Viața Sfântului Ierarh, întocmai cu apostolii,

Averchie, Episcopul Ierapolei

Acest sfâ nt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea
împă ră ției lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puțini
creștini, iar închină torii la idoli erau o mulțime nenumă rată .
Odată s-a fă cut în cetatea aceea un mare praznic pă gâ nesc și toți
necredincioșii, adunâ ndu-se cu jertfe, dă nțuiau în capiștea
idolească , închinâ ndu-se neînsuflețiților zei. Vă zâ nd acest lucru,
Sfâ ntul Averchie a plâ ns și a suspinat, că ci oamenii cei orbiți,
lă sâ nd pe Dumnezeu, se închinau idolilor și nebă gâ nd în seamă
pe Ziditorul, cinsteau lucrul fă cut de mâ ini omenești. Apoi,
închinâ ndu-se în că mara sa, se ruga zicâ nd: „Dumnezeul
veacurilor și Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea și o
stă pâ nești, Cel ce ai trimis pe Unul nă scut, Fiul Tă u, pe pă mâ nt,
ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată
partea cea de sub cer și nu trece cu vederea nici această cetate
în care m-ai pus pe mine pă stor oilor Tale celor cuvâ ntă toare, ci
vezi pe oamenii cei întunecați din ea, care cinstea ce Ț i se cuvine
Ț ie o dau necuraților idoli și lucrului fă cut de mâ inile lor.
Izbă vește pe acești ră tă ciți de pierzarea lor, din întuneric adu-i
pe ei la lumina Ta și să -i numeri cu turma Ta cea aleasă ”. Astfel
rugâ ndu-se sfâ ntul a adormit, că era noapte, și a vă zut în
vedenie un tâ nă r mai frumos cu podoaba decâ t fiii omenești,
dâ ndu-i lui în mâ ini un toiag și zicâ ndu-i: „Averchie, în numele
Meu acum să mergi și cu acest toiag să sfă râ mi pe începă torii
ră tă cirii”.

Sculâ ndu-se din somn, Averchie a cunoscut că însuși Dumnezeu

S-a ară tat în vedenie, pentru că a simțit în inima sao negră ită
bucurie. Deci, umplâ ndu-se de râ vnă , s-a sculat și, apucâ nd un
lemn mare ce i-a venit la îndemâ nă - fiind încă întuneric, că era
ca al nouă lea ceas din noapte - a alergat la capiștea lui Apollo, în
care cu o zi înainte fusese praznic mare și se aduseseră multe
jertfe, pentru că acea capiște avea în ea mulțime de idoli mari,
frumoși și de mare preț. Ajungâ nd la capiște, a aflat ușile
1
încuiate și, lovind în uși, îndată s-au deschis. A intrat în capiște
și întâ i a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe
ceilalți și pe toți i-a zdrobit și i-a sfă râ mat în bucă ți mici. Aceștia,
fiind muți și surzi, fă ră suflet și neputincioși, nu au putut să se
apere de Sfâ ntul Averchie, nici să strige câ nd îi sfă râ ma și nu se
auzea decâ t zgomotul ce se fă cea din că derea la pă mâ nt a
idolilor și din sfă râ marea lor.

Atunci, deșteptâ ndu-se preoții idolești care locuiau aproape de

capiște și auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este și
alergâ nd degrabă , au aflat pe zeii lor aruncați la pă mâ nt și
sfă râ mați. Câ nd au vă zut pe Sfâ ntul Averchie că lcâ nd cu
picioarele ră mă șițele bucă ților idolești și sfă râ mâ ndu-le cu
lemnul ce-l avea în mâ ini, s-au înfricoșat. Iar Sfâ ntul Averchie,
întorcâ ndu-se spre dâ nșii, le-a zis cu mâ nie: „Mergeți la mai
marii cetă ții și la tot poporul și să spuneți că zeii voștri,
îmbă tâ ndu-se la praznicul ce li s-a fă cut ieri, în noaptea asta s-
au bă tut și, că zâ nd la pă mâ nt, s-au sfă râ mat”. Aceasta zicâ ndu-le
sfâ ntul, s-a dus la casa sa, ca bă rbatul cel tare care a biruit pe
vră șmașii cei ce cu adevă rat erau începă torii pierză rii multor
suflete omenești.

Preoții idolești îndată au alergat la mai marii cetă ții și le-au spus
toate cele ce fă cuse Averchie. Fă câ ndu-se ziuă , a stră bă tut
vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie și
s-au strâ ns la capiște și tot poporul cu că peteniile sale și, vă zâ nd
pe zeii lor zdrobiți și sfă râ mați în mici bucă ți și aruncați la
pă mâ nt, s-au mirat. Apoi, umplâ ndu-se de mâ nie mare, strigau
în multe feluri, zicâ nd: „Averchie să fie ucis”. Alții ră cneau: „Să -l
trimitem la împă rat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după
faptele sale”. Iar cei mai mulți strigau: „Să mergem să -i
aprindem casă ca să ardă cu toți casnicii să i”. Însă cei mari
ziceau că tre popor: „Să nu îndră zniți să aprindeți casa lui
Averchie, pentru că de veți aprinde casa lui, ne temem să nu se
aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzâ ndu-l, să -l
judecă m după lege, sau să -l trimitem pe el la cea mai aspră

2
judecată ”. Astfel tulburâ ndu-se poporul și vrâ nd să vină asupra
casei lui Averchie, unii din vecinii să i, auzind aceasta, au alergat
la casa lui și l-au aflat învă țâ nd pe credincioșii care se
adunaseră la dâ nsul și i-au spus despre toate cele auzite de la
popor, că adică vor să vină asupra lui și să -l prindă ca pe un
fă că tor de rele.

Auzind aceasta credincioșii, s-au temut și cu rugă minte sfă tuiau

pe sfâ ntul lor pă stor ca să iasă din casă și să se ducă undeva,
pâ nă ce se va potoli poporul. Dar sfâ ntul nu se temea și a zis:
„Domnul a poruncit apostolilor Să i ca să propovă duiască cu
îndră zneală cuvâ ntul mâ ntuirii tuturor neamurilor, netemâ ndu-
se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea și
caută sufletul meu, pentru râ vna ce o am pentru Dumnezeul
meu? Chiar de m-aș ascunde, fugind din mâ inile oamenilor, oare
cum voi scă pa din mâ inile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde
pe mine de Dâ nsul? Cu adevă rat, fraților, nu se cade nouă a ne
teme și a ne ascunde, avâ nd pe Domnul ajutor și pă zitor al vieții
noastre, pentru Care este bine a pă timi, dar este mai plă cut a
muri și mai folositor decâ t toată viața aceasta chinuită ”. Acestea
zicâ ndu-le, a ieșit din casa sa și a mers în mijlocul cetă ții
împreună cu credincioșii. Ajungâ nd la locul unde avea obiceiul a
se aduna poporul, îi învă ța pe cei care erau acolo ca să cunoască
pe adevă ratul Dumnezeu, să înțeleagă înșelă ciunea diavolească
și deșă rtă ciunea zeilor și să se lepede de ea și apoi să slujească
cu credință Celui ce locuiește întru cei de sus, Ziditorul tuturor.
Iar cineva dintre necredincioși, alergâ nd la mai marele cetă ții și
la tot poporul cel adunat la capiștea lui Apollo - și care câ rteau
pentru sfă râ marea idolilor - le-a spus că Averchie învață
poporul credința creștinească în mijlocul cetă ții. Auzind acestea
paginii, s-au înfuriat și mai mult, că ci nu numai pe idolii lor i-a
sfă râ mat, ci și credința sa cea creștinească a îndră znit a o
propovă dui pe față . Deci, au alergat la dâ nsul cu aprindere,
scrâ șnind din dinți asupra lui și vrâ nd să -l ucidă chiar în același
loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndră ciți și pe câ nd se
apropia poporul de Sfâ ntul Averchie, deodată acei tineri
3
îndră ciți, tulburați fiind de diavoli, au început a gră i cu glas
înfricoșat, încâ t pe toți i-au înspă imâ ntat și și-au rupt hainele de
pe ei, apoi au început a-și rupe carnea cu dinții și a-și mușca
mâ inile. După aceea, că zâ nd la pă mâ nt, s-au tă vă lit, spumegâ nd
și adeseori slobozeau glas înspă imâ ntat, strigâ nd: „Averchie,
jură mu-ne pe tine cu unul adevă ratul Dumnezeu, pe Care Îl
propovă duiești, să nu ne muncești pe noi înainte de vreme”.

De o spaimă înfricoșată ca aceasta împiedicâ ndu-se oamenii, au

stat și s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor
tineri și, auzind înfricoșata lor strigare și țipă tul, a că zut peste
toți spaima; apoi, liniștindu-se, priveau ce are să facă Averchie
cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi
chinuiască . Sfâ ntul, fă câ nd rugă ciune, a zis: „Pă rintele iubitului
Tă u Fiu, Iisus, Cel ce ne ierți nouă pă catele, deși cu miile ți-am
greșit și ne împlinești toate cererile cele de folos, la Tine acum
mă rog, gonește diavoleasca nă vă lire de la tinerii aceștia, ca și ei
de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmâ nd cele sfinte
ale Tale, și cu această minune, pe care o să vâ rșești întru dâ nșii,
mulți să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu și
să se lipească de Tine și să știe că nu este altul afară de Tine”.
Astfel rugâ ndu-se Sfâ ntul Averchie că tre Dumnezeu, s-a întors
spre tinerii cei chinuiți de diavoli și, lovindu-i pe ei încetișor
peste cap cu toiagul pe care îl avea în mâ ini, le-a zis: „În numele
Hristosului meu vă poruncesc vouă , diavolilor, să ieșiți din
tineri, nevă tă mîndu-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigâ nd cu
mare glas, au ieșit și tinerii ză ceau la pă mâ nt ca morți. Apoi
Sfâ ntul Averchie, apucâ nd pe fiecare de mâ nă , i-a ridicat de la
pă mâ nt și s-au sculat să nă toși și întru pricepere și, cazâ nd
înaintea sfâ ntului, i-au să rutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea vă zâ ndu-le poporul, și-a schimbat mâ nia și a

strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevă rat, Acela pe Care
Averchie Îl propovă duiește”. Iar că tre Sfâ ntul Averchie au zis:
„Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă , oare ne va primi pe noi
Dumnezeul tă u, dacă ne vom apropia de Dâ nsul? Oare ne va

4
ierta pă catele noastre cele fă ră de numă r, de ne vom întoarce
că tre El? Deci, învață -ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfâ ntul
Averchie a început a-i învă ța pe ei cunoștința de Dumnezeu și
și-a întins cuvâ ntarea pâ nă la al nouă lea ceas din zi. Apoi a
poruncit să fie aduși la el toți neputincioșii și i-a tă mă duit pe ei
cu numele lui Iisus Hristos, punâ ndu-și mâ inile pe dâ nșii.
Popoarele, ascultâ nd învă ță tura lui și vă zâ ndu-i minunile, au
crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au cerut Botezul de la
Sfâ ntul Averchie. Iar el - de vreme ce acum era seară - a amâ nat
botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de față la
Sfâ ntul Botez. Apoi, a doua zi, adunâ ndu-se iară și la dâ nsul
poporul, i-a dus pe ei în biserică și i-a învă țat din învă ță tura
creștină . După aceea, fă câ nd obișnuitele rugă ciuni, a botezat în
ziua aceea cinci sute de bă rbați. În puține zile nu numai cetatea
aceea, ci și cetă țile și satele dimprejur le-a adus la credință și le-
a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Stră bă tâ nd vestea despre dâ nsul pretutindeni, mulți bolnavi din

diferite și depă rtate locuri alergau la dâ nsul și luau îndoită
tă mă duire, trupească și sufletească . Între cei care s-au tă mă duit
prin rugă ciunile sfâ ntului a fost o femeie slă vită , cu numele
Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Ră să ritului.
Friella, fiind oarbă și auzind că Sfâ ntul Averchie tă mă duiește
multe și felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflâ ndu-l
învă țâ nd poporul, a că zut la picioarele lui, rugâ ndu-l ca să -i
deschidă ochii ei. Iar sfâ ntul, avâ nd mai întâ i grijă de luminarea
ochilor ei cei sufletești, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos,
Cel ce a deschis ochii celui orb din naștere. După ce femeia a
fă gă duit că va crede, și neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui,
Sfâ ntul Averchie, rugâ ndu-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei
și a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevă rată , vino și deschide
ochii roabei Tale”. Ș i îndată Friela a vă zut și s-a botezat de
dâ nsul. Iar după botez a dat jumă tate din averea sa în mâ inile
sfâ ntului ca s-o împartă la să raci, și luâ nd multă învă ță tură de la
dâ nsul, s-a întors la locul să u.

5
Fiul ei Evxenian Plopion, vă zâ nd că maică să și-a că pă tat lumina
ochilor și aflâ nd că numai Sfâ ntul Averchie, cu rugă ciunile sale,
i-a redat vederea, a vrut să -l vadă și să -i dea mulțumire pentru
tă mă duirea maicii sale; iar sfâ ntul, învă țâ nd și pe Evxenian
credința, l-a câ știgat și pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, avâ nd ochii orbi, s-au
apropiat de sfâ ntul și, închinâ ndu-se lui, i-au zis: „Ș i noi credem
în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovă duiești. Deci, ne rugă m ție,
deschide și ochii noștri cei orbi, precum ai deschis pe ai
Friellei”. Iar sfâ ntul a zis că tre dâ nsele: „De credeți în adevă ratul
Dumnezeu, precum ziceți, veți vedea lumina Lui”. Zicâ nd
acestea, și-a ridicat ochii să i în sus și a început a se ruga, iar
câ nd se ruga sfâ ntul, a venit din cer raza luminii celei negră ite,
care covâ rșea stră lucirea soarelui și a stră lucit locul acela
împrejur, unde se ruga Sfâ ntul Averchie și toți cei ce erau colo
au că zut la pă mâ nt, neputâ nd să vadă acea lumină , numai
singure cele trei femei stă teau în preajmă . Cum s-a atins acea
lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au și vă zut și s-a dus
stră lucirea luminii cerești. Apoi sfâ ntul le-a întrebat pe femei:
„Ce ați vă zut câ nd s-au deschis ochii voștri?”. Cea dintâ i a
ră spuns: „L-am vă zut pe Dumnezeul Cel veșnic, atingâ ndu-se de
ochii mei”. A doua a zis: „Eu am vă zut un tâ nă r frumos,
atingâ ndu-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am vă zut un
prunc mic și prealuminos, atingâ ndu-se de ochii mei”. Auzind
acestea sfâ ntul și toți cei ce erau cu dâ nsul au lă udat pe Unul
Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamă rite.

După aceasta Sfâ ntul Averchie, auzind că și în cetă țile și satele

din preajmă mulți bolesc de felurite neputințe, s-a dus cu
ucenicii să i și, urmâ nd Domnului să u, umbla prin cetă ți și prin
sate, învă țâ nd cele pentru împă ră ția lui Dumnezeu și tă mă duind
pe cei neputincioși. Mergâ nd la un loc care se numește Seliște,
și-a plecat genunchii lâ ngă un râ u și s-a rugat, zicâ nd: „Doamne,
Îndurate, ascultă -mă pe mine, robul Tă u și dă darul locului
acestuia, ca să curgă izvor de ape calde și toți cei ce vor spă la

6
într-însul să primească tă mă duire de toate bolile și ră nile”. Câ nd
a sfâ rșit rugă ciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin
și toți cei ce erau de față s-au înspă imâ ntat; iar după tunet a
curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii
Sfâ ntului Averchie plecați la rugă ciune. Apoi sfâ ntul a poruncit
celor ce erau cu dâ nsul să sape gropi adâ nci, ca în ele să se
adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele
în apele acelea și toți cei ce se spă lau câ știgau să nă tate, cu
ajutorul rugă ciunilor cuviosului.

Odată , vrâ nd să -l ispitească pe el diavolul, s-a prefă cut în chip

de femeie și s-a apropiat de el, cerâ ndu-i binecuvâ ntare.
Că utâ nd sfâ ntul la fața necuratului și vrâ nd să se întoarcă , s-a
împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vă tă mat și i
s-a fă cut o rană la gleznă . Din cauza durerii stă tea trist, ținâ ndu-
se cu mâ na de acel loc unde era lovitura. Diavolul, râ zâ nd, s-a
schimbat iar în chipul să u și a zis că tre sfâ ntul: „Să nu mă
socotești că sunt din diavolii cei proști și nici pe care tu în multe
feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă , eu sunt mai-marele lor și această
rană de la mine ți-a venit, că ci tă mă duind pe alții de dureri să fii
și tu bolnav”. Zicâ nd acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii
care stă teau înaintea sfâ ntului și a început să -l chinuie. Sfâ ntul
Averchie, rugâ ndu-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol și l-a
izgonit din tâ nă r. Apoi, diavolul ieșind, a strigat: „Multe rele îmi
faci mie, Averchie și nu mă lași să viețuiesc aici cu pace, dar mă
voi sâ rgui să -ți ră splă tesc și la bă trâ nețele tale te voi sili să
alergi la cetatea Romei”.

Sfâ ntul, întorcâ ndu-se acasă , șapte zile n-a mâ ncat și nici n-a
bă ut, ci petrecea în post și rugă ciuni toată noaptea, rugâ ndu-se
lui Dumnezeu să nu dea vră jmașului o putere ca aceea asupra
lui, ca să meargă acolo unde ar voi să -l ducă . În a șaptea noapte i
s-a ară tat lui Domnul în vedenie, zicâ ndu-i: „Averchie, cu a Mea
purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie și mai bine
cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, că ci darul Meu va
fi cu tine”. Iar sfâ ntul, întă rindu-se prin acea vedenie, a spus

7
fraților cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a ară tat lui. Apoi,
nu după multă vreme, diavolul care se lă uda că va osteni în
Roma pe Sfâ ntul Averchie, a început cu viclenie să -și arate fapta.

În acea vreme împă rat al Romei era Marc Aureliu și el a fă cut

pă rtaș al împă ră ției sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu
fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat
diavolul în acea fecioară și o chinuia, fiind amâ ndoi împă rații, și
tată l și logodnicul, într-o mare mâ hnire pentru dâ nsa. Adunâ nd
din toate pă rțile doctori înțelepți, vră jitori și preoți idolești, se
îngrijeau de tă mă duirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi
era mai ră u Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga,
zicâ nd: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul
Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împă ratul
Aureliu, tată l acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul să u
Evxenian Poplion, care era la ră să rit, scrisoarea urmă toare:
„Ș tire s-a fă cut stă pâ nirii noastre pentru un oarecare Averchie,
episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stă pâ nire și în credința
creștinească este îmbună tă țit bă rbat, încâ t izgonește diavolii și
alte boli poate să tă mă duiască ; deci, noi, avâ nd trebuință de el,
trimitem doi senatori de-ai noștri, Valerie și Vasian, ca să -l
aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să -l
sfă tuiești pe el să vină degrabă la noi, că ci vei avea din partea
noastră nu puțină laudă ”.

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împă rat, a mers la

Cuviosul Averchie și l-a rugat să meargă în Roma împreună cu
solii împă ră tești. Iar Sfâ ntul Averchie, aducâ ndu-și aminte că
diavolul se lă uda că are să -l ostenească în calea cea lungă pâ nă
la Roma, a zis întru sine: „Deși te-ai sâ rguit, vră jmașule, a
împlini ceea ce te-ai lă udat că să faci, însă nu te vei bucura,
pentru că am nă dejde la Dumnezeu că nu-mi vei supă ra
bă trâ nețele, ci și acolo voi sfă râ ma grumazul tă u cu puterea
Hristosului meu, Care mi-a fă gă duit în vedenie Darul Să u”.
Pregă tindu-și toate cele de trebuință pentru că lă torie, s-a sculat
și a plecat, chemâ nd în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

8
Pregă tirea lui s-a fă cut în acest chip: a luat puțină pâ ine, iar într-
un burduf de piele a turnat puțin vin, untdelemn, oțet și apă și
le-a fă cut să nu se amestece între ele, că atunci câ nd îi trebuia
vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar câ nd îi
trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieșea, iar câ nd voia
oțet, oțet scotea, la fel și cu apa, și așa, după trebuință , fiecare
lichid curgea deosebit de celă lalt, deși toate erau în același
burduf. Odată ucenicul lui, voind fă ră binecuvâ ntare să scoată
unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele
amestecate: și vin, și untdelemn, și oțet, și apă , încâ t nu-i era cu
putință să guste, iar el, înspă imîntîndu-se, a mă rturisit sfâ ntului
pă catul să u și a cerut iertare de la dâ nsul. Apoi, iară și, cu
binecuvâ ntarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împă ratul și femeia sa, Faustina, l-au

primit cu cinste și l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol.
Vă zâ nd aceasta pe Sfâ ntul Averchie, a râ s și i-a zis: „Oare nu ți-
am spus, Averchie, că îți voi ră splă ti supă rarea mea și că la
bă trâ nețele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?”. Iar
sfâ ntul i-a ră spuns: „Cu adevă rat este așa, dar nicidecum nu te
vei mâ ngâ ia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit că
fecioară să fie scoasă afară din palat. Pe câ nd o scotea, diavolul
se scutura nevoind să meargă . Însă fecioară , fiind dusă cu sila, a
început diavolul a o arunca la pă mâ nt și a o bate. Atunci Sfâ ntul
Averchie, ridicâ ndu-și ochii în sus, a fă cut rugă ciune că tre
Dumnezeu pentru tă mă duirea fecioarei care pă timea, iar
diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuși Hristosul
tă u, ca să nu mă trimiți în adâ nc, nici în alt loc oarecare, ci să
merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfâ ntul i-a
ră spuns: „Vră jmașule, să mergi la tată l tă u satana, iar pentru că
mi-ai ostenit bă trâ nețele mele pâ nă aici, să ai și tu parte de
osteneală și să nu te întorci nepedepsit aici”. Ș i era acolo
înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muțime
de oameni abia putea s-o miște din loc.

9
Spre acea piatră ară tâ nd sfâ ntul cu mâ na, a zis că tre diavol: „Ț ie
îți poruncesc, diavole, cu numele Domnului meuIisus Hristos, ca
să duci piatra asta pâ nă în patria mea, în cetatea Ierapoliei, și să
o așezi lâ ngă porțile dinspre miază zi”. Iar diavolul, ca un rob
predat și legat cu jură mâ nt, ieșind din fiica împă ratului, a luat
piatra aceea și, suspinâ nd din greu, a dus-o prin vă zduh pe la
locul numit Ipodromiul. Mulți oameni au vă zut, cu mare mirare,
piatra aceea ce o ducea prin vă zduh și au auzit pe diavolul
suspinâ nd cu glas mare, dar nu au putut să -l vadă . Iar diavolul,
ducâ nd piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi
poruncise Sfâ ntul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, câ nd au vă zut
piatra cazâ nd ca de nă praznă din vă zduh, s-au mirat foarte tare,
neștiind taina, pâ nă câ nd s-a întors sfâ ntul înapoi la dâ nșii.

Fiica împă ratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia,

ză cea la picioarele Sfâ ntului Averchie ca o moartă . Iar Faustina,
împă ră teasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plâ ngă .
Apoi sfâ ntul, întinzâ nd mâ na, a ridicat-o pe fecioară , care acum
era să nă toasă și cu mintea întreagă . Atunci s-au bucurat foarte
mult pă rinții ei și toată casa împă ră tească s-a veselit de
tă mă duirea fiicei împă ratului. Îndată pă rinții ei au trimis cu
bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în
ră zboi împotriva parților, înștiințâ ndu-l de însă nă toșirea
logodnicei lui. Apoi i-au dat sfâ ntului daruri și l-au întrebat ce-i
mai trebuie, fă gă duindu-i să -i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a
luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu
are nevoie de bogă ție cel pentru care pâ inea și apa este ca o
masă împă ră tească sau ca un banchet mare și ospă ț
îmbelșugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintâ i lucru
cerut a fost ca să li se dea creștinilor să raci din Ierapoli, din
daniile împă ră tești ce se luau în fiecare an, câ te trei mii de
mă suri de grâ u - că ci atunci toți oamenii din Ierapole credeau în
Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfâ ntul de la împă rat
a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împă ră tească , bă i
la apele cele calde, pe care el cu rugă ciune le scosese la
suprafață , spre tă mă duirea bolnavilor. Ș i îndată împă ratul i-a
10
fă gă duit că îi va îndeplini cu bucurie amâ ndouă lucrurile cerute,
dâ ndu-i și înscris pentru aceasta.

Petrecâ nd el câ tă va vreme în Roma și întă rind în credință

Biserica lui Hristos, i s-a ară tat în vedenie Domnul, zicâ ndu-i:
„Se cade ție, Averchie, ca să mergi în Siria, ca și acolo să
propovă duiești numele Meu, să întă rești Biserica Mea și să
tă mă duiești mulțime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea,
îndată a rugat pe împă rat ca să -l slobozească , dar el nu voia,
temâ ndu-se că nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iară și
vră jmașul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă ,
încredințâ ndu-l că diavolul nu se va întoarce și împă ratul abia i-
a dat drumul sfâ ntului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit
spre pă rțile Siriei.

Mai întâ i a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia și în cetă țile
cele dimprejur, aducâ nd pace Bisericilor celor tulburate de
ereticii marchioniți. Apoi, trecâ nd Eufratul, a cercetat Bisericile
din Nisibe și din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia și
Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate ță rile
și cetă țile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe
mulți credincioși i-a întors la credință , pe eretici i-a rușinat și i-a
izgonit, pe credincioși i-a întă rit în credință , a povă țuit pe cei
ră tă ciți la calea cea bună , duhurile cele diavolești din oameni le-
a gonit și multe feluri de neputințe ale bolnavilor a tă mă duit;
drept pentru care a fost numit de toți întocmai cu apostolii,
pentru că nimeni n-a înconjurat așa de multe ță ri și cetă ți ca el,
afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a ră spâ ndit slava lui Hristos

Dumnezeu și a propovă duit mâ ntuirea oamenilor. Apoi s-a
întors la scaunul să u. Auzind poporul Ierapolei că pă storul lor
se întoarce la dâ nșii și că este aproape de cetate, au alergat toți
în întâ mpinarea lui, mici și mari, bă rbați, femei și copii și cu
bucurie negră ită cazâ nd înaintea lui, ca și copiii înaintea tată lui,
se învredniceau de binecuvâ ntarea sfâ ntului, pe care de mult îl

11
doreau. Apoi Sfâ ntul Averchie, intrâ nd în biserica din cetate și
șezâ nd pe scaunul să u, a dat pace tuturor și i-a învă țat multe.
Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai
ales să racilor, că ci pentru hră nirea lor avea scrisoarea
împă ră tească , care poruncea că ță ranii să ia pe fiecare an trei
mă suri de grâ u din dă rile împă ră tești ce se adunau. Astfel s-a
luat acel grâ u în toți anii, pâ nă la Iulian Paravatul, care a stricat
acel așeză mâ nt împă ră tesc și scrisoarea ce o adusese sfâ ntul.
Apoi s-au clă dit și bă i la apele acelea calde, prin poruncă
împă ră tească și prin sâ rguință Sfâ ntului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalți ani ai vieții sale întru

cuvioșie și dreptate, și bine întreținâ ndu-și turma, s-a apropiat
de sfâ rșitul vieții sale, despre care a știut mai înainte de vreme.
Pentru că i s-a ară tat Domnul în vedenie, zicâ ndu-i: „Averchie,
acum este aproape vremea să te odihnești după ostenelile tale”.
Iar Averchie și-a chemat turmă și a spus că viața lui se sfâ rșește.
Dâ nd obișnuitul să u cuvâ nt de învă ță tură , pe toți îi învă ța să
stă ruie în credință , în nă dejde neîndoită și în dragoste
nefă țarnică . Apoi și-a gă tit mormâ ntul și, dâ nd tuturor pace și
binecuvâ ntare, și-a dat sfâ ntul să u suflet în mâ inile Domnului.
Așa s-a sfâ rșit Sfâ ntul Averchie, cel întocmai cu apostolii, avâ nd
șaptezeci și doi de ani. Plâ ngâ nd mult pentru el tot poporul
Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra
aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu
mare osteneală pe mormâ ntul cuviosului, cu ale că rui rugă ciuni
multe tă mă duiri se fă ceau la mormâ nt și la apele calde, pe care
singur le-a scos la suprafață prin rugă ciuni, prin care și nouă
pururea să -Ș i verse Domnul mila Sa în veci. Amin.

12