niciodată ocazia de a-și dezvolta independența, făcându-i astfel să se
simtă sufocați și striviți.
Acesta este un pericol specific în lumea de azi. Cu siguranță că părinții
trebuie să-și protejeze copiii, mai ales într-un mediu cu atâtea pericole. Când
eram copil puteam să hoinăresc în voie prin vecini. Puteam să mă urc pe
bicicletă și să cutreier împrejurimile în relativă siguranță. Din nefericire,
lumea de azi este mult mai nesigură decât atunci când eram copil, și mulți
părinți locuiesc în cartiere unde, pur și simplu, nu pot să dea copiilor acea
libertate de care mă bucuram eu.
Dar protecția exagerată ascunde și ea un pericol. Îți amintești de Laban,
în Vechiul Testament? Era un părinte exagerat de protector și dominator.
S-a purtat necinstit cu Iacob, dându-i de soție pe fiica sa mai mare, Leea,
 Mustrarea și învățătura Domnului 96
chiar dacă Iacob o iubea pe Rahela, fiica mai mică. Mai târziu, Laban i-a per-
mis lui Iacob s-o ia de soție și pe Rahela, în schimbul promisiunii că Iacob
va rămâne și va lucra pentru Laban timp de șapte ani (Geneza 29:26). Când
a venit timpul ca Iacob să plece, Laban i-a implorat să rămână (30:25-27).
Protecția exagerată și amestecul ulterior în căsnicia ginerelui său au avut ca
urmare o căsătorie nesănătoasă a propriilor sale fiice.
Ca ironie a soartei, în ciuda amestecului exagerat de protector al lui Laban
în viața fiicelor sale, concluzia lor despre el era că tatăl lor nu se îngrijea cu
adevărat de ele, că le socotea ca pe niște străine și că le mâncase moștenirea
de drept (31:14-17). Ceea ce el, fără îndoială, lua drept expresie a afecțiunii
părintești, era perceput de către fiice ca o dovadă a faptului că nu le iubea cu
adevărat.
Părinții care-și sufocă copiii cu o protecție exagerată se conving adesea pe
ei înșiși că acționează spre binele copilului. Dar acesta este un mod sigur de
a provoca mânia copilului. Protecția exagerată transmite o lipsă de încredere
în copil. Copiii excesiv de ocrotiți de părinții lor încep să se îngrijoreze că
nu vor câștiga niciodată încrederea părinților. Pot chiar ajunge la concluzia
că modul în care se comportă nu are importanță. Regulile și restricțiile, fără
privilegii, devin o închisoare sufocantă. Mulți dintre cei care nu pot suporta
o asemenea restrângere se revoltă în final.
Copiii au nevoie de un grad oarecare de libertate și independență pentru
a crește, a învăța și a face propriile lor greșeli. Nu vor învăța niciodată să ac-
ționeze cu responsabilitate până nu li se dă un grad de libertate. Mamele care
își leagă copiii de șorț alimentează, de fapt, resentimente. Iar tații care refuză
să dea copiilor un moment de răgaz își vor exaspera copiii exact în modul
interzis în Efeseni 6:4.

Îngăduința exagerată
Reversul protecției exagerate este îngăduința exagerată. Părinții peste mă-
sură de permisivi – părinții care-și răsfață copiii – au la fel de multe șanse
să stârnească mânia copiilor lor ca și cei care îi sufocă.
Studiile arată că copiii cărora li s-a dat prea multă libertate încep să se
simtă nesiguri și neiubiți. Și de ce nu? Scriptura spune clar: „Cine cruță nu-
iaua urăște pe fiul său” (Proverbe 13:24). Părinții care îngăduie sau își coco-
loșesc copiii ce se poartă urât dau de fapt dovadă de o comportare lipsită de
iubire față de ei. Este de mirare că copiii simt aceasta și ajung exasperați?
Societatea noastră a încurajat multe atitudini tot mai permisive față de
copii. Acum culegem roadele unei întregi generații de tineri mânioși.

Favoritismul
97 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Un mod sigur de a provoca mânie în copiii noștri este să arătăm favoritism
unuia dintre frați. Isaac l-a preferat pe Esau lui Iacob, iar Rebeca l-a prefe-
rat pe Iacob lui Esau (Geneza 25:28). Îți amintești ce suferință teribilă a re-
zultat în acea familie? Esau și Iacob au devenit dușmani înverșunați. Iacob
a recurs în repetate rânduri la șiretlicuri în încercarea de a-și eclipsa fratele
și, ulterior, de a primi binecuvântarea tatălui în locul acestuia. L-a determi-
nat pe Esau să renunțe la dreptul de întâi născut și, în final, cu ajutorul Rebe-
căi, l-a înșelat pe Isaac să-i dea binecuvântarea cuvenită lui Esau. Tensiunea
creată a scindat familia, iar Iacob a fost nevoit să fugă din calea fratelui său,
ca să-și scape viața.
Și totuși, tendința de a arăta favoritism a trecut și în generația următoare.
Cel mai iubit fiu al lui Iacob a fost Iosif [Iosef], care a primit, ca semn de
afecțiune deosebită, haina multicoloră. Acest fapt a produs o asemenea invi-
die în sufletele celorlalți frați, încât aceștia au pus la cale uciderea lui losif.
În final, l-au vândut ca sclav. Și astfel, încă o generație din acea familie a fost
scindată cu forța. Chiar dacă Dumnezeu a schimbat în final lucrurile în bine,
favoritismul și toată invidia pe care a stârnit-o au fost în întregime rele și au
adus multe roade otrăvite.
Nu face greșeala favoritismului în cazul copiilor tăi! Nu oferi unuia cado-
uri sau privilegii pe care le refuzi altuia. Nici măcar nu-i compara pe copiii
tăi între ei. Nu spune lucruri de genul: „De ce nu poți fi și tu ca fratele tău?”
Nu folosi virtuțile sau talentele unuia ca standard după care să judeci perfor-
manța altuia. Nu există nimic mai umilitor pentru un copil decât să fie înjosit
printr-o comparație nedreaptă cu un frate sau coleg de clasă.
Chiar vrei să distrugi un copil? Nu ai decât să-l faci să se simtă inferior
oricui altcuiva din familie. Zugrăvește-l ca oaia neagră a familiei. Îl vei îm-
povăra cu un sentiment teribil de frustrare, și astfel îl vei provoca la mânie.

Țintele nerealiste
Mulți părinți își provoacă copiii la mânie când îi îmboldesc neîncetat spre
succes. Nu ai decât să exerciți presiuni asupra copilului ca să atingă ținte la
care nu ai ajuns niciodată, și îți vei distruge copilul.
Desigur, este responsabilitatea fiecărui părinte de a-și încuraja și îmboldi
copiii spre succese tot mai mari. În 1 Tesaloniceni 2:11, apostolul Paul le-a
amintit celor din Tesalonic de grija părintească pe care le-o purta: „Am fost
pentru fiecare din voi ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam și vă
adeveream [povățuiam]”. Îndemnurile și povețele părintești își au, cu sigu-
ranță, locul, dar să observăm că ele trebuie să fie contrabalansate de mângâ-
iere plină de dragoste. Părinții care doar își îmboldesc copiii să realizeze mai
mult, fără să-i mângâie în mijlocul eșecurilor, îi ațâță la resentiment.
 Mustrarea și învățătura Domnului 98
Îmboldește-ți copiii spre ținte nerealiste sau irealizabile, și îi vei priva de
orice sentiment de împlinire. Când fiii mei erau mici și jucau un sport în
echipă, am observat, cu ocazia meciurilor, că în fiecare echipă era cel puțin
un tată care își teroriza în așa măsură fiul, încât copilul se temea de eșec și
de aceea nu mai juca deloc la potențialul lui. Am cunoscut mulți părinți care
mențineau o presiune constantă asupra copiilor ca aceștia să obține note mai
bune la școală. Cei mai mulți dintre acești părinți sunt motivați de egoism.
Ei doar încearcă să-și atingă, prin copiii lor, propriile ținte nerealizate în co-
pilărie. Este o povară inechitabilă pentru orice copil.
O adolescentă frumoasă pe care am cunoscut-o înnebunise literalmente
din cauza presiunii exercitate de părinți asupra ei. Am vizitat-o într-o celulă
capitonată pentru alienați, unde zăcea într-o stare cataleptică, fără altă miș-
care decât cu un tremur constant. Fusese o elevă eminentă, lideră de galerie
(care ritmează strigătele suporterilor) și prințesa sărbătorii anuale a elevilor.
Dar nu era niciodată îndeajuns pentru părinții ei. Mama ei, în mod special,
îi cerea să realizeze tot mai mult, să arate mai bine, să acționeze în mod di-
ferit. Tot ce făcea ea reprezenta pentru mamă un prilej de a-i spune cum
putea să fi făcut mai bine. Supusă unei asemenea presiuni, fata a clacat în
cele din urmă. După câteva săptămâni de odihnă și tratament medical, și-a
revenit suficient pentru a nu fi internată într-un azil. În final a fost trimisă
acasă, din nou în acel mediu familial de tip vas sub presiune creat de mama
ei. La scurt timp și-a luat viața. De ce? Iată ce mi-a spus cu puțină vreme
înainte de ultima prăbușire fizică: „Indiferent ce fac, nimic n-o mulțumește
pe mama”. Crede-mă, tânăra aceea realizase mult mai mult decât ar fi putut
mama ei, dar aceasta din urmă încerca să-și realizeze visele prin fiică. Ce
tragedie! Ea și-a întărâtat fiica la o furie autodistructivă.

Descurajarea
În același spirit, poți provoca un copil la mânie prin descurajare. Adu-ți
aminte de versetul paralel din Coloseni 3:21, care spune: „Părinților, nu în-
tărâtați pe copiii voștri, ca să nu-și piardă nădejdea [ca să nu se descura-
jeze]” (s.n.). Evitarea descurajării este sensul de bază al acestei porunci.
Părinții își provoacă copiii la mânie când îi critică neîncetat, dar nu-i răs-
plătesc niciodată, nu le laudă niciodată realizările și nu le permit niciodată
să se bucure de propriile lor succese. Un copil care simte că nu va căpăta
niciodată aprecierea părinților va renunța în curând la strădania de a o obține.
Poate că nu există un mod mai rapid de a-ți provoca copiii la mânie decât prin
faptul de a-i descuraja în permanență.
Lucrul acesta este ușor de făcut. Concentrează-te totdeauna asupra a ceea
ce fac greșit și nu observa niciodată ce fac bine. Observă-le totdeauna gre-
99 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
șelile, dar nu spune nimic despre părțile lor bune. Ignoră înzestrările și talen-
tele înnăscute și pisează-i în legătură cu lucrurile pe care nu le fac bine. Fii
mereu neîncrezător în ceea ce fac.
În creșterea copiilor mei am avut o regulă empirică simplă: De fiecare
dată când trebuia să le atrag atenția asupra unui lucru greșit, încercam să con-
trabalansez curând după aceea prin atragerea atenției asupra unui lucru pe
care îl făceau bine. Nu a fost totdeauna ușor. („Îmi place cum ți-ai aranjat
dulapul”.) Dar un părinte iubitor poate găsi totdeauna ceva ca sursă de încu-
rajare. Și orice copil reacționează bine la încurajare și aprobare.
Îmi amintesc cum era să stau ca și copil de o sută de ori la masă și să nu
vărs un pahar de lapte, dar nimeni să nu observe vreodată acest lucru. Varsă
totuși ceva o singură dată, și fapta nu va trece neobservată! Părinte, strădu-
iește-te să observi când copiii tăi fac ceva bine, la fel de mult sau mai mult
decât observi când nu fac bine.
Haim Ginott scria: „Un copil învață ceea ce trăiește. Dacă trăiește cu criti-
că, nu învață responsabilitatea. Învață să se condamne pe sine și să găsească
greșeli la ceilalți. Învață să se îndoiască de propria judecată, să-și descon-
sidere capacitatea și să privească cu neîncredere intențiile celorlalți. Și, mai
presus de toate, învață să trăiască sub așteptarea continuă a sentinței iminen-
2
te”. Crește-ți copiii astfel și, cu siguranță, le vei provoca mânia.

Neglijarea
Un alt mod de a provoca mânia copiilor tăi este prin neglijare. Nu le arăta
afecțiune. Arată-le în schimb indiferență. Nu te interesa de ce-i interesează
pe ei. Nu te preocupa de nevoile lor. Vei stârni astfel mânia copiilor tăi.
Exemplul biblic clasic de copil neglijat este Absalom. Deși David nu a
fost deloc indiferent față de fiul său (2 Samuel 18:33), l-a tratat cu indife-
rență, iar Absalom a crescut disprețuindu-și tatăl. L-a ucis pe fratele său
(13:28-29). A subminat în mod intenționat autoritatea regală a lui David (15:
1-6). A uneltit răsturnarea lui David (15:10). Le-a pângărit pe soțiile tatălui
său în fața întregului Israel (16:22). Când a venit ziua socotelilor datorită ne-
glijării fiului de către tată, s-a mai inclus rebeliune, război civil și, în final,
moartea lui Absalom.
Mulți părinți își neglijează copiii în mod similar, tratându-i ca pe niște in-
truși. Prea mulți copii îi surprind pe părinți spunând lucruri de genul: „Ei bi-
ne, am vrea să venim cu voi, Albert, dar avem copiii ăștia. Și nu are cine să
stea cu ei. Așa pățim tot timpul”. Dacă vrei să-ți exasperezi copiii, fă-i pur
și simplu să se simtă nedoriți. Fă-i să se simtă de parcă ar sta în calea lucru-
rilor pe care le dorești. Acționează de parcă nu-i poți suferi, și vor începe și
ei să nu te poată suferi pe tine.
 Mustrarea și învățătura Domnului 100
Am căzut la o înțelegere cu fiii mei, Matt și Mark, când erau mici. Eu mă
duceam la meciurile lor, iar ei veneau la predicile mele. A mers de minune.
Eu nu-i neglijam pe ei, ei nu mă neglijau pe mine.
Am avut un prieten în lucrare care obișnuia să călătorească prin țară pre-
dicând grupurilor de tineri. Era tot pe drumuri și, când ajungea acasă, adesea
nu rămânea decât două sau trei zile. Odată, pe când se afla acasă, l-a auzit pe
băiețelul său vorbind peste gard cu un băiat din casa vecină:
„Hei”, a spus băiețelul prietenului său, „poți să te joci de-a prinsul mingii?”
„Nu pot”, a fost răspunsul. „O să mă joc de-a prinsul mingii cu tăticul meu”.
Atunci prietenul meu l-a auzit pe băiețelul său zicând: „O, tăticul meu nu
are timp să se joace cu mine. Este prea ocupat să se joace cu copiii altor oa-
meni”.
Prietenul meu a operat câteva schimbări înțelepte în lucrarea sa, ca să aibă
mai mult timp la dispoziție pentru fiul său.
În multe privințe, neglijarea e cea mai rea manifestare a maltratării copi-
lului. Străzile și orașele noastre sunt pline de copii neglijați și practic toți sunt
mânioși. Părinții lor poartă o parte considerabilă de vină pentru aceasta.

Aerul de superioritate
Vei provoca mânia copiilor tăi dacă nu-i vei lăsa să crească. Dacă îi vei
reduce la tăcere sau dacă vei râde de ei când spun lucruri naive ori imature;
dacă le închizi neîncetat gura, vorbind mai tare ca ei; sau dacă îi vei opri de
fiecare dată când vor dori să încerce un lucru pe care îl consideri peste pute-
rile lor, nu îi vei încuraja niciodată să crească și, de fapt, îi vei întări în ima-
turitatea lor.
Apostolul Paul a spus: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam
ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut mare, am lepădat ce era
copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Acesta este cursul natural al procesului ma-
turizării. Părinții ar trebui să-și încurajeze copiii în această direcție, nu să
stingă entuziasmul copilului pentru creștere. Nu-i trata cu un aer de superi-
oritate; încurajează-le creșterea. Lasă-i să facă unele greșeli, fără să fie mus-
trați.
Când fiul meu Matt se târa încă de-a bușilea, mi-a băgat ceasul în apa din
toaletă. L-am întrebat: „De ce-ai făcut asta?”
S-a uitat la mine cu un aer serios: „Am vrut să văd cum se duce la fund”,
a zis el.
L-am pedepsit oare cu asprime? Nu. Și mie mi-ar fi plăcut să văd cum se
duce la fund. Îmi amintesc cum este să fii la vârsta aceea.
Uneori, copiii spun lucruri copilărești și nostime, și este firesc ca părinții
să guste umorul acestor situații. Fii atent însă să nu-ți strivești copilul în
101 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
acest fel. Nu râde în fața lui. Nu-l umili din cauza stării de copil în care se
află. De obicei, dacă trebuie să râzi, este mai bine să râzi mai târziu. Între
timp, pe măsură ce-și caută drumul spre maturitate, dă-le încurajare, sprijin
și încredere. Lasă-i să-și prezinte ideile ridicole. Lasă-i să-și experimenteze
gândirea proprie. Altfel, îi vei descuraja și le vei face rău, exact în modul în
care apostolul Paul îi atenționează pe părinți să nu facă.

Iubirea care poate fi retrasă

Nu folosi afecțiunea ca pe o unealtă a răsplății și a pedepsei. Mă cutremur
când aud un părinte spunând: „Mami n-o să te mai iubească dacă faci asta”.
Uneori, părinții fac aceasta inconștient, printr-o comportare care dă de înțe-
les că le pasă mai puțin de copil atunci când acesta nu ascultă. Același mesaj
este perceput și când părintele își laudă copilul cu cuvinte precum: „Ce fetiță
cuminte! Mami te iubește când ești atât de cuminte”.
Scriptura spune că dragostea „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește to-
tul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:7-8). Dra-
gostea adevărată nu crește și nu descrește după realizările sau eșecurile
obiectului dragostei. Oare iubirea lui Dumnezeu piere când noi eșuăm în ra-
port cu El? Deloc. De fapt, „Dumnezeu își arată [și-a arătat] dragostea față
de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru
noi” (Romani 5:8, s.n.). Cu alte cuvinte, cea mai mare expresie a dragostei
lui Dumnezeu pentru noi a fost că El L-a sacrificat pe Fiul Său iubit ca să
facă ispășire pentru păcatele noastre și să ne împace cu El Însuși pe când ne
aflam încă într-o stare de totală dușmănie față de El (v.10).
Părinții trebuie să-și modeleze același fel de iubire pentru copiii lor. Ame-
nințarea de a ne retrage iubirea când ei se poartă urât subminează dragostea
însăși și îi provoacă la mânie pe copiii noștri.

Disciplinarea excesivă
Pedepsirea prea multă este un alt mod garantat de provocare a unui copil
la mânie. Unii părinți par să creadă că dacă disciplinarea este bună pentru
copil, atunci disciplinarea din belșug trebuie să fie cu adevărat bună pentru
ei. Își strunesc copiii în permanență, ținând deasupra capului lor amenințarea
pedepsei corporale ca o sabie implacabilă a lui Damocles.
Un asemenea comportament nu este în realitate altceva decât brutalitate.
Tatăl care își folosește forța superioară – fizică sau verbală – poate fi exaspe-
rant pentru sufletul unui copil. Este un lucru pe care adulții îl pot face cu
ușurință, pentru că sunt mult mai pricepuți și mai dotați în privința fizicului,
a inteligenței și a utilizării limbajului decât copiii lor. Însă părinții care își
tratează copilașii în felul acesta vor culege furtună în anii de adolescență ai
 Mustrarea și învățătura Domnului 102
copiilor lor. Copiii brutalizați și amenințați neîncetat vor crește purtând în
suflet o înclinație spre răutate, mânie provocată de lipsa de bunătate a părin-
ților.
Sunt uimit cât de ușor folosesc unii părinți cuvinte jignitoare când își mus-
tră copiii. Spun copiilor lor lucruri pe care nu le-ar spune nimănui – lucruri
care vor zdrobi inima sensibilă a copilului și vor întărâta orice copil la mânie.
Scriptura spune că Dumnezeu îi disciplinează totdeauna pe copiii Lui cu
iubire (Evrei 12:5-7). Scriitorul cărții Evrei pare să recunoască faptul că
părinții sunt cu toții prea înclinați să-și disciplineze copiii în mod capricios
și ciudat: „Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit [corectat], și
tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare, cu atât mai mult, să ne supu-
nem Tatălui duhurilor și să trăim? Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru pu-
ține zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepsește pentru bine-
le [folosul] nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (v.9-10).
Din păcate, părinții umani au uneori tendința de a-și disciplina copiii în
mod egoist sau impulsiv, dar disciplinarea lui Dumnezeu este totdeauna spre
binele nostru. Părinții creștini trebuie să se străduiască să facă din binele co-
pilului ținta întregii lor disciplinări. Dacă facem acest lucru, diminuăm con-
siderabil riscul de a-i tulbura și de a-i exaspera în mod nenecesar.
Așa este deci latura negativă a instrucțiunilor apostolului Paul către pă-
rinți: Nu-i exasperați pe copiii voștri. Dar ce putem spune despre latura pozi-
tivă? „Creșteți-i în mustrarea [instruirea] și învățătura [mustrarea] Domnu-
lui” (Efeseni 6:4). Să observăm cele două aspecte ale problemei: instruirea
și mustrarea. Vom analiza mai întâi aspectul instruirii.

Instruiește-i corect
Cuvântul grec tradus „instruire” este paideia, de la cuvântul grec pentru
„copil”, pais. Paideia înseamnă „tutelare”, „instruire”, „educare”. Același
cuvânt e folosit o dată în 2 Timotei 3:16, unde este tradus „instruire”, și de
patru ori în Evrei 12:5-11, unde este tradus „disciplinare/pedepsire”. Așadar,
în cuvântul paideia se cuprind noțiunile de pedepsire și disciplinare, ca și cea
de instruire pozitivă. Mulți oameni se gândesc în mod automat la pedeapsă
corporală când aud de disciplinare sau pedepsire. Și pedeapsa corporală era
cu siguranță inclusă în tot ce se înțelegea prin paideia. Vom pune totuși deo-
parte acest subiect pentru moment și îl vom relua mai târziu, când vom dis-
cuta cuvântul „mustrare”.
Deocamdată, în cuvântul paideia se cuprinde mult mai mult decât pedeap-
sa corporală. Este un cuvânt cuprinzător care descrie toate aspectele instru-
irii unui copil – îndrumare, instruire și disciplinare pozitivă și negativă.
103 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Să observăm cuvintele „creșteți-i”. Trebuie să-i creștem pe copiii noștri.
Nu vor ajunge la acest stadiu singuri. Aceasta a fost una dintre temele repe-
tate ale cărții mele. Părinții trebuie să-și asume un rol activ în șlefuirea ca-
racterului copiilor lor. Proverbe 29:15 spune: „Copilul lăsat de capul lui adu-
ce rușine mamei sale”. Încă o dată, ceea ce-i ruinează pe cei mai mulți copii
nu este ce le fac părinții, ci ce nu le fac.
Adevărata cheie a activității provocatoare de creștere corectă a copiilor
noștri este crearea unui mediu de educare și instruire iubitoare, în care inima
lor să devină un teren fertil pentru adevărul lui Dumnezeu. Inima copilului
este cea pe care trebuie s-o educe părinții.
Proverbe 4:23 spune: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea
ies izvoarele vieții”. Toate chestiunile vieții își au izvorul în inimă. Iesus a
spus: „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile,
curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, fap-
tele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies
dinlăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Cuvinte similare sunt consem-
nate în Luca 6:45: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii
lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din pris-
osul inimii vorbește gura”. Ceea ce-ți umple inima va determina ceea ce-ți
va vorbi gura.
Părinții trebuie să fie conștienți de acest lucru și să educe inima copilului
lor. Depravarea copilului este o problemă a inimii. Când avem de-a face cu
o purtare urâtă, nu e în primul rând o chestiune de comportament. Mai de-
grabă, purtarea greșită reflectă starea de cădere sau depravare a inimii copi-
lului.
De fapt, părinții ar trebui să aibă o idee cât se poate de clară asupra aces-
tui lucru: Nu comportamentul este problema crucială. O schimbare în com-
portament nu va rezolva problema de la rădăcină a copilului. După cum am
subliniat în mod repetat, o schimbare a comportamentului fără o schimbare
a inimii nu este decât ipocrizie.
Cum pot părinții să educe inima copilului? Pentru început, părinții trebuie
să-și ajute copiii să înțeleagă că au inimi păcătoase. Copiii înșiși trebuie să
știe că toate cuvintele lor urâte, gândurile și faptele lor rele izvorăsc dintr-o
inimă pătată de păcat și că singurul remediu pentru acest lucru este evanghe-
lia (vezi capitolul 3). Cu alte cuvinte, păstrează totdeauna nevoile inimii co-
piilor tăi în atenția lor (și a ta), astfel încât copiii tăi să nu piardă niciodată
din vedere acest fapt: nu numai că nașterea din nou este cea mai mare nevoie
a lor, ci e și cea mai mare grijă a ta ca părinte. Ted Tripp a scris o carte minu-
nată pentru părinți, intitulată Shepherding a Child’s Heart3 (Păstorind o inimă
de copil), în care oferă multe sfaturi utile în privința modului de a păstra cen-
 Mustrarea și învățătura Domnului 104
trul corect de interes în actul creșterii copiilor. El sugerează că inima unui
copil este cel mai mic câmp de bătălie din lume, și cucerirea lui necesită o
luptă pe viață și pe moarte4.
Are dreptate. Inima copilului tău este un câmp de luptă, unde păcatul și
neprihănirea sunt în conflict. Cea mai mare problemă a copilului tău nu este
o lipsă de maturitate, nu e o lipsă de experiență sau o lipsă de înțelegere. Este
o inimă rea. Celelalte lucruri, pe care le-am înșirat aici, vor intensifica pro-
blema inimii. Dar remediile pentru imaturitate, neștiință și lipsă de experi-
ență nu vor vindeca și problema principală. Copilul tău nu va ieși singur din
propria depravare.
Ca părinți, trebuie să avem ca țintă inima copiilor. Nu putem să avem în
vedere doar comportamentul, altfel modul în care ne creștem copiii va fi su-
perficial, iar copiii noștri vor crește având trăiri spirituale superficiale.
Scopul creșterii copiilor nu este ținerea sub control a comportamentului.
Nu e acela doar de a produce copii bine crescuți. Nu este acela de a-i învăța
pe copii o comportare lăudabilă în societate. Nu e acela de a-i face politicoși
și respectuoși. Nu este acela de a-i face supuși. Nu e acela de a-i conforma
unui standard moral. Nu este acela de a ne da nouă ca părinți ceva de care
să fim mândri.
Scopul suprem și centrul specific de interes al creșterii copiilor dintr-o
perspectivă biblică e salvarea. Părinții sunt responsabili să-și aducă copiii la
Cristos. După cum am subliniat mai înainte, părinții nu pot garanta conver-
tirea copiilor lor. Părinții nu pot obține salvarea pentru copiii lor. Dar, din
clipa nașterii până în momentul în care există roade care să indice nașterea
lor din nou, părinții își asumă rolul de evangheliști, îndreptând neîncetat
atenția copiilor spre Cristos și îndemnându-i spre El, singurul care poate re-
media problemele inimii care îi fac să iubească nelegiuirea.
Orice obiectiv mai puțin însemnat decât acesta este doar o modificare a
comportamentului. Ca să fim cinstiți, copiii necreștini pot fi făcuți să se con-
formeze unui standard moral exterior. Toți copiii pot fi învățați să asculte de
părinții lor. Știm din tot ce am studiat până acum că a-i învăța pe copiii noștri
aceste lucruri este o parte vitală a îndatoririlor părintești. Dar aceste lucruri
nu trebuie confundate cu scopul principal.
Nu-i învăța pe copii numai autocontrolul exterior; deprinde-i să înțeleagă
ispita și să-i reziste. Nu-i învăța doar niște maniere; învață-i de ce mândria
este păcătoasă și de ce lăcomia, pofta, egoismul Îl necinstesc pe Dumnezeu.
Pedepsește-i pentru greșeli exterioare, dar învață-i că rădăcina este totdeau-
na o problemă mai profundă – depravarea, stricăciunea din inima lor. Când
le aplici o corecție, n-o face doar ca să-ți satisfaci iritarea sau frustrarea de
părinte. Aceasta este mânie, răzbunare. Dar când le aplici o corecție, ajută-i
105 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
să vadă că, mai întâi de toate, Dumnezeu a fost Cel supărat și că El oferă îm-
păcarea prin Iesus Cristos (2 Corinteni 5:20).
După cum am subliniat în repetate rânduri, aceasta implică obligația de
a-i învăța întregul sfat al lui Dumnezeu. Acesta include „învățătură... mus-
trare... corectare... instruire în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Dar scopul su-
prem este, mai înainte de orice, salvarea. N-am realizat prea mult dacă doar
îi învățăm pe copiii noștri neregenerați să se conformeze unui standard com-
portamental. Așa cum scrie Ted Tripp: „O schimbare în comportament care
nu vine dintr-o schimbare a inimii nu e recomandabilă, ci condamnabilă”5.
Un pasaj la care ne tot întoarcem este Deuteronom 6:6-7: „Și poruncile
acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea
copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie,
când te vei culca și când te vei scula”. Aceasta definește responsabilitatea pă-
rintească. Să observăm că centrul de interes începe cu inima părinților: „Po-
runcile acestea... să le ai în inima ta”. Părinții cu inimi reci și lipsite de Cu-
vântul lui Dumnezeu nu pot păstori cum se cuvine inima copiilor lor.
Să observăm acum cât de frumos arată contextul acestei porunci întreaga
agendă a părinților, începând cu familiarele cuvinte ale versetului 4: „Ascul-
tă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn”. Iată prima da-
torie a părintelui: Învață-i pe copiii tăi despre Dumnezeu.
Și versetul 5 este o poruncă familiară. Iesus a numit-o prima și cea mai
mare poruncă: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu
tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. Aceasta este a doua etapă a instruirii
părintești: Învață-i să-L iubească pe Dumnezeu.
Etapa a treia este un corolar: Învață-i să asculte din inimă de Dumnezeu.
„Și poruncile [cuvintele] acestea, pe care ți le dau [poruncesc] astăzi, să le
ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi...” (v.6-7). „Cuvintele”
din acest verset sunt cuvintele inspirate de Dumnezeu și Legea în particular.
Implicația inevitabilă este că trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să asculte
de Dumnezeu din inimă.
În al patrulea rând, învață-i să-ți urmeze exemplul. „Să le întipărești în
mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în că-
lătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aduce-
re aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi” (v.7-8). Altfel spus,
arată copiilor tăi că ai totdeauna pe buze Cuvântul Dumnezeului cel viu, ori-
când și în orice experiență a vieții tale. Lasă-i să vadă că viața ta este domi-
nată de adevărul divin. Lasă-i să vadă că viața este o școală. Vezi orice oca-
zie din viață ca o oportunitate de a-i învăța despre Dumnezeu. Folosește ori-
ce prilej ca să le arăți Cerul. Fă din tot ce se întâmplă o cale care să-i ducă
înapoi la Scriptură.
 Mustrarea și învățătura Domnului 106
Iesus a fost învățătorul suprem care a dat acest tip de învățătură. El a ex-
tras lecții spirituale din lumea înconjurătoare. Apă, smochini, semințe de
muștar, păsări, pâine, struguri, perle, grâu și neghină [zizanie], pahare și vase,
bărbați și femei, lumină și întuneric, mreje, ospețe, vii, vulpi – totul deschi-
dea o fereastră spre adevărul divin. Toți părinții sunt chemați să adopte acest
stil de predare pentru copiii lor. Fiecare floare, fiecare stâncă, fiecare munte,
oceanul, cerul, țârâitul greierului, vuietul cascadei, bebelușii, un cățeluș, o
veveriță, și așa mai departe – toate aceste lucruri sunt o școală bine echipată
pentru a-i învăța adevărul despre Dumnezeu și pentru a-i învălui în educația
dată de adevărul Său.
Fii atent la limbajul din versetul 8: „Să le legi ca un semn de aducere
aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi”. Este pur și simplu un
mod de a spune că părinții trebuie să păstreze Cuvântul lui Dumnezeu în
mod neîncetat în fața minții lor și totdeauna la îndemână. Versetul 9 conti-
nuă: „Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale”. Cu alte cuvinte, fă din
aceste adevăruri semne distinctive ale căminului tău. Aceste expresii nu se
referă în mod literal la obligativitatea de a purta filacterii (amulete cu texte
biblice, puse pe frunte sau legate la încheietura mâinii cu curelușe de piele)
ori de a atârna la ușă o mezuza (cutiuță cu versete biblice). În schimb, ele îi
încarcă pe părinți cu responsabilitatea de a face din adevărul Scripturii cen-
trul atenției căminului lor.
Iată o altă lecție din Deuteronom 6: Învață-i să fie prudenți față de lumea
din jurul lor. Versetele 10-12 spun: „Domnul, Dumnezeul tău, te va face să
intri în țara pe care a jurat părinților tăi, lui Avraam, lui Isaac și lui Iacob,
că ți-o va da. Vei stăpâni cetăți mari și bune pe care nu tu le-ai zidit, case
pline de tot felul de bunuri, pe care nu tu le-ai umplut, puțuri de apă săpate,
pe care nu tu le-ai săpat, vii și măslini pe care nu tu i-ai sădit. Când vei mânca
și te vei sătura, vezi să nu uiți pe Domnul care te-a scos din țara Egiptului,
din casa robiei”.
Părinții trebuie să-și pregătească copiii pentru viață într-o lume plină de
ispite, idoli și chiar lucruri bune care le pot abate inima de la adevăratul
Dumnezeu. Ei nu trebuie să uite de Domnul.
Toate acestea și multe altele sunt cuprinse în cuvântul paideia, „instruire”
sau „educare” (KJV). Educă-ți copiii într-un asemenea mediu, țintindu-le ini-
ma cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, și astfel le vei asigura felul de in-
struire de care vorbește Paul în Efeseni 6:4.

Mustră-i când este nevoie

Celălalt cuvânt pe care Paul îl folosește în acest verset este „mustrare” sau
107 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
nouthesia în textul grec. E un cuvânt care se referă la dojană sau atenționare.
Dar el implică și înțelesul de povață părintească blândă, iubitoare. Este prac-
tic un sinonim al lui paideia, nu un antonim. Ambele cuvinte includ cono-
tația de disciplină și pedeapsă părintească.
Reluăm aici un subiect pe care l-am introdus în capitolul 4 – pedeapsa
corporală. Subiectul acesta îi zăpăcește, în mod inexplicabil, pe mulți pă-
rinți. Aceasta se datorează, în parte, confuziei din vremea în care trăim. Pes-
te o jumătate de secol a fost susținută ideea că pedeapsa corporală este un
lucru nepotrivit, contraproductiv și în detrimentul copilului. Un grup de cer-
cetători care au studiat fenomenul pedepsei corporale și-au rezumat perspec-
tiva în felul următor: „Sugerăm că reducerea sau eliminarea pedepsei corpo-
rale ar putea avea beneficii majore pentru copii și pentru reducerea compor-
tamentelor antisociale din societate” 6. Penelope Leach, psiholog, mamă și
binecunoscută activistă împotriva pedepsei corporale, extrage perspectiva
umanistă tipică privind pedeapsa corporală: „Fac parte ca mamă și psiholog
din gruparea care este împotriva bătăii. Eu cred că bătaia la șezut cu palma
– sau lovirea ușoară, lovirea cu palma sau pumnul, zgâlțâitul, bătaia cu cu-
reaua sau biciuirea – unui copil este de fapt greșită. Mai cred... că, departe
de a avea ca rezultat oameni mai bine disciplinați, bătaia face mult mai difi-
cilă învățarea copiilor cum să se poarte” 7. Să observăm că autoarea pune un
semn de egalitate între palma peste șezut, palma peste față, pumnul, zgâlțâi-
tul, bătaia, biciuirea și, inexplicabil, lovirea ușoară. Dar acestea nu sunt unul
și același lucru și n-ar trebui asemănate cu nuiaua disciplinării făcute cu
dragoste.
Cei care se opun pedepsei corporale vor cita adesea studii și statistici care
par să le susțină concluziile, dar tocmai pentru că ei încep prin a pune sem-
nul egal între niște acte brutale de violență împotriva copiilor și disciplina-
rea corporală administrată corect, rezultatele lor sunt denaturate. Desigur,
pedeapsa crudă și violența brutală împotriva copiilor sunt greșite, contrapro-
ductive și nebiblice.
Dar, așa cum am văzut într-un capitol anterior, Scriptura prescrie totuși
nuiaua disciplinării ca un aspect necesar al creșterii copiilor. De fapt, Scrip-
tura îi contrazice categoric pe cei ce se opun astăzi pedepsei corporale: „Ci-
ne cruță nuiaua urăște pe fiul său, dar cine îl iubește îl pedepsește îndată”
(Proverbe 13:24). „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării
o va dezlipi de el” (22:15). „Lovindu-l cu nuiaua, îi scoți sufletul din locu-
ința morților” (23:14).
8
Mai mult, după un articol recent publicat în U.S. News and World Report,
„niște experți în creșterea copiilor” și-au fundamentat toate concluziile în
legătură cu pedeapsa corporală „pe o mulțime de cercetări în cel mai bun caz
 Mustrarea și învățătura Domnului 108
9
neconcludente, iar în cazul cel mai rău foarte defectuoase”. Potrivit artico-
lului, unele studii recente arată că bătaia cu palma la șezut, dacă este folosi-
tă corect, îi face pe copii „mai puțin doritori să se încaiere cu alții și mai dis-
puși să-și asculte părinții”. Și mai există dovezi care sugerează că psihologii
specializați în pediatrie și mijloacele de comunicare în masă au obstruc-
ționat deliberat concluziile cercetătorilor care pledează în favoarea pedepsei
corporale. Un „expert”, confruntat cu dovezi clare ce pun sub semnul
îndoielii condamnarea pedepsei corporale, a spus: „Există suficiente dovezi
ca să decidem că nu avem nevoie [de bătaia la șezut]..., chiar dacă dovezile
nu sunt atât de puternice”10.
Totuși, un studiu asupra bătăii la șezut care a început cu eliminarea exem-
plelor de maltratare reală (pedeapsă prin care părinții și-au stâlcit, învinețit
sau rănit copiii în bătaie) a descoperit că bătaia simplă la șezut este de fapt
mai eficientă în educarea copilului decât forme alternative de disciplinare.
Într-un studiu foarte amănunțit, psihologul Robert E. Larzelere, director de
studii la Boys Town în Nebraska, nu a găsit nicio dovadă convingătoare a
faptului că bătaia simplă la șezut, folosită în mod obișnuit de părinți, a dău-
nat copiilor. Încă și mai surprinzător, studiul lui Larzelere a revelat că nicio
altă tehnică de disciplinare, inclusiv o interzicere temporară a unor amuza-
mente și o retragere a privilegiilor, nu a avut mai multe rezultate benefice
pentru copiii sub treisprezece ani decât bătaia la șezut, dată pentru a-i deter-
11
mina pe copii să se conformeze dorințelor părinților. Dar articolul mai spu-
ne că poziția publică a experților laici în materie de creștere a copiilor nu se
va schimba prea curând.
Desigur, niciun specialist al dezvoltării copilului nu se va grăbi să scrie
o carte care să se numească De ce ar trebui să-ți bați copilul la șezut, fapt
ce poate fi un motiv pentru care mass-media a tăinuit ideea că bătaia la șezut
ar putea fi în unele cazuri o tehnică utilă de disciplinare. După ce moralistul
Kevin Ray, director al Center for the Advancement of Ethics and Character
at Boston University a fost citat acum câțiva ani în New York Times că a spus:
„Pedeapsa fizică blândă este potrivită în cazuri extreme”, acum spune: „Nu
am primit niciodată atât de multe scrisori pline de ură ca răspuns la o afirma-
ție a mea”.12
Mulți din cei ce se opun pedepsei corporale refuză pur și simplu să pri-
vească rațional faptele și statisticile. Un critic al bătăii la șezut afirmă fără
menajamente că, în ceea ce-l privește, „lovirea copiilor nu este un subiect
care poate fi dezbătut rațional. Ea e o altă manifestare a manierei specific
americane de exploatare a copiilor ca modele pentru standarde absolutiste de
comportament și pentru pedepse severe pe care nici adulții înșiși nu și le-ar
da”13.
109 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Părinții creștini nu trebuie să se lase păcăliți de asemenea ipocriți. Scrip-
tura însăși prescrie disciplinarea corporală și îi atenționează pe părinți să nu
abandoneze folosirea nuielei. Opiniile experților autoproclamați care nu
sunt de acord cu Scriptura sunt nesemnificative. În final, se va descoperi că
faptele vor corespunde Cuvântului lui Dumnezeu. Și, în acest spirit, articolul
din U.S. News oferă de fapt o selecție de sfaturi foarte sănătoase: „O lecție
a controversei pe marginea bătăii la șezut este aceea că nu contează atât dacă
părinții folosesc această metodă sau nu, ci cum o folosesc... Un singur cuvânt
dezaprobator poate face un copil să izbucnească în plâns, în timp ce un puști
mai îndrăzneț are nevoie să i se aplice măsuri mai drastice. În fine, bătaia la
șezut ar trebui aplicată în particular pentru a-l scuti pe copil de umilințe și
14
fără mânie”.
Merită să reiterăm un adevăr pe care l-am subliniat în capitolul 4. Disci-
plinarea părintească n-ar trebui niciodată să rănească copilul. Nu este nicio-
dată nevoie să-ți învinețești copiii dacă vrei să-i bați destul de tare pentru ca
să facă ce ți-ai pus în gând. Bătaia trebuie dată cu dragoste și nicidecum când
părintele este într-o criză de furie. Acest fel de disciplinare este, într-adevăr,
abuzivă, greșită, în detrimentul copilului, pentru că distruge mediul educării
și instruirii cu dragoste pe care îl descrie Efeseni 6:4.
Mai mult, bătaia la șezut nu este în niciun caz singurul fel de disciplinare
pe care părinții ar trebui să-l administreze. Există multe alte forme viabile de
pedepsire a copiilor, care, ocazional, pot fi folosite pe lângă nuia. Dacă un
copil reacționează imediat la o mustrare verbală într-o situație dată, proba-
bil că nu mai este necesară și o bătaie la șezut. Alte pedepse, cum ar fi retra-
gerea privilegiilor, pot fi de asemenea folosite ca alternative ocazionale ale
bătăii la șezut, dacă situația o justifică.
O mare parte din disciplinarea noastră părintească ar trebui să fie total po-
zitivă. Părinții pot și ar trebui să-și îndrume copiii prin răsplătirea lor pentru
un comportament pozitiv, ca și prin pedepsirea lor pentru comportament
greșit. Ambele elemente ale ecuației sunt importante. Motivarea pozitivă
este în întregime legitimă și poate fi deseori un mijloc eficient de a-i face pe
copii să asculte. Să observăm că, de fapt, promisiunea pe care Dumnezeu În-
suși a atașat-o poruncii a cincea e o motivare pozitivă. Porunca a fost întărită
de o promisiune, nu de o amenințare. Adeseori, este potrivit să spui copilu-
lui tău: „Dacă faci asta, te voi răsplăti în felul acesta”.
Disciplinarea echilibrată implică atât întăriri negative, cât și pozitive. De
fapt, am putea rezuma întreaga disciplinare prin a spune că ea înseamnă a
da răsplata cuvenită pentru comportare. Când comportarea (cuprinzând atât
atitudinea, cât și acțiunea) este bună, e justificată o răsplată pozitivă. Când
comportarea este rea, se impune o răsplată negativă. Nu e o filozofie prea
 Mustrarea și învățătura Domnului 110
mare, nu-i așa?
Totuși, părinții par iremediabil nedumeriți în această privință. Chiar mulți
părinți creștini pe care îi cunosc sunt practic paralizați de frică în fața unor
întrebări ca acestea: Dacă, când, cum și cât să-și disciplineze copiii? Dar ceea
ce spune Scriptura este în realitate foarte simplu și direct: Dacă ai un copil
depravat și nesocotit, și vrei să nu fie așa nesocotit, bate-l (Proverbe 22:15).
Ai o răspundere serioasă în fața lui Dumnezeu de a asigura un mediu de edu-
care și instruire în care copilul tău să fie expus neîncetat adevărului lui Dum-
nezeu (Deuteronom 6:6-7). Pe scurt, trebuie să ai grijă să nu-i provoci pe co-
piii tăi la mânie, ci să-i crești în învățătura și mustrarea Domnului (Efeseni
6:4).
Orice părinte care stăpânește aceste câteva principii simple nu va apuca pe
căi greșite.