EXERCIŢIUL AUTOCUNOAŞTERII

Bine, hai să discutam, toţi cei adunaţi aici, despre neliniştile Spiritului; înainte
de toate, este nevoie de înţelegerea creatoare... În viaţă, fundamental este să ne
cunoaştem pe noi înşine. De unde venim? Încotro de ducem? Care este scopul
existenţei noastre? De ce trăim şi pentru ce trăim? Etc.
Fără îndoială, acea frază de pe frontispiciul Templului din Delphi este
axiomatică: NOSCE TE IPSUM („Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei
cunoaşte Universul şi Zeii”)...
Cunoaşterea de sine este fundamentală; toţi cred că se cunosc pe ei înşişi dar, în
realitate, nu se cunosc. Aşa că este nevoie să ajungem la cunoaşterea deplină de
sine însuşi; iar aceasta cere autoobsevare continuă, trebuie să ne vedem aşa cum
suntem...
Din păcate, oamenii acceptă cu uşurinţă că au un corp fizic, dar e mult de lucru
până să-şi înţeleagă propria psihologie, s-o accepte într-un mod crud şi real.
Acceptă că au un corp fizic pentru că îl pot vedea, îl pot atinge, pipăi, însă
psihologia este puţin diferită, este altceva.
Desigur, dacă nu-şi pot vedea propriul psihic, dacă nu-1 pot atinge, pipăi, pentru
ei este ceva vag, de neînţeles. Când o persoană începe să se observe, este
semnul fară greş că are intenţia de a se schimba; când cineva se observă pe sine
însuşi, se uită la el însuşi, este semn că a devenit altfel decât ceilalţi...
În diferitele circumstanţe ale vieţii, putem să ne AUTODESCOPERIM. Din
diferitele circumstanţe ale vieţii putem extrage „Materialul psihic" necesar
pentru trezirea Conştiinţei.
În relaţia cu oamenii, fie în casă, fie pe stradă, pe câmp, la şcoală, la fabrică etc.
defectele pe care le purtăm ascunse se manifestă spontan şi, dacă suntem alerţi,
vigilenţi ca santinela în vreme de război, atunci le vedem; defectul descoperit
trebuie înţeles integral, în toate nivelurile minţii.
Dacă, de exemplu, trecem printr-o scenă de mânie (să presupunem) trebuie să
înţelegem tot ce s-a întâmplat. Să presupunem că avem o mică ceartă; se poate
să mergem la un magazin, cerem ceva şi vânzătorul ne aduce altceva, nu ce am
cerut. Atunci suntem uşor iritaţi:
- Domnule, îi spunem, eu v-am cerut cutare lucru şi dumneavoastră mi-aţi adus
altceva; nu înţelegeţi că mă grăbesc, că nu pot pierde timpul?
Iată o mică ceartă, o mică supărare; evident, trebuie să înţelegem ce s-a
întâmplat...
Dacă ajungem acasă, imediat trebuie să ne concentrăm profund la faptul
petrecut, şi dacă cercetăm în adâncime motivele profunde care ne-au făcut să
acţionăm astfel, în felul acesta, mustrându-1 pe băiat, pe vânzător pentru că nu
ne-a adus ce i-am cerut, atunci descoperim propria noastră autoimportanţă,
ne-am considerat foarte importanţi.
Evident, a existat în noi ceea ce se numeşte îngâmfare, orgoliu, iritabilitate...
Iată nerăbdarea, iată diferite defecte: nerăbdarea este un defect, îngâmfarea este
alt defect; autoimportanţă, a te simţi important, iată alt defect; orgoliul, a ne
simţi foarte importanţi şi a-l privi cu dispreţ pe băiatul care ne serveşte, toate
aceste motive ne-au făcut să ne comportăm nearmonic.
Aşa, în trecere, am descoperit diferite Euri, care trebuie să fie lucrate, înţelese;
trebuie studiat profund ce este Eul îngâmfării, trebuie înţeles complet, trebuie
analizat.
Trebuie studiat profund ce este Eul orgoliului; trebuie studiat profund ce este
Eul autoimportanţei; trebuie studiat profund ce este Eul lipsei de răbdare, Eul
mâniei etc.
Este un grup de Euri; fiecare trebuie înţeles separat, studiat, analizat. Trebuie să
acceptăm că dincolo de această mică şi neînsemnată întâmplare se ascunde un
grup de Euri şi că acestea sunt, aşadar, active.
Fiecare dintre ele trebuie studiat separat; în interiorul fiecăruia dintre ele se
găseşte îmbuteliată Esenţa, adică Conştiinţa; şi atunci trebuie să le dezintegrăm,
să le anihilăm, să le reducem la pulbere cosmică.
Pentru a ie dezintegra trebuie să ne concentrăm la Mama Divină Kundalini, s-o
rugăm, s-o implorăm să le reducă Ia praf. Dar mai întâi trebuie să înţelegem
defectul (să spunem, mânia) şi apoi, după ce l-am înţeles, s-o rugăm pe Mama
Divină Kundalini să-1 elimine; după ce am înţeles nerăbdarea, s-o rugăm pe ea
să elimine acea eroare.
Apoi, să înţelegem autoimportanţa. De ce ne credem importanţi? Dacă nu
suntem mai mult decât nişte viermi de pământ... Pe ce ne bazăm
autoimportanţa? Pe ce se sprijină? Efectiv, nu există nicio bază pentru
autoimportanţa noastră, pentru că nu suntem nimic; fiecare dintre noi nu este
altceva decât un vierme din noroiul pământului.
Ce suntem faţă de Infinit, faţă de Galaxia în care trăim, faţă de milioanele de
Lumi care populează spaţiul fără sfârşit? De ce să ne simţim autoimportanţi?
Astfel, analizând fiecare dintre defectele noastre, le înţelegem, iar defectul
înţeles trebuie eliminat cu ajutorul Mamei Divine Kundalini. Este evident că va
trebui s-o rugăm să elimine defectul pe care l-am înţeles. La o scenă participă
diferite Euri.
Să luăm altă scenă. Una de gelozie, de exemplu; fară îndoială, este grav. într-o
scenă de gelozie intră mai multe Euri. Dacă un bărbat observă deodată că soţia
lui vorbeşte în şoaptă cu alt bărbat; în fine. Ce vrea să însemne asta? Va simţi
gelozie? Probabil că da. Se va certa cu femeia? Clar.
Însă, dacă observăm această scenă, vedem că aici a existat gelozie, mânie, amor
propriu, diferite Euri; Eul amorului propriu s-a simţit rănit, gelozia a intrat în
acţiune, mânia? Şi ea...
Orice scenă, orice eveniment, orice întâmplare trebuie să ne servească drept
bază pentru Autodescoperire; în orice eveniment descoperim că avem în
interiorul nostru diferite Euri, asta este evident, diferite Euri...
Din toate aceste motive trebuie să fim alerţi şi vigilenţi, ca santinela în vreme de
război; este indispensabilă starea de percepţie alertă, de alertă noutate. Dacă nu
procedăm în felul acesta, Conştiinţa va continua închisă în aceste agregate
psihice pe care le avem şi nu se va trezi niciodată.
Trebuie să înţelegem că suntem adormiţi; dacă oamenii ar fi treji, ar putea să
vadă, să pipăie marile realităţi ale Lumilor Superioare; dacă omenirea ar fi
trează, şi-ar aminti vieţile trecute; dacă omenirea ar fi trează, ar vedea Pământul
aşa cum este. Acum, nu vede Pământul aşa cum este.
Oamenii din Lemuria vedeau lumea aşa cum era; ştiau că lumea avea.în total
nouă dimensiuni, dintre care, şapte fundamentale şi vedeau lumea în mod
multidimensional; în foc percepeau Salamandrele sau creaturile Focului; în Ape
percepeau creaturile acvatice, Ondinele şi Nereidele; în Aer erau vizibili pentru
ei Silfii şi în interiorul elementului Pământ vedeau Gnomii.
Când ridicau ochii spre Infinit, puteau să perceapă alte omeniri planetare;
planetele spaţiului erau vizibile pentru cei din vechime, le vedeau în mod
distinct, pentru că vedeau aura planetelor şi puteau percepe Geniile Planetare.
Însă atunci când Conştiinţa umană a rămas cufundată înăuntrul acestor Euri sau
agregate psihice care constituie Eul însuşi, Egoul, arunci Conştiinţa a adormit;
acum acţionează în virtutea propriei îmbutelieri.
Pe vremea Lemuriei, orice persoană putea să vadă cel puţin jumătate din
holtapamnas; un holtapamnas echivalează cu cinci milioane şi jumătate de
tonalităţi de culoare.
Când Conştiinţa a rămas închisă în Ego, simţurile au degenerat; în Atlantida se
mai puteau percepe doar o treime din tonalităţile de culoare şi acum se percep
doar cele şapte culori ale spectrului solar şi câteva tonalităţi.
Oamenii din Lemuria erau diferiţi: pentru ei, munţii aveau viaţă spirituală
elevată; pentru ei, râurile erau corpurile Zeilor; întregul Pământ era perceput de
ei ca un imens organism viu, erau altfel de oameni, diferiţi, distincţi.
Din păcate, acum omenirea a involuat îngrozitor. în aceste vremuri, omenirea se
află în stare de degradare. Dacă nu ne preocupăm de autodescoperire, de a ne
cunoaşte mai bine, vom continua cu Conştiinţa adormită, închisă în Eurile pe
care le purtăm în interior...
Psihologii cred că avem în mod normal un singur Eu, atât. în Gnoză se gândeşte
altfel: în Gnoză ştim că mânia este un Eu, că lenea este alt Eu, că desfrâul este
alt Eu, că orgoliul este alt Eu, că gurmandismul este alt Eu etc.
Vergiliu, poetul din Mantua, autor al Eneidei, spunea: „chiar dacă am avea o
mie de limbi pentru a vorbi şi cerul gurii de oţel, nu am reuşi să ne spunem
defectele, să le înşirăm în totalitate”... Sunt atâtea!
Şi unde le vom descoperi? Numai pe terenul vieţii practice devine posibilă
Autodescoperirea.
O scenă oarecare de pe stradă este suficientă pentru a şti câte Euri au intrat în
acţiune. Un Eu oarecare, care intră în acţiune, trebuie să lucrăm asupra lui
pentru a-1 înţelege şi a-1 dezintegra; numai pe această cale devine posibilă
eliberarea Conştiinţei; numai pe această cale devine posibilă trezirea.
Pe noi trebuie să ne intereseze în primul rând TREZIREA, pentru că atâta timp
cât continuăm aşa cum suntem, adormiţi, ce putem şti noi despre Misterele
Vieţii şi ale Morţii? Ce putem şti despre Real, despre Adevăr?
Pentru a putea cunoaşte în profunzime Misterele Vieţii şi ale Morţii, trezirea
este indispensabilă. Dacă cineva îşi propune, este posibil să se trezească; însă,
trezirea nu este posibilă dacă Conştiinţa continuă îmbuteliată în toate aceste
Euri...
Trăim într-un mecanism destul de complicat; viaţa a devenit foarte mecanică, în
procent de sută la sută. Legea Recurenţei este teribilă, totul se repetă...
Am putea compara viaţa cu o roată care se învârteşte mereu în jurul axei sale:
evenimentele trec o dată şi încă o dată, repetându-se mereu; în realitate nu există
nicio soluţie finală pentru probleme; toţi au probleme, dar soluţia finală, de fapt,
nu există şi dacă ar exista o soluţie finală a problemelor pe care le are cineva în
viaţă, asta ar însemna că viaţa nu mai este viaţă, ci moarte. Aşa că soluţia finală
nu se cunoaşte.
Roata Vieţii se roteşte, se petrec aceleaşi întâmplări, se repetă într-un mod mai
mult sau mai puţin modificat, pe trepte mai înalte sau mai joase, dar se repetă. A
ajunge la soluţia finală, împiedicând ca repetiţia evenimentelor sau a
circumstanţelor să continue, asta este ceva imposibil.
Şi atunci tot ce trebuie să facem noi este să învăţăm, să ştim cum vom reacţiona
în faţa diferitelor circumstanţe ale vieţii.
Dacă mereu reacţionăm la fel, dacă mereu reacţionăm cu violenţă, dacă mereu
reacţionăm cu desfrâu, dacă mereu reacţionăm cu lăcomie în faţa diferitelor
evenimente care se repetă iar şi iar, în fiecare existenţă umană, nu ne vom
schimba niciodată, pentru că întâmplările pe care le trăim acum, le-am mai trăit
în existenţa trecută.
Asta înseamnă ca dacă acum staţi şi mă ascultaţi, m-aţi mai ascultat şi în
existenţa trecută (nu aici, în această casă, însă într-un loc din oraşul acesta). Şi,
de asemenea, în viaţa de dinainte aţi stat şi m-aţi ascultat şi în cealaltă la fel, aţi
stat şi m-aţi ascultat şi eu v-am vorbit; deci Roata Vieţii se roteşte, evenimentele
trec şi sunt mereu aceleaşi. Aşa că este imposibil să împiedicăm evenimentele să
se repete; singurul lucru pe care-1 putem face este să ne schimbăm atitudinea
faţă de evenimentele vieţii.
Dacă învăţăm să nu reacţionăm în faţa niciunui impact provenit din lume, dacă
învăţăm să fim impasibili, atunci vom putea evada sau vom putea evita ca
evenimentele să producă în noi aceleaşi rezultate.
Presupunem, de exemplu, că într-o viaţă trecută am vorbit aici, cu fratele nostru
gnostic, doctorul D. H., despre un eveniment pe care l-am citat în cartea mea,
”Misterul înfloririi de aur”. Vorbim despre acea existenţă în care eu mă
numeam Juan Conrado (al treilea mare senior al provinciei Granada), în vechea
Spanie, în epoca Inchiziţiei, când inchizitorul Torquemada făcea dezastre în
toată Europa: ardea de vii oamenii pe rug.
Am ajuns Ia el cu scopul de a cere o admonestare creştină pentru cineva: era
vorba de un conte care mă critica mereu cu vorbele lui, care îşi bătea joc de
mine.
în epoca aceea eram un Bodhisattva căzut şi, bineînţeles, nu eram o oiţă blândă;
egoul reînviase, dar voiam să evit un nou duel, nu de teamă, ci pentru că mă
săturasem de atâtea dueluri, căci aveam faima unui mare spadasin, evident.
Am ajuns foarte devreme în faţa porţilor Palatului Inchiziţiei; acolo, un călugăr
care răspundea la poartă îmi zise:
- Ce minune să vă văd pe dumneavoastră aici, domnule marchiz,
- Mulţumesc, reverenţa voastră, am venit să solicit o audienţă la domnul
Inchizitor, monseniorul Tomas de Torquemada...
-Imposibil, astăzi sunt multe vizite; însă voi încerca sa obţin o audienţă pentru
dumneavoastră.
- Mulţumesc mult, reverenţa voastră - i-am spus, pentru a mă adapta la toate
convenţiile acele epoci.
De fapt, trebuia să mă adaptez, altfel mă expuneam la lucruri grave... în orice
caz, acel călugăr dispăru ca prin farmec şi aşteptai răbdător să revină. în cele din
urmă se întoarse şi îmi spuse:
- Audienţa pentru dumneavoastră este obţinută, puteţi trece...
Am trecut, am traversat o curte şi am ajuns la un salon mare care era în
întuneric, am trecut în alt salon, care era tot în întuneric, iar în final am ajuns la
un al treilea salon, care era luminat de o lampă. Lampa era aşezată pe o masă; la
acea masă era aşezat inchizitorul, don Tomas de Torqu-emada. Nimeni altul
decât Marele Inchizitor (o fiinţă crudă, de altfel). Pe piept îi atârna o cruce
mare; aparent, se găsea într-o stare de extaz, cu mâinile aşezate pe piept.
Văzându-mă, n-am făcut altceva decât să-I salut cu toată reverenţa epocii.
Îmi spuse:
- Luaţi loc, domnule marchiz. Ce vă aduce aici? Atunci i-am zis:
- Am venit să solicit o admonestare creştină pentru contele don Cutare de
cutare şi cutare -cu cincizeci de mii de nume şi prenume- care îşi lansează
satirele împotriva mea, batjocura, glumele şi nu am chef de încă un duel; vreau
să evit un nou duel...
- A, nu vă faceţi probleme, domnule marchiz -mi-a răspuns- avem deja multe
plângeri împotriva acestui contişor, aici la Casa Inchizitorială; îl vom face să
înveţe; îl ducem în turnul martirilor, îl aşezăm cu picioarele pe cărbuni încinşi,
pentru a-i arde bine picioarele, ca să sufere; îi vom ridica o mână şi îi turnăm
plumb topit pe cealaltă, îl vom tortura şi apoi îl vom duce în piaţa publică şi îl
vom arde pe rug...
Bine, dar eu nu mă gândisem să mergem aşa departe; eu voiam doar să cer o
dojana creştinească. Sigur, am rămas perplex ascultându-1 pe Torquemada
vorbind în felul acesta, cu mâinile puse pe piept, într-o atitudine de beatitudine.
Asta mi-a produs oroare; nu puteam decât să-mi manifest nemulţumirea, a
trebuit să zic:
- Sunteţi un pervers; eu nu am venit să vă cer să ardeţi de viu pe nimeni şi nici
să ajungeţi să torturaţi pe nimeni; eu am venit doar pentru o dojana
creştinească, asta e tot; acum înţelegeţi de ce nu sunt de acord cu secta
dumneavoastră...
În fine, am spus atâtea cuvinte, am scos atâtea ţipete (pe care acum nu le
pronunţ) într-un limbaj puţin bombastic, motiv mai mult decât suficient pentru
ca acel demnitar al Inchiziţiei să spună:
-Deci aşa stau lucrurile, domnule marchiz...?
Sună un clopoţel şi apăru un grup de cavaleri, înarmaţi până în dinţi. Acel
cavaler al Sfântului Oficiu se ridică graţios în picioare şi le dădu ordin
cavalerilor, spunând:
- Arestaţi-l pe acest om!
- Un moment, cavaleri - le-am spus - amintiţi-vă regulile Cavaleriei - pentru că
în acea epoca, regulile cavaleriei erau respectabile şi foarte respectate de toată
lumea. Daţi-mi o spadă - le-am spus eu după obiceiul „cavalerilor spanioli” (era
o treabă între cavaleri, e clar) - şi mă voi bate cu fiecare dintre voi...
Eram, nici mai mult, nici mai puţin, decât un cavaler vorbitor... Eram încarnaţi
în plin Ev Mediu; în plin Ev Mediu, în epoca lui Torquemada. Un cavaler îmi
înmâna spada, îmi dădu spada (eu o luai); apoi se dădu un pas înapoi şi spuse:
- În gardă. I-am răspuns:
- Sunt mereu în gardă..
Şi ne-am încleştat în luptă dură. Nu se auzeau decât loviturile săbiilor; părea că
aceste spade, lovindu-se una de alta, aruncau scântei. Acel cavaler era foarte
priceput la scrimă, mânuia sabia de minune; nici eu nu eram o oiţă blândă,
bineînţeles că nu. Aşa că duelul fu foarte greu; nu-mi rămânea decât să folosesc
cea mai bună lovitură a mea pentru a ieşi victorios, însă ceilalţi cavaleri care
priveau, îşi dădură seama că tovarăşul lor „mergea direct în mormânt" şi,
năvăliră asupra mea... ...mă atacară cu o furie teribilă şi erau mulţi...
M-am apărat cum a putut, săream pe mese, foloseam mobilele ca scut; în fine,
am făcut minuni pentru a încerca să supravieţuiesc, însă veni un moment în care
braţul drept obosi, și nu mai putea susţine greutatea săbiei şi am zis:
-Aţi câştigat luându-mă prin surprindere, pentru că m-aţi atacat în grup, asta
nu este este cavalereşte; dacă vreţi spada mea, iat-o.
Când domnul Inchizitor spuse:
- Pe rug!
Şi în cele din urmă, n-a fost greu să mă ardă de viu. Erau acolo, câteva lemne la
picioarele unui stâlp de oţel; m-au legat cu lanţuri de acel stâlp, au aprins
lemnele şi, la puţin timp după aceea, ardeam ca o torţă aprinsă. Am simţit o
durere mare în carne, vedeam cum corpul fizic ardea, până când a rămas numai
cenuşa.
Am vrut să fac un pas (intenţionat) ca să văd ce se întâmplă, dar înainte de a
face pasul, am simţit cum acea durere supremă s-a preschimbat în fericire (am
înţeles că dincolo de durere, mult dincolo de durere, există fericire; că durerea
omenească, oricât de grea ar fi, are o limită); o ploaie binefăcătoare începu să
cadă pe capul meu; am simţit o uşurare, am făcut un pas şi am văzut că mai pot
face unul; pe scurt, am ieşit din acel palat mergând încet, încet, căci abia mă
dezîncarnasem; acel corp a pierit pe rugul Inchiziţiei...
Astăzi, de exemplu, dacă s-ar repeta un astfel de eveniment în viaţa mea, sunt
sigur că nu aş mai sfârşi pe rug, nici la zidul de execuţie, nici în alt loc de genul
acesta. De ce? Pentru că nu mai am aceste Euri ale mâniei, ale nerăbdării; l-aş
asculta pe Inchizitor senin, impasibil, aş înţelege starea în care se găseşte, aş
păstra o tăcere totală, n-ar răzbate afară nici o reacţie din partea mea. Drept
rezultat, nu s-ar întâmpla nimic, evident; aş putea ieşi liniştit, fără probleme.
Aşa că, în realitate, problemele sunt cauzate de Ego. Dacă cu acea ocazie nu aş
fi reacţionat astfel împotriva Sfântului Oficiu (cum era numit), împotriva
Inchiziţiei, împotriva călugărului etc. păi este clar că nu m-aş fi dezîncarnat în
felul acela.
Asta nu înseamnă laşitate, ci pur şi simplu, aş fi rămas senin, impasibil; apoi aş
fi întors spatele şi m-aş fi retras fără probleme.
Ar mai rămâne un punct în discuţie. Contişorul acela ar fi fost arestat şi ars de
viu pe rug şi mi-ar fi revenit mie vina, nu?
Atunci aş fi avut curajul să mă duc să-l informez pe acel conte, deşi s-ar fi
umplut de furie îngrozitoare împotriva mea, dar i-aş fi salvat existenţa, poate că
omul mi-ar fi mulţumit, adică, circumstanţele atât de fatale nu ar fi avut loc dacă
Egoul ar fi fost dezintegrat.
Din nefericire, aveam un Ego foarte dezvoltat şi acestea sunt problemele pe care
le creează Egoul. Când cineva nu are Ego, aceste probleme nu apar; pentru că
circumstanţele se repetă, dar nu mai apar, nu se mai ivesc aceste probleme.
Realitatea crudă este că evenimentele se pot repeta, dar ceea ce trebuie să facem
noi, este să ne schimbăm atitudinea faţă de aceste evenimente; dacă atitudinea
noastră este negativă, atunci ne creăm probleme grave, este evident...
Deci, trebuie să ne schimbăm atitudinea faţă de existenţă, dar nu ne putem
schimba atitudinea faţă de viaţă dacă nu eliminăm acele elemente dăunătoare pe
care le purtăm în psihicul nostru.
Mânia, de exemplu, câte probleme nu atrage mânia? Desfrâul, câte probleme nu
aduce desfrâul? Gelozia, ce nenorocită este! Invidia, câte neplăceri produce!
Trebuie să ne schimbăm atitudinea în faţa diferitelor circumstanţe ale vieţii;
acestea se repetă, cu sau fără noi, dar se repetă; se pot repeta cu sau fără noi, dar
se repetă; ceea ce contează este să ne schimbăm atitudinea faţă de diferitele
circumstanţe ale vieţii. Adică, trebuie să ne autocunoaştem în mod profund.
Dacă ne autocunoaştem, ne descoperim greşelile şi, dacă le descoperim, le
eliminăm şi, dacă le eliminăm, ne trezim şi, dacă ne trezim, ajungem să
cunoaştem Misterele Vieţii şi ale Morţii, ajungem să experimentăm ceea ce nu
aparţine timpului, ceea ce este Adevărul.
Însă, atâta timp cât vom continua cu Conştiinţa îmbuteliată în Ego, în Eu sau în
Euri, evident, nu vom şti nimic despre Misterele Vieţii şi ale Morţii, aşa nu vom
putea experimenta Realul, vom trăi în ignoranţă.
Astfel, devine urgent, de neamânat, să îndeplinim maxima lui Thales din Milet:
Nosce te ipsum: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi
Zeii".
Toate Legile Naturii sunt înăuntrul nostru; dacă cineva nu le descoperă înăuntrul
său, cu atât mai puţin le va descoperi în afara sa.
Aşadar, înăuntrul nostru se găseşte Universul: „omul este cuprins în Univers şi
Universul este cuprins în om”; dacă descoperim Universul înăuntrul nostru,
atunci îl descoperim cu adevărat; dar, dacă nu-l descoperim în interiorul nostru,
cu atât mai puţin îl vom descoperi în afară, evident.
Există în noi posibilităţi extraordinare, însă mai înainte trebuie să pornim de la
principiul Nosce te ipsum... „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte
Universul şi Zeii”.
Falsa Personalitate, de exemplu, este un obstacol pentru adevărata Fericire;
orice fiinţă omenească are o Personalitate Falsă care este formată din îngâmfare,
din vanitate, din orgoliul, din teamă, din egoism, din mânie, din autoimportanţă,
din autocompasiune etc.
Falsa personalitate este într-adevăr problematică, pentru că este dominată de
acest tip de Euri pe care le-am enumerat; atâta timp cât cineva are o Falsă
Personalitate, nu va putea să cunoască Adevărata Fericire, cum s-o cunoască?
Dacă cineva vrea să fie fericit, şi toţi avem dreptul la Fericire, trebuie să înceapă
prin eliminarea Falsei Personalităţi, trebuie să-şi elimine Eurile care o
caracterizează (pe care le-am enumerat).
Odată eliminate Eurile, atunci totul se schimbă: în interiorul Conştiinţei noastre
se creează un centru de gravitaţie permanentă şi apare o stare de Fericire
extraordinară.
Însă, atâta timp cât cineva are Falsa Personalitate, Fericirea nu este posibilă.
Trebuie sa ţinem seama de toate acestea dacă dorim cu adevărat să fim fericiţi
într-o bună zi.
Fără îndoială, cel mai important în viaţa practică, devine, cu siguranţă,
fabricarea, sau, mai bine zis, cristalizarea în Personalitatea umană a ceea ce se
numeşte Suflet. Ce se înţelege prin Suflet? Tot acest ansamblu de puteri, forţe,
virtuţi, facultăţi etc. ale Fiinţei.
Dacă cineva elimină, de exemplu, defectul sau Eul mâniei, în locul lui se va
cristaliza, în persoana umană, virtutea seninătăţii; dacă cineva îşi elimină
defectul egoismului, în locul lui se va cristaliza, în persoana umană, virtutea
minunată a altruismului; dacă cineva elimină defectul des-frâului, în locul lui se
va cristaliza în Sufletul său, virtutea extraordinară a castităţii; dacă cineva
elimina din natura sa ura, în locul ei se va cristaliza, în personalitatea sa umană,
virtutea iubirii; dacă cineva elimină din personalitate, de exemplu, defectul
invidiei, în locul ei se va cristaliza, în persoana umană, virtutea bucuriei pentru
binele altuia, filantropia etc.
Aşadar, este necesar să înţelegem necesitatea de a elimina elementele nedorite
din psihicul nostru pentru a cristaliza în persoana noastră umană ceea ce se
cheamă Suflet (un ansamblu de forţe, de atribute, de virtuţi, de puteri cosmice
etc).
Totuşi, trebuie să spun că nu se reduce totul la intelect; intelectul este util când
este în serviciul Spiritului, dar nu totul este intelect.
Neîndoielnic, trebuie să trecem prin mari crize emoţionale dacă dorim să
cristalizăm Sufletul în noi înşine.
Dacă apa nu fierbe la 100 de grade, nu se cristalizează ceea ce trebuie să se
cristalizeze şi nu se elimină ceea ce trebuie să se elimine; la fel, dacă nu trecem
mai întâi prin crize emoţionale grave, nu se cristalizează în noi ceea ce se
cheamă Suflet, nu se elimină din noi ceea ce trebuie să se elimine.
Atunci, aşa este şi aşa a fost mereu; când Sufletul se cristalizează complet în
cineva, chiar şi corpul fizic se converteşte în Suflet.
Isus din Nazaret, Marele Kabir, a declarat: „Cu răbdare vă veţi poseda
sufletele.” Oamenii nu-şi posedă Sufletul, Sufletul îi posedă; Sufletul fiecărui
om suferă, sub o povară copleşitoare: Persoana...
A poseda Sufletul este foarte dificil; stă scris „cu răbdare vă veţi dobândi
Sufletele”... Există Euri foarte greu de eliminat, defecte teribile, Euri care sunt
în relaţie cu Legea Karmei; când se ajunge la asta, pare că ne-am oprit din mers,
sigur că da. însă, cu răbdare infinită, în final, reuşim eliminarea acestor Euri.
Răbdarea şi seninătatea sunt facultăţi extraordinare sau virtuţi magnifice,
necesare pentru a avansa pe acest drum al Transformării Radicale. În cartea mea
„Cei 3 munţi” vorbesc chiar despre răbdare şi seninătate...
Într-o zi, aflându-mă într-o mănăstire, împreună cu un grup de fraţi, aşteptam cu
nerăbdare pe abate, pe Hierofant; însă acesta întârzia, orele treceau şi el întârzia,
toţi eram preocupaţi...
Erau acolo câţiva Maeştri foarte respectabili, dar plini de nerăbdare. Se plimbau
prin salon, mergeau de colo-colo, se trăgeau de păr, se scărpinau în cap, se
trăgeau de barbă, neliniştiţi; eu rămâneam senin, aşteptând răbdător; aceşti
frăţiori neliniştiţi îmi stârneau doar curiozitatea; rămâneam liniştit...
În cele din urmă, după câteva ore, Maestrul se prezentă şi adresându-se tuturor,
spuse: - Vouă vă lipsesc două Virtuţi pe care acest frate le are - şi arătă spre
mine. Apoi, adresându-mi-se, spuse: Spune-le, frate, care sunt aceste două
Virtuţi. Atunci eu m-am ridicat în picioare şi am spus:
- Trebuie să ştim să fim rădători, trebuie să ştim să fim senini...
Toţi rămaseră perplecşi; imediat după aceea, Maestrul aduse o portocală (simbol
al Speranţei) şi mi-o dărui, aprobând; primisem aprobarea pentru a intra în al
Doilea Munte, care este cel al învierii; ceilalţi, nerăbdătorii, fură amânaţi.
Am fost chemat pe urmă în altă Mănăstire pentru a semna câteva acte pe care
trebuia să le semnez şi aşa am făcut; mai târziu, m-am dus la această mănăstire,
am semnat actele, mi s-au dat câteva instrucţiuni ezoterice şi am fost admis.la
studiu în a Doilea Munte; iar acei fraţi, acum încă mai luptă sa dobândească
Răbdarea şi Seninătatea, căci nu le au...
Vedeţi dumneavoastră, ce important este să fii răbdător, să fii senin. Astfel,
când cineva lucrează la dizolvarea unui Eu şi pentru nimic în lume nu reuşeşte
să-1 dizolve pentru că a devenit foarte dificil (deoarece există astfel de Euri,
care sunt în legătură cu Karma) nu-i rămâne alt remediu decât să-şi multiplice
Răbdarea şi Seninătatea, până triumfa.
Însă mulţi sunt nerăbdători, vor să elimine cutare sau cutare Eu chiar acum,
imediat, fără să plătească preţul corespunzător, ori asta este absurd.
În munca asupra sinelui este nevoie să măreşti răbdarea până la infinit şi
seninătatea, până Ia culmea culmilor; cine nu ştie să aibă răbdare, cine nu ştie să
rămână senin, eşuează pe Drumul Ezoteric. Observaţi-vă în viaţa practică:
sunteţi nerăbdători? Observaţi-vă! Ştiţi să rămâneţi senini în momente cheie?
Dacă nu aveţi aceste Virtuţi preţioase, atunci trebuie să munciţi pentru a le
obţine. Cum? Eliminând Eul nerăbdării, eliminând, apoi, Eurile lipsei de
seninătate, ale supărării (Eurile supărării care sunt o piedică în calea seninătăţii).
Ce vrem să obţinem pe termen lung cu toate acestea? Să ne schimbăm, dar să ne
schimbăm total, pentru că aşa cum suntem, indiscutabil, nu facem decât să
suferim, să ne amărâm viaţa.
Oricine ne poate face să suferim, e destul să ne atingă o fibră a inimii şi suferim.
Dacă ni se spune un cuvânt dur, suferim; dar dacă suntem bătuţi pe umăr şi ni se
spun câteva cuvinte plăcute, ne înveselim; atât de slabi suntem. Procesele
noastre psihologice nu mai depind de noi... Mai bine zis, nu avem putere asupra
proceselor noastre psihologice, oricine poate să ne dirijeze psihicul.
Vreţi să vedeţi o persoană supărată? Spuneţi-i un cuvânt dur şi o veţi vedea
supărată; şi, dacă vreţi s-o vedeţi mulţumită, bateţi-o amical pe umăr şi spuneţi-i
câteva cuvinte plăcute şi deja se schimbă, deja e mulţumită. Ce uşor, nu?
Oricine se joacă cu psihicul celorlalţi; ce neajutorate sunt aceste creaturi! Este
vorba de a ne schimba, de a elimina tot ce ne face slabi; chiar şi identitatea
noastră personală trebuie să se piardă.
Asta înseamnă că schimbarea trebuie să fie atât de radicală, încât chiar şi
identitatea noastră personală (eu sunt cutare cutărescu) trebuie să dispară pentru
noi înşine; va veni şi ziua în care nu vom mai găsi nici chiar identitatea noastră
personală; dacă este vorba să ne schimbăm în ceva diferit, în ceva distinct,
evident, trebuie să se piardă până şi identitatea noastră personală.
Trebuie să ne transformăm în creaturi diferite, în creaturi fericite, în fiinţe pline
de bucurie; avem dreptul la fericire, dar dacă nu facem eforturi, atunci cum ne
vom schimba, în ce fel? Iată gravitatea situaţiei.
Cel mai important este să nu ne identificăm cu circumstanţele existenţei. Viaţa
este ca un film şi chiar este un film care are un început şi un sfârşit; diferitele
scene trec pe ecranul minţii şi cea mai gravă eroare a noastră este să ne
identificăm cu aceste scene. De ce? Pentru că trec, pur şi simplu pentru că trec;
sunt scene dintr-un film lung şi la sfârşit, trec...
Din fericire, pe drumul vieţii mele, întotdeauna am simţit aceasta ca deviză: să
nu te identifici cu diferitele circumstanţe ale vieţii...
Îmi vin în minte nişte exemple din copilărie. Deoarece părinţii mei divorţaseră,
noi, fraţii dintr-o familie mare, aveam acum de suferit. Rămăsesem cu „şeful”
familiei şi ni se interzisese s-o vizităm pe „şefa”, sau mama noastră
pământească; totuşi, noi nu eram atât de ingraţi ca s-o putem uita pe „şefa”.
Fugeam mereu de acasă cu un frăţior mai mic care mă urma; ne duceam s-o
vizităm şi apoi ne întorceam acasă, la „şefu”; însă frăţiorul meu suferea mult,
căci la întoarcere obosea, fiind foarte mic şi eu trebuia să-l duc atunci pe umerii
mei (era atât de mic...!) şi plângea amar şi zicea:
-Acum, la întoarcere, „şeful” ne va bate cu biciul, va da cu băţul în noi. Iar eu îi
răspundeam, zicându-i:
-De ce plângi, micuţule? Totul trece, aminteşte-ţi că totul trece...
Desigur, când ne întorceam acasă, ne aştepta „şeful”, plin de mânie şi ne bătea
cu biciul. Pe urmă, ne închidea în cameră să dormim; însă la culcare îi spuneam
fratelui meu:
- Vezi, a trecut deja. Te-ai convins că totul trece? Asta a trecut deja; totul
trece...
Într-una din zile, „Şeful” a auzit când îi ziceam fratelui meu: „totul trece, asta a
trecut deja” şi fiind iute la mânie, a luat din nou biciul teribil şi a intrat în
cameră zicând:
- Cu ce trece totul, neruşinaţilor?...
Şi ne-a tras o biciuială mai teribilă, retrăgându-se pe urmă (aparent foarte liniştit
că ne-a biciuit). Cum s-a retras, un pic mai încet, i-am spus fratelui meu:
- Vezi, şi asta a trecut...
Adică, nu mă identificam niciodată cu aceste scene; şi mi-am luat ca deviză în
viaţă să nu mă identific niciodată cu circumstanţele, cu întâmplările, cu
evenimentele, pentru că aceste scene trec.
Atât se preocupă unii pentru că au o problemă pe care nu au cum s-o rezolve şi
pe urmă trece şi vine altă scenă, complet diferită; şi atunci, de ce se preocupă
atât dacă trebuie să treacă? Cu ce scop se preocupă?
Când cineva se identifică cu diferitele evenimente ale vieţii, comite multe erori.
Dacă se identifică cu un pahar de băutură pe care i-l oferă un grup de prieteni
beţi, sfârşeşte beat; şi dacă se identifică cu o persoană de sex opus, ajunge să
fornice şi dacă se identifică cu un cineva care-l insultă, care-1 răneşte cu vorbele
lui, va ajunge şi el să insulte...
Vi se pare normal ca noi, oameni aparent serioşi, să ajungem să insultăm?
Credeţi dumneavoastră că asta ar fi bine?
Dacă cineva se identifică, de exemplu, cu o scenă de sentimentalism ieftin, în
care toţi plâng amar, atunci ajunge şi el să verse o mulţime de lacrimi. Credeţi
că asta este corect, ca alţii să ne pună să plângem aşa, „pentru că au avut chef”?
Ce vă spun acum este indispensabil, dacă doriţi să vă autodescoperiţi; este
indispensabil, pentru că dacă cineva se identifică complet cu o scenă, înseamnă
că a uitat de el însuşi, a uitat de treaba pe care o făcea şi atunci pierde timpul în
întregime...
Oamenii uită complet de ei înşişi, uită de propria lor Fiinţă Interioară Profundă,
pentru că se identifică cu circumstanţele.
în mod normal, oamenii sunt adormiţi pentru că sunt identificaţi cu
circumstanţele care-i înconjoară şi fiecare are cântecelul său psihologic, cum
spuneam în cartea mea ”Psihologia Revoluţionară”. ..
Întâlneşti, deodată, pe cineva care zice: „Eu, în viaţă, a trebuit să fac asta şi
asta şi asta; m-au furat, am fost un om bogat, am avut bani şi m-au înşelat;
cutărică a fost ticălosul care m-a înşelat”; pe scurt, Cântecul său Psihologic...
Peste 10 ani, te întâlneşti din nou cu acelaşi individ şi el povesteşte din nou
acelaşi cântec; după 20 de ani, îl întâlneşti din nou şi el repetă acelaşi Cântec
Psihologic. Rămâne identificat cu această întâmplare pentru tot restul vieţii.
Şi în aceste condiţii, cum să dizolve Egoul, în ce fel, dacă îl întăreşte?
Identificându-se astfel, îl întăreşte, întăreşte Eurile. Dacă cineva se identifică cu
o încăierare, ajunge să împartă lovituri de pumn.
Îmi aduc aminte de un meci de box, de un campion, luptând împotriva altui
campion (în Statele Unite); în final, toţi spectatorii au ajuns să-şi dea lovituri,
perfect nebuni, toţi au devenit boxeri... Vedeţi ce este identificarea.
Am văzut odată o femeie care se uita la un film în care oamenii plângeau (sigur,
plângeau simulat, evident), însă acea femeie care vedea filmul, plângea şi ea, cu
un zbucium înspăimântător.
Vedeţi dumneavoastră ce este identificarea: ce a făcut biata femeie care s-a
identificat cu filmul? S-a crezut eroul sau eroina filmului. Un nou Ego pe care
1-a creat în interior; şi acest Eu i-a furat o parte din Conştiinţă.
Aşa că, dacă acea persoană era adormită, acum este şi mai adormită. De ce?
Datorită identificării, evident.
Cu o anumită ocazie mi s-a năzărit să mă duc la cinema, acum mulţi ani. Filmul
era foarte romantic; acolo apărea o pereche de îndrăgostiţi care se iubeau şi se
adorau şi aşa mai departe... Bun, şi eu eram foarte interesat să văd perechea de
îndrăgostiţi: acele atitudini, acele cuvinte; ce priviri, ce lucruri, iar eu, încântat,
privindu-i, privindu-i. La sfârşit, filmul s-a terminat şi eu m-am dus acasă.
Fiind acasă, mi s-a făcut somn şi m-am culcat Şi atunci, în noaptea aceea, a
trebuit să mă duc în Lumea Mentală. Aici m-am întâlnit cu o femeie, ca aceea
pe care o admirasem în film; era aşa de drăguţă! Era chiar în faţa mea. M-am
aşezat cu ea la o masă ca să bem nişte răcoritoare şi atunci apărură cuvintele
dulci, foarte asemănătoare cu cele din film, desigur. în concluzie, nu am ajuns
până la Copulaţia chimică şi nici altceva de felul acesta, dar n-au lipsit
sărutările, îmbrăţişările, mângâierile, duioşiile şi alte mii de lucruri de felul
acesta...
Vă povestesc această întâmplare petrecută acum 20 de ani; nu este de acum,
pentru că acum nu mai merg la cinema, dar atunci da, mergeam uneori la
cinema; mi se părea că era o distracţie foarte sănătoasă (aşa credeam eu).
Şi când am ajuns în Lumea Astrală, m-am găsit în faţa unui mare Templu şi am
putut observa că un Maestru mă analiza; sigur că în sinea mea mi-am spus: „Am
călcat în străchini!”. M-am retras câţiva paşi pentru a aştepta sau a vedea ce va
urma şi deodată acel Maestru mi-a trimis o hârtie prin Gardianul Templului.
Gardianul mi-a dat-o; am citit hârtia, care spunea: ”Retrageţi-vă imediat din
Templu, dar cu ÎNRI” (cu INRI înseamnă păstrând Focul, pentru că eu nu
fornicasem propriu-zis, nu trecusem de tandreţe). Pe scurt, atunci mi-am zis:
„Nici vorbă, asta e foarte grav...”
Foarte încet am ieşit pe holul navei centrale şi, înainte de a ieşi afară din
Templu, am îngenuncheat umil pe un scăunel de rugăciune, cerând milă, cerând
să aibă un pic de compasiune pentru neînsemnata mea persoană, care „călcase în
străchini”...
Şi cum stăteam eu cufundat în rugăciune, deodată vine Gardianul din nou şi îmi
spune într-un mod teribil:
- Vi s-a ordonat să vă retrageţi!
Când i-am spus că vreau să vorbesc cu Maestrul pentru a-i expune motivele
mele, el mi-a răspuns:
- Maestrul este ocupat; examinează alte efigii din Lumea Mentală...
Abia atunci mi-am dat seama că avusesem de-a face cu o efigie mentală, creată
chiar de mine; o creasem în cinematograf; această efigie a prins viaţă în Lumea
Mentală, era o femeie exact ca actriţa pe care o văzusem în film.
Ca rezultat, o reprodusesem în biata mea Minte şi acum, în Lumea Mentală, mă
întâlnisem faţă în faţă cu acea Efigie creată chiar de mine... Maestrul continua
să examineze alte Efigii, ale altor Iniţiaţi; nu mi-a rămas altă soluţie decât să ies
din Templu.
M-am întors în corpul fizic; toată ziua următoare am fost foarte trist,
plângându-mă că am fost la cinema. „Ce gafă - mi-am zis - nu trebuia să mă
duc; vezi unde am ajuns: să creez o Efigie Mentală"
Am cerut iertare de un milion de ori Cristosului, Cristosului Intim; pentru că
mi-am spus: „El este singurul care ar putea să mă ierte pentru această gafă...!”
În noaptea următoare am cerut din tot sufletul să REPET PROBA, căci mă
simţeam capabil să ies victorios; fără gingăşii şi fără mângâieri pentru această
Efigie Mentală etc.
Şi sigur, mi-au acordat repetarea probei; m-au dus în Corp Mental în acelaşi loc,
la aceeaşi masă; m-am întâlnit din nou cu „femeia visurilor”, actriţa pe care o
văzusem pe ecran. Deja începeam din nou cu gingăşiile, când mi-am adus
aminte. Imediat am scos spada înflăcărată şi am spus:
- Cu mine nu te pui; tu nu eşti decât o formă mentală creată de propria mea
Minte! Şi chiar acolo, am folosit Spada înflăcărată şi am făcut-o bucăţi, am
făcut-o praf...
După ce a trecut asta, am fost chemat din nou în Templul Astral şi am intrat în
Templu, de data asta victorios, triumfător; m-au primit cu multă muzică, cu
multă bucurie; şi după aceea au venit instrucţiunile, care spuneau:
- Să nu te mai duci la cinema pentru că îţi poţi pierde spada...
M-au dus în Astral să-mi arate ce sunt cinematografele, că sunt pline de Efigii
Mentale pe care le lasă spectatorii. Tot ce se proiectează acolo, mai ales dacă
este bolnăvicios, se reproduce în Mintea oamenilor: acelaşi figuri, aceleaşi
forme; cei care ies, lasă o mulţime de forme mentale în acele caverne de magie
neagră. în concluzie, mi s-a spus că „în loc să mă duc la cinema, mai bine îmi
revăd existenţele anterioare, este mai util decât să merg la cinema...”
Am îndeplinit ordinul şi este clar că am încetat să mai merg la cinema. Dar
ce-mi făcuse rău? Păi, mă identificasem cu acel film care rula; mi s-a părut aşa
de frumoasă femeia aceea, în perioada aceea, că am ajuns şi eu să mă simt un
curtezan, nu cel de pe ecran, ci Eu. Rezultatul: eşecul. Nu trebuie să ne
identificăm niciodată cu ceea ce vedem în viaţă: circumstanţele, întâmplările
neplăcute trec, totul trece.
Trebuie să profităm de circumstanţe pentru a le studia, pentru a ne observa pe
noi înşine, în loc să ne identificăm cu circumstanţele nefavorabile, mai bine să
ne studiem pe noi înşine. Am mânie, am gelozie, am ură? Ce simt în acest
moment faţă de ceea ce se întâmplă?
Aşa se profită de Eu, ştiind să nu ne identificăm, ştiind să tragem folos din toate;
nu uitaţi că cele mai rele adversităţi ne oferă cele mai bune oportunităţi pentru
autodescoperire. Când cineva se identifică cu circumstanţele nefavorabile, face
greşeli, îşi complică viaţa şi îşi creează probleme.
Toţi oamenii sunt plini de probleme, pentru că se identifică cu ceea ce se
întâmplă, cu ceea ce se petrece, cu ceea ce trăiesc; de aceea sunt toţi plini de
probleme. Însă dacă cineva nu se identifică cu nimic din ceea ce se întâmplă şi
zice „Totul trece, totul trece; asta e o scenă care trece” şi nu se identifică cu
ea, atunci nici viaţa nu i se complică. Dar pe oameni îi încântă să-şi complice
viaţa; dacă cineva îi răneşte cu un cuvânt dur, reacţionează cu violenţă. Tuturor
le place să-şi complice existenţa şi acţionează cu violenţă sau chiar mai rău, căci
cu cât mai dur se pune problema, cu atât mai anevoios devine totul. Să profităm
de circumstanţele nefavorabile ale vieţii pentru autodescoperire; aşa aflăm ce fel
de defecte psihologice avem. Să luăm Viaţa ca pe un gimnaziu psihologic; dacă
procedăm aşa, atunci putem să ne autodescoperim...