INTRODUCERE

Necesitatea de a fi recunoscători ne cam turbură recunoştinţa. Răpeşte

oarecum recunoştinţei bucuria, Suntem înclinaţi să devenim susceptibili
faţă de cei ce ne obligă să le fim recunoscători, prin faptul că
întrebuinţează în avantajul lor starea de constrângere în care ne aflăm.
Firea oamenilor este astfel încât, dacă binele le vine din partea aceluia de
la care se aşteptau să primească numai rău, devotamentul lor faţă de
binefăcători este mai mare decât altfel.
Recunoştinţa este desigur o datorie pe care trebuie să ţi-o faci, dar nu un
drept ce se poate pretinde în urma unei faceri de bine. Datoria noastră e
în raport cu intenţia binefăcătorului. Trebuie să avem în vedere nu
valoarea darului ci din ce intenţie porneşte.
Prima cauză pentru care cineva este nerecunoscător, este că nu poate fi
destul de recunoscător. Recunoştinţa fiind sentimentul avantajelor pe
care le doreşti.
Recunoştinţa este foarte uşurătoare pentru suflet numai atunci când se
naşte de la sine ca un parfum involuntar al conştiinţei libere.
Dacă virtuţile sufleteşti formează temelia caracterului, atunci
recunoştinţa este unul din rodul acestora; însă floarea ei gingaşă nu se
întâlneşte acolo unde locuieşte egoismul, îngâmfarea şi ambiţia deşartă.
Cu toate că recunoştinţa este o floare pe cât de frumoasă pe atât de rară,
ne stă în putinţă să o facem să fie bucuria şi mulţumirea în inimile
noastre, să facem să se vadă că ştim s-o preţuim.
În programul nostru de astăzi vom putea urmări tocmai acest subiect de
care avem atâta nevoie.
„Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup
să stăpânească în inimile voastre şi… fiţi, RECUNOSCĂTORI!”
Coloseni 3,15
CUGETĂRI DESPRE RECUNOŞTINŢĂ

1. Recunoştinţa este sentimentul de mulţumire pe care-l manifestă

cineva faţă de binefăcătorul său.

2. Recunoştinţa nu se prescrie niciodată, dacă memoria este bună şi

inima curată – dreaptă.

3. Oameni recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoare; dau înapoi

înzecit ceea ce au primit.

4. Te superi pentru că sunt nerecunoscători? Întreabă-ţi cugetul tău dacă

toţi cei care te-au îndatorat te-au găsit recunoscător.

5. Recunoştinţa este memoria inimii.

6. De câte ori găsesc un om sărac, recunoscător, mă gândesc, că dacă ar

fi bogat ar fi şi darnic.

7. Nu este nici un mormânt aşa de bine închis ca să nu intre în el

blestemul, şi nici destul de adânc până la care să nu coboare
recunoştinţa.
8. Nerecunoştinţa este un semn de slăbiciune. Niciodată n-am văzut
oameni destoinici care să fi fost nerecunoscători.

9. Recunoştinţa este cea dintâi grijă a unui suflet ales.

10. Recunoştinţa şi respectul este semnul umanităţii şi floarea

moralităţii. Este dovada unei bune educaţii, şi rodul a tot ce este sfânt,
drept, bun, curat şi nobil.
11. Să nu laşi să sălăşluiască niciodată în inima ta nerecunoştinţa.

12. Recunoştinţa nu numai că e o virtute, dar e mama tuturor virtuţilor;

cel mai mare rău ce s-ar putea spune despre cineva este de al socoti ca
fiind nerecunoscător.

13. Dispreţuieşte nerecunoştinţa ca pe cel mai urât cusur al inimii!

14. Sunt oameni care au inima simţitoare nu numai la binele ce li se face

ci şi la ce li se voieşte.

15. Cel ce face un bine să-l uite, iar cel ce primeşte să-şi amintească
mereu de el.

16. Cu cât faci bine celor nerecunoscători, cu atât îi faci ca să te urască;

tot ce faci pentru ei va fi un prilej de trădare din partea lor.
RECUNOŞTINŢA

Tu ce arunci sămânţa milei,

voios cu mâinile-amândouă,
Şi-aprinzi scântei de bucurie
în snopul genelor de rouă,
Ce ca un soare dimineaţa,
Redai sdrobirului viaţa;
Şi-onvălui în lumină nouă:
S-arunci în veci sămânţa milei,
voios cu mâinile-amândouă.

Pe unde treci se-nseninează,

şi cerul cui-i-e viaţa-nfrântă,
Şi norii pier, şi vaţa gustă,
căldura soarelui ce-a sfântă;
Şi-n locul crivăţului rece,
Zefir plăcut prin suflet trece;
Şi-un imn ales, înalt îţi cântă:
„Să laşi pustiu de nori întruna,
şi cerul cui e viaţa-nfrântă.”
Pe stânci îşi sapă fapta-nfală,
şi-o buciumă în slăvi albastre,
Cei ce trăiesc o clipă numai,
cum trec şi pier mulţimi de astre,
Dar tu cuminte-ntre cei vii,
Pe pietre reci să nu te scrii;
Căci te-om purta-o floare-n glastre,
De-alungul veşniciei vremii,
‘n-adâncul sufletelor noastre.
..MULŢUMESC…….
Mulţumesc iubitul meu Isus că mi-ai dăruit
dragostea Ta. O dragoste mai profundă decât cea
cu care m-ar putea iubi un om.

Mulţumesc că dragostea Ta nu încetează

Nicicând. Tu mă iubeşti cu o iubire veşnică.

Mulţumesc că dragostea ta este mai preţioasă,

mai nobilă şi mai importantă decât tot ce pot
avea pe-acest pământ.

Mulţumesc că m-ai salvat şi mi-ai iertat toate păcatele.

Multumesc ca le-ai purtat la cruce

Şi ai platit pentru fiecare în parte.

Multumesc ca Tu vei fi mereu cu mine,

Dupa cum spune Cuvantul Tau.

Multumesc scumpul meu Tata,

Multumesc Doamne Isuse.
Amin!

RUGA RUGILOR

Mai dă-mi o viaţă Doamne!

Nu ca să-ţi tulbure marea armonie
Lăudându-te cu glasul meu nepriceput.
Nu ca să Te crucific din nou
prin mulţimea fără rost a rugilor mele
Prin zădărnicia meritelor
Ce mă înşel că le-nsuşesc prin ele.
Mai dă-mi o viaţă Doamne!
Nu ca să-ţi pretind a mă salva.
Este prea mult că m-ai creat,
Nemeritat de mult.
Nu ca să folosesc minunile Tale
Nu ca să-mi atribui drepturi
La bunătatea Ta,
Nici pentru a mai fi încă unul
De care să te poţi ruşina.
Mai dă-mi o viaţă, Doamne!
Nu pentru a-ţi sta în cale
Cu cererile mele, nesăbuite cereri
Nu pentru a-ţi răni din nou fruntea
Văzându-mă cum încerc să-ţi obţin
Favoarea, schingiuindu-mi trupul
împotriva dorinţelor
Pe care mi le-ai dat
Şi asupra cărora n-am nici un drept,
Mai dă-mi o viaţa Doamne!
Pentru un singur lucru ţi-o cer;
Vreau să înţeleg de se poate,
Zbaterea frunzei între ramura mamă
Şi pământul somn,
Fărâmă din zbaterea Ta
Între cer şi inima mea.