In atentia studentilor din anul I PIPP / disciplina Fundamentele Psihologiei

21.12.2023
Buna ziua tuturor !
Conf. univ. dr. NOVAC CORNELIU va prezint TEMA 11, planificata pentru
ziua de astazi: Afectivitatea ca mecanism psihic de activare energetică și
declanșare / reglare a comportamentelor adecvate în situații cotidiene
și în învățare
Procesele afective si rolul lor in dinamica personalitatii

1.Definirea şi specificul afectivităţii

Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre
un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre. Ele sunt în legătură indisolubilă cu trebuinţele,
tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre. Ele oglindesc rezultatele conduitei noastre în raport cu
impulsurile şi dorinţele noastre. Totodată, constituie imbolduri către anumite reacţii, manifestări,
acţiuni. Unele dintre ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate
susţinută. Motivaţia şi stările afective sunt inseparabile (A. Cosmovici, 1996).
Există trei moduri de abordare a proceselor afective (I. Radu, 1991). S-a pornit, mai
întâi, de la ceea ce individul „simte” în chip nemijlocit, mai precis de la raportul său introspectiv
pus în relaţie cu o anumită situaţie concretă. Pentru descrierea trăirilor subiectives-au oferit liste
de cuvinte, obţinându-se relatări tipice în împrejurări determinate. S-au consemnat răspunsuri
emoţionale tipice în situţii bine definite. Astfel, A. Marshall şi C. E. Izard au descris 11 stări
emoţionale distincte: bucurie, surpriză, curiozitate, dezgust, mânie, temă, ruşine, dispreţ, vină,
oboseală, stres. S-au presupus că fiecare din aceste emoţii de bază s-ar caracteriza printr-o
combinaţie unică de reacţii nervoase şi fiziologice, ipoteză care nu s-a validat decât parţial.
A doua cale de studiu a fost aceea a corelării trăirii subiective a raportului introspectiv, cu
expresia emoţională a individului (mimică, pantomimică etc.). Astfel, fără a se termina
inventarierea lor, s-au descoperit şase emoţii de bază: bucurie, surpriză, mânie, dezgust, tristeţe,
frică.
O abordare mai completă a procesului afectiv impune şi considerarea componenţei
cognitive. S-a desprins astfel că emoţia ar reprezenta o combinaţie a trei factori: atenţia, nivelul
de activare fiziologică şi nota de plăcere/neplăcere. Potrivit teoriei cognitive, subiectul
interpreteză această combinaţie unică drept o emoţie particulară. Numărul stărilor afective ar fi
practic nelimitat, întrucât combinaţiile celor trei factori, precum şi valorile acestora ar fi
nelimitate.
Deşi strâns legate şi în interacţiune cu toate celelalte fenomene psihice, procesele
afective au porpriul lor specific. Astfel, spre deosebire de procesele cognitive în care omul
operează cu instrumente specializate (operaţiile gândirii, procedeele imaginaţiei etc.), în cele
afective el reacţionează cu întreaga sa fiinţă. Afectivitatea este o vibraţie, concomitent, organică,
psihică şi comportamentală, este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie sau
respingere. Procesele afective, deşi diferite de procesele cognitive, sunt într-o strânsă interacţiune

1
cu ele. Când conflictul afectiv este solidar cu conflictul cognitiv, randamentul activităţii
intelectuale este mai mare şi invers.
Interacţiuni strânse există şi între afectivitate şi motivaţie. Procesele afective ar putea fi
considerate ca motive, aflate în plină desfăşurare, iar motivele ca procese afective condensate,
cristalizate, „solidificate”.
Procesele afective se află în relaţii de interacţiune şi interdependenţă cu toate fenomenele
psihice. Afectivitatea este prezentă în oricare dintre ele începând cu pulsaţiile inconştientuluişi
terminând cu realizările cele mai înalte ale conştiinţei. Din aceste motive ea este considerată
drept componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie.

2.Caracteristicile proceselor (stărilor) afective

În lucrările sale asupra vieţii afective, V. Pavelcu (1969, 1972) a evidenţiat unele note
caracteristice ale proceselor afective.
a) Subiectivitatea. Orice fenomen psihic este subiectiv, în sensul că aparţine unui subiect,
însă procesele afective – prin aspectul lor de trăire - întrunesc această caracteristică prin
excelenţă. Procesele afective relevă gradul de potrivire contrarie dintre nevoile, trebuinţele
persoanei şi datele mediului înconjurător; ele reflectă relaţia dintre subiect şi evenimentele lumii
exterioare. Stările afective capătă nuanţe de „plăcut” şi „neplăcut”, cuplu care priveşte mai ales
subiectul şi trebuinţele sale, fără a fi independent de contextul cognitiv, de informaţia obiectuală.
b) Nota de evaluare. Ca atitudini emoţionale, procesele afective implică un moment emoţional,
o raportare implicită la valori. Un sentiment, o pasiune, sunt dublate de fiecare şi de o atitudine
favorabilă şi nefavorabilă. „Starea afectivă relevă o relaţie dinamică şi valorică dintre subiect şi
obiect” (V. Pavelcu 1969). Momentul valorizării este solidar cu momentul cunoaşterii.
Stările afective prezintă valoare motivaţională. Procesul afectiv nu reprezintă doar un
însoţitor al motivului acţiunii, ci poate deveni el însuşi un motiv. Pentru diferenţiere se poate
sublinia caracterul vectorial al motivului şi caracteristica de câmp a proceselor afective. Dar
procesele afective nu constituie simlpe reflectări în conştiinţă a momentelor de tensiune sau de
destindere ale trebuinţelor, simple traduceri în conştiinţă a unei stări ale trebuinţei (V. Pavelcu,
1963). Sentimentele şi pasiunile devin adevăraţi vectori motivaţionali ai conduitei, deoarece ele
cuprind elementul de direcţionare şi de mobilizare energetică. „Impulsul (trebuinţa) şi starea
afectivă în relaţiile lor dinamice, este fiecare când cauză, când efect (V. Pavelcu, 1963).
c) Polaritatea vieţii afective. În dinamica vieţii afective întâlnim alternanţa între contraste,
tendinţa de a forma cupluri contrare; cristalizarea afectivă aduce după sine decristalizarea,
iubirea se transformă în ură dacă intervine o defecţiune, excesul de bucurie se apropie de tristeţe,
depăşirea limitei în exprimarea simpatiei duce la antipatie etc (V. Pavelcu, 1969; I. Radu, 1991).
Deci dacă un obiect, o situaţie etc. sunt în concordanţă cu trebuinţele persoanei provoacă
o stare afectivă pozitivă şi invers. Polaritatea se manifestă în caracterul plăcut sau neplăcut al
stărilor afective, stenic (mobilizând, împingând spre afectivitate) sau astenic al acestora, încordat
sau destins.
d) Mobilitatea vieţii afective exprimă:
-trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta;
-trecerea de la o stare afectivă la alta.
Ea este rezultatul dinamicii relaţiilor cu mediul înconjurător. Modificarea trebuinţelor,
inereselor şi obişnuinţelor persoanei în funcţie de experienţa sa, antrenează şi schimbări pe plan
afectiv. Dacă în loc de succesiune sau alternanţe persoana trăieşte simultan sentimente
contradictorii (dragoste şi ură, plăcere şi neplăcere etc.) vorbim de ambivalenţă afectivă

2
e) Totalitatea. Stările afective exprimă un raport cu toate tendinţele prezente într-un anumit
moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţiale.
f) Tensiunea. Dacă o tendinţă se transformă imediat în mişcare nu provoacă un afect. Dacă însă
apar mai multe tendinţe care se contracarează, cu cât există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât
se creează o stare de tensiune mai mare şi o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense (A.
Cosmovici, 1996).
g) Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispine trăirea
afectivă. Exsistă trei stări afective intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de
valoarea afectivă a subiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de
capacitatea afectivă a subiectului.
h) Durata proceselor afective constă în întinderea în timp a acestora, indiferent dacă obiectul
care le-a propus este sau nu prezent. O emoţie poate dura câteva clipe sau câteva ore; un
sentiment mai mulţi ani sau toată viaţa. i) Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea
acestora de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”. „simţite”. Exteriorizarea se realizează
prin intermediul unor semne exterioare: expresiile emoţionale (M. Zlate 1997).

3. Formele vieţii afective

Formele vieţii afective au fost clasificate în trei mari categorii (primare, complexe,
superioare) pe baza următoarelor criterii:
-caracteristicile (proprietăţile) de care dispun;
-gradul lor de conştientizare;
-formele motivaţionale din care izvorăsc.

A. Procesele emoţionale primare prezintă un caracter elementar, spontan, sunt slab

organizate, mai aproape de biologic (intinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să
scape controlului conştient, raţional. Cuprind (M. Zlate 1997):
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale care însoţesc şi
colorează afectiv orice act de cunoaştere: o percepţie, o amintire, o imagine etc.
b) dispoziţiile organizatorice (trăirile afective de provenienţă organică) sunt stări afective
difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea etc.
c) afectele sunt izbucniri emoţionale caracterizate prin apariţia bruscă şi de
scurtă durată, cu desfăşurare puternică unipolară, consumându-se în expresii şi gestică vie
(P. Popescu-Neveanu, 1998).

B. Procesele afecive complexe beneficiază de un grad mai ridicat de conştientizare. În

categoria lor includem (M. Zlate 1997):
a) emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de
însuşire separate ale obiectelor, cu caracter situativ, desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare
bine determinată (spre un obiect sau o persoană anumită). Exemplu: bucuria, simpatia,
entuziasmul, admiraţia, tristeţea, dezgustul etc. sunt mult mai variate şi diferenţiate decât
afectele, manifestându-se într-un comportament mai nuanţat şi rafinat, în principal după tipare şi
convenienţe socioculturale.
b) emoţiile superioare sunt provoacte nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o
desfăşoară persoana. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din
realitate, în realizarea comportamentului moral. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai
mare măsură învăţării.

3
 c) dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, mai puţin intense,
relativ discrete, dar durabile, carre comunică o anumită tonalitate întregii vieţi psihice a
persoanei. Ele alcătuiesc un fel de fond emoţional care colorează comportamentul într-o perioadă
mai scurtă sau mai lungă de timp. Ele apar într-o dublă ipostază:
-ca premise pentru dezvoltarea unor noi forme afective;
-ca rezultat al unor desfăşurări emoţionale (I. Radu, 1991).

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare și raportare

valorică, situată la nivel de personalitate, depășind prin conținutul și structura lor stările
emoționale disperate și tranzitorii.
a) Sentimentele constituie forme afective complexe și durabile, de intensitate moderată, care
devin-datorită indicelui de generalizare și stabilitate-adevărate atitudini afective față de obiecte,
evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ sau grup (I.Radu,1991).
Sentimentul este un proces afectiv complex, combinat cu elemente intelectuale (reprezentări) și
volitive stabile, generalizate care persistă în absența tuturor stimulilor. Este un raport sau relațiee
afectivă atitudinală cu o anumită persoană, colectivitate, activitate, obiect, valoare, ideal. Este
mai durabil ca emoția și mai puțin viloent ca pasiunea (U.Șchiopu,coord.1997). Format pe baza
generalizării trăirilor situative repetate, sentimentul imprimă, la rândul său, nota specifică
trăirilor particulare în situații ulterioare. Sentimentele sunt denumite prin termeni similari cu
emoțiile: dragoste, ură, mândrie, recunoștință etc., fapt ce arată că sunt trăite la fel, aflându-se în
consonanță (I.Radu,1991).
Sentimentele superioare au un rol esențial în progresul social, ele favorizează înțelegerea și
colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului, dinamizează persoanele etc. Au
mare importanță și pentru menținerea echilibrului psihic,pentru fercirea personală (A.
Cosmovici,1996).
Pe fondul sau în strânsă legătură cu ele se formează sentimentele Eu-lui (amor propriu,
sentimente de superioritate sau de inferioritate).
Deci, sentimentele constituie o formațiune atitudinală caracterizată prin stabilitate,
condensare emoțională și caracter habitudinal. Ele persistă latent și se activează în funcție de
condiții (P. Popescu-Neveanu, 1978). Amintim și de caracterul social al expresiei sentimentelor,
ele îmbracă formă concretă în funcție de modelul social al ambianței în care iau naștere.
Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective, precum și conținutul lor. b)
Pasiunile sunt sentimente deosebit de puternice și de active care îl stăpânesc pe om și îl
angajează nestăvilit într-o anumită direcție. Sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de
stabilitate și generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Persoana stăpânită de o
pasiune își mobolizează toate energiile și demonstrează o neobișnuită tenacitate în promovarea
acestora. Practic, pasiunea îl impinge pe om spre obiectul ei.

Pasiunile se clasifică îm două mari categorii:

-pasiuni pozitive, lucide, nobile;
-pasiuni negative.
Primele îmbogățesc viața psihică cel puțin într-un domeniu și permit realizări importante,
mai ales când se împletesc și cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte: iubirea - pasiune,
pasiunile social-politice, pasiunea artistică, științifică, sportivă etc.
Pasiunile negative duc la o sărăcire accentuată a vieții psihice, la degradarea morală și
fizică.

4
 4. Dimensiunile proceselor afective
Dimensiunile procesului emoțional cuprind:
- modificări organice, vegetative;
- manifestări comportamentale (gesturi, mimică, expresii vocale schițate sau
desfășurate);
- trăirea afectivă a relației cu lumea.
Cele trei laturi alcătuiesc o unitate, o interacțiune sincronă, trăirea subiectivă având la
bază mecanisme neuro-somatice, fără care nu poate să apară. Intervine, desigur, și o mediație
cognitivă: semnificația stimulilor emoționali în funcție de experiența personală și sensurile socio-
culturale.
a) Modificări organice, vegetative
Principalele modificări organice, vegetative ce apar in procesul emoțional sunt (I
Radu,1991):
-modificări în tabloul EEG;
-modificări în activitatea cardiacă și a sistemului circulator schimbări în respirație (apare
suspinul, blocarea etc);
-modificări în tensiunea musculară (în stările emoționale marcante apare tremurul);
-modificarea rezistenței (conductanței electrice) a pielii;
-compoziția chimică a sângelui se schimbă sub aspectul conținutului de adrenalină, zahăr,
al echilibrului acid-bază (mânia, frica, depresia, anxietatea măresc nivelul colesterolului);
Aceste reacții au loc datorită exercitării sistemului nervos vegetativ cu cele două ramuri ale
sale: simpatic și parasimpatic. (De aceea ele se mai numesc reacții vegetative). În cadrul
producerii lor intervine și sistemul endocrin.

b) Manifestări comportamentale
Procesul emoțional prezintă și unele manifestări comportamentale externe accesibile
observației: gestul, mișcarea sau imobilitatea corporală, expresia facială, expresia vocală,t
remurul muscular etc. Manifestările acestea se structurează în configurații specifice (faciale,
vocale, gestuale, posturale) pe baza cărora pot fi diferențiate și identificate expresiile emoționale.
Pantomimica (ansamblul reacțiilor la care ia parte întregul corp: ținuta, mersul, gesturile)
evidențiază unele stări emoționale ca buna dispoziție, bucuria, (mersul sprințar, săltăreț),
supărarea, tristețea (mersul încet, agale).
Expresiile emoționale se realizează prin complexe de reacțtii înnăscute, care se împletesc
cu reacții condiționate și voluntare învățate. Formele elementare de conduită emoțională sunt
reductibile la reflexe necondișionate ce se manifestă independent de orice experientă. Spre
exemplu, un zgomot puternic produce la micul copil tresărirea și modificările fiziologice proprii
emoției, fără ca el să fi avut anterior o experiență negativă în această direcție.
Datorită suprapunerii elementului învățat, expresia emoțională devine o modalitate de
schimb social. Spre exemplu, un zâmbet plăcut poate dispune pe cealaltă persoană, plânsul
determină compasiunea etc. „Mimica și pantomimica devin limbaj, ca și cuvântul articulat, ca și
acesta, ele se învață luând forma socială a tiparelor și metodelor create de generații” (V. Pavelcu,
1969). Posibilitatea modulării voluntare a expresiei emoționale permite apariția disjuncției între
planul extern și cel intern, între trăirea subiectivă si comportamentul obiectiv: persoana
manifestă în exterior o altă trăire emoțională decât cea simțită în mod real. În timpul evoluției

5
istorice omul a creat o gamă largă de mijloaace rafinate de exprimare a stărilor afective: poezia
(mai ales lirică) muzica, dansul etc, în general mijloace artistice (I Radu, 1991).

a) Trăirile afective
Aspectul subiectiv al proceselor emoționale îl constituie trăirile afective. Ele țin de
experiența intimă a persoanei. Pot fi cunoscute în mod obiectiv grație comunicării lor de către
subiect (prin cuvânt, gest etc.) precum și înregistrării manifestărilor fiziologice și
comportamentale care le însoțesc în contextul procesului emoțional unitar. Ea este fie un mijloc
de descărcare a tensiunii nervoase, fie o potențare.

Aprofundări:
Rolul proceselor afective in cadrul sistemului psihic uman
Expresiile emoționale, manifestările comportamentale externe ale procesului emoțional îndeplinesc roluri
importante în viața omului, dintre care mai semnificative sunt (M. Zlate, 1997):
- Rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau cea pe care ea
dorește ca ceilalți să o perceapă; “citind” expresiile emoționale imprimate pe chipul elevilor săi, profesorul poate să
își dea seama dacă aceștia au înțeles sau nu, dacă sunt de acord sau nu cu cele spuse, etc.; prin propriile sale expresii
emoționale profesorul poate amplifica forța de sugestie a informațiilor);
- Rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte (o persoană poate plânge pentru a
impresiona, pentru a obține mângâierea, acordul sau ceea ce și-a propus, etc.);
- Rol de autoreglare în vederea unei mai bune adaptări la situațiile cu care ne confruntăm (plângem în
situațiile triste, râdem în cele vesele);
- Rol de contagiune (de a se transmite și de a trezii reacții similare și altor persoane, de a produce stări
afective colectiv-pozitive sau negative, prin aceasta întărindu-se forța de coeziune sau de dezbinare a membrilor
grupurilor);
- Rol de accentuare sau de diminuare a însăși stării afective (plângând ne putem descărca, elibera sau,
dimpotrivă, “încărca” afectiv);
S-a constatat că emoțiile de intensitate medie au, de regulă, un efect dinamizant, adaptativ, iar cele de
intensitate maximă au ca efect dezorganizarea conduitei (prin agitație inutilă, acțiuni ratate, alteori încremenire,
paralizare in fața primejdiei etc.). Este stabilit că între nivelul de activare fiziologică și randamentul activității nu
există o relație liniară decât până la un punct; dincolo de optimismul motivațional, mobilizarea energetică eșuează în
emoție, supra-motivarea determinând o scăderea performanței, dezorganizarea conduitei.
Există două concepții opuse cu privire la sensul procesului emoțional: una care vede în mobilizare energetică
pregătirea acțiunii și alta care afirmă doar aspectul dezorganizator descărcării emotive. Deși ele se sprijină pe fapte
reale, ambele pleacă de la o alternativă falsă, “sau-sau” ( S. L. Rubinstein, 1940). Ori, afectivitatea trebuie privită în
cadrul mecanismului general al echilibrării organismului cu mediul, în funcția generală de reglare a conduitei care
revine fenomenelor psihice (I. Radu, 1991).
Funcția esențială a proceselor afective, ca și a expresiilor, este aceea de a pune organismul în acord cu
situația, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială, care apare uneori, va determina,
în final, o organizare superioară, în sensul că persoana va știi cum să reacționeze altă dată. Procesele afective
îndeplinesc un rol important în susținerea energetică a activității: furnizează energia necesară formării și operării cu
variatele produse psihice (imagini, noțiuni, idei, etc.). Ele potențează și condiționează acțiunea, “regizează “
schimbările cu ambianța permițând stăpânirea ei. Afectivitatea îndeplinește importante funcții în cadrul procesului
cunoașterii interpersonale.

6
 21. 12. 2o23
Buna ziua tuturor !
Conținutul activității de seminar - planificat pentru Tema 11

I. Activități de învățare pentru fixarea și consolidarea celor

prezentate:
Activitatea 1. Parcurgeți Suportul de curs al Temei 11, după următorul
plan:
1. Definirea şi specificul afectivităţii
2. Caracteristicile proceselor (stărilor) afective
3. Formele vieţii afective
4. Dimensiunile proceselor afective

Activitatea 2. Identificaţi şi definiţi principalele concepte şi sintagme

cheie din tema propusă.
Memorați definiţiile conceptelor din tema propusă;

Activitatea 3.  Aprofundați tema:Teorii asupra emoțiilor

a) Teoria intelectualistă
Această teorie consideră emoțiile, stările afective în general, drept efecte ale acordului/
conflictului dintre reprezentările. Spre exemplu, acordul dintre reprezentările produce bucurie,
iar conflictul dintre ele de naștere tristeții. Odată apărute, trăirile afective produc o serie de
modificări organice. Teoria aceasta este unilaterală și simplistă făcând emoția reductibilă la actul
de cunoaștere (I. Radu, 1991).
b) Teorii fiziologice periferice
W. James răstoarnă ordine clasică (stimul- percepția stimulului-expresia emoției)
propunând alta: stimul - percepția stimulului - expresia emoțională - emoție. Sursa emoției o
constituia, după James, excitațiile, semnele provenite de la viscere, mușchi etc., reflectate în
creier ca senzații. Trăirea emoțională ar fi fost o colecție de semnale interoceptive. Teoria lui
James a fost numită periferică, deoarece, reduce conținutul emoțional la senzații de ordin
periferic și, totodata, fiziologică , pentru ca reacțiile fiziologice apar ca fiind determinante în
constituirea semnificației afective conștiente ( Pavelcu, 1963 ).
Aproximativ în aceeași perioadă ( ultimul deceniu al secolului trecut) danezul Lange
reducea emoția la modificările vasomotorii, adică la ceea ce simte persoana ca efect al dilatării și
constricției vaselor sanguine, a modificării afluxului sanguin în organe.
Teoria fiziologică periferică include totuși o parte de adevăr. Luând în considerare
caracterul procesual al emoției, feed-back-ul vegetativ al organelor efectoare joacă un anumit rol:
întreține și uneori exagerează într-o anumită măsură emoția. Spre exemplu, fenomenul de
ereutofobie (teama de a roșii) la adolescenți. Faptul că tânărul roșește ușor - ceea ce devine

7
perceptibil pentru alții -produce un sentiment negativ care, adăugându-se e la șocul emotiv
inițial, intensifică emoția, inclusiv sensibilitatea organică. La fel se întâmplă cu transpirația ca
efect al emoției.
Influența feed-back-ului vegetativ a fost demonstrata și în mod experimental.
Administrarea de blocante beta-adrenergice de tipul propanolului determină diminuarea
procesului emoțional. Deci, emoția, având un caracter procesual, este potențată sau diminuată de
feed-back-ul vegetativ in funcție de gradul de emotivitate al persoanei (I. Radu, 1991).

c) Teorii fiziologice centrale

Pe baza experiențelor de extirpare a unor porțiuni din creier- care au evidențiat rolul
diencefalului in producerea reacțiilor afective- Cannon și Bard au propus teoria talamică a
emoției. Potrivit ei, trăirea emoțională constituie prin excelență un eveniment central. În
producerea ei talamusul ar avea un rol important. Cercetările ulterioare au reliefat participarea și
a altor regiuni ale creierului în elaborarea emoției. Papez și McLean au propus explicații bazate
pe conexiuni corticotalamice, demonstrând că participarea scoarței cerebrale este esențială în
ceea ce privește aspectul subiectiv al emoției, iar hipotalamusul rămâne centrul efector al
expresiei emoționale. Deci, aceste teorii pun pe seama afectivității sistemului nervos central atât
componenta subiectivă, cat și controlul, răspunsurile vegetative si comportamentale. De regulă,
autorii de mai sus extrapolează la om concluziile unor experiențe efectuate pe animale (I. Radu,
1991).

d) Teorii cognitiv-fiziologice
Aceste teorii susțin că emoția reprezintă un sindrom organizat în care dimensiunea
cognitiv-subiectivă, cea vegetativă și manifestările motorii comportamentale își au fiecare
importanța lor, că o stare emoțională este produsul interacțiuni între două componente:
- O activitate fiziologică (marcată de o activitate simpatică ridicată);
- O cunoaștere asupra cauzei activării.
În timp ce prima componentă este privită ca emoțional nespecifică (ea determină numai
intensitatea procesului emoțional), informația, cunoașterea determină calitatea stării afective.
Teoriile cognitiv-fiziologice se bazează pe datele unor experiențe, efectuate mai ales cu
oameni, în care se manipulează două variante:
- Componenta neurovegetativa;
- Contextul cognitiv-social.
Se urmărește felul în care un anumit dublaj informațional, care însoțește modificări
fiziologice controlate, determinat tipul de evaluare subiectivă în cadrul procesului emoțional (I.
Radu, 1991).
Astfel, S. Schachter și J. Stinger (1962), sub pretextul ca testează un produs farmaceutic, au
format două grupe de comparație dintre studenți, pe baza acceptului benevol. Grupei
experimentale i s-a aplicat sub formă de injecție o soluție de epinefrina, iar cele de control o
soluție cu efecte neutre (placebo). Epinefrina produce o activitatea sistemului nervos simpatic
manifestate prin: creșterea tensiunii sistolice, accelerarea pulsului și ritmul respirator etc.
Al doilea factor mânuit un experiment a fost informația furnizată subiecților. Grupa
experimentală a fost împărțită în trei subgrupe. Prima a primit o informație exactă despre
simptomele fiziologice pe care le va resimții fiecare subiect. A doua nu primea nici o informație,
iar a treia era dezinformată: i se ofereau informații inexacte. Deci: Epi-Inf, Epi-Noninf și Epi-
Dezinf.

8
 În perioada în care injecția urma să își facă efectul în laboratorul experimental se
introducea și un “complice” al experimentatorului care era prezentat ca fiind în aceeași situație.
El simula fie o stare de euforie fie una de mânie în vederea creării unui context sugestiv
controlat. S-a constatat că subgrupele Epi-Noninf și Epi-Dezinf au împrumutat în mai mare
măsură sugestia contextului, respectiv al persoanei-complice. Cotele de euforie, respectiv mânie
în situațiile experimentale au fost sensibil mai mari decât ale subgrupului informat și ale celui de
control. Deci, o stare de activare pentru a fi încadrată într-o emoție de frică, de bucurie etc. este
de necesar să fie dublată de anumiți factori cognitivi. Emoția cu eticheta ei, trăită diferențiat ca
“mânie” sau “dezgust” etc. poate să apară doar dacă cei doi factori (activarea fiziologică și
momentul cognitiv) sunt integrați într-o unitate (I. Ciofu, 1978).
Remarca de ordin critic făcută despre acest experiment a fost că explicația autorilor
postulează caracterul nespecific al activității simpatice, fapt contestat cel puțin pentru emoțiile
fundamentale: mânie, frică, bucurie etc.
Reluarea experimentului în alte variante a scos în evidență atât rolul modificărilor
vegetative, cât și ale dublajului informațional. Grupe de subiecți injectați cu epinefrina, cu
clorpromazină ( care blochează sistemul nervos simpatic) și substanțe placebo au vizionat un
film distractiv. Gradul de amuzament a depins de felul activării simpatice: persoanele injectate
cu epinefrină s-au amuzat cel mai mult. S-a constatat, totodată, că efectele non-informatorii sau
dezinformării ca și ale feed-back-ului vegetativ apar mai ales în cazul unui nivel de activare
redus până la moderat al activării simpatice.Activarea fiziologică puternică induce efecte
negative indiferent de sugestiile contextului. (H. Leventhal, A. Tomarken, 1986).
R. S. Lazarus a combinat mărturiile introspective și înregistrările fiziologice. Se proiecta
un film stresant (accidente sau operații fără anestezie), iar banda sonoră sublinia fie caracterul
dăunător al evenimentului, fie valoarea informațiilor științifice obținute. S-a înregistrat
conductanța pielii și ritmul cardiac, constatandu-se că impactul emoțional a fost diferit în cele
două condiții, dublajul informațional a decis coloratura afectivă in sensul sugerat de contextul
cognitiv. S-a evidențiat și variabilitatea expresiei emoționale în diferite culturi, care își pun
amprenta și asupra definirii spectrului de stimuli emoționali.
Deci, în procesele afective fuzionează cu informația despre situația care produce emoția,
relația persoanei față de situație și modificările vegetative și comportamentale care apar în
organism (I. Radu, 1991).

BIBLIOGRAFIE
- Novac, Corneliu, TEME DE CURS, Platforma Google
classroom, 2022
- Novac, C.,( 2012), Psihologie educaţională pentru
pregătirea profesorilor, Ed. Univ. Craiova.
-

II. Sarcini didactice

9
 2. 1. Parcurgeți Suportul de curs și răspundeţi la întrebările
următoare:

- Care este locul si rolul afectivității in sistemul psihic uman?

- Care sunt caracteristicile proceselor (stărilor) afective?
- În ce constau formele vieţii afective ?
- Prezentați dimensiunile proceselor afective .

2. 2. Prezentaţi relaţiile dintre procesele motivationale si cele afective.

De reținuT : Rezolvarea sarcinilor didactice pentru seminar le

îndosariați in Portofoliul Didactic personal .
Termen de rezolvare: 11 . 01. 2024 , când veți aduce, pentru
activitatea de Seminar, Portofoliul Didactic personal, în format fizic .
Spor la invatat !
prof. Novac Corneliu

10