Ghiocelul de aur

A fost odată un ţăran care avea un fiu. Când ţăranul ajunse pe

patul de moarte, îşi chemă copilul la căpătâi şi-i spuse:
- Dragul tatei, ştii că natura nu a fost prea darnică cu tine. Chiar
dacă eşti cocoşat, sufletul tău mare şi isteţimea te vor ajuta să
răzbaţi mai departe. în toată viaţă mea am agonisit doar nişte bani
de aur cu ajutorul cărora sper să-ţi faci şi tu un rost.
Bătrânul închise ochii şi trecuse la cele veşnice. După ce îl
înmormântă creştineşte, băiatul luă bănuţii şi porni în lume să-şi
caute norocul.
Mai întâi se opri în târg şi îşi cumpără un măgar ramolit ca să
poată călători mai bine. Apoi îşi schimbă
umplu desaga cu mâncare.
 Porni voiniceşte ia drum şi merse vreme de trei zile fără să
întâlnească aşezare sau picior de om. La amiază se opri la umbra
unui stejar să se odihnească şi să mănânce bruma de merinde
care-i mai rămăsese. întinse pe un ştergar ultima bucată de brânză,
o ceapă şi o bucată de pâine uscată. Nici nu apucă să ia prima
îmbucătură, că lângă el apăru o bătrânică pipernicită care intră în
vorbă cu el.
- Cine eşti fiule? şi încotro te îndrepţi?
- Sunt un băiat sărac şi am plecat în lume ca să-mi găsesc un
rost. Dar te văd foarte slăbită, te poftesc să împărţim puţinul pe care
îl am.
- Fiule, nu întâlnesc prea des bunătatea ta. De cele mai multe
ori sunt alungată şi oamenii se uită urât la mine.
 Nici nu sfârşi vorba că cei doi se pomeniră într-o casă mare
şi frumoasă, aşezaţi în faţa unei mese îmbelşugate. Tânărul
cocoşat se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă.
Alături de el nu se mai afla bătrânica sfrijită, ci o preafrumoasă
zână, care îi spuse:
- Tinere, bunătatea ta a făcut minuni! Puterile mele sunt
limitate, dacă oamenii sunt răi eu nu am cum să fac vrăji bune.
Ca să te răsplătesc, te voi ajuta să-ţi găseşti norocul, la acest
inel şi ai grijă de el. Vei merge pe drumul pe care ai pornit, până
ce vei ajunge la un castel fermecat. La miezul nopţii baţi cu inelul
în poartă şi ea se va deschide. Mergi în ultima odaie de la ultimul
etaj şi vei găsi pe masă un ghiocel de aur. îl iei şi laşi inelul în
locul ghiocelului. Trebuie să te grăbeşti, pentru că poarta
castelului stă deschisă doar un sfert de ceas. însă ai grijă să nu
te abaţi de la drum, orice ai auzi în spatele tău. Cu două dintre
petalele ghiocelului îţi vei putea îndeplini cele mai arzătoare
dorinţe, însă pe a treia nu trebuie să o foloseşti sub nici o formă,
căci vei ajunge ceea ce ai fost.
 Băiatul nu apucă să mai întrebe ceva, că zâna dispăru la fel de
misterios cum a apărut.
Porni sărmanul cocoşat la drum şi merse două zile şi două nopţi
fără oprire. Deodată auzi în spatele lui vocea unei căprioare rănite.
Săritor cum era, tânărul se întoarse să dea o mână de ajutor
bietului animal, însă în acel moment se pomeni sub stejarul de
lângă care a plecat. Atunci îşi aduse aminte ce l-a povăţuit zâna şi
se hotărî să nu mai întoarcă capul, indiferent ce ar auzi.
Mai hotărât de această dată, porni din nou la drum. Nu mai luă
în seamă toate văicărelile pe care le auzi şi ajunse după trei zile în
faţa castelului. La miezul nopţii băiatul bătu în poartă cu inelul,
aceasta se deschise şi el păşi înăuntru. Găsi repede ultima cameră,
luă ghiocelul şi lăsă inelul pe măsuţă. Apoi se grăbi spre ieşire şi se
strecură afară tocmai când poarta se închidea.

.
............................■»*»
 Băiatul se odihni până la ziuă şi apoi porni mai departe privind
ghiocelul fermecat. Se gândi că cea mai mare dorinţă a lui este să
nu mai fie cocoşat. în acelaşi moment spatele i se îndreptă şi băiatul
deveni un chipeş de toată frumuseţea. Prima petală a ghiocelului a
dispărut. Bucuros, tânărul merse mai departe să-şi caute norocul.
După câteva zile ajunse la o păşune plină cu flori înmiresmate. Un
râu vesel susura de-a lungul păşunii şi copaci
maiestuoşi o încadrau de jur împrejur.

Copleşit de frumuseţea locului,

tânărul gândi: “Ce mult mi-ar plăcea
să am un castel aici!...” Nu apucă să-şi
termine gândul căci în faţa ochilor îi apăru un
castel de toată frumuseţea. Intră în el şi toţi
curtenii se înclinau în faţa lui, adresându-i-se
cu „înălţimea voastră”. Astfel dispăru şi a doua
petală a ghiocelului.

A
 7

Tânărul se
dormitorul regal
dimineaţă se îm
împărăteşti, luă un cal voinic din grajd şi porni
să cutreiere împrejurimile. La mică
distanţă de castel întâlni o păstoriţă cu
o turmă de oi. Fata era de o frumuseţe
răpitoare şi tânărul se simţi atras
numaidecât de ea, chiar dacă era
îmbrăcată în zdrenţe.

- Cum te cheamă,
întrebă chipeşul rege.
- Arina, răpunse păstoriţa,
îmbujorându-se toată.
- Şi vrei să mi te alături pentru
totdeauna? o întrebă direct tânărul, căci
simţea că nu mai poate trăi fără ea.
- Măria Ta, eu sunt o fată atât de
săracă încât am doar zdrenţele de pe
mine. Dacă aş fi mai frumos îmbrăcată şi
mai înstărită, aş trage speranţă că te-ai
uita la mine, dar aşa...
- Uite, zise tânărul, nu-mi răspunde acum. Dar
gândeşte-te până mâine, când voi veni din nou la tine.
 Tânărul merse la palat şi privi ultima petală a ghiocelului.
„Oare ce se întâmplă dacă o folosesc? se întrebă el.
De emoţie, tânărul nu a închis un ochi toată noaptea.
Dimineaţa, cu ghiocelul în mână, se îndreptă spre păstoriţa cea
frumoasă. Vrând să-i facă o bucurie, tânărul folosi şi ultima petală a
ghiocelului. „îmi doresc ca aleasa inimii mele să fie îmbrăcată în
haine împărăteşti şi să mă aştepte într-o caleaşcă de aur...”
Ajuns la locul întâlnirii o văzu pe Arina elegantă şi strălucitoare,
exact aşa cum îşi dorise. însă când întinse braţele către ea, fata îl
privi cu ochi stăini şi-i spuse:
- Cine eşti tu? Eu aştept un rege care mă va lua de soţie.
Zicând acestea, fata struni caii şi caleaşca se îndreptă spre
palat.
Ultima dorinţă l-a costat scump pe tânărul generos.
Chipeşul rege a redevenit băiatul sărac
şi cocoşat, călare pe măgarul
lui ramolit.
 într-o primăvară, când natura începea să se dezmorţească, un
lup a ieşit din adăpostul său pentru a găsi ceva de mâncare.
Trecuseră zile bune de când nu mai prinsese nici o pradă şi spera
ca astăzi să-i surâdă norocul...
Cum mergea el aşa, cu urechile ciulite şi ochii atenţi la orice
detaliu, vede pe o pajişte un cal care păştea liniştit. „Ce masă
copioasă mă aşteaptă! Dar fiindcă sunt cam sleit de puteri din
cauza foamei şi nu-l pot prinde, am să recurg la viclenie pentru a-i
veni de hac, îşi zise lupul.”
 - Şi pe loc îi încolţi o idee în minte. Merse încet şi aparent
nepăsător până în preajma calului şi începu:
- Domnule, sunt cel mai vestit doctor de animale din
împrejurimi. Mi-am terminat studiile acum un an şi de atunci am
acumulat multă experienţă. Orice problemă de sănătate ai avea, eu
am să te vindec. Chirurgia este specialitatea mea, mai zise lupul şi
rânji cu subînţeles.
Calul - care ştia cu cine are de-a face - îi răspunse:
- Tocmai mi-a apărut o bătătură la copită, din cauza potcoavei.
Ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai trata, zâmbi maliţios calul.
- îndată mă apuc de tratament, zise lupul bucuros că totul
merge atât de uşor.
însă nici nu se apropie bine de cal, că acesta îl lovi
X Pu^ern'c cu picioarele din spate, aruncându-l cât colo.
iM l! Astfel primi mârşavul lup o lecţie binemeritată. De atunci
k w \i l l nu a mai îndrăznit să se apropie de vreun cal.
 Olarul şl zugravul
Cândva, în vremuri îndepărtate, trăiau în bună înţelegere doi
vecini. Unul era olar iar celălalt era zugrav. Vremurile nu erau prea
uşoare dar cei doi îşi spuneau greutăţile unul altuia şi se ajutau
reciproc.
într-o bună zi, zugravul a fost chemat la castelul unui nobil
pentru a vopsi aripa nouă a clădirii. Omul făcea treabă de calitate,
aşa că la sfârşitul lucrării a fost răsplătit cu o pungă de galbeni.
Peste puţin timp, un cavaler l-a angajat să-i redecoreze
locuinţa şi l-a plătit cu o sută de galbeni. Şi tot aşa, zugravului i s-a
dus vestea pentru hărnicia şi priceperea sa şi în scurt timp a ajuns
înstărit. însă de când avea aşa mult de lucru, zugravul nu mai avea
timp să stea la poveşti cu olarul. Acesta rămăsese la acelaşi nivel
de trai şi se uita cu invidie la sporul vecinului său. Mai mult, olarul
considera că zugravul e cu nasul pe sus de când s-a îmbogăţit şi de
aceea nu mai stă de vorbă cu el.
 Astfel că în mintea olarului a încolţit sămânţa răzbunării. După
ce toată noaptea nu a închis un ochi, dimineaţa planul era gata.
Merse hotărât la curtea împăratului şi îi făcu o plecăciune, spunând:
- Prea mărite împărate, ştiu că cea mai mare dorinţă a ta e ca
elefantul negru pe care l-ai primit în dar, să aibă culoarea albă.
Vecinul meu, zugravul, abia aşteaptă să-ţi îndeplinească dorinţa.
- Atunci trimite-l pe zugrav la mine, porunci împăratul, şi-l
răsplăti pe olar cu o pungă de galbeni.
Olarul plecă mulţumit de câştigul pe care-l obţinuse atât de
uşor. Dar şi mai mulţumit era de faptul că i-a venit de hac
zug
 Zugravul se înfăţişă curios înaintea împăratului şi acesta îi
spuse:
- Vecinul tău mi-a spus că eşti neîntrecut în arta vopsitului.
Vreau să-mi faci elefantul alb ca spuma laptelui. Până mâine să-mi
spui ce ai nevoie!, încheie el.
Zugravul plecă înmărmurit şi speriat de cerinţa împăratului şi
de răutatea vecinului. îşi dădea seama că nu avea cum să rezolve
această problemă, dar se gândi că noaptea e un sfetnic bun şi
poate visează o cale de ieşire din încurcătură.
A doua zi dimineaţa zugravul plecă spre palat, aşa cum
promisese. împăratul îl întrebă nerăbdător:
- Când începi lucrul?
Zugravul îi răspunse liniştit:
- O să încep lucrul de îndată ce olarul, vecinul meu, îmi va face
un vas în care să încapă elefantul şi care să reziste sub greutatea lui.
Se ştie că orice ai vopsi, trebuie ţinut câteva ore în vas, ca să
prindă culoarea.
împăratului i s-a părut firească cererea zugravului, dar olarul
şi-a dat seama că nu mai are
scăpare. De atunci şi până-n
ziua de azi, olarul tot încearcă,
dar cum pune un picior elefantul,
vasul se sfarmă în mii de bucăţi..
 Greierele si furnica
A fost odată un greiere căruia îi plăcea să cânte. Toată vara,
de cum se însera, îşi lua chitara şi se aşeza pe o frunză, la lumina
blândă a lunii. Corzile chitării răsunau duios toată noaptea şi toate
vietăţile ascultau vrăjite concertele trubadurului.
Ziua, greierele se odihnea la adăpost de soarele dogoritor.
Aşa a trecut toată vara. Vremea rea a venit parcă dintr-o dată
Vântul a început să bată, ploile nu mai conteneau şi frigul te
încolţea din toate părţile. Greieraşul nu mai găsea pe câmp nici o /
r \ T \boabă de cereale, nici o fărâmă de mâncare. Aj
 Zgribulit şi flămând, se opri la muşuroiul furnicii, vecina lui, şi
bătu sfios la uşă.
Furnica deschise uşa şi o căldură plăcută te ademenea să intri,
în spate se vedea cămara cu rafturile pline de cereale, dulceaţă de
fructe uscate şi murături. Toată vara furnica gospodină îşi făcuse
provizii şi se pregătise pentru iarna lungă şi geroasă.
Greierele îşi luă inima în dinţi şi spuse:
- Vecină, văd că la tine e hrană din belşug şi e cald şi bine.
împrumută-mi şi mie nişte seminţe până la primăvară, ca să trec cu
bine de iarna asta.
Furnica gospodină, care trudise din greu pentru agoniseala ei,
îl întrebă:
- Dar ce ai făcut toată vara, când
eu am muncit, vecine?
-Am cântat pentru toată lumea,
răspunse greierele.
- Cântă şi acum, şi vezi dacă-ţi ţine de
foame! îi răspunse răutăcioasă furnica.
 Lupul şi câinele
Cândva, demult, la marginea unui sat, s-au întâlnit un lup şi un
dulău. Iarna fusese grea şi lupul era lihnit de foame, ramolit şi slab
de-i numărai coastele. în schimb, dulăul era gras, puternic şi blana
îi strălucea de sănătate.
Lupul intră în vorbă cu el şi spuse:
- Frate,, arăţi foarte bine, se vede că ai dus un trai bun şi nu ţi-a
lipsit nimic. îmi poţi spune şi mie din ce zonă vii şi unde e atâta
belşug? Pe-aici nu mai găseşti nimic de vânat şi o duc tare greu.
- Ştiu că în codru viaţa este foarte aspră. Dar dacă vrei poţi să
ajungi ca mine şi să nu mai ai grija zilei de mâine. Am să pun eu o
vorbă bună pentru tine la stăpânul meu.
- Ce noroc neaşteptat! Ţi-aş fi recunoscător toată viaţa! Dar ce
ar trebui să fac ca să merit această viaţă?
- Nu ai mare lucru de făcut. Trebuie doar să aperi ograda de
hoţi, să alungi cerşetorii de la poartă şi să faci mereu stăpânilor pe
plac. în schimb ei îţi dau resturile de la masa lor, la sărbători
primeşti oase şi când sunt în toane bune
te şi mângâie.
 Săracul lup deja îşi închipuia viaţa plină de huzur pe care o va
duce. Dar cum mergeau ei aşa, povestind, deodată lupul vede o
dungă roşie, sângerândă, la gâtul dulăului.
- Iartă-mi întrebarea, dar ce ai la gât?
- N-am nimic, zise stânjenit dulăul şi îşi mută privirea.
- Mie mi se pare a fi o urmă de lanţ purtat multă vreme.
- Păi da... am uitat să-ţi spun că te ţin legat lângă poartă,
răspunse dulăul încetişor.
- Şi nu poţi să alergi pe unde vrei şi când vrei?
- Nu eşti liber, dar nu contează, te obişnuieşti. Şi în plus, nu vei
suferi niciodată de foame, mai zise dulăul lipsit de convingere.
- în acest caz nu te invidiez deloc! Mai bine flămând, dar liber,
zise lupul şi o luă la sănătoasa.
De atunci lupul fuge într-una şi nu are curaj să se apropie de
aşezările omeneşti.