Giorgio Dibitonto-Ingeri in Astronave

GIORGIO DIBITONTO
ÎNGERI ÎN ASTRONAVE
Prefață de EUFEMIO DEL BUONO
Traducere din limba italiană

de Liana Iliu
(Edizioni Mediterranee, Roma, 1983)

1 / Îngeri în astronave
Cuprins
1. Prefață 3
2. Preambul 19
3. Fiinţa cu aripi de lumină 21
4. Locul preales pentru întâlnire 23
5. Prima întâlnire 28
6. Valea contactelor 33
7. Fiinţa cerească 43
8. Astronava-mamă 56
9. Întâlnire în mulţime 72
10. Explicaţii şi învăţături 74
11. O lumină pe mare 86
12. Doamna sublimă 88
13. Miracolul soarelui 104
14. La bordul astronavei 108

15. Popas în spaţiu 127
16. Rugăciune și mesaje 146
17. Pe o planetă minunată 153
18. Ultima întâlnire 166
19. Un dar de mântuire 170

1. Prefață
de Eufemio Del Buono
Când mi s-a propus să-l întâlnesc pe Giorgio Dibitonto, percepând

faptul că invitația îmi fusese adresată pentru a-mi exprima părerea
referitor la verosimilitatea experiențelor sale, am acceptat cu plăcere.
Întâlnirea a avut loc seara, într-o casă superbă din centrul Romei, și
impresia pozitivă pe care «contactistul» a suscitat-o în mine a fost
simultană cu momentul în care ne-am cunoscut: la sosirea sa, fără a fi fost
prezentați, ne-am salutat cu o îmbrățișare strânsă. Subconștientul nostru
ne-a făcut să ne simțim imediat «frați». Apoi, am avut senzația clară, în
timp ce-l ascultam povestind unele dintre experiențele sale, că-l
cunoșteam dintotdeauna și că simțeam pentru el o simpatie plină de
afecțiune.
Deja cu mulți ani înainte, mai încercasem o stare sufletească
asemănătoare întâlnindu-l pe George Adamski, marele contactist american
de origine poloneză, cu ocazia unei conferințe pe care a ținut-o la Roma, la
palatul Marignoli.
George Adamski a fost Enoh al anilor ’50, care ne-a povestit despre
călătorii întreprinse pe nave de recunoaștere și astronave extraterestre,
dându-ne detaliile cele mai minuțioase asupra funcționării și structurii lor;
pe lângă aceasta, ne-a povestit despre Frații din Spațiu, despre trăsăturile
feței lor, despre obiceiurile acestora, despre modul în care se îmbracă,
despre felul în care se hrănesc, despre profunda lor iubire față de întreaga
creație și pentru frații de pe Pământ; în fine, ne-a adus o mulțime de știri
științifice inedite și toate învățăturile de înaltă filosofie cosmică, învățate în
timpul numeroaselor sale călătorii întreprinse împreună cu frații din
cosmos.1
După un interval de circa treizeci de ani, necesar pentru ca oamenii
de bunăvoință să asimileze astfel de cunoștințe, «martorul» lăsat la
adormirea sa de George Adamski trebuia să fie ridicat la cer, și aceasta a
fost făcut de Giorgio Dibitonto, Enoh al anilor ’80.
Giorgio Dibitonto, după viziuni neprevăzute, întâlniri emoționante și
călătorii de neuitat făcute la bordul vehiculelor extraterestre, cu care i s-a
dat posibilitatea de a coborî pe o planetă minunată unde a trăit una dintre
cele mai extraordinare și emoționante experiențe, ne-a povestit cu o
foarte mare simplitate, nu doar care este adevărata și sublima identitate a
lui Ramu, ascunsă de Adamski în spatele acestui nume fictiv, dar și care
sunt și scopurile profund spirituale ale acestui mare personaj de care a fost
«contactat» și care, împreună cu alți Frați din Spațiu lucrează dintotdeauna
și se jertfește pentru a ajuta omenirea suferindă de pe planeta noastră.
Autorul, prietenii apropiați lui (dintre care unii au trăit personal
experiențele narate în cartea «Îngeri în astronave»), și eu însumi suntem
conștienți de dificultățile pe care le va înfrunta cititorul ca să accepte pe
1
«Farfuriile zburătoare au aterizat» (de D. Leslie și G. Adamski); «La bordul farfuriilor
zburătoare» (de G. Adamski); «Farfuriile zburătoare se vor întoarce» (de G. Adamski) –
toate publicate la Edizioni Mediterranee.
deplin mesajul pe care îl transmite cartea.

Timp de mulți ani, într-adevăr, ziarele, cinematografia și televiziunea
au continuat să prezinte drept exagerată sau cel puțin terorizantă ipoteza
existenței în cosmos a ființelor inteligente extraterestre, având în vedere și
apatia spirituală și redusa dorință de cunoaștere arătate de mase,
preocupate să se descurce printre mii de probleme existențiale, cu atât
mai dezorientate de interpretările teologice inexacte referitoare la acest
fenomen spațial de care este plină toată Sfânta Scriptură. Pe de altă parte,
și teze științifice enunțate de creiere mediocre - lipsite de intuiție și fără
«genialitate» - care își bazează cercetările pe premise exclusiv materialiste
ale dovezii obținute reproducând în laborator fenomenul analizat, au
exclus posibilitatea unei vieți de tip «uman».
Toate acestea au făcut dificilă nu doar acceptarea ideii că «nu
suntem singuri în univers», dar și a convingerii că astronavele necunoscute
care se manifestă pe cerul omului de secol XX sunt «o veche realitate» și că
Inteligențele care pilotează astfel de forme vehiculare i-au fost mereu
aproape omului, pentru a-l ajuta și a-l călăuzi pe, uneori, ostenitoarele și
adesea îndureratele cărări ale vieții.
Astăzi, omul are un coeficient de inteligență suficient și o
sensibilitate suficientă, pentru a interpreta ceea ce-i cade sub simțuri, cu
condiția să vrea. Totuși, adesea, interpretarea unor fenomene
determinate, fie chiar cu ajutorul telescopului, microscopului, radarului și a
aparaturilor electronice sofisticate, reușește cu dificultate, deoarece în
sufletul omului subzistă o sumedenie de idei preconcepute și prejudecăți
științifice, religioase, politice și etice care îl blochează și înrobesc. Mai

mult, dintotdeauna omul a analizat un fenomen îndreptând cercetările
către aspectele exterioare, ajungând fără doar și poate în fața unui zid de
nepătruns, pe care nici simțurile nici «rațiunea» nu-l puteau trece.
Astăzi, omul are și o maturitate suficientă care îi poate permite să
iasă dintr-o astfel de stagnare: el trebuie să învețe să parcurgă calea care
duce spre lăuntrul său; să învețe, adică, să facă uz și de intuiție, de
inteligența sa spirituală cea mai profundă, realități care izvorăsc din
originea sa divină. Prin intermediul unor astfel de aptitudini, și cu o mare
smerenie, «geniile» din toate timpurile au ajuns la descoperirea legilor
universale care au determinat evoluția omenirii.
Epoca noastră este aceea în care nu doar puține minți și spirite
superioare pot face pași gigantici pe calea evoluției spre adevărata Viață,
dar orice ființă omenească de pe planeta noastră, cu condiția să vrea,
poate înțelege legătura care unește cele mărginite de cele nemărginite,
cele muritoare de cele veșnice și, așadar, pe om cu Dumnezeu. Vechile
scheme, vechile structuri din orice domeniu, nu se mai susțin. Știința va
trebui să devină religioasă, iar religia, științifică, pentru ca omul să poată
pricepe că «nu poate muri, nici să vrea», deoarece Viața este «una», aceea
nemuritoare a duhului.
Pentru a înțelege fenomenul farfuriilor zburătoare și al inteligențelor
care le pilotează este, deci, important să fie examinat cu mintea deschisă și
sub un dublu aspect: cel material și cel spiritual.
Sub primul aspect, este necesar să fie întreprinse cercetări despre
trecut, recitind, în lumina recentelor manifestări din spațiu, străvechile

texte epice ale tuturor popoarelor pământului, povestirile mitologice și
vechile cronici ce ne-au parvenit; să reanalizăm dovezile arheologice, în
lumina evenimentelor din spațiu, pentru a înțelege că numeroase mărturii
ne vorbesc despre frații din cosmos, ajunși până la noi. Va trebui să se
răscolească (scotocească) în prăfuitele arhive ale observatoarelor
astronomice din întreaga lume, pentru a se găsi dovezile observării unor
obiecte necunoscute efectuate de astronomi în secolele trecute; să se
reflecteze din nou asupra Sfintelor Scripturi ale tuturor Religiilor de pe
planeta noastră, pentru a înțelege că tocmai Frații noștri Extratereștrii le-au
întemeiat.
Când se vor găsi analogii uimitoare între cazuistica actuală a
observațiilor OZN, aterizările și întâlnirile de gradele unu, doi, trei și patru,
și anticele legende sanscrite, indiene, tibetane și ale primilor locuitori ai
continentului american care ne povestesc despre nave spațiale care
brăzdau cerul și atingeau profunzimile siderale, cum ar fi VIMANA, descrise
în Samarangana Sutradara, o culegere de documente scrise în sanscrita
Indiei străvechi; când se vor constata asemănările dintre farfuriile și
trabucurile zburătoare din epoca noastră și miticele Nave Spațiale cu care
Zeii Olimpului interveneau în conflictele dintre oameni, după cum ne
istorisește Homer; când se va afla că Cicero, în capitolul 43 al lucrării sale
De Divinatione, ne vorbește despre «GLOBURI PE CER», Giulio Ossequente
în lucrarea sa Prodigia, despre «SCUTURI ARZĂTOARE», Pliniu cel Bătrân în
Historiae Naturales (cartea a II-a, cap. 25-36), despre «SCUTURI DE FOC»,
Eschil, Plutarh, Seneca și Valerio Massimo, despre observații similare,

Xenofont care clasifică, în cele douăsprezece capitole ale lucrării sale
Anabasi, diversele obiecte observate, de la «CLOPOT», «FARFURIE», la
«COCHILIE» etc..., Corrado Lycostene, vechi cronicar, care ne-a transmis
prin cartea sa Prodigiorum oc Ostentorum Cronicom, observațiile efectuate
în Evul Mediu și în Renaștere, de CRUCI și BÂRNE PE CER; Gazeta din
Nürnberg care ne pune la curent cu observații de SFERE, DISCURI, TUBURI
CE CONȚINEAU ÎN INTERIOR 3, 4 SAU MAI MULTE SFERE, văzute pe cerul
orașului; când se va afla despre SFERE NEGRE văzute deasupra orașului
Basel, după cum a scris Samuel Coccius în «Gazetta Cittadina»; despre
NAVE AERIENE care, la finele secolului XIX – începutul secolului XX, au
invadat cerul Statelor Unite, iluminând cu reflectoare puternice aproape
toate orașele; despre SFERE DE LUMINĂ care, în timpul ultimului război, au
urmărit atât avioanele rusești, cât și pe cele americane – atunci se va
forma o idee despre cât de veche și adevărată este această «Realitate».
După ce vom fi constatat toate acestea, se va simți nevoia de a
«revedea» Arheologia, sub aspectul evenimentelor spațiale și se vor
descoperi probe și informații de un extraordinar interes. Iată câteva
exemple:
- În unele peșteri din Val Camonica, în Italia, la Tanum, în Elveția, pe
platoul Tassili, în deșertul Sahara și în Australia, se găsesc desene rupestre
reprezentând «oameni în costum de scafandru», numiți și astazi de către
aborigenii australieni, «Frații din Lumină».
- În munții Antiliban, pe podișul Baalbek, există de mii de ani o
platformă care are caracteristicile unui aeroport.

- În grotele din Bodhistan, la poalele munților Himalaia, a fost
descoperită o hartă astronomică care arată constelațiile de acum 13.000
de ani, pe care este trasată ruta Pământ-Venus.
- La Sant’Antonio, în Val di Susa, aproape de Torino, există chiar o
incizie în formă de elipsă din care pleacă alte linii dispuse în evantai în
interiorul cărora se observă o serie de mici cupe șlefuite, aproape
circulare, distanțate la 5 cm una de cealaltă, ca și cum artistul ar fi vrut să
lase să se înțeleagă că este vorba despre o astronavă cu discuri la bord.
- În Mexic, în provincia Palenque, orașul sfânt al mayașilor, numit în
vechime NA CHAN CAAN care înseamnă CASA ȘARPELUI CU PENE, se află
piramida Inscripțiilor sau a Legilor unde, în anul 1952, arheologul Alberto
Ruiz Lhuiller a descoperit, bine ascuns sub opt lespezi, un sarcofag, fapt
unic pentru piramidele din sudul și centrul Americii, care conținea
scheletul unui om cu craniul acoperit cu o mască de jad care îi reproducea
trăsăturile; craniul și trăsăturile s-au dovedit, din punct de vedere
antropologic, diferite de ale oricărui om, nu doar din rasa maya, ci și din
rasele întregii planete. În afară de aceasta, pe capacul sarcofagului, în
întregime sculptat, este reprezentată, fără umbră de îndoială, o astronavă
cu astronaut în poziție de plecare, la postul de comandă; pe basoreliefurile
părților laterale ale mormântului se află o serie de simboluri astronomice
care conferă întregului o mare semnificație cosmică.
- O altă descoperire arheologică importantă este legată de foarte
ciudata fotografie pe care George Adamski a primit-o în anul 1952 de la
extraterestrul venusian cu care se întâlnise la Desert Center, în Arizona, și

căruia, la cererea sa, îi încredințase cu două luni înainte, un rolfilm din
aparatul său fotografic. Primind rolfilmul înapoi și developându-l, Adamski,
în locul fotografiilor făcute de el, a găsit schița unui obiect în formă de
elipsă cu semne necunoscute pe laterale. Contactistul s-a gândit la
proiectul unei astronave și la explicațiile funcționării acesteia, însă atunci
nu a fost pus în situația de a-i da fotografiei justa interpretare. Trecuți
unsprezece ani, adică în anul 1963, lumea arheologică a fost zguduită de
descoperirea făcută de arheologul cu faimă mondială Marcel Homet care,
publicând rezultatul cercetărilor sale asupra civilizațiilor antice din Brazilia,
a anunțat descoperirea PIETREI PINTADA, un obiect ovoidal sculptat în
stâncă stearpă, cu 20000 ani înainte, de o rasă care era în contact cu un
popor din spațiu; obiectul era înconjurat de semne stranii, asemenea celor
din fotografia dată lui Adamski de extraterestru. Când Homet a descoperit
Piatra Pintada, Adamski publicase deja de câțiva ani fotografia primită de
la extraterestru și este, așadar clar că contactistul nu știuse despre
existența acesteia nici chiar din punct de vedere arheologic. Fotografia
înmânată lui Adamski și descoperirea Pietrei Pintada trebuie neapărat să-l
facă pe omul secolului XX, să cugete asupra legăturii care unește trecutul
de prezent.
Și astronomia confirmă existența acestei legături. Recitind
adnotările făcute de astronomi despre observațiile unor stranii obiecte
zburătoare efectuate pe întreaga planetă, de la inventarea telescopului, nu
doar în atmosfera terestră, ci și pe lună și pe planetele sistemului nostru
solar mai apropiate de Pământ, între cele mai impresionante se află

următoarele:
- Pe 12 august 1883, astronomul Bonilla de la observatorul din
Zacatecas din Mexico, în timp ce făcea instantanee fotografice prin
telescop, ale soarelui, a avut posibilitatea de a vedea timp de ore întregi, o
infinitate de obiecte zburătoare ovoidale trecând diagonal prin fața
discului solar, și de a-l fotografia pe unul care, părăsind formația, se oprise,
pentru o scurtă perioadă de timp; aceeași observație a fost făcută
simultan, de observatoarele din Puebla și orașul Mexico și, din
triangulațiile efectuate de astronomi, a rezultat că obiectele zburătoare
erau aproape de Pământ.
- Pe 17 iunie 1773, astronomii Galle și Sage au observat, din
localități europene diferite, un glob luminos plecând de pe planeta Marte,
călătorind cu o viteză foarte mare și explodând în straturile superioare ale
atmosferei terestre.
- Pe 24 aprilie 1874, astronomul Schafarich a observat un obiect de
o luminozitate intensă plecând de pe lună și îndepărtându-se rapid în
spațiu; astronomul care a descoperit planeta Pluto, profesorul Toumbeaux,
a avut, ulterior, norocul, și a declarat-o în mod deschis, de a vedea, într-o
seară de vară, în timp ce lua aer în grădină cu soția și soacra, o mare
astronavă care avea hublourile iluminate de o lumină albăstruie.
Pentru a completa această retrospectivă, nu ne rămâne decât să ne
fixăm atenția asupra Sfintei Scripturi. Dacă se iau în considerare Cărțile
Sfinte ale popoarelor de pe întreg Pământul, citindu-le prin prisma
intuiției, se va vedea cum Carele Cerești ale Scripturilor din India, China și
ale Americilor; Șarpele cu Pene al Popol Vuh, Biblia indienilor Quiché ai
marelui arbore al Mayașilor; Pasărea de Foc a indienilor Hopi; Sferele
Transparente și Perlele de pe Cer din cărțile Kaniur și Taniur, Textele Sacre
ale Lamaismului tibetan; Norii, Vârtejurile, Carele de Foc din Vechiul și Noul
Testament, sunt același lucru cu Vimana ale indienilor asiatici, Navele
Puternice ale Zeilor din Homer, Globurile și Scuturile de pe cer din Cicero,
Ossequente, Pliniu cel Bătrân, Seneca, Valerio Massimo și Xenofont,
Sferele și Bârnele lui Lycostene, Discurile și Trabucurile epocii noastre, cu
singura diferență că astfel de observații sunt povestite într-o formă mistică
și respectuoasă, și interpretate în lumina cunoștințelor timpului.
Erich Von Däniken susține, în cartea sa «Amintiri despre viitor», că
Iezechiel nu a văzut Slava Domnului pe râul Chebar, ci pur și simplu o
astronavă, descrisă, se înțelege, de profet, prin cuvintele epocii și neștiind
nimic despre zborurile spațiale.
Când inginerul Joseph F. Blumrich de la NASA (Agenția Spațială
Americană) a citit această carte, s-a scandalizat din pricina acestei
afirmații, simțindu-se jignit chiar din punct de vedere profesional, nu doar
religios. Hotărî, așadar, ca prin cunoștințele sale tehnico-științifice să
contrazică teza susținută de scriitor, plecând chiar de la citatele profetului.
Spre marea sa surprindere, totuși, la finele cercetărilor, studiilor și muncii
sale, a trebuit să admită că Von Däniken avea dreptate, deoarece, grație
textului din Iezechiel reușise să construiască o astronavă care putea să
zboare. Despre aceasta, inginerul Blumrich a scris o carte intitulată «Și
cerul se deschise». Așa își încheie introducerea lucrării sale: «Cred că

rareori o înfrângere absolută, așa cum a fost a mea, să fi fost atât de
fascinantă și să-l fi recompensat pe cercetător cu atâtea satisfacții».
Astăzi, după George Adamski, și după «Îngeri în astronave», se pot
rezuma astfel cele două poziții: se poate afirma că Iezechiel și profeții au
văzut în realitate Discuri și Astronave și se poate, de asemenea, afirma că
acestea sunt Carele lui Dumnezeu. Așadar, nicio realitate nu o exclude pe
cealaltă ci ne oferă o sinteză în cheie religios-științifică și științifico-
religioasă.
Într-adevăr, este clar, după cum ne-a învățat G. Adamski și ne
confirmă această carte, că niciuna dintre realitățile create nu este
nereligioasă, deoarece totul a fost pus în vibrație de Ființa Nesfârșită și
nimic din ceea ce a așezat Dumnezeu în Cosmos și i-a dăruit omului, nu va
putea rămâne necunoscut și de neînțeles omului însuși.
Este, deci, evident că prin aceste afirmații nu se desacralizează
nimic, ci doar se clarifică faptul că această «aviație cosmică» a lucrat
dintotdeauna și continuă să acționeze pe planeta noastră, și că țelurile
acesteia sunt dintr-o rânduială și de origine transcendentală.
Astăzi putem citi mărturiile lui Iezechiel, ale profeților și
contactiștilor moderni, și să înțelegem realitatea cosmică și supranaturală
a vizitatorilor veniți din Spațiu.
În rest, iar acesta este aspectul spiritual al fenomenului, putem
crede că într-adevăr Universul nu este o aglomerare întâmplătoare de
atomi, așa cum le place unora să afirme, ci întruchiparea unui Mare Plan
izvorât din Mintea lui Dumnezeu și că însăși creația este condusă de Legi
Veșnice precise și armonioase.
În privința posibilității ca în cosmos să existe alte forme de viață, un
mare teolog, părintele dominican Monsambré, s-a exprimat astfel: «De ce
aștri nu ar trebui să fie populați cu ființe nu atât de spiritualizate ca Îngerii,
dar mai spiritualizate ca noi? Între viața intuitivă a spiritelor pure și viața
noastră complicată, rațională și vegetativă, este cu siguranță loc și pentru
alte moduri de viață, și de ce nu te-ai putea gândi că Dumnezeiescul Păstor
le-a lăsat în spațiu pe cele 99 de oi, pentru a veni aici jos, să o caute pe cea
de-a o suta, rătăcită?».
Pământul, așadar, nu este decât una dintre multele lăcașuri din Casa
Tatălui, este o planetă de încercare, de recuperare, de îngrijire, unde
Omenirea, în funcție de liberul său arbitru și de slaba sa conștiință, trebuie
să parcurgă căile durerii și ale suferinței, pentru a se purifica spiritual și,
astfel, să suie prin osteneli, treptele scării evolutive.
Dacă se admite, în fine, că alte Inteligențe sau alte forme de viață,
așa cum spune părintele Monsambré, înzestrate cu o Conștiință și, în
consecință, cu o Știință superioare celor ale omului, care țin Legile cosmice
ale Iubirii și Fraternității și care locuiesc în alte lăcașuri ale Casei Tatălui, au
primit însărcinarea sau au ales în mod liber să urmărească evoluția omului
pentru a-l sfătui sau mustra, după caz, în calitate de garanți și veghetori ai
Legilor Veșnice care conduc devenirea Creației, atunci se explică rațiunea
pentru care aceste Inteligențe, cu Navele lor spațiale, au avut apariții atât
în fața oamenilor obișnuiți (care rămâneau extrem de tulburați), cât și a
Profeților care, fiind oameni mai evoluați spiritual, erau apți pentru a primi
alte concepte ale cunoașterii cosmice și mistice.
Pe baza a ceea ce s-a expus mai sus se explică, de asemenea, pentru
ce astfel de Ființe apar atât în cărțile vechilor cronicari, prin descrierea
deschisă și seacă a aparițiilor, cât și în Cărțile Sfinte ale tuturor popoarelor
Pământului, cu regulile morale și admonestările potrivite să desăvârșească
Omenirea; pe lângă aceasta, se limpezește motivul pentru care ei niciodată
nu au invadat și cucerit planeta; reiese clar, în fine, motivul constantei lor
prezențe pe cerul Pământului, prezență care devine mai evidentă în
circumstanțe particulare, și de-a dreptul masivă atunci când Omenirea
ajunge la sfârșitul unui ciclu evolutiv.
Dovada că se apropie «sfârșitul timpurilor» o oferă însuși omul, prin
grava eroare pe care a comis-o, după ce a ajuns la fisiunea atomului, de a
aservi această imensă energie scopurilor sale egoiste și distructive. Aceasta
înseamnă a folosi rău liberul arbitru și, când se întâmplă așa, inflexibila și
dreapta lege a cauzei și efectului face ca, mai devreme sau mai târziu, să se
redimensioneze pretențiile pline de mândrie ale omului, făcând să cadă
asupra sa efectele vătămătoare ale cauzelor negative semănate.
Spectrul atomic a degradat spiritul omului și i-a amorțit
înțelepciunea, făcându-l capabil de a se extermina pe sine și toate speciile
de pe suprafața planetei; tot așa, el este în stare să aducă ură și distrugere
în Univers, din cauza marelui dezechilibru existent între inteligența sa care
excelează în domeniul cuceririlor tehnologice, științifice și spațiale, și
conștiința sa care lasă de dorit pe planul realizărilor morale și spirituale.
Aceasta explică motivul pentru care începând cu anul 1945, data primei
explozii atomice, această «aviație» extraterestră și-a intensificat
activitatea, arătându-se foarte frecvent pe întreaga planetă, aterizând și,
uneori, intrând în contact cu pământenii de orice nație.
După analiza detaliată a fenomenului farfuriilor zburătoare
extraterestre expusă până aici, și fără pretenția de a fi tratat destul și cu
atât mai puțin să fi epuizat subiectul, este de reținut că conținutul cărții
«Îngeri în astronave» merită citit și analizat în deplină cunoștință de cauză.
Cu toate acestea, cititorul atent s-ar putea întreba, odată cunoscută
adevărata identitate a lui Ramu, dacă extratereștrii lucrează doar în
favoarea celor ce cred în Vechiul și Noul Testament. Răspunsul a fost dat
de această aviație cosmică pe 4 noiembrie 1954, dată la care o sută de
farfurii zburătoare, venind din cele patru puncte cardinale ale Romei în
formațiune triunghiulară, au compus deasupra cetății Vaticanului, centru
al creștinătății, o mare Cruce Grecească, simbol al Frăției Universale.
După lectura acestei cărți, va fi util să se recitească versetele despre
Slava Domnului care i-a apărut lui Iezechiel, rugul de foc din care Domnul i-a
vorbit lui Moise înainte de a așeza peste capul poporului său coloane de
discuri și astronave, și atâtea mărturii biblice asemănătoare: va înțelege
astfel că ceea ce au văzut Giorgio Dibitonto, Tina, prietenii lor și alți
«contactați» de rase și religii diferite, face parte dintr-o amplă operațiune
de chemare la pocăință și salvare a întregii omeniri, condusă de această
AVIAȚIE, pe scară vastă, pe întreaga planetă.
Nu este de mirare că «contactații» nu sunt aleși dintre erudiți și
savanți, chiar dacă uneori sunt și excepții: extratereștrii, asemenea lui Iisus
căruia i-a plăcut să fie înconjurat de simpli pescari, își încredințează
mesajele unor persoane simple, dotate cu o mare deschidere a minții și o
spiritualitate profundă.
Cu astfel de calități interioare și cu ajutorul cerului se pot trăi
experiențele pe care ni le povestește cartea, fără a ne provoca traume,
chiar dacă pentru marea majoritate a oamenilor par neverosimile. Ramu
era foarte conștient de aceasta, dacă i-a spus lui Giorgio: «Confuzia care
domnește acum pe Pământ nu le permite multora să înțeleagă deplin că se
împlinesc toate profețiile pe care le-am dat oamenilor apți să le transmită
cu fidelitate. Ei au fost luați în derâdere, neînțeleși, persecutați și uciși. Și
totuși, cuvintele lor și-au găsit împlinirea în toate vremurile. Atâta durere,
multă durere le va fi cruțată fraților de pe Pământ, dacă ar renunța la
mândria lor și la utilizarea forței».
Pentru George Adamski viața a fost plină de amărăciuni. Giorgio
Dibitonto este conștient de aceasta, dar transmite oricum mesajul pe care
l-a primit, împreună cu iubirea și credința sa. Îi revine cititorului să-și
creeze o stare de spirit potrivită pentru a-l accepta și a face astfel ca în
sufletul său să se poată răspândi LUMINA.
La Fatima, miile de persoane prezente la momentul sosirii Fecioarei,
au văzut o lumină sau un glob luminos venind din cer, spre locul unde Lucia
putea vorbi cu Apariția. Mărturii în acest sens sunt și din partea
persoanelor necredincioase care se aflau acolo, pentru a vedea prevestitul
miracol al soarelui. Eu cred că acel glob solar, astfel de realități, sunt
aceleași cu cele trăite de Giorgio, Tina și prietenii lor, aceleași care s-au
manifestat lui George Adamski, în fața a milioane de oameni de pe
Pământ, în forme variate, dar și profeților. Cartea lui Iezechiel este
mărturia cea mai precisă în ceea ce privește discul și astronava.
Evanghelistul Luca a scris, relatându-ne cuvintele Dumnezeiescului
Învățător: «Când vedeți un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceți că
vine ploaie mare; și așa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceți că va
fi arșiță, și așa este. Fățarnicilor! Fața pământului și a cerului știți să o
deosebiți, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiți? De ce, dar, de la voi
înșivă nu judecați ce este drept?». Invitația lui Iisuseste reluată de George
Adamski și de «Îngeri în astronave», într-o cheie actuală dar coerentă cu
Evangheliile care, deja cu două mii de ani înainte au anunțat:
«Și vor fi... spaime și semne mari din cer vor fi». Dar faptele
înspăimântătoare provin din mândria și lipsa de minte a oamenilor de pe
Pământ, în timp ce semnele din cer sunt acelea ale Iubirii și Fraternității,
date de frații Extratereștrii pentru salvarea oamenilor.
EUFEMIO DEL BUONO

2. Preambul
Însăși religia noastră ne-a învățat aceasta. Noi suntem în acord cu

afirmația lui Hristos referitor la «casa cu multe lăcașuri, a Tatălui». Avem
chiar și o rugăciune care spune: «facă-se Voia Ta, precum în Cer așa și pe
Pământ». Dar cum putem da ascultare acestei porunci, dacă nu coboară
cineva din cer, ca să ne instruiască? Ni s-a profețit că vor fi semne stranii
pe cer și am fost asigurați de mai multe ori că aceste profeții se vor împlini.
Și s-au împlinit, nu-i așa?
Ce fac preoții și sacerdoții noștri? Poate că se pregătesc să
mărturisească că ne-au spus minciuni în tot acest timp? Sau se vor decide
să admită că, de acum, totul s-a adeverit, că tot ceea ce ne-au învățat este
adevărat și că astăzi putem vedea această realitate manifestându-se? Este
foarte important ca ei să ia în considerare această din urmă alternativă,
întrucât Biblia menționează adesea manifestări similare încă din timpurile
străvechi.
Astfel stând lucrurile, aceste astronave provenite din spațiul extern,
cunoscute drept farfurii zburătoare, le vor oferi doctrinelor noastre
religioase și mărturiilor biblice, suportul doveditor. Dacă trebuie să
acceptăm Biblia și învățăturile clerului drept adevărate, a sosit de acum
momentul să dovedim că așa este. Aparițiile farfuriilor zburătoare sunt
împlinirea profețiilor.
Extras din «Farfuriile zburătoare se vor întoarce»
de GEORGE ADAMSKI
(Edizioni Mediterranee, Roma)
3. Fiinţa cu aripi de lumină
În acea după-amiază mă aflam acasă. Ridicând capul din întâmplare,

am întrezărit în cameră o lumină care se făcea din ce în ce mai puternică,
până a devenit mai intensă decât cea naturală. În mijlocul acelei lumini
orbitoare a apărut figura unui tânăr de o frumuseţe extraordinară. Îl
priveam uluit şi am văzut că era foarte ușor ridicat de la pământ. Era cu
picioarele goale, era îmbrăcat cu o tunică strălucitoare şi avea două aripi
luminoase. Continuam să îl admir, răpit de dulceaţa şi maiestatea acelui
chip. Viziunea a durat îndelung, până ce a dispărut, aşa cum venise.
Cu trecerea zilelor, nu reuşeam să-mi alung din minte frumuseţea
acelei apariţii şi duioșia simţită în faţa acelei lumini. Era ca şi cum m-ar fi
însoțit pretutindeni, în tăcere. Nu aş fi crezut niciodată, după vârsta
copilăriei, că viziunile erau un lucru real: le considerasem întotdeauna rod
al fanteziei surescitate. Dar acum mă tot gândeam că tânărul mi se arătase
în timp ce eram liniştit şi relaxat, fără vreo agitaţie.
Calmul lăuntric care însoţise întâmplarea, fusese astfel încât să mă
facă să-mi dau bine seama de toate detaliile a ceea ce mi se arătase. Nu
reuşeam să înţeleg şi, gândindu-mă la aripile acelei fiinţe, îmi tot repetam
uluit că, poate, Îngerii existau cu adevărat.
Într-o seară, înainte de Paşti, de-abia revenisem acasă şi mă
pregăteam pentru ocupațiile obişnuite, când apariţia a revenit în acelaşi
loc şi în acelaşi mod ca prima dată.
Lumina sa se răspândea în toată încăperea şi era ca şi cum m-ar fi

pătruns profund. Radioasa frumuseţe a acelei fiinţe crea în mine o dulce
tulburare şi dorinţa ca ea să nu mai plece. Complet prins de viziune, nu
reuşeam nici să mă mişc şi nici să mă gândesc la altceva.
Mi-am făcut curaj şi l-am întrebat cine este. A surâs şi cu voce foarte
suavă a răspuns: «Eu sunt Rafail». Mi-am exprimat dorinţa de a şti ceva în
plus despre el şi mi-a zis: «În Scripturi vei găsi Cartea lui Tobit; prin aceasta
ţi se va da să mă cunoşti mai bine. Mă vei revedea».
A mai zăbovit în faţa mea, cu ochii săi de lumină pătrunzătoare şi
foarte dulce. Apoi a dispărut şi, odată cu el, toată strălucirea s-a risipit
încet-încet.
Printre cărţile mele se găsea şi o Biblie. Am deschis-o şi mi-a căzut
privirea pe o pagină din istoria lui Tobit. Am rămas înmărmurit; era ca şi
cum o mână nevăzută ar fi făcut în aşa fel încât să o găsesc imediat. Am
început să citesc şi am descoperit imediat că Rafail înseamnă «medicină» şi
«vindecare de la Dumnezeu». Pentru o vreme, Arhanghelul coborâse în
chip omenesc pe Pământ, pentru a-l însoţi pe tânărul Tobie pe căile lumii;
îl condusese la mireasa sa şi îi vindecase pe aceasta şi pe tatăl lui Tobie iar,
la finele întâmplării, când era să fie recompensat în bani, Îngerul revelase
adevărata sa identitate, suindu-se în cer şi dispărând din faţa celor
prezenţi.
Am păstrat toate acestea în inima mea, cu nădejdea că urma să-l
revăd pe Rafail, după făgăduinţa sa.
4. Locul preales pentru întâlnire
Eram aşezat pe pat, pentru o scurtă odihnă de după-amiază. Mă

cuprindea somnul când, o viziune clară mi-a apărut în faţa ochilor. Vedeam
o pădure, arborii acesteia, vegetaţia specifică şi iarba străbătută de o
cărare. M-am simţit invadat de o pace profundă.
Am aşteptat pentru a înţelege semnificaţia a ceea ce mi se întâmpla,
şi atunci am auzit vocea lui Rafail care imi spuse: «Observă bine locul. Îl vei
recunoaşte: a fost ales dinainte, pentru întâlnirea noastră».
Totul dispăru, și am rămas cu o seninătate calmă. Am încercat să
înţeleg natura întâlnirii făgăduite. M-am gândit că apariţia urma să revină
şi să se arate pe cer, în natură, nu doar între cei patru pereţi ai casei.
Acesta mi s-a părut un răspuns; dar simţeam că nu era totul. Îmi
reaminteam ceea ce îmi spusese Rafail: «Mă vei revedea». Am decis să
rămân liniştit, în aşteptare.
În noaptea de 23 aprilie 1980, Îngerul mi-a comunicat: «Poimâine, în
prima parte a după-amiezii, vei lua automobilul şi te vei duce la Finale
Ligure. Acolo, vei şti ce ai de făcut. Te salut». Învingând orice şovăială, în
ziua stabilită am plecat. Riviera era străbătută de turişti care hotărâseră să
petreacă sfârșitul de săptămână la mare.
Ajuns la Finale, nu a trebuit să-mi pun prea multe probleme,
deoarece vocea lui Rafail ajunse punctual, pentru a-mi indica drumul.
«Trebuie să te duci la Calice», mi-a spus, «şi de acolo te vei îndrepta
spre munte. Îţi vor fi date alte indicaţii utile pentru a te conduce la locul de
întâlnire».
În timp ce automobilul meu urca pe serpentinele văii, nu reuşeam
să-mi dau seama dacă faptul că înaintam era datorat cu totul voii mele, sau
unei voinţe superioare mie, dacă curiozitatea era mai puternică decât orice
teamă sau dacă era bucuria unei întâlniri pe care sufletul meu o presimţea
sublimă.
Indiscutabil era, totuşi, misterul: nu înţelegeam de ce fusesem
invitat să mă duc acolo sus.
Urmând indicaţiile telepatice, cotisem spre dreapta şi acum
înaintam, flancând o vale largă care se deschidea şi se restrângea, în mod
neregulat, sub soarele amiezii târzii. Am înaintat, până ce mi s-a spus să las
Fiatul 500 şi să merg pe jos. Atunci, după ce am parcat maşina într-un mic
luminiş pe dreapta străzii asfaltate, m-am îndreptat spre o cărare care suia
coasta, urmând mereu indicaţiile care, la orice dubiu de-al meu, îmi erau
comunicate cu precizie.
Acum suiam panta şi respiraţia îmi devenise greoaie, poate pentru
că nu eram obişnuit cu astfel de escaladări, sau de emoţia misterului în
întâmpinarea căruia mă duceam.
Acum inima îmi bătea cu putere. M-am oprit. Vocea lui Rafail mă
ajunse din urmă imediat: «Nu ai niciun motiv de teamă», îmi spuse.
«Respiră profund. Odihneşte-te puţin şi continuă. Te vei simţi bine».
Am ascultat prompt şi m-am simţit pătruns de o căldură plăcută care
mi-a redat tonusul şi forţa. Mi-am reluat drumul pe coastă. În spate aveam
soarele, în faţa mea era luna. Mi se părea că îmi ţineau companie şi m-am
gândit că voiau să fie martori la ceea ce urma să mi se-ntâmple. Înaintam
şi, din când în când, priveam cerul. Eram emoţionat.
Poteca înainta acum pe o zonă mai deschisă; pe partea stângă se
mai vedea valea, iar la dreapta urca muntele. Am recunoscut locul arătat în
viziune. Îl priveam şi mă uluiam că-l văzusem deja ca atare. Emoţia mea
crescu.
«Respiră profund şi mergi», spuse Rafail. Am făcut întocmai şi
căldura tonifiantă şi întremătoare mă inundă din nou. O plăcută briză
uşoară mă pătrunse. Mă simţeam atât de senin, încât sufletul îmi fu
cuprins de bucurie. Briza făcea frunzele să freamăte uşor şi mi se părea că
şi natura participa la acea aşteptare.
Mă ajunse vocea lui Rafail. «Venim dinspre partea soarelui», zise.
«Suntem foarte aproape».
Îl auzisem foarte clar, ca şi cum vocea ar fi provenit dintr-un punct
de pe cer situat în spatele meu. M-am întors şi, dinspre soare, peste vale,
am observat o pată vaporoasă care cobora cu rapiditate, venind spre mine.
Am auzit cum emitea un uşor bâzâit continuu.
Încercam o oarecare teamă, dar aceasta nu m-a împiedicat să ţin
ochii îndreptaţi spre misteriosul obiect. Se apropie încetinind uşor şi
începu o coborâre verticală, până ce se opri în aer, la câțiva zeci de metri
deasupra capului meu. Acum îl vedeam bine: apărea ca o mare farfurie
argintie care, din când în când, părea din sticlă fuzionată cu metal. De jur
împrejur avea lumini de variate culori şi, dedesubt, se vedeau trei sfere
mari. M-am simţit atras cu putere spre înălţime, în timp ce orice

simţământ de teamă dispărea.
Obiectul se deplasă din nou spre cer şi se opri pe vârful arborilor.
Acum puteam să îl observ fără vreun impediment. În partea superioară
avea o mare cupolă pe care era aprinsă o lumină foarte albă care ilumina
discul de jur împrejur. Cupola avea hublouri rotunde împrejur, din care
emana o lumină asemănătoare cu cea care iradia de deasupra. Acea
lumină se intensifică şi, în loc să mă orbească, îmi dădea o senzaţie
deosebit de plăcută. În comparaţie cu ea, acum, soarele era de un galben
pal. Fascinat, priveam fix spre acea lumină şi, în acest timp, simţeam cum o
insolită bucurie îmi pătrundea în suflet, dându-mi o senzaţie de fericire.
Din acel obiect luminos am auzit vocea lui Rafail care îmi vorbea.
«Nu este prima oară», a spus, «când ne întâlnim cu oamenii de pe Pământ
în acest mod. Dintotdeauna am vorbit omenirii voastre din navele noastre
spaţiale, din farfurii şi din astronave. În Scriptură se poate citi că Domnul îi
vorbea din nori omului de pe Pământ: este ceea ce ţi se întâmplă ţie acum
pentru prima oară şi ceea ce le-a fost dat să trăiască strămoşilor voştri din
toate timpurile».
Stupoarea mea creştea. Am înţeles că experinţa pe care o trăiam o
avuseseră, deja, mulţi alţi oameni de pe planeta mea, înainte de mine.
Vocea lui Rafail continua să se audă.
«Noi venim din multele lăcaşuri din casa Tatălui», zise. «Lumile
noastre aparţin frăţiei Iubirii Universale. Între noi domnesc o armonie şi un
grad de cunoaştere necunoscute vouă. Dintotdeauna noi am venit din
spaţiu ca să vă aducem ajutor şi mântuire».

Acel loc era ca transformat de lumina discului şi de lucrurile pe care
acea fiinţă mi le spunea. Încercam un simţământ de eliberare şi de
grandoare pe care nu-l mai trăisem vreodată. Era ca şi cum frontierele
înguste ale minţii mele ar fi fost îndepărtate.
«Am voit această întâlnire cu tine», mai spuse vocea. «Bucuria
noastră este mare. Să fii mereu sigur de iubirea noastră pentru tine şi
pentru fraţii tăi de pe Pământ. Vom mai veni. Acum te salutăm în numele
Tatălui Universal».
Am înţeles că vorbea şi în numele altora care trebuie că se aflau pe
disc. Aş fi vrut să-l întreb anumite lucruri care mă apăsau lăuntric dar mi s-a
părut inoportun şi mi-am spus că nu aş fi putut să găsesc cuvinte potrivite.
«Ne vom revedea în curând», zise Rafail; «dar nu ne vei întâlni
singur. Te salut».
Lumina care învăluia discul îşi schimbă brusc culoarea: din albă,
deveni violetă şi apoi portocalie. A fost ca un fulger şi, în acea clipă, am
văzut clar interiorul discului, ca şi cum s-ar fi apropiat şi ar fi devenit
transparent; Îngerul stătea în picioare sub acea cupolă, cu braţele deschise
şi îndreptate spre mine. Era îmbrăcat cu o haină lungă până la glezne şi
avea în jur alte persoane pe care nu le-am putut vedea cu claritate.
Obiectul suspendat era o mare lumină, emise un bâzâit mai sonor şi săgetă
ca un fulger în direcţia lunii, dispărând într-o clipă. Peste arbori rămase un
nor vaporos care, uşor-uşor, se risipi.
5. Prima întâlnire
Rafail era acolo, cam la cincizeci de metri de punctul în care mă

aflam. Înalt de circa un metru nouăzeci, arăta de o vârstă nedefinită.
Chipul său era la fel cu al apariţiei din casă. Avea aceeaşi înfăţişare şi
strălucea cu aceeaşi frumuseţe. Stătea în picioare între măslini şi îmi
surâdea.
Mă simţeam atras de persoana sa şi o bucurie de negrăit mă
cuprinse, provocând în mine o vie emoţie. Mă salută cu afabilitate. I-am
spus că eram fericit să fiu cu el, şi că aş fi vrut să-i spun multe alte lucruri,
dar nu am reuşit din cauza emoţiei.
El mă îndemnă să rămân liniştit şi îmi spuse că vom avea timpul şi
prilejul să clarificăm tot ceea ce aveam pe inimă. Am înţeles atunci toată
râvna care anima acele fiinţe din alte lumi, în beneficiul Pământului. Nu
ştiam ce făceau, dar aveam certitudinea că lucrau spre binele
pământenilor. Am încercat atunci un sentiment viu de recunoştinţă care se
amesteca cu emoţia simţită în timpul primei întâlniri cu farfuria
zburătoare.
«M-am arătat ţie în dimensiunea mea luminoasă», spuse cu un gest
al mâinii care arăta spre sine; «iar acum mă arăt în forma mea cosmică. Te
vom face să înţelegi aceste realităţi. Deja ţi-am spus că Scripturile descriu o
misiune îndeplinită de mine pe Pământ. Mulţi cred că acea relatare este o
fabulaţie, dar tu poţi constata că este realitate. Multe fapte narate în Biblie
sunt luate ca fiind simbolice şi abstracte, dar ele s-au întâmplat cu

adevărat, şi altele vor trebui să se întâmple. Dacă oamenii de pe Pământ îşi
vor deschide mintea şi inima, vor putea avea multă cunoaştere şi să afle
adevăruri care acum sunt ascunse. Va veni un moment în care întreaga
voastră planetă va intra într-o eră fără precedent în istoria sa milenară».
Am simţit că acea fiinţă ascundea în simplitatea şi naturaleţea sa, o
măreție interioară şi o Cunoaştere de dimensiuni incalculabile. Am
reflectat cu tristeţe la orgoliul şi prezumţia pământenilor, inclusiv a mea.
Cine ştie cât va mai trebui să ne ostenim pentru a atinge acel stadiu de
bunătate şi smerenie!
«Este foarte frumoasă», spuse Rafail întorcându-se spre câmpia de
jos. «Lumea voastră este una dintre cele mai frumoase din cosmos. Cu
toate acestea, e în pericol din cauza egoismului şi orgoliului celor care
încearcă să târască omenirea într-o distrugere fără precedent.
Dintotdeauna am căutat să vă ajutăm, am acţionat pentru a evita
realizarea răului pe care îl pregătiţi pe Pământ, avem o influenţă benefică
asupra voastră şi asupra faptelor voastre. Dar o facem în respectul liberei
voastre evoluţii. În noi nu este violenţă, nu este samavolnicie».
Cuvintele sale aveau un ton grav, însă nu am simţit în ele nicio urmă
de violenţă, eventual o mare durere, nedespărţită de o mare iubire. Chiar
neconsiderându-mă la înălţimea unui dialog asupra unui subiect atât de
important, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat: «Aceasta înseamnă că voi ne
veţi ajuta, dacă se vor întâmpla lucruri foarte grave pe Pământ?».
«Noi suntem toţi fraţi», a răspuns, «şi fii ai Unicului Tată al
Universului. Iubirea noastră este necondiţionată faţă de toţi, chiar şi faţă

de cei care vor să se încăpăţâneze să încerce căi ale răului care provoacă
durere şi moarte, deoarece sunt în neascultare faţă de legile universale ale
Creatorului. Ei nu vor să înţeleagă că ,,libertate‘‘ înseamnă să parcurgi
nesfârşitele căi ale Iubirii. Deoarece numai în această direcţie este Viaţa. Să
abuzezi de mărinimia unui Tată atât de bun, este un mare rău şi aceasta
înseamnă să provoci Dreptatea sa pe care noi o adorăm, deoarece este
dumnezeiască».
Chipul său luase o expresie gânditoare, fără ca prin aceasta să-şi fi
pierdut senina solemnitate. Apoi se lumină într-un surâs şi spuse:
«Vrem să vă instruim asupra multor lucruri. Vă vom face să
înţelegeţi că în toată creaţia Iubirea este mai puternică decât orice altă
realitate. Aşa este generozitatea lui Dumnezeu Tatăl. Oamenii de pe
Pământ vor trebui să înţeleagă cât este de periculos să nu te supui legilor
universale date de Iubirea sa şi să răstorni principiile care guvernează
cosmosul şi fac ca Viaţa să evolueze pretutindeni. În caz contrar,
proporţional cu erorile lor, vor experimenta forţa purificatoare a durerii».
Spuse şi aceasta cu întristare şi durere. Apoi adăugă: «Acum, du-te şi
adăposteşte-te cum poţi, deoarece va cădea multă ploaie».
Mi-am dat seama, atunci, că vremea, deja cenuşie, se înrăutăţea şi
că munţii Apenini toscano-emiliani dispăruseră în umiditatea pe care
ploaia o răspândea pretutindeni. Începu să plouă şi, după puţin timp, se
revărsă asupra ţinutului aşa o aversă, încât nu mai reuşeam să văd nimic.
Goana mea în căutarea unui adăpost lângă o mică capelă apropiată
a fost aproape inutilă: geaca mea de piele se udă leoarcă şi la fel se

întâmplă cu părul meu. Pantofii, borseta pe care o aveam pe umăr şi
pantalonii se udaseră. Ploua torenţial şi indispoziţia mea crescu până la
punctul în care m-am gândit să cobor, în căutarea unui adăpost sau a cuiva
care să-mi poată oferi îmbrăcăminte de schimb. Mă simţeam părăsit şi mă
luptam cu mine însumi, deoarece mă simţeam sfâşiat între a avea
încredere în Rafail şi a aştepta acolo sus, în acea situaţie, sau a căuta în altă
parte scăpare de o boală sigură, căci mi-era frig și eram ud până la piele.
Pradă descurajării, am îndreptat mental o implorare către vizitatorul meu,
pentru ca să facă ceva pentru mine, dacă i se permitea.
Atunci i-am auzit vocea, răspunzând, venind de sus. «Eşti un om cu
puţină credinţă», îmi spuse. «Peste puţin se vor risipi norii şi soarele te va
încălzi».
Ploaia începu să se rărească, ca prin efectul acestor cuvinte. Puţin
câte puţin, reuşeam să văd mereu mai clar arborii şi colinele.
Trecură câteva minute şi soarele se arătă printre norii care îi filtrau
razele. Cerul se limpezi rapid. Priveam cu stupoare acea natură care acum
părea că-mi poartă de grijă, după ce mă pusese la dură încercare. Totuşi,
îmi era frig şi nu reuşeam să mă gândesc cum ar fi putut să mă usuce acel
soare, de acum aproape de apus.
L-am implorat din nou pe Rafail să-mi evite o nenorocire; apoi am
tăcut şi am rămas în aşteptare.
Nu peste mult timp, văd venind dinspre partea soarelui, o lumină
care, apropiindu-se, luă forma discului cu cupolă. Era peste câmpie şi
înaintă cu rapiditate până când se opri deasupra mea. Apoi îşi reluă
mişcările lente, plană în echilibru peste capul meu. Am calculat o distanţă
de câțiva zeci de metri.
«Alţi fraţi de pe Pământ», spuse vocea, «ţi se vor alătura la întâlnirile
următoare. Iar împreună cu mine vor fi alţi fraţi. Ne vom reîntâlni curând.
La revedere».
Discul zbură la înălţime, apoi se aplecă diagonal şi descrise pe cer o
cursă incredibilă, până când dispăru. M-am privit; eram complet uscat, ca
şi cum nu m-ar fi atins nici măcar o picătură de apă. Mă simţeam bine.
Apărură în acelaşi timp, sus pe cerul azuriu, trei valuri de farfurii
zburătoare, perfect vizibile, care datorită perspectivei păreau ovale.
Dispărură dincolo de munţi.
Era douăzeci şi şapte aprilie, la două zile după călătoria mea la
Finale.
6. Valea contactelor
Ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume, Tina, logodnica
mea, îmi descrise cu minuţiozitate toate fazele întâlnirii. Îmi explică cum, în
timp ce se afla în compania unor prieteni pentru a-şi petrece după-amiaza
de dumincă, la un moment dat i s-a arătat în faţa ochilor viziunea clară a
acelor fapte. Şi o voce îi explicase despre ce era vorba şi o anunţase că
urma să fie împreună cu mine la întâlnirile viitoare. Niciunul dintre cei care
se aflau împreună cu ea nu-şi dăduse seama de ceva. O pace profundă îi
invadase sufletul şi ea se simţise foarte fericită. Îmi descrise locul, fazele
aşteptării, întâlnirea şi neplăcerea pe care mi-o provocase furtuna. Nu
lipsea nimic. Nu-mi reveneam din uimire şi, mai ales, eram impresionat de
rapiditatea cu care se succedau evenimentele. Eram, totuşi, fericit că
aveam o «martoră» la ceea ce mi se întâmpla.
Am informat-o pe Tina despre identitatea omului din spaţiu. I-am
povestit că-l văzusem în casă, într-o mare lumină, şi ea începu să citească
istoria lui Tobit.
I-am făcut părtaşi ai experienţelor noastre pe unii prieteni. Totuşi, în
timpul nopţii, m-a chinut temerea că nu am păstrat taina, aşa cum îmi
ceruse Rafail; continuam să mă răsucesc în pat, spunându-mi că poate
provocasem un mare necaz şi că poate Rafail nu mi se va mai arăta. Eram
pradă acestor frământări, când s-a făcut auzită vocea Arhanghelului.
«Nimic nu e întâmplător», îmi spuse cu duioșie. «Nu te chinui; ceea
ce s-a întâmplat era prevăzut. Îi vei conduce la următoarea întâlnire atât

pe Tina, cât şi pe prieteni şi vei face ceea ce îţi vom cere să faci». Temerile
mele se transformară în bucurie şi într-o mare consolare. I-am telefonat
Tinei la miezul nopţii şi am adormit când era deja dimineaţă.
În după-amiaza zilei de întâi mai eram pe autostradă în direcţia
Finale. Am fost din nou îndreptaţi spre Calice Ligure. De acolo am urcat
muntele.
Rafail îmi comunică la un moment dat că cei patru prieteni care ne
întovărăşeau trebuiau să aştepte într-un loc, la câţiva kilometri distanţă de
punctul unde urma să se desfășoare întâlnirea. Le-am indicat locul în care
să poposească şi am continuat drumul cu Tina. Am ajuns acolo unde
văzusem discul pentru prima dată. Rafail mă invită să continui şi ne
îndreptă spre o potecă foarte abruptă. Fiatul meu făcea cu greu faţă
urcuşului. Se hurduca, nemaifiind nici urmă de asfalt, iar terenul fiind
presărat cu pietre. Se mergea la pas.
Din când în când, Rafail spunea ceva, dar auzeam şi vocile altor fraţi
care erau cu el.
«Aceasta este valea contactelor!», exclamă Tina cu o bucurie de
nedescris. «Mi se pare că-i aud pretutindeni».
Nu arăta nicio teamă, ci doar nerăbdarea de a-i întâlni.
Aşa cum făcuse Rafail cu mine prima dată, am invitat-o să rămână
liniştită în aşteptare. Am ajuns la o pajişte de la care nu mai era posibilă
înaintarea, iar acolo am oprit motorul.
Doar atunci mi-am dat seama că bătea vântul, sub un cer cenuşiu.
Dar nu am avut timp să mă gândesc la aceasta, deoarece imediat am auzit

paşi în spatele nostru.
M-am întors şi am văzut trei oameni care se apropiau. Mă temeam
că Tina s-ar fi putut emoţiona. Dimpotrivă, ea coborî din maşină şi se
îndreptă spre ei ca şi cum s-ar fi dus în întâmpinarea unor prieteni
cunoscuţi de mult timp. Am urmat-o şi m-am aflat faţă în faţă cu Rafail
care era îmbrăcat într-un combinezon spaţial un pic larg, de culoare
argintie.
M-a salutat cu bucurie, a salutat-o pe Tina şi tot aşa au făcut şi
ceilalţi doi care, mai mult sau mai puţin erau îmbrăcaţi ca Rafail, dar aveau
combinezoane spaţiale mai mulate şi de culoare mai închisă. Erau înalţi.
Chipurile lor erau frumoase şi exprimau o mare bunătate şi prezenţă de
spirit.
S-au prezentat şi au spus că numele lor erau fictive, dar că le
fuseseră date de un frate de pe Pământ, George Adamski, care îi întâlnise
cu câţiva ani mai înainte.
«Eu sunt Orthon», spuse cel mai înalt dintre cei doi.
«Numele meu este Firkon», zise celălalt.
Rafail m-a luat de braţ cu multă delicateţe şi m-a condus cu blândeţe
mai încolo, spre o uşoară râpă. S-a aşezat pe iarbă şi eu am făcut la fel,
aşezându-mă alături de el. Cei doi fraţi din spaţiu au rămas să vorbească cu
Tina, la mică distanţă. Le vedeam părul bătut de vânt, tot aşa părul lung al
Tinei şi îmbrăcămintea. Nori mari se mişcau cu rapiditate pe cer. Rafail şi
ceilalţi păreau să nu bage prea mult de seamă la acel vânt.
«Şi mie mi-a fost dat un nume fictiv», îmi spuse Rafail; «am fost
numit Ramu, dar acum este bine să se ştie cine sunt cu adevărat. Ceea ce
vor trebui să ştie fraţii de pe Pământ este rolul pe care Tatăl ni l-a
încredinţat de multă vreme, pentru ca să se împlinească mântuirea lor pe
planetă».
Eram atras de sentimentul de măreție şi simplitate care emana din
om, un echilibru desăvârşit domnea în fiecare gest al său, şi totul în el
trăda înţelepciune şi cunoaştere. Politeţea sa aleasă era cu totul naturală.
«Fraţii care aşteaptă jos», adăugă, «vor avea semne care îi vor face
părtaşi la această întâlnire a noastră».
Vorbea o italiană perfectă, fără vreo inflexiune dialectală. Ştiam că
nu avea nevoie să vorbească pentru a comunica, însă îmi plăcea mult
faptul că o făcea, deoarece astfel îl simțeam mai apropiat.
«Mesajul pe care vi-l vom da», spuse, «îi interesează pe toţi oamenii
de bunăvoinţă de pe Pământ. Pentru voi, aceasta va avea un preţ: nu toţi
vă vor crede, înţelege şi iubi. Dar noi vă vom ajuta şi ocroti. Este o misiune
de Iubire şi mântuire».
Nu aveam vreo îndoială în privinţa sincerităţii şi bunătăţii cuvintelor
sale, chiar dacă îmi scăpa semnificaţia reală a ceea ce îmi spunea.
Simţeam că era drept să se vorbească despre Iubire şi mântuire şi că
aş fi făcut tot ce mi s-ar fi cerut, pentru binele tuturor.
«Am vrut să veniţi aici sus», adăugă, «departe de întinăciunea
oraşelor, pentru a vă spune că contactăm un număr mereu mai mare de
oameni de pe Pământ. Unii ne văd doar trecând ca săgeata pe cerul vostru,
alţii văd lumini, au semne, vise şi viziuni. Unora ne arătăm, aşa cum se
întâmplă cu voi acum. Aceşti martori ai noştri devin apoi purtătorii noştri
de cuvânt pe lângă cei care nu ne-au văzut. Nu este mult timp de pierdut.
Dacă oamenii nu-şi vor înţelege erorile, în curând se vor întâmpla lucruri
foarte grave. Acestea au fost prezise de Scripturi şi unii o ştiu, dar din
păcate, cei mai mulţi nu cred şi se gândesc că cele ce au fost scrise sunt
fabulaţii».
Tăcu gânditor şi apoi spuse: «Astăzi, vântul bate cu putere, însă în
curând se va ridica din cele patru colţuri ale Pământului un vânt mult mai
impetuos şi va mătura orice nor. Confuzia care domneşte acum pe Pământ
nu le îngăduie multora să înţeleagă pe deplin că se adeveresc toate
profeţiile pe care le-am dat oamenilor capabili să le transmită cu fidelitate.
Ei au fost luaţi în derâdere, neînţeleşi, persecutaţi și chiar ucişi. Cu toate
acestea, cuvintele lor şi-au aflat împlinirea în toate timpurile».
«Atâta durere», adăugă cu un uşor suspin, «multă durere le va fi
cruţată fraţilor de pe Pământ dacă ei vor renunţa la orgoliu şi la folosirea
forţei. Dacă se va renunţa la folosirea răului pentru a lupta contra răului,
atunci drumul vostru va fi scurtat şi veţi face paşi mari spre bine».
Vântul continua în furia sa, şi uneori tăia respiraţia. Scutura arborii,
mătura iarba câmpului. Aveam impresia că natura participa la cele
enunţate de Rafail referitor la viitorul furtunos al planetei noastre. Mă privi
în ochi şi îmi spuse: «Dacă nu veţi deveni simpli şi buni, dacă orgoliul şi
duhul de silnicie nu vor fi înfrânte, nu veţi putea primi adevărata
cunoaştere care permite o evoluţie corectă. Este important ca fiecare să-şi
deschidă inima spre înţelegerea acestor adevăruri. Mulţi le iau în derâdere,

din cauza îngâmfării şi prezumţiei lor. Astfel, nu este posibilă mântuirea
lor».
Mi-am exprimat faţă de acel frate venit din spaţiu, scepticismul meu
privind posibilitatea ca pe Pământ să poată fi primit un astfel de mesaj.
«Toate acestea», a continuat Rafail răspunzând cuvintelor mele, «se
întâmplă de mult timp printre oamenii acestei planete. Dar trebuie ca
adevărul să fie rostit răspicat, pentru ca cei care îl aşteaptă şi vor să îl
primească, să o poată face. Pentru cine nu crede, sunt alte misiuni pe care
Tatăl le pune în aplicare, şi altele încă mai importante vor surveni, pentru
ca nimeni să nu piară, victimă a răului. Mulţi dintre noi, dintotdeauna, au
coboarât pe Pământ şi, uneori, se nasc într-un trup omenesc pentru a
putea exercita sarcini foarte dificile şi a i se opune răului. În orice caz, întâi
trebuie să te mântuieşti pe tine însuţi, şi abia după aceea se poate duce la
îndeplinire menirea pentru care te-ai născut pe Pământ».
Eram uluit de ceea ce aflasem.
«Aşadar», am întrebat, «pe Pământ se vine din spaţiu, pentru a
învăţa să fii bun, sau pentru a-i ajuta pe cei care trebuie să înveţe. Atunci, e
ca şi cum te-ai duce în tranşee: întâi trebuie să fii atent la pericolul de a nu
fi ucis, apoi se poate înainta spre vrăjmaş, pentru a-i ajuta pe camarazi să
se salveze».
«Da», replică Rafail, «dar în acest război armele folosite sunt Iubirea
şi înţelepciunea, bunătatea şi răbdarea şi credinţa că planul de mântuire al
Tatălui, profeţit în Scripturi, se va împlini în totalitate, în ciuda
scepticismului crescând al oamenilor. Dumnezeu a fost numit Domnul

Puterilor. Biblia vă vorbeşte despre o luptă între Armata Cerească şi forţele
răului. Ei bine, Armata Domnului Dumnezeu are Miliţiile sale în spaţiu, care
se sacrifică pentru triumful binelui pe Pământ: o armată angajată într-un
„război“ de Iubire şi de mântuire de rău. În acest timp, vor fi mereu mai
numeroase coborârile pe Pământ, pentru această mare misiune. Suntem
implicaţi mulți».
«Şi aceştia ştiu că sunt implicaţi?», am întrebat.
«Mulţi nu o ştiu», răspunse, «deoarece o uitare vine să împiedice
amintirea clară a provenienţei lor. Uitarea este necesară pentru ca sejurul
din timpul vieţii pe planetă să nu devină prea dureros. Dar fiecare frate ce
aparţine Iubirii Universale şi care şi-a încheiat timpul său pe Pământ,
redobândeşte deplina cunoştinţă a apartenenţei sale şi-şi va putea evalua
faptele şi ajutorul nostru care nu a lipsit niciodată».
Am întrebat: «Scriptura vorbeşte şi despre aceasta?».
«Sigur», mi-a spus; «Cartea Facerii istoriseşte cum fiii lui Dumnezeu
se năşteau pe Pământ pentru a însănătoşi societatea acelui timp, care era
deja foarte coruptă de rău, şi îşi luau soţii care le plăceau, dintre fiii
oamenilor. Au fost mari operaţiuni de purificare, pentru ca binele să
predomine asupra răului».
Acea fiinţă excepţională continua să-mi spună lucruri pe care atunci
nu le înţelegeam cu totul. Cu toate acestea, ştiam că îmi citea gândurile şi
inima. Eram de acum, sigur de înţelegerea şi bunătatea sa. Am rămas tăcut
ca să reflectez asupra cuvintelor sale şi asupra a ceea ce îmi explicase.
«Te întrebi», spuse, «de ce nu ne arătăm deschis tuturor locuitorilor

de pe Pământ, de ce nu facem ceva frapant, mare, pentru ca adevărul să le
fie vădit tuturor şi ca fiecare să-şi deschidă ochii odată pentru totdeauna.
Acestea sunt întrebări pe care un mare număr de oameni de pe Pământ şi
le-au pus dintotdeauna, adică de când Pământul a devenit o planetă a
mântuirii. Eu vă spun vouă acum ceea ce deja a fost spus şi explicat la
timpul său. Aceasta nu e cu putinţă şi nu va fi cu putinţă până ce fraţii de
pe Pământ nu-şi vor deschide inima spre smerenie şi Iubirea Tatălui. Noi
lucrăm spre binele vostru total, cunoaştem realităţi care scapă judecăţii
vostre întunecate de eroarea care vă oprimă. Ştim să lucrăm şi să
aşteptăm.
În alte epoci, în care lucrurile nu erau încă în punctul în care se află
astăzi, ne arătam vouă şi vă călăuzeam în mod vizibil. Dar nu puteam
înfrânge darul liberului arbitru acordat de Dumnezeu Tatăl tuturor fiilor
săi, iar forţa voinţei voastre de a dori să experimenteze răul v-a făcut să
comiteţi acţiuni încă mai grave, din cauza cunoaşterii pe care aţi avut-o.
În întregul cosmos, nu le este îngăduit fraţilor mai evoluaţi să încalce
libertatea celor care mai au încă un lung drum de parcurs. Mult din răul
care este în pământeni nu va putea fi înfrânt mai înainte ca ei înşişi să fi
experimentat efectele funeste ale acestuia, iar aceasta din cauza durităţii
inimii lor. Nu pentru că binele nu ar avea putere mântuitoare care,
dimpotrivă, ar fi calea cea mai scurtă şi binecuvântată de Tatăl».
Rafail se ridică. Am făcut acelaşi lucru.
«Acum trebuie să vă lăsăm», spuse.
Tina şi cei doi fraţi din spaţiu care conversaseră, se apropiară.

«Noi», spuse Rafail, «lucrăm cu toate mijloacele pentru ca binele să
se instaureze definitiv pe Pământ. Aceasta comportă alegeri din partea
noastră, în concordanţă cu legile universale voite de Dumnezeu Tatăl.
Uneori, acestea sunt puţin inteligibile pentru voi care urmaţi logici ale
puterii omeneşti, contrare Iubirii Universale. Dat fiind caracterul limitat al
cunoaşterii voastre, voi greşiţi atunci când ne judecaţi. Pentru aceasta s-a
spus şi s-a scris să nu judeci. Dimpotrivă, voi îl judecaţi pe Dumnezeu Tatăl,
pe noi şi pe fraţii voştri. Voi judecaţi potrivit prezumţiei voastre. Când veţi
atinge adevărata cunoaştere, atunci vă va fi clară eroarea de a fi judecat. Şi
adevărata cunoaştere stă în Iubire. Planeta Pământ are mai puţină Iubire
decât aerul pe care îl respiră locuitorii săi».
Vântul continua să sufle, agitând totul. M-am gândit că dacă aceşti
fraţi atât de amabili şi de buni erau așa de preocupaţi de starea planetei
noastre, situaţia trebuie că era mai gravă decât ştiam, în ignoranţa mea.
Ne-am salutat cu iubire. Rafail ne-a asigurat că urma să ne întâlnim din nou
şi în scurt timp.
Se îndreptară spre discul ascuns în vegetaţie. Am avut impulsul de a-i
urma; dar Rafail se întoarse şi, fără a mişca buzele, îmi spuse: «Nu acum.
Va veni timpul când vei putea sui la bordul navelor noastre spaţiale».
M-am oprit; apoi, am vrut din nou să înaintez, dar o putere m-a tras
înapoi, din care cauză am renunţat la intenţia mea. Tina făcea semne cu
mâna şi fraţii s-au întors ca să mai salute. Apoi am văzut discul ridicându-se
deasupra acelei vegetaţii, cu viteză vertiginoasă: se sui spre nori şi dispăru
printre ei.
Când am coborât în vale, prietenii care rămăseseră să ne aştepte
acolo ne-au spus că văzuseră discul şi ne-au făcut referiri chiar la anumite
părţi ale conversaţiei pe care o avusesem cu fraţii, şi pe care o percepuseră
telepatic. Am revenit emoţionaţi, şi am încheiat seara într-un modest
restaurant din Finalborgo, vorbind despre întâlnire.
Apoi am reluat drumul de întoarcere spre Genova.
7. Fiinţa cerească
Rafail reveni, vorbindu-ne în inima nopţii sau în timpul zilei. Ne-a

spus că acest mod de a comunica se numeşte «contact cosmic» şi prin
acest mijloc puteam comunica cu el de fiecare dată când voiam.
Ne-a mai învăţat şi unele reguli de prudenţă: de fiecare dată când
urma să intrăm în contact cosmic, mai întâi trebuia să-l rugăm pe
arhanghelul Mihail, pentru a ne proteja.
«Chemaţi-l pe Mihail», ne-a spus, «şi nu veţi mai avea de ce să vă
temeţi!»; iar noi făceam astfel.
Într-o noapte, înainte să mă cuprindă somnul, Rafail mi-a vorbit şi
mi-a spus: «Acum predispune-te spre seninătate, deoarece vei primi o
vizită».
Am rămas în tăcere, nemişcat, meditându-i cuvintele. M-am gândit
la marele dar care îmi fusese acordat, acela de a putea comunica cu fraţii.
Ştiam că orice frate de pe Pământ le poate vorbi în duh, fraţilor din spaţiu.
Mi se spusese că nimeni nu este singur în cosmos. Şi că fraţii nu-i
abandonează pe cei care trăiesc în dificultăţile de pe planeta noastră. Ei îl
urmăresc, asistă, lucrează în favoarea cui se lasă ajutat şi călăuzit. Uneori,
o fac manifestându-se, alteori arată semne ale acţiunii lor, iar câteodată
intervenţia acestora urmează căi misterioase şi nu este evidentă.
Mi-am reamintit recomandarea făcută de Rafail, de a rămâne calm şi
m-am relaxat, mai mult decât fusesem până atunci. Orele nopţii treceau,
somnul mă cuprindea din ce în ce, dar nu se întâmpla nimic. Atunci m-am

gândit că, poate, vizita ce-mi fusese anunţată urma să se întâmple în vis.
Într-adevăr, Rafail îmi mai explicase că somnul este participarea la viaţa
dintr-o altă dimensiune cosmică sau spirituală care este în noi, şi că până şi
visele aparent incoerente şi lipsite de semnificaţie, nu sunt aşa, în realitate.
Acum ştiam că fraţii din spaţiu comunică cu noi şi prin vise care, în
acest caz, sunt chiar adevărate mesaje: şi Scripturile sunt bogate în
episoade în care Domnul Dumnezeu îi face cunoscută omului voinţa Sa, în
timpul somnului. Într-adevăr, în acea stare omul este mai deschis să
primească învăţătură şi mustrare de sus.
Mă tot gândeam la aceste lucruri şi mă convinsesem că aşa urma să
vină vizitatorul meu, când am întrezărit în faţa mea o uşoară lumină
multicoloră. Am privit mai atent, şi am văzut-o devenind mai vie. Era ca şi
cum mâna unui mare artist ar fi compus, din linii şi lumini, chipul şi silueta
unui bărbat cam de treizeci de ani.
Când acea capodoperă a fost încheiată, aveam în faţa ochilor mei o
figură de o minunată frumuseţe. Toată fiinţa mea era răpită în faţa
acesteia. Trupul îi era acoperit cu o tunică albă, susţinută pe şolduri cu o
cingătoare de frânghie împletită. Chipul îi era de o suavitate de nedescris.
Fruntea şi toate trăsăturile feţei erau de o armonie şi de o senină
maiestate la care nu m-aş fi putut gândi vreodată. Avea ochi azurii şi păr
castaniu care îi cobora pe spate. Barba bine proporţionată completa acea
figură luminoasă.
Acea fiinţă cerească emana o forţă vitală misterioasă şi profundă, şi
o duioșie nesfârşită care dăruiau pace. Simţeam în el o iubire preacurată şi

mi se părea că mi-o comunică cu duioșie.
S-a apropiat de mine, în timp ce un uşor surâs îi exprima
amabilitatea. Se alipi de toată fiinţa mea, iar eu nu am putut să nu mă
recunosc în el. Pe dulcele său chip mă vedeam pe mine însumi, şi simţeam
în mine iubirea preacurată şi mistuitoare care emana din acea fiinţă. Am
încercat sentimente atât de sublime, încât nu aş putea să le descriu: eram
într-o stare de desăvârşită fericire şi comuniune. Lumina lui invada fiecare
celulă a corpului meu; frumuseţea lui radioasă îmi transmitea o mare pace
şi o profundă dorinţă de bunătate şi iubire.
Când totul dispăru, rămase în mine o bucurie de nedescris. Voiam să
ştiu cine fusese vizitatorul meu: un nume răsuna în mine, ca o dulce notă
muzicală, dar nu îndrăzneam să-mi confirm presupunerea. Vocea lui Rafail
interveni.
«Îl vei revedea în altă haină», spuse; şi nu mai adăugă nimic.
Am vorbit despre aceasta cu Tina. Ştiam că în duminica următoare
urma să aibă loc o nouă întâlnire cu fraţii. Instrucţiunile ne cereau să ne
ducem pe autostrada spre Rapallo. Le-am spus prietenilor, iar ei au fost
fericiţi să ne însoţească. Această discretă şi pasionată participare din
partea lor, îmi părea un alt mare dar din partea fraţilor care, de acum,
făceau parte din viaţa noastră zilnică.
Am lăsat automobilele pe înălțimile oraşului Zoagli. Paolo, Anna,
Gianna şi Roberto se opriră pe o pajişte. Tina şi cu mine am continuat
drumul pe jos, deoarece nu mai exista drum carosabil. Continuam să
urcăm, fericiţi ca nişte copii care se duc la o sărbătoare. În ciuda timpului

ploios şi a aerului încă rece, asudam datorită ascensiunii obositoare. Am
remarcat că în acel an, 1980, timpul nu vroia să se îndrepte.
Ne-am învârtit în jurul ţărmului şi ne-am trezit privind o vale care
suia abrupt. De departe puteam vedea marea şi o mică porţiune de litoral.
Am hotărât să ne aşezăm ca să ne recăpătăm suflul. Iarba era udă şi din
nou erau semne de ploaie.
Am deschis umbrela pe care o adusesem cu noi şi ne-am reluat
urcuşul. Nu făcusem decât câţiva paşi, când o vibraţie uşoară şi profundă
ne-a pătruns auzul. Am privit în sus şi am văzut un mare disc făcând
mişcări circulare deasupra noastră, ca şi cum ar fi căutat un loc liber pentru
aterizare.
Agilitatea cu care evolua obiectul zburător era extraordinară. Nu
avea lumini aprinse, şi părea de culoare argintiu închis. Am simţit o
senzaţie de strivire a fiinţei noastre. Tina a strigat: «Rafail, ce se
întâmplă?». Am căutat contactul cosmic pentru a şti de ce încercam acea
puternică senzaţie care ne pricinuise o anume teamă. Senzaţia că urma să
fim striviţi, deveni mai accentuată. Apoi, discul se îndepărtă şi, imediat,
ne-am simţit din nou bine.
Vocea lui Rafail ne spuse: «Am voit să vă facem să simţiţi acea
puternică senzaţie, pentru a vă face să înţelegeţi că, de fiecare dată când
vă contactăm, trebuie să se împlinească în voi o purificare şi o reordonare
a energiilor voastre vitale. Planeta voastră este întinată, deoarece aşa este
inima oamenilor. Pământul nu are pace; vibraţii dezordonate ca patimile
care îi agită pe pământeni, creează zone mereu mai vaste ale planetei,
unde energia vitală este haotică. Într-o bună zi veţi înţelege aceste realităţi
care nu pot fi studiate de ştiinţa voastră. Cei puţini care au început să le
priceapă, sunt neînţeleşi şi izolaţi».
Ascultam vocea lui Rafail şi mă temeam că senzaţia de strivire s-ar
putea repeta.
«Acum ne îndepărtăm», spuse Rafail din disc. «Continuaţi-vă
drumul. Ne vom întâlni mai sus».
Continuam să urcăm cu multă osteneală, datorită ploii şi noroiului.
Iarba umedă era alunecoasă, şi ne ajutam la urcare agăţându-ne de
arbuşti, până ce am ajuns la o cărare care dădea într-o mică pajişte. Încă
nu ajunsesem în acel loc, că am observat la câţiva zeci de metri, discul
aşezat pe pământ. Am fost uluit să văd cum cele trei sfere care erau
aşezate pe pământ dedesubtul obiectului spaţial, legate prin braţe de
susţinere care se alungeau exact, menţineau discul în perfect echilibru, în
ciuda locului abrupt.
«Ce minunăţie!», exclamă Tina.
Între noi şi disc, la câţiva metri distanţă, se afla Rafail. Ploaia
aproape stătuse, însă omul din spaţiu părea să nu se ude deloc. Ne-a
salutat cu cordialitate şi s-a apropiat de noi.
«Este foarte frumos să ne întâlnim aici, sus!», spuse. «Această fâşie
de pământ este armonioasă».
Tina i-a atras atenţia vizitatorului venit din spaţiu că întâlnirile
noastre surveneau aproape mereu în timpul ploii.
«Nu va fi aşa mereu», răspunse Rafail. «Dar Pământul vă trebui să

fie purificat. Multă apă va trebui să curgă, şi nu doar aceasta».
Atunci, Tina îi spuse că era foarte fericită şi că însăşi ploaia făcea, de
acum, parte din întâlnirile noastre, şi că pricepuse sensul purificării pe care
îl exprima acest indispensabil element natural.
Rafail ne invită să ascultăm vocea ploii. Spuse că oamenii de pe
Pământ pierdeau din ce în ce mai mult sensul naturii.
«A recupera natura», adăugă, «înseamnă a vindeca multe rele».
Am rămas în tăcere. Apa cădea pe frunze şi pe iarbă. Apropierea de
acea fiinţă le conferea un nou sens atmosferei cenuşii şi naturii, cu totul
impregnată de ploaie.
«Dacă oamenii de pe Pământ nu vor face pace cu creaţia, şi nu vor
ştii să o contemple, aceasta nu se va dezvălui inimii lor. Ei nu vor putea
evolua, în ciuda tuturor descoperirilor ştiinţifice».
«Adevărata cunoaştere care le aduce adevărata evoluţie fiilor lui
Dumnezeu Tatăl, cuprinde realitatea a nesfârşite lumi din univers, care
merg dincolo de simpla dimensiune materială. Ştiinţa voastră care
investighează materia şi nu presupune ceea ce merge dincolo de aceasta,
vă va duce la explorarea suprafeţei creaţiei, cu marele pericol de a-i
răstălmăci esenţa: pentru aceasta, cuceririle voastre vor fi mereu rău
folosite».
În acest timp, ploaia încetase, iar noi închisesem umbrela. Rafail se
sprijinise uşor de un arbore şi, din când în când, privea de jur împrejur,
pentru a admira acea vegetaţie înflorită. Am înţeles că urma ca întâlnirea
să nu se mai prelungească pentru mult timp.

Rafail ne-a invitat să facem câţiva paşi alături de el, pe partea opusă
aceleia unde se afla discul.
«Ştiinţa voastră», a continuat, «va trebui să-şi înţeleagă limitele.
Materia nu va putea depăşi materia. Dacă se va înţelege că adevărata
cunoaştere implică şi alte căi, atunci şi ştiinţa va fi de ajutor pe calea de
parcurs. Aşa cum sunteţi acum şi vreţi să continuaţi să fiţi, nu vă vom
putea da niciodată cunoştinţe superioare. Le-aţi folosi în scopurile voastre,
pentru puterea omenească şi, aşadar, periculos. Voi sunteţi, deja, pe cale
să aduceţi dezordine şi pângărire şi în spaţiul ce înconjoară Pământul. Dar
ne veţi găsi acolo, vigilenţi, şi nu vă va fi îngăduit să aduceţi distrugere şi
moarte dincolo de planetă».
Mergeam pe cărare, unul alături de celălalt. Rafail, înalt şi
maiestuos, se afla între Tina şi mine; pasul îi era sigur şi uşor: avea pantofi
închişi, făcuţi dintr-un material care părea să fie foarte uşor, de culoare
arămie. Era îmbrăcat cu un combinezon spaţial, mai degrabă aderent, de
aceeaşi culoare cu pantofii.
«Voi aparţineţi frăţiei Iubirii Universale», am remarcat. «Aşadar, ce
înseamnă afirmaţia ta că nu le veţi îngădui pământenilor periculoşi să
înainteze în spaţiul cosmic?».
«Mijloacele noastre sunt paşnice», răspunse; «dar dacă voi veţi
insista cu proiectele voastre belicoase şi veţi duce înainte false programe
paşnice, punând în spatele lor intenţii ascunse, nu veţi reuşi să le realizaţi.
Deoarece nu o vom permite. Mai intâi, va trebui să învăţaţi lecţia bunătăţii.
A dreptăţii universale şi a Iubirii. Doar atunci veţi putea face ceea ce veţi
vrea».
«Aceasta înseamnă, dacă am înţeles bine», am spus, «că voi nu veţi
folosi niciodată violenţa pentru a-i împiedica omului de pe Pământ accesul
în spaţiu, ci veţi acţiona astfel încât să nu-i fie cu putinţă să ducă în afara
planetei, spre exemplu, bombele atomice şi ceea ce ar compromite spaţiul
necontaminat».
«Exact», confirmă. «Şi aceasta este prevăzut de legile universale ale
lui Dumnezeu Tatăl».
A făcut o pauză, apoi ne-a explicat că Scriptura lasă să se înţeleagă
că nu le-ar fi fost posibil fiilor rebeli faţă de Iubirea Tatălui să meargă
dincolo de o anume limită acordată. Căci numai în bine Tatăl nu a pus
limite căilor pe care fiii de bunăvoinţă vin spre el.
«Planetele din întregul cosmos», a spus liniştit, «aparţin Iubirii
Universale. Toate sunt angajate într-o întrecere de Iubire, de slujire
reciprocă. Fiecare frate se simte ca atare, deoarece este fiul Unicului Tată
Creator. Cunoaşterea nu înseamnă ,,putere‘‘, ca la voi, ci o mai mare
slujire, mai multă smerenie şi bunătate. A iubi înseamnă a da fără a
pretinde ceva. A primi este deja implicit în Iubire, dar nu acesta este scopul
care ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii. Pe Pământ cunoaşterea se
foloseşte pentru a-i domina pe fraţi. Prea adesea, cine este mai în vârf
comite injustiţii şi uită ce înseamnă să fii mai jos. Unica putere pe care o
recunoaştem noi este aceea iubitoare a Tatălui Ceresc. Unica putere este
cea care izvorăşte din Iubire. Cunoaştere şi responsabilitate sunt slujire şi
bunătate, smerenie şi simplitate în faţa lucrurilor nesfârșite ale creaţiei».

Tina a făcut un comentariu şi a constatat cât de mult suntem noi, cei
de pe Pământ, departe de o realitate atât de simplă şi minunată. A zis că
ceea ce ne spunea Rafail despre viaţa de pe planetele care aparţin Iubirii
Universale, era visul atâtor pământeni care aşteaptă pace şi dreptate.
«Mulţi oameni de pe Pământ», a adăugat Rafail, «nu iubesc şi nu
acceptă legile universale ale creaţiei. Alţii au răstălmăcit aceste adevăruri,
le-au complicat după duritatea minţii lor şi-i învaţă pe oameni să poarte
sarcini pe care ei nici măcar nu le ating. Şi aceasta a fost spus şi scris. Astfel
se adevereşte că mulţi fraţi de pe Pământ fac neascultare faţă de legea
divină deoarece sunt rebeli autentici, iar alţii pentru că nu o consideră
reală şi dreaptă. Acei învăţători răi au multe responsabilităţi faţă de proprii
fraţi. Scripturile sunt foarte severe faţă de aceştia».
Atunci, eu i-am spus că mi se părea să fi intuit că unele adevăruri
despre care vorbea, fuseseră enunţate acum două mii de ani, de Iisus din
Nazaret.
«Când voi le veţi transmite fraţilor voştri de pe Pământ aceste
cuvinte ale mele», spuse Rafail, «vor fi unii care vă vor spune că toate
acestea sunt basme; alţii vă vor spune că, din moment ce acum două mii
de ani a fost dat acelaşi mesaj, nu văd necesitatea de a fi repetat. Vor
spune că nu era nicio nevoie de a-l repeta, deoarece ei îl cunoşteau, deja.
Eu vă pun în gardă referitor la aceştia. Dacă omul de pe Pământ ar fi
învăţat lecţia cu adevărat şi ar fi pus-o în practică, noi nu am fi astăzi aici,
spunându-vă aceste cuvinte. V-am fi spus altele şi am fi vorbit despre alte
lucruri. Totuşi, nu vă întristaţi inima prea tare: mulţi aşteaptă acest cuvânt
al nostru şi se vor bucura, auzindu-l».
Ne oprisem lângă un tufiş izolat. În timp ce vorbea, Rafail îl mângâia
şi îl admira, ca pe o creatură omenească. Tina deschisese din nou umbrela,
deoarece reîncepuse să plouă mărunt. Rafail nu băga de seamă la apa care
îi cădea pe cap. Părul îi rămânea uscat, şi aceasta m-a făcut să mă gândesc
că îl susţinea o energie specială.
«Pământul», a continuat Rafail mângâind planta, «era grădina
Edenului, amintită în Scripturi. Edenul este tot cosmosul fidel Iubirii Tatălui
Creator. Cu toate acestea, într-o zi, oamenii de pe Pământ au voit să guste
din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acesta era interzis deoarece era
dăunător pentru creaturi. Tatăl le dăduse avertismentul său. Dar
pământenii nu au voit să se încreadă în avertismentul Tatălui şi astfel şi-au
început experienţele: a început, astfel, ciclul actual. Ei care mâncaseră din
nesfârşitele roade ale Iubirii Universale, au voit să mănânce un singur
fruct: pe acela de a încerca puţinele căi ale răului. Şi au mai spus că Iubirea
Universală era monotonă şi plictisitoare, calomniind astfel divina fantezie
creatoare. Atunci, omul a substituit binele cu răul, iubirea cu egoismul,
pacea cu războiul, evoluţia cu involuţia. S-a abrutizat şi, pentru aceasta l-a
învinuit tot pe Tatăl care, în Iubirea sa, le dăruise o libertate demnă tuturor
fiilor săi. Iată, astfel, împlinindu-se cuvintele: „Dacă veţi mânca din acel
pom interzis veţi muri‘‘».
Fratele din spaţiu luase o atitudine serioasă, arătând o suferinţă
interioară care m-a impresionat profund. Tina îl privea în faţă, având un
aer de aşteptare. Lumina acelui chip nu scădea deloc, şi-mi dădea un

sentiment de speranţă. Seninătatea sa şi bunătatea expresiei, lăsau să se
intuiască o cale de salvare.
«Cum va fi posibil», întrebă Tina, «să se iasă dintr-o situaţie care pe
Pământ se prelungeşte de multe milenii?».
«Totul este scris», spuse Rafail îndepărtându-se de tufiş. «Totul a
fost prevăzut referitor la libera alegere a oamenilor de pe Pământ şi totul a
fost prestabilit pentru mântuire, într-un mare plan de Iubire, conform
dreptăţii şi bunătăţii legilor universale. Oamenii răzvrătiți nu au fost
niciodată abandonaţi voii proprii, ci ajutaţi, călăuziţi, pedepsiţi şi consolaţi.
Va fi un moment în care Cel căruia i-a fost dată puterea în Cer şi pe
Pământ, va interveni cu ai săi, şi atunci se va împlini sfârşitul decretat al
răului. La cei care încă nu vor fi pregătiţi să fie salvaţi, se va gândi
Dumnezeu Tatăl. Atunci, noi nu vom mai putea face nimic. Vom lua
cunoştinţă de noul plan pregătit de Tatăl, dar pentru ei va fi multă durere
şi neplăcerea de a nu fi ştiut să se folosească de o mare posibilitate de
mântuire».
A tăcut. Apoi a adăugat: «Noi suntem Heruvimii din Scripturi. Am
fost aşezaţi de însuşi Dumnezeu să păzim Edenul. Noi nu vom permite
niciodată accesul oamenilor de pe Pământ la Spaţiul-Eden necontaminat,
până ce ei, din spirite ale puterii răului, nu vor redeveni spirite ale Iubirii
Universale. Cucerirea spaţiului din alte lumi le este oprită de dreptatea
legilor universale. Mai întâi, vor trebui să renunţe definitiv la rău. Atunci,
Pământul va fi din nou grădina Edenului şi pământenii vor fi primiţi de
Frăţia Universală. Acest impediment le va fi îndepărtat, iar noi vom putea

să umblăm din nou liber pe Pământ, şi ei pe planetele noastre. Cum era
altădată, înaintea răzvrătirii».
Tina surâse şi îşi dori ca acea zi să poată veni repede. Rafail îmi citi
gândul şi repetă ceea ce spusese deja.
«Noi», a scandat, «nu folosim violenţa sub niciun motiv. Violenţa
aduce mereu violenţă, ura aduce ură şi moartea aduce moarte. Armele
noastre sunt Iubirea, prudenţa, înţelepciunea şi răbdarea. Dar suntem
activi dincolo de orice închipuire de-a voastră. Nu vom îngădui ca să fie
adus răul în spaţiu, unde domnesc armonia, vitalitatea şi iubirea.
Dintotdeauna noi am renunţat la sugestiile răului. A fi creatură cu o limită,
impune să te încrezi în Creatorul care ne-a făcut liberi şi demni. Noi îi iubim
legile şi ştim că Iubirea sa deschide căi nesfârșite spre Viaţa Veşnică. Este
lipsit de minte ca, pentru a nu voi să renunţi la puţin, să pierzi mult şi să nu
poţi fi fericit. Noi Îl iubim pe Tatăl nostru Dumnezeu, deoarece El ne
iubeşte. El ne iubeşte necondiţionat şi la fel facem şi noi, pentru că aşa
este drept. În curând, şi planeta voastră va înţelege şi atunci se va ivi
pentru voi aşteptata nouă zi. Am spus, în curând».
Ne îndreptam în direcţia discului aşezat pe pământ.
«Aceasta înseamnă», a încheiat Rafail, «că Heruvimii vor fi printre
voi în curând. Pământul va fi din nou planetă a Iubirii Universale şi nu a
puterii răului. Vă vom lua cu noi în spaţiu, iar atunci şi voi veţi călători spre
alte lumi la bordul astronavelor. Veţi vizita multele lăcaşuri din Casa Tatălui
şi noua eră a Iubirii va pune sfârşit istoriei milenare care a fost martoră la
războaie, moarte şi ruină».

Întâlnirea se încheie aici. Rafail ne salută şi se îndreptă spre obiectul
spaţial care ne atrăgea privirile. Am fi vrut să-l vizităm. Rafail se îndreptă
spre noi, exprimându-şi neplăcerea de a nu putea, încă, să ne împlinească
dorința.
Prin hublouri, vedeam în interiorul discului două figuri foarte
frumoase. Am salutat cu un semn al mâinii şi am primit un salut de
răspuns. Uşa se închise silenţios după Rafail. Apoi, lumina albă de pe
partea de deasupra a cupolei se aprinse; se auzi un bâzâit şi am văzut cele
trei sfere retrăgându-se, în timp se discul rămânea plutind în aer.
Frunzele arborilor fremătară şi peste tufişuri veni o puternică pală
de vânt. Am simţit o uşoară presiune în timpane şi discul se ridică cu viteză
pe verticală, apoi porni în zbor pe diagonală şi dispăru între nori.
8. Astronava-mamă
Am traversat şi la ieşirea vestică a oraşului am apucat calea care

continua cu un pasaj, dincolo de care începea un urcuş rapid. Era acel aer
de sărbătoare şi de bucurie la care anotimpul frumos îl predispune pe
orăşean. Am pătruns adânc în pădurea de pini şi în verdele naturii
reînnoite, şi am parcurs mai mulţi kilometri.
Între timp, noaptea sosise fără de veste. Crestele munţilor de abia se
vedeau, printr-o lumină vagă. Norii cedau locul stelelor. Aerul purificat de
ploaie, era înmiresmat.
Am oprit maşina prietenilor noştri pe o şosea neasfaltată şi i-am
rugat să aştepte în acel loc, conform instrucţiunilor primite. Apoi am
continuat drumul în automobil, împreună cu Tina.
După un traseu scurt printre arbori, în afara drumului principal, am
continuat pe jos. Întrucât era întuneric, pe drum ne ajutam de lumina
lanternelor cu baterii pe care le adusesem cu noi. Tina mi-a spus că, dacă
nu ar fi fost vorba despre fraţi, niciodată nu s-ar fi aventurat noaptea într-un
loc atât de izolat. Ea umbla cu greutate, din cauza pantofilor nepotriviţi şi
ne ţineam de mână pentru a ne ajuta, căutând să evităm băltoacele şi
noroiul.
După ce am mers îndelung, am auzit voci. Ne-am oprit, să ascultăm
în tăcere. Erau voci de bărbaţi şi femei.
«Ei sunt», spuse Tina, «sunt sigură. Sunt deja aici».
Eram sigur că erau ei, dar întrucât niciun contact cosmic nu ne

confirma aceasta, am preferat să optez pentru prudenţă. Am invitat-o pe
Tina să nu vorbească tare şi să înainteze cu precauţie. Dimpotrivă, ea
devenise bucuroasă şi nu arăta nicio teamă.
Mergeam de-a lungul unui tufiş care părea că delimitează, ca o
barieră naturală, o zonă vastă care, astfel, rămânea ascunsă vederii
noastre. L-am înconjurat integral, până ce am ajuns la o pajişte destul de
întinsă. Tăcerea era întreruptă, când şi când, de păsări nocturne.
Aerul se împrospătase sensibil şi, prin urmare, am îmbrăcat
tricourile pe care, din prevedere, le adusesem cu noi. Cu ajutorul
lanternelor, am cercetat pajiştea de la distanţă. Era necultivată şi
traversată prin mijloc de o râpă care o împărţea pe din două, datorită
căreia o parte era mai în jos, iar cealaltă rămânea mai ridicată. Am înaintat
prin iarba udă.
«Simt că sunt aici», repeta Tina; «după părerea mea, sunt aproape».
Dar eu am insistat să rămână calmă, şi am decis că trebuia să
aşteptăm acolo unde eram. Deci, ne-am aşezat pe o piatră netedă care
părea uscată şi am rămas să aşteptăm în tăcere un semn al prezenţei lor.
Veni vocea lui Rafail; era clară şi apropiată: «Am aterizat, deja», spuse,
«foarte aproape de voi».
Tina jubilă, spunând că ea presimţise. Am stins lanternele şi Tina
arătă cu mâna spre ceva de abia vizibil, în fundul pajiştii, acolo unde râpa
provocase ridicarea terenului: unde începea neta şi întunecata delimitare a
arborilor, o vagă luminozitate devenea puţin câte puţin, o lumină tot mai
clară. Conturul unui enorm trabuc aşezat pe pajişte, începu să prindă

formă în întuneric.
«Este minunat!», repeta Tina. Eram cuprinşi de admiraţie şi uluiţi,
pentru ceea ce se descoperea ochilor noştri. Intensitatea luminii creştea,
iar acum îl vedeam bine. Era lung de mai mulți zeci de metri (poate 100-
120) şi înalt până la vârfurile arborilor aflaţi în spatele părții unde apărea
mai bombat. O lungă înşiruire de hublouri rotunde emitea în noapte
fascicule de lumini colorate care păreau să nu depăşească spaţiul delimitat
de aria locului. După căteva minute, se ilumină complet, astfel încât părea
o navă de croazieră în sărbătoare, şi chiar mai mult. Eram atraşi de culori şi
de lumina răspândită pretutindeni, ca şi cum ar fi avut multe surse pe care
nu reuşeam să le localizăm. Tina îmi strângea braţul şi voia să ne
îndreptăm spre trabucul spaţial.
«Să aşteptăm», i-am spus. «Cu siguranţă ne vor spune ceva».
Am perceput obişnuita mare pace interioară, simţită la toate
întâlnirile precedente. Obiectul spaţial producea o senzaţie de măreție
care făcea de nerecunoscut acel loc iluminat astfel. Părea un loc dintr-o
altă lume, minunată.
Luminozitatea trabucului mai crescu şi, din hublouri, începu un joc
de lumini care, în ochii noştri, părea o sărbătoare inimaginabilă prin
frumuseţe şi varietate. Acea lumină şi acele culori, acele jocuri ritmice şi
sărbătoreşti, făceau să vibreze în suflet lucruri dificil de exprimat. Dintr-o
extremitate a trabucului ieşiră, unul după altul, patru discuri atât de
luminoase, încât păreau globuri de lumină albă. Se aşezară pe pajişte, în
spaţiul liber care era între noi şi marele ,,trabuc‘‘.

Se deschiseră cele patru uşiţe şi pe acolo ieşiră bărbaţi şi femei. Am
recunoscut silueta lui Rafail şi inima mi-a tresăltat de bucurie. Tina saluta
cu un gest al mâinii. Veniră spre noi şi în jurul trupului lor apărea o vagă
fosforescenţă. Rafail se apropie de noi primul şi ceilalţi îl urmară.
«Bine aţi venit la această întâlnire!», spuse Rafail cu amabilitate. «În
această seară veţi cunoaşte alţi fraţi angajaţi în această misiune».
Îl salutarăm pe Rafail şi, odată cu el, pe Orthon şi Firkon pe care deja
îi întâlnisem anterior. Orthon era solemn, cu statura sa înaltă şi
comportamentul nobil. Firkon ne arăta cordialitatea sa care deja ne
impresionase. Ne-am strâns mâinile. Privirea lor era plină de bunătate şi
gesturile lor lăsau să transpară o simplitate mişcătoare.
Ne-a fost prezentat un alt frate, cu părul de culoare închisă, care
părea foarte practic prin felul de a fi. Frumuseţea sa nu era inferioară celei
a celorlalţi, tot aşa armonia ţinutei sale. «Acesta este fratele Zuhl», spuse
Rafail. «Este foarte apreciat pentru capacităţile şi cunoaşterea sa».
Apoi ne-a fost prezentat un alt bărbat, a cărui înfăţişare era foarte
amabilă. Surâdea, ca cel care ar vrea să spună multe lucruri, fără vorbe.
«Numele său este George», îl prezentă Rafail; «îl cheamă ca pe
tine», spuse arătând către mine. «Acest frate al nostru a trăit cândva pe
Pământ, unde coborâse în misiune. Acum a revenit printre noi». Ne-am
strâns mâinile cu multă căldură. Apoi veniră spre noi patru fete a căror
frumuseţe mă impresionă. Cea care părea mai scundă avea ochi albaştri şi
păr blond.
«Sunt Kalna», se prezentă. «Şi sunt fericită să fiu cu voi».

«Mă numesc Ilmuth», spuse cealaltă, strângându-ne mâna cu
veselie. «Bucuria mea pentru această întâlnire, este mare».
Era mai înaltă decât Kalna şi părul negru ca abanosul îi acoperea
spatele. Ochii săi negri erau foarte pătrunzători. Frumuseţea sa era însoţită
de o mare modestie şi simplitate, după cum ne demonstră prin purtare şi
cuvintele adresate.
Alte două tinere brunete ne-au fost prezentate. Totuşi, numele lor
nu au fost făcute publice. Şi ele erau o clară demonstraţie de frumuseţe
suprapământească şi de delicateţe şi bunătate de neconceput. Bărbaţi şi
femei, erau îmbrăcaţi cu toţii în combinezoane spaţiale, cu pantaloni şi
mâneci mai degrabă largi. Toţi emanau o uşoară luminescenţă.
«Aceasta este o întâlnire excepţională», spuse Rafail, cu vocea sa
dulce şi profundă; «este important ca voi să-i cunoaşteţi pe fraţii care sunt
angajaţi în această misiune. Dar suntem mulți care ne ocupăm de voi. Ne
veţi cunoaşte pe toţi, dar nu acum».
O mireasmă suavă se răspândise în aer.
«Acest parfum», spuse Tina, «este extraordinar: nu este de pe
Pământ».
«Nici eu nu am simţit vreodată ceva asemănător», am confirmat.
Fraţii surâdeau. Se crea o familiaritate care, într-un timp atât de
scurt, nu ar fi fost cu putinţă să se creeze între oamenii de pe planeta
noastră.
Orthon o privi pe Tina cu duioșie şi îi spuse cuvinte atât de
prietenoase, încât ea plânse de emoţie. Ne aşezarăm cu toţii în cerc, pe

iarba udă, fără a ţine cont de umezeală.
«Nu vă vom lăsa să vă îmbolnăviţi, din această cauză», spuse Rafail
cu un ton glumeţ. «Aşadar, faceți-vă comozi».
Acum, aerul părea călduţ, ca şi cum ar fi fost încălzit de acea lumină
care bucura inima. O mare pace apropia sufletele de natură. Navele
spaţiale erau ca nişte prezenţe vii.
«Pământenii», spuse Rafail care stătea în mijlocul alor săi şi ţinea
gambele uşor încrucişate, «cheltuiesc capitaluri enorme pentru a intra în
contact cu noi, cei din spaţiu. Şi noi suntem pretutindeni pe Pământ.
Suntem aici, în mijlocul vostru. Suntem aici, aşa cum ne puteţi vedea voi
acum şi suntem, cu mijloace necunoscute vouă. Mulţi ştiu despre existenţa
noastră şi despre prezenţa noastră şi totuşi, ne ignoră. Mulţi dintre cei care
ne zăresc spun că ne comportăm în mod iraţional şi bizar şi că ne batem
joc de ei. Cu toate acestea, nu vor să facă micul pas care i-ar duce la
înţelegerea cauzei acestor lucruri».
Urmă o tăcere. Mă bucuram interior de acele prezenţe şi de liniştea
acelei nopţi memorabile printre călătorii din lumină. Îmi aduceam aminte
de cuvintele pe care le pronunţase Rafail la întâlnirea de pe înălţimile
Zoagli şi, mental, le confruntam cu ceea ce spunea acum. Eram convins că
grădina Edenului fusese murdărită şi făcută de nerecunoscut de către
oamenii rebeli faţă de Iubirea Tatălui Creator. Simplul fapt de a sta cu acei
fraţi mă făcea să simt şi să înţeleg atâtea lucruri: aş fi vrut ca acea noapte
să nu se sfârşească niciodată.
«Unii», reluă Rafail, «se întreabă dacă existăm. Şi îşi spun: ,,Dacă
extratereştrii există, de ce nu li se arată tuturor şi nu ne contactează în
modul corespunzător?‘‘. Dar foarte mulţi oameni de pe Pământ ştiu foarte
bine că noi existăm realmente şi că nu împărtăşim obiectivele lor egoiste şi
belicoase. Ei, în realitate, ar vrea să ne aibă în mâinile lor, pentru a avea de
la noi cunoştinţe care le-ar da puteri încă mai distrugătoare şi abuzive. Iată
pentru ce noi lucrăm într-un mod adecvat, astfel încât să evităm asemenea
riscuri şi aşteptăm momentul în care va fi posibil să le dăm fraţilor de pe
Pământ cunoaşterea, aşa încât să o folosească conform legilor universale
date fiilor lui Dumnezeu».
Omul care îmi purta numele mă privi cu prietenie. Încercam pentru
el un mare sentiment de recunoştinţă şi de admiraţie. În acest timp, o
privighetoare îşi făcea auzit cântul printre arbori. Ascultam în tăcere acele
modulaţii înduioşătoare. Un nou parfum se răspândi.
Rafail spuse: «În curând, Pământul va fi din nou grădina Edenului.
Dar oamenii de pe Pământ, datorită durităţii inimii lor, înainte de a fi
fericiţi din nou, vor trebui să sufere mult. La sfârşit, va învinge Iubirea care
este în fiecare dintre ei, mai puternică decât orice patimă rea».
Apoi interveni Firkon, cu vocea sa voioasă: «În Biblie», spuse cu
vioiciune, «se spune că evreii au avut un exod care i-a condus afară din
robie. Deci, acesta este mesajul nostru actual: Pământul să se pregătească
pentru o nouă ieşire, fără precedent în istoria sa. Niciun fapt întâmplat
vreodată pe Pământ nu poate fi asemănat cu ceea ce vă aşteaptă. Pentru a
înţelege, trebuie citite ,,semnele‘‘ pe care le narează textul, referitor la
acel exod. Coloane de fum şi de foc pe care voi, astăzi, le numiţi discuri şi
astronave, au fost peste capetele fugarilor din Egipt. Aceleaşi semne,
aceleaşi realităţi care vă avertizează despre noul şi definitivul exod care vă
va conduce în afara răului şi vă va duce în Iubirea Universală, adevăratul
pământ făgăduit. Este foarte important ca acest lucru să fie înţeles de toţi.
Timpurile mână din spate».
Chiar necitind niciodată cu atenţie deosebită exodul, explicaţia lui
Firkon m-a făcut să înţeleg foarte bine ceea ce vroia să spună.
«Noi», spuse Ilmuth cu voce foarte dulce, «vă vom însoţi, cum am
făcut atunci, şi cu mult mai mare va fi asistenţa noastră, acum. Vă vom
conduce în grădina Edenului. Această trecere este iminentă, deoarece deja
sunt prezente pe planetă cele zece plăgi, din cauza puternicelor duhuri ale
răului. Va trebui să traversaţi un deşert, faţă de care cel pe care l-au trecut
evreii era o oază. Dar noi vom fi ca atunci, şi mult mai vizibil, deasupra
voastră, şi vă vom da tot ajutorul şi consolare. Vă vom ajuta în toate
sensurile. Vom fi stâlp de nor, ziua, şi de foc, noaptea. Nu vă vom lăsa
niciodată şi veţi fi ocrotiţi cum nu a mai fost vreodată o creatură, pe
planeta voastră chinuită. Deoarece mare va fi dezolarea pe Pământ».
Apoi vorbi Kalna, şi vocea sa foarte suavă era acompaniată de cântul
persistent al privighetorii: «Evreii», spuse, «au fost conduşi de un mare
frate al spaţiului, născut printre voi pentru acea mare misiune. Numele său
era Moise. Voi veţi fi conduşi de un nou Moise pe care noi toţi îl iubim şi
adorăm. El va iubi toate popoarele de pe Pământ, în timpul exodului lor
final şi va fi tată şi frate preadulce. Toţi cei care vor avea încredere în el şi
vor voi să-l aibă drept călăuză, vor putea sosi la ţinta prestabilită. Nimeni
nu va fi lăsat pradă sieşi, în afara celui care va voi aceasta. Mesajul pe care
vi-l aducem din spaţiu este un anunţ de nădejde şi mântuire, în timp ce
nori întunecoşi se îndesesc la orizontul planetei voastre».
«Veţi descoperi», spuse Orthon cu ton solemn, «ceea ce este frumos
şi bun în voi şi în creaţia care vă înconjoară. Dar înainte, răul îi va face pe
toţi să simtă lecţia sa funestă, pentru ca cine vrea binele să poată să se
elibereze de rău şi să-l dezrădăcineze din inima sa. Până ce nu va surveni
aceasta, omul de pe Pământ va fi periculos pentru sine şi întregul cosmos.
Şi noi, după cum a fost scris, vom rămâne să păzim Edenul necontaminat,
cu flacăra sabiei fulgerătoare. Noi, Heruvimii, vom împiedica accesul în
Eden pentru toţi cei care vor să aducă cu ei distrugere şi moarte. Doar
când veţi fi recâştigat nevinovăţia originară, atunci când răul nu va mai
locui în voi şi pe planeta voastră, atunci vor fi redeschise barierele
spaţiului. Va fi o zi mare şi aceasta se va întâmpla în curând».
Acei fraţi ne-au trezit speranța în inimi. Tina a vrut să pună o
întrebare: «Pentru ce citaţi doar Biblia?», a întrebat. «Nu mai sunt şi alte
texte care au transmis adevărul lucrurilor pe care ni le expuneţi?».
«În decursul mileniilor», a răspuns Rafail, «le-au fost date oamenilor
multe revelaţii şi acestea au fost comunicate prin diverse texte de
prestigiu. În cele din urmă, Tatăl a voit să exercite o intervenţie concretă în
istoria omului şi a ales poporul evreu, din care, apoi, trebuia să se nască
Iisus Hristos. Biblia conţine revelaţia dată prin această intervenţie a lui
Dumnezeu în istoria omenească de pe Pământ. Noi am îndeplinit voia sa şi,
de atunci, urmărim în mod constant desfăşurarea lucrurilor care, de acum,

nu mai privesc doar acel popor, ci toate popoarele de pe Pământ. Alte
popoare au urmat alte căi şi au fost asistate şi ele. Ceea ce face atât de
importantă şi de actuală Biblia, derivă din ceea ce a spus şi a făcut Iisus
Hristos. Întregul text precede marea revelaţie condensată în Apocalipsă. În
aceasta sunt reluate toate cele mai importante profeţii ale vechii şi noii
istorii a poporului ales de Dumnezeu, ca semne ale timpurilor. Acolo este
descris exodul a cărui adeverire iminentă v-o anunţăm, durerile prin care
Pământul va trebui să treacă, pentru a se elibera de rău, şi revenirea în
Eden. Toate profeţiile s-au realizat întotdeauna. Acum ne aflăm la
împlinirea celor finale. Despre acest subiect vă vom spune lucrurile pe care
le considerăm utile pentru voi şi pentru fraţii de pe Pământ. Prea mulţi
oameni citesc astăzi acele pagini în duh cultural şi cu inima aridă şi mintea
întunecată. Astfel, pierzând simplitatea cu care au fost transmise, nu mai
reuşesc să le înţeleagă».
Acum, interveni Rafail, spunând că din motive de siguranţă, unii
dintre ei trebuiau să reintre la bordul navelor spaţiale. S-a hotărât să
rămână cu noi încă pentru puţin, Rafail, Orthon şi Firkon. Ceilalţi urmau să
reintre în astronavă, cu trei discuri, lăsând unul la sol, în custodia lui Zuhl.
Salutul de rămas-bun al celor care se reîntorceau la bord, a fost
mişcător: toţi ne-au spus că urma să ne revedem repede şi ne-au asigurat
de iubirea şi asistenţa lor. Tina era impresionată şi spunea că nu ar fi voit
să-i lase, dar Rafail mai clarifică o dată că era necesar.
Fraţii din cosmos se îndreptară spre cele trei discuri şi, odată intraţi,
acestea se ridicară, pentru ca, puţin după, să reintre în astronavă. Luminile

se reduseră, ca atunci când se sfârşeşte o sărbătoare şi totul este readus la
normalitate. Rămase o vagă fluorescenţă, de-abia vizibilă, în fundal. Chiar
şi lumina care ieşea prin hublouri, a discului rămas pe pajişte, de-abia se
observa.
Rafail ne invită să facem o scurtă plimbare cu ei, şi Firkon scoase
dintr-un buzunar al combinezonului spaţial o mică torţă ce emitea o
lumină difuză. Ne-am afundat printre arbori. Tina mă ţinea de braţ şi cei
trei bărbaţi din spaţiu ne stăteau alături, Rafail la dreapta mea şi Orthon şi
Firkon de partea Tinei.
«Când vă spunem că nu vă va fi permis să mergeţi prea departe în
spaţiu», zise Rafail, «noi înfăptuim profeţia conţinută în Geneză care spune
cum Domnul Dumnezeu ne-a pus spre paza Edenului, pentru ca omul de
pe Pământ să nu aibă acces la pomul Vieţii, pentru a-l contamina de rău.
Experienţa răului pe care aţi voit să o duceţi înainte în istoria planetei
voastre, se va sfârşi în curând, deoarece veţi vedea întorcându-se contra
voastră căile răului pe care le-ați parcurs. Doar căile binelui şi ale Iubirii
Universale nu cunosc poticniri şi răsturnări de situaţie. Cine merge înainte
cu obstinaţie, pe căi greşite, este destinat să le vadă căzându-i în spate.
Aceasta este o mare providenţă, pentru ca fiii ce sunt în eroare să nu
piardă definitiv calea întoarcerii la Tatăl Preabun».
«Dacă am înţeles bine», am spus, «Pământul este, aşadar, aproape
de sfârşitul stării actuale a lucrurilor».
«Aţi ajuns la sfârşitul», zise Firkon oprindu-se şi privindu-mă,
«actualei stări a lucrurilor. În curând veţi fi în era minunată pe care v-o

indică Scripturile din toate timpurile. Dar, înainte, va fi foarte trist, atunci
când va trebui să se întâmple. Este urgent ca oamenii să înţeleagă repede
simplitatea şi măreția mesajului pe care îl dăm. Scripturile v-au prezis din
timp; dar şi cei care ar fi trebuit să vă explice adevărata semnificaţie a ceea
ce v-a fost spus şi lăsat scris, s-au pierdut în meandrele minţii lor
întunecate».
Acele prezenţe, ceea ce vedeam şi auzem de un timp încoace, erau
cea mai reală mărturie a adevărului a ceea ce ne era transmis.
«Aş vrea să ştiu», întrebă Tina puţin ezitantă, «de ce nu transmiteţi
aceste lucruri oamenilor cu putere şi autoritate. Este mai uşor ca aceia să
fie crezuţi. Ei ar putea face o mare lucrare de răspândire a cuvintelor din
Scriptură care urmează să se adeverească în curând».
Cel care a răspuns a fost Orthon. «Noi», a spus, «am ales mereu
pentru mesajele noastre oameni simpli care să nu interpună sensului real
al cuvintelor noastre, cultura sau ideile lor. O minte deschisă şi fără
prejudecăţi este mai adaptată să transmită cu fidelitate un mesaj din
spaţiu. Faptul că pământenii nu ar crede, deoarece persoana care ne este
purtător de cuvânt e smerită, nu arată altceva decât o discriminare ce
dovedeşte orgoliu. Dar noi ştim că cine va voi să asculte mesajul și va avea
adevărul la inimă, nu-şi va pune această problemă. Fiecare va putea să
verifice în propria inimă adevărul sau neadevărul a ceea ce îi este transmis.
Scriptura poate fi sprijin, tot aşa realitate a ceea ce se întâmplă în lumea
voastră. Noi le vorbim tuturor oamenilor de bunăvoinţă».
«Stă scris», spuse Rafail cu vocea sa matură, «că Domnul Dumnezeu

i-a pedepsit pe oameni prin potopul universal. Şi că a făgăduit că aceasta
nu se va mai întâmpla niciodată. Apoi, Biblia mai spune că Dumnezeu a
încheiat un legământ cu toţi oamenii, prin Noe, chiar cu cei ce urmau să se
nască pe Pământ în viitor. El i-a dat lui Noe, pentru toţi urmaşii săi, un
semn al acestui legământ: a pus curcubeul ca semn, în nori. Este clar că nu
se referea la curcubeul pe care îl vedeţi voi după o furtună, ci a luat
imaginea ca simbol al legământului său cu omul de pe Pământ, care i se
răzvrătise şi pe care El îl pedepsise prin potop. Curcubeul a fost semnul
punţii de legătură dintre două ţărmuri: cel divin, cu fiii săi fideli, şi cel
uman şi pământesc, al fiilor rebeli faţă de legea sa de Iubire. Totuşi, a
aşezat acest arc pe norii cerului şi a precizat că niciodată apele potopului
nu vor mai coborî ca să-l pedepsească pe omul trupesc. Şi atunci, dacă nu
erau nori care aduc ploaie, despre ce vorbea Dumnezeu Tatăl? Acel cuvânt
înseamnă nave, nave spaţiale, astronave, adică legământul Tatălui era
întemeiat pe noi şi, mai ales, pe Cel care este între noi şi care a fost trimis
pe Pământ; acelaşi nou Moise care acum va conduce Pământul în exodul
său din rău, spre pământul făgăduit al Edenului.
Despre noi vorbea Isaia când s-a întrebat: ,,Cine zboară ca norii şi ca
porumbiţa spre sălaşul ei?‘‘. El vorbea despre discurile noastre care zboară
spre astronava-mamă, cum aţi văzut voi în această noapte. Termenul
,,nori‘‘ revine periodic în Biblie. Iezechiel s-a aflat în faţa marelui nor şi a
descris astonava. Citiţi ceea ce v-a transmis el. Şi ce erau coloanele de fum
din timpul zilei şi de foc, din timpul nopţii, care stăteau deasupra capului
evreilor fugari în deşert? Toate acestea sunt Slava Cosmică a Domnului

Dumnezeu, este Oastea sa Cerească. El, Domnul Dumnezeul Puterilor,
dintotdeauna a lucrat prin noi cu aceste semne. Deja v-am spus», insistă
Rafail, «că Domnul vorbea din nor, după cum spun psalmii».
Rafail se întoarse, astfel încât să revenim în direcţia pajiştii unde
aşteptau Zuhl, discul şi astronava. Şi spuse: «Stă scris: ,,Eu pun curcubeul
meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre mine şi Pământ‘‘. Aceste
semne le aveţi în faţă şi le-au fost arătate la milioane de oameni de pe
Pământ. Este foarte important», afirmă cu ton ferm, «ca cine trebuie să
înţeleagă, să înţeleagă adevărul din Scripturi. Adevărul iluminează minţile
şi aprinde inimile. Noi ne străduim pentru aceasta şi le cerem colaborarea
multor oameni de pe Pământ».
«Citiţi», a mai insistat, «citiţi cuvintele şi meditaţi-le. Dumnezeu îi
spuse lui Noe: ,,Când voi aduce nori deasupra Pământului, se va arăta
curcubeul meu în nori, şi-mi voi aduce aminte de legământul meu, pe care
l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa
potop, spre pierzania a toată făptura‘‘.
Nu vi se pare că se intensifică apariţiile navelor noastre spaţiale pe
cerul vostru? Noi vă asigurăm de aceasta: Dumnezeu Tatăl ne-a spus că
acesta este deja momentul în care El intenţionează să adune navele fiilor
fideli deasupra Pământului şi, în curând, va fi vizibil şi curcubeul deasupra
lor, deoarece va fi manifest legământul dintre noi şi Tatăl, legământ care
va fi extins şi la fiii Pământului. Pe acele nave de pe cer vom fi noi şi acolo
va fi, mai ales, Cel care a făgăduit să revină pe norii cerului, cu putere şi cu
slavă multă. El, împreună cu noi, vă va readuce în Eden, să-i repopulaţi

grădina».
Între timp, ajunsesem în vecinătatea pajiştii şi am întrezărit în fundal
luminozitatea astronavei şi pe cea a discului unde, cu răbdare, aştepta
Zuhl. Interveni Firkon:
«Este bine să se insiste, pentru ca inimile să se deschidă mesajului
conţinut în cuvintele Scripturii şi să poată fi confruntate cu semnele
timpurilor. Mulţi ar vrea să rezolve totul prin silogismele lor, prin
descoperirile culturii lor, însă adevărul este mai simplu şi mai profund
decât elucubraţiile lor. Fiii Tatălui care vor adevărul, îl vor auzi bătând la
uşa inimii lor şi ei vor deschide. Vă vom ajuta mereu».
Rafail îmi puse o mână pe spate; mă privi cu cordialitate şi îmi spuse:
«Revelaţiile pe care vi le facem îi vor surprinde pe mulţi, după cum v-au
surprins pe voi acum. Vă vor aduce neînţelegeri şi suferinţe. Dar este
necesar ca aceasta să se întâmple, pentru a fi dezvăluite multe lucruri.
Mulţi oameni de bunăvoinţă vă vor crede şi vă vor ajuta. Ei vor ajuta cauzei
drepte a Celui care nu minte, şi noi vom fi cu ei. Acum, trebuie să ne
ducem. Acesta este un la revedere».
Ne-am salutat cu căldură, cu o îmbrăţişare frăţească. Cei trei s-au
îndreptat spre discul care îi luă la bord şi, într-o clipă a fost în interiorul
astronavei care, acum, părea încă şi mai mare. Emise un bâzâit, în timp ce
luminozitatea sa creştea, devenind, din alburie cum era, de culoare
portocalie. Se ridică rapid spre stele şi fulgeră, dispărând într-o clipită.
Prietenii noştri nu se mişcaseră din locul unde îi lăsasem. Roberto,
reprezentând imaginile care îi parveniseră telepatic, desenase cu exactitate

astronava şi cele patru discuri. Nico văzuse o lumină mişcându-se în mod
bizar, pe cerul colinei pe care o cerceta. Mersul în zigzag al acelei lumini nu
lăsa loc de îndoială asupra identităţii sale. Anna şi Paolo urmăriseră părţi
din conversaţie, în contact cosmic. Toţi avuseseră semne care
corespundeau experienţei pe care Tina şi eu o trăisem, în contact direct cu
fraţii veniţi din spaţiu.
Emoţionaţi şi fericiţi, am coborât spre rivieră, în căutarea autostrăzii
spre Genova.
Astronava şi cele patru discuri vizualizate de Roberto în timpul întâlnirii

9. Întâlnire în mulţime
Într-o seară, am invitat-o pe Tina la o plimbare pe malul satului de

pescari Nervi. I-am chemat şi pe Paolo şi Roberto. Am parcat automobilul
în faţa gării şi ne-am îndreptat spre mare. Era o seară încântătoare, cu
temperatura moderată. Am umblat îndelung, oprindu-ne ocazional să
contemplăm spectacolul valurilor spumegânde lovindu-se de stânci. Era ca
şi cum urma să se întâmple ceva. M-am adresat lui Rafail, încercând să
intru în contact cosmic cu el, dar nu am avut niciun răspuns. Am suit din
nou spre gară şi parcurgeam bulevardul dell Palme, cu parfumurile sale
primăvăratice, când Tina şi eu am simţit o insolită pace.
La un moment dat, surprins de ceva, i-am strâns mâna Tinei. Ea nu
spuse nimic şi observă ceea ce mă năucise: Rafail se plimba pe trotuarul
opus celui pe care mergeam noi. Împreună cu el era un alt frate din spaţiu.
Cei doi înaintau lent şi dezinvolţi. Pentru cine nu ştia cine erau ei în
realitate, cei doi puteau fi confundaţi foarte bine cu doi fraţi pământeni,
foarte frumoşi şi distinşi. Fără a bate la ochi, m-am mutat pe partea de
trotuar pe unde se plimbau ei. Tina îşi continuă drumul cu prietenii care
nici măcar nu se întrebară pentru care motiv m-am îndepărtat.
Rafail se întoarse şi de-abia îmi surâse, dar, prin contact cosmic îmi
spuse că nu urma să comunicăm între noi pe cale vocală. Astfel, i-am
urmat la mică distanţă, având sub ochii mei dovada că realmente fraţii
sunt prezenţi printre noi, pentru a lucra în favoarea noastră.
Rafail era îmbrăcat într-un costum bleu foarte elegant, dintr-o stofă
foarte uşoară. Şi celălalt era elegant, dar mai sportiv. Reflectând, am
înţeles că Iubirea acelor fiinţe nu avea limite şi că practic, erau într-adevăr
gata să facă orice pentru noi.
«Dacă citeşti Biblia», îmi spuse Rafail, «vei găsi scris: Primirea de
oaspeţi să n-o uitaţi, căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în
gazdă, îngeri».
Continuă să se plimbe, alături de celălalt. Eu îi urmam, aparent
dezinvolt, dar meditam acele cuvinte ale Scripturii. Îmi părea incredibil ca
în acea carte să fie exprimate atât de clar lucrurile pe care le trăiam. Rafail
continuă: «Dar dacă cândva puteam fi găzduiţi cu Iubire şi onoare de fraţii
de pe Pământ, astăzi aceasta nu s-ar mai putea întâmpla. Pe Pământ, v-o
repetăm, este mai puţină iubire decât aerul pe care îl respiraţi». Apoi,
spuse ceva, ca cel care conversează distrat, şi astfel, adăugă: «Astăzi nu ne-am
mai putea prezenta. Cine va vrea să creadă în adevărul şi bunătatea
mesajului nostru, o va face, pentru că va găsi în el o confirmare a propriei
inimi. Cine nu vrea să creadă, ar profita în mod egoist şi de prezenţa
noastră. Va veni timpul când ne vom putea manifesta deschis şi atunci,
bucuria noastră va fi mare».
Spuse acestea, îmi ură o plăcută continuare a plimbării cu prietenii şi
mă invită să nu-l mai urmez. Se întoarse, îmi surâse, şi celălalt frate făcu
acelaşi lucru.
10. Explicaţii şi învăţături
Sosirăm la locul întâlnirii când soarele era deja la apus. Călătorii din
lumină nu s-au lăsat mult aşteptaţi: i-am recunoscut pe Rafail şi, împreună
cu el erau Firkon, Orthon, Kalna şi Ilmuth. Se apropiară. Ne-au salutat cu
multă căldură. Ne-am aşezat pe iarbă. De acolo de sus, vedeam valea şi, în
fundal, marea. În spatele nostru, la câţiva metri, începea pădurea.
Rafail îşi îndreptă privirea spre Firkon şi am înţeles că îl invita să ia
cuvântul:
«Când vă zicem că astronavele noastre străbat spaţiul», începu
imediat Firkon, cu vioiciunea care îl caracteriza, «nu intenţionăm să vă
spunem că se parcurg doar spaţii materiale. Spaţiul cuprinde mai ales
nelimitate universuri supramateriale. Unica dimensiune care cade sub
observaţia ştiinţei voastre este cea relativă la materie. Dar dimensiunile
cosmice sunt multe şi astfel încât nu puteţi avea despre acestea nici cea
mai palidă idee. Trebuie multă cunoaştere şi mult timp pentru a putea
experimenta ceea ce spunem. Acum, nici măcar imaginaţia voastră nu
poate atinge astfel de realităţi».
Firkon aşteptă ca mintea noastră să asimileze puţin din ceea ce ni se
spusese. I-am văzut foarte atenţi, pe fraţii din spaţiu, aşezaţi în jurul
nostru.
«În cosmos», a continuat, «nu este numai dimensiunea materială.
Acolo sunt dimensiuni supramateriale care arată nu doar lăţime, lungime şi
adâncime, dar o mai mare bogăţie de realităţi vitale, pentru care ceea ce
voi numiţi înapoi, înainte, deasupra, dedesubt, înăuntru şi în afară, devin
limite depăşite. Cu cât este mai evoluat un univers, cu atât energia sa vitală
se exprimă în noi forme, mai libere, şi conştiinţa se amplifică într-o
respiraţie universală mai vastă. Fiecărei dimensiuni cosmice îi corespunde
un corp al omului, de grad evolutiv asemănător. Fiecare nou univers,
cucerit de sufletul în evoluţie al omului, i se prezintă, lui şi simţurilor sale
mai evoluate, într-o nouă sinteză, într-o semnificaţie şi într-o logică noi,
necunoscute precedentei dimensiuni depăşite. Şi astfel, orice nouă
dimensiune comportă noi realităţi şi noi moduri de a fi ale energiei vitale,
care derivă totdeauna din aceleaşi legi universale care reglează întreaga
creaţie. Cu cât sunt mai evoluate dimensiunile şi, aşadar, desăvârşite, cu
atât mai mult conştiinţa celui ce le experimentează cunoaşte Iubirea cu
care a fost creat totul şi Iubirea care dăinuie în ele. Iubirea Universală este
forţa vitală şi unitară a tot ceea ce există».
Firkon făcu o altă pauză: tonul vioi ai vocii sale şi gesturile sale
animau acele explicaţii susţinute prin exemple şi comparaţii.
«Când o astronavă», spuse, «se opreşte pe solul pământesc, este
perfect materializată. Dar rămâne cufundată într-o forţă cosmică care o
menţine autonomă față de legile gravitaţionale ale planetei. Iată de ce noi
ne putem ridica cu uşurinţă de la pământ, şi putem depăşi într-o clipă orice
lege relativă la fizica voastră. Astfel, ne ridicăm de la pământ până la viteza
ideală de dematerializare fără niciun inconvenient, graţie acestei libertăţi
faţă de legea gravitaţiei. Crescând ritmul vibratoriu vital, ne aflăm imediat
în sintonie cu viaţa din alte dimensiuni. După bunul nostru plac, putem
intra în ceruri de dimensiuni superioare, sau coborî în dimensiuni
inferioare, până la cea materială».
Am vrut să pun o întrebare: «Astronavele», am întrebat, «în ce
dimensiune sunt construite?».
Firkon surâse şi explică: «Le putem construi în dimensiunea în care
vrem. Pentru noi e foarte simplu. Când deţii o cunoaştere foarte mare şi,
aşadar, te afli în deplină armonie cu toată creaţia, se face ascultare de
bunăvoie faţă de legile universale ale Tatălui nostru Dumnezeu. Atunci,
totul este bun şi posibil.
În Scriptură se repetă că tot ceea ce Dumnezeu Tatăl a creat era
bun, chiar bun foarte, deoarece era rodul mâinilor sale. Dificultăţile au
apărut pentru cei care au vrut să experimenteze răul. Ei au căzut în
ignorarea legilor universale şi ignoranţa lor i-a dus la prezumţie. Orice bun
fiu al Tatălui se încredinţează cu simplitate şi încredere în mâinile
Creatorului său care nu a omis nimic. El lucrează prin însăşi creaţia şi prin
fiii săi mai evoluaţi. Ei îi sunt mai apropiaţi Lui şi cunosc mai bine legile sale
de Iubire. Când, dimpotrivă, fiii săi, aşa cum se întâmplă pe Pământ, nu se
mai încred în cel care a creat totul, şi ei ajung să fie mândri, atunci totul
devine dificil, sau chiar complicat».
Firkon făcu un gest cu mâna către Orthon, pentru ca să preia
cuvântul.
Orthon se deschise într-un surâs şi spuse: «Lui Iacob i-am arătat
scara care suia de pe Pământ la Cer. El a văzut îngerii suind şi coborând pe
ea. Nu vi se pare», întrebă, «că această scară înseamnă toate dimensiunile

cosmice care despart Pământul de Cer? Noi traversăm toate acele spaţii
din cer până la voi, şi revenim acolo sus. La capătul acestei scări se află
Bariera Cerească».
Tina ceru explicaţii despre Bariera Cerească despre care vorbise
Orthon.
«Zona cosmică», explică Orthon, «pe care noi o numim Bariera
Cerească, reprezintă practic ultimele dimensiuni care mai au o formă
analoagă cu ceea ce cunoaşteţi voi. Dincolo de ele este spaţiul pur, energia
vitală pură, esenţa Vieţii, fără medieri de formă. Pentru a vă face o idee»,
explică mai bine, «sub Bariera Cerească, în zonele cosmice şi în universurile
şi lumile acestea, sunt multe spaţii, dar dincolo de acea Barieră sunt
conştiinţele care fac spaţiul. Pe măsură ce te sui în cosmos către Cereasca
Barieră, te eliberezi de forme, pentru a exprima mereu mai liber conştiinţa
universală, se realizează la maximum toate potenţialităţile fiinţei care sunt
în noi, se intră în mod conştient în sânul Tatălui Creator, al Preafericitei
Dumnezeiri. Viziunea Nemărginirii devine mereu mai profundă şi reală.
Însă, evoluţia nu se opreşte niciodată. Tatăl Creator nu are limite şi nu le-a
aşezat nici pentru fiii săi care vor să străbată nesfârşitele căi ale Iubirii sale
Divine».
Tina puse, atunci, o altă întrebare: «Când se spune, în rugăciune,
,,Tatăl Nostru care eşti în Ceruri‘‘», întrebă, «prin cer înţelegem spaţiul de
dincolo de Bariera Cerească sau şi pe cel cosmic?».
Orthon surâse. «Dumnezeu», răspunse, «nu poate fi închis în niciun
spaţiu, nici cosmic, nici ultracosmic. Dar dincolo de Bariera Cerească, în

maxima puritate a conştiinţei, ai o viziune mereu mai directă a Esenţei
Divine. Participarea la realitatea Divină devine tot mai activă. De aceea,
cerurile sunt aceeaşi Dumnezeire care face spaţiul, dar sunt şi orice spaţiu
de atins în acest urcuş către Creator, izvor al oricărei cunoaşteri şi al
oricărei fericiri».
Firkon avu o expresie care însemna că era un gând nu uşor de
înţeles.
«Sigur», spuse, «este o chestiune de termeni, de cuvinte, însă
realitatea trebuie concepută în linii mari, aşa cum v-am descris-o. Tot ceea
ce este exprimat în cuvinte devine restrictiv. Cosmosul este o minunăţie
nelimitată. Spaţiul ceresc este extazul conştiinţei în faţa nesfârşitelor
posibilităţi ale Iubirii care este rațiunea tuturor, esenţa vitală a tuturor.
Iubirea este Dumnezeirea însăşi. Scara evolutivă a energiilor vitale,
dimensiunile, spaţiile vitale, drumul conştiinţei, totul, în creaţie, nu
cunoaşte salturi sau goluri. Tatăl a creat totul cu duioșie nesfârşită, gradat,
cu Iubire de nepătruns. Admirabilele legi universale sunt în slujba fiilor săi
pe care El îi iubeşte nesfârşit. Dar ei sunt atât de liberi şi au aşa o
demnitate, că au posibilitatea să se răzvrătească, să strice şi să tulbure
acest plan de Iubire şi de Viaţă Veşnică. Omul va trebui să înţeleagă că este
o creatură cu unica limită de a nu fi Dumnezeu şi, deci, să-i datoreze Iubire
şi ascultare doar Lui. Acest păcat împotriva Lui a fost începutul răului în
Cosmos».
M-am gândit că omul de pe Pământ se comportă ca şi cum ar fi doar
această viaţă. Aşa că i-am adresat o întrebare lui Rafail: «Nu este cu
putinţă să se facă ceva concret, astfel ca oamenilor de pe Pământ să le fie
date mai multe dovezi despre existenţa altor lumi şi despre prezenţa
voastră în ele? Aceasta ar produce reflecţie în multe conştiinţe care trăiesc
în eroarea de a afirma că dincolo de viaţa de pe Pământ nu mai poate fi
alta».
Rafail mă privi cu duioșie, dar în ochii săi era o tristeţe ascunsă care
îmi păru aproape un reproş.
«Tu», îmi spuse, «nu ai înţeles încă că nu dovezile exterioare îi vor
face pe mulţi să renunţe la erori şi la rău. Multe dovezi le-au fost date
oamenilor, în timpul tuturor acestor milenii de istorie, de sânge şi de
nedreptăţi; dar au fost respinse şi, astfel, a crescut răspunderea multora.
Iisus a dat mii de dovezi în timpul vieţii sale publice, şi chiar în timp ce
murea pe cruce, şi după moartea sa. Totuşi, puţini le-au primit. Astăzi,
mulţi ce văd astfel de lucruri care să-i facă să înţeleagă realităţile pe care vi
le-am explicat, le răstălmăcesc; şi, acolo unde sunt constrânşi să-şi admită
ignoranţa, se consolează spunând că într-o zi aceste lucruri vor fi explicate
de ştiinţa omenească. Nu dovezile vă vor salva lumea, ci iubirea, răbdarea
şi credinţa celor care sunt, pe Pământ, mai evoluaţi din punct de vedere
spiritual: oamenii de bunăvoinţă. Puterea nesfârşită a Iubirii va învinge răul
care, dimpotrivă, are mari limite. Aşa va înceta drumul vostru de moarte şi
violenţă. Iubirea Tatălui şi a fiilor săi fideli va fi forţa convingătoare în
inimile împietrite şi, atunci, minţile se vor deschide spre adevărata
cunoaştere. La ce ar servi să-ţi însuşeşti adevăruri, fără să fi dezrădăcinat
eroarea propriei conştiinţe, decât ca să-ţi accentuezi propria răspundere?

Trebuie să înţelegi», mi-a spus cu duioșie, «că lumina se dă pentru ca să fie
de folos, nu pentru a le face rău ochilor obişnuiţi cu tenebrele».
«Atunci», am întrebat, «această iluminare va veni gradat?».
«Exact», spuse Rafail care devenise mai vesel. «Dumnezeu nu vrea
să strivească pe nimeni şi noi ne comportăm conform Iubirii Sale faţă de fiii
care se află în eroare. Totuşi, e important să se facă tot posibilul pentru a
evita ca răul să fie dus până la limita acordată. Deoarece, în acest caz
recuperarea ar fi cu atât mai dureroasă cu cât se va fi mers mai departe în
eroare. Durerea este marea voce universală de rechemare la mântuire.
Este ecoul durerii lui Dumnezeu Tatăl, imens mai mare decât orice durere
a creaturilor sale. El îngăduie ca fiii săi în pericol să simtă o părticică din
această durere Divină a sa, pentru ca ei să înţeleagă că adevărata fericire
este doar în a fi cu el, în Adevărul său».
Se făcu tăcere. Nu mă gândisem niciodată la Dumnezeu Tatăl ca la o
Fiinţă care ar putea suferi. Mă gândeam că nimic nu ar putea să atingă
nesfârşita sa beatitudine. Firkon mă privea în ochi. Am înţeles că-mi citea
gândurile. Surâse; apoi, deveni mai serios şi spuse: «Sigur, dragul meu,
nimic nu poate să atingă nesfârşita beatitudine a lui Dumnezeu. Dar
aceasta nu înseamnă că, în acelaşi timp, El nu trebuie să sufere datorită
răzvrătirii şi suferinţei fiilor săi. El suferă, fără ca, prin aceasta, să-şi piardă
beatitudinea».
Apoi, tăcu gânditor. Suspină şi, cu un ton grav, adăugă: «Dacă aţi şti
voi ce înseamnă suferinţa lui Dumnezeu!...».
Nu mai spuse altceva şi l-am văzut aplecat sub greutatea unei mari
dureri. Am văzut în el un mare fiu al Tatălui, care exprima întreaga sa
Iubire pentru acea Fiinţă nesfârşită care nu merita să fie trădată în
încrederea acordată fiilor săi, un dar extraordinar pe care doar un
Dumnezeu ar fi putut să îl acorde.
M-am scuzat pentru duritatea minţii mele şi a inimii mele. Rafail
surâse şi spuse că toată creaţia este o şcoală de Iubire. Ne-a încredinţat că
cunoaşterea îi este acordată oricui îşi deschide inima bunătăţii şi
simplităţii.
Interveni Kalna, cu vocea sa foarte dulce; chipul i se lumină:
«Scripturile», spuse, «vorbesc adesea despre dimensiunea inimii, în care
Dumnezeu le vorbeşte fiilor săi. Ea este dimensiunea duhului. Este acea
parte a fiinţei omeneşti relativă la cunoaşterea profundă. În Scriptură,
inimă şi duh înseamnă acelaşi lucru. Dimensiunea inimii nu cunoaşte
complicaţiile minţii, ci are capacitatea de a-l contempla pe Dumnezeu,
Iubirea, Bunătatea, Adevărul, Esenţa. Când fiii Tatălui trec dincolo de
Bariera Cerească şi intră în spaţiul pur, în nemijlocita contemplare a
Divinităţii şi a nesfârşitelor sale minuni, ei nu mai sunt părtaşi la viaţa
veşnică prin complicatele structuri ale minţii, ci prin limpezile şi
transparentele facultăţi ale dimensiunii inimii, sau ale duhului. Oamenii de
pe Pământ au dat o extremă valoare structurilor raţionaliste ale minţii şi au
întemniţat inima. S-au pierdut în labirintul gândurilor şi au îngăduit
mândriei să-şi instaureze lăcaşul în structurile raţionaliste. Mintea căzută
în eroare a început mai întâi să întemniţeze inima, iar mai apoi a dus
înainte acţiunea sa distructivă faţă de aceasta. Dar, a distruge dimensiunea

inimii înseamnă să-ţi provoci moartea veşnică, moartea duhului, pierzania.
În această privinţă, Iisus v-a spus adevărul. Nefericirea voastră», continuă
Kalna, «derivă din faptul că în voi mintea şi inima sunt în permanent
conflict. Mai exact, voi aţi pus materia şi spiritul în război reciproc. Cauza a
fost mândria care sălăşluieşte în voi. Orice patimă se naşte din mândrie.
Toate patimile voastre, distructive ale dimensiunii inimii, provin din mintea
voastră, pătrunsă de mândrie. Dacă v-aţi elibera mintea de mândrie şi aţi
deveni smeriţi şi simpli, buni şi transparenţi, aşa cum v-a creat Dumnezeu
Tatăl, aţi rezolva toată problema răului şi a nefericirii voastre».
Aici luă cuvântul Ilmuth. Ochii îi străluceau.
«Voi sunteţi convinşi», spuse, «că ar fi dificil să te eliberezi de
mândrie. Spuneţi adevărul, deoarece nu mai reuşiţi să vedeţi decât prin
acea lentilă, până şi purificarea voastră. Pe lângă aceasta, vi s-a vorbit
despre o purificare perfecţionistă care pentru voi nu este cu putinţă şi
atunci, voi sfârşiţi prin a vă convinge că, pe Pământ, calea binelui nu este
posibilă. Aceasta s-a întâmplat deoarece chiar şi învăţaţii şi păstorii voştri
erau plini de mândrie şi de perfecţionism. Dimpotrivă, calea purificării şi a
eliberării de mândrie este făcută din lucruri mici, din mici purificări
succesive. Este ca şi cum ţi-ai oxigena plămânii puţin câte puţin, pentru ca,
mai apoi, să te trezeşti dezintoxicat. Duhul vostru are astfel de capacităţi
încât, dacă voi i-aţi da zilnic conştiinţei voastre un pic de simplitate şi
smerenie, încetul cu încetul ea v-ar transforma, şi aţi descoperi că sunteţi
diferiţi de ceea ce credeaţi că sunteţi. Dar dacă voi vă lăsaţi traşi zilnic câte
puţin de rău şi mândrie, atunci dimensiunea inimii voastre va muri

sufocată, fără ca măcar să vă daţi seama de aceasta. Dumnezeu este bun.
El priveşte cu iubire micile lucruri bune din inima voastră. El nu pretinde
mult pentru a-i aduce la adăpost pe fiii săi rătăciţi. Dar chiar pentru a te
salva de mândrie, nu trebuie să fii mândru. Smerenia şi simplitatea duc la
smerenie şi simplitate. Iubirea şi răbdarea duc la Iubire şi seninătate. Nu
trebuie să vă gândiţi prea mult la răutatea voastră, ci mai mult la
bunătatea lui Dumnezeu Tatăl şi la cea a fiilor săi fideli care lucrează în
numele său, în beneficiul vostru».
Rafail preluă cuvântul. «Mintea», spuse, «are capacitatea de a
reţine, elabora şi modifica conţinutul dimensiunii inimii. Dar facultăţile
minţii raţionale, dacă sunt bine folosite, şi nu în dezacord cu vocile duhului,
pot ajuta inima să exprime ceea ce poartă în sine. Mintea devine un laţ
când deformează şi reprimă acel conţinut. Iată atunci, inima şi mintea,
vrăjmaşe, în timp ce nefericirea şi boala intervin să manifeste atâta durere
în existenţa voastră.
Mintea, vă repet, poate deveni vrăjmaşa Iubirii Universale şi a legilor
lui Dumnezeu Tatăl, şi atunci poate ucide Iubirea din inima omului. Calea
care v-a fost arătată este aceea, vă repetăm, a simplităţii, a smereniei şi a
bunătăţii. Doriţi aceste lucruri, pentru ca Tatăl să vi le dăruiască. Rugaţi-l, şi
veţi vedea sosind mântuirea».
Ilmuth continuă: «Pentru cine iubeşte binele, nu există moartea, în
niciunul dintre aspectele sale. A te gândi că odată cu moartea trupului
material totul se sfârşeşte, este o mare eroare, rod al orbirii interioare şi al
ignoranţei. A muri înseamnă să te naşti pe alte planete, cu un corp nou; să

întruchipezi noi forme de viaţă, deja potenţial prezente în voi. Să te naşti în
lumi noi înseamnă să câştigi o conştiinţă mai evoluată, să fii mai fericit într-o
cunoaştere mai vastă şi posibilităţi de viaţă mai mari.
Iisus i-a pus în gardă pe oamenii de pe Pământ privind uciderea
Iubirii din inima lor, prin mândrie şi ipocrizia minţii; întrucât aceasta
înseamnă să involuezi în aşa măsură încât să nu poţi să te naşti pe planete
mai evoluate, ci cu riscul de a te afla în situaţii atât de involuate, încât acea
stare să poată fi asemănată cu moartea. Durerea Tatălui pentru aceşti fii
care se pierd este atât de mare, încât ei o simt, şi suferinţa lor creşte odată
cu neputinţa voinţei de a ieşi din menghina răului, care îi ţine prizonieri.
Pentru anumiţi fraţi încăpăţânaţi care fac lucruri atât de absurde, în dauna
proprie şi a fraţilor, încât devin adevăraţi diavoli, cum să nu vorbeşti
despre moarte? Întotdeauna există speranţă şi mântuire, dar nu e drept să
profiţi de generozitatea şi mărinimoasa bunătate a unui Tată atât de
adorabil. Aceasta poate costa o mare suferinţă, deoarece El este şi drept.
Vai nouă, dacă nu ar fi aşa!».
A urmat o tăcere care mi s-a părut o dojană. Soarele apusese deja şi
munţii se coloraseră în albastru închis. Valea dezvăluia o dimensiune mai
intimă.
Rafail spuse că era timpul de plecare, dar ne şi făgădui că, în curând,
urma să ne întâlnim din nou.
«Trebuie să vă mai spunem multe lucruri», zise.
Se lăsa înserarea, peste întregul peisaj.
Ne salutarăm, ca nişte vechi prieteni ce regretă că trebuie să se

despartă.
Am fost invitaţi de Rafail să ne îndepărtăm cu câțiva zeci de metri.
Am văzut deschizându-se uşiţa discului şi o lumină foarte albă ieşi de acolo,
iluminând vegetaţia înconjurătoare. Intrară toţi, salutând cu prietenie
printr-un gest al mâinii. Apoi uşiţa se închise silenţios, şi discul se ridică
imediat, cu viteză incredibilă. Dispăru puţin după aceea. Iarba pajiştii
rămăsese aplecată şi era uşor mângâiată de vânt.
11. O lumină pe mare
În după-amiaza de cincisprezece iunie eram acasă și tocmai mă

pregăteam să citesc un fragment din Cartea Facerii, când am devenit
conștient că încep să intru în contact cosmic. Vocea lui Firkon mă invita să
vin la Nervi împreună cu Tina și prietenii noștri. Am mers până acolo cu
autoturismele și am parcat lângă gară, ca și până acum, apoi am pornit la
un drum lung, însă nu se vedea sau auzea nimic neobișnuit. Totuși,
rămăsesem calm; eram convins că Frații urmau să se arate nu peste mult
timp. Întâi am mers pe drumul spre sat, apoi ne-am întors și am revenit pe
o pasarelă de lângă mare. Gianna a spus că era pregătită să petreacă
întreaga noapte în mers, dacă ar fi fost siguri că pot vedea ceva. Am
răspuns că răbdarea este întotdeauna răsplătită, cu toate acestea, în inima
mea începeam să mă tem că pentru vreun motiv oarecare, ceva ar fi putut
să-i împiedice să apară.
Însă, brusc, am văzut o lumină albă venind de dincolo de mare,
dinspre direcția San Fruttos. Fiind cuprins de emoție, Paolo a strigat tare și
a trebuit să-l îndemn să-și recapete stăpânirea de sine.
Lumina se apropia tot mai mult, până ce a ajuns la circa cincizeci de
metri de țărmul pe care îl mărginea pasarela noastră. Acum, discul
zburător era acolo, și putea fi văzut cu ușurință de toți, iar Paolo și Gianna
au strigat cu emoție: «Sunt chiar ei! Sunt Frații!».
Paolo a avut un contact cosmic clar, și ne-a putut spune cu
exactitate ceea ce urma să se întâmple pe parcursul diverselor faze ale

întâlnirii. «Acum aprind lumina albă de pe partea inferioară», spuse. Și,
într-adevăr, lumina albă se aprinse. «Acum fac lumina mai puternică!». Și
lumina se intensifică. «Acum urmează să diminueze luminile!». Și
intensitatea luminii slăbi.
Și a continuat tot așa. Paolo anunța cu voce tare când urmau să se
aprindă luminile roșie, verde și albastră, iar aceasta se întâmpla cu
promptitudine. Discul zburător a etalat multe și diferite culori, apoi s-a
deplasat cu viteză spre direcția sud-vest și a dispărut la orizont.
Vocea lui Rafail m-a ajuns în contact cosmic, invitându-mă să ne
stăpânim nerăbdarea de a avea un contact, și sugerând să părăsim locul.
Mi-era teamă că ceilalți oameni de acolo care, de asemenea, văzuseră
discul, ne-ar fi putut opri să ne pună întrebări despre el, dar Rafail m-a
asigurat că aceasta nu se va întâmpla.
Era acolo, lângă noi, un cuplu mai vârstnic care stătuse pur și simplu
cu gura căscată, privind fix spre cer. Probabil că ei nu putuseră să înțeleagă
ceea ce fusese acolo, de fapt. Poate crezuseră că fusese vreun avion
neobișnuit. M-am gândit să le dau o astfel de explicație, însă Rafail m-a
sfătuit să nu o fac.
Am ascultat, și am plecat de acolo cu mare bucurie în inimi.
12. Doamna sublimă
Următoarea întâlnire avu loc pe un şes întins, printre lanurile de

grâu. Trecură multe ore până am ajuns acolo, cu automobilul. Ca
întotdeauna, eram ghidaţi prin contact cosmic. Vremea era frumoasă şi era
cald. Din când în când, soarele era întunecat de câte un nor greu. Ajunşi la
loc, am lăsat automobilul şi am pătruns adânc, pe jos, printre câmpii. Bolta
cerească apărea vastă, în raport cu ceea ce se vede din locurile muntoase
cu care eram obişnuiţi, din întâlnirile precedente. Am asistat imediat la
trecerea a felurite formaţiuni de discuri, un număr de nave spaţiale care
ne-a lăsat uluiţi. La fiecare trecere a acelor formaţiuni, se producea un
bubuit extraordinar de solemn şi plăcut, care vibra ca o imensă stereofonie
cerească.
Apoi am văzut astronava venind dintr-un punct al cerului. Se apropie
şi rămase suspendată la câteva sute de metri de solul acoperit cu spice
aurii: din ea ieşi un disc atât de mare şi frumos, cum nu mai văzusem
vreodată, până atunci.
Tina, ca întotdeauna, scotea exclamaţii de bucurie. Obiectul din
spaţiu se aşeză pe mica pajişte care împărţea în două lanul de grâu. Din el
ieşiră Rafail, Firkon, Orthon, Kalna, Ilmuth şi o tânără doamnă de o
frumuseţe extraordinară, care ne-a impresionat profund. Toţi erau
îmbrăcaţi simplu, cu combinezoane spaţiale largi şi haine lungi până la
glezne. Țesătura părea uşoară şi fără cusături, şi culorile variau de la bej la
azuriu, de la violet la albastru. Doamna era îmbrăcată în azuriu palid, părul

său era castaniu-blond şi i se revărsa pe spate. Era încălţată cu o pereche
de sandale care păreau aurii, dar care iradiau oglindiri cu ape, datorită
cărora uneori se iveau culori de nedescris. După înfăţişare, părea de circa
douăzeci şi cinci de ani. Ochii săi, de culoare azurie, erau foarte dulci şi
exprimau o frumuseţe şi o bunătate de negrăit. Toată fiinţa sa emana o
suavitate şi o grandoare sublime. Se mişcă cu multă graţie, naturaleţe şi
simplitate, îndreptându-se spre noi.
«Fiţi bineveniţi la această întâlnire a noastră pe care o doream de
multă vreme», spuse cu voce preadulce.
Rafail sugeră să luăm loc la umbra unui mare arbore care se înălţa la
marginea pajiştii, între două lanuri de grâu.
Marele disc era la câțiva zeci de metri de noi, şi îl puteam vedea
doar stând în picioare, deoarece atunci când şedeam eram acoperiţi de
spicele de grâu.
Fiecare îşi găsi un loc destul de comod. Încântătoarea tânără se
aşeză pe un mic dâmb, acoperit cu smocuri de iarbă. Rafail spuse că
astronava care ne apărea încă imobilă pe cer, era protejată de un câmp
magnetic care o făcea invizibilă ochiului omenesc.
Fraţii îşi exprimară bucuria de a fi cu noi, iar noi făcurăm la fel. Apoi,
se făcu tăcere şi dulcea doamnă din spaţiu spuse:
«Când vă va fi dat să călătoriţi prin spaţiu în astronavele noastre, vă
vom spune alte lucruri pe care inima noastră doreşte să vi le transmită.
Această misiune are sarcina de a vă da cunoştinţe şi de a vă face să trăiţi
experienţe care să vă aducă în situaţia de a le transmite mesajul nostru,

fraţilor voştri de pe Pământ. Toată viaţa universală este în comuniune.
Când o planetă este în pericol şi ameninţă pacea şi armonia întregii familii
a Tatălui, noi lucrăm în numele său, pentru a o salva».
Noi toţi eram îndreptaţi spre ea şi o ascultam cu cea mai mare
atenţie. Soarele avea reflexe roşiatice care îi colorau chipul, scoţându-i în
evidenţă minunata frumuseţe, în timp ce cuvintele şi gesturile sale
exprimau o mare înţelepciune şi cunoaştere.
«Binele», continuă, «produce alt bine, bucuria răspândeşte bucurie.
Iubirea produce Iubire şi cunoaşterea, altă cunoaştere. Toată viaţa
universală este în mişcare. Aceeaşi lege este valabilă şi pentru rău care
produce alt rău, dacă nu foloseşte pentru a i se înţelege inutilitatea şi
caracterul dăunător. Răul, pe planeta voastră, a produs deja atâta rău,
încât a dus la moarte şi distrugere cum nu s-au mai văzut până acum. Dar,
noi suntem aici ca să vă încurajăm că va fi făcut ceea ce trebuie pentru
salvarea voastră».
Tăcu, şi aceasta avu drept consecinţă sporirea, dacă era posibil, a
atenţiei noastre.
«Toţi fiii Iubirii Universale sunt acum la lucru, în favoarea planetei
voastre care se află în grav pericol. În curând, fiii de pe Pământ se vor găsi
într-o durere nemaivăzută în istoria lor».
Acum, minunata doamnă vorbea încet şi tristeţea îi învăluia chipul,
făcându-i vocea melancolică. Şi totuşi, nu îi dispărea măreţia care,
dimpotrivă, era cu mult mai evidentă.
«Noi», reluă, «suntem nemulţumiţi de comportamentul fraţilor de

pe Pământ. În decursul timpului, am dat diverse avertismente, şi semnele
nu au lipsit. Şi totuşi, fabricanţii morţii şi ai distrugerii au mers înainte în
cumplitele lor planuri, şi ceilalţi au trăit fără a se îngrijora excesiv,
preocupaţi doar de afacerile lor. Tatăl nu poate tolera mai departe
prosteasca înverşunare a multor oameni de pe Pământ şi, în curând,
aceştia îşi vor da singuri o mare pedeapsă care va servi la purificarea
inimilor, dar şi la oprirea distrugerii actuale şi ireversibile, a minunatelor
realităţi create pe planetă».
Sublima doamnă din spaţiu explica cu surprinzătoare precizie, ceea
ce avea pe inimă. «Noi le adresăm locuitorilor de pe Pământ o invitaţie
finală, pentru ca toţi cei care au la inimă triumful bunătăţii, revenirea la
valorile simple şi profunde ale vieţii, să se unească cu noi, cu lucrarea
noastră, pentru mântuirea lor.
Noi nu le vom putea da noi cunoştinţe fiilor de pe Pământ, până ce
ei nu vor fi renunţat definitiv la răul care e în ei. Dar Pământul nu poate
rămâne în punctul în care se află: o nouă eră este necesară pentru a duce
întreaga omenire la împlinirea legitimului pas evolutiv care să o salveze de
milenii de istorie de sânge şi ruine. Noi», spuse cu voce mâhnită şi suavă,
«îi invităm pe toţi oamenii de bunăvoinţă să ridice ochii spre cer, să fie mai
buni chiar numai pentru câteva minute zilnic, să aibă doar o licărire de
bunătate şi smerenie, pentru ca ochii lor să se poată deschide şi ei să poată
vedea clar întregul pericol al actualei situaţii de pe Pământ. Atunci, şi doar
atunci, noi vom putea face să pătrundă în inima lor mesajul nostru de
speranţă şi de mântuire. Nu trebuie făcut mult, dar acel puţin să se facă în

fiecare inimă şi în faptele simple de zi cu zi».
Suspină şi mai spuse: «Nimeni, chiar nimeni de pe Pământ, nu mai
poate, de acum, să salveze planeta de la ruina spre care a fost îndreptată
de oamenii fără minte. Salvarea va veni din cer; dar avem nevoie de
colaborarea tuturor, de un pic de bunătate şi de convertirea la bine pe
care fiecare le poate lucra în sine şi acolo unde trăieşte: fiecare poate pune
o mică piatră; aceste pietre vor fi adunate de noi şi apoi vom face restul,
pentru ca edificiul Iubirii şi al mântuirii să fie zidit pentru viitor. Mâhnirea
noastră pentru voi», suspină cu tristeţe, «este o mică parte din aceea a
Tatălui. Vă apropiaţi de ultimele timpuri ale unei istorii ajunse la extrema
limită acordată de dreptatea legilor universale ale Tatălui şi nu vă daţi
seama de aceasta: sunteţi ca orbiţi. Noi vă adresăm chemări continue şi voi
nu le auziţi, ca şi cum aţi fi surzi. Nu mai vreţi să-l rugaţi pe cel care vă
poate salva, deoarece sunteţi împiedicaţi de lipsa voastră de smerenie, şi
vă îndreptaţi spre un abis fără precedent şi nu vă pasă. Noi vrem ca voi să
vă daţi seama de aceasta şi să faceţi ceea ce cer dreptele legi universale,
pentru ca noi să vă putem evita multă durere. Aceasta, totuşi, va fi
inevitabilă, pentru ca pe planetă să se poată ivi o nouă zi care va vedea
înfrânte total, pentru totdeauna, răul şi durerea, dar este posibil să fie
împiedicat ce-i mai rău; poate că încă este cu putinţă. Acesta este ultimul
mare mesaj de Iubire şi Mântuire pe care îl dăm, pentru a vă deştepta
conştiinţa în faţa celor ce stau să se întâmple».
Ochii săi îi întâlniră pe ai mei, apoi pe cei ai Tinei. M-am simţit
răscolit. M-am gândit că dacă acesta era ultimul avertisment, lucrurile erau
de acum la un punct de o gravitate enormă. Am avut o clipă de rătăcire,
îmblânzită, totuşi, de dulceaţa şi de măreția acelui chip.
«Nu ne vor crede niciodată», am spus; «nimeni nu va voi să creadă
că ne-aţi dat un ultim avertisment pentru Pământul în pericol».
«Faptele care se vor întâmpla în curând vor tempera orgoliul
multora şi sufletele vor fi mai dispuse să asculte, deoarece vor vedea din
ce în ce că evenimentele vor fi în concordanţă cu ceea ce veţi spune voi.
Când Dumnezeu i-a cerut lui Moise să-i conducă poporul afară din robie, şi
Moise şi-a exprimat îndoiala că oamenii vor crede în misiunea sa, Domnul
l-a asigurat că aveau să-l creadă deoarece urmau să vadă cu ochii lor
împlinirea cuvintelor sale. Cu siguranţă, şi voi va trebui să suferiţi
deriziunea şi contestarea din partea multora, şi cuvintele voastre nu vor
putea să-i facă să se corijeze pe oamenii lipsiţi de smerenie. Dar oricum,
voi le veţi spune şi noi vă vom sta în preajmă. Este urgent să-i rechemaţi pe
toţi la realitate şi să invitaţi pe fiecare să-şi schimbe inima şi propria viaţă
cu simplitate şi bunătate, chiar un pic în fiecare zi. Noi vă vom învăţa şi
cum ar trebui să vă rugaţi, şi toţi vor înţelege că a te ruga este lucrul cel
mai frumos pe care îl pot face fiii Tatălui. Nu există nimic mai simplu şi
mare decât să iei contact cu toată fraternitatea Iubirii Universale a fiilor
Preabunului Tată Creator. Acesta este un altul dintre lucrurile pe care
oamenii de pe Pământ vor trebui să-l facă cu simplitate şi bunătate, pentru
a reuşi să obţină mântuirea».
Nu am înţeles mult din ultimele sale cuvinte. Ea mi-a citit gândul şi a
spus: «A te ruga înseamnă a-ţi ridica inima spre cer, spre Creator, spre noi
care suntem fiii săi fideli. Rugaţi-vă şi faceţi-o cum simţiţi, cum vreţi; dar
rugaţi-vă. Pentru a face o rugăciune este nevoie de puţin».
Şi continuă: «Acest timp de pe Pământ a fost prezis de milenii. V-au
fost date semne pentru a-l recunoaşte, şi aceste semne au fost şi încă mai
sunt. Dar oamenii sunt prea concentraţi asupra profiturilor egoiste, sunt
prea distraşi de temerile lor şi de voinţa de a continua pe drumul lor greşit.
Despre aceste lucruri vă vom vorbi mai pe larg la bordul astronavelor
noastre. Acum vă spun că un timp minunat stă să se ivească pe Pământ. Va
veni era prezisă în care toate visurile celor buni se vor împlini, acolo nu vor
mai fi nici moarte, nici boală, nici durere. Dreptatea va fi vie în inima şi în
viaţa fiilor de pe Pământ. Dar oamenii au puterea de a face să vină pe
planetă sfârşitul sfârşiturilor, dacă vor vrea să o distrugă ireparabil. Noi
vom interveni pentru a salva victimele unui asemenea măcel. Depinde de
voi toţi să evitaţi o asemenea catastrofă şi să permiteţi ca pe Pământ să
poată fi, după furtună, un timp de pace şi de bucurie, pe calea cunoaşterii
şi în aşteptarea trecerii către planete mai evoluate. În caz contrar, oricum
vom realiza acest timp, dar ar putea fi foarte scurt. După care ar urma să
se împlinească toate profeţiile care anunţă sfârşitul. Într-adevăr,
evenimentele au fost scrise, dar ceasul şi durata sunt cunoscute doar de
Dumnezeu Tatăl; şi aceasta, deoarece libertatea tuturor fiilor Creatorului
este un adevăr, şi nu o ficţiune».
Mintea îmi lupta cu inima care primise pe deplin sensul cuvintelor
sale. Doamna din spaţiu surâse şi mă încurajă.
«Nu căutaţi», spuse, «să înţelegeţi acum lucrurile care vă vor fi

lămurite mai apoi. Noi vă vom pregăti puţin câte puţin, pentru ca să nu vă
producă confuzie. Vă vom ajuta chiar să puteţi primi marile lucruri care vă
vor fi revelate. Aceasta este necesar şi nu va trebui să vă temeţi vreodată
pentru echilibrul vostru interior: vă vom da pace şi seninătate, forţă şi
curaj. Voi înşivă vă veţi minuna de aceasta».
I-am fost recunoscător, şi am văzut că şi chipul Tinei se lumina într-o
expresie mai relaxată. Ceea ce auzisem mi se părea peste puterea mea de
înțelegere şi o licărire de spaimă îşi făcuse loc în mine. Acum mă simţeam
îmbărbătat şi nu aveam îndoieli în privinţa ajutorului pentru noi şi pentru
fraţii de pe Pământ care urmau să se deschidă unui asemenea măreţ
mesaj, privind ajutorul acelor fiinţe minunate şi al Doamnei din spaţiu.
«Se va face ceea ce va fi necesar», mai spuse, «dar se vor adeveri în
curând cuvintele profetului şi tot Pământul va fi uluit de aceasta».
Chipul său avu o expresie ca a aceluia care meditează cuvinte scrise
în inima sa.
«Iată», zise cu voce sigură, «Eu voi face Ceruri noi şi un Pământ nou.
Cele dintâi vor fi trecut, ele nu vor mai reveni în mintea nimănui. Şi se va
trăi veşnic în bucurie.»
Tăcu din nou şi chipul său avea o expresie de iubire mistuitoare. O
privi în ochi pe Tina, cu duioșie, şi apoi, îndreptându-şi capul către toţi, ca
şi cum ar fi voit să-i vorbească întregului neam omenesc al pământenilor,
adăugă: «Lupul va paşte laolaltă cu mielul, iar leul va mânca paie ca boul.
Nu va fi niciun rău pe Pământ, nici distrugere. Iată ceea ce se va întâmpla
în curând pe Pământ, după cele ce stau să vină».

«Am fi vrut», a continuat, «să vă putem vorbi despre cele frumoase
care vă aşteaptă, dar nu putem să nu aducem lumea la realitatea actuală.
Din cauza egoismului multora, vor fi războaie şi distrugeri şi va trebui să
treceţi printr-o dureroasă purificare, înainte de împlinirea cuvintelor pe
care vi le-am citat. Rugaţi-vă pentru ca timpul răului să fie scurtat».
Rafail avea o expresie mâhnită, şi tot aşa şi ceilalţi. Vedeam pe
chipurile lor sublime o vie participare la cuvintele doamnei din spaţiu. Ea le
întâlni privirile, schiţând un dulce surâs. Apoi continuă:
«Sodoma şi Gomora au fost realmente distruse de foc, pentru o
mântuire superioară celei a materiei pe care ei o depravaseră. Noi suntem
aici pentru toţi fiii de pe Pământ, ca să anunţăm o pedeapsă iminentă.
Dacă ne-am prezenta astăzi ca atunci, nu am avea o soartă mai bună ca
fraţii care au fost trimişi să dea anunţul sfârşitului apropiat. Oamenii
corupţi ai acelei cetăţi voiau să folosească violenţa contra trimişilor noştri.
Astăzi am avea o soartă încă mai rea: cei mai buni ar râde indiferenţi».
Mă privi cu ochii săi plini de lumină, potolind în inima mea emoţia
produsă de cuvintele sale:
«Nu vom fi noi», adăugă, «care să intervenim prin foc, ca atunci,
pentru a împiedica să se deschidă un abis sub picioarele voastre: pedeapsa
v-o pregătiţi singuri. Noi vom folosi focul pentru a da o nouă viaţă, în urma
distrugerii pe care voi o veţi fi făcut, desfigurând planeta. N-ar sluji la nimic
să vă luăm armele de ucidere în masă pregătite de voi, întrucât voi v-aţi
pune pe creat altele. Efectele mortale şi distrugătoare ale acelora vă vor
pedepsi şi vă vor pune în situaţia de a înţelege. Planeta va învia cu aceia

care vor fi meritat să o locuiască, pentru un timp nou. Pământul va fi
atunci, din nou, grădina Raiului».
Mi-am reamintit viziunea efectelor războiului nuclear, care îmi
fusese dată de fraţi. Oraşul meu şi altele nu mai existau; şi după purificarea
cu foc, iarba şi plantele îşi reluaseră creşterea. Case răspândite şi oameni
care cultivau pământul, animale şi scene de bunătate şi simplitate îmi
umpluseră inima de bucurie şi de sentimente de iubire. Îi văzusem pe fraţi
venind şi întreţinându-se cu acei oameni noi ai Pământului. Chiar
ascultasem o conversaţie între fraţi şi pământeni. Înţelesesem că nu urma
să treacă mult timp până ce o evoluţie rapidă urma să aducă planeta
noastră la marile realităţi cosmice.
Unii oameni care locuiau acolo unde era cândva oraşul meu actual,
se suiseră la bordul astronavelor; aceste imagini care îmi fuseseră arătate
treceau cu repeziciune prin mintea mea şi erau în relaţie cu cuvintele pe
care doamna din spaţiu de-abia le pronunţase. Am revăzut ceea ce îmi
fusese arătat anterior. Oameni care fugeau în munţi, în timp ce la şes,
reacţii în lanţ ale exploziilor nucleare provocau o distrugere oribilă.
Văzusem sosind farfurii zburătoare şi astronave, cu miile. Bărbaţi,
femei şi copii erau conduşi să intre pe porţile deschise, alţii erau absorbiţi
şi ridicaţi de la pământ, deoarece nu mai era nici măcar timp de aterizare,
pentru operaţiunea de salvare. Revedeam aceste lucruri şi îmi părea că
cuvintele acelei minunate doamne din spaţiu aveau o concreteţe şi o
precizie fără egal.
Aşteptă potolirea gândurilor şi emoţiilor mele, şi apoi reluă cuvântul:

«Din păcate, astăzi, oamenii de pe Pământ cred că Scripturile sunt
basme şi fac toate eforturile pentru a-şi convinge semenii că ceea ce a fost
scris este doar simbolic. Acesta este un rău grav care va aduce între
oameni o mai mare orbire».
Reluă vorbirea mai în şoaptă. «Noe a fost luat în derâdere», spuse,
«atunci când a prezis potopul care, apoi, a venit. Stă scris că aceasta s-a
întâmplat din cauza decăderii sufletelor. Când propriile energii spirituale se
desfigurează, viaţa materială şi cea cosmică, strâns unite cu duhul, suferă
toate consecinţele. Orice corupţie spirituală produce corupţie în celelalte
dimensiuni care trăiesc în comuniune cu spiritul. Planeta voastră este
mereu mai poluată, deoarece aşa este inima voastră. Răutatea şi, aşadar,
corupţia oamenilor de pe timpul lui Noe a produs acea catastrofă. Astăzi
realizaţi una mult mai rea, prin consecinţele sale. Vă mai dăm, încă, aceste
ultime avertismente, în speranţa că vă veţi pocăi, dar nu mai intenţionăm
să ne expunem fraţii, aşa cum am făcut la Sodoma şi Gomora, când
oamenii acelor cetăţi au încercat să folosească violenţa faţă de mesagerii
noştri».
Vocea sa se făcu mai fermă, fără ca totuşi să-şi piardă suavitatea. Un
gest al mâinii îi însoţi cuvintele.
«Voi», exclamă, «credeţi, de acum, mereu mai puţin în profeţiile
care s-au împlinit în toate timpurile. În curând, plângerea Babilonului va fi
o realitate pe Pământ. Au trecut, deja, cei trei îngeri ai Apocalipsei ca să-l
avertizeze pe om despre ceea ce se va întâmpla, însă prea puţini i-au
primit şi ascultat. Deja, de multă vreme, rugăciunea martirilor a obţinut

pentru Pământ sfârşitul durerii şi al nedreptăţii, pentru fraţii buni. Deja a
fost deschisă a şaptea pecete, de către Cel care avea şi are puterea de a o
face. Acum, datorită nesocotinţei şi îndărătniciei multora, Pământul va auzi
cele şapte trâmbițe şi va bea cele şapte cupe ale mâniei care conţin cele
şapte urgii. Dar acest timp va fi mult scurtat, datorită rugăciunilor celor
buni, aşa cum s-a scris».
Am văzut ochii frumoasei Doamne umplându-se de lacrimi. Îi
străluceau în pupile şi pe gene, ca nişte picături de lumină. Tina plânse şi îi
spuse că vroia să o consoleze, pentru atâta durere a inimii. Eram confuz şi
îmi spuneam că nu voi reuşi niciodată să înţeleg cum de acele sublime
creaturi puteau să aibă atât de mult la inimă, cauza noastră. În ei era doar
Iubire şi nicio violenţă, nici măcar contra marilor rele de pe Pământ, care îi
cauzau cosmosului atâta tristeţe. M-am gândit la durerea Tatălui şi am
considerat just ca acei fii care îl iubeau atât să se întristeze astfel. Şi totuşi,
mintea mea îşi continua rătăcirea. Înţelegeam şi nu înţelegeam. Mă simţii
mişcat.
Doamna i se adresă Tinei care lăcrima şi o consolă. «Toţi oamenii de
pe Pământ», îi spuse, «care iubesc adevărata dreptate şi triumful pe
Pământ al Iubirii Tatălui Universal, nu trebuie să se teamă de nimic. Dacă
am acordat asistenţă în pustie, unui popor, imaginaţi-vă acum, ce ajutor şi
asistenţă, fără precedent până la acest fatal moment istoric, îi vom acorda
neamului omenesc care se va aduna în pustie sub stindardul
Atotputernicului Dumnezeu. Voi ne aveţi deasupra voastră şi cu voi. Nu vă
vom părăsi niciodată şi, prin voi, vom reuşi să ducem la adăpost atâţia fraţi
care altfel s-ar pierde».
Tina îşi ştergea ochii.
«În acel timp», continuă Doamna din spaţiu, «a fost Moise cel care a
condus poporul pe care voiam să-l eliberăm din robie. Existau motive
majore pentru care am decis să facem aceasta. Astăzi este ceasul
Adevărului universal pentru voi, şi un nou Moise îi va conduce la adăpost
pe toţi aceia care vor, fără discriminare de rasă sau popor. El va fi în
măsură să citească în orice inimă chiar şi cea mai mică năzuinţă spre
bunătate şi dreptate, care sunt sinonime cu Iubirea Universală».
Doamna tăcu, şi Rafail se însufleţi, luând cuvântul.
«Stă scris», spuse, «că, în acel moment, din doi bărbaţi care vor fi în
ţarină: unul se va lua şi altul se va lăsa. Două femei vor măcina la moară:
una se va lua şi alta se va lăsa. Noi îl vom salva pe cel care va fi în măsură
să poată fi salvat. Nu vom putea folosi violenţa contra nimănui, nici măcar
cu scopul salvării. Nu pot fi duşi de fraţi în lumi care nu le sunt pe plac.
Tatăl nu obligă pe nimeni să vină la El cu forţa. Fiecare o face şi o va face în
mod liber, prin propria alegere. Întrucât ora este aproape, este necesar să
se reflecteze, pentru ca acel timp pe care îl pregăteşte prostia omului să nu
surprindă pe nimeni».
Firkon ridică mâna pentru a lua cuvântul:
«Scriptura v-a pus în gardă», spuse, «să nu fiţi ipocriţi. Vi s-a spus că
semne din cer urmau să prevestească noul timp al Iubirii pe Pământ,
precedat de lucruri teribile. Nu vi se pare că acestea sunt semnele prezise?
Astronavele noastre şi farfuriile noastre li se arată pământenilor în număr

mereu mai mare. Din cer vă arătăm lumini în mişcare şi semne în soare, în
lună şi în stele. Atâţia oameni de pe Pământ asistă la fapte extraordinare.
Nu vi se pare că vă dăm de multă vreme anunţul împlinirii tuturor
profeţiilor? Semnele sunt deja sus pe cer. Fenomenele prezise de Ioan, ca
apele mării şi râurilor care urmau să devină roşii, deja s-au împlinit. Deja s-a
realizat ceea ce are puterea de a-i ucide pe oamenii de pe Pământ şi de a
lăsa intacte lucrurile. Acestea şi alte fapte, dacă le daţi atenţie, vă vor
confirma că sunteţi, deja, în timpul profeţit».
Orthon suspină şi spuse: «Zvonuri de războaie şi neam ridicat contra
neam nu au fost niciodată ca acum, când este cu putinţă distrugerea totală
a planetei. A nu vedea este orbire şi a nu auzi este surzenie. Cel care a
venit să vă anunţe aceste lucruri v-a invitat să înţelegeţi şi să nu fiţi ipocriţi.
Voi înţelegeţi ceea ce vă interesează când este vorba de planuri omeneşti.
Aşadar, deschideţi-vă inima şi mintea pentru cele care merg dincolo de
acestea şi care vor putea face adevărata voastră fericire».
Orthon se linişti şi am înţeles că îşi încheiase discursul.
Frumoasa Doamnă din spaţiu se ridică şi cu toţii am imitat-o. Soarele
era mai jos, de-abia învăluit de vaporii răspândiţi care îi dădeau cerului
nuanţe roşiatice. Ne apropiarăm de lanul de grâu şi Doamna mângâie
câteva spice. Apoi se opri şi ni se adresă:
«Nu vă temeţi: niciun om de bunăvoinţă să nu lase să-i intre în inimă
frica şi spaima. Pentru cine iubeşte pacea şi adevărul, în curând va fi mare
sărbătoare. Niciun fir de păr de pe capul vostru nu va fi atins fără un motiv
real şi fără ştirea Tatălui Universal. Trăiţi cu această certitudine şi umpleţi-vă

inima de nădejde şi pace».
Mai făcu încă cîţiva paşi spre discul care se întrezărea dincolo de lan.
Era maestuos şi reflecta cerul roşiatic pe pereţii rotunjiţi ai cupolei, despre
care nu ştiam dacă erau făcuţi din metal şi sticlă fuzionate. Nu avea lumini
aprinse, dar părea o lumină gata să-şi mărească luminiscenţa. Ne-am oprit.
Sublima Doamnă mă fixă cu ochii săi preadulci: din pupilele sale izvora o
lumină care pătrundea profund în sufletul meu şi îmi dădea o bucurie şi o
emoţie de negrăit.
«La Fatima», spuse, «mii de oameni au asistat la marele semn
apocaliptic al soarelui. Două mari războaie au fost semne fără echivoc ale
adevărului acelui mesaj pe care Eu vi l-am comunicat şi care nu era altceva
decât o lămurire a Scripturilor pentru timpul vostru. Parcurgeţi timpul care
precede imediat Împărăţia de Mii de Ani, profeţită de Ioan. În curând veţi
cunoaşte ce vroia el să vă profeţească, atunci când a vorbit despre acea
Împărăţie, şi în aceasta a aşezat prima înviere. Veţi şti ce înseamnă, pentru
cei ce vor fi rămas, să fie răpiţi în nori pentru a merge în întâmpinarea
Domnului, în văzduh. În curând se va ivi noua zi», adăugă cu voce fermă,
«în care va fi o nouă omenire pe Pământ. Animalele nu vor mai fi feroce,
nici veninoase, nici nocive. Neplăcerea voastră pentru faptele funeste care
vă aşteaptă, se va preschimba într-o bucurie de neconceput acum, pentru
voi. Vom fi cu voi până la împlinirea acestor lucruri, şi încă mai mult, după,
în noua eră a Iubirii Universale pe planeta voastră».
Eram sigur că urma să o revăd. Rafail spuse că venise ceasul pentru a
ne lua rămas-bun.
Discul primi acele persoane sublime venite din spaţiu, se ridică în aer
în lumina roşiatică a cerului, se roti uşor şi reintră în astronava suspendată
peste lanurile de grâu.
Aceasta ţâşni spre soare, schimbându-şi culorile în albastru şi
portocaliu. Am rămas în admiraţia apusului care părea înflăcărat peste
câmpie.
13. Miracolul soarelui
Pe douăzeci şi nouă iunie 1980, i-am invitat pe prieteni la o excursie

în Bracco; şi, cu ei, pentru prima dată, a venit şi Gianna. Ştiam că Fraţii
urmau să ne dea un semn al prezenţei lor şi, pentru aceasta, mă învoisem
cu Tina: urma să mă duc singur pe munte, sperând măcar într-o scurtă
întâlnire apropiată.
La orele trei ale după-amiezii, ieşeam din cantonul Levanto, pentru a
sui din nou printre munţi.
După un oarecare timp am ajuns într-un luminiş, între două păduri
de pini. Am parcat automobilele şi am urcat pe jos coasta abruptă. Acolo
sus, era foarte frumos şi sufletele erau stimulate în mod plăcut.
Când am ajuns sus, ne-am aşezat pe iarbă pentru a lua o gustare,
aşteptând ca Fraţii din spaţiu să se facă simţiţi în vreun mod. Întrucât nu se
întâmpla nimic, mai târziu m-am îndepărtat şi am mai urcat puţin. Între
timp, am văzut formându-se pe cer o nebulozitate neregulată şi soarele se
ascunse dincolo de nori: începu să coboare o negură tot mai deasă, în timp
ce temperatura scădea brusc. Am început să fiu preocupat de tăcerea
Fraţilor: nu captasem niciun contact. Am coborât unde erau Tina şi ceilalţi.
Acolo era mai puţin frig, însă aerul nu era cald şi umezeala era
supărătoare. I-am rugat mental pe Fraţi să ne dea cel puţin un semn al
prezenţei lor, dar tăcerea se prelungi până la orele şaptesprezece. Nu
reuşeam să-mi explic ce se întâmpla şi am fost asaltat de îndoiala că aş fi
înţeles greşit vreun mesaj de-al lor. Mi-am cerut scuze faţă de ceilalţi şi le-am
spus că nu ştiam ce să cred. Fraţii nu dădeau semne că ar fi observat
mâhnirea noastră. Negura cobora mereu mai deasă şi eu am propus să ne
întoarcem la automobile, în aşteptarea vreunei indicaţii.
Nici măcar nu sfârşisem de făcut această propunere, că am auzit în
contact cosmic vocea lui Rafail care îmi spunea o frază pe care o mai
auzisem şi în alte dăţi. «Om cu puţină credinţă», m-a mustrat cu duioșie,
«aşa de repede te deziluzionezi? Mai aşteptaţi. Deocamdată, vă trimitem
un pic de soare».
După câteva minute, negura începu să se rărească şi un soare blând
încălzea aerul, astfel că temperatura se ridică sensibil. M-am simţit cu
adevărat un om cu puţină credinţă şi am recunoscut în faţa tuturor,
nerăbdarea mea.
Ne-am dus cu toţii mai sus, până la locul unde mă suisem deja,
singur. Cerul devenise azuriu şi norii cei negri se îndepărtau tot mai mult.
Eram mai veseli: Nico voia să râdă, poate stimulat de bucuria de a se simţi
în contact cu Fraţii din Spaţiu. Ne-am aşezat pe iarbă şi eu am început să
admir acel peisaj extraordinar, compus din pini şi ferigi, din atâtea plăntuţe
mici şi mijlocii, şi admiram culoarea ierbii care nu mai era aceea fragedă a
primăverii, dar îşi arăta încă, proaspăta tinereţe.
În timp ce fiecare dintre noi participa în modul său la acea
sărbătoare a naturii, Gianna scoase un strigăt: «Priviţi soarele!», exclamă.
De jur împrejur, lumina se diminuase sensibil. În faţa soarelui, o
mare sferă se rotea vertiginos şi crea impresia că însuşi soarele începuse să
se rotească în jurul propriei axe. La început, am încercat o oarecare teamă,

dar apoi am privit cu seninătate acel spectacol, în timp ce razele de lumină
păreau că dansează deasupra întregii zone.
«Dacă aţi fi privit mai înainte spre soare», spuse Rafail în contact
cosmic, «ne-aţi fi văzut, deja. Dar acum vrem să vă dăm salutul lui
Dumnezeu Tatăl, Creatorul Soarelui, care-i dă viaţă Pământului prin Voinţa
Sa».
Priveam înmărmuriţi acel spectacol insolit, făcând din când în când,
comentarii admirative. Nico avea la el ochelarii de soare şi cu toţii am
încercat să privim globul rotitor prin acele lentile. Se vedea încă mai
desluşit, discul rotindu-se centrat pe soare; şi după ce îl priveai un pic,
soarele părea că se roteşte în jurul propriei axe.
Întrucât nu erau semne că fenomenul s-ar opri, m-am aşezat pe
iarbă. Tina a venit alături de mine şi, în şoaptă, comentam acele semne din
soare.
«Cuvântul apocalipsă», spunea Tina, «îmi produce frică, chiar dacă
ni s-a explicat clar că nu avem de ce să ne temem. Important este ca mulți
oameni să înţeleagă să lase răul, pentru a fi mântuiţi».
«Dacă noi ne concentrăm gândul la lucrurile minunate care sunt în
creaţie», i-am răspuns pentru a o încuraja, «şi rămânem uniţi cu cei ce
lucrează pentru Iubire şi mântuire, îi vom putea ajuta pe ceilalţi dar, mai
înainte de toate, pe noi înşine».
Gianna spuse că ea credea în triumful Iubirii Universale, mai
puternică ca orice rău. Nico afirmă că, pentru el, era dificil să conceapă o
idee de dreptate, înţeleasă ca pedeapsă. Şi aşa, fiecare spunea ceea ce

credea.
Soarele îşi continua spectacolul şi discul care i se rotea înainte
apărea tot mai distinct. Am propus să înălţăm o rugăciune către Tatăl.
Gianna a formulat una care i-a venit din inimă. Îi mulţumi pentru că ne-a
dăruit viaţa, Pământul, soarele şi pentru Fraţii din Spaţiu, atât de elevaţi şi
buni.
Tina îl rugă pentru ca minţile oamenilor să fie iluminate de Iubirea
Universală şi să se renunţe la rău pe tot Pământul, pentru venirea noii ere
de pace.
Recitarăm Tatăl Nostru. Eram emoţionaţi, şi fiecare simţea în inima
sa mângâierea şi puterea acelui Tată, atât de Măreţ şi Îndurător.
Brusc, Nico strigă: «Priviţi alături de soare!». Acum soarele continua
să se rotească, fără a mai avea în faţă discul care se mutase uşor, ieşind, nu
de tot, din circumferinţa înflăcărată a acestuia. Nu mai era atât de uşor să
ţii ochii îndreptaţi spre acel foc, dar mai era posibil. Apoi, soarele şi discul
deveniră două lucruri distincte şi totul reveni la normalitate, inclusiv
lumina mediului înconjurător.
«Acesta a fost un dar al lui Dumnezeu Tatăl pentru noi!», exclamă
Gianna.
«Aceste semne din cer ar trebui să-i facă pe oamenii de pe Pământ
să reflecteze», spunea Tina; dar ceilalţi nu puteau înţelege ceea ce nouă ne
fusese explicat mai amplu. Am revenit în vale când deja se înnoptase, şi ne-a
luat ceva timp să regăsim locul în care parcasem automobilele.
14. La bordul astronavei
În seara de douăzeci şi şapte iulie a avut loc o nouă întâlnire. După

un urcuș uşor, lumina discului ne-a semnalat prezenţa Fraţilor din Spaţiu.
Ne-a ieşit în întâmpinare Rafail, şi ne-a condus până la discul care era
aşezat pe pământ, printre arbori. Prin uşiţa deschisă, o lumină foarte albă
ilumina pajiştea. Citindu-mi gândul, Rafail mă asigură că nu voi suferi nici
neplăcere, nici ameţeli. Văzută de aproape, nava spaţială apărea
maestoasă, şi o lumină difuză transpărea prin toate punctele sale. Tina era
în mod vădit emoţionată. Rafail intră în nava spaţială şi ne făcu semn cu
mâna, să îl urmăm. Tina intră prima, apoi eu, şi apoi Paolo care venise cu
noi.
Interiorul era de o simplitate deosebită. Spaţiul destinat călătorilor
era învăluit într-o lumină care se răspândea pretutindeni, provenind de la o
sursă invizibilă. Sub marea cupolă, patru panouri luminoase ţineau locul
pereţilor. Am încercat o emoţie extraordinară: cu toţii eram luminaţi de
acea lumină care nu are asemănare pe planeta noastră. Pace şi senzaţii de
eliberare interioară se amestecau cu gratitudinea faţă de acele fiinţe
minunate care ne acordau o asemenea oportunitate. Eram plin de emoţie.
Tina conversa cu Orthon, în timp ce Firkon îi explica ceva lui Paolo
care îl privea uimit. I-am spus lui Rafail că nu aş fi în stare să-mi exprim
bucuria.
Rafail surâse şi îl privi pe Paolo care acum tăcea, cu expresia celui
care trăieşte o experienţă extraordinară şi nu vrea să o irosească prin

cuvinte.
Unul dintre panouri era luminat de linii colorate şi strălucea; un frate
care stătea aşezat în faţa lui, se ridică şi se apropie pentru a ne ura bun
venit. Era înalt, avea ochii de o culoare între verde şi albastru; şi părul
castaniu, cu reflexe arămii, care îi cobora până la gât. Am fost impresionat
de gentileţea sa aleasă. Se scuză, şi reveni la postul său, în faţa panoului cu
lumini.
Uşiţa se închise şi pavimentul pe care stăteam avu o uşoară
zvâcnitură şi o vibraţie care se prelungi.
«Urcăm», spuse Rafail; «peste puţin vom fi la bordul astronavei».
Erau acolo, în acea sală de sub marea cupolă, trei grupuri de scaune.
Rafail ne invită să luăm loc şi se aşeză şi el. Ceilalţi fraţi se duseră să
vorbească cu glas scăzut cu omul care părea să piloteze.
«Astronava», ne informă Rafail, «se află în afara atmosferei
Pământului. Nu ne va lua mult să ajungem la ea».
Veniră să se aşeze lângă noi şi Orthon cu Firkon. Acesta din urmă îşi
manifesta bucuria de a ne avea la bordul discului, şi râdea cu bunătate de
teama mea de a nu avea ameţeli, aşa cum avusesem înainte de a sui la
bord. «După cum vezi», râdea cu simpatie, «suntem bine cu toţii». Am râs
împreună cu el, şi i-am confirmat că-mi era chiar bine, cum nu mi-aş fi
putut imagina. Tina îşi exprimă admiraţia pentru simplitatea şi
funcţionalitatea mediului ambiant al discului. Paolo reuşise să-şi
mărturisească surpriza de a se afla în spaţiu. Eu meditam la felul în care
fraţii ne făcuseră să trăim experienţe măreţe, cu atâta simplitate şi

bunătate. Îmi spuneam că toate acestea erau rodul unei adânci inteligențe
şi cunoașteri a lucrurilor. Nu ştiu cât timp trecu. Discul avu o uşoară
tresărire.
«Am ajuns», anunţă Rafail. «Intrăm în astronavă».
Ne-am ridicat, şi uşiţa s-a deschis. Odată ieşiţi de acolo, ne-am trezit
mergând printr-un coridor cu plafonul nu foarte înalt. Pereţii păreau făcuţi
dintr-un metal fuzionat cu sticlă. Aveau un fel de transparenţă şi de
luminozitate dificil de explicat, însă foarte plăcută la vedere. În faţa lui
Rafail se deschise o uşă, în fundul coridorului, fără ca vreo clanţă să fie
atinsă.
Intrarăm într-o sală destul de mare: pereţii aveau aspectul celor ai
coridorului, însă erau mai presăraţi cu lumini şi se intensificase acea
inexplicabilă senzaţie că erau de o foarte mare transparenţă şi profunzime.
Întregul ambient era plin de culori care făceau ca toate obiectele să fie
pline de reflexe, ca şi cum ar fi oglindit nesfârşite surse luminoase a căror
proveniență nu putea fi precizată, iar aceasta conferea tonuri de duioșie,
căldură şi fineţe, la tot ceea ce ne cădea sub privire.
Tina a vrut să atingă ţesătura de pe unul dintre fotoliile răspândite în
grupuri, ici şi colo, în acel mediu foarte plăcut. Firkon îi surâse, citind o
întrebare, în mintea ei. Acea ţesătură asemenea aurului palid, putea fi de
stofă, dar consistenţa şi moliciunea sa te făceau să te gândeşti la o
substanţă necunoscută pe Pământ. «Avem să vă spunem multe lucruri»,
spuse el. «Nu avem mult timp». Mi-am dat seama că de când ne suisem la
bordul acelor nave spaţiale, pierdusem orice noţiune a timpului. Rafail ne

invită să luăm loc. Ne-am aşezat pe o canapea care avea în faţă cinci fotolii,
în semicerc. Rafail, Orthon şi Firkon se aşezară pe fotolii. Am observat
plafonul şi mi s-a părut mai puţin luminos ca pereţii. Variaţii de-abia
evidenţiate ale coloraţiei, dădeau impresia de consistenţă fluidă. Era ca şi
cum mâini invizibile s-ar fi jucat cu o hârtie fină şi, în cel ce privea, efectul
era plăcut şi odihnitor. Intrară Kalna, Ilmuth şi Zuhl, şi noi trasăltarăm de
bucurie. Păreau mai tineri, în acea lumină extraordinară şi prin efectul
culorilor îmbrăcăminții lor. S-au aşezat, după ce ne-au făcut o primire
sărbătorească.
«De multă vreme aşteptam acest moment», spuse Rafail cu multă
însuflețire. Vocea sa provocă o atmosferă şi mai veselă. Tina, Paolo şi cu
mine surâdeam emoţionaţi. Tot aşa şi fraţii. Rafail mă fixă cu duioșie, iar eu
nu am putut să nu elogiez rara frumuseţe a florilor care erau aşezate în
vaze transparente, pe masa care stătea la dreapta noastră. Aveau culori şi
forme foarte dulci, eliptice, rotunde sau cu aspect de cupă. Pe Pământ nu
văzusem niciodată ceva asemănător. Emanau un parfum foarte delicat
care îţi provoca senzaţii suave.
«Iubirea Universală este viaţa întregii creaţii. Taina răului este toată
aici: pierderea Iubirii. A iubi înseamnă a fi în lumină. Orbirea interioară,
ignoranţa, răutatea sunt efectul lipsei de Iubire. Esenţa Divină este Iubire şi
din ea a ieşit toată creaţia».
Prin aceste cuvinte, Rafail a început să ne spună lucruri care ne-au
captat imediat atenţia. «Răul», spuse, «înseamnă a nu fi în Iubire. Pentru
cine este în Iubire, nu este dificil să parcurgă nesfârşitele căi ale

cunoaşterii, care duc la Creator, cea mai înaltă aspiraţie a oricărei fiinţe
create. Pentru cine nu este în iubire şi este, aşadar, în rău, adevărata
cunoaştere este dificilă şi chiar imposibilă. Cu cât te afli în lumina
cunoaşterii, cu atât este mai uşor să fii în înţelegerea Iubirii. Cu cât te afli în
rău şi, aşadar, departe de cunoaştere, este cu atât mai dificil şi cu
neputinţă să fii în Iubire.
Din păcate, pe Pământ sunt puţină Iubire şi puţină cunoaştere. Iată
pentru ce oamenii, înainte de-a putea reveni pe calea dreaptă care duce la
Creator, izvor a tot ceea ce este bun, vor trebui să experimenteze mult, să
sufere şi să înţeleagă iluziile şi erorile răului».
Rafail continuă pentru a ne spune un mare adevăr.
«Voi», spuse, «întrucât sunteţi în întuneric, complicaţi faptele.
Simplitatea este una dintre marile căi ale luminii. Iată pentru ce vi s-a spus
că pentru a cuceri cerul este necesar să devii copil. Ceea ce este mare şi
profund, este mereu extrem de simplu».
La rândul său, Orthon a luat cuvântul. «Vă vor fi arătate», spuse,
«multe lucruri. O vom face cu simplitate şi metodă, pentru a vă putea fi
furnizate unele elemente apte să vă facă să înţelegeţi lucruri mai înalte.
Apoi, vă vom arăta astronava şi ne vom bucura împreună».
Firkon ne invită să ne deschidem mintea pentru a primi deplin, și
inima pentru a se împărtăși din tot ceea ce urma să vedem și să auzim.
«Priviţi în direcţia aceea», spuse Kalna indicând peretele care era la
stânga noastră, pe latura opusă celui de lângă masa cu flori. «Luaţi aminte
la ceea ce vi se va arăta».
Ne-am întors într-acolo, şi toţi şi-au îndreptat privirea spre locul
indicat. Lumina din încăpere s-a redus, creând o atmosferă mai intimă.
Tina şi Paolo nu clipeau. Se produse un fel de fum uşor, într-un punct al
camerei. S-a format un nor cenuşiu, ca prin condensarea vaporilor. Norul
îşi continuă transformarea: se conturau trei figuri. Noi priveam uluiţi acea
incredibilă metamorfoză care părea că se naşte din nimic. Puţin câte puţin,
am văzut concretizându-se siluetele unui bărbat, a unei femei şi a unui
copil. Erau reali, sub ochii noştri şi, în acelaşi timp, apăreau ca într-o scenă
de film sau de teatru. Acei vapori au mai format siluetele unor arbori şi
dedesubt s-a conturat tot ceea ce poate reprezenta o pajişte cu iarbă, flori
şi plante mici. Bărbatul şedea pe o piatră; femeia, care stătea în picioare,
era îmbrăcată cu un tricou şi pantaloni. Copilul desena semne pe iarbă, cu
o mică bucată de lemn. Era o scenă câmpenească, poate excursia unei
familii. Acele figuri pe care le vedeam în alb-negru, cum se văd pe un ecran
de televizor alb-negru, însă ca figuri reale, acum se colorau. Acea substanţă
cenuşie şi vaporoasă emitea culoare şi, rapid, luminozitatea crescu mult în
toate părţile scenei. În acelaşi timp, se mai diminuă lumina din încăperea
unde ne aflam. Am început să mă simt atras de ceea ce vedeam. Bărbatul
se ridică şi conversă cu femeia care trebuie că era soţia sa. Copilul fredona
în joacă, fără a lua seama la părinţii săi care erau prin preajmă. Am auzit
vocea melodioasă a Ilmuthei care ne-a avertizat: «Acum», spuse, «vă va fi
dat să vedeţi în această scenă de familie, ceva ce am dori să puteţi
înţelege. Fiţi atenţi».
Culoarea figurilor omeneşti, vegetale şi a lucrurilor, mai întâi se

intensifică, apoi începu să se atenueze. Hainele cu care erau îmbrăcaţi cei
trei se confundară cu acele nuanţe terne, şi ne apărură trei corpuri
omeneşti bine făcute. Exact corpul unui bărbat, al unei femei şi al unui
copil. Culoarea trandafirie pal a celor trei corpuri lăsa să se vadă o colorare
albastru deschis, care se ivea de dedesubt, de sub corpul trandafiriu, şi
scoase în relief un corp uşor mai luminos, vizibil într-o astfel de perspectivă
încât se vedeau clar cele două corpuri identice, însă separate unul de
celălalt, în realitatea lor. Procesul se repetă, şi alte corpuri începură să se
arate, toate identice dar separate, cu culori şi luminozitate diferite. Am
putut să observ că, cu cât un corp apărea mai profund, în acea perspectivă,
cu atât era mai luminos, însă nu împiedica vederea corpurilor mai
superficiale, mai întunecate. Am numărat şapte. Cel din urmă apărea de un
alb pur şi palpita, cu pulsații ritmice, luminoase. La fiecare palpitare emana
o luminozitate care străbătea toate celelalte corpuri, până la ultimul, de
culoare trandafiriu pal.
«Observaţi», spuse Ilmuth; «observaţi şi plantele şi stânca». Şi
pentru ele, ca pentru persoane, se întâmplase acelaşi lucru. Era o scenă
nemaivăzută. Totul arăta o profunzime vitală, o bogăţie de culori, ritmuri
ale trecerii acelei lumini şi o simetrie a formelor, aşa încât mă uluia.
Niciodată nu aş fi putut să presupun ceva asemănător.
«În acest mod, puteți înțelege vizual», explică Ilmuth, «variatele
dimensiuni ale energiei vitale din om, din vegetaţie şi din formele regnului
mineral. Chiar am putea subdiviza aceste şapte dimensiuni în trei moduri
identice de a fi».
Am privit şi am văzut că primele trei corpuri mai superficiale erau
asemănătoare în înfăţişarea lor, mai cu seamă relativ la consistenţa avută
şi la gradul de uşoară luminozitate. Următoarele trei erau mai luminoase şi
păreau mai fine şi mai consistente, cu cît erau mai profunde. Ultimul,
foarte alb, care palpita, apărea acum într-o lumină excepţională şi iradia în
mod clar fluxuri ritmice de lumină intensă către toate celelalte corpuri,
străbătând întreaga suprafaţă şi profunzime a acestora. Mi-am dat seama
că pe Pământ era cu neputinţă să reuşeşti să pătrunzi toată acea realitate
vitală şi că acea scenă incredibilă îi dăduse minții mele o putere de
pătrundere care, într-o stare normală de conştiinţă, aşa cum trăim noi de
obicei pe Pământ, nu era posibilă.
«Corpul cel mai extern», spuse Ilmuth, «este acela material.
Celelalte sunt din energie nematerială, cosmică şi astrală, aşa cum o
numesc savanţii voştri de pe Pământ. Cu fiecare dintre aceste corpuri omul
poate trăi în lumi şi dimensiuni variate, pe planete mai evoluate. Corpul cel
mai extern moare şi corpul de dedesubt este pregătit să se realizeze pe
deplin în noul mediu energetic. Este ceea ce se întâmplă la moarte, dar în
realitate este doar o naştere cu noul corp de o dimensiune superioară,
într-o lume superioară, de acelaşi grad evolutiv cu acela al corpului
realizat. Întrucât dimensiunile sunt foarte multe, şi corpurile potenţiale din
om nu sunt doar şapte, ci foarte multe. Vă arătăm numai şapte dintre
acestea pentru a vă facilita înţelegerea».
Eram cu totul concentrat în acea minunată realitate. Am auzit vocea
Tinei care exclama: «Frumuseţea ultimului corp luminos este extatică!».

«Este ceea ce vroiam să înţelegeţi în cea mai mare măsură»,
interveni Kalna şi vocea sa exprima satisfacţie. «Corpul foarte alb care
emite unde de energie vitală către corpurile astrale şi până la cel material,
este vizualizarea a ceea ce voi numiţi ,,duh‘‘. În Scriptură puteţi găsi că
fiinţa omenească este împărţită în corp, suflet şi duh, înţelegând prin corp
pe cel material, prin suflet corpurile astrale şi prin duh acea parte esenţială
a omului care este nemuritoare şi nu va muri niciodată, pentru că este
tronul Vieţii şi al Cunoaşterii».
«Duhul», continuă Ilmuth, «are capacitatea de a trăi în nesfârşitul
Spaţiu de dincolo de Bariera Cerească, dar atâta timp cât duhul mai este
îmbrăcat cu corpurile astrale, nu poate trece dincolo de Bariera Cerească şi
trebuie să stea temporar într-o lume cosmică de acelaşi grad evolutiv».
Firkon explică: «Fraţii din Spaţiu, care suntem noi, sunt aceia care au
desăvârşit deja corpul duhovnicesc şi, aşadar, locuiesc în mod normal în
minunatele lumi ale Luminii, în Spaţiul supracosmic. Fraţii din Spaţiu, aceia
pe care Scripturile îi numesc adesea Îngeri sau Domnul, pot întreprinde
călătorii în dimensiunile cosmice şi să îmbrace corpuri cosmice, după
necesităţi. Dimpotrivă, Fraţii care încă nu au evoluat până la punctul de a
se elibera de corpurile cosmice şi de a putea trece dincolo de Bariera
Cerească, dincolo de care se află Nesfârşitul Spaţiu al Luminii, au
posibilitatea de a întreprinde călătorii în lumi inferioare, după gradul lor de
evoluţie. Aceasta o pot face în mod autonom, în virtutea cunoştinţelor lor
şi a misiunilor pe care şi le propun, sau care le sunt încredinţate. Pentru a
merge mai departe, cum s-a întâmplat astăzi cu voi, ei trebuie să ni se

încredinţeze nouă care deja am trecut dincolo de Bariera Cerească şi care,
aşadar, avem o cunoaştere care ne permite să vă înlesnim călătorii spre
lumi superioare gradului vostru evolutiv».
«Atunci», întrerupse Paolo, «am putea să vă numim pe voi Fraţii din
Spaţiu şi pe ceilalţi care nu se pot elibera de toate corpurile cosmice, cu
numele de Fraţii din Cosmos».
«Exact», răspunse Orthon. «Cunoaşterea noastră este
duhovnicească şi subînţelege cunoaşterea cosmică. Dimpotrivă, pot fi Fraţi
care au o mare cunoaştere Cosmică, dar sunt săraci în cea duhovnicească.
Trebuie lucrat mereu asupra forţelor cosmice prin forţa duhovnicească sau
mistică, şi aceasta înseamnă să te încredinţezi mereu Creatorului care
lucrează prin Fiii Săi din Lumină. Lucrând numai asupra forţelor cosmice,
nu se pot avea garanţii că s-a lucrat drept şi fără consecinţe negative. Dar
când se lucrează cu cel ce este în Lumină şi aparţine Spaţiului Duhului şi
cunoaşte forţe mistice şi acţiunea puternică şi tăcută a Creatorului, atunci
eşti intermediar al Universalului Plan de Iubire şi de Mântuire din
Economia Divină şi nu există pericol de eroare. Nimeni nu-şi poate aroga o
cunoaştere superioară propriei limite».
Rafail ne readuse atenţia la ceea ce se întâmpla acum în norul
colorat care arăta cele trei figuri omeneşti şi o grădină. Bărbatul şi femeia
discutau. Am observat că bărbatul mişca braţele, aşa cum se face de obicei
într-o discuţie aprinsă. I-am auzit vocea. Îi făcea reproşuri soţiei în legătură
cu ceva ce nu am înţeles bine, dar care îl privea pe copil. Acesta părea să
nu bage de seamă la disputa dintre părinţii săi şi îşi continua jocul.

«Observaţi», spuse Rafail, «acum veţi vedea consecinţele mâniei
asupra corpurilor subtile şi asupra corpului duhovnicesc ale acestor fraţi».
Bărbatul îi spunea cuvinte severe soţiei, acuzând-o că nu era în
măsură să-şi facă datoria. Era încruntat şi soţia sa îl privea surprinsă. Am
văzut figura bărbatului, contururile corpurilor sale se deformau, ca şi cum
ar fi fost distorsionate de o forţă violentă. Armonia liniilor era compromisă.
Din corpul duhovnicesc care se întuneca şi-şi pierdea luminozitatea foarte
albă, plecau ca nişte valuri de cocoloşi energetici care traversau celelalte
corpuri, alterându-le lumina, omogenitatea şi forma.
Acum, bărbatul striga şi femeia plângea. Lumina alburie a corpului
său duhovnicesc deveni de o culoare pătată, spre maro închis; toată fiinţa
sa suferi o inundare cu acea colorare neplăcută şi silueta sa se contractă şi
rămase deformată. Doar corpul material, deşi devenit conţinătorul acelor
deformări şi alterări ale luminozităţii şi frumuseţii celorlalte corpuri, suferi
o desfigurare minoră. Acum, din corpul bărbatului ieşeau ca nişte şuvoaie
ale acelei energii vitale atât de dezordonate şi întunecate, se răspândeau
în emisii succesive în aerul înconjurător şi penetrau în corpurile femeii
care, la acea penetrare, de asemenea, se contractau, deformându-se şi
primind o scădere a luminozităţii lor naturale.
«Ceea ce vedeţi», explică Rafail, «este ceea ce se întâmplă într-o
fiinţă omenească a cărei conştiinţă se lasă pradă mâniei. Energia sa vitală
se întunecă şi se deformează. De la corpul duhovnicesc, această dezordine
se transmite tuturor celorlalte corpuri, până la cel material, şi toate suferă
din această cauză. Energia vitală a oricărui individ este în comuniune, prin
mediul înconjurător, cu cea a semenilor săi şi, aşadar, cine trăieşte ordonat
şi bine, le este de folos Fraţilor şi cine trăieşte dezordonat şi rău, le
dăunează semenilor. Toată creaţia este în comuniune. Totul este realitate,
şi cu cât o realitate este mai subtilă, cu atât este mai vitală. Gândul,
formele acestuia şi ceea ce voi numiţi fantezie sau imaginaţie, este de o
realitate şi consistenţă pe care materia nu le poate înţelege. Vreau să spun
că omul încă legat de materie va rămâne uluit atunci când îşi va da seama
de lipsa de consistenţă a energiei materiale, în raport cu consistenţa vitală
a duhului său, cu gândurile, sentimentele şi emoţiile cuprinse în el. Dar
întrucât acum el filtrează aceste lucruri în materie, iată că se creează o
iluzie care îl face să vadă materia foarte consistentă, iar abstractă orice altă
realitate mai subtilă».
În acest timp, bărbatul îşi continua explozia de mânie şi
,,contaminarea energetică‘‘ descrisă îl inunda acum şi pe fiu care, cu toate
acestea, continua să dovedească indiferenţă faţă de cearta alor săi. Şi
vegetaţia era pătrunsă de acele şuvoaie de energie întunecată şi
dezordonată până şi în ritmul emanaţiei, şi producea o dizarmonie şi în
roci. Am început să ne simţim invadaţi de acea stare proastă.
«Ce lucru urât!», spuse Tina. «Ce lucru urât!».
Scena suferi un fel de accelerare, apoi încetini la tempoul natural.
Acum, bărbatul îşi îmbrăţişa cu duioșie soţia care îşi ştergea lacrimile.
Micuţul era între ei şi râdea mulţumit. Corpurile celor trei şi ale tuturor
realităţilor vegetale şi minerale, sufereau un fel de recompunere. Valuri de
lumină şi culoare dădeau nouă armonie şi respiraţie acelor siluete.

Simţeam revenind în noi bucurie şi fericire, în timp ce se îndepărta
coşmarul a ceea ce văzusem şi încercasem.
Scena se stinse încetul cu încetul şi vaporozitatea redevenită cenuşie
dispăru lent. Lumina din mediul înconjurător redeveni ca la început şi
Rafail şi ceilalţi surâdeau, ca şi cum în acel moment ne-am fi regăsit, după
o paranteză care ne-a tulburat. Cu bucurie, m-am gândit din nou, pentru o
clipă, la călătoria de pe Pământ pe astronava pe care mă aflam cu Tina,
Paolo şi acei Fraţi.
Rafail reluă cuvântul: «Dacă toţi fiii lui Dumnezeu Tatăl ar fi folosit
libertatea ce le-a fost acordată pentru a urma doar nesfârşitele căi ale
Iubirii Universale şi dacă s-ar fi încrezut exclusiv în bunătatea legilor sale
universale, nu ar fi fost nevoie să se experimenteze dimensiuni cosmice
atât de limitate, în raport cu Spaţiul nesfârşit de dincolo de Bariera
Cerească. Dar întrucât a existat la origine un rebel care şi-a convins
discipolii că se putea face neascultare faţă de Tatăl a toată Bunătatea, şi că
se putea şi fără El, din acea mândrie s-a născut necesitatea de a
experimenta răul. Şi atunci, întrucât Tatăl ştia că şi alţii aveau să urmeze
acel exemplu rău, a creat dimensiuni mai limitate, a creat cosmosul, lumile
astrale şi materiale care, chiar dacă erau minunate, pentru că sunt lucrarea
Mâinilor Sale Dumnezeieşti şi oglindeau frumuseţile şi armoniile Spaţiului
Ceresc, erau, totuşi, mai limitate. În ele, mulţi dintre fiii săi urmau să se
expună experimentând egoismul în locul universalităţii Iubirii, răutatea în
locul bunătăţii, sadismul în locul fericirii de a-i vedea pe Fraţi, bucurându-se.
Ei urmau să ducă înainte căi ale răului, în locul celor ale binelui, ura în locul
Iubirii, orbirea lor în locul adevăratei Cunoaşteri care dăruieşte Viaţa. Iată
pentru ce a fost creată materia: pentru ca duhul şi Conştiinţa închisă în el
să aibă o protecţie. Voi aţi văzut că corpul material era cel mai puţin
sensibil, şi cel care ţinea în sine şi conţinea tulburarea cauzată în corpurile
mai subtile ale omului. Dacă aceşti fii nu ar fi avut un corp material şi
corpuri astrale, ei ar fi experimentat răul pe care conştiinţa lor vrea să îl
încerce, în condiţii mult mai vădite şi în durere. Este important ca omul să
se convingă de inutilitatea şi periculozitatea răului în decursul vieţii sale
materiale, deoarece altminteri în dimensiuni mai subtile şi reale îl va
experimenta suferind mult mai mult şi suportându-i toată violenţa. Trebuie
ca omul să ştie și să înţeleagă bunătatea Tatălui care nu le-a luat libertatea
fiilor infideli faţă de Iubirea sa, ci le-a acordat să se poată convinge de
aceasta, într-o situaţie de suferinţă mai mică. Însăşi suferinţa este un
mijloc de mântuire, durerea este vocea Tatălui care îşi recheamă fiii, este
purificare, este Iubire. Vai, dacă nu ar fi durerea, până ce nu va fi recuperat
ultimul fiu al Tatălui! Voi aţi văzut efectul durerii acelui bărbat care a
înţeles că îşi ofensa soţia şi vătăma sufletul sensibil al copilului. Durerea
încercată de conştiinţa sa era o energie vitală care emana din duhul său şi
recompunea şi reda armonie fiinţei sale, soţiei şi fiului».
«Când bunătatea şi Iubirea vor fi recuperate de către fiii
Pământului», spuse Kalna cu o voce foarte tandră, «atunci duhul vostru va
crea energii vitale minunate care vă vor da lumină minţii şi căldură inimii.
Atunci, forţa benefică care va emana de la voi, va vindeca relele voastre
spirituale, morale şi materiale. Şi animalele vor fi dezintoxicate de acestea,

şi plantele, şi pietrele. Voi nu vă puteţi imagina cât de legată de conştiinţa
voastră este toată realitatea vitală a ambientului. Inteligenţele
condiţionează cu adevărat ambientul vital, propriile lumi. Totul este
realitate vitală: orice mişcare sufletească de-a voastră, orice dorinţă de-a
voastră, gând sau sentiment şi, tot aşa, orice patimă. A lua în derâdere
aceste realităţi înseamnă a prelungi drumul spre lumină cu încă multe
milenii. Fiecare fiu al Tatălui va parveni la cunoaştere, în mod spontan,
liber, în virtutea propriei convingeri despre adevăr, bine şi caracterul
iluzoriu al răului. Noi vă vom ajuta mereu, până ce Tatăl va fi din nou fericit
că poate redobândi Iubirea şi încrederea voastră în El, Unicul Creator,
Suprema Iubire şi Dumnezeu.
Orice gând are o formă a sa, o culoare, un parfum, o voce şi o
semnificaţie. La fel, tot ceea ce trăieşte în duhul omului. Fiii Tatălui pot să
creeze raiuri sau să realizeze nesfârşite iaduri. Tatăl va lucra mereu pentru
a-i readuce la Sine, iar noi vom fi fiii şi colaboratorii săi fideli. Până ce toţi
se vor convinge de adevărul lucrurilor».
Firkon mă privi în ochi. Am înţeles că îmi citise în gând întrebarea pe
care voiam să o pun.
«Da», îmi spuse cu ton grav şi sigur. «Da, toate acestea se vor sfârşi.
În curând, Fiii Tatălui care fac experienţe greşite vor înţelege. Ei vor crea
atâta durere pe Pământ, încât şi orbii vor vedea şi surzii vor auzi. Inimile se
vor elibera de milenara lor duritate, minţile vor vrea Adevărul. Atunci,
Tatăl va face o sărbătoare fără precedent în istoria Creaţiei, deoarece fiul
risipitor se va fi întors definitiv la Casa sa».

«Stă scris», adăugă Rafail pe gânduri, «că se va pierde doar fiul
pierzării. Aceasta întristează nesfârşit inima Tatălui şi o face să sufere şi pe
a noastră. Aceşti oameni încăpăţânaţi nu vor voi să înţeleagă lecţia, dar ei
nu vor mai putea dăuna. Pentru ei, tot planul de iubire şi mântuire nu va fi
dat rod. Noi nu ne putem substitui lui Dumnezeu Tatăl. El a pregătit ceva şi
pentru ei; dar vai, să ispiteşti nesfârşita Bunătate, Îndurare şi Dreptate a lui
Dumnezeu! Aceşti fraţi ai noştri încăpățânaţi să nu uite că întotdeauna şi în
orice moment vor exista pentru ei, îndurare, iertare şi iubire. Dar vor
trebui să sufere în măsura incredibilei lor încăpăţânări.
Ceea ce s-a întâmplat pe Pământ în aceste milenii», adăugă Rafail cu
tristeţe, dar cu voce fermă, «de istorie de durere, injustiţie şi sânge, va
rămâne în cosmos ca exemplu, pentru ca eroarea să fie arătată în toate
aspectele sale de oroare. Aceasta, de acum, îşi atinge limita pe care i-a
pus-o Tatăl în inima sa iubitoare. El nu va mai permite să se sufere şi toţi
vor avea plata pentru tot ceea ce au dus pe umerii lor, în acest timp».
Tina era atentă şi serioasă. Paolo îl privea pe Rafail cu curiozitate şi
duioșie.
«Acum», spuse Ilmuth, «observaţi ceea ce vă vom arăta».
Lumina scăzu din nou. Norul cenuşiu se coloră rapid şi în faţa
noastră am văzut un copil cu diformităţi grave în corpul său material.
Corpurile sale subtile, dimpotrivă, erau de o mare strălucire, aveau culori
atât de extaziante şi o asemenea armonie, încât o făcură pe Tina să
exclame de admiraţie. Eu îl priveam şi sufeream în mine însumi pentru acel
contrast strident. Frumuseţea interioară a copilului domina asupra

impresiei dureroase de realitate diformă.
«Când dezordinile energetico-vitale ale conştiinţelor oamenilor
provoacă pe o planetă aceste lucruri oribile», spuse Ilmuth, «atunci,
adesea, noi luăm în posesie aceste corpuri. Voi nu o ştiţi, însă când se
suferă în corpuri diforme şi în creiere bolnave, aproape mereu acolo
coboară un înger, pentru a îndeplini o misiune sublimă şi eficace în
avantajul fraţilor de pe Pământ care vor trebui să renunţe la rău».
Tăcu. Eram mişcat din cauza a ceea ce auzisem şi văzusem. Iubirea
mea pentru acei Fraţi creştea peste măsură. Corpul duhovnicesc al
sărmanului copil era de o strălucire de nedescris. Acea lumină se
răspândea cu forţă şi delicatețe în corpurile externe şi se difuza în jur.
«Ei sunt plămânii lumii voastre», spuse; «şi când, într-o zi, veţi
înţelege astfel de lucruri, atunci nu va mai fi om pe Pământ care să-l acuze
pe Dumnezeu că a făcut creaturi de torturat, ci veţi acuza răutatea inimii
voastre dure şi îi veţi binecuvânta pe aceia care au vrut să vă poarte
durerea, încă mai mult ca voi, şi nedrept, pentru a vă putea mântui. Altfel,
ce sens ar avea sângele martirilor, binele şi iubirea din toate timpurile? Ce
semnificaţie ar avea ce a făcut Cel Care a murit pe o cruce pentru a vă
spune tot adevărul şi a vă da cea mai mare lecţie care a fost dată vreodată
pe Pământ, de Iubirea Universală? Ora Adevărului se apropie şi tot omul va
şti, îndepărtându-se uitarea necesară pentru a diminua durerea, dacă s-a
născut pe Pământ pentru a se răscumpăra pe sine sau a-i mântui pe alţii,
trebuind mai întâi să se răscumpere pe sine. Deoarece şi îngerii, când se
nasc ca oameni pe Pământ, trebuie ca mai întâi să se mântuiască pe ei

înşişi, să fie salvaţi, şi apoi vor avea puterea de a-i salva pe alţii, împlinind
dificila lor misiune. Unii dintre noi preferă să suporte suferinţe fizice într-un
corp chinuit, decât să vă facă să experimentaţi desfigurările răului. Stă scris
să nu judeci. Nu judecaţi, ci rămâneţi în Iubire, deoarece aceasta este unica
garanţie contra răului, pentru triumful binelui. Încredeţi-vă în Dumnezeu
Tatăl şi în Fiii săi care lucrează în Iubire, pentru Mântuirea voastră. Fiţi buni
şi simpli».
Ilmuth îşi sfârşi vorbirea. Norul vaporos îşi risipi culorile şi dispăru,
luând acea fiinţă de sub privirile noastre. Lumina reveni în sala astronavei.
O lungă serie de gânduri îmi străbătea cu seninătate mintea.
Rafail ne invită să-l urmăm. Veniră cu noi Orthon şi Firkon. Am vizitat
diverse pavilioane din acea enormă şi minunată casă de lumină. Am fost
conduşi într-o sală unde am toastat cu o substanţă foarte fină. Apoi Kalna a
cântat şi am auzit o muzică care o mişcă pe Tina până la lacrimi. Aveam
sufletul uşor, plin de pace şi certitudinea Iubirii fără margini din partea
Fraţilor. Apoi, ne-au condus înapoi, prin coridor, în discul care urma să ne
readucă pe Pământ. Tovarăşii noştri de călătorie au fost tot Rafail, Orthon
şi Firkon.
«Va veni timpul», spunea Ilmuth în timp ce Kalna ne surâdea, «când
nu ne vom mai despărţi. Toţi fraţii de pe Pământ care vor voi aceasta, vor
putea călători cu noi în Spaţiu. Va fi destul să vrei şi, mai ales, să fii fiu al
Iubirii Tatălui. Împreună vom vizita lumi şi vom brăzda noi ceruri. Vom fi
mereu în misiuni de iubire şi cunoaştere, pentru alţi fraţi care vor voi să
evolueze repede. Şi apoi, vom sta faţă către faţă cu Tatăl, deoarece vom
merge dincolo de Bariera Cerească». «Fiţi siguri de aceasta», încheie Kalna,
«acesta este Adevărul». Ne salutarăm toţi cu o îmbrăţişare.
Ne-am aşezat în disc, în timp ce lumina din spaţiul destinat
călătorilor acţiona în noi, pentru a ne pregăti să revenim în atmosfera
Pământului. Inima noastră rămăsese în spaţiu, în astronavă, cu toată
lumina sa, culorile şi miresmele. Discul ne readuse de unde ne luase, cu
câteva ore înainte. Erau aproximativ orele şase dimineaţa.
15. Popas în spaţiu
Discul se opri în imensul spaţiu. Milioane şi milioane de astre

apăreau pretutindeni mai mari decât apar stelele de pe Pământ: străluceau
pulsând, ca şi cum de fiecare dată ar fi emanat o limbă de flăcări de culori
variate.
Emoţia era atât de puternică încât uneori mă asalta o temere: mă
simţeam mic de tot în faţa acelui spectacol fără de sfârşit. M-am gândit la
infinita măreţie a Tatălui, Creatorul tuturor acelor minuni, şi l-am rugat să
mă înveţe El Însuşi să-l iubesc în fraţii mei şi în lucrurile create de El.
Încredințat că urma să-mi asculte rugăciunea, i-am spus că cea mai
mare dorinţă pe care o aveam era de a avea destulă cunoaştere a Iubirii
Universale, a legilor sale, pentru a putea traversa toate acele spaţii ale
cosmosului şi să trec dincolo de Bariera Cerească, şi să mă pot înfăţişa să
contemplu Frumuseţea Sa Necreată. Am avut o clipă de ezitare: m-am
temut că rugăciunea m-a făcut să păcătuiesc prin prezumţie, în faţa unei
Fiinţe Nemărginite.
Rafail mă privi cu bunăvoinţă şi îmi surâse.
«Nu», spuse, «nu este aroganţă să doreşti sincer să ajungi la casa
cerească a lui Dumnezeu Tatăl. Cea mai mare dorință a Tatălui însuși este
ca toți fiii săi în drum prin cosmos să revină la El».
Spațiul cosmic care apărea în fața mea nu era doar o imensă
sărbătoare de lumini pulsante, ci era plin de fosforescențe în mișcare,
corpuri care urmau traiectorii, ca și cum ar fi fost călăuzite de o forță

nevăzută, energii colorate care țâșneau din străfundul întunecos al
spațiului.
Rafail arătă enorma astronavă în formă de trabuc care plutea în
spațiu, în fața noastră, la nu știu ce distanță; era imensă, într-o
fluorescență albă traversată de două culori, una azurie și cealaltă
portocaliu intens.
Hublourile emiteau o lumină care creștea haloul trabucului. Forma
astronavei era mai puțin bombată decât a celei care coborâse pe Pământ,
la Spotorno: era un spectacol încântător.
Rafail ne anunță că discul intrase în astronavă. Puțin după, am ieșit
într-o stație internă unde discul staționă. Am observat ceva ca niște șine.
Printr-o ușă, am fost introduși într-un salon. Acolo erau fotolii și o masă,
aparent făcute din același material care strălucea într-o transparență
opacă. Înainte de a mă așeza, am avut impresia că era un material
rezistent dar, dimpotrivă, mi-am dat seama că era de o moliciune plăcută.
Lumina care se răspândea în această astronavă producea în sufletul
nostru senzații și efecte aparte, pe care nu aș ști să le explic.
Ne simțeam mai plini de viață ca niciodată și toate facultățile
noastre psihice se bucurau de o pace de nedescris și, în același timp, erau
ușor potențate. Eram într-o stare de fericire care parcă transfigurase și
concretizase toate potențialitățile noastre. Eram plini de atenție și de spirit
de pătrundere față de ceea ce ne era spus sau arătat.
Inima noastră ardea de o Iubire pe care nu-ți este dat să o trăiești pe
Pământ.
Intră Ilmuth cu un bărbat al cărui chip trezea admirație, prin
frumusețea și puterea sa de atracție. Ne-am așezat în semicerc pe divan și
pe fotolii.
Acel om ne privi cu amabilitate și spuse așa: «De acum, misiunea
noastră voită de sus pentru voi, este spre sfârșit. Dar cu această ocazie veți
putea face experiențe și căpăta cunoștințe care vă vor completa
pregătirea. Ar trebui să vă vorbim de mult mai multe lucruri, dar nu este
posibil, dat fiind timpul scurt acordat și alte probleme pe care a trebuit să
le înfruntăm pentru voi. Aceasta nu va trebui să vă preocupe, deoarece noi
vă vom apăra mereu și vă vom da acea lumină și acel ajutor care vă vor fi
indispensabile».
Mai intră și Orthon și cu el veni și Zuhl; se așezară în tăcere, în timp
ce bărbatul își continua mesajul.
«Pe Pământ», spuse cu ton serios, «multe probleme sunt iminente,
grave și urgente. Înapoierea multor popoare cauzează foametea și
moartea prin denutriție și boli, consecință a mizeriei. Acesta este un păcat
foarte grav care apasă asupra popoarelor care se bucură de înflorire
economică. Pe Pământ sunt atâtea și atâtea resurse, încât toți ar putea trăi
bine. Și totuși, egoismul și setea de îmbogățire și putere fac astfel că frații
mai nevoiași mor și suferă oribil».
Tina îl întrerupse și întrebă: «De ce nu interveniți voi pentru a hrăni
acele populații? De ce nu faceți așa ca cei care au posibilitatea și vor să o
facă, să poată acționa pentru a alina tot acest rău?».
Omul își încruntă fruntea lată și suspină.

«Noi nu putem», afirmă, «și aceasta ne cauzează o mare suferință.
Dacă noi am interveni atât de concret în lucrurile de pe planeta voastră,
am crea probleme încă mai serioase și grave. Deja vă spuneam că voi
cunoașteți doar o parte a problemei; într-adevăr, într-un astfel de caz ar
trebui să intervenim chiar prin forță pentru a impune o echitabilă împărțire
a bunurilor; și ar trebui chiar să intervenim în conflictele voastre
războinice. Totul s-ar schimba: noi am fi implicați în spirala urii și a
violenței care domnesc pe Pământ și am fi și noi violenți. Dimpotrivă, legile
universale sunt în măsură să smulgă din rădăcini odată pentru totdeauna,
pe căile răbdării, răul care este în oameni. Cei care suferă nedreptatea vor
fi recompensați infinit mai mult decât se pot gândi.
Pentru aceasta, Cel care a venit pe Pământ și a murit pentru Frații
săi a spus: ,,Fericiți voi, cei săraci, că a voastră este împărăția cerurilor!
Fericiți voi, cei ce flămânziți acum, că vă veți sătura! Fericiți voi, care
plângeți acum, că vă veți veseli!‘‘; și a mai spus: ,,Bucurați-vă și vă veseliți,
pentru că plata voastră multă este în ceruri‘‘.
Sunt atâtea și atâtea motive pentru care noi lucrăm din cer pentru
transformarea voastră spirituală, lucrăm în adâncul inimilor celor care
suferă, suntem Îngerii mângâietori ai celor ce pătimesc: Tatăl ne-a dat
nouă această împuternicire pentru Pământ, planetă pe care noi o
supraveghem, o iubim și o conducem, în ciuda oricărei aparențe, spre
mântuire, pentru ca toți să fie călăuziți spre Cel care îi va duce la meritata
locuință cerească. Nu a venit oare să vă spună, înainte de a fi ucis: ,,Voi
sunteți din cele de jos, eu sunt din cele de sus; voi sunteți din lumea
aceasta, eu nu sunt din lumea aceasta‘‘? Înainte de a se duce, v-a mai
spus: ,,Și dacă mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua cu
Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu‘‘.
El, a cărui înțelepciune o depășește cu mult pe a noastră, și a cărui
Iubire o cuprinde pe deplin pe aceea de care suntem capabili noi toți, a
prevăzut tot și cunoaște tot. El ne învață că Răbdarea este una dintre
marile căi ale Vieții Veșnice. Răului înrădăcinat care îi posedă pe mulți frați
de-ai săi răzvrătiți, i se vor opune răbdarea și durerea celor buni. Aceasta
va învinge eroarea. Să te opui forței cu forța, violenței cu violență, răului cu
rău, nu l-ar înlătura pe acesta din urmă, ci ar crea condiții favorabile
creșterii răului însuși, așa cum se întâmplă de mii de ani pe Pământ.
Cunoașterea noastră ne permite să nu comitem asemenea erori. Iată de ce
spune Scriptura: ,,Aici este răbdarea Sfinților!‘‘».
A rămas în tăcere, și părea pătruns de câtă suferință era pe Pământ.
Chipul său se destinse într-un surâs care părea o nădejde și continuă:
«V-am spus că acesta este chiar sfârșitul răului de pe Pământ. De
acum, ce-a de-a șaptea trâmbiță este gată să dea anunțul răscumpărării.
Cea de-a șaptea pecete a fost îndepărtată de Cel care nu minte. Cupa
mâniei Divine este plină pentru cei care întotdeauna s-au bucurat de
suferințele aproapelui».
Aceste ultime cuvinte au fost rostite cu ton sever și aceasta mă ului.
Paolo care vorbea mereu atât de puțin, îl privi și întrebă: «Cum este cu
putință să plasezi realitatea Iubirii Tatălui și a Frăției Universale, în mânia
Divină despre care ne-ai vorbit tu acum?».

Omul suspină. «Când un Tată are fii buni și fii rebeli», spuse cu voce
scăzută, «el îi cheamă pe cei răi la pocăință. Când aceștia se încăpățânează
să nu asculte vocea părintească și zoresc în a se pune în pericol atât pe ei
înșiși cât și pe frații lor, avertismentul Tatălui se va face mai sever. Dar
severitatea acestui Tată nu va fi răutate. El este un Tată bun și unica sa
intenție este cea de a-l readuce pe fiu la moderație și la bine. Dacă apoi,
acesta va face lucruri nebunești și va încerca să se omoare, atunci Tatăl se
va vedea constrâns să facă tot ceea ce-i stă în putere pentru a împiedica
atâta rău. Și dacă răutatea rebelilor se va întoarce în batjocură față de El, și
va vrea suferința fraților cu orice preț, pentru a impune în mod nebunesc
propria voință, propriul egoism și dorință de a vexa, atunci inima ofensată
și trădată a Tatălui se va aprinde de mânie și o pedeapsă severă va fi
ultimul mijloc posibil pentru a evita pierderea totală a rebelilor care i-ar
târî în puterea lor pe cei buni care nu vor să folosească violența. Să-și
aducă aminte oamenii de pe Pământ că mânia Divină pe care o citează pe
larg Scripturile, nu este o prostie sau o poetică figură de stil, ci este cel mai
mare semn al Iubirii lui Dumnezeu Tatăl, față de fiii săi răzvrătiți. Noi îl
adorăm pe Tatăl în bunătatea sa, în îndurarea sa și în dreptatea sa,
nesfârșite. Îl adorăm și în sacrosancta sa mânie divină față de fiii
Pământului care pregătesc autodistrugerea conștiințelor lor și a planetei,
pe plan material».
Își trecu o mână peste frunte; apoi, ridică o cupă pentru a sorbi
băutura.
Aici, Rafail preluă cuvântul și vorbi așa, cu felul său de a fi solemn și

firesc: «Da; oamenii de pe Pământ se pregătesc să distrugă planeta. Ei au
îngrămădit o cantitate enormă de arme de ucidere în masă și își justifică
această faptă a lor spunând că dacă nu ar face-o ei, ar face-o ceilalți. Ca și
cum noi ne-am înarma până în dinți pentru a-i ucide pe pământeni,
spunându-i lui Dumnezeu Tatăl că dacă nu am face-o noi, ați face-o voi.
Aceasta este o filosofie nesănătoasă care întotdeauna justifică răul, pe
Pământ, în toate formele sale. Aceasta nu-i va scuza pe oameni de delictul
de a fi pregătit distrugerea unuia dintre cele mai frumoase lăcașuri ale
creației, din Casa Tatălui Universal!».
Rafail era serios, preocupat, și vădea o suferință care evidenția bine
Iubirea acelei ființe pentru Pământul nostru și locuitorii săi. După o scurtă
pauză, continuă: «Noi vă repetăm că stă scris că Dumnezeu își va apăra
creația! Toți vor putea vedea câtă dreptate avea Scriptura, deoarece
cuvintele pe care ni le revelează Tatăl și pe care vi le-am transmis
dintotdeauna, ceea ce v-au spus marii Învățători și mai ales Hristos Domnul
Spațiului, sunt adevărate și toate se vor împlini, cum s-a întâmplat până în
acest moment».
Ridică degetul, în timp ce am observat atenția pe care toți Frații
prezenți o acordau cuvintelor sale.
«El v-a profețit că urmau să fie zvonuri de războaie și fapte grave. V-a
spus că acela nu era sfârșitul, dar că acesta urma să fie precedat cu puțin,
de astfel de evenimente. Nu vi se pare că Pământul se aprinde ca un câmp,
cu atâtea focare care fac preludiul unui mare incendiu? Reala posibilitate a
autodistrugerii planetei nu vă face să înțelegeți că este aproape împlinirea

Scripturilor? Iisus v-a spus că dacă știți să recunoașteți fața cerului și nu
discerneți semnele vremilor, sunteți ipocriți! Nu vi se pare că nu mai este
cu putință să se nege aceste adevăruri cunoscute?».
Interveni Firkon și ne invită să medităm la ceea ce ne-a lăsat scris
Ioan cu privire la cuvintele Domnului Iisus Hristos.
«Puteți citi în Evanghelia lui Ioan», spuse, «cuvintele Învățătorului:
,,Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați. Iar când va
veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi
de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti‘‘.
Oamenilor de pe Pământ le este dat astăzi să cunoască multe
lucruri, cu condiția să vrea să le asculte. Aceasta îi va face să fie în măsură
să înfrunte marile încercări care sunt iminente pe planetă și să nu se teamă
de violența răului care se va dezlănțui în timpurile apropiate. Cu cât forța
răului se va abate asupra Fiilor Tatălui, cu atât mai mult Tatăl va răspunde
alor săi cu ajutoare și lumină și forță pentru a învinge conform legilor
Iubirii».
Kalna ne invită să ne ridicăm. Cuvintele severe și profetice pe care le
ascultasem, nu ne împiedicaseră să participăm la atmosfera sărbătorească
din astronavă. Știam că aceasta nu stătea pe loc în spațiu, ci călătorea cu
viteză incredibilă pentru noi, cei de pe Pământ. Cunoașterea acestui lucru
ne sporea bucuria din inimă. Cu Frații era bine, inima era împăcată și
mintea se deschidea încontinuu spre cunoașterea Adevărului.
După ultimele cuvinte privitoare la făgăduința ajutorului care urma
să le fie acordat oamenilor de pe Pământ, cu ocazia marilor fapte care

interesau planeta, am fost conduși într-o altă sală, unde se adunaseră unii
Frați. Am fost așezați pe un mic podium, puțin înălțat, al cărui paviment
părea din lemn. Ne-am așezat pe perne și cu noi s-au așezat și Kalna cu
Firkon. Rafail și ceilalți ne-au salutat. Urma să ne revedem mai târziu. Am
privit plin de curiozitate culorile țesăturii pernelor și împreună cu Tina și
Paolo am discutat despre stofa cu care erau îmbrăcate și care nu avea nici
cusături, nici bătătură.
Kalna spuse: «În curând, oamenii de pe Pământ vor trăi momente
foarte triste, rod al conduitei lor rele timp de milenii. Dumnezeu, totuși, a
pregătit planul său de salvare în virtutea Iubirii care dintotdeauna l-a legat
de fiii săi. Scripturile v-au dat tot ceea ce vă este util de știut, pentru ca
acele zile să nu vă surprindă nepregătiți și ca inima voastră să nu se
tulbure, ci să fie în lumină și consolată. Ceea ce Iisus nu le-a putut clarifica
contemporanilor săi, deoarece erau nepregătiți și încă, mai mult, incapabili
de a înțelege, dată fiind lipsa de maturitate a timpurilor, vă va fi făcut
cunoscut în acești ani ce vor veni și le veți putea înțelege pe deplin.
Cunoașterea vă va fi indispensabilă pentru a face față acelor evenimente».
În acel moment, intrară Rafail, Orthon și alți patru bărbați și trei
femei. Se așezară alături de noi, după ce ne salutară. Rafail ne invită să fim
atenți, deoarece urmau să ne fie arătate unele scene. Vocea Kalnei
continuă: «Acum veți vedea unele scene», spuse, «privitoare la acel
eveniment pe care voi îl numiți moarte și pe care noi îl numim trecere».
Din același nor colorat se formară figuri, așa cum văzusem deja data
trecută. Apăru imaginea unui bărbat foarte bolnav pe un pat dintr-o

cameră. Respira cu greutate și unele persoane, cu siguranță familia, erau la
căpătâiul său.
«Este o scenă de pe Pământ», spuse Kalna, «aceasta pe care v-o
arătăm. Ea se întâmplă realmente în acest moment, pe planeta voastră.
Noi avem posibilitatea să vă arătăm scene din trecut, din prezent și uneori
din viitor. Acum observați ce se întâmplă».
Am privit plin de curiozitate și brusc mi s-a părut ca și cum bărbatul
se dubla. O imagine întru totul asemenea cu a sa, dar foarte ușoară, se
ridică din pat în poziție orizontală, se răsuci în aerul din cameră și se așeză
ușor în picioare, pe pardoseală. În același timp, cealaltă figură, cea care
zăcea pe pat, se liniști, încetă de a mai respira greu și familia îi închise ochii
și începură să plângă și să se lamenteze cu voce tare.
Corpul omului de pe pat, imobil și fără viață, avea acum ochii închiși,
în timp ce dublura sa privea, cu o expresie de surprindere, atât corpul său
de pe pat, cât și pe rudele ce plângeau. El încerca să-i consoleze pe ai săi,
să-i facă să înțeleagă că el nu era cu adevărat și definitiv «mort», însă ei
nu-l observau și își continuau lamentațiile, în jurul corpului de pe pat.
«Acest bărbat, acest frate de pe Pământ, și-a sfârșit existența sa
pământească», comentă Kalna. «Acum, el trăiește cu noul corp într-un nou
ritm vibratoriu vital. El este uluit să-și vadă corpul material mort pe pat, și
i-au trebuit câteva minute să înțeleagă adevărul lucrurilor. Ar vrea să
comunice cu rudele care-i plâng moartea fizică, dar încă nu a înțeles că el
trăiește într-o dimensiune diferită de cea materială. Acest frate trăiește
acum în sine, două realități: minunata surpriză de a fi descoperit că se

trăiește și după moarte, și fără suferința fizică care-l chinuise până la
trecere, și tristețea de a nu putea comunica cu aceia care mai sunt în viața
materială. Acum el a înțeles că lui îi este dat să-i vadă și să-i audă, în timp
ce lor nu le mai este dat să-și dea seama de realitatea lui».
Kalna se întrerupse și ne dădu posibilitatea de a urmări scena care
arăta sforțările sale inutile de a le spune acelor persoane că el era tot viu și
că moartea fizică nu ia viața.
«Vedeți acum o altă fază», anunță Kalna; «adică, primul contact cu
Frații din alte dimensiuni care au fost aduși din alte lumi până acolo,
pentru a-l primi pe fratele trecut din dimensiunea materială la altă formă
de viață. Deja vă spusesem: în întreaga creație, nimeni, niciodată, nu e
părăsit».
Am văzut ajungând în acel loc, ca și cum ar fi venit prin pereți, unii
bărbați și femei, a căror vârstă părea cuprinsă între cincisprezece și
patruzeci de ani, cel puțin aparent. Cel mai tânăr, care încă mai părea un
băiat, se apropie de bărbatul abia trecut la cele veșnice, care acum arăta ca
de patruzeci de ani, în timp ce corpul său era mult mai bătrân, și îl
îmbrățișă. Îl numea «tată», și bărbatul îl îmbrățișă pe după gât pe băiat,
spunându-i: «Fiul meu, ce bucurie să te revăd! Cât mi-ai lipsit! De unde
vii?». Băiatul îi spuse că îi era foarte bine și că îl aștepta de multă vreme.
Au urmat îmbrățișări și cuvinte emoționante între bărbat și toți aceia care
veniseră să-l primească.
Bărbatul își mai privi corpul și vroia să le vorbească rudelor
înlăcrimate care îl înconjurau, dar ceilalți îi explicară că nu era cu putință,

adăugând că urmau să-l învețe în continuare, cum să comunice cu gândul
și iubirea cu cei dragi ai săi rămași pe Pământ.
Era surprins, și am auzit și vocea Tinei care repeta: «E de necrezut,
dar este un lucru minunat».
Paolo spuse ceva ce exprima emoție în fața acelui adevăr. «Și când
te gândești», adăugă, «că oamenii de pe Pământ așteaptă moartea cu
teroare și plâng ani de zile după persoanele trecute dincolo».
În timp ce scena mai era la acel stadiu, am întrebat-o pe Kalna
pentru ce un astfel de adevăr nu le era făcut cunoscut în vreun fel,
oamenilor de pe Pământ.
«Sunt motive», răspunse, «pentru care oamenii de pe Pământ nu
pot fi informați despre aceste realități. Ei, prin durerea și ignoranța cauzate
de conștiința lor întunecată și decăzută, recuperează valori și dobândesc
conștiința necesară pentru a se insera apoi pe plan energetic, în acele
realități vitale».
În acest timp, Frații care veniseră să-l primească pe pământeanul
trecut la cele veșnice, ieșiseră de acolo împreună cu el și se îndreptau spre
un loc care nu mai corespundea cu realitatea casei și a ambientului în care
survenise trecerea.
«Deja vedeți realitatea astrală», mai explică Kalna. «Cu alte cuvinte,
acum vedeți realitatea energetico-vitală relativă la acel loc, pe un ritm
vibratoriu mai subtil».
Parcurseră un drum scurt și mi se părea că nu mergeau, ci înaintau
ușor ridicați de la pământ. La început, bărbatul merse, dar mai apoi,

observându-i pe ceilalți, reuși și el să înainteze fără a mișca gambele, ușor
ridicat de la sol.
Grupul sosi la o mică navă de recunoaștere care avea ușița deschisă.
«Acum vom intra acolo», îi spuse băiatul, «și vom merge unde trăim
noi».
Intrară, și discul se ridică rapid de la pământ, până ce dispăru în
Spațiu.
Scena se sfârșise și lumina reveni în acel ambient care părea făcut
dintr-un lemn moale în culori pale care mergeau de la nuc la fag. Firkon
reluă cuvântul:
«Noi aducem la voi rudele, prietenii și cunoscuții care vă așteaptă în
lumi mai evoluate. Dacă aceștia locuiesc deja pe planetele de dincolo de
Bariera Cerească, sunt în măsură să vină din Spațiu prin propria voință.
Dacă se află pe planete încă nu mult evoluate, pentru a naviga prin Spațiu
au nevoie de ajutorul nostru și de navele noastre spațiale. La moartea
fizică, ești dus în alte lumi. Ridicarea de pe Pământ, fără corpul material,
survine sau pe nave spațiale, cum sunt discul și astronava, sau prin efectul
forței cosmice sau mistice, conform gradului de evoluție a conștiinței celui
trecut la veșnicie. În cel de-al doilea caz, poți fi transportat în Spațiu până
la destinație printr-o lege a afinității; pentru ca aceasta să se întâmple, se
creează în jurul noului corp astral și duhovnicesc, un înveliș energetico-
vital care-l conduce pe frate până la destinație. Acest mijloc de transport
poate fi utilizat cu ușurință și de noi, atunci când dorim. Unele apariții se
realizeză, de fapt, tocmai pentru că vizitatorul din alte lumi este condus în
acest mod, până la persoana de contactat, de pe Pământ. În mod normal,
totuși, când deplasarea se face într-un număr de persoane mai mare de
două, atunci este indispensabilă nava spațială: ea oferă mai mari garanții și
posibilități de inserare în legile cosmice, decât energia vitală».
«Uneori», explică Rafail, «noi putem să ridicăm de pe solul planetei
un pământean, fără ca discul să fie aterizat și fără ca cel care este luat să
intre prin ușiță. Din disc este trimis asupra fratelui un înveliș energetic
care-l atrage până în interiorul navei spațiale, efectuând asupra lui o
accelerare a ritmului său vibratoriu vital. O astfel de energie pe care noi o
trimitem asupra lui, îl învăluie, îl pătrunde și îl eliberează de legile fizice și
de gravitația planetei».
Rafail se întrerupse. O muzică foarte dulce și melodioasă se răspândi
în acea încăpere a astronavei. Tina conversa cu Kalna, și Paolo cu Orthon.
Firkon îmi spuse că făcusem o mică pauză. Mă anunță că astronava nu era
departe de locul spre care ne îndreptam. I-am pus diverse întrebări, chiar
cu subiecte din viața mea personală, de om pământesc. Răspunse la toate
întrebările mele cu o asemenea afabilitate, încât la un moment dat m-am
simțit mișcat și l-am întrebat: «Dar, pentru ce ne iubiți atât de mult?».
Firkon ridică mâinile spre cer și răspunse: «Dumnezeu ne iubește pe noi și
noi vă iubim pe voi!». Am mai rămas conversând, până ce Rafail ne mai
solicită atenția.
«Scriptura», spuse, «vă avertizează că atunci când vor veni
momente foarte grave pentru Pământ, toți pământenii îl vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului cu putere multă și cu slavă. ,,El‘‘, spune

Biblia textual, ,,va trimite pe îngerii săi cu sunet mare de trâmbiță și vor
aduna pe cei aleși ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor
până la celelalte margini‘‘. Vă mai spune: ,,Va fi cum a fost în zilele lui Noe.
Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau și beau, se
însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut
până ce a venit potopul și i-a luat pe toți, la fel va fi și venirea Fiului
Omului‘‘. Deja v-am reamintit», continuă Rafail, «cuvintele Evangheliei:
,,Atunci, din doi care vor fi în țarină, unul se va lua și altul se va lăsa. Din
două care vor măcina la moară, una se va lua și alta se va lăsa‘‘. Acum, voi
știți ce înseamnă a fi luat sau înălțat sau ridicat de la pământ. Ați văzut și
v-am explicat în ce mod se poate întâmpla aceasta».
Îmi reveni în minte scena văzută și ceea ce ne explicase Kalna și, mai
apoi, Rafail ilustrase.
«Imaginați-vă», reluă Rafail, «că consecințele imediate ale unui
război nuclear, așa cum v-am arătat într-un contact cosmic, s-ar întâmpla
pe planetă. Iată că noi imediat îi vom ridica de la pământ pe frați, dar nu
vom putea face la fel cu vrăjmașii Iubirii, chiar dacă am vrea. Într-adevăr,
energiile dezordonate și contaminate ale corpurilor subtile ale acestora, ca
efect al conștiinței lor rele, nu ne-ar permite să-i ridicăm de la sol; și chiar
dacă am putea reuși, aceasta ar fi pentru ei un rău mai mare, decât să fie
lăsați pe Pământ. Iată pentru ce Iisus v-a vorbit despre focul Gheenei și
despre un iad pe care făcătorii răului și ai morții și ai oricărui gând și fapte
rele, îl vor cunoaște, dacă nu vor fi purificați prin căința trăită și sinceră,
care are rolul de a purifica și reechilibra, creând premisele energetico-

vitale pentru o transformare ordonată a câmpului vital. Acești frați ne-ar
vedea monstruoși, deoarece conștiința le este denaturată, și ar fi mai apoi
vătămați de energiile discurilor și astronavelor noastre, deoarece
realitatea lor vitală este dezordonată și nu s-ar integra în ordinea
armonioasă și de nealterat care domnește între noi. Acest chin al celui care
nu este în rânduială cu legile universale ale Tatălui, este tot un mijloc de
mântuire, de rechemare dincolo de orice îndărătnicie, pentru ca toți fiii
Tatălui să poată înțelege că adevărata libertate se află în bine și în Iubirea
față de Creator și Frați».
«În orice caz, chiar dacă prin bunătatea Creatorului și intervenția
noastră (întrucât altfel cele scrise s-ar întâmpla în cel mai rău dintre
moduri), vor fi evitate momente tragice pentru omenirea pământenilor,
oricum Domnul va veni, și noi vom veni cu El, pentru a-i pune capăt răului
de pe Pământ, și acea ridicare de la pământ a celor care trebuie să fie
salvați se va întâmpla înainte de a veni sfârșitul».
Rafail tăcu, și am înțeles că își încheiase cuvântul.
«Ne-ai spus», am zis, «că împlinirea celui de-al treilea secret de la
Fatima corespunde timpului care va iniția Împărăția de Mii de Ani pe
Pământ. Va fi chiar inevitabil ca un al treilea război nuclear să survină
pentru a pune capăt răului și ca să aducă o nouă eră care nu va mai apune
niciodată?».
Orthon suspină. Își împreună mâinile și păru că își cercetează
gândurile cele mai adânci.
«Maica lui Iisus», spuse, «după Domnul și Fiul Său, este cea mai
înțeleaptă și minunată creatură. Iubirea sa pentru Tatăl, pentru Iisus și
pentru noi toți este nemărginită. Ea are mai multă cunoaștere decât orice
alt fiu al Tatălui. Noi o considerăm Marea Soră, dar încă mai mult, o Maică,
Maica Universală».
Acea sublimă Doamnă din Spațiu îmi rămăsese întipărită în suflet
pentru totdeauna, și făcuse să-mi ardă inima de o Iubire foarte pură și
nesfârșită. Tina vorbea adesea despre Ea, și spunea cu simplitate că o
iubește nemărginit de mult. O simțeam mereu prezentă.
Rafail reluă, de unde se oprise Orthon:
«Ea a apărut pe Pământ de mult mai multe ori decât își poate
închipui cineva. Uneori a apărut cu răsunet, ca la Fatima, și semnul din
soare pe care l-a arătat Ea a făcut să se înțeleagă și a confirmat că vă aflați
în timpul prezis de Ioan în Apocalipsă. Cele două părți care au fost revelate
s-au împlinit și chiar acea luminozitate de pe cerul Pământului care s-a
arătat pentru a anunța cel de-al doilea conflict mondial care a fost un
moment apocaliptic de mari proporții, s-a realizat, după cum profețise Ea.
De acum, este aproape timpul adeveririi celui de-al treilea aviz care a fost
divulgat doar neoficial. Lucrăm pentru ca o tragedie înspăimântătoate să le
fie evitată oamenilor de pe Pământ. Pe Pământ se aprind mereu mai mult
focare de ură și de război fratricid. Apoi, incendiul se va dezlănțui, și
prostia lucrătorilor urii și a morții va fi vădită, în jertfa care se va împlini.
Noi îl implorăm pe Tatăl, pentru a va evita atâta rău; îi rugăm pe Învățător
și pe Maica Universală să voiască să facă imposibilul pentru a evita atâta
durere. Știm că aceasta se va întâmpla: dar cerem și ne angajăm fără a ne

cruța, pentru ca în curând să triumfe Iubirea și pe Pământ să răsară noua zi
anunțată. Pericolul crește și din cauza poluării apelor, a cerului și a oricărui
element al planetei. Pământenii au ales căi greșite, au tins spre profitul
material, în paguba sănătății și a energiilor lor vitale. Eroarea și dezordinea
duhovnicească au produs contaminare și dezordine materială. Nu era
interzis progresul; dimpotrivă, era în Voința Tatălui care le-a oferit atâtea
daruri fiilor săi, însă fiii săi de pe Pământ au delapidat moștenirea locuinței
sale, a acestei planete create de Iubirea sa. Acum El îi pedepsește, dar în
cea mai mare parte sunt tocmai susținătorii erorilor care se pedepsesc pe
ei înșiși. În curând, se vor adeveri cuvintele Apocalipsei: ,,Și am văzut un
înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului și un lanț mare în mâna
lui. Și a prins pe balaur, șarpele cel vechi, care este diavolul și satana, și l-a
legat pe mii de ani. Și l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit
deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârși
miile de ani‘‘».
«Mai scrie», spuse Kalna, «că aceasta este învierea cea dintâi.
Într-adevăr, cei care vor fi ridicați de la pământ, vor fi cu corpul lor
material care va suferi o dematerializare și va deveni ca al nostru, capabil
de a se rematerializa după nevoi. Scriptura continuă, spunând: ,,Fericit și
sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceștia moartea cea
de a doua nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și
vor împărăți cu El mii de ani‘‘. Iată», explică Kalna, «cine va fi ridicat de la
pământ va fi dintre ai noștri, va fi ca Ilie, pentru a ne face înțeleși, care a
fost adus pe astronavele noastre și s-a putut întoarce zece ani mai târziu,
pentru a le aduce un mesaj pământenilor. Cei care vor împărăți cu Hristos
miile de ani vor putea trăi pe Pământ și El va fi în mijlocul lor și noi vom fi,
de asemenea. Și se vor putea sui cu El și cu noi în Spațiu. Pământul va fi
reintrat în fraternitatea Iubirii Universale și va fi din nou, cum a fost deja
explicat, grădina Edenului. Nu va mai trebui să vă împiedicăm accesul în
Eden, Spațiu necontaminat, rămas fidel Tatălui și legilor sale. Noi,
Heruvimii cu sabie de flacără vâlvâitoare, vom fi printre voi și voi veți fi cu
noi. Și voi veți administra lucrurile Celui care are putere în Cer și pe
Pământ prin voința Tatălui și orice administrare a bunurilor sale va fi a
tuturor. Într-adevăr, cei înviați vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos,
o preoție care va proveni direct de la El, după cum a fost anunțat de o
coborâre a noastră pe Pământ, a marelui Frate Melchisedec. Atunci voi nu
veți mai cunoaște nicio altă moarte. Cuvântul care v-a fost dat după
adevăr, nu va pieri niciodată».
Am fost apoi invitați să ne odihnim pe paturi comode, în cămăruțe
cu o lumină difuză. Tina, Paolo și eu am intrat fiecare în cămăruța noastră.
Nu eram obosiți, dar înțelesesem că această odihnă urma să ne dea energii
bune și o mai mare deschidere a duhului pentru lucrurile care ne așteptau.
Kalna și Rafail ne însoțiră. Ceilalți își luară rămas-bun de la noi cu prietenie,
urându-ne odihnă plăcută. Inima îmi era plină de recunoștință pentru acei
Frați și o bucurie profundă îmi sătura ființa. Mă simțeam protejat și mă
gândeam la cuvintele de-abia ascultate. Mă cuprinse un somn dulce, în timp
ce și cei doi frați ai mei de pe Pământ se odihneau cu sufletul plin de bucurie.
16. Rugăciune și mesaje
O intensificare gradată a luminii și o muzică suavă ne deșteptară.

Trecură să ne ia Rafail și Kalna care ne-au însoțit într-o sală unde dansau
unii tineri și fete. Alții cântau, acompaniați de muzica unor instrumente.
Frații care cântau la instrumente erau foarte abili în acea artă și dotați cu o
sensibilitate deosebită. Dintre acele instrumente, unele ne erau cu totul
necunoscute, întrucât erau complet diferite de ale noastre; altele ar fi
putut fi definite ca fiind asemenea vioarei, harpei, trompetei, oboiului și nu
știu dacă clavecinului, orgii sau pianului. Emiteau sunete calde, delicate și
pătrunzătoare, într-o armonie care exprima o elevație supranaturală.
Unele pasaje, deși dincolo de orice asemănare cu muzica Pământului, îmi
aminteau de anumite compoziții de Bach.
Frații intrau și ieșeau liber. Erau bărbați și femei care arătau de o
vârstă greu de definit, dar pe care aș fi estimat-o între cincisprezece și
treizeci și cinci de ani. Expresiile fețelor le erau blânde, chiar cu o
diversitate a fizionomiilor și personalităților. Unii păreau mai meditativi
prin temperament, alții mai practici și vioi. Aveau trăsături fizionomice
diverse și caracteristici diferite pe care pe Pământ le-am putea asimila cu
diversele rase umane, cu deosebirile dintre neamurile națiunilor și
regiunilor îndepărtate unele de altele. Toți ne-am salutat cu afabilitate;
câte unul se oprea pentru a ne cere lămuriri și ne arăta simpatie
primitoare. Toți erau informați despre proveniența noastră și erau la
curent cu misiunea pe care Rafail și ceilalți o desfășurau cu noi.

Apoi a fost executat un cânt atât de melodios, încât am fost răpiți de
el. Mișcările dansatorilor și dansatoarelor erau atât de agile și expresive,
încât atingeau profund sufletul.
La un anume punct s-a lăsat tăcerea. Un Frate care era prezent și
care trebuie că era foarte iubit și venerat datorită înaltului său grad de
evoluție și cunoaștere, spuse cu voce tare: «Tatăl Ceresc îi binecuvântează
pe frații noștri de pe Pământ și pe cei ai oricărei planete din creație. Iubirea
să atingă inima acelora de pe Pământ care nu îl primesc. Lumina sa
nesfârșită să lumineze mintea acelora care nu îl văd. Să-i răsplătească
Dumnezeu și să-i ocrotească pe cei care lucrează pentru cauza sa cea
dreaptă. Să atragă la sine cu puterea sa preadulce pe orice fiu rătăcit».
Odată spuse aceste cuvinte, toată adunarea recită o rugăciune, cu
glas scăzut și cu simțire:
«Tată Preaiubit și adorabil în veci, care ești dincolo de orice Spațiu;
dulce este pomenirea Numelui tău; Iubirea ta pătrunde orice abis și ne
răpește inimile; noi te rugăm acum pentru toți frații de pe Pământ. Dă-le
Lumina ta și Focul tău. Iartă-le orice ofensă. Fă ca ei să-i ierte pe frații care
nu știu să iubească. Îndepărtează orice păcat din întregul Cosmos și de pe
Pământ. Fie ca toți fiii tăi să te cunoască, o, Tată, și să te iubească veșnic.
Ascultă, o, Tată, și dăruiește-ne bucurie și pace în cunoaștere. Amin».
O preadulce pace intrase în noi, la cuvintele de implorare ale acelor
Frați. Ochii Tinei erau plini de lacrimi. Paolo era absorbit și tăcut. L-am
privit pe Rafail care spuse:
«Dumnezeu Tatăl, Cel care este Bun și Foarte Smerit, Mare și

Atotputernic, ne face să simțim prezența sa Divină și surâsul său cel
iubitor».
Urmă un timp de reculegere, în care fiecare îi vorbi Tatălui în taina
inimii. I-am simțit prezența mai mult decât dacă ar fi luat o formă și ar fi
fost o persoană văzută. L-am iubit pentru mine și pentru toți fiii săi de pe
Pământ. L-am iubit deoarece îl simțeam demn de a fi iubit.
Un perete lateral al sălii începu să gliseze, arătând o altă încăpere
alăturată, a astronavei. Se formase acum un unic mare ambient, unde se
reuniră alți bărbați și femei. Toți luară loc; Rafail se ridică și începu să
vorbească astfel:
«Toată Fraternitatea care trăiește în mod conștient în Iubirea
Universală a Tatălui, i-a ajutat întotdeauna pe frații de pe Pământ, angajați
într-un lung și dificil drum. Dar în acest timp planeta se îndreaptă spre
împlinirea marilor evenimente, prevăzute din veci de Dumnezeu Tatăl,
lucruri despre care noi suntem informați de mult timp și pe care le-am dat
spre scriere Profeților coborâți pe Pământ pentru a-și împlini misiunea lor
de călăuză. Dintotdeauna noi ne-am arătat pământenilor și i-am contactat,
pentru a-i informa despre prezența noastră. De când cel de-al doilea război
mondial s-a dezlănțuit pe continentele acelei lumi, noi am studiat moduri
de intervenție mereu mai concrete. De la finele conflictului care a produs
atâta durere, contactăm în mod vizibil un număr tot mai mare de frați.
Aceasta continuă tot mai mult, în ciuda existenței obstacolelor și
prejudecăților care stau în calea continuării misiunii noastre. Astronavele
noastre sunt foarte vizibile, discurile noastre execută mișcări și emit lumini
colorate care nu le sunt specifice mijloacelor de transport aeriene, navale
și terestre ale planetei. Cei care ne văd opriți în atmosferă nu se pot îndoi
că suntem noi. Cei care ne văd mergând în zigzag pe cer sau care zăresc
sfere de foc mișcându-se în mod bizar, sau observă alte fapte inexplicabile
pentru legile fizicii, nu pot decât să deducă de aici, prezența noastră».
Rafail ne privi pe Tina, pe mine și pe Paolo, cu atitudinea celui care
știe că este ascultat cu atenție.
«Dar noi», continuă, «îi contactăm pe frații de pe Pământ și pe alte
căi mai folositoare, vorbim duhului lor, inimii lor și minții lor, chiar și
imaginației, fără a constrânge, ci pentru a le transmite gândurile și
sentimentele noastre, pentru a le dărui lumină și cunoaștere. O facem în
mod suav și ei sunt liberi să-și deschidă ființa către aceste adevăruri, sau să
le respingă și să continue, conform propriilor alegeri. Acesta este timpul în
care se vor adeveri cuvintele Fratelui Ioil, care le-au fost date fraților de pe
Pământ pentru viitor care acum este prezentul: ,,Fiii și fiicele voastre vor
profeți, bătrânii voștri vise vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor vedea‘‘.
Pentru fiii Pământului este timpul deplinei împliniri a cuvintelor
profetului: ,,Voi face să apară, zice Domnul, semne minunate în Cer și pe
Pământ, sânge, foc și coloane de fum‘‘».
Rafail îndemnă toată Fraternitatea Iubirii Universale să lucreze în
Numele lui Dumnezeu Tatăl, pentru mântuirea oamenilor de pe Pământ.
Toți erau atenți la cuvintele lui.
«Noi suntem foarte triști», scandă, «pentru lucrurile care se vor
întâmpla în curând pe Pământ». Apoi se reculese, ca și cum ar fi fost în

rugăciune, și adăugă: «Dar noi ne încredem în nesfârșita îndurare și
bunătate a lui Dumnezeu, a Domnului Hristos care a murit pe acea planetă
din dragoste pentru frați, și a Doamnei, Maica sa, care poate mult pe lângă
inima Lui și a Tatălui Ceresc».
Nu sfârși de pronunțat aceste cuvinte, că lumina începu să scadă. L-am
întrezărit pe Rafail care se așeza ușor. Ne-a fost arătată o scenă teribilă pe
care prefer să nu o relatez. O voce de bărbat spunea: «Soarele se va
schimba în întuneric și luna în sânge, înainte de venirea zilei Domnului,
mare și înfricoșătoare».
Apoi, o voce de femeie pronunță aceste cuvinte de nădejde: «Cine
va chema numele Domnului se va mântui; pentru că pe muntele Sion și în
Ierusalim va fi restul celor mântuiți, după cum a spus Domnul, și vor găsi
scăpare cei chemați ai Domnului».
Am văzut nenumărați bărbați, femei și copii care erau ridicați de la
pământ, luați pe astronavele îngrămădite pe cerul unui Pământ răvășit. Era
ca și cum cei care erau trași la adăpost ar fi avut un semn de recunoaștere,
pentru că străluceau cu aceeași strălucire ca astronavele.
Lumina reveni, și Rafail se ridică din nou.
«Scripturile», spuse, «îl numesc pe Dumnezeu, Domnul Puterilor.
Când s-a născut Iisus, Fiul Dumnezeului Celui Viu, în peștera din Betleem,
semnul smereniei nesfârșite a acelui Măreț Frate, Puterile Domnului îi
cântau Slava, pentru pacea oamenilor de pe Pământ. Acum ne îndreptăm
spre bătălia finală contra răului, contra durerii care de prea mult timp îi
întristează pe fii și pe Tatăl lor. În curând, vom suna trâmbița biruinței

Iubirii Universale, a Dreptății și a Binelui. Pe Pământ va răsări un soare
niciodată văzut înainte, nici măcar pe timpul celui dintâi Eden. Rămășița,
este profețit, va fi în mare sărbătoare cu Cel care domnește de drept, fiind
Bun, Drept și Adevărat, după cum stă scris».
Rafail se așeză și, după o scurtă pauză, continuă: «Îi vom ridica de la
pământ pe frații care dintotdeauna au căutat bunătatea și dreptatea, apoi
pe cei pocăiți și, în fine, pe cei care vor pleca genunchiul în fața lui
Dumnezeu Tatăl, în ultimul moment. Pentru toți va fi salvare, dar nu
pentru cei care au ales duritatea inimii, spre pierzanie. Cine are urechi de
auzit, să audă!».
Se întrerupse, apoi vocea sa deveni mai șoptită.
«Noi», spuse, «îi invităm pe toți frații de pe Pământ să-și deschidă
inima spre bunătate și rugăciune adresată Tatălui Creator și nouă,
mijlocitorii săi. Orice năzuință de-a lor va avea răspuns mereu, așa cum s-a
întâmplat întotdeauna. Noi suntem în măsură să ascultăm gândul vostru și
inima voastră sărmană. Și cu mult mai mult, Dumnezeu Tatăl. Rugați-vă și
implorați, voi cei buni și simpli ai Pământului, pentru a fi înduplecată
mândria omucidă și fratricidă prezentă în lumea voastră. Nici măcar o
silabă a rugăciunii voastre nu se va pierde, nici un suspin al sufletului
vostru, în favoarea dreptei cauze. Rugați-vă și implorați, și fiți smeriți și
buni în fiecare zi. Să nu se descurajeze inima voastră datorită limitelor
omenești. În orice moment există iertare și îndurare. Orice păcat de-al
vostru, dacă sunteți smeriți și căiți, va fi prilej de iubire și tandrețe. Tatăl
ne-a pus pe noi lângă voi și vi l-a dat pe Cel care are cunoaștere, bunătate
și Iubire dincolo de orice închipuire. V-a fost dat un Învățător a cărui
înțelepciune și îndurare nu cunosc margini. Cu el este Maica sa, Doamna
Spațiului, Cea care la Fatima, pierdută localitate terestră, le-a dat unor
copii simpli anunțul iminentului moment apocaliptic care amenință
Pământul, datorită nebuniei omului. Ea imploră și lucrează în toată clipa
pentru fiii de pe Pământ, însă greutatea pe care o poartă este tot mai
intolerabilă și povara sa tot mai de nesuportat. Sunt legi universale ale
dreptății pe care Tatăl le-a dat drept garanție a Iubirii dintre fiii săi, dintre
aceștia și El. Noi le spunem cu tristețe fraților de pe acea planetă că deja
de multă vreme suntem dincolo de orice limită acordată. Să fie acolo o
întrecere de bunătate, rugăciune și smerenie. Să revină simplitatea unei
vremi, care nu este contrară progresului atins, dacă este bine trăit. El va
veni în curând și noi vom fi cu El. Împărăția Iubirii va reveni pe Pământ și va
fi o zi mare pentru cine o va fi așteptat, și o zi mare și înfricoșătoare pentru
vrăjmașii săi, vrăjmașii Iubirii Domnului Dumnezeu».
Ne-au fost date două mesaje, dintre care unul secret. În timp ce îmi
era încredințat cel de-al doilea, Rafail îmi spuse: «În curând va veni
Împărăția sa pe Pământ, o Împărăție a Duhului, care nu va putea fi
încredințată niciunei puteri omenești. Și aceasta a fost hotărât și este
scris».
Apoi ni s-a anunțat că astronava era oprită în spațiu: urma să intrăm
din nou repede în disc, pentru a coborî într-o lume necunoscută nouă.
17. Pe o planetă minunată
Am intrat în marele disc. Cu noi au venit Rafail, Firkon, Orthon,

Kalna, Ilmuth, Zuhl și alți trei Frați, doi bărbați și o femeie. Era o atmosferă
sărbătorească: interiorul navei de recunoaștere era diferit de cele pe care
le cunoșteam. Cabina și celelalte spații interioare erau separate prin pereți.
În mijloc era un mare tub luminos care mergea din centrul pavimentului
până la cheia cupolei. Ne-am așezat în fața unui hublou.
«Dumnezeul meu!», exclamă Tina și se retrase ca pentru a rezista la
emoția acelei priveliști.
Paolo, fascinat de spectacolul care apărea în fața ochilor săi, nu
reușea să se mai dezlipească de hublou. Coboram încet spre solul unei
planete minunate. O natură cu vegetație bogată era răspândită peste
câmpii, munți și coline. Un râu mare, pe care erau presărate numeroase
insule, curgea cu apele sale albastre spre o mare uriașă. Cerul era brăzdat
de farfurii zburătoare. Nu am văzut orașe, case sau centre locuite. Lucrul
m-a surprins, dar Rafail care îmi citise gândul, îmi explică: «În aceste lumi
fidele legilor universale, se trăiește integrat în natură».
Pe acel cer strălucea o lumină imensă, provenind de la un astru
asemenea Soarelui, care se răspândea dulce și era plăcută la vedere. Am
observat că era diferită de aceea, tot așa minunată, a soarelui Pământului.
Vapori risipiți formau pe cer dantele gingașe și forme încântătoare
reflectau lumina acelei stele, creând culori palide sau mai intense.
Într-o clipă am fost în vegetația deasă a unei coline. De acolo,

ajungea la noi sunetul valurilor mării, ce unduia ușor datorită unui vânticel
îmbătător. Am coborât pe o iarbă asemănătoare celei de la noi, de pe
Pământ, dar a cărei culoare verde bătea în diverse tonuri. Și formele
arborilor și ale frunzelor erau mai grațioase și estompate la culoare pe
margini, în timp ce se vedea mai intensă în interior. Viguroasa vegetație
oferea fructe asemănătoare celor de pe Pământ, chiar dacă nu cu totul la
fel: păreau mere, ananas sau banane; altele erau roșii și rotunde. Totul
vădea o varietate și o armonie dificil de imaginat.
Ne-au venit în întâmpinare vesele, câteva animale grațioase,
asemănătoare urșilor panda, însă ușor mai mari decât cei care trăiesc pe
Pământ, și noi i-am mângâiat cu afecțiune.
Apoi, am pornit cu Frații către o pajiște pe care se așezau câteva
nave de recunoaștere, în timp ce altele plecau. Am parcurs-o prin lateral, și
Ilmuth ne-a explicat că locul era unul dintre cele mai importante puncte de
întâlnire a Fraților din multe lumi. Ne-am învârtit în jurul unui arbore al
cărui trunchi enorm avea o circumferință foarte mare și ale cărui ramuri
aveau o amploare de mai mulți zeci de metri; frunzele sale erau late și
foarte elaborate, cu nuanțe și o varietate de culori palide, de la verde la
roșu. Am rămas să-l privesc încântat, în timp ce Tina îl atingea, ca pentru a-l
saluta.
În acest timp, călăuziți de Rafail, continuam să mergem împreună cu
Frații.
Acum, colina se făcea mai abruptă și sub coastă vegetația era mai
deasă. Apăru, dedesubt, o construcție asemănătoare cu o ciupercă enormă

sau cu un disc așezat pe pajiște. Am avut impresia că era o locuință sau un
templu sau un edificiu care pe Pământ ar fi putut fi un hotel. Culoarea sa
era de nedefinit, mergea de la verde la maro, de la azuriu la bej. Am
observat perfecta sintonie cu nuanțele naturii, ale cerului și ale terenului
care, pe ici-colo, era acoperit cu un mușchi de culoarea celui de pe
Pământ, asemenea unui covor natural.
Marele disc părea făcut din același material din care erau construite
astronavele pe care călătorisem; dar, în ciuda puternicei senzații de
transparență, nu era posibil ca din afară să-i vezi interiorul. Am intrat pe o
poartă deschisă: spectacolul care se înfățișă ochilor noștri este de
nedescris! Pavimentul marii săli consta în iarba de pe sol dar, din când în
când, era acoperit de acel mușchi pe care tocmai l-am descris. Câteva
covoare erau dispuse ici-colo, și se asortau bine cu natura locului care aici
era respectată cu acuratețe. În grupuri, erau pregătite locuri de ședere pe
fotolii și scaune, unele așezate pe sol și altele pe covoare. Pe o latură a
acestei mari încăperi erau fotolii și divane, îndreptate spre interiorul sălii,
ca într-un loc de reuniune unde unii referenți trebuiau să fie orientați către
adunare. Coloane de mărimi diferite ieșeau din sol și se înălțau până ce
depășeau tavanul: în realitate, era vorba despre trunchiuri de arbori care
nu fuseseră tăiați. Frunzele lor protejau de acel soare și creau un joc
elegant de lumini și umbre, care conferea o senzație foarte dulce de
seninătate și odihnă. În timp ce dinafară nu i se putea vedea interiorul, în
ciuda transparenței, dinăuntru se putea admira exteriorul, natura
înconjurătoare, și această priveliște era odihnitoare, prin filtrul pereților și

al tavanului. Pe o latură a marii săli și în spate, erau ușițe care se
deschideau și se închideau silențios, fără ajutorul cremonelor, pentru a-i
lăsa pe Frați să intre și să iasă. Am înțeles că acolo erau camere pentru
diferite funcțiuni. Acolo, Frații puteau să se odihnească și să ia masa, sau să
citească și să converseze.
Am ieșit de acolo, și Rafail ne conduse pe o mică pajiște, înconjurată
peste tot de un gard viu. Plante mari făceau umbră și lăsau spații pentru
lumina care venea de la astrul care-i dădea viață acelei lumi. Ni s-a spus că
urma să asistăm la un spectacol organizat de acei Frați pentru noi.
Ne-am așezat pe iarbă. În acest timp, continuau să sosească alte
persoane, cu care schimbam saluturi sau știri. Apoi, s-a așternut tăcerea.
Pajiștea era ticsită. În fundal, în fața noastră, lângă gardul viu, se formară
culori și se creă un mare decor câmpenesc.
Lumina acelei energii misterioase se integra foarte bine în lumina
naturală, și era ușor mai intensă.
Câțiva Frați intrară în «scenă» și începură recitarea unui spectacol
care se desfășură în faze alternate, prin modalități pe care pe Pământ le-am
putea defini asemănătoare comediei, cabaretului sau spectacolului
muzical.
Mai întâi, au fost scene de un mare umor. Toți râdeau, și chiar și noi
am fost cuprinși de râs, asistând la acel spectacol înveselitor, cu atâtea
replici comice care erau jucate cu o artă extraordinară. Chiar și natura
participa la acele scene, intensificându-le sensul umoristic. Au fost produse
efecte care nu sunt cu putință pe Pământ.

Apoi, scena se schimbă, și a urmat reprezentarea unei istorisiri
impresionante: un bărbat și o femeie în căutarea, alături de alți Frați din
Spațiu, unei creaturi care, voind să ajungă la Dumnezeu Tatăl, realizase un
zbor în Spațiu, fără ca posibilitățile sale să-i fi permis aceasta. Știința sa era
foarte limitată, însă inima sa sinceră și Iubirea sa erau astfel, încât lăsau în
urmă orice alt lucru, din dorința de a atinge lumi unde ar fi fost posibilă
vederea fără văl a Chipului Dumnezeiesc al Creatorului. Această istorisire
care, povestită așa, ar putea părea banală, a fost, dimpotrivă, de o
realitate și o forță incredibile. Pe mulți frați i-am văzut mișcați, și pe Tina
care își ștergea lacrimile. Paolo, la rândul său, îmi spuse că se identifica
mult cu minunata ingenuitate a acelei creaturi a lui Dumnezeu.
Apoi, au fost scene de baluri și dansuri și executarea unui spectacol
muzical.
O misterioasă energie vitală regiza acele efecte de lumină, culoare și
perspectivă care îl captivau pe cel care participa. Așa te prindeau acele
fapte, încât părea că ești mai mult protagonist decât spectator. Mi-am dat
seama că era posibil să produci efecte pe scenă. Nu aș reuși să spun mai
mult, pentru a face să se înțeleagă intima comuniune cu ceea ce se
desfășura în fața ochilor noștri.
Pajiștea a fost teatrul unei sărbători foarte frumoase, unde s-a putut
manifesta bucuria fiecăruia și a tuturor. Toți acei Frați proveniți din atâtea
lumi, erau fericiți că se revedeau și că puteau schimba experiențe și lucruri
noi, din lumile lor. Nu aș putea spune cât au durat toate acestea. Acel
soare iradia o vitalitate și răspândea o lumină care bucurau toate simțurile.

Am intrat în edificiul în formă de disc. Înăuntru se adunase un mare
congres al Fraților. Un parfum suav circula prin aer, ca de flori de câmp
primăvăratice, foarte delicate. Minunata Doamnă a Spațiului era acolo, în
fața tuturor. Surâdea, și alături de ea era un Domn de o frumusețe
tulburătoare. Am recunoscut în El figura de lumină care mă vizitase într-o
noapte, după ce îmi fusese anunțată de Rafail. Ca atunci, acum El era
îmbrăcat în alb, ochii îi erau albaștri, avea părul și barba castanii, și părea
în vârstă de circa treizeci de ani. Împreună cu ei, erau figuri frumoase de
bărbați și femei al căror aspect dulce fermeca și impunea venerație,
trezind sentimente de mare respect. Ochii tuturor se îndreptară spre
Doamna din Spațiu și către Domnul.
«Iubire tuturor fiilor Tatălui», spuse acesta din urmă, «și Pace
oamenilor de bunăvoință de pe Pământ».
Lungi aplauze abia perceptibile se ridicară din întreaga adunare. I-am
văzut pe acei Frați vizibil mișcați. Chipul Omului era de o frumusețe și de o
maiestate de nedescris. Doamna de lângă El îi era desăvârșita încununare.
Delicatețea și frumusețea sa desăvârșeau acea priveliște care liniștea inima
și o făcea să abunde de duioșie și senzații minunate.
«Eu sunt Păstorul cel bun», spuse El cu vocea sa preadulce, «și
cunosc oile mele de pe Pământ și ele mă cunosc pe mine, precum mă
cunoaște Tatăl și eu cunosc pe Tatăl».
Toți ascultau cu atenție.
«Pentru oile mele de pe Pământ», mai spuse cu intonație plină de
iubire, «mi-am dat viața. Eu am primit de la Tatăl meu puterea de a-mi da

viața și de a o lua înapoi. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la
Tatăl meu».
Își îndreptă privirea divină spre Doamna care îi era alături. Ea îl privi
și toată adunarea izbucni în lungi, abia perceptibile și emoționante aplauze
care nu se mai sfârșeau.
«În curând», reluă îndreptându-și privirea spre toți, «le vom putea
spune fiilor de pe Pământ că toate Scripturile s-au împlinit. În curând eu
voi face noi toate lucrurile și acolo vor fi, conform făgăduinței, ceruri noi și
pământuri noi. Aceasta voi adeveri Eu, potrivit voinței Tatălui meu».
«Voi», spuse cu voce sonoră și preadulce, «voi sunteți prietenii mei,
frații mei. Cu voi îi voi aduna pe fiii mei din orice timp și totul se va împlini,
după legile Iubirii Universale a Tatălui. Se va împlini toată dreptatea și toți
vor vedea și vor știi adevărul. În respectul libertății acordate de Tatăl
tuturor fiilor săi, noi am dăruit doar Iubire, fapte bune și Cuvântul nostru,
chiar și celor care voiau să sufoce bucuria inimii noastre, veselia
adevărului, și ne-au provocat multă durere. Noi am acceptat o astfel de
suferință, pe care și acum o suportăm de bunăvoie, fiind părtași la durerea
lui Dumnezeu Tatăl. Dar mai ales, insistăm în a da Cuvântul care să arate
calea cea dreaptă și să dea, prin puterea sa, cunoaștere și Viață Veșnică.
Mulți fii ai lui Dumnezeu Tatăl au dat Cuvântul meu oamenilor de pe
Pământ. Ei au făcut cunoscute gândurile și inima Creatorului. Pentru
aceasta, nu au fost întotdeauna iubiți și respectați de aceia care nu iubeau
adevărul Tatălui. Mulți Profeți au precedat venirea mea. Apoi am venit Eu
în lumea fiilor de pe Pământ și am fost numit Verbul sau Cuvântul, de aceia

care erau dintre ai mei și mă recunoscuseră. Am spus cine sunt și am fost
dat morții. M-am arătat cu acest trup care trecea prin pereții caselor
oamenilor de pe Pământ și am mâncat cu ei, pentru ca apoi să fiu înălțat la
cer, după voia mea, în altă dimensiune și stare. Voi, Fraților, m-ați precedat
și m-ați urmat; și acum faceți aceleași lucruri pe care le-am făcut și eu și
vreți aceleași lucruri pe care le-am vrut și eu, pentru că este voința Tatălui
Ceresc care ne unește în Iubirea sa Universală. Acest Cuvânt pe care mulți
l-au dat celor de pe Pământ, pe care l-am dat și Eu, totuși, nu a reușit să-i
aducă pe unii rebeli pe calea Iubirii și a Adevărului Universal. Noi am avut
răbdare și vom avea mereu, pentru că răbdător este Tatăl cel Ceresc. Dar
durerea pe care El a revelat-o și durerea atâtor frați care suferă în mod
nedrept, și au suferit în toate timpurile pe Pământ, a făcut să se înalțe
rugăciunea martirilor care a fost ascultată de Fratele Ioan și scrisă în
Apocalipsă. Iată de ce Tatăl mi-a cerut să fac noi toate lucrurile de pe
Pământ și să pun sub așternutul picioarelor lui pe toți vrăjmașii mei, pe
vrăjmașii fericirii Fraților, ai Iubirii Universale. Este hotărât ca în curând să-i
fie redată pacea planetei Pământ și fiilor săi care suferă de foame și de
sete, și care vor iubire și dreptate. Iată pentru ce Tatăl, Eu, Maica mea și
toți Fiii Fraternității Universale vom asista în curând la întoarcerea
Pământului în comuniunea de Iubire și de Pace care ne leagă pe toți în
Dumnezeu Tatăl. Rebelii care au semănat doliu și ruină pe Pământ vor fi
obiectul atenției Tatălui, în alt loc, și în alt timp. Pământul va fi din nou
grădina Edenului. Pe astronave va fi sărbătoare și mare bucurie, atunci
când vom încredința Tatălui, Iubirii sale Nesfârșite și Îndurării și Dreptății

sale, Mâinilor sale Dumnezeiești înclinate spre iertare și lente la mânie, pe
rebeli, pe frații care nu au vrut să învețe lecția milenară a răului și au
preferat să rămână surzi la Cuvântul Iubirii și al Adevărului, dat lor și
pecetluit cu Sângele Martirilor».
Aplauze sincere se înălțară încă înainte ca Omul să fi sfârșit aceste
din urmă cuvinte.
«În curând», zise, «voi veni, frați de pe Pământ, vom veni în acele
ceruri să înfrângem moartea și ura, și atunci va străluci măreția celor
smeriți și a celor simpli. Slujirea în Iubire și în cunoaștere va înlocui orice
concept de putere. Va fi sfârșitul fiarei care a vrut să îi ia locul lui
Dumnezeu. Omul este simbolizat prin numărul șase, în timp ce numărul
trei este simbolul lui Dumnezeu. Șase sute șaizeci și șase este de trei ori
șase, adică omul care a vrut să-i ia locul lui Dumnezeu Tatăl. Acesta este
numărul fiarei care va pieri și, odată cu ea, profetul mincinos care a dat un
cuvânt al său, neadevărat, care nu era al nostru, nu era al meu, nu al
vostru, nu acela al unicului și adevăratului Tată Universal. Când totul va fi
împlinit, voi, Heruvimii din Scripturi, veți pune capăt vigilenței voastre și
veți îngădui ca toți fiii mei de pe Pământ să poată brăzda spațiile nesfârșite
create de Iubirea Tatălui. Eu sunt martor al Iubirii Lucrătoare a acestui
Tată. Nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl ca mine, și mai mult decât mine. Fiii săi
au avut de la El Dreptul de a parcurge nesfârșitele spații, de a locui
temporar în nenumăratele lumi create, de a culege nenumăratele roade
ale Iubirii sale, dar nu pe acela de a trăda însăși Iubirea sa, de a se trăda pe
sine, propria Viață și pe cea a Fraților.

Noi i-am trimis pe Noe, Moise, Ilie, Enoh și pe atâția alții. Fratele Ilie,
mare fiu al Tatălui, a strigat: ,,Eu mă mistui de zel pentru Domnul
Dumnezeul Puterilor‘‘. Și ca el, toți ceilalți pe care i-am trimis l-au adorat
pe Cel care a pregătit Armatele sale Cerești pe Pământ. I-am luat pe
astronavele noastre pe Ilie și pe atâția alții care au cunoscut prima înviere
a trupului, despre care v-au vorbit toți profeții și Ioan în Apocalipsă, cu
privire la Împărăția de Mii de Ani. Dintotdeauna i-am însoțit pe oamenii de
pe Pământ, cum a făcut și Rafail cu tânărul Tobie. Niciodată nu i-am lăsat
singuri. Cuvântul nostru a fost mântuire și adevărată cunoaștere pentru
toți cei care au voit să îl primească ca pe lumina adevărului. Profeților le-am
arătat timpul sfârșitului, al biruinței finale a Dumnezeului Puterilor, asupra
unei nebunești rebeliuni a multor fii ai săi. Lui Iezechiel i-au fost arătate
lucruri care se întâmplă pe Pământ și se vor întâmpla în curând. Nu stă
scris că Dumnezeu a creat tenebrele, ci că El a creat Lumina și a despărțit-o
de întuneric. Deoarece acestea se creaseră de cel care ar fi avut puterea
de-a o face. Tot ceea ce a făcut Tatăl este bun și bun foarte, după cum se
spune în mod repetat în Scriptura care narează creația. După Ieșirea care
va fi pe Pământ și care nu va avea precedente în istoria lumii și a bisericii,
orice lege omenească va lăsa locul celei Dumnezeiești și universale a
Tatălui Ceresc. Fiii Iubirii Universale nu vor mai fi instigați să se vândă pe ei
înșiși; orice mormânt văruit își va arăta interiorul. Istoria răului se va
încheia, și orice înșelăciune de-a principelui tenebrelor va fi dezvăluită. În
curând, Desfrânata va auzi cele șapte tunete care au fost pecetluite.
Pregătiți-vă, voi care suferiți de foame și de sete din cauza nedreptății:

Împărăția Cerurilor este aproape și toți o vor vedea. Nici o năzuință de-a
inimii voastre nu se va pierde».
Toți se ridicară, și un singur glas îi uni pe cei prezenți:
«Tatăl Nostru care ești în ceruri,

sfințească-se Numele tău.
Vie Împărăția ta.
Facă-se Voia ta,
Precum în Cer așa și pe Pământ.
Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi.
Și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum și noi iertăm greșiților noștri.
Și nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne izbăvește de cel rău. Amin».
Trupul Domnului și al Doamnei se iluminară, strălucind cu o mare

lumină. Al Lui, cu o lumină aurie, și al Ei cu o lumină foarte albă care
cuprinse tot ambientul. Mai întâi, predomină lumina foarte albă a trupului
Fecioarei, ca și cum un soare fără asemănare ar fi iradiat în acel templu: ea
invadă toate colțurile și produse o realitate minunată care pătrundea totul
și pe toți. Mi-am dat seama că trupul meu și cele ale tuturor Fraților
deveneau gradat însăși acea lumină. Am început să simt și să trăiesc în
mine toată realitatea interioară a fiecăruia, și participam la aceea a
Doamnei, așa cum se întâmpla în toți.

Fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare emoție și fiecare cunoaștere
posibilă erau ca o simfonie grandioasă și preadulce, o armonie a minților și
inimilor. Toți eram Unul: extazul pe care îl crea Doamna din Spațiu și
lumina Sa, îi unea și îi reînsuflețea pe toți și totul.
Percepeam lumi și Frați din alte lumi care nu erau acolo. Simțeam o
Iubire năvalnică și un dor mistuitor care îmi ducea toate capacitățile mele
spre Tatăl. O ploaie de lumină cuprinse de sus toată realitatea, dându-ne o
profundă senzație de puritate și eliberare.
Apoi, începu să strălucească trupul Domnului: era mai strălucitor
decât un soare și lumina sa aurie și preasuavă pătrundea pretutindeni și
dăruia extaz și plinătate interioară. Am perceput universuri întregi, în acel
spațiu de lumini în fuziune. Simțeam că omul, în duhul său, nu are limite și
m-am simțit atras cu duioșie în profunzimi de beatitudine.
Când totul a fost la apogeu și m-am simțit în Iubirea tuturor Fraților,
în aceea foarte curată și suavă a Doamnei, în Iubirea mistuitoare și
dumnezeiască a Domnului, un Foc foarte pătrunzător se aprinse pe
neașteptate și pătrunse fiecare esență vitală. A fost ca și cum erai purtat
din abis în abis, din lume în lume, din cer în cer, din extaz în extaz. În acel
Foc orice lucru era vădit, orice cunoaștere, clară. Am auzit din nou
cuvintele care ne fuseseră date și mi-am dat seama că pe toate le exprima
acel Foc. Am văzut venind de sus un Chip Dumnezeiesc de o Frumusețe de
Neimaginat, care coborî să ia în stăpânire fiecare fibră a ființei noastre și
ale tuturor Fraților, a Fecioarei și a Domnului. Un al doilea Chip
Dumnezeiesc veni din adâncuri și apăru în fiecare realitate vitală.

În fine, veni un al treilea care părea că provine din fiecare parte și
din fiecare punct: învălui totul și se aprinse într-un dor de pace și de Iubire
care generă o unică voință de a te pierde în Dumnezeire.
Apoi totul se sfârși și, pentru o clipă, după astfel de lucruri, locul
păru stins, până ce capacitățile își reluară starea naturală, conform
realității vitale posibile sub acel soare, în acea natură.
Am revenit la disc. Despărțirea a fost o mare sărbătoare și o
necondiționată demonstrație de Iubire și de Fraternitate din partea
Fraților. La bord au suit Rafail, Orthon, Firkon, Kalna, Ilmuth și Zuhl care
pilota. Doar ce vibră discul, că și suirăm din nou în acel mare cer de lumină
spre astronava-mamă suspendată în spațiu. Începea călătoria de
întoarcere spre Pământ.
18. Ultima întâlnire
La începutul lui septembrie 1980, am fost chemați la ultima

întâlnire.
Ne-am dus în zona genoveză de uscat, îndepărtată de coastă. Ajunși
acolo, am văzut discul care părea un miracol în cenușiul acelei zile. Trei
figuri omenești se îndreptară spre noi care așteptam în picioare pe iarba
pajiștii. Inima mea era în confuzie și se sfâșia la gândul că urma să nu-i mai
revedem de aproape.
Când am văzut-o pe Fecioară, pe acea Creatură Divină care avea atâta
Iubire în sine, încât să vină să-i viziteze pe oamenii de pe Pământ într-un
mod așa smerit, și frumusețea ei supranaturală, m-am emoționat atât de
profund, încât cu greu mi-am putut reține lacrimile. Frații mei erau vizibil
mișcați și aveau ochii îndreptați spre cei trei vizitatori. Nu era ca atunci
când ne-am regăsit în lumea vizitată de noi. Și totuși, Fecioara ne stătea
înainte ca atunci, și inima ne ardea de o Iubire euforică și foarte curată.
Fecioara surâse și îndreptă spre noi preadulcea privire. «Iată»,
spuse, «totul s-a împlinit; sunteți pregătiți pentru misiunea voastră,
martori a ceea ce ați văzut și auzit. Duhul lui Dumnezeu vă va ajuta».
M-am simțit atât de mic și nedesăvârșit în fața acelei dulci Creaturi,
încât nu am îndrăznit să vorbesc. Ea așteptă și surâse din nou, și așa am
învins orice șovăială.
«Ce ar trebui să facem?», am întrebat. «Și cum o vom face?».
Se reculese cu expresia sa cea mai suavă, ca pentru a ne da timpul

de a ne concentra cu maximă atenție, și apoi spuse:
«Nu este nevoie să se facă programe omenești. Duhul vă va conduce
și vă va învăța cum să faceți și ce să spuneți. Acum voi știți. Nu ați văzut cu
câtă simplitate v-am condus într-o experiență de acest fel? Ei bine, aceasta
este cea mai mare lecție a cerului pentru voi, fiilor: simplitatea, care este
smerenie».
Repetă, ca într-o melodioasă insistență: «Simplitate, simplitate,
simplitate și smerenie».
O pace profundă îmi străbătu ființa și făcu să dispară orice întrebare
privind viitorul misiunii care ne fusese încredințată și care, acum, trebuia
să fie operativă. Fecioara spuse alte lucruri: Rafail și Firkon urmăreau cu
atenție cuvintele sale și, câteodată, surâdeau.
«De mai multe ori ni s-a vorbit despre cartea care va trebui să fie
publicată», am întrebat. «Ce trebuie să facem?».
«Ce contează cartea, acum?», răspunse Ea, cu duioșie. «Editorul va
veni și Duhul îl va călăuzi și pe el care o va publica conform voinței Cerului.
Fiți simpli, pentru ca Dumnezeu să poată să vă călăuzească pașii mereu».
Era cam pe la amiază. Norii care acopereau cerul se despărțiră și
soarele se arătă orbitor, între norii deși și vapori. Fecioara apăru
înveșmântată în acea lumină aurie. Frumusețea sa era minunată și
mistuitoare. Instinctiv, am îngenunchiat. Firkon, rugându-se, spuse:
«Îngerul Domnului duse Buna-Vestire Fecioarei Maria».
«Și ea zămisli prin lucrarea Duhului Sfânt», răsună vocea lui Rafail.
Eram cu toții în genunchi, Frați de pe Pământ și Frați din Spațiu, în

jurul Fecioarei care stătea în picioare și-și împreunase mâinile, ridicându-și
ochii luminoși spre cer. Îmbrăcămintea sa părea din mătase azurie foarte
pură și nu avea cusături. La șold, o centură de stofă albă îi lega talia. Rochia
avea mâneci largi strânse la încheietură. Părul, între blond și castaniu, îi
cădea pe umeri și pe spate.
Rafail era îmbrăcat într-o tunică de culoarea aurului care, din când în
când, părea că ia tonalități între galben închis și maro. Firkon era
înveșmântat într-un combinezon spațial larg de culoare kaki. Amândoi erau
încălțați cu sandale de culoare asemănătoare aramei, în timp ce Fecioara
era desculță.
Rafail începu să recite Bucură-te, Marie. Împreună, toți l-am urmat
în rugăciune, și inima se umplu de o duioșie negrăită. Aș fi vrut să rămân
așa, în fața acelei Creaturi sublime, fără să mai trebuiască să mă ridic, atât
de mare era bucuria pe care o aveam în inimă și senzația că împreună cu
Ea am fi putut să ne întoarcem în Spațiu. Dar Ea ne invită, cu un ușor semn
al mâinilor, să ne ridicăm.
«Veți fi puțin înțeleși de oameni», spuse, «dar cei care vor voi să
înțeleagă, vă vor asculta. Mulți credincioși vă vor acuza de profanare,
deoarece ați îndrăznit să prezentați realități cerești și creaturi
supranaturale în formă cosmică. Îi veți întreba de ce Dumnezeu însuși a
voit să coboare în cosmos și să ia pe Pământ trup omenesc. Nu vă temeți:
Duhul vă va călăuzi și vă va ajuta, ca și pe cei care se vor pune în slujba lui
Iisus și a cauzei sale, care este cea a mântuirii voastre».
Fecioara ne mai spuse multe lucruri inerente timpului care va veni,

misiunii încredințate nouă, și ne făcu să conștientizăm unele probleme pe
care urma să le înfruntăm pe calea mărturisirii noastre.
«Nu trebuie să vă temeți de nimic», spuse. «Voi vă veți da mărturia.
Fiți smeriți și slujiți-vă frații, așa cum Dumnezeu ne slujește nouă și noi vă
slujim pe voi. Eu vă voi fi mereu aproape și vă voi ajuta ca o mamă».
Ne mai spuse alte lucruri și ne făcu alte recomandări, cu dulceața și
grija unei mame și a unei surori, cu înțelepciune și prevedere. Apoi, ne
binecuvântă, punându-și mâinile pe capetele noastre, ne surâse și, în timp
ce noi mai stăteam în genunchi pe iarbă, se îndepărtă, cu Rafail și Firkon.
Discul zbură și dispăru într-o clipă. Simțeam o mare pace în inimă și
aș fi vrut să plâng, pentru că știam că aceasta fusese ultima noastră
întâlnire.
19. Un dar de mântuire
Nu a fost ușor, pentru noi, să ne readaptăm la viața pământească,

fără a mai avea întâlnirile cu Frații. Dar nu pierdusem «contactul cosmic»,
și aceasta ne-a permis în perioada care a urmat, să ridicăm spre cer
lamentațiile noastre. Ni se sublinia că trebuia să dăm mărturie printre frații
de pe Pământ, fără să mai cerem întâlniri ulterioare sau fapte
extraordinare.
Îmi aduceam aminte de atâtea lucruri care ne fuseseră spuse. Acum
înțelegeam pentru ce ni se spusese în mod repetat: «Va trebui să aveți
multă credință». Într-adevăr, aveam impresia că trăisem mult timp
scufundat în lumină și acum mă simțeam părăsit în întunericul cel mai
tenebros. Începeam să înțeleg realmente ce înseamnă, în această lume, să
ai credință, pentru a putea merge spre lumină. Suferința acelor zile a fost
mare.
Mi-au revenit în amintire unele fraze de-ale lor, ca de exemplu: «Voi
veți ști, dar veți fi ca toți ceilalți», sau: «Oricine, de pe Pământ, care ar avea
o experiență ca a voastră și ar fi readus să trăiască normal fără ajutorul
nostru, ar înnebuni. Însă voi, nu vă temeți, nu veți înnebuni. Niciunul dintre
voi nu va înnebuni»; și aceasta îmi dădea o mare mângâiere și o forță
interioară care îmi alina considerabil suferințele.
Și Tina cu Paolo depășeau aceeași încercare. Uneori, vorbeam
îndelung, și Tina plângea în hohote și părea nemângâiată. Am început să
revelez câte unei persoane prietene, câte ceva din experiențele al căror
protagonist fusesem, împreună cu ceilalți. Cuvântul s-a răspândit și în oraș
a început să se vorbească despre asta. Nu au lipsit primele neîncrederi și
primele suferințe care s-au adăugat celor interioare.
Tinei i s-a spus să stea deoparte pentru o perioadă de timp.
Însoțit de Paolo, am început să le vorbesc primelor grupuri de
persoane care vroiau să fie puse la curent cu cele întâmplate. Paolo se
simțea puternic și sigur. Dimpotrivă, în mine se manifesta o anume sfială,
datorată mai ales timidității mele naturale. Intram la adunări care se
țineau în diferite locuri din Genova, împins de forța lui Paolo. Apoi, când
trebuia să încep să vorbesc, survenea ceva în sufletul meu, mă simțeam în
pace și o mare Iubire făcea să țâșnească din sufletul meu cuvintele
potrivite. Apoi reintram în starea mea precedentă, din care cauză aproape
că aș fi dorit să mă ascund. Când oamenii îmi puneau cele mai variate
întrebări, îmi aduceam aminte de cele puse de noi, Fraților veniți din
Spațiu. De mai multe ori o întrebasem pe acea ființă îngerească care
niciodată nu a vrut să ne dezvăluie adevăratul său nume, Firkon, motivul
multei răbdări avute cu noi, al acelei Iubiri incredibile a lor. Și întotdeauna,
răspunsul fusese: «Dumnezeu ne iubește pe noi și noi vă iubim pe voi». Tot
așa, acum ne simțeam îndemnați să transmitem această Iubire fraților de
pe Pământ.
În cele șase luni de întâlniri cu Frații, adesea îmi vorbise vocea
Domnului. Mă invita să mă reculeg în tăcerea casei mele. «Deschide
Biblia», spunea, «și citește. Eu îți voi tâlcui».
Făceam așa, și în timp ce citeam cuvintele Scripturii, El îmi vorbea

explicându-mi multe lucruri. Vocea sa era dulce și profundă, și mă umplea
de fericire. Eram răpit de frumusețea relatării biblice și rămâneam uluit de
lucrurile actuale legate de acele cuvinte străvechi.
Îl vedeam adesea în vibrația de lumină colorată în care mă vizitase
într-o noapte. Uneori, îl simțeam lângă mine și, imediat, o mare duioșie și
un sentiment de pace profundă mă cuprindeau, și bucuria își făcea cale în
ființa mea.
Într-o zi, în timp ce meditam din nou la cuvintele pe care Frații ni le
adresaseră cu atât de puțin timp în urmă, deschisesem Biblia la întâmplare.
Domnul a fost imediat lângă mine și i-am auzit vocea așa: «Mult a pribegit
sufletul meu. Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram; când grăiam lor,
se luptau cu mine în zadar». Erau cuvintele Psalmului 119, cu titlul
«Vrăjmașii păcii».
Am rămas tulburat și am întrebat despre ce război vorbea. El
răspunse:
«Adevăratele realități sunt acelea ale duhului, nu cele ale materiei.
Când vă vorbesc Eu, vă spun înainte de toate, mai ales ceea ce privește
duhul. Dar ți-am explicat în alte dăți că materia este strâns legată de soarta
duhului». Urmă o tăcere profundă, în care se făcu mai deslușită prezența
Domnului care, acum, era la dreapta mea. Cu un ton grav care mi se păru
trist, El spuse:
«Un mare război, fără precedent pe planetă, va fi numai o palidă
imagine a măcelului pe care vrăjmașul îl va aduce, pe plan spiritual, asupra
fiilor Tatălui. Vrăjmașul va face să cadă, după cum stă scris în Apocalipsa lui
Ioan, și stelele cerului. Dar nu pe toate. Și Tatăl va răspunde cu o Iubire și
cu un dar de Mântuire fără precedent pe Pământ».
Mi-am reamintit ceea ce ne anunțase Fecioara în întâlnirea de pe
marea câmpie. Am înțeles că se referea la al treilea secret de la Fatima și la
faptele care preced Împărăția de Mii de Ani, profețită de Ioan în
Apocalipsă. A fost din nou tăcere. Îi vedeam chipul înconjurat de lumină.
Simțeam că urma să mai spună ceva și trepidam în așteptare. Acel anunț
era de o gravitate unică și excepțională pentru oamenii de pe Pământ; dar
îl percepeam ca pe un măreț semn de îndurare și de mântuire. Reluă,
spunând: «Citiți mesajele Maicii mele: Fatima, La Salette și altele. Ea a
venit la voi pentru a pune pe Pământ o mare și importantă sămânță de
Iubire și Mântuire. Dar, de asemenea, pentru un grav avertisment adresat
celor care vor triumful răului atât pentru ei înșiși cât și pentru frați. Acești
susținători ai răului», încheie, «nu vor avea scuze de niciun fel. Acolo au
fost astfel de semne încât să-i trezească și pe orbi și surzi».
Acum, Domnul nu mai era prezent lângă mine în acea formă. Inima îmi
ardea de o iubire de negrăit, deși ultimele sale cuvinte provocaseră în mine un
sentiment de tristețe. Aș fi vrut să ies de acolo, din acea cameră, pentru a-i
spune fiecăruia, fiecărui frate întâlnit pe stradă, că trebuia făcut ceva. Mi-am
adus aminte și de cuvintele lui Iisus: că nimeni nu este mai mare ca
Învățătorul. Mi-am notat pe caiet cuvintele auzite, așa cum făceam mereu, și
mi-am spus că urma să-mi dau din toată inima smerita mea contribuție pentru
cauza mântuirii acestei lumi, încredințată tuturor oamenilor de bunăvoință.

Giorgio Dibitonto-Ingeri in Astronave

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Giorgio Dibitonto-Ingeri in Astronave

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GIORGIO DIBITONTO

Prefață de EUFEMIO DEL BUONO

Traducere din limba italiană

(Edizioni Mediterranee, Roma, 1983)

3. Fiinţa cu aripi de lumină 21

4. Locul preales pentru întâlnire 23

10. Explicaţii şi învăţături 74

11. O lumină pe mare 86

12. Doamna sublimă 88

13. Miracolul soarelui 104

14. La bordul astronavei 108

15. Popas în spaţiu 127

16. Rugăciune și mesaje 146

17. Pe o planetă minunată 153

18. Ultima întâlnire 166

19. Un dar de mântuire 170

Când mi s-a propus să-l întâlnesc pe Giorgio Dibitonto, percepând

deplin mesajul pe care îl transmite cartea.

științifice, religioase, politice și etice care îl blochează și înrobesc. Mai

trecut, recitind, în lumina recentelor manifestări din spațiu, străvechile

Eschil, Plutarh, Seneca și Valerio Massimo, despre observații similare,

platformă care are caracteristicile unui aeroport.

extraterestrul venusian cu care se întâlnise la Desert Center, în Arizona, și

solar mai apropiate de Pământ, între cele mai impresionante se află

cerul se deschise». Așa își încheie introducerea lucrării sale: «Cred că

EUFEMIO DEL BUONO

Însăși religia noastră ne-a învățat aceasta. Noi suntem în acord cu

Extras din «Farfuriile zburătoare se vor întoarce»

3. Fiinţa cu aripi de lumină

În acea după-amiază mă aflam acasă. Ridicând capul din întâmplare,

Lumina sa se răspândea în toată încăperea şi era ca şi cum m-ar fi

4. Locul preales pentru întâlnire

Eram aşezat pe pat, pentru o scurtă odihnă de după-amiază. Mă

mari. M-am simţit atras cu putere spre înălţime, în timp ce orice

spaţiu ca să vă aducem ajutor şi mântuire».

Rafail era acolo, cam la cincizeci de metri de punctul în care mă

sunt luate ca fiind simbolice şi abstracte, dar ele s-au întâmplat cu

Universului. Iubirea noastră este necondiţionată faţă de toţi, chiar şi faţă

a fost aproape inutilă: geaca mea de piele se udă leoarcă şi la fel se

ce s-a întâmplat era prevăzut. Îi vei conduce la următoarea întâlnire atât

Dar nu am avut timp să mă gândesc la aceasta, deoarece imediat am auzit

deschidă inima spre înţelegerea acestor adevăruri. Mulţi le iau în derâdere,

scepticismului crescând al oamenilor. Dumnezeu a fost numit Domnul

«Te întrebi», spuse, «de ce nu ne arătăm deschis tuturor locuitorilor

Tina şi cei doi fraţi din spaţiu care conversaseră, se apropiară.

Rafail reveni, vorbindu-ne în inima nopţii sau în timpul zilei. Ne-a

somnul mă cuprindea din ce în ce, dar nu se întâmpla nimic. Atunci m-am

o duioșie nesfârşită care dăruiau pace. Simţeam în el o iubire preacurată şi

urcăm, fericiţi ca nişte copii care se duc la o sărbătoare. În ciuda timpului

«Nu va fi aşa mereu», răspunse Rafail. «Dar Pământul vă trebui să

să nu se mai prelungească pentru mult timp.

bunătate, smerenie şi simplitate în faţa lucrurilor nesfârșite ale creaţiei».

aer de aşteptare. Lumina acelui chip nu scădea deloc, şi-mi dădea un

Frăţia Universală. Acest impediment le va fi îndepărtat, iar noi vom putea

războaie, moarte şi ruină».

Am traversat şi la ieşirea vestică a oraşului am apucat calea care

Eram sigur că erau ei, dar întrucât niciun contact cosmic nu ne

clară. Conturul unui enorm trabuc aşezat pe pajişte, începu să prindă

spaţiul liber care era între noi şi marele ,,trabuc‘‘.

«Sunt Kalna», se prezentă. «Şi sunt fericită să fiu cu voi».

prietenoase, încât ea plânse de emoţie. Ne aşezarăm cu toţii în cerc, pe

de atunci, urmărim în mod constant desfăşurarea lucrurilor care, de acum,

acestea se ridicară, pentru ca, puţin după, să reintre în astronavă. Luminile