C H R I S T O P H E R

PAOLINI

CĂLĂTORI
PE O MARE
DE STELE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
PAOLINI, CHRISTOPHER
Călători pe o mare de stele / Christopher Paolini. - București: RAO
Distribuție, 2021
ISBN 978-606-006-609-5

821. 111

RAO Distribuție
Str. Bârgăului nr. 9-l1, sect. 1, București, România
www. raobooks. com
www. rao. ro

CHRISTOPHER PAOLINI
To sleep in a sea of stars
Copyright © Christopher Paolini 2020
Toate drepturile rezervate

Design coperta: Lindy Martin, Faceout Studio

Ilustrații: Shutterstock, Getty Images și Stocksy

Călători pe o mare de stele

© RAO Distribuție, 2020
Pentru versiunea în limba română

Traducere din limba engleză

Elena Macoviciuc prin GRAAL SOFT

2021

ISBN 978-606-006-609-5
Ca întotdeauna, această carte este pentru familia mea,
precum și pentru oamenii de știință, inginerii și visătorii
care muncesc la construirea viitorului printre stele.
 CUPRINS

PARTEA I: EXOGENESIS 13

Vise 17
Relicvariu 31
Extenuating Circumstances 52
Agonie 71
Nebunie 79
Țipete și ecouri 100
Numărătoarea inversă 114
Pe ici, pe colo 123
Alegeri 130
*
Ieșirea I 157

PARTEA A ll-A: SUBLIMARE 167

Trezirea 171
Wallfish 190
Presupuneri 214
Joaca de-a războiul 244
 Extremis 260
Aproape și departe 271
Figuri și indicații 293
Nu ai unde să te ascunzi 312
Cei binecuvântați 323
Darmstadt 335
Expunere 357
Lecții 383
*
Ieșirea II 421

PARTEA A III-A: APOCALYPSIS 429

Păcatele trecutului 433

A Caelo Usque ad Centrum 473
Cioburi 481
Teroare 503
Sic Itur ad Astra 518
În întuneric 530
Necesitate 546
Păcatele prezentului 573
*
Ieșirea III 594

PARTEA A IV-A: FIDELITATIS 627

Disonanță 631
Stația Orsted 655
Evadarea! 671
Necesitate II 713
*
 Ieșirea IV 732

PARTEA A V-A: MALIGNITATEM 761

Sosirea 765
Necesitate III 781
Integratum 808
Ferro Comitant 837
Astrorum Irae 867
Sub Specie Aeternitatis 902
*
Ieșirea V 923

PARTEA A Vl-A: QUIETUS 941

Recunoaștere 945
Unitate 955
Angajamentul 971
*
Ieșirea VI 989

ADDENDUM 995

Apendice I: Spațiu-timp și FTL 997

Apendice II: Lupta cu nave în spațiu 1011
Apendice III: Terminologie 1015
Apendice IV: Cronologie 1039

POSTFAȚĂ Șl MULȚUMIRI 1042

 PARTEA I
* * * * * * *

EXOGENESIS
O, tu, din zeiță născută din linia marelui Anchises,
Porțile iadului sunt deschise noaptea și ziua;
Căderea-i netedă și calea-i ușoară,
Dar în întoarcere și în revederea cerului cel vesel
Se află sarcina și înfăptuirea cea măreață.

- Eneida 6. 126-l29
Traducere în engleză de John Dryden
 C APIT OLUL I
* * * * * * *

VISE

1.

Zeus, uriașul din gaz portocaliu, atârna deasupra orizontului,

mare și greoi, aruncând o lumină scăzută, rumenă. În jurul lui strălucea
un câmp de stele, luminos pe fondul spațiului negru, în timp ce sub
privirea fără pleoape a uriașului se întindea o pustietate gri, presărată cu
pietre.
O adunătură mică de clădiri se ridica pe întinderea altfel
părăsită. Domuri, tuneluri și spații cu ferestre, un loc singuratic al
căldurii și al vieții în mijlocul mediului extraterestru.
În interiorul laboratorului înghesuit al clădirii, Kira se chinuia să
extragă secvențiatorul de gene din locul lui din perete. Dispozitivul nu
era chiar atât de mare, dar era greu și nu reușea să-l apuce bine.
– La naiba, bombăni ea și își schimbă poziția.
Cea mai mare parte a echipamentului lor avea să rămână pe
Adrasteia, luna de mărimea Pământului pe care o cercetaseră în ultimele
patru luni. Cea mai mare parte a echipamentului lor, dar nu tot.
Secvențiatorul de gene făcea parte din kitul de bază al unui xenobiolog,
și unde mergea ea, venea și el. În plus, coloniștii care aveau să ajungă în
scurt timp pe Shakti-Uma-Sati aveau să aibă modelele mai noi și mai
bune, nu cel cumpărat dintr-un buget redus, de dimensiune potrivită
pentru călătorii, pe care i-l dăduse compania.
Kira trase din nou. Degetele îi alunecară și rămase fără aer când
marginile din metal îi tăiară palma. Îi dădu drumul și, după ce-și
examină mâna, observă o dâră subțire de sânge care ieșea din piele.
Se încruntă și lovi cu putere secvențiatorul de gene. Nu o ajută
cu nimic. Ținându-și pumnul strâns, se plimbă prin laborator, așteptând
ca durerea să se mai calmeze.
În cea mai mare parte a timpului, rezistența dispozitivului nu ar
fi deranjat-o. În cea mai mare parte a timpului. Însă azi, teama și
oboseala întreceau rațiunea. Aveau să plece de dimineață, să se întoarcă
la nava lor de transport, Fidanza, care se afla deja pe orbită, în jurul
Adrei. Pește doar câteva zile, ea și restul oamenilor din echipa de
cercetare de zece persoane aveau să intre în somnul criogenic și, când se
trezeau pe Cygni 61, după 26 de zile, urmau să meargă fiecare pe
drumul lui. Acela avea să fie ultimul moment când urma să îl mai vadă
pe Alan pentru... nu știa pentru cât timp. Câteva luni, cel puțin. Dacă
aveau ghinion, mai bine de un an.
Kira închise ochii și își lăsă capul pe spate. Oftă și oftatul i se
transformă într-un mormăit. Nu conta de câte ori ea și Alan făcuseră
deja acest dans, însă nu devenea mai ușor. Ba chiar dimpotrivă, iar ea
ura acest lucru.
Se întâlniseră anul anterior pe un asteroid imens, pe care
Lapsang Trading Corp. avea de gând să-l exploateze. Alan conducea
acolo o investigație geologică. Patru zile, atât petrecuseră împreună pe
asteroid. Râsul lui Alan și părul lui arămiu și răvășit îi atrăseseră
atenția, însă implicarea lui fusese cea care o impresionase pe Kira. Era
priceput și nu-și pierdea cumpătul în situații de urgență.
 La acel moment, Kira fusese singură de foarte mult timp, așa că
era convinsă că nu va mai găsi niciodată pe cineva. Cu toate astea, ca
printr-un miracol, Alan intrase în viața ei, iar acum avea pe cineva de
care să aibă grijă. Pe cineva care ținea la ea. Continuaseră să vorbească,
să-și trimită lungi mesaje holografice, de pe o stea pe alta, și, printr-o
combinație de noroc și de manevre birocratice, reușiseră să fie trimiși
împreună în aceleași locuri de câteva ori.
Nu era însă îndeajuns, pentru niciunul din ei.
În urmă cu două săptămâni, ceruseră corporației permisiunea să
primească aceleași misiuni, fiind un cuplu, dar nu exista nicio garanție
că cererea lor avea să fie aprobată. Lapsang Corp. se extindea în prea
multe zone și avea prea multe proiecte, dar puțini angajați.
Dacă nu avea să le fie aprobată cererea, singurul mod în care
puteau să locuiască împreună pe termen lung era să-și schimbe locurile
de muncă, înlocuindu-le cu unele care nu necesitau atâtea călătorii. Kira
era dispusă să facă asta, ba chiar verificase ofertele cu o săptămână în
urmă, dar nu simțea că-i putea cere lui Alan să renunțe pentru ea la
cariera lui în companie. Nu încă.
Între timp, tot ce puteau face era să aștepte verdictul corporației.
Având în vedere cât de mult dura pentru ca mesajele să ajungă înapoi pe
Alpha Centauri și cât de încet se mișca departamentul de HR, nu se
așteptau la un răspuns mai devreme de sfârșitul lunii următoare. Iar
până atunci, atât ea, cât și Alan aveau să fie deja trimiși în direcții
diferite.
Era frustrant. Singura consolare a Kirei era Alan. El făcea să
merite totul. Nu voia decât să fie cu el, fără să-și facă griji pentru alte
nimicuri.
Își aminti de prima oară când el o luase în brațe și ce senzație
minunată o străbătuse, caldă, de siguranță. Și se gândi la scrisoarea pe
care el i-o scrisese după prima lor întâlnire, la toate lucrurile pline de
vulnerabilitate, din suflet, pe care i le spusese. Nimeni nu mai făcuse
vreodată un asemenea efort pentru ea... El însă avea mereu timp pentru
ea. Mereu se purta frumos, prin gesturi mari și mici, ca de exemplu
valiza personalizată pe care i-o făcuse pentru cipurile din laboratorul ei,
înainte de călătoria sa în zona Arcticului.
Amintirile ar fi făcut-o pe Kira să zâmbească, doar că mâna o
durea în continuare și nu putea uita ce urma să îi aducă dimineața.
– Haide, nemernicule, spuse ea și se îndreptă spre secvențiatorul
de gene, de care trase cu toată forța ei.
Cu un scârțâit de protest, acesta se urni.

2.

În acea noapte, echipa se strânse în cantină ca să sărbătorească

finalul misiunii. Kira nu avea chef de sărbătorit, dar tradiția era tradiție.
Fie că mergea bine sau nu, încheierea unei expediții era o ocazie care
merita marcată.
Își pusese o rochie verde, cu tiv auriu, și petrecuse o oră
aranjându-și părul într-o cascadă de bucle în vârful capului. Nu era
mare lucru, dar știa că Alan avea să aprecieze efortul. O făcea de flecare
dată.
Avusese dreptate. În clipa în care el o văzu pe coridorul din fața
cabinei ei, fața i se lumină și o luă în brațe. Kira își îngropă fruntea în
cămașa lui și spuse:
– Știi, nu trebuie să mergem.
– Știu, zise el, dar ar trebui să păstrăm aparențele. Apoi o sărută
pe frunte.
Ea îi oferi un zâmbet forțat.
– Bine, ai câștigat.
– Așa te vreau.
Alan îi răspunse la zâmbet și îi aranjă o buclă după ureche.
Kira făcu la fel cu una dintre șuvițele lui. Mereu o uimea cât de
deschis la culoare era părul lui în contrast cu pielea sa. Spre deosebire
de restul oamenilor, Alan nu era niciodată bronzat, indiferent cât timp
petrecea afară sau sub luminile cu spectru complet ale navei spațiale.
– Bine atunci, hai să facem asta, zise ea cu o voce joasă.
Cantina era plină când ajunseră. Ceilalți opt membri ai echipei
de cercetare erau înghesuiți în jurul meselor înguste, în boxe se auzea
îndrăgitul scamrock al lui Yugo, Marie-Élise împărțea căni pline cu
punci din castronul mare de pe dulap, iar Jenan dansa ca și cum ar fi
băut deja un litru de alcool. Poate că asta se și întâmplase.
Kira îl strânse pe Alan de talie și încercă să afișeze o expresie
fericită. Nu era momentul să se concentreze pe gânduri triste.
Nu era, dar nu se putea abține.
Seppo se îndreptă direct spre ei. Botanistul își prinsese părul
într-un coc în vârful capului pentru evenimentul din acea seară, iar asta
nu făcea decât să-i accentueze unghiurile feței osoase.
– Patru ore, zise el în timp ce se apropia. Băutura îi sări din cană
în timp ce gesticula. Patru ore! Atât mi-a luat să-mi eliberez
excavatorul.
– Îmi pare rău, Seppo, zise Alan, părând amuzat. Ți-am spus că
nu aveam cum să ajungem acolo mai devreme.
– Aveam nisip în costum. Știi cât de incomod a fost? M-am
zgâriat în mai multe locuri. Uite!
Își ridică partea de jos a cămășii, ca să le arate o linie roșie pe
pielea de pe abdomen, unde cusătura costumului îl iritase.
– Uite cum facem, zise Kira. O să-ți cumpăr ceva de băut pe
Vyyborg ca să mă revanșez pentru asta. Ce zici?
Seppo ridică o mână și arătă spre ea.
– Asta... ar fi o compensație acceptabilă. Dar gata cu nisipul!
– Gata cu nisipul, încuviință ea.
– Și tu, zise Seppo, în timp ce arătă spre Alan. Știi... tu.
După ce botanistul se îndepărtă, Kira îl privi pe Alan.
– Ce a fost asta?
Alan chicoti.
– Habar n-am, dar o să fie ciudat să nu îl mai am prin preajmă.
 – Da.
După o rundă de băuturi și conversație, Kira se retrase înapoi în
cameră și se rezemă de un perete din colț. Oricât de mult ar fi vrut să
nu-l piardă pe Alan din nou, nu voia nici să-și ia rămas-bun de la restul
echipei. Cele patru luni petrecute pe Adra îi transformaseră într-o
familie. Una ciudată, neobișnuită, dar una la care ținea. Avea s-o doară
să îi lase în urmă, și cu cât momentul se apropia, cu atât mai intens Kira
își dădea seama cât de mult avea s-o doară.
Mai luă o gură din punciul cu aromă de portocală. Mai trecuse
prin asta, Adra nu era prima potențială colonie pe care o trimisese
compania. După șapte ani petrecuți plimbându-se de pe o piatră afurisită
pe alta, aproape jumătate din timp în somn criogenie, Kira începuse să
simtă o dorință din ce în ce mai puternică pentru... prieteni. Familie.
Companie.
Iar acum urma să lase toate astea în urmă. Din nou.
Și Alan simțea la fel. Vedea asta în ochii lui, în timp ce bărbatul
se plimba prin cameră, vorbind cu membri ai echipei. Se gândi că poate
și ceilalți erau triști, dar ascundeau acest lucru cu băutura, dansul și
râsetele care erau prea ascuțite ca să fie sincere în întregime.
Kira bău ce îi mai rămăsese în pahar. Era momentul să îl umple
din nou.
Muzica scamrock se auzea mai tare decât înainte. Era ceva de la
Todash and the Boys, iar solistul urla: „Să evadeeeezi. Și nu e nimic la
ușă. Hei, nu e nimic la ușă. Iubito, ce e bătaia aia de la ușă?“ Vocea îi
ajunsese la un crescendo tremurat, tăios, care lăsa impresia că aveau să-i
plesnească corzile vocale.
Kira se desprinse de perete și urma s-o ia spre castronul cu punci
când îl văzu pe Mendoza, șeful expediției, îndreptându-se spre ea.
Pentru el era ușor, doar avea o constituție puternică. Kira se întrebase
deseori dacă bărbatul crescuse într-o colonie cu forțe gravitaționale
mari, precum Shin-Zar. Mendoza însă negase acest lucru când îl
întrebase. Spusese că era de undeva de pe un inel-habitat, de undeva de
pe lângă Alpha Centauri. Nu era sigură că-l credea.
– Kira, trebuie să vorbesc cu tine, spuse el, apropiindu-se.
– Cee?
– Avem o problemă.
– Mereu există câte o problemă, pufni ea.
Mendoza ridică din umeri și își șterse fruntea cu o batistă pe
care o scoase dintr-un buzunar al pantalonilor. Fruntea lui reflecta pete
strălucitoare de la luminile colorate aranjate de-a lungul tavanului, iar
sub brațe avea pete.
– Nu pot să spun că greșești, dar chestia asta trebuie rezolvată.
Una dintre dronele din sud nu mai funcționează. Se pare c-a fost
afectată de o furtună.
– Și? Trimite una nouă.
– Sunt mult prea departe și nu avem timp să printăm o
înlocuitoare. Ultimul lucru pe care drona l-a detectat a fost un material
organic de-a lungul coastei. Trebuie să fie verificat înainte să plecăm.
– Fii serios, chiar vrei să merg acolo mâine? Deja am catalogat
fiecare microb de pe Adra.
O astfel de călătorie avea s-o coste dimineața petrecută cu Alan,
iar Kira nu avea de gând să renunțe la timpul care le mai rămăsese.
Mendoza o fixă cu o privire ironică.
– Regulile sunt reguli, Kira. Nu putem risca să dea coloniștii
peste ceva neplăcut. Ceva precum Năpasta. Nu vrei să ai asta pe
conștiință. Chiar nu vrei.
Se duse să-și mai pună niște băutură și-și dădu seama că paharul
îi era în continuare gol.
– Iisuse! Trimite-o pe Ivanova. Dronele sunt ale ei și poate să
folosească un laborator cu cipuri la fel de bine ca mine. Sunt...
– O să te duci tu, zise Mendoza ferm. La ora șase și nu mai
vreau să discutăm despre asta. Cumva, expresia lui se mai îmblânzi. Îmi
pare rău, dar ești xenobiologul nostru, iar regulile...
– ...sunt reguli, rosti Kira. Da, da, o s-o fac, dar îți spun că nu
merită.
Mendoza o bătu pe umăr.
– Foarte bine, asta sper și eu.
Când plecă, un mesaj apăru în colțul interfeței Kirei.

<Hei, iubire, totul e în regulă? - Alan>

Kira subvocaliză răspunsul și scrise:

<Da, totul e bine. A apărut doar o sarcină

suplimentară, o să-ți povestesc mai târziu. - Kira>

Din partea opusă a camerei, bărbatul îi făcu un semn simpatic,

iar Kira râse, deși nu voia asta. Apoi își fixă privirea pe castronul cu
punci și se îndreptă spre el. Avea nevoie disperată de încă un. pahar.
Marie-Élise o interceptă lângă castron, mișcându-se cu grația
studiată a unei foste dansatoare. Ca de obicei, gura îi era deschisă, de
parcă ar fi urmat să se răsfrângă într-un zâmbet strâmb... sau să arunce
niște replici istețe și răutăcioase (iar Kira auzise destule de la ea). Era
înaltă, chiar mai înaltă decât Kira cu un cap, datorită tocurilor negre și
strălucitoare pe care le printase pentru petrecere.
– O să-mi fie dor de tine, cherie, spuse Marie-Élise, care se
aplecă și o pupă pe Kira pe obraz.
– Și mie, zise Kira, care simțea cum i se încețoșează privirea.
După Alan, Marie-Élise devenise cea mai apropiată prietenă a ei
din echipă. Petrecuseră împreună zile lungi pe t eren, unde Kira studiase
microbii de pe Adrasteia, în timp ce Marie-Élise studiase lacurile,
râurile și depozitele de apă ascunse adânc în subteran.
– Hai, înveselește-te. O să-mi scrii, da? Vreau să aflu totul
despre tine și Alan. Și eu o să-ți scriu. Bine?
– Da, promit.
În restul serii, Kira se strădui să uite viitorul. Dansă cu
Marie-Élise. Glumi cu Jenan și se împunse cu Fizel. Pentru a mia oară,
îl complimentă pe Yugo pentru felul în care gătea. Făcu skandenberg cu
Mendoza și pierdu, apoi cântă un duet groaznic de fals împreună cu
Ivanova. Și, de fiecare dată când avu ocazia, își ținu mâna în jurul taliei
lui Alan. Chiar și când nu vorbeau și nu se uitau unul la celălalt, îl putea
simți, iar atingerea lui o liniștea.
După ce bău destul punci, Kira se lăsă convinsă de ceilalți să-și
scoată concertina. Apoi muzica se opri și toată lumea se adună în jurul
ei. Cu Alan lângă ea și Marie-Élise lângă genunchiul său, Kira cântă o
colecție de hituri spațiale. Și râseră, dansară și băură. Pentru o clipă,
totul fu bine.

3.

Era trecut de miezul nopții și petrecerea era în toi când Alan îi

făcu un semn. Kira înțelese și, fără niciun cuvânt, ieșiră din cantină.
Se sprijiniră unul de celălalt în timp ce înaintau prin clădire,
atenţi să nu-și verse cănile cu punci. Kira nu era obișnuită să vadă
coridoarele atât de goale. În mod normal, erau înțesate de ecrane și de
grămezi de mostre, de provizii și de echipamente suplimentare, toate
întinse de-a lungul pereților. Totul dispăruse însă acum. În ultima
săptămână, ea și restul echipei goliseră locul, pregătindu-se pentru
plecare... Dacă n-ar fi fost muzica din urma lor și luminile difuze de
urgență de-a lungul podelei, baza ar fi părut abandonată.
Kira tremură și îl trase pe Alan mai aproape. Afară, vântul bătea
cu putere, o mișcare stranie, care făcea acoperișul și pereții să scârțâie.
Când ajunseră la ușa grădinii hidroponice, Alan nu atinse
butonul de deschidere, ci se uită la ea, cu zâmbetul pe buze.
– Ce e? îl întrebă.
– Nimic. Sunt doar recunoscător că sunt cu tine.
Apoi o sărută rapid pe buze.
Ea se ridică pentru un alt sărut, după ce tot acel punci îi stârnise
o stare aparte, dar el râse. Se retrase și apăsă pe buton.
 Ușa se deschise cu un zgomot puternic.
Aerul cald îi copleși odată cu sunetul apei curgătoare și cu
parfumul delicat al plantelor înflorite. Sera hidroponică era locul
preferat al Kirei. Îi amintea de acasă, de rândurile lungi de sere în care
își petrecuse timpul când era doar un copil pe planeta-colonie Weyland.
În timpul expedițiilor lungi, precum cea de pe Adra, procedura standard
era să își crească propria mâncare, parțial ca să testeze viabilitatea
solului local, parțial ca să micșoreze cantitatea de provizii pe care le
transportau. Însă, în cea mai mare parte, o făceau ca să întrerupă
monotonia fatală a pachetelor de carne uscată și congelată pe care le
trimitea compania.
A doua zi, Seppo avea să scoată plantele și să le pună în
incinerator. Niciuna nu avea să supraviețuiască până când veneau
coloniștii și nu era o practică bună să lase grămezi de material biologic
într-un loc unde se puteau infiltra în mediu într-un mod necontrolat.
Totuși, în acea seară, grădina hidroponică era în continuare plină de
salată verde, de ridichi, de pătrunjel, de roșii, de dovlecei și de
numeroase alte culturi pe care Seppo le experimentase pe Adra.
Dar asta nu era tot. Printre rânduri, Kira văzu șapte ghivece
așezate în semicerc. În fiecare se înălța câte o tulpină lungă, subțire,
având în vârf câte o floare violetă, delicată, care atârna sub propria
greutate. Un ciorchine de stamine cu polen se întindea din fiecare
floare, ca niște focuri de artificii, în timp ce stropi albi le decorau gâtul
interior, catifelat.
„Constelații de la Miezul Nopții.” Floarea ei preferată. Tatăl ei
le crescuse odată și, chiar și cu talentul lui de horticultor, acestea îi
făcuseră probleme. Erau temperamentale, predispuse să zgârie și să
ardă, și nu tolerau nici măcar cel mai mic dezechilibru de nutrienți.
– Alan, zise ea, copleșită.
– Mi-am amintit că ai spus cât de mult îți plac, zise el.
– Dar... cum ai reușit să...
– Să le cresc? Alan zâmbi, încântat în mod evident de reacția ei.
Seppo m-a ajutat, avea semințe. Le-am printat și apoi am petrecut
ultimele trei săptămâni încercând să le împiedicăm să moară.
– Sunt minunate, zise Kira, care nu încercă să-și ascundă emoția
din voce.
El o îmbrățișă.
– Foarte bine, zise el. Voiam să fac ceva special pentru tine
înainte să...
„Înainte.” Cuvântul o arse.
– Mulțumesc, rosti ea.
Se îndepărtă de el ca să examineze florile. Parfumul lor
înțepător, foarte dulce, o lovi din plin, declanșând forța uimitoare a
nostalgiei din copilărie.
“Mulțumesc, repetă ea, întorcându-se lângă Alan. Mulțumesc,
mulțumesc, mulțumesc.
Își lipi buzele de ale lui și, pentru un lung moment, se sărutară.
– Vino aici, zise Alan când se opriră ca să respire.
Trase o pătură termoizolantă de sub unul dintre suporturile
pentru cartofi și o întinse sub bolta formată de Constelațiile de la
Miezul Nopții.
Se așezară acolo, îmbrățișați, și băură mai departe punci.
Afară, imensitatea nocivă a lui Zeus încă atârna deasupra
capetelor lor, fiind vizibilă prin domul de presiune transparent al
grădinii hidroponice. Când ajunseseră pentru prima oară pe Adra,
priveliștea gigantului gazos o umpluse pe Kira de teamă. Fiecare
instinct din ea țipase că Zeus avea să cadă din cer și să îi strivească.
Părea imposibil ca un obiect ceresc atât de mare să rămână suspendat,
fără sprijin. Cu timpul însă, se obișnui cu priveliștea, iar acum admira
măreția uriașului. Nu avea nevoie de nimic în plus ca să atragă privirea.
„Înainte...“ Kira tremură, fără să îi fie frig. Înainte să plece.
Înainte ca ea și Alan să fie nevoiți să se despartă. Își folosiseră deja
zilele de vacanță, iar compania nu avea să le dea decât câteva zile de
pauză când ajungeau pe 61 Cygni.
 – Hei, care e problema? întrebă Alan cu o voce înțelegătoare.
– Știi tu.
– Da.
– E din ce în ce mai greu. Credeam c-o să devină mai ușor cu
timpul, dar...
Scutură din cap. Adra era a patra misiune în care erau trimiși
amândoi și fusese de departe cea mai lungă perioadă petrecută
împreună.
– Nu știu când o să te mai văd și... te iubesc, Alan. Faptul că
trebuie să ne luăm rămas-bun la fiecare câteva luni e groaznic.
El o privi cu seriozitate, iar ochii lui căprui străluciră în lumina
lui Zeus.
– Atunci, hai să nu facem asta.
Inima Kirei începu să bată cu putere, iar timpul păru să se
oprească în loc. Se gândise cu groază la acel răspuns de luni întregi.
Când își regăsi vocea, întrebă:
– Cum adică?
– Adică, hai să nu mai facem toată treaba asta, cu mutatul
dintr-un loc în altul. Nici eu nu mai suport.
Expresia lui era atât de deschisă, atât de sinceră, încât Kira nu se
putu abține și simți un fior de speranță. Doar nu...?
– Ce ar...
– Hai să ne înscriem pentru cușete pe Shakti-Uma-Sati.
Kira clipi.
– Drept coloniști, rosti ea.
El încuviință, nerăbdător.
– Da. Angajații companiei obțin aproape sigur locuri, iar Adra o
să aibă nevoie de toți xenobiologii și de geologii pe care-i va putea
primi.
Kira râse, însă apoi îi observă expresia de pe chip.
– Vorbești serios.
– Foarte.
 – Vorbește băutura din tine.
Alan își puse o mână pe obrazul ei.
– Ba nu, Kira. Știu că ar fi o schimbare uriașă pentru amândoi,
dar mai știu și că te-ai săturat să te tot plimbi de pe o piatră pe alta și nu
mai vreau să aștept încă șase luni ca să te văd. Chiar nu vreau asta.
Ochii ei se umplură cu lacrimi.
– Nici eu nu vreau asta.
– Atunci, hai să n-o mai facem.
Kira râse pe jumătate și se uită la Zeus, în timp ce încerca să-și
înțeleagă emoțiile. Ce sugera Alan era tot ce-și dorise vreodată și nu se
așteptase să se întâmple atât de repede. Îl iubea pe Alan și, dacă asta
însemna că aveau să fie împreună, atunci asta voia. Îl voia pe el.
Fidanza, scânteia luminoasă ca un meteorit, trecu pe deasupra
lor, în orbita joasă dintre Adra și uriașul gazos. Kira își șterse lacrimile.
– Nu cred că șansele sunt atât de mari pe cât spui. Coloniile vor
numai cupluri unite, știi asta.
– Da. Știu, rosti Alan.
Emoția incredibilă o făcu pe Kira să se sprijine de podea când
Alan Îngenunche în fața ei și scoase din buzunar o cutie mică din lemn.
O deschise, iar înăuntrul ei se afla un inel dintr-un metal gri, cu o piatră
albastră-violetă, uimitoare prin strălucirea ei.
Alan înghiți, simțind cu un nod în gât.
– Kira Navárez... m-ai întrebat odată ce vedeam printre stele.
Ți-am spus că vedeam întrebări. Acum, te văd pe tine. Pe noi. Kira, îmi
faci onoarea să-ți alături viața cu a mea? O să fii soția mea, așa cum și
eu o să fiu soțul tău? O să...
– Da, zise ea, toate grijile ei pierzându-i-se în valul de căldură
care o copleșise.
Îl sărută, la început tandru, apoi cu din ce în ce mai multă
pasiune.
– Da, Alan J. Barnes. Da, o să mă căsătoresc cu tine. Da. De o
mie de ori „da“.
 Kira îl privi când îi puse inelul pe deget. Acesta era rece și greu,
dar greutatea era una liniștitoare.
– Inelul e din fier, zise el încet. L-am rugat pe Jenan să-l extragă
din minereul pe care i l-am adus. Fier, pentru că reprezintă oasele
Adrasteiei. Piatra e teserit. Nu a fost ușor s-o găsesc, dar știu cât de
mult îți place.
Kira încuviință fără să vrea. Teseritul era unic, existând doar pe
Adrasteia. Semăna cu benitoitul, doar că avea o culoare violetă mai
intensă. Era de departe piatra ei preferată de pe planetă, dar era foarte
rară. Alan căutase probabil foarte mult timp un exemplar atât de mare și
de calitate.
Îi dădu șuvițele arămii la o parte de pe frunte și se uită în ochii
lui frumoși și blânzi, întrebându-se cum de avusese atât de mult noroc.
Cum de reușiseră să se găsească unul pe celălalt în toată galaxia?
– Te iubesc, șopti ea.
– Și eu te iubesc, răspunse el.
Apoi Kira râse, simțind că nu își mai poate controla
sentimentele, și își șterse ochii. Inelul îi zgârie sprâncenele. Avea să
dureze o vreme până să se obișnuiască cu prezența lui.
– La naiba, chiar o să facem asta?
– Da, zise Alan încrezător. Cu siguranță că o s-o facem.
– Foarte bine.
O trase mai aproape, lipindu-și corpul fierbinte de al ei. Kira
reacționă cu la fel de multă dorință, ținându-se de el de parcă ar fi
încercat să treacă dincolo de pielea și de carnea lui, până când ar fi
devenit o singură persoană.
Împreună, se unduiră cu o grabă frenetică sub bolta din flori. Își
sincronizară ritmul trupurilor, uitând cu totul de uriașul portocaliu din
gaz care plutea deasupra lor, mare și amenințător.
 C APIT OLUL II
* * * * * * *

RELICVARIU

1.

Kira apucă strâns brațele scaunului când nava suborbitală o luă

în jos, coborând spre insula #302-01-0010, aflată pe coasta de vest a
Legbei, principalul continent al emisferei sudice. Insula se întindea de-a
lungul paralelei 52, într-un golf mare, păzit de mai multe recife din
granit, și era ultima localizare cunoscută a dronei care se stricase.
O fâșie de foc acoperi partea din față a cabinei când nava trecu
prin atmosfera rarefiată a Adrasteiei, la aproape șapte mii și jumătate de
kilometri pe oră. Flăcările arătau de parcă ar fi fost la numai câțiva
centimetri de fața Kirei, însă aceasta nu le simți căldura.
În jurul lor, nava se zgâlțâia și făcea zgomot. Kira închise ochii,
dar flăcările continuară să salte și să se zbată în fața ei, strălucitoare ca
întotdeauna.
– Daaaa! strigă Neghar lângă ea, iar Kira știa că aceasta zâmbea
ca o maniacă.
 Kira își scrâșni dinții. Era în perfectă siguranță în navă, aceasta
fiind acoperită de un scut magnetic ce o proteja de infernul de afară. În
cele patru luni petrecute pe această planetă și după sutele de zboruri, nu
avusese nici măcar un accident. Geiger, pseudo– inteligența care pilota
naveta, avea un palmares aproape impecabil. Singura dată când nu
funcționase bine fusese când un căpitan plin de el încercase să
optimizeze o traiectorie primită și, ca urmare, își omorâse întregul
echipaj. În ciuda recordului impresionant, Kira încă ura să reintre în
atmosferă. Zgomotul și zgâlțâitul îi dădeau impresia că naveta urma să
se rupă în două și nimic nu o putea convinge că asta nu avea să se
întâmple.
În plus, mahmureala nu o ajuta deloc în situația de față. Luase o
pastilă înainte să plece din cabina lui Alan, lăsându-l pe acesta acolo,
dar nu își făcuse încă efectul. Era doar vina ei. Ar fi trebuit să fie mai
atentă. Fusese conștientă de asta, dar noaptea anterioară alesese să dea
frâu emoțiilor.
Opri transmisia camerelor de înregistrare ale navetei și se
concentra pe respirație.
„O să ne căsătorim!” încă nu i se părea real. Petrecuse toată
dimineața cu un zâmbet prostesc lipit pe față. Mai mult ca sigur că arăta
ca o idioată. Își atinse pieptul și inelul de la Alan, aflat sub costumul de
zbor. Nu le spuseseră încă și celorlalți, așa că, pentru moment, își
pusese inelul pe un lanț, dar aveau de gând să facă anunțul în acea
seară. Kira abia aștepta să vadă reacțiile tuturor, chiar dacă vestea nu
avea să fie o mare surpriză.
Odată ce aveau să ajungă pe Fidanza, aveau să-l roage pe
căpitanul Ravenna să oficializeze totul. Și atunci Alan avea să fie al ei,
iar ea a lui. Apoi puteau să înceapă să-și construiască viitorul împreună.
O căsătorie. Schimbarea locurilor de muncă. Stabilirea pe o
singură planetă. O familie doar a ei. Contribuția la construirea unei noi
colonii. Așa cum spusese Alan, avea să fie o schimbare imensă, dar
Kira se simțea pregătită pentru ea. Mai mult decât pregătită. Era viața la
care sperase mereu, dar care, pe măsură ce trecuseră anii, păruse din ce
în ce mai greu de realizat.
După ce făcuseră dragoste, rămăseseră treji ore întregi, vorbind.
Discutaseră despre cele mai bune locuri unde să se stabilească pe
Adrasteia, cronologia planului de terraformare și toate activitățile
posibile pe lună și în afara ei. Alan îi dăduse detalii despre casa pe care
voia s-o construiască.
– ...și trebuie să aibă o cadă destul de mare, nu ca dușurile astea
mici de aici.
Iar Kira îl ascultase, emoționată de pasiunea lui. La rândul ei, îi
spusese că voia sere precum cele de pe Weyland și amândoi căzuseră de
acord că, orice ar fi făcut, avea să fie mai reușit dacă făceau asta
împreună.
Singurul regret al Kirei era că băuse prea mult. Tot ce se
întâmplase după cererea în căsătorie a lui Alan era învăluit în ceață.
Kira accesă înregistrările din noaptea anterioară. Îl văzu pe Alan
îngenunchind din nou în fața ei și îl auzi spunând:
– Și eu te iubesc.
Apoi o luase în brațe. Când îi fuseseră instalate implanturile, în
copilărie, părinții ei nu plătiseră un sistem care să permită o înregistrare
a tuturor simțurilor, așa că nu capta atingerea, gustul și mirosul,
deoarece părinții consideraseră că era o extravaganță inutilă. Pentru
prima oară, Kira își dori ca aceștia să nu fi fost atât de practici. Voia să
simtă ce simțise în acea noapte. Voia să simtă acel lucru pentru tot
restul vieții.
Odată ce se întorceau la stația Vyyborg, se hotărî că-și va folosi
prima ca să-și instaleze actualizările necesare. Amintiri precum cele de
ieri erau prea prețioase ca să fie pierdute, iar ea era hotărâtă să nu mai
piardă niciuna.
Cât despre familia ei de pe Weyland... Zâmbetul Kirei păli
puțin. Nu aveau să fie fericiți că va locui atât de departe de casă, dar
Kira știa că vor înțelege. Doar părinții ei făcuseră ceva asemănător și
emigraseră de pe Lumea lui Stewart pe lângă Alpha Centauri înainte ca
ea să se nască. Iar tatăl ei vorbea mereu despre cum scopul măreț al
omenirii era să se răspândească printre stele. Îi susținuseră decizia de a
deveni xenobiolog, iar Kira știa că aveau să-i susțină și decizia de acum.
Reveni în prezent și deschise cel mai recent videoclip sosit de pe
Weyland. Se uitase deja de două ori la el de când îl primise, în urmă cu
o lună, dar în acel moment simți o dorință arzătoare să-și vadă din nou
prietenii și familia.
Apărură părinții ei, așa cum știa că o să se întâmple, așezați la
stația de lucru a tatălui ei. Era dimineața devreme, iar lumina intra prin
ferestrele cu vedere spre vest. În depărtare, munții erau o siluetă zimțată
întinsă de-a lungul orizontului, aproape pierdută în nori.
– Kira! spuse tatăl ei, care era aproape neschimbat; mama ei
avea o tunsoare nouă și îi zâmbi timid. Felicitări pentru că ai ajuns la
capătul cercetării. Cum te distrezi în ultimele zile pe Adra? Ai găsit
ceva interesant în regiunea lacului despre care ne-ai povestit?
– A fost frig aici, zise mama ei. De dimineață era gheață pe jos.
Tatăl ei zâmbi.
– Din fericire, energia geotermală funcționează.
– Pentru moment, spuse mama ei.
– Pentru moment. În afară de asta, nu avem alte vești. Familia
Hensen a venit la cină seara trecută și...
Apoi ușa de la camera biroului se deschise brusc și Isthah intră
în cadru, îmbrăcată în cămașa ei obișnuită de noapte, cu o cană de ceai
în mână.
– Neață, surioară!
Kira zâmbi când se uită la ei, vorbind despre ce făcuseră în
așezare și despre activitățile lor de zi cu zi: probleme cu roboții agricoli
care îngrijeau recoltele, serialele la care se uitaseră, detaliile despre
ultimul lot de plante eliberate în ecosistemul planetei. Și tot așa.
Apoi îi urară călătorii plăcute și videoclipul se termină. Ultimul
cadru era cu tatăl ei, înghețat în timp ce îi făcea cu mâna, iar fața mamei
ei era într-un unghi ciudat, în timp ce-i spunea „... iubesc“.
– Vă iubesc, șopti Kira, apoi oftă.
Când reușise să-i viziteze ultima oară? în urmă cu doi ani? Trei?
Cel puțin. Trecuse mult prea mult timp de atunci. Distanțele și
călătoriile nu ușurau situația.
Îi era dor de casă, dar asta nu înseamnă că ar fi fost mulțumită să
rămână pe Weyland. Fusese nevoită să tragă de ea, să se întindă dincolo
de normal și de banal. Și asta și făcuse. Timp de șapte ani, călătorise
prin toate cotloanele spațiului. Se săturase însă să fie singură și să se
plimbe de pe o navă spațială pe alta. Era pregătită pentru o provocare
nouă, una care echilibra familiarul cu tot ce era străin, și siguranța cu tot
ce era ieșit din comun.
Se gândea că acolo, pe Adra, împreună cu Alan, avea să
găsească acest echilibru.

2.

La jumătatea reintrării, turbulențele începură să se mai

liniștească, iar interfața EM dispăru odată cu straturile de plasmă.
Rânduri de text galben apărură în colțul de sus al vederii Kirei, în timp
ce linia de comunicație cu sediul deveni activă din nou.
Se uită prin mesaje, ca să ajungă la zi cu restul echipei de
cercetare. Fizel, doctorul lor, era enervant, ca de obicei, dar, în afară de
asta, nimic interesant.
O nouă fereastră apăru:

<Cum e zborul, iubito? - Alan>

Kira nu era pregătită pentru tandrețea subită pe care grija lui o

trezi în ea. Zâmbi din nou în timp ce-și subvocaliză răspunsul.

<Nu sunt probleme aici. La tine? - Kira>

 <Strâng ce a mai rămas. E cu adevărat captivant.
Vrei să strâng și ce e în cabina ta? - Alan>

Kira zâmbi.

<Mulțumesc, dar o să mă ocup eu de asta când

mă întorc. - Kira>

<Bine... Uite, de dimineață nu am avut ocazia să

vorbim și voiam să mă asigur că ești în continuare de
acord cu tot ce s-a întâmplat aseară. - Alan>

<Adică dacă încă mai vreau să mă căsătoresc cu

tine și să ne stabilim aici, pe Adra? - Kira>

Apoi îi mai trimise un mesaj, înainte ca el să poată răspunde:

<Da. Răspunsul meu e în continuare „da“. -

Kira>

<Bine. - Alan>

<Dar tu? Încă mai ești de acord cu asta? - Kira>

Simți un fior de emoție când trimise mesajul.

Răspunsul lui veni rapid.

<Absolut. Voiam doar să mă asigur că ești bine. -

Alan>

Kira se emoționa.

<Sunt mai mult decât bine. Și apreciez faptul că

ți-ai făcut timp ca să verifici. - Kira>
 <Mereu, iubito. Sau ar fi mai bine să spun...
logodnico? - Alan>

Kira scoase un sunet de încântare, care ieși însă mai tremurat

decât intenționase.
– E totul în regulă? întrebă Neghar, iar Kira îi simți privirea
ațintită asupra ei.
– Niciodată nu m-am simțit mai bine.
Ea și Alan continuară să vorbească până când se activară retro–
rachetele, care o făcură din nou conștientă de împrejurimile ei.

<Trebuie să închid. Urmează să aterizăm. Ne

auzim mai târziu. - Kira>

<Bine. Distracție plăcută.; -) - Alan>

<Siiiigur. - Kira>

Apoi Geiger îi șopti:

– Aterizăm în zece... nouă... opt... șapte...
Vocea lui era calmă și lipsită de emoții, cu urma unui accent cult
de Magellan. Se gândi la el ca la un om numit Heinlein. Vorbea ca și
cum l-ar fi chemat Heinlein, dacă ar fi fost o persoană. În carne și oase
adică. Dacă ar fi avut un trup.
Aterizară destul de brusc, iar asta îi provocă un nod în stomac și
îi făcu inima să bată cu putere. Nava spațială se înclină câteva grade
spre stânga în timp ce se cufundă în noroi.
– Să nu stai prea mult, da? zise Neghar, desfăcându-și centura.
Totul la ea era aranjat și compact, de la trăsăturile bine sculptate
și faldurile costumului până la cozile împletite care formau o fâșie lată
pe capul ei. Pe rever purta un ac auriu, mereu prezent: o amintire în
cinstea colegilor pierduți în misiune.
– Yugo spune că gătește o porție nouă de rulouri cu scorțișoară
ca gustare specială înainte de plecare. Dacă nu ne grăbim, vor dispărea
toate până ajungem acolo.
Kira își desfăcu și ea centura.
– Nu o să stau mult.
– Ai face bine să nu stai, dragă. Aș putea omorî pe cineva pentru
rulourile alea.
Mirosul stătut de aer reprocesat o lovi pe Kira când își puse
casca. Atmosfera de pe Adrasteia era destul de densă încât să poată
respira, dar te ucidea dacă încercai s-o faci. Nu era destul oxigen. Nu
încă, iar schimbarea acestui lucru avea să dureze câteva decenii. Lipsa
oxigenului însemna și că Adra nu avea strat de ozon. Toți cei care se
aventurau afară trebuiau să fie protejați complet împotriva razelor
ultraviolete și a altor forme de radiație. Altfel, riscau să aibă parte de
cea mai groaznică arsură din viața lor.
„Măcar temperatura e suportabilă“, se gândi Kira.
Nu trebuia să dea drumul la căldură în costum.
Se urcă în sasul îngust și închise în urma ei trapa interioară.
Aceasta scoate un zgomot metalic.
– Schimbul de atmosferă a fost inițializat. Te rugăm să aștepți, îi
șopti Geiger în ureche.
Un indicator deveni verde. Kira întoarse roata din centrul trapei
exterioare, apoi împinse. Sigiliul se rupse cu zgomot, iar lumina roșie
de pe cerul Adrasteiei umplu sasul.
Insula era o adunătură groaznică de pietre și de pământ de
culoarea ruginei, destul de mare încât Kira nu putea să vadă prea
departe, ci doar până la coasta din apropiere. Dincolo de marginea
terenului era o întindere de apă gri, ca un cearșaf din plumb, vârfurile
valurilor fiind evidențiate de lumina roșiatică a cerului fără nori. Un
ocean de otravă, plin de cadmiu, de mercur și de cupru.
Kira sări și închise trapa în urma ei. Se încruntă când studie
datele telemetrice de la drona căzută. Materialul organic pe care-l
detectase nu era lângă apă, așa cum se așteptase, ci în vârful unui deal
lătăreț, aflat la câteva sute de metri spre sud.
 „Atunci, fie“, își spuse. Înaintă pe pământul fracturat, călcând cu
grijă. În tot acest timp, blocuri de text apăreau în fața ei, oferind
informații despre compoziția chimică, temperatura locală, densitatea,
vârsta aproximativă și radioactivitatea din diferite zone ale peisajului.
Scanerul de pe cureaua ei trimitea informații în interfață, în timp ce le
transmitea înapoi spre nava spațială.
Kira revizui textul, dar nu găsi nimic nou. De câteva ori, se simți
obligată să ia mostre de pământ, dar rezultatele erau plictisitoare:
minerale, urme de compuși organici și preorganici și câteva bacterii
anaerobe.
În vârful dealului dădu peste o întindere plată de pietre, cu o
adâncitură provenită de la ultima glaciațiune planetară. Un petic de
bacterii portocalii, ca niște licheni, acoperea o mare parte din piatră.
Kira recunoscu din prima specia, B. loomisii, dar luă totuși o mostră, ca
să fie sigură.
Din punct de vedere biologic, nu prea erau lucruri interesante pe
Adrasteia. Cea mai notabilă descoperire a ei fusese o bacterie
mâncătoare de metan, aflată sub calota glaciară arctică. Bacteria avea în
pereții celulari o structură lipidă oarecum neobișnuită. Dar atâta tot.
Bineînțeles că avea să scrie o recenzie a biomului Adrasteiei și, dacă
avea noroc, avea s-o publice în câteva periodice obscure, dar nu era
ceva care să facă prea multe valuri.
Cu toate astea, absența unor forme de viață mai dezvoltate era
un plus când venea vorba de terraformare: luna era un bulgăre de argilă
perfect pentru remodelare, așa cum voiau compania și coloniștii. Spre
deosebire de Eidolon, frumoasa și fatala Eidolon, nu aveau să se lupte
în mod constant cu flora și cu fauna indigene.
În timp ce Kira aștepta ca laboratorul de cipuri să-și termine
analiza, se îndreptă spre vârful dealului, ca să admire stâncile și oceanul
metalic.
Se încruntă când își aminti cât de mult avea să dureze până vor
putea să umple oceanele cu ceva mai mult decât cu alge și plancton,
toate modificate genetic.
„Asta o să fie casa noastră.” Era un gând dur, dar nu deprimant.
Weyland nu era un loc mult mai prietenos, iar Kira își aminti de
îmbunătățirile masive pe care le văzuse pe planetă pe parcursul
copilăriei ei: o țărână odată pustie fusese transformată în pământ fertil,
plante crescând peste toată întinderea cea verde, în continuă expansiune,
abilitatea de te plimba afară pentru o perioadă limitată fără oxigen
suplimentar. Era optimistă. Adrasteia era mai locuibilă decât 99 la sută
din planetele galaxiei. După standardele astronomice, era analogul
aproape perfect al Pământului, mai asemănătoare decât o planetă cu
forțe gravitaționale mari, ca Shin-Zar, și chiar similară cu Venus, cu
orașele ei plutitoare din nori.
Orice dificultăți prezenta Adrasteia, era dispusă să le înfrunte
dacă asta însemna că ea și Alan puteau fi împreună.
„O să ne căsătorim!” Kira zâmbi și își ridică brațele deasupra
capului, cu degetele întinse, și se uită drept înainte, simțind că avea să
explodeze. Simțea că totul era așa cum trebuia.
Un țiuit ascuțit îi răsună în ureche.

3.

Laboratorul de cipuri terminase de lucrat, iar Kira verifică

rezultatele. Bacteria era B. loomisii, exact așa cum bănuise.
Kira oftă și îl opri. Mendoza avusese dreptate, era
responsabilitatea lor să verifice creșterea, dar tot o considera o pierdere
imensă de timp.
„Nu contează.” Înapoi la sediu și la Alan, apoi puteau pleca
împreună spre Fidanza.
Kira începu să coboare dealul, dar apoi, din curiozitate, se uită
spre locul în care se prăbușise drona. Neghar identificase și marcase
locul în timpul coborârii navei.
„Acolo.“ La un kilometru și jumătate de coastă, aproape de
centrul insulei, văzu o cutie galbenă care se afla pe o bucată de pământ,
aproape de...
– Hmmm...
O formațiune de stânci zimțate, în formă de stâlpi, ieșea din
pământ într-un unghi ascuțit. În toate locurile pe care le vizitase Kira pe
Adra, și fuseseră multe, nu mai văzuse așa ceva.
– Petra: selectează țintă vizuală. Analizează.
Sistemul ei răspunse. Un contur se lumină în jurul formațiunii,
apoi lângă ea apăru o listă lungă de elemente. Kira își ridică
sprâncenele. Nu era geolog, ca Alan, dar știa destule cât să-și dea seama
cât de neobișnuit era ca toate aceste elemente să se găsească la un loc.
– Activează termoviziunea, zise ea.
Vizorul i se întunecă, iar lumea din jur deveni o pictură
impresionistă în nuanțe de albastru, negru și, acolo unde pământul
absorbea căldura soarelui, nuanțe șterse de roșu. Așa cum se aștepta,
formațiunea se potrivea perfect cu temperatura ambientală.

<Hei, ia uită-te la asta. - Kira>

Și îi trimise rezultatele lui Alan.

Peste mai puțin de un minut:

<Ce naiba! Ești sigură că echipamentul

funcționează? - Alan>

<Da. Ce crezi că este? - Kira>

<Nu știu. Poate fi o extruziune de lavă... Poți să o

scanezi? Poate să iei câteva mostre? Pământ, pietre,
orice e la îndemână. - Alan>

<Dacă vrei neapărat, da, dar e ceva de mers

până acolo. - Kira>
 <O să mă asigur că merită deranjul. - Alan>

<Mmm. Îmi place cum sună asta, iubitule. -

Kira>

<Hei, ia vezi. - Alan>

Kira zâmbi și dezactivă vederea infraroșie în timp ce coborî

dealul.
– Neghar, mă auzi?
Se auzi un zgomot și apoi:
– Ce s-a întâmplat?
– O să mai dureze în jur de jumătate de oră. Îmi pare rău.
– La naiba! Rulourile alea nu vor dura mai mult de...
– Știu. Trebuie să investighez ceva pentru Alan.
– Ce?
– Niște pietre care se află aproape de centrul insulei.
– O să renunți la rulouri cu scorțișoară pentru ASTA?
– Îmi pare rău, dar știi cum e. În plus, nu am mai văzut niciodată
asta.
Urmă un moment de tăcere.
– Bine, dar ai face bine să te grăbești, m-ai auzit?
– Recepționat, zise Kira, care chicoti și grăbi pasul.
Acolo unde îi permitea pământul accidentat, alerga și, peste zece
minute, ajunse la aflorimentul aplecat. Era mai mare decât se așteptase.
Cel mai înalt punct avea șapte metri, iar baza formațiunii avea
un diametru de 20 de metri. Era mai lată decât lungimea navei lor.
Gruparea întreruptă de coloane, negre și fațetate, îi reaminti de bazalt,
dar suprafața avea un luciu uleios, care semăna cu cel al cărbunelui sau
al grafitului.
Ceva din înfățișarea stâncilor i se păru Kirei îngrijorător. Erau
prea întunecate, prea dezolante, prea diferite de restul peisajului. O
spirală în ruină, singură, în mijlocul unei pustietăți de granit. Și, cu toate
că știa că de vină era numai imaginația ei, o atmosferă greoaie părea să
înconjoare aflorimentul, ca o vibrație joasă, destul de puternică încât să
enerveze. Dacă ar fi fost o pisică, Kira era sigură că s-ar fi înfoiat toată.
Se încruntă și-și scărpină brațele.
Nu părea să fi fost o erupție vulcanică în zonă. Atunci, să fi fost
un meteorit? Nici asta nu avea sens. Nu exista niciun perete distrus de
rocă sau vreun crater.
Se plimbă în jurul bazei, observând-o. Aproape de partea din
spate văzu rămășițe ale dronei: o fâșie lungă de componente, rupte și
topite, întinse pe pământ.
„A naibii lovitură de trăsnet“, se gândi Kira. Drona zburase
probabil destul de repede ca să se fărâmițeze așa. Kira se foi în costum.
Încă era îngrijorată.
Orice ar fi fost formațiunea, se hotărî să-l lase pe Alan să
rezolve misterul. Avea să-i dea ceva de făcut în timpul călătoriei.
Scoase mostra de pământ și căută până când găsi o bucată mică
de piatră neagră care căzuse. O ridică în soare. Avea o structură
cristalină distinctă: un model ca solzii de pește, care o duse cu gândul la
o fibră împletită de carbon. Cristale de impact? Orice ar fi fost, era
neobișnuit.
Puse piatra înapoi în sacul pentru mostre și se uită pentru ultima
oară la formațiune.
O lucire argintie, la câțiva metri depărtare, îi atrase atenția.
Kira se opri și o studie.
O fisură deschisese una dintre coloane și dezvăluia un filon alb
și zimțat. Își verifică interfața: filonul se afla la o adâncime prea mare
ca să-l citească. Singurul lucru pe care scanerul i-l putea spune cu
siguranță era că acesta nu era radioactiv.
Comunicatorul trosni, iar Neghar spuse:
– Ce faci, Kira?
– Aproape că am terminat.
– Bine. Grăbește-te, da?
 – Da, da, bombăni Kira.
Fixă fisura cu privirea și încercă să se hotărască dacă merita să
se cațere până acolo și să o examineze. Aproape îl contactă pe Alan ca
să-l întrebe, dar se hotărî să nu-l deranjeze. Dacă nu afla ce era filonul,
știa că întrebarea avea să-l enerveze până când, cu puțin noroc, se
întorceau pe Adra și avea ocazia s-o examineze chiar el.
Kira nu-i putea face asta. Îl văzuse stând treaz până târziu de
mult prea multe ori investigând imaginile blurate colectate de la o
dronă.
În plus, nu era chiar așa de greu să ajungă la fisură. Dacă
începea de acolo, apoi se ducea într-acolo, atunci poate că... Kira zâmbi.
Provocarea o atrăgea. Costumul nu avea instalate pernuțe adezive, dar
asta nu trebuia să conteze, nu pentru o ascensiune ușoară ca aceasta.
Se îndreptă spre o coloană înclinată, care era mai înaltă doar cu
un metru decât ea. Inspiră adânc, își luă avânt și sări.
Marginea aspră a pietrei îi intră în degete când o prinse. Își
aruncă un picior peste vârful coloanei și apoi se trase în sus.
Kira stătu pe toate cele patru membre, prinzându-se de piatra
accidentată în timp ce aștepta ca bătăile inimii să i se liniștească. Apoi
se ridică în picioare cu atenție, ajunsă în vârful columnei.
De acolo, drumul deveni relativ ușor. Sări pe o altă coloană
înclinată, care îi permise să urce pe altele, ca pe o scară uriașă și veche
care se prăbușea.
Ultimul metru se dovedi puțin mai dificil. Kira fu nevoită să-și
fixeze degetele între doi stâlpi, ca să se sprijine, în timp ce-și muta
greutatea de pe un picior pe altul. Din fericire, sub fisură era o bordură
lată, la care încercă să ajungă. Era destul de lată încât să aibă loc să stea
în picioare și să se miște.
Își scutură mâinile, ca să ajute circulația din degete, și se duse
spre fisură, curioasă să vadă ce avea să găsească.
De aproape, filonul alb și strălucitor părea metalic și subțire, ca
și cum ar fi fost o venă din argint pur, doar că nu avea cum să fie așa
ceva. Nu era oxidat.
Îl fixă cu interfața.
„Terbium?“
Kira abia dacă recunoscu numele. Unul dintre elementele grupei
de platină, își spuse. Nu se obosi să se uite în sus, dar știa că era ciudat
ca un metal să apară într-o formă așa de pură.
Se aplecă în față, uitându-se prin fisură, în timp ce încercă să
găsească un unghi mai bun pentru scaner...
Bang!
Sunetul fu puternic, ca o împușcătură. Kira tresări, fiind luată
prin surprindere, apoi piciorul îi alunecă și simți că piatra se mișcă sub
ea în timp ce bordura cedă.
Cădea...
O imagine îi trecu prin fața ochilor: corpul ei, rupt, Căzut pe
pământ.
Kira se zbătu, încercând să prindă coloana din fața ei, dar o rată
și...
Întunericul o înghiți. Tunetul îi umplu urechile și fulgerul îi
apăru prin fața ochilor când se lovi cu capul de pietre. Durerea îi
spintecă brațele și picioarele în timp ce era lovită din toate direcțiile.
Calvarul păru să dureze câteva minute, apoi, dintr-odată, avu
senzația de imponderabilitate și, o secundă mai târziu, se lovi de o
suprafață dură, zimțată.

4.

Kira rămase unde era, șocată.

Impactul o lăsase fără aer. Încercă să-și umple plămânii cu aer,
dar mușchii ei nu răspundeau. Pentru o clipă, avu impresia că se îneca,
apoi diafragma ei se relaxă și aerul intră în plămâni.
Icni, disperată după oxigen.
După primele câteva inspirații, se forță să nu mai gâfâie. Nu
avea niciun rost să se hiperventileze. Asta doar i-ar fi îngreunat situația.
În față nu vedea decât pietre și umbre.
Își verifică întreg costumul: era în continuare intact, nicio breșă
nu era detectată. Puls elevat și tensiune ridicată, nivelul de O2 de
asemenea ridicat, dar în limitele normale, cortizonul, foarte ridicat, așa
cum era de așteptat. Spre ușurarea ei, nu găsi oase rupte, deși se simțea
ca și cum cotul drept i-ar fi fost lovit cu un ciocan. Știa că avea s-o
doară și avea să fie vânătă vreme de zile întregi.
Își mișcă degetele de la mâini și de la picioare, doar ca să se
asigure că funcționau.
Cu limba, luă două doze de Norodon lichid. Își supse calmantul
prin tubul de hrănire și îl înghiți, ignorând gustul grețos de dulce. Avea
să dureze câteva minute până ca acesta să-și facă efectul, dar simțea
deja cum durerea se atenua.
Era întinsă pe o grămadă de pietriș. Colțurile și marginile o
împungeau cu o insistență neplăcută. Cu o grimasă, se rostogoli și
ajunse în patru labe.
Pământul era surprinzător de plat. Plat și acoperit cu un strat
gros de praf. Deși avea dureri, se forță să se ridice în picioare. Mișcarea
o ameți. Se aplecă, sprijinindu-se pe coapse, până îi trecu senzația, apoi
se întoarse și se uită de jur împrejur.
O rază de lumină intra pe gaura prin care căzuse, fiind singura
sursă de lumină. Datorită ei, vedea că era înăuntrul unei peșteri
circulare, cu un diametru de aproape zece metri...
Nu, nu era o peșteră.
Nu reuși să deslușească tot ce vedea, neconcordanța fiind foarte
mare. Pământul era plat. Pereții erau netezi. Tavanul era curbat, ca al
unui dom. Iar în centrul spațiului era o... stalagmită? O stalagmită care
îi ajungea până la talie, lățindu-se pe măsură ce se înălța.
Mintea Kirei alerga în timp ce încerca să-și imagineze cum se
formase acel spațiu. Un vârtej? Un vortex de aer? Dar atunci ar fi fost
creste peste tot, șanțuri... era posibil să fie o bulă de lavă? Totuși, piatra
nu era vulcanică.
Apoi își dădu seama. Adevărul era atât de improbabil, încât
nu-și dăduse voie să ia în considerare această posibilitate, chiar dacă era
evidentă.
Peștera nu era o peșteră, ci o cameră.
– Thule, șopti ea.
Nu era credincioasă, dar în acel moment rugăciunea părea a fi
singurul răspuns potrivit.
Extratereștri. Extratereștri inteligenți. Un val de frică și de
emoție o străbătu.
Pielea îi luă foc, picături de transpirație îi acoperiră corpul, iar
pulsul i-o luă razna.
Un singur alt artefact extraterestru mai fusese găsit vreodată:
Marele Far, pe Talos VII. Kira avea patru ani pe atunci, dar tot își
amintea momentul când știrea fusese făcută publică. Străzile de pe
Highstone deveniseră extrem de tăcute, în timp ce oamenii se uitau la
interfață și încercau să digere revelația că nu erau singura rasă
conștientă care evoluase în galaxie. Povestea doctorului Crichton,
xenobiolog și singurul supraviețuitor al primei expediții de la marginea
Farului, fusese una dintre primele și cele mai mari surse de inspirație ale
Kirei, motivul pentru care dorise să devină xenobiolog. Uneori, chiar
visase să facă o descoperire la fel de importantă, dar șansele ca așa ceva
să se întâmple păreau improbabile spre imposibile.
Kira se forță să respire din nou. Trebuia să își păstreze mintea
limpede.
Nimeni nu știa ce li se întâmplase creatorilor Farului. Muriseră
de mult sau dispăruseră și nu fusese găsit nimic care să explice natura
lor, originea sau intențiile. „Oare ei au făcut și asta?“
Oricare ar fi fost adevărul, camera era o descoperire de
importanță istorică. Căderea în ea era probabil cel mai important lucru
pe care avea să-l facă vreodată în viața ei. Descoperirea avea să fie o
știre prin tot spațiul colonizat. Aveau să fie interviuri, cereri pentru
apariții. Toată lumea avea să vorbească despre asta. La naiba, jurnalele
în care putea să publice... Cariere întregi fuseseră construite pe mult mai
puțin.
Părinții săi aveau să fie mândri. Mai ales tatăl ei. Era o dovadă
în plus că extratereștrii inteligenţi aveau să-l încânte ca nimic altceva.
Trebuia să nu uite prioritățile. Mai întâi trebuia să se asigure că
supraviețuia experienței. Din ce știa, camera putea să fie un abator
automatizat. Kira își verifică, paranoică, afișajele din nou. În continuare
nicio breșă. Foarte bine. Nu trebuia să-și facă griji pentru contaminarea
cu organisme extraterestre.
Își activă radioul.
– Neghar, mă auzi?
Tăcere.
Kira încercă din nou, dar sistemul ei nu se conecta la navă.
Bănuia că era prea multă piatră deasupra ei. Nu își făcu griji. Geiger
avea s-o alerteze pe Neghar că era în neregulă ceva în clipa în care
transmisia costumului ei se întrerupsese. Ajutorul trebuia să ajungă în
curând.
Și ea urma să aibă nevoie de ajutor. Nu avea cum să iasă
singură, nu fără pernuțele adezive. Pereții aveau peste patru metri și nu
avea de ce să se țină. Prin gaură, vedea o bucată de cer, palid și distant.
Nu-și dădea seama cât de departe căzuse, dar părea destul de adânc
încât să fie sub nivelul solului.
Cel puțin nu fusese o căzătură directă, pentru că altfel ar fi fost
probabil moartă.
Kira continuă să studieze camera, fără să se miște de unde era.
Nu avea intrări sau ieșiri evidente. Piedestalul pe care-l considerase
inițial a fi o stalagmită avea în vârf o adâncitură superficială, ca un
castron. O grămadă de praf se strânsese în ea, acoperind culoarea
pietrei.
În timp ce ochii i se adaptau la întuneric, Kira văzu linii de un
albastru-închis care străbăteau pereții și tavanul. Liniile treceau într-un
unghi oblic, formând modele similare cu cele ale unei table primitive de
circuit, doar că erau mai îndepărtate.
„Artă? Limbaj? Tehnologie?“ Uneori era greu să-și dea seama
de diferență. Oare locul era un mormânt? Bineînțeles că era posibil ca
extratereștrii să nu-și îngroape morții. Nu avea de unde să știe.
– Activează scanarea termică.
Vederea i se schimbă, dezvăluind o impresie noroioasă a
camerei, evidențiată de pete mai calde de pământ acolo unde cădea
soarele. Fără lasere, fără semnături artificiale de căldură.
– Dezactivează scanarea termică.
Camera putea fi plină cu senzori pasivi, dar, dacă era așa,
prezența ei nu activase vreun răspuns notabil. Chiar și așa, trebuia să
presupună că era privită.
Kira avu o revelație și închise scanerul de la curea. Din ce știa,
semnalele care proveneau dinspre dispozitiv puteau părea amenințătoare
pentru un extraterestru.
Se uită prin ultimul set de rezultate primate din partea
scanerului: radiația de fundal era mai mare decât în mod normal, din
cauza acumulării de radon, în timp ce pereții, tavanul și podeaua
conțineau același amestec de minerale și elemente pe care-l înregistrase
la suprafață.
Kira se uită din nou la cerul pătat. Lui Neghar nu avea să-i ia
mult să ajungă la formațiune. Doar câteva minute cu nava, câteva
minute în timpul cărora Kira putea să examineze cea mai importantă
descoperire a vieții ei. Deoarece, odată ce era scoasă din gaură, Kira știa
că nu va avea voie să se întoarcă. Potrivit legii, orice dovadă de
existență extraterestră trebuia raportată autorităților din Liga Lumilor
Aliate. Aceasta urma să bage insula în carantină (și, probabil, o porțiune
bună de continent) și să-și trimită propria echipă de experți ca să
examineze locul.
Asta nu însemna că avea să încalce protocolul.
Oricât de mult și-ar fi dorit să se uite în jur, să se uite
îndeaproape la lucruri, Kira știa că avea o obligație morală să nu
deranjeze camera. Prezervarea stării ei actuale era mai importantă decât
ambiția sa personală.
Așa că nu se mișcă, în ciuda frustrării de nesuportat. Dacă ar fi
putut doar să atingă pereții...
Kira se uită înapoi la piedestal și observă că structura era la
nivel cu talia ei. Asta însemna că extratereștrii aveau aceeași înălțime ca
oamenii?
Își schimbă poziția. Vânătăile de pe picioare îi pulsau, în ciuda
Norodonului. Un fior o străbătu și dădu drumul căldurii din costum. Nu
era atât de cald în cameră, dar mâinile și picioarele îi înghețau, acum că
valul de adrenalină trecuse.
În cealaltă parte a camerei, un nod din linii, cam cât palma ei, îi
atrase atenția. Spre deosebire de celelalte locuri de pe pereții curbați,
liniile...
Poc!
Kira se uită spre sunet la timp ca să vadă o piatră de mărimea
unui pepene care cădea spre ea dintr-o deschizătură din tavan.
Se târî stângaci în față. Picioarele i se împleticiră și căzu pe
burtă.
Piatra se prăbuși cu putere pe podeaua din spatele ei, aruncând
un nor de praf în jur.
Kirei îi luă puțin să-și revină. Pulsul i-o luase din nou razna și se
aștepta ca în orice clipă să sune alarme și să aibă parte de o contra–
măsură hidos de eficientă prin care cineva să scape de ea.
Dar nu se întâmplă nimic altceva. Nu răsunară alarme. Nu
apărură lumini. Nu se deschiseră uși secrete sub ea. Nu apărură lasere
care să facă găuri prin ea.
Se obligă să se ridice din nou în picioare, ignorând durerea.
Praful era moale sub ghetele ei și atenua zgomotul, așa că singurul lucru
pe care îl auzea în acel moment era respirația ei.
Piedestalul era fix în fața sa.
 „La naiba“, își spuse Kira. Ar fi trebuit să fie mai atentă.
Instructorii ei de la școală ar fi certat-o, deoarece căzuse, chiar dacă
fusese doar o greșeală.
Își întoarse atenția spre piedestal. Adâncitura din vârf o ducea cu
gândul la un bazin cu apă. Sub praful strâns erau mai multe linii,
scrijelite pe curba interioară a golului. Cu cât se uita mai bine, cu atât
păreau să emane o strălucire albastră, delicată și difuză sub particulele
ca polenul.
Deveni curioasă. „Bioluminescență?“ Sau erau alimentate de o
sursă artificială?
Din exteriorul structurii, auzi zgomotul din ce în ce mai puternic
al motoarelor unei nave. Nu mai avea mult. Doar un minut sau două.
Kira își mușcă buza. Ce bine ar fi fost dacă putea să vadă mai
mult din bazin. Știa că ce avea să facă era greșit, dar nu se putu abține.
Trebuia să afle ceva despre acest artefact incredibil.
Nu era atât de neștiutoare încât să atingă praful. Era genul de
greșeală de începător din cauza căreia oamenii erau mâncați, sau
infectați, sau dizolvați în acid. În schimb, luă de la curea o canistră mică
de aer comprimat și o folosi ca să împingă ușor praful de pe marginea
bazinului.
Praful de ridică în nori spiralați, expunând liniile de dedesubt.
Acestea străluceau, având o nuanță stranie, care îi reaminti de o
descărcare electrică.
Kira tremură din nou, dar nu de la frig. Simți că pășea pe un
tărâm interzis.
„Destul.” Tentase soarta mai mult decât era înțelept. Era
momentul pentru o retragere strategică.
Se întoarse și dădu să coboare de pe piedestal.
Un șoc îi străbătu piciorul, în timp ce talpa dreaptă rămase lipită
de podea. Strigă, surprinsă, și căzu pe un genunchi. Când făcu asta,
tendonul lui Ahile de la glezna imobilă se rupse, iar Kira urlă.
Se uită în jos la picior și clipi, ca să-și oprească lacrimile.
 Praf.
O grămadă de praf negru îi acoperea piciorul. Praf mișcător,
fierbinte. Se revărsa din bazin, pe piedestal și pe piciorul ei. În timp ce
Kira privea, praful începu să se urce pe piciorul ei, urmându-i conturul
mușchilor.
Kira țipă și încercă să-și elibereze piciorul, dar praful o ținu pe
loc. Își dădu jos cureaua, o îndoi și o folosi ca să lovească masa fără
formă. Loviturile nu reușiră să împrăștie praful.
– Neghar! țipă ea. Ajutor!
Inima îi bătea atât de tare, încât nu mai auzea nimic. Kira întinse
cureaua între mâini și încercă să o folosească pe coapsă ca racletă.
Marginea curelei lăsă o urmă superficială în praf, dar altfel nu avu
niciun fel de efect.
Roiul de particule îi ajunse la șold. Le simți apăsând în jurul
piciorului ei, ca niște benzi strâmte, a căror formă se schimba mereu.
Kira nu intenționa să facă asta, dar nu avea de ales. Cu mâna
dreaptă, încercă să prindă praful și să-l dea la o parte.
Degetele i se afundară în roiul de particule, ca și cum ar fi fost o
spumă. Nu avea de ce să te țină și, când retrase mâna, praful veni odată
cu ea, învăluindu-i degetele în cârcei vâscoși.
– Aaa! Își frecă mâna de podea, fără niciun rezultat.
Teama o străbătu când simți o gâdilătură la încheietură și știu că
praful își făcuse loc prin cusăturile mănușilor.
– Urgență! Sigilează toate manșetele!
Kirei îi fu greu să spună cuvintele. Gura îi era uscată, iar limba
părea să fie de două ori mai mare.
Costumul reacționă imediat, lipindu-se de încheieturile ei,
inclusiv de gât, și formând sigilii strânse cu pielea ei. Asta nu fu însă
îndeajuns ca să oprească praful. Kira simți gâdilătura rece urcând pe
braț, spre cot, și apoi dincolo de el.
– Ajutor! Ajutor! strigă ea. Ajutor! Neghar! Geiger! Ajutor! Mă
aude cineva? Ajutor!
 În exteriorul costumului, praful plutea peste vizorul ei,
afundând-o în întuneric. În costum, cârceii mișunau peste umăr, gât și
piept.
O teroare irațională o acapară pe Kira. Teroare și oroare. Trase
de picior cu toată puterea ei. Ceva îi trosni la gleznă, însă aceasta
rămase ancorată de podea. Țipă și încercă să-și curețe vizorul. Praful îi
pluti peste obraz, spre față. Țipă din nou, apoi închise gura strâns și își
ținu respirația. Simți că inima avea să-i explodeze.
„Neghar!”
Praful îi ajunse peste ochi, de parcă ar fi fost o mie de insecte
mici. Imediat, îi acoperi gura. Și când sosi, senzația uscată, mișunătoare
din nări fu exact la fel de oribilă pe cât și-o imaginase.
„... o prostie... nu ar fi trebuit... Alan!”
Kira îi văzu fața în dreptul ochilor și, odată cu teama, avu și o
senzație copleșitoare de nedreptate. Nu așa trebuiau să se termine
lucrurile! Apoi greutatea din gât deveni prea mare și deschise gura ca să
țipe, în timp ce torentul de praf năvăli în ea.
Apoi totul deveni negru.
 C APIT OLUL III
* * * * * * *

EXTENUATING CIRCUMSTANCES

1.

La început, fu conștientizarea conștientizării.

Apoi conștientizarea unei presiuni, blândă și reconfortantă.
Mai târziu, o conștientizare a sunetelor: un ciripit vag ce se
repetă, un huruit distant, un vâjâit al aerului reciclat.
Într-un final, veni conștientizarea sinelui, care apăru din adâncul
întunericului. Fu un proces lent. Obscuritatea era greoaie și densă, ca o
pătură de nisip, și îi sufoca gândurile, apăsându-le și îngropându-le în
profunzime. Flotabilitatea naturală a conștiinței ei învinse și, în timp, se
trezi.

2.

Kira deschise ochii.

Era întinsă pe o masă de examinare din infirmerie, la sediu.
Deasupra ei, o pereche de dungi din lumină acopereau tavanul de un
albastru-alburiu. Aerul era rece și uscat și mirosea a solvenţi familiari.
„Trăiesc.”
De ce era surprinsă? Și cum ajunsese la infirmerie? Nu trebuiau
să plece spre Fidanza?
Înghiți și gustul groaznic al fluidelor de hibernare îi făcu greață.
Stomacul i se întoarse pe dos când recunoscu senzația. Somn criogenie?
Fusese în somn criogenie? De ce? De cât timp?
Ce naiba se întâmplase?
Panica îi grăbi pulsul, iar Kira se ridică brusc, strângând pătura
care o acoperea. Purta un halat medical subțire, legat în laterale.
Pereții înotau în jurul ei, din cauza unui vertij indus de somnul
criogenie. Se aplecă în față și căzu de pe masă pe podeaua albă,
vomitând în timp ce trupul ei încerca să scoată otrava din ea. Nu ieși
nimic, în afară de salivă și bilă.
– Kira!
Simți niște mâini care o întoarseră, iar apoi Alan apăru deasupra
ei, strângând-o delicat în brațe.
– Kira, repetă el, îngrijorat. Șșșș. E în regulă. Sunt aici. Totul e
bine.
Arăta aproape la fel de rău pe cât se simțea Kira. Obrajii lui erau
trași, iar în jurul ochilor avea riduri, pe care Kira nu și le amintea din
acea dimineață. „Dimineață?”
– Cât a trecut?
– Aproape patru săptămâni, scânci Alan.
– Nu. Spaima se afundă în ea. Patru săptămâni?
Nu-i veni să creadă, așa că verifică datele: 14.02 GST. Luni, 14
august 2257.
Uimită, citi data de încă două ori. Alan avea dreptate. Ultima zi
pe care și-o amintea, ziua când trebuiau să plece de pe Adra, era 21
iulie. Patru săptămâni!
Simțindu-se pierdută, se uită la fața lui Alan, în speranța că va
găsi răspunsuri.
– De ce?
Bărbatul își trecu mâna prin păr.
– Ce-ți amintești?
Kira se strădui să răspundă.
– Eu...
Mendoza îi spusese să verifice drona căzută și apoi... apoi... o
căzătură, durere, linii strălucitoare și întuneric, întuneric peste tot.
– Aaaaa!
Își ridică mâinile la gât, iar inima îi batea cu putere. Era ca și
cum ceva îl bloca, sufocând-o.
– Relaxează-te, zise Alan, cu mâna pe umărul ei. Relaxează-te,
ești în siguranță acum. Respiră.
Urmară câteva secunde de agonie, după care gâtul i se relaxă și
Kira inspiră disperată aer. Se înfioră și îl prinse pe Alan, ținându-i cât
de strâns putea. Niciodată nu fusese predispusă atacurilor de panică,
nici măcar în perioada examenelor finale pentru IPD, dar senzația că era
sufocată fusese atât de reală...
Vocea lui era înăbușită de părul ei.
– E vina mea, spuse Alan. Nu ar fi trebuit să-ți cer niciodată să
verifici pietrele alea. Îmi pare foarte rău, iubito.
– Nu, nu-ți cere scuze, zise ea, retrăgându-se destul cât să se uite
la fața lui. Cineva trebuia s-o facă. În plus, am găsit ruine extraterestre.
Cât de grozav e asta?
– E destul de bine, recunoscu el, cu un zâmbet reticent.
– Vezi? Acum, ce...
Se auziră pași în afara infirmeriei, iar Fizel intră. Era subțire,
întunecat și avea părul tuns scurt, care nu părea să crească. În acea zi,
purta un halat de medic, iar mânecile îi erau suflecate, ca și cum nu ar fi
controlat niciodată pe nimeni.
Când o văzu pe Kira, se rezemă de ușă și exclamă:
– S-a trezit!
 Apoi trecu pe lângă alte trei paturi, așezate de-a lungul peretelui,
ridică laboratorul cu cipuri, se aplecă lângă Kira și o apucă de
încheietură.
– Deschide. Spune „Aaa“.
– Aaa.
Rapid, se uită la gura și la urechile ei, îi verifică pulsul și
presiunea sângelui și o pipăi sub maxilar, spunând:
– Te doare?
– Nu.
Bărbatul încuviință și făcu un gest brusc.
– O să fii bine. Ai grijă să bei multă apă. O să ai nevoie de asta
după ce ai fost în somn criogenie.
– Am mai fost înghețată, zise Kira în timp ce Alan o ajuta să se
ridice.
– Doar îmi fac meseria, Navárez.
– Mhm.
Kira se scărpină pe braț. Deși nu voia să recunoască asta,
doctorul avea dreptate. Era deshidratată, iar pielea ei era uscată și o
mânca.
– Poftim, zise Alan, și-i dădu niște apă.
Când Kira luă o gură, Marie-Élise, Jenan și Seppo intrară în
infirmerie.
– Kira!
– Aici erai!
– Bine ți-ai revenit, somnoroaso!
În spatele lor apăru Ivanova, cu brațele încrucișate.
– Era și momentul, Navárez!
Apoi Yugo, Neghar și Mendoza li se alăturară și întreaga echipă
de supraveghere se înghesui în infirmerie. Kira putea simți căldura
corpurilor lor și atingerea respirației lor. Era un cocon binecuvântat de
viață.
Cu toate astea, în ciuda apropierii prietenilor ei, Kira încă se
simțea ciudat și agitată, ca și cum Universul ar fi fost dislocat, ca o
oglindă înclinată. Parțial din cauza săptămânilor pe care le pierduse.
Parțial din cauza medicamentelor pe care Fizel i le dăduse. Și parțial
deoarece se afundase în adâncimile minții ei. Încă mai simțea că mișuna
ceva acolo și o aștepta... o prezență oribilă, sufocantă, ca și cum o argilă
udă îi era băgată în nas și gură...
Își înfipse unghiile de la mâna dreaptă în brațul stâng și inspiră
adânc. Doar Alan observă asta. Îi aruncă o privire îngrijorată și o
strânse de talie.
Kira se agită, în încercarea de a-și da gândurile la o parte, și se
uită la ei, spunând:
– Deci, cine o să-mi spună ce s-a întâmplat?
Mendoza mormăi.
– Spune-ne mai întâi raportul tău și o să-ți spunem după.
Kirei îi luă puțin să realizeze că echipa nu venise doar ca să o
salute. Toți aveau o privire îngrijorată și, pe măsură ce le studie fețele,
văzu aceleași semne de stres ca și la Alan. Orice înfruntaseră în ultimele
patru săptămâni, nu fusese ușor.
– Ce spun o să fie înregistrat, șefu’? întrebă ea.
Fața lui Mendoza rămase dură, imposibil de citit.
– O să fii înregistrată, Navárez, și nu o să te asculte doar
compania.
La naiba! înghiți, încă simțind gustul fluidelor pentru hibernare
în spatele limbii.
– Putem să facem asta într-o oră, două? Sunt destul de amețită.
– Nu se poate, Navárez. Ezită, apoi adăugă: E mai bine să
vorbești cu noi decât...
– Cu altcineva, zise Ivanova.
– Exact.
Kira deveni și mai confuză și îngrijorată. Se uită la Alan, iar
acesta încuviință și o strânse ușor, ca s-o liniștească. „Bine.” Dacă el
considera că asta era ce trebuia să facă, atunci avea încredere în el.
 Inspiră adânc.
– Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am dus să
verific materialul organic țintit de dronă înainte să se prăbușească.
Neghar Esfahani pilota. Am aterizat pe insula numărul...
Kirei nu-i luă mult să rezume ce urmase, terminând cu căzătura
în formațiunea ciudată din piatră și în camera adâncă din ea. Încercă să
descrie camera cât mai bine, dar, în acel moment, memoria ei nu o mai
ajută. (Oare liniile de pe piedestal chiar străluciseră sau își imaginase
asta? )
– Doar asta ai văzut? întrebă Mendoza.
Kira se scărpină pe braț.
– E tot ce-mi amintesc. Cred că am încercat să mă ridic și după...
Dădu din cap. Nu-mi amintesc nimic după asta.
Șeful expediției se încruntă și își băgă mâinile în buzunare. Alan
o sărută pe tâmplă.
– Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta.
– Ai atins ceva? întrebă Mendoza.
Kira se gândi.
– Doar locul unde am căzut.
– Ești sigură? Când Neghar te-a scos, erau urme de praf pe și în
jurul stâlpului din centrul camerei.
– Așa cum am spus, ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că am
încercat să mă ridic. De ce nu verificați înregistrările din costumul meu?
Grimasa lui Mendoza o surprinse.
– Căzătura ți-a stricat senzorii costumului. Datele telemetrice
sunt inutile. Implanturile tale nu au fost nici ele de ajutor. Nu au mai
înregistrat la 43 de secunde după ce ai intrat în cameră. Fizel spune că e
un lucru comun la traumatismele craniene.
– Mi-au fost afectate implanturile? întrebă Kira, dintr-odată
îngrijorată. Interfața părea normală.
– Implanturile tale funcționeează perfect, zise Fizel. Nu putem
spune același lucru și despre restul corpului.
 Kira se încordă, nedorind să-i arate cât de mult o înspăimânta
asta.
– Cât de rău am fost rănită?
Alan începu să răspundă, dar doctorul îl întrerupse.
– Fracturi la două coaste, cartilaj ciobit în cotul drept și întindere
de tendon. Gleznă fracturată, tendonul lui Ahile rupt, vânătăi multiple și
lacerații și o contuzie moderată spre severă însoțită de inflamație
craniană. Am reparat cea mai mare parte din ele. Restul se va vindeca în
câteva săptămâni. Până atunci, e posibil să ai dureri.
Kira aproape râse. Uneori, umorul era singurul răspuns rațional.
– Am fost foarte îngrijorat, zise Alan.
– Toți am fost, adăugă Marie-Élise.
– Da, zise Kira, care îl ținea strâns pe Alan; nu putea decât să-și
imagineze cum fusese pentru el să o aștepte să-și revină în ultimele
săptămâni. Deci, Neghar, ai reușit să mă scoți din gaura aia?
Femeia își flutură mâna prin față.
– Așa și așa. A durat ceva.
– Dar m-ai scos.
– Fără doar și poate, draga mea.
– Cu următoarea ocazie, o să-ți cumpăr o cutie întreagă de
rulouri cu scorțișoară.
Mendoza luă scaunul pentru examinări al lui Fizel și se așeză.
Își odihni mâinile pe genunchi, cu brațele drepte.
– Ce nu-ți spune este că... Știi ce? Spune-i, hai!
– La naiba! exclamă Neghar. Ei bine, ai fost inconștientă, așa că
a trebuit să te leg de mine, ca să nu ți se rupă capul sau ceva de genul
ăsta când te-a scos Geiger. Nu prea era loc în tunelul prin care ai căzut,
și... ei bine...
– Și-a rupt costumul, zise Jenan.
Neghar întinse o mână spre el.
– Asta. A fost o...
Tusea o întrerupse și, pentru o clipă, se aplecă. Plămânii îi
păreau umezi, de parcă ar fi avut bronșită.
– Bleah. A fost o ruptură și al naibii de greu să o acopăr cu o
mână, în timp ce atârnam de cablu.
– Asta a însemnat că Neghar a trebuit să stea în carantină cu
tine. Am făcut fiecare test posibil și nu numai. Toate au ieșit negative,
dar tu erai în continuare inconștientă...
– Ceea ce a fost extrem de înfricoșător, spuse Alan.
– ...și, cum nu știam cu ce ne confruntăm, am hotărât că e mai
bine să vă punem pe amândouă într-un somn criogenie, până aveam
situația sub control.
Kira tresări.
– Îmi pare rău pentru asta.
– Nu-ți face griji, zise Neghar.
Fizel arătă spre el însuși.
– Cum rămâne cu săracul de mine? Ați uitat de mine. Criogenia
e ușoară. Eu a trebuit să stau în carantină aproape o lună după ce am
lucrat cu tine, Navárez. O lună.
– Și îți apreciez ajutorul, spuse Kira. Mulțumesc.
Vorbea serios. O lună în carantină afecta pe oricine.
– Nu ar fi trebuit să îți bagi nasul acolo unde nu-ți fierbe oala.
Tu...
– Destul, spuse Mendoza, iar doctorul se opri, dar nu înainte
să-și fluture degetul arătător și pe cel mijlociu spre ea într-un mod care
Kira află că era un gest obraznic, un gest foarte nepoliticos.
Luă o altă gură de apă, ca să se întărească.
– De ce ați așteptat atât de mult ca să ne treziți? Privirea i se
mută spre Neghar. Sau pe tine te-au trezit mai devreme?
Neghar tuși din nou.
– Acum două zile.
În cameră, Kira observă expresii din ce în ce mai tensionate și
atmosfera deveni incomodă.
– Ce e?
 Înainte ca Mendoza să poată răspunde, zgomotul unei rachete,
mai puternic decât al navelor, se auzi de afară și pereții clădirii se
zguduiră, ca și cum ar fi avut loc un cutremur minor.
Kira tresări, dar ceilalți nu părură surprinși.
– Ce a fost asta?
De pe interfață, verifică transmisia de la camerele de afară. Nu
vedea decât valuri de fum care se întindeau dinspre platforma de
aterizare, la ceva distanță de clădiri.
Zgomotul dispăru curând, după ce nava care decolase dispăru în
atmosferă.
Mendoza arătă cu degetul spre tavan.
– Asta e problema. După ce Neghar te-a adus, i-am spus
căpitanului Ravenna și a trimis un semnal de urgență celor de pe Cygny
61. După asta, Fidanza nu a mai transmis nimic prin radio.
Kira încuviință. Avea sens. Legea era clară: în cazul descoperirii
unor forme de viață extraterestre inteligente, trebuiau luate măsurile
necesare ca să evite să-i aducă pe acei extratereștri înapoi în spațiul
colonizat. Nu că speciile avansate tehnologic urmau să aibă probleme să
găsească Liga dacă erau motivate să o găsească.
– Ravenna scuipa antimaterie, atât de furioasă era, zise
Mendoza. Echipajul de pe Fidanza nu plănuia să stea aici mai mult de
câteva zile. Oricum, odată ce corporația a primit mesajul, a alertat
Departamentul de Apărare. Câteva zile mai târziu, CMU a trimis una
dintre navele lor, Extenuating Circumstances, de pe Cygni 61. Au ajuns
în sistem cam acum patru zile și...
– Și de atunci au fost un ghimpe-n coastă, zise Ivanova.
– La propriu, spuse Seppo.
– Ce nemernici, bombăni Neghar.
CMU. Kira văzuse destul din armata Ligii, și pe Weyland, și-n
afară, ca să știe cum se ocupau de problemele locale. Se gândi că unul
dintre motive era noutatea relativă a serviciului. Liga și, prin urmare,
Comandamentul Militar Unit fuseseră create după descoperirea Marelui
Far. Politicienii susțineau că era nevoie ca toată lumea să se unească.
Aveau să urmeze dureri de creștere. Dar un alt motiv pentru disprețul
deseori insensibil al CMU era atitudinea imperialistă a Pământului și a
restului din Sol. Nu le păsa că ignorau drepturile coloniilor în favoarea
a ce era mai bine pentru Pământ sau a ceea ce numeau ei „binele
suprem“. Bine pentru cine însă?
Se auzi un alt bombănit dinspre Mendoza.
– Căpitanul navei Extenuating Circumstances este un nemernic
pe nume Henriksen. E ceva aparte. Principala lui grijă e că Neghar, aici
prezentă, a înregistrat un fel de contaminare în acele ruine. Așa că
Henriksen și-a trimis doctorul și o echipă de xenobiologi și...
– Și au înființat o cameră sterilă. Au petrecut următoarele două
zile împungându-ne și studiindu-ne până am vomitat, spuse Jenan.
– La propriu, zise Seppo.
Marie-Élise încuviință.
– A fost foarte neplăcut, Kira. Ai avut noroc că încă erai
criogenată.
– Bănuiesc că da, zise ea încet.
– Au iradiat fiecare centimetru al pielii noastre de mai multe ori,
pufni Fizel. Ne-au făcut radiografii. Ne-au făcut RMN-uri și tomografii,
analize de sânge, ne-au analizat ADN-ul, ne-au examinat urina și
fecalele și au făcut biopsii. E posibil să observi o urmă pe abdomen, de
la mostra prelevată din ficat. Ne-au catalogat până și bacteriile din
intestine.
– Și? întrebă Kira.
– Nimic. Toți suntem sănătoși tun.
Kira se încruntă..
– Stai un pic, m-au testat și pe mine?
– Da, răspunse Ivanova.
– De ce? Crezi că ești prea specială ca să fii examinată? întrebă
Fizel; tonul lui o panică pe Kira.
– Nu, eu...
 Se simțea ciudat, chiar violată, știind că acele proceduri îi
fuseseră făcute cât era inconștientă, chiar dacă fuseseră necesare pentru
menținerea siguranței.
Mendoza păru să îi observe disconfortul și o privea pe sub
sprâncene.
– Căpitanul Henriksen a spus clar că singurul motiv pentru care
nu ne țin închiși este că nu au găsit nimic neobișnuit. Neghar era cea din
cauza căreia erau cel mai îngrijorați, dar nu aveau să ne lase să părăsim
Adrasteia pe niciunul dintre noi până nu erau siguri.
– Nu poți să-i învinovățești, zise Kira. Și eu aș face la fel în
locul lor. Nu ai cum să fii prea atent în genul ăsta de situații.
– Nu îi învinovățesc pentru asta, ci pentru restul, pufni
Mendozy. Suntem ținta unui ordin de confidențialitate. Nici măcar nu
avem voie să vorbim cu corporatiștii despre ce am aflat. Dacă o facem,
se consideră infracțiune și riscăm până la 20 de ani în închisoare.
– Cât durează ordinul?
Bărbatul ridică din umeri.
– E pe termen nedefinit.
Așa se duceau pe apa sâmbetei planurile Kirei de a-și publica
descoperirile, cel puțin pentru viitorul apropiat.
– Cum putem să explicăm de ce ne întoarcem așa târziu de pe
Adra?
– O defecțiune pe Fidanza, care a rezultat în întârzieri ce nu pot
fi evitate. O să găsești detaliile în mesajele tale. Memorează-le.
– Da, domnule.
Își scărpină din nou brațele. Avea nevoie de loțiune.
– Asta e o bătaie de cap, dar nu e chiar atât de rău.
O expresie îndurerată apăru pe fața lui Alan.
– Devine mai rău, iubito. Mult mai rău.
Kira fu din nou copleșită de teamă.
– Mai rău?
Mendoza încuviință, ca și cum capul i-ar fi fost prea greu pentru
gât.
– CMU nu a băgat în carantină doar insula.
– Nu, zise Ivanova. Ar fi fost prea simplu.
Fizel lovi dulapul.
– Spune-i odată! Au băgat în carantină tot sistemul, da? Am
pierdut Adra, nu mai e. Puf!

3.

Kira se așeză lângă Alan în cantină, studiind o imagine în direct

cu Extenuating Circumstances surprinsă de pe orbită și proiectată pe
ecranul holografic aflat în fața lor.
Nava avea probabil un kilometru lungime, de un alb puternic, cu
o secțiune mijlocie fusiformă, un motor în formă de bulb și un
aranjament ca o petală de punți rotitative la celălalt capăt. Secțiunile
locuite erau rabatabile, ca să poată să stea lipite de carcasă când nava
era propulsată, o opțiune costisitoare pe care cele mai multe nave nu o
aveau. Pe botul navei erau mai multe orificii, ca niște ochi cu obloanele
trase: tuburi pentru proiectile și lentile pentru laserul principal al navei.
La un sfert în josul navei, o pereche de capsule identice stăteau
lipite una de cealaltă de-o parte și de alta a carenei. Navele erau mult
mai mari decât cele folosite de echipa de supraveghere. Kira nu ar fi
fost surprinsă dacă erau echipate cu unități Markov, ca o navă spațială
în mărime naturală.
Cea mai frapantă trăsătură a navei erau radiatoarele aflate de-a
lungul secțiunii mijlocii, care începeau direct sub habitate și continuau
în jos, spre motor. Marginile aripilor de diamant străluceau când
prindeau lumina soarelui și tuburile din metal topit încorporate între
aripi străluceau ca niște vene argintii.
Per total, nava arăta ca o insectă uriașă, fatală, subțire, ascuțită și
strălucitoare.
– Hei, zise Alan, iar Kira își îndreptă atenția spre el, care îi
întindea inelul de logodnă, ca și cum ar fi cerut-o în căsătorie din nou.
M-am gândit că poate vrei asta.
În ciuda îngrijorărilor ei, Kira se înmuie, simțind o căldură
bine-venită.
– Mulțumesc, spuse ea, punându-și inelul pe deget. Mă bucur că
nu I-am pierdut în peștera aia.
– Și eu. Apoi Alan se aplecă și șopti: Mi-a fost dor de tine.
Kira îl sărută.
– Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
– Felicitări amândurora, chérie, zise Marie-Élise, care își flutură
degetul de la Kira spre Alan.
– Da, felicitări, spuse Jenan, și toți ceilalți le urară și ei același
lucru.
Toată lumea, cu excepția lui Mendoza, care vorbea cu Ravenna
la radio ca să stabilească o oră de preluare pentru ziua următoare, și
Fizel, care își curăța unghiile cu un cuțit din plastic pentru unt.
Kira zâmbi, mulțumită și oarecum conștientă de sine.
– Sper că nu te deranjează, spuse Alan, care se aplecă spre ea.
L-am luat când părea că nu o să te mai trezești.
Kira se aplecă spre el și îl sărută repede. „Al meu“, se gândi ea.
– E în regulă, șopti.
Apoi Yugo veni lângă ei și Îngenunche la capătul mesei, ca să
nu planeze deasupra Kirei.
– Crezi că poți să mănânci? o întrebă el. Ți-ar prinde bine.
Kirei nu-i era foame, dar știa că el avea dreptate.
– Pot să încerc.
Bărbatul încuviință, bărbia lui în formă de spadă atingându-i
partea de sus a pieptului.
– O să-ți încălzesc niște friptură. O să-ți placă. Ceva bun și ușor
pentru stomac.
În timp ce Yugo se îndepărtă, Kira se concentră din nou asupra
navei Extenuating Circumstances. Își scărpină iar brațele și apoi începu
să se joace cu inelul de pe deget. Încă procesa revelația lui Mendoza, iar
senzația de mai devreme, de disociere, se întoarse, mai intensă acum.
Ura faptul că toată munca lor din ultimele patru luni fusese în van, dar,
și mai mult de atât, ura gândul că va pierde viitorul pe care ea și Alan îl
plănuiseră împreună pe Adrasteia. Dacă nu aveau să se stabilească
acolo, atunci...
Alan probabil că îi ghici gândurile, deoarece se aplecă, își duse
buzele aproape de urechea ei și spuse:
– Nu-ți face griji. O să găsim alt loc. E o galaxie mare.
De asta îl iubea. Îl îmbrățișă strâns.
– Ce nu înțeleg... începu ea să spună.
– Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, zise Jenan. Cine își tot
lasă șervețelele în chiuvetă? întrebă și ridică o bucată udă de hârtie.
Kira îl ignoră.
– Cum se așteaptă Liga să țină lucrurile astea secrete? Oamenii
vor observa că un întreg sistem a fost marcat ca fiind interzis.
Seppo se ridică, încrucișându-și picioarele pe una dintre mese.
Deoarece era scund, arăta ca un copil.
– E simplu. Au impus interdicția de călătorie acum o săptămână.
Povestea este că am descoperit un agent patogen contagios în biosferă.
Ceva asemănător cu Plaga. Până nu se asigură izolarea...
– Sigma Draconis rămâne în carantină, spuse Ivanova.
Kira scutură din cap.
– La naiba! Presupun că nu ne vor lăsa să ne păstrăm
informațiile.
– Nu, zise Neghar.
– Nimic, spuse Jenan.
– Nimic, exclamă Seppo.
– Nada, zise Ivanova.
Alan o frecă pe umăr.
– Mendoza a spus că o să discute cu reprezentanții corporației
când ne întoarcem pe Vyyborg. S-ar putea să convingă Liga să elibereze
tot ce nu are legătură cu ruinele.
– Slabe șanse, spuse Fizel, care continua să-și curețe unghiile.
Nu cu Liga. Vor păstra mica ta descoperire secretă cât de mult pot.
Singurul motiv pentru care au spus cuiva despre Talos VII e pentru că
nu aveau cum să ascundă așa ceva. Arătă cu vârful cuțitului de unt spre
Kira. Ai costat compania întreaga planetă. Ești mulțumită?
– Doar îmi făceam treaba, zise ea. E chiar bine că am găsit
ruinele acum, înainte să se stabilească pe Adra cineva. Ar costa mult
mai mult să muți o colonie întreagă de pe planetă.
Seppo și Neghar încuviințară.
Fizel rânji.
– Da, dar asta nu compensează faptul că ne-au retras
bonificațiile.
– Ne-au anulat bonificațiile, rosti Kira sec.
– Corporația a zis că a fost din cauza eșecului proiectului.
– E nasol, spuse Jenan. Am copii de hrănit, știi asta? Banii ăia ar
fi însemnat mult pentru mine.
– Și eu...
– La fel. Doi foști soți și o pisică nu...
– Dacă ai...
– Nu știu cum o să...
Pe Kira o ardeau obrajii în timp ce asculta. Nu era vina ei și
totuși era. Întreaga echipă pierduse din cauza ei. Ce dezastru! În acel
moment, crezuse că descoperirea structurii extraterestre avea să fie bună
pentru companie, pentru echipă, dar ajunsese, în schimb, să îi rănească.
Se uită la logoul de pe peretele cantinei: Lapsang, printat cu un font
unghiular, cu o frunză deasupra celui de-al doilea „a“. Compania difuza
mereu anunțuri și campanii promoționale prin care își declara loialitatea
față de clienți, de coloniști și de cetățenii angajați.
– Crearea unui viitor împreună.
Acesta fusese sloganul pe care îl auzise încă de când era copil.
Pufni. „Da, să fim serioși.” Când conta, era ca orice altă corporație
interstelară: banii primau în fața oamenilor.
– La naiba, zise ea. Ne-am făcut treaba. Ne-am respectat
contractul. Nu ar trebui să ne pedepsească pentru asta.
Fizel își dădu ochii peste cap.
– Și dacă navele ar scoate curcubeie, ar fi minunat.
Dumnezeule! A, te simți prost? Cui îi pasă? Asta nu o să ne aducă
înapoi bonificațiile. Bărbatul o fixă cu privirea. Știi, ar fi fost mai bine
dacă te împiedicai și-ți rupeai gâtul în clipa când ai pășit afară de pe
navă.
Urmă o tăcere scurtă, șocată. Kira îl simți pe Alan, care era
lângă ea, încordându-se.
– Retrage ce ai spus, zise el.
Fizel aruncă în chiuvetă cuțitul.
– Oricum nu am vrut să fiu aici. Ce pierdere de timp! spuse el și
scuipă pe jos.
Ivanova se îndepărtă de salivă.
– La naiba, Fizel!
Doctorul zâmbi și plecă. Kira învățase că în orice misiune exista
o persoană ca el. Un nemernic căruia părea să-i facă o plăcere perversă
să fie bucata de mâncare rămasă între dinții tuturor. Ceilalți începură să
discute ca și când Fizel nu mai era prezent.
– Nu-l băga în seamă, spuse Marie-Élise.
– S-ar fi putut întâmpla oricui...
– Același doctor, mereu...
– Ar fi trebuit să auzi ce a spus când am fost eu dezghețată. A...
Conversația se opri când în ușă apăru Mendoza, care îi fixă cu
privirea.
– E vreo problemă?
– Nu, domnule.
– Suntem bine, șefu’.
Bărbatul mormăi, se aplecă peste Kira și, pe o voce joasă, spuse:
– Îmi pare rău pentru asta, Navárez. Nervii au fost întinși la
maximum în ultimele săptămâni.
– E în regulă, serios, zâmbi Kira.
Un alt mormăit, apoi Mendoza se așeză lângă cel mai îndepărtat
perete, iar atmosfera din cameră reveni în scurt timp la normal.
În ciuda a ceea ce spusese, Kira nu părea să se relaxeze. Prea
multe lucruri din ce spusese Fizel atinseseră un punct sensibil. De
asemenea, o deranja și faptul că nu știa ce aveau să facă ea și Alan. Tot
ce-și stabilise în minte pentru următorii ani fusese distrus de afurisita de
structură extraterestră. Dacă drona aia nu s-ar fi prăbușit... Dacă nu ar fi
acceptat să verifice locul pentru Mendoza... Dacă...
Yugo o atinse pe braț, iar ea tresări.
– Poftim, zise el și îi înmână un castron plin cu friptură și o
farfurie cu legume fierte, o felie de pâine și jumătate din ce era probabil
singurul baton de ciocolată rămas.
– Mulțumesc, șopti ea, iar el zâmbi.

4.

Kira nu-și dăduse seama cât de înfometată era. Se simțea slăbită

și tremura. Mâncarea nu-i căzu însă bine. Era prea supărată, iar
stomacul îi tot ghiorțăia din cauza unei combinații de anxietate și resturi
în urma criogenării.
Din locul lui de la masa vecină, Seppo spuse:
– Am încercat să ne decidem dacă ruinele de aici au fost făcute
de aceiași extratereștri care au făcut și Marele Far. Ce crezi, Kira?
Aceasta observă că toți ochii se întorseseră spre ea. Înghiți, puse
jos furculița și, cu cea mai profesionistă voce pe care o avea, spuse:
– Pare... pare puțin probabil ca două specii inteligente să fi
evoluat atât de asemănător. Dacă ar trebui să pariez, aș spune că da, dar
nu se poate ști cu siguranță.
– Hei, mai suntem noi, oamenii, zise Ivanova. Existăm în
aceeași zonă a spațiului.
 În colț, Neghar tușea din nou. Un sunet cărnos, umed, care Kirei
i se păru dezgustător.
– Da, spuse Jenna, dar nu ai cum să știi cât teritoriu acopereau
xenourile care au construit Farul. Ar putea să fie vorba despre jumătate
din galaxie, din ce știm noi.
– Cred c-am fi găsit mai mult dovezi despre ei dacă lucrurile
stăteau așa, zise Alan.
– Nu tocmai am făcut asta? întrebă Jenna.
Kira nu avea un răspuns simplu la această întrebare.
– Ați aflat mai multe despre acel loc cât am fost criogenată?
– Mmm, spuse Neghar, care-și ridică mâna în timp ce încerca să
se oprească din tușit. Scuze. Am avut gâtul uscat toată ziua. Da, am
cercetat niște imagini obținute în subteran înainte să te scot din gaură.
– Și?
– Mai e o cameră, fix sub cea descoperită de tine. E destul de
mică, însă are un diametru de numai un metru. E posibil să găzduiască o
sursă de energie, dar e imposibil să știm sigur fără să o deschidem.
Scanarea termică nu a detectat niciun semnal de acest fel.
– Cât de mare e toată structura?
– Tot ce ai văzut la suprafață, plus alți 12 metri dedesubt. În
afară de camere, se pare că mai există doar fundația solidă și pereții.
Kira încuviință, gândindu-se la asta. Oricine realizase structura,
o construise ca să dureze.
Apoi, cu vocea ei subțire, Marie-Élise spuse:
– Clădirea pe care ai găsit-o nu pare să fie în același stil cu
Farul. E foarte mică prin comparație.
Marele Far. Fusese descoperit la marginea spațiului explorat, la
36,6 de ani-lumină de Sol și la aproximativ 43 de ani-lumină de
Weyland. Kira nu trebuia să-și verifice interfața ca să știe distanțele.
Petrecuse ore întregi în adolescență citind despre acea expediție.
Farul în sine era un artefact incredibil. Era, simplu spus, o gaură.
O gaură foarte mare: avea o lățime de 50 de kilometri și o adâncime de
30, fiind înconjurată de o rețea de galiu lichid, care acționa ca o antenă.
Gaura emana un puternic impuls electromagnetic la fiecare 5, 2 secunde
și, odată cu el, o explozie de zgomote structurate care conțineau iterații
mereu schimbătoare ale mulțimii lui Mandelbrot în cod ternar.
În Far existau creaturi ce fuseseră numite „broaște-țestoase“,
deși Kira considera că semănau mai degrabă cu niște bolovani
ambulanți. Chiar și după 23 de ani de cercetări, nu era clar dacă erau
animale sau mașinării (nimeni nu fusese destul de inconștient încât ' să
încerce o disecție). Xenobiologii și inginerii căzuseră de acord că
existau slabe șanse ca broaștele-țestoase să fi fost responsabile pentru
construirea Farului, iar apoi să își fi pierdut, cumva, toată tehnologia.
Era încă un mister cine sau ce era responsabil pentru asta.
De asemenea, nimeni nu știa care era scopul suprem al Farului.
Singurul lucru pe care-l știau cu siguranță era că Farul avea o vechime
de aproximativ 1 600 de ani, și până și asta era o estimare bazată pe
datarea radiometrică.
Kira avea bănuiala incomodă că nu va afla niciodată dacă
extratereștrii care făcuseră Farul aveau vreo legătură cu încăperea în
care căzuse. Doar dacă mai trăia încă alte câteva sute de ani. Adâncurile
timpului nu își dezvăluiau ușor secretele, asta dacă o făceau vreodată.
Kira oftă și își trecu furculița peste o parte a gâtului,
bucurându-se de senzația vârfurilor din metal pe pielea uscată.
– Cui îi pasă de Far, zise Seppo, care se dădu jos de pe masa lui.
Ce mă deranjează pe mine e că nici măcar nu putem să câștigăm bani de
pe urma haosului ăstuia. Nu putem să vorbim despre descoperire. Nu
putem să publicăm nimic. Nu putem să mergem la emisiuni...
– Nu putem să vindem drepturile emisiunilor de divertisment,
zise Ivanova în glumă.
Toți râseră, iar Jenna zise:
– De parcă ar vrea cineva să-ți vadă fața urâtă.
Bărbatul se aplecă în timp ce ea aruncă în el cu mănușile.
Chicotind, i le dădu înapoi. Kira ridică din umeri, simțindu-se din ce în
ce mai vinovată.
– Îmi pare rău pentru deranj. Dacă aș putea să rezolv totul, aș
face-o.
– Da, chiar ai stricat lucrurile bine de tot de data asta, spuse
Ivanova.
– Chiar trebuia să mergi să explorezi? întrebă Jenan, însă nu
părea să vorbească serios.
– Nu-ți face griji, zise Neghar. Ar fi... ar fi putut fi...
Tusea o întrerupse, iar Marie-Élise termină propoziția:
– Ar fi putut fi oricare dintre noi.
Neghar încuviință. De lângă peretele unde stătea, Mendoza
spuse:
– Kira, eu mă bucur că nu te-ai rănit mai grav. Atât tu, cât și
Neghar. Am avut noroc.
– Tot am pierdut colonia, spuse Kira. Și bonificațiile.
O strălucire tăioasă apăru în ochii întunecați ai lui Mendoza.
– Cumva, cred că descoperirea ta o să compenseze bonificațiile.
E posibil să dureze câțiva ani sau câteva decenii. Dar atât timp cât
suntem isteți, o să se întâmple. E un lucru la fel de sigur ca moartea și
impozitele.
 C APIT OLUL I V
* * * * * * *

AGONIE

1.

Era târziu, iar Kirei îi era din ce în ce mai greu să se concentreze

pe conversație. Cele mai multe cuvinte se transformau într-un zgomot
lipsit de sens. Într-un final, se trezi și se uită spre Alan. Acesta
încuviință, înțelegând, și se ridicară din scaune.
– Noapte, spuse Neghar.
În ultima oră, aceasta nu reușise decât să dea răspunsuri
monosilabice. Dacă încerca mai mult, tusea o întrerupea. Kira speră că
nu se îmbolnăvea. În acel caz, toți din grup aveau să ia și ei virusul.
– Noapte bună, cherie, zise Marie-Élise. Toul o să fie mai bine
mâine, o să vezi.
– Ai grijă să te trezești înainte de 9, spuse Mendoza. CMU ne-a
dat, în sfârșit, undă verde, așa că la 11 plecăm spre Fidanza.
Kira ridică o mână și plecă împreună cu Alan. Fără să vorbească
despre asta, se duseră direct în camera lui. Acolo, Kira își dădu jos
uniforma, o aruncă o podea și se sui în pat. Nici măcar nu se mai
sinchisi să se pieptene.
Trecuseră patru săptămâni de la somnul criogenic și tot era
epuizată. Somnul la rece nu era la fel ca somnul real. Nimic nu era la
fel. Salteaua se adânci atunci când Alan se așeză lângă ea. O acoperi cu
un braț, mâna lui o căută pe a ei și își lipi picioarele de ale ei: o prezență
caldă, liniștitoare. Kira scoase un sunet slab și se lipi de el.
– Credeam că te-am pierdut, șopti Alan.
Ea se întoarse spre el.
– Niciodată.
Alan o sărută, ea îi răspunse la sărut și, după ceva timp,
mângâierile delicate deveniră mai înfometate, apoi se țineau unul de
celălalt cu o intensitate arzătoare.
Făcură dragoste, iar Kira nu se simți niciodată mai apropiată de
Alan, nici măcar când acesta o ceruse în căsătorie. Îi simțea teama c-o
pierduse în fiecare mușchi al corpului și vedea iubirea pe care i-o purta
în fiecare atingere, o auzea în fiecare cuvânt șoptit.
După asta, intrară în dușul îngust din capătul camerei. Cu
lumina difuză, se spălară, dându-se cu săpun și vorbind pe voci joase. În
timp ce apa caldă îi cădea pe spate, Kira spuse:
– Neghar nu părea prea bine.
Alan ridică din umeri.
– E doar puțină bolnavă de la criogenare. CMU i-a dat undă
verde. Și lui Fizel. Aerul de aici e foarte uscat...
– Da.
Se uscară apoi și, cu ajutorul lui Alan, Kira se dădu cu cremă pe
tot corpul. Oftă ușurată la atingerea gelului care îi alina mâncărimea de
pe piele.
Înapoi în pat, când luminile erau stinse, Kira încercă să adoarmă.
Nu se putea gândi însă decât la camera cu modele ca un panou cu
circuite și la cât îi costase această descoperire atât pe membrii echipei,
cât și pe ea, personal. Se gândi și la cuvintele pe care i le aruncase Fizel.
 Alan observă asta.
– Oprește-te, șopti el.
– Mmm. Doar că... Tot ce a zis Fizel...
– Nu-l lăsa să te afecteze. E doar supărat și frustrat. Nimeni nu îi
împărtășește părerea.
– Da.
Totuși, Kira nu era atât de sigură. O senzație de nedreptate săpa
în ea. Cum îndrăznea Fizel să o judece! Nu făcuse decât ce trebuia să
facă, ce ar fi făcut oricare dintre ei. Dacă ar fi ignorat formațiunea din
piatră, Fizel ar fi fost primul care i-ar fi făcut observație pentru că
dăduse înapoi. Și nu era ca și cum ea și Alan nu pierduseră foarte multe
din cauza descoperirii ei, ca și restul echipei...
Alan îi atinse ceafa cu nasul.
– Totul o să fie bine. O să vezi.
Apoi rămase nemișcat, iar Kira îi ascultă respirația în timp ce se
uita în întuneric.
Lucrurile tot i se păreau greșite și nelalocul lor. Simți noduri și
mai dureroase în stomac, apoi închise ochii, încercând să nu se mai
gândească la Fizel și la ce le rezerva viitorul. Cu toate astea, nu putea
uita ce se spusese în cantină și un nod de furie continuă să ardă în ea în
timp ce adormi.

2.

Întuneric. Un spațiu întins, vast, pustiu și nefamiliar. Stelele

erau niște puncte reci de lumină, ascuțite ca niște ace pe fundalul de
catifea.
În fața ei, o stea se mărea în timp ce se îndrepta spre ea, mai
repede decât cea mai rapidă stea. Era de un portocaliu-roșiatic, ca un
tăciune pe moarte, arzând încet pe un pat de cărbuni. Părea veche și
obosită, ca și cum s-ar fi format în primele stadii ale Universului, când
totul era fierbinte și luminos.
 Șapte planete se învârteau în jurul sferei ursuze: un gigant
gazos și șase terestre. Păreau maronii, pătate și bolnave, iar în golul
dintre a doua și a treia planetă, niște resturi străluceau ca niște
particule de nisip din cristale.
O senzație de tristețe o copleși. Nu știa de ce, dar priveliștea o
făcea să vrea să plângă, așa cum o făcuse când murise bunicul ei. Era
cel mai groaznic sentiment, acela de pierdere completă, fără șansa unei
reveniri.
Tristețea era însă o durere antică și, ca toate durerile, se
transforma într-o suferință monotonă, fiind acaparată de griji mai
importante: cele ale furiei, ale fricii și ale disperării. Frica predomina
și, din ea, știa că apărea un pericol, intim și imediat. Cu toate astea, îi
era greu să se miște, deoarece un lut nefamiliar îi îngreuna trupul.
Amenințarea aproape că ajunsese la ea. O simțea apropiindu-se
și, din ea, panica ce ieșea la suprafață. Nu avea timp de așteptat sau de
gândit. Trebuia să se elibereze!
Steaua deveni mai luminoasă, până străluci cu puterea a o mie
de sori, și lame de lumină porniră din coroană spre întuneric. Una
dintre lame o lovi, iar ce vedea deveni alb. Era ca și cum o lance i-ar fi
fost băgată între ochi și fiecare centimetru din piele o ardea.
Țipă în vid, dar durerea nu se opri. Țipă din nou...
Kira se ridică brusc. Gâfâia și era transpirată toată. Pătura era
lipită de ea. Oamenii țipau altundeva în bază și recunoscu nuanța de
panică din vocile lor.
Alan deschise ochii lângă ea.
– Ce...
Pe hol se auziră pași. Un pumn bătu la ușă, iar Jenna țipă:
– Veniți încoace, e Neghar!
O frică rece o străbătu pe Kira.
Ea și Alan își traseră hainele pe ei. Kira se gândi pentru un
moment la visul ei ciudat - totul i se părea ciudat în acel moment -, apoi
ieșiră în grabă din cabină, îndreptându-se spre camera lui Neghar.
 Pe măsură ce se apropiau, Kira auzi o tuse adâncă, umedă, care
o duse cu gândul la carnea care trecea prin tocător. Se cutremură.
Neghar stătea în mijlocul holului, avându-i pe ceilalți în jurul ei.
Era aplecată, cu mâinile pe genunchi, și tușea atât de tare, încât Kira îi
auzea corzile vocale destrămându-se. Fizel era lângă ea, cu mâna pe
spatele ei.
– Respiră în continuare, zise el. O să te ducem la infirmerie.
Jenna! Alan! Luați-o de brațe, ajutați-o. Repede, ac...
Neghar se clătină și Kira auzi un trosnet puternic din pieptul
îngust al femeii. Acesteia începu să-i curgă sânge din gură, pătând
puntea.
Marie-Élise se cutremură și mai mulți oameni fură dezgustați.
Teama din visul Kirei se întoarse, mai intensă. Situația nu era bună
deloc. Era periculoasă.
– Trebuie să mergem, zise ea și-l trase pe Alan de mânecă, însă
acesta nu o asculta.
– Înapoi! strigă Fizel. Toată lumea să se dea înapoi. Cineva să
tragă alarma pe Extenuating Circumstances. Acum!
– Faceți loc! strigă Mendoza.
Și mai mult sânge curse din gura lui Neghar și femeia căzu,
sprijinindu-se pe un genunchi. Albul ochilor era straniu de mare. Fața îi
era stacojie și părea să se sufoce.
– Alan, zise Kira.
Era prea târziu. Bărbatul se ducea să-l ajute pe Fizel.
Kira făcu un pas în spate, apoi un altul. Nimeni nu observă. Toți
se uitau la Neghar, încercând să-și dea seama ce să facă în timp ce
stăteau departe de sângele care-i zbura din gură.
Kirei îi venea să țipe la ei să plece, să fugă, să scape.
Scutură din cap și își apăsă pumnii de gură, temându-se că
sângele avea să erupă și din ea. Avea impresia că urma să-i explodeze
capul, iar pielea îi pulsa de oroare: mii se furnici care se plimbau peste
fiecare centimetru din ea. Tot corpul o mânca din cauza repulsiei.
 Jenna și Alan încercară să o ridice pe Neghar înapoi în picioare.
Aceasta dădu din cap și se înecă. O dată. De două ori. Apoi scuipă un
cheag de ceva pe punte. Era prea închis la culoare ca să fie sânge. Prea
lichid ca să fie metal.
Kira își înfipse unghiile în braț, scărpinându-se, în timp ce un
țipăt de repulsie amenința să erupă din ea.
Neghar leșină, apoi cheagul se mișcă. Tresări, ca o aglomerare
de mușchi loviți de un curent electric.
Oamenii țipară și săriră înapoi. Alan se retrase spre Kira, însă
nu-și luă privirea de la grămada fără formă.
Kira respiră greu. Făcu un alt pas. Brațul o ardea: linii subțiri de
foc șerpuiau de-a lungul pielii ei.
Privi în jos.
Unghiile îi intraseră în piele, desenând spintecători care se
terminau cu fâșii șifonate de piele. În tăieturi, văzu un alt ceva
zvârcolindu-se.

3.

Kira căzu pe jos, țipând. Durerea era copleșitoare, de asta era

conștientă. Era singurul lucru de care era conștientă.
Își arcui spatele și se zvârcoli, zgâriind podeaua, disperată să
scape de agonie. Țipă din nou. Țipă atât de tare, încât vocea i se frânse
și un șuvoi de sânge fierbinte îi inundă gâtul.
Nu putea respira. Durerea era prea intensă. Pielea o ardea și avea
impresia că venele îi erau umplute cu acid și că pielea i se rupea de pe
membre.
Forme întunecate blocau lumina de deasupra, în timp ce oamenii
se mișcau deasupra ei. Fața lui Alan apăru lângă ea. Se zvârcoli din nou
și ajunse pe burtă, cu obrazul lipit de suprafața dură.
Corpul i se relaxă pentru o secundă și inspiră adânc o dată,
înainte să devină rigidă și să scoată un urlet tăcut. Mușchii feței i se
încordară și lacrimi îi curseră din colțurile ochilor.
Corpul îi fu întors. O prinseră de brațe și de piciore, ținându-le
nemișcate. Acest lucru nu opri câtuși de puțin durerea.
– Kira!
Se forță să deschidă ochii și, prin ceață, îl văzu pe Alan, iar în
spatele lui era Fizel, cu o seringă. Mai în spate, Jenna, Yugo și Seppo o
țineau de picioare, în timp ce Ivanova și Marie-Élise o ajutau pe Neghar
să se îndepărteze de cheagul de pe punte.
– Kira! Uită-te la mine! Uită-te la mine!
Încercă să răspundă, dar nu reuși decât să scâncească. Apoi Fizel
îi apăsă seringa de umăr. Orice îi injectă, nu păru să aibă efect.
Călcâiele îi loveau podeaua și simți cum capul i se lovea în mod repetat
de punte.
– Dumnezeule, cineva s-o ajute! strigă Alan.
– Aveți grijă! țipă Seppo. Chestia de pe podea se mișcă! La...
– Infirmeria! spuse Fizel. Duceți-o în infirmerie! Acum!
Ridicați-o! Ri...
Pereții se roteau în jur când o ridicară. Kira simțea că se sufoca.
Încercă să respire, dar mușchii îi erau prea încordați. Lumini roșii i se
strânseră în jurul ochilor, în timp ce Alan și ceilalți o cărau pe hol.
Simțea că plutește. Totul părea imaterial, cu excepția durerii și a fricii.
Simți un fior când o așezară pe masa de examinare a lui Fizel.
Abdomenul i se relaxă pentru o secundă, destul cât Kira să inspire, după
care mușchii i se încordară din nou.
– Închideți ușa! Țineți chestia aia departe!
Un zgomot se auzi când se activă încuietoarea infirmeriei.
– Ce se întâmplă? întrebă Alan. E...
– Mișcă! țipă Fizel și lipi o altă seringă de gâtul Kirei.
Ca și cum ar fi fost o reacție la asta, durerea se triplă, ceva ce
Kira nu credea a fi posibil. Gemu și se zvârcoli, fără să-și poată controla
mișcările. Simțea spuma care i se aduna la gură și îi umplea gâtul. Se
înecă și avu convulsii.
 – La naiba! Dați-mi un injector. Celălalt sertar! Nu, celălalt!
– Doc...
– Nu acum!
– Doctore, nu respiră!
Se auzi zgomot de echipamente, apoi niște degete deschiseră
forțat maxilarul Kirei și cineva îi băgă un tub în gură, pe gât. Se înecă
din nou. Aerul prețios îi intră în plămâni, dând la o parte perdeaua care-i
întuneca vederea. Alan era deasupra ei, fața fiindu-i contorsionată din
cauza grijii. Kira încercă să vorbească, însă nu putu decât să mormăie
ceva ce nu putea fi deslușit.
– O să fii bine, spuse Alan. Doar rezistă. Fizel o să te ajute.
Părea că avea să plângă. Kirei nu-i fusese niciodată atât de frică.
Ceva era în neregulă înăuntrul ei și se înrăutățea. „Fugi“, gândi ea.
„Fugi, pleacă de aici înainte ca...”
Niște linii întunecate îi apărură pe piele: fulgere negre, care se
zvârcoleau, ca și cum ar fi fost vii. Apoi înghețară și, acolo unde erau,
pielea i se despică, precum carapacea unei insecte care năpârlește.
Teama Kirei dădu pe dinafară, umplând-o cu o senzație de
pierzanie inevitabilă. Dacă ar fi putut țipa, strigătul ei ar fi ajuns la stele.
Niște cârcei fibroși erupseră din ea. Ieșiră ca niște șerpi fără cap și apoi
se întăriră în niște țepi ascuțiți, îndreptați în diverse direcții. Țepii
străpunseră pereții. Tavanul. Metalul scârțâi. Fâșii de lumină străluciră
și se sfărâmară, iar vuietul ascuțit al vântului de pe suprafața Adrei
umplu camera, precum și zgomotul alarmelor.
Kira căzu pe jos, în timp ce țepii o aruncau dintr-o parte în alta
ca pe o marionetă. Văzu cum țepii trecură prin pieptul lui Yugo și apoi
alți trei prin Fizel, prin gât, braț și zona inghinală. Sânge țâșni din rănile
bărbaților când țepii se retraseră.
„Nu!”
Ușa de la infirmerie se deschise cu zgomot și Ivanova intră.
Când văzu ce se întâmpla, avu o expresie oripilată pe față, după care doi
țepi o loviră în abdomen și femeia căzu. Seppo încercă să fugă și un țep
îl străpunse din spate, fixându-l de perete, ca pe un fluture.
„Nu!”
Kira leșină. Când își reveni, Alan îngenunchea lângă ea, cu
fruntea lipită de a ei și cu mâinile grele pe umerii ei. Ochii lui erau goi
și din colțul gurii îi curgea sânge.
Îi luă puțin să-și dea seama că peste 10 țepi lipeau corpul lui de
al ei, unindu-i într-o intimitate obscenă.
Inima îi tresări și se opri, iar podeaua păru să cadă într-un abis.
Alan. Colegii ei de echipă. Toți erau morți. Din cauza ei. Gândul era
insuportabil. Durere. Murea și nu-i păsa. Nu voia decât ca suferința să
se termine. Voia sosirea rapidă a uitării și libertatea pe care aceasta o va
aduce. Apoi întunericul îi încețoșă privirea și alarmele dispărură în
tăcere și ce fusese odată nu mai era.
 C APIT OLUL V
* * * * * * *

NEBUNIE

1.

Kira deschise ochii.

Nu există o trecere lentă spre conștientizare. Nicio întoarcere
graduală spre trezire. Nu de data asta. Nimic. Următoarea, o explozie de
informații senzoriale, luminoasă, și ascuțită, și copleșitoare prin
intensitatea sa.
Se afla pe fundul unei camere înalte, circulare, un tub cu tavanul
aflat la cinci metri deasupra ei, mult prea sus ca să ajungă până la el. Îi
reaminti de silozul de cereale pe care-l construiseră vecinii ei, familia
Roshan, pe când ea avea 13 ani. La jumătatea tubului se afla o oglindă
cu două fețe: un dreptunghi mare, argintiu, umplut cu fantoma gri a unei
reflecții. O fâșie îngustă aflată la marginea tavanului era singura sursă
de lumină.
Nu unul, ci două brațe robotice se mișcau deasupra ei cu o grație
silențioasă, un ciorchine de instrumente pentru diagnosticare ieșind din
ele. Când le privi, acestea se opriră, apoi se retraseră spre tavan, unde
atârnau pregătite.
Încorporat într-o parte a tubului era un sas etanș cu o trapă,
pentru trimiterea și primirea obiectelor mici. În partea cealaltă era o ușă
etanșă, care probabil că ducea mai adânc în... cine știe unde. Și aceasta
avea o trapă, asemănătoare ca dimensiune și pentru același scop.
Deschideri pentru temnicerii ei. Nu exista niciun pat. Nicio pătură.
Nicio chiuvetă. Nicio toaletă. Doar metalul rece.
Trebuia să fie pe o navă. Nu Fidanza. Pe Extenuating
Circumstances. Ceea ce însemna...
Un fior de adrenalină o făcu pe Kira să inspire adânc și să se
ridice. Durerea. Țepii. Neghar, Fizel, Yugo, Ivanova... Alan! Amintirile
se întoarseră valvârtej. Se întoarseră, dar Kira își dori să nu o fi făcut. I
se încordă stomacul și gemu când căzu în genunchi și pe mâini, lovind
podeaua cu fruntea. Marginile punții îi străpunseră pielea, dar nu-i păsa.
Când putu să respire, urlă, turnându-și toată suferința și durerea
într-un singur țipăt.
Totul se întâmplase din vina ei. Dacă n-ar fi găsit camera aia
afurisită, Alan și ceilalți încă ar fi fost în viață, iar ea nu ar fi ajuns să fie
infectată cu un fel de xeno.
Țepii.
Unde erau țepii și cârceii care îi străpunseseră pielea? Kira se
uită în jos, iar inima îi bătu cu putere.
Mâinile îi erau negre, când n-ar fi trebuit să fie. La fel și pieptul
și tot ce mai putea vedea din corpul ei. Un strat de material strălucitor,
fibros, o acoperea, strâmt ca un costum.
Oroarea se strânse în Kira.
Se trase de brațe, într-o încercare disperată de a rupe organismul
extraterestru. În ciuda luciului lor nou și tare, unghiile ei nu puteau tăia
sau rupe fibrele. Frustrată, își ridică încheietura la gură și mușcă.
Gustul de piatră și de metal îi umplu gura. Simți presiunea din
dinți, dar, oricât de mult mușca, nu o durea.
 Kira se ridică în picioare. Inima îi bătea cu putere, iar marginile
vederii ei se întunecară.
– Dă-l jos! țipă ea. Dă chestia asta jos de pe mine!
Panicată, se întrebă unde era restul lumii, acesta fiind singurul ei
gând coerent în toată nebunia.
În câteva secunde, o pătură greoaie păru să o apese. Kira se
împiedică într-o parte și întinse un braț, ca să atenueze căderea...

2.

Panica se întoarse în clipa în care Kira își recapătă cunoștința.

O creatură extraterestră era legată de ea. Era contaminată,
posibil infectată. Era genul de situație de care orice xenobiolog se
temea: o breșă de contaminare care ducea la victime.
„Alan...”
Kira tresări și își îngropă fața în braț. Sub gât, pielea o înțepa cu
milioane de temeri mici. Voia să se uite din nou, dar nu avea curajul
necesar. Nu încă.
Lacrimile îi curgeau din ochi. Simțea lipsa lui Alan ca pe o
gaură în piept. Nu părea posibil să fie mort. Își făcuseră atâtea planuri,
avuseseră atâtea visuri și speranțe, iar acum nimic nu mai avea să se
îndeplinească. Niciodată nu avea să-l vadă construind casa despre care
vorbise și nici nu avea să meargă la schi cu el în munți, în sudul extrem
al Adrei. Nu avea să-l vadă devenind tată și nici toate celelalte lucruri
pe care și le imaginaseră.
Această conștientizare durea mai mult decât orice suferință
fizică.
Își pipăi degetul. Verigheta din fier șlefuit, cu teserit, nu mai era,
iar odată cu ea dispăruse și singura amintire tangibilă despre el.
Tocmai atunci își aminti ceva din urmă cu mai mulți ani: tatăl ei,
care îngenunchease lângă ea în seră și îi bandaja o tăietură de pe braț, în
timp ce spunea:
 – Durerea este propria noastră creație, Kira.
Își apăsase degetul de frunte.
– Doare doar atât de mult cât îi permitem.
Poate așa era, dar Kira se simțea groaznic. Durerea era durere și
insista să-și facă simțită prezența.
Cât timp fusese inconștientă? Minute? Ore? Nu, nu ore. Era
întinsă acolo unde căzuse. Nu-i era nici foame, nici sete. Era doar
epuizată din cauza chinului. Tot corpul o durea, de parcă ar fi fost
învinețit.
În spatele pleoapelor închise, Kira observă că interfața nu arăta
nimic.
– Petra, activează-te. Sistemul ei nu răspundea, nici măcar cu o
tresărire. Petra, repornește forțat.
Întunericul rămase neschimbat. Bineînțeles că CMU îi
dezactivase implanturile. Gemu, ascunzându-și fața în braț. Cum era
posibil ca experţii militari să fi trecut cu vederea organismul din ea și
din Neghar? Acest xeno era mare. Chiar și o examinare de bază ar fi
trebuit să-l observe. Dacă CMU și-ar fi făcut treaba bine, nimeni nu ar fi
murit.
– La naiba cu voi, bombăni ea.
Furia îi opri durerea și panica destul cât să deschidă ochii.
Văzu, din nou, metalul. Fâșiile de lumină. Oglinda-fereastră. De
ce o aduseseră pe Extenuating Circumstances? De ce să riște o expunere
în plus? Niciuna dintre alegerile astea nu aveau logică pentru ea.
Evitase inevitabilul destul de mult. Se îmbărbătă și se uită în jos.
Corpul ei era în continuare acoperit de un strat negru. Asta și nimic mai
mult. Materialul semăna cu niște benzi suprapuse de mușchi. Putea
vedea bucățile individuale cum se întind și se flexează când se mișca.
Panica ei se întări și un luciu păru să treacă de-a lungul fibrelor. Era
inteligent? Nu avea cum să știe sigur în acel moment.
Kira atinse cu grijă un loc de pe braț.
Șuieră și își arătă dinții. Își putea simți degetele pe braț, ca și
cum fibra nu ar fi existat. Parazitul - mașinărie sau organism, nu știa ce
anume era - se încorporase în sistemul ei nervos. Mișcările aerului care
circula se puteau vedea pe pielea ei, ca și fiecare centimetru de podea
care îi apăsa pielea. Ar fi putut la fel de ușor să fie goală.
Cu toate astea, nu-i era frig. Nu așa cum ar fi crezut că o să-i fie.
Își examină tălpile. Erau acoperite, ca și palmele. Se pipăi în sus
și descoperi că, în partea din față, costumul i se apropia de gât. Avea o
margine mică, o deschizătură între fibre și piele, care se curba în jurul
urechilor ei. În spate, fibrele continuau în sus și peste cap și...
Nu mai avea păr. Nu mai era nimic acolo decât conturul neted al
craniului ei, pe care îl pipăi cu degetele.
Kira scrâșni din dinți. Ce altceva îi mai răpise acest xeno?
În timp ce se concentra pe diferitele senzații din corp, Kira își
dădu seama că acest xeno nu era legat de ea numai în exterior, ci și în
interior, umplând-o, penetrând-o, oricât de discret ar fi făcut-o.
Claustrofobia o sufocă. Era captivă, prinsa în substanța
extraterestră, fără să poată scăpa...
Se aplecă și vomită. Nu ieși nimic, doar bila care îi acoperi
limba, însă stomacul continuă să îi pulseze.
Kira tremură. Cum era posibil ca CMU să o decontamineze,
când costumul ajungea chiar înăuntrul ei? Avea să fie izolată în
carantină luni întregi, poate chiar ani. Izolată cu el.
Scuipă într-un colț și, fără să se gândească, se șterse la gură cu
brațul. Rămășița de salivă se îmbibă în fibre, ca apa în material.
Dezgustător.
Un bâzâit vag, ca și cum difuzoarele ar fi fost pornite, întrerupse
tăcerea și o nouă sursă de lumină o lovi pe Kira în față.

3.

O hologramă acoperi jumătate din perete. Imaginea era înaltă de

câțiva metri și înfățișa un birou mic și gol în mijlocul unei camere la fel
de mici și de dezolante. Un singur scaun, cu un spătar drept și fără
brațe, se afla în spatele biroului.
O femeie intră înăuntru. Era de înălțime medie, ochii erau de un
negru intens și coafura ca din fier era împunsă de șuvițe albe. Un huterit
reformator sau ceva similar. Existau doar câțiva huteriți pe Weyland.
Câteva familii pe care Kira le văzuse ocazional la adunările lunare ale
așezării. Adulţii mai în vârstă ieșeau mereu în evidență, cu pielea lor
lăsată, linia părului care se retrăgea și alte semne evidente de
îmbătrânire. Imaginea o speriase când era mică și o fascinase când era
adolescentă.
Se concentră însă nu pe trăsăturile femeii, ci pe hainele ei.
Aceasta purta o uniformă gri, ca biroul, care fusese apretată și
călcată până când fiecare cută arăta ca și cum putea trece prin oțel.
Kira nu recunoștea culoarea uniformei. Albastrul era corpul
Mari– nei/Spațial. Verdele era Armata. Griul era...?
Femeia luă loc, așeză o tabletă pe birou și o aranjă cu vârful
degetelor.
– Domnișoară Navárez, știi unde ești?
Avea o gură subțire, plată, precum cea a unui pește, iar când
vorbea, partea de jos a dinților era vizibilă.
– Pe Extenuating Circumstances.
Pe Kira o durea gâtul. Părea a fi inflamat.
– Foarte bine. Domnișoară Navárez, aceasta este o depoziție
oficială, în concordanță cu articolul 52 al Actului de Securitate Stelară.
O să răspunzi la toate întrebările mele, de bunăvoie și cât de bine poți.
Ăsta nu este un tribunal, dar, dacă nu cooperezi, o să fii acuzată de
obstrucționare și, dacă mai târziu, declarația ta se dovedește a fi falsă,
sperjur. Acum, spune-mi tot ce-ți amintești după ce te-ai trezit din
somnul criogenic.
Kira clipi. Se simțea pierdută și confuză. Cu efort, spuse:
– Echipa mea... Cum e echipa mea?
Față de Pește își lipi buzele laolaltă, într-o linie subțire.
 – Dacă întrebi cine a supraviețuit, patru dintre ei au făcut-o.
Mendoza, Neghar, Marie-Élise și Jenna.
Cel puțin Marie-Élise încă mai trăia. Lacrimi proaspete
amenințară să curgă pe obrajii Kirei. Se încruntă, nedorind să plângă în
fața celeilalte femei.
– Neghar? Cum...
– Imaginile de pe camerele de supraveghere arată că organismul
pe care l-a scos s-a amestecat cu cel atașat de corpul tău după...
ostilități. Din ce am observat, cele două sunt imposibil de distins. Teoria
noastră actuală este că organismul din Neghar a fost atras de al tău,
deoarece al tău e mai mare și mai dezvoltat. Ca o parte mai mică a unui
stup, care se alătură părții mai mari. Pe lângă o hemoragie internă,
Neghar pare să nu fie rănită și nu are nicio infecție, deși în clipa de față
e imposibil să fim siguri.
Mâinile Kirei se strânseră în pumni, în timp ce furia ei se
intensifică.
– De ce nu ați găsit acest xeno înainte? Dacă ați fi...
Femeia făcu o mișcare scurtă cu mâna.
– Nu avem timp pentru asta, Navárez. Înțeleg că ai suferit un
șoc, dar...
– Nu ai cum să înțelegi.
Față de Pește o privi cu dispreț pe Kira.
– Nu ești prima persoană infectată de o formă extraterestră de
viață și cu siguranță că nu ești nici prima persoană care și-a pierdut niște
prieteni.
Vinovăția o făcu pe Kira să se uite în jos și să închidă strâns
ochii. Lacrimi fierbinți erau presărate pe spatele pumnilor ei.
– Era logodnicul meu, mormăi ea.
– Poftim?
– Alan era logodnicul meu, spuse Kira, mai tare, și îi aruncă o
privire sfidătoare.
Față de Pește nici măcar nu clipi.
 – Adică Alan J. Barnes?
– Da.
– Înțeleg. În cazul ăsta, CMU îți transmite condoleanțe. Acum,
am nevoie să-ți revii. Singurul lucru pe care poți să-l faci e să accepți
voința Domnului și să mergi mai departe. Înoată sau scufundă-te,
Navárez.
– Nu e chiar așa ușor.
– Nu am spus că o să fie ușor. Îmbărbătează-te și poartă-te ca o
profesionistă. Știu că poți s-o faci, ți-am citit dosarul.
Cuvintele împunseră mândria Kirei, deși nu ar fi recunoscut
niciodată asta.
– Da? Ei bine, tu cine naibii ești?
– Poftim?
– Numele tău? Nu mi l-ai spus.
Fața femeii se încordă, ca și cum nu ar fi suportat să
împărtășească informații personale cu Kira.
– Maior Tschetter. Acum, spune-mi...
– Și ce ești?
Tschetter ridică o sprânceană.
– Ultima oară când am verificat, eram om.
– Nu, mă refeream la...
Kira arătă spre uniforma gri a femeii.
– Atașat special al căpitanului Henriksen, dacă vrei să știi. Asta
nu...
Frustrată, Kira își ridică vocea.
– Cer prea mult dacă întreb ce ramură a forțelor armate, maior?
Sau această informație e clasificată?
Tschetter afișă o expresie lipsită de emoție, o detașare
profesionistă care nu îi dădea de înțeles Kirei nimic despre ce gândea
sau simțea.
– CMUI. Agenția de Informații a Flotei.
Deci era un spion sau, mai rău, un ofițer politic. Kira pufni.
 – Unde sunt?
– Cine, domnișoară Navárez?
– Prietenii mei. Cei pe care... i-ai salvat
– În somn criogenic, pe Fidanza; sunt evacuați din sistem. Gata,
ești mulțumită?
Kira râse.
– Mulțumită? Mulțumită! Vreau să-mi dați jos chestia asta de pe
mine, zise ea și trase de materialul negru de pe braț. Taie-l dacă trebuie,
dar scoate-l de pe mine.
– Da, ți-ai exprimat foarte clar dorința, spuse Tschetter. Dacă
putem să îl scoatem pe acel xeno, o s-o facem. Dar mai întâi o să-mi
spui ce s-a întâmplat, domnișoară Navárez, și o să-mi spui chiar acum.
Kira își opri o altă înjurătură. Voia să se exprime, să explodeze.
Voia să o facă pe Tschetter să simtă o bucată mică din durerea ei, dar
știa că asta nu ar fi ajutat cu nimic. Astfel că făcu așa cum i se ordonă. Îi
spuse maiorului tot ce-și amintea. Nu îi luă mult, iar Kira nu găsi niciun
fel de ușurare în confesiune.
Maiorul avea numeroase întrebări, majoritatea despre orele de
dinainte ca parazitul să iasă la suprafață. Observase ceva neobișnuit?
Deranj la stomac, temperatură mai mare, gânduri intruzive? Simțise
ceva nefamiliar? O mâncase pielea? Avusese iritații? O sete
inexplicabilă sau pofte?
Pe lângă mâncărime, răspunsul la majoritatea întrebărilor era
„nu”. Kira își dădu seama că asta nu era pe placul maiorului. Mai ales
când Kira îi spuse că, din ce știa, Neghar nu avusese aceleași simptome.
Apoi Kira spuse:
– De ce nu m-ați băgat în somn criogenic? De ce sunt pe
Extenuating Circumstances?
Nu înțelegea. Păstrarea carantinei era cea mai importantă sarcină
în xenobiologie. Gândul de a o încălca era destul cât să -i dea oricui din
profesia ei frisoane. Tschetter aranjă o cută invizibilă de pe jachetă.
– Am încercat să te înghețăm, Navárez, spuse ea și se uită la
Kira. Am încercat și am eșuat.
– Eșuat, repetă Kira în timp ce gura i se uscă.
Tschetter dădu scurt din cap.
– Organismul a eliminat injecțiile criogenice din corp. Nu am
putut să te adormim.
O nouă teamă o cuprinse pe Kira. Înghețarea xeno era cel mai
ușor mod de a-l opri. Fără asta, nu aveau cum să-l oprească să se
extindă. De asemenea, fără criogenie, avea să fie mult mai greu să se
întoarcă în Ligă.
Tschetter încă vorbea:
– După ce v-am scos pe tine și Neghar din carantină, echipa
noastră medicală a ținut legătura cu amândouă. V-au atins pielea. Au
respirat același aer. Au folosit același echipament și apoi s-au întors
aici, pe Extenuating Circumstances, zise Tschetter, care se aplecă.
Acum înțelegi, Navárez?
Gândurile Kirei începură să o ia la goană.
– Credeți că ați fost expuși.
Tschetter își înclină capul.
– Xeno a avut nevoie de două zile și jumătate ca să iasă la
suprafață după ce Neghar a fost scoasă din somnul criogenie. Mai puțin
în cazul tău. Faptul că ai fost înghețată e posibil să fi încetinit sau nu
evoluția organismului. Oricum ar fi, trebuie să presupunem ce e mai
rău. Dacă scădem perioada scursă de la eliberarea ta, înseamnă că avem
între 12 și 48 de ore ca să ne dăm seama cum să detectăm și să tratăm
gazdele asimptomatice.
– Nu e destul timp.
– Trebuie să încercăm. Căpitanul Henriksen a ordonat deja
tuturor membrilor echipajului neesențial să intre în somn criogenie.
Dacă nu găsim o soluție până la finalul zilei de mâine, o să ne înghețe
pe toți.
Kira își linse buzele. Nu era de mirare că fuseseră dispuși să o
aducă pe Extenuating Circumstances. Erau disperați.
 – Atunci, ce o să se întâmple cu mine?
– Mintea navei noastre, Bishop, o să continue să te examineze
așa cum consideră că e mai bine.
Kira vedea logica în asta. Mințile navelor erau izolate de restul
sistemului de susținere a vieții. Teoretic, Bishop trebuia să fie în
siguranță în fața infecției.
Nu era decât una dintre probleme. Orice avea ea, nu era numai o
amenințare la nivel micro. Își ridică bărbia.
– Dacă... dacă acest xeno se poartă așa cum a făcut-o pe Adra?
Ar putea să facă o gaură prin navă. Ar fi trebuit să puneți un dom cu
presiune, să îl studiaţi acolo pe xeno.
– Domnișoară Navárez... Tschetter schimbă subtil poziția
tabletei din fața ei. În prezent, faptul că xeno îți ocupă corpul este lucrul
de care Liga este cea mai interesată, din punct de vedere tactic, politic și
științific. Nu aveam să-l lăsăm niciodată pe Adrasteia, indiferent de
riscul pentru această navă și pentru echipaj.
– Asta e...
– În plus, camera în care ești e complet izolată de restul navei.
Dacă xeno o să încerce să avarieze Extenuating Circumstances, așa cum
s-a întâmplat la baza ta, sau o să dea dovadă de alte acțiuni ostile,
întreaga capsulă poate fi expulzată în spațiu. Înțelegi?
Maxilarul Kirei se încordă, deși nu voia asta.
– Da.
Nu putea să-i învinovățească pentru măsurile de precauție.
Aveau logică. Asta nu însemna că trebuia să-i și placă.
– Permite-mi să fiu foarte clară, domnișoară Navárez. Liga nu o
să ne lase pe niciunul dintre noi să ne întoarcem acasă, inclusiv pe
prietenii tăi, până când nu o să descoperim un mod eficient de detectare.
Permite-mi să repet: nimeni de pe nava asta nu o să aibă voie să se
apropie la nici măcar 10 ani-lumină de o planetă locuită decât dacă
rezolvăm problema asta. Liga o să ne trimită departe înainte să ne lase
să aterizăm, și pe bună dreptate.
 Kirei îi păru rău pentru Marie-Élise și pentru ceilalți, dar cel
puțin nu aveau să fie conștienți de trecerea timpului. Se îndreptă de
spate.
– Bine, deci de ce ai nevoie de la mine?
Tschetter zâmbi fără pic de umor.
– Să cooperezi de bunăvoie. O s-o faci?
– Da.
– Excelent, atunci...
– Un singur lucru însă. Vreau să înregistrez câteva mesaje
pentru prietenii și familia mea, în caz că nu supraviețuiesc. Și un mesaj
pentru Sam, fratele lui Alan. Nimic clasificat, dar merită să afle de la
mine.
Maiorul tăcu preț de o clipă, mișcându-și ochii în timp ce citea
ceva din fața sa.
– Putem aranja asta. E posibil însă să treacă un timp înainte să
fie permisă comunicarea. O să păstrăm tăcerea până când primim ordine
de la Comandament.
– Înțeleg, și...
– Domnișoară Navárez, avem un termen-limită foarte strâns.
Kira ridică o mână.
– Poți să-mi activezi implanturile? O să înnebunesc aici fără
interfață, spuse ea, aproape râzând. Oricum, e posibil să înnebunesc.
– Nu pot, zise Tschetter.
Kira își ridică din nou zidurile.
– Nu poți sau nu vrei?
– Nu pot. Xeno ți-a distrus implanturile. Îmi pare rău. Nu a mai
rămas nimic de activat.
Kira mormăi, simțind că încă o persoană murise. Toate
amintirile ei... Sistemul ei fusese setat pe copii de rezervă automate la
finalul fiecărei zile, pe serverul de la sediu. Dacă serverul supraviețuise,
atunci asta se întâmplase și cu arhivele ei personale, deși tot ce i se
întâmplase de atunci avea să fie pierdut, existând numai în țesutul fragil
și imperfect al creierului ei. Dacă ar fi putut alege, ar fi preferat să-și
piardă un braț decât implanturile. Cu interfața avea o lume într-o lume,
un univers întreg de conținut pe care să-l exploreze, atât real, cât și
inventat. Fără ele, nu mai rămânea decât cu gândurile ei, subțiri și
nesubstanțiale, și cu întunericul aflat dincolo de ele. În plus, simțurile ei
fuseseră afectate. Nu vedea raze ultraviolete sau infraroșii, nu putea
simți câmpurile magnetice din jur, nu putea conecta interfața cu
mașinăriile și, cel mai rău, nu putea căuta ce nu știa.
Se simțea micșorată. Chestia asta o redusese la nivelul unui
animal, o simplă bucată carne. Carne primitivă, neîmbunătățită. Și, ca să
facă asta, probabil că ajunsese în creierul ei și afectase pistele din
nanofirele care legau implanturile de neuronii ei. Ce altceva mai
afectase? Kira stătu nemișcată, respirând greoi. Costumul era dur, ca o
placă de oțel în jurul pieptului. Tschetter avu bunul-simț să nu o
întrerupă. Într-un final, Kira spuse:
– Atunci dă-mi o tabletă sau niște ochelari holografici. Orice.
Tschetter dădu din cap.
– Nu putem să-l lăsăm pe xeno să ne acceseze sistemul
informatic. Nu acum. E prea periculos.
Kira expiră greoi, dar știa că nu era cazul să se certe. Maiorul
avea dreptate.
– La naiba. Bine, să începem.
Tschetter își luă tableta și se ridică.
– O ultimă întrebare, Navárez: încă te simți ca tine însăți?
întrebarea atinse un punct sensibil. Kira știa ce întreba maiorul. Kira
încă simțea că avea control asupra minții ei? Oricare ar fi fost adevărul,
nu exista decât un singur răspuns pe care putea să-l dea dacă voia să
plece vreodată de acolo.
– Da.
– Asta e bine. Asta voiam să auzim, spuse Tschetter, dar femeia
nu părea fericită. Bine. Doctorul Carr o să te viziteze în scurt timp.
Când Tschetter se pregăti să plece, Kira puse o întrebare:
 – Ai mai găsit și alte artefacte ca ăsta? Ca acest xeno?
Maiorul o privi.
– Nu, domnișoară Navárez. Nu am mai găsit așa ceva.
Holograma dispăru.

4.

Kira se așeză lângă ușa etanșă, gândindu-se la ultima întrebare a

maiorului. Cum putea fi sigură că gândurile, acțiunile sau emoțiile încă
mai erau ale ei? Destui paraziți modificau comportamentul gazdelor lor.
Poate că acest xeno îi făcea același lucru.
Dacă așa era, era posibil ca nici măcar să nu observe asta.
Kira era însă sigură că unele lucruri nu puteau fi manipulate cu
succes, oricât de deșteaptă ar fi fost creatura. Gânduri, amintiri, limbaj,
cultură, toate astea erau prea complexe și dependente de context pentru
ca un extraterestru să le înțeleagă. La naiba, până și oamenilor le era
greu să treacă de la o cultură umană la alta. Însă emoțiile mari,
impulsurile, acțiunile, acestea erau vulnerabile manipulării. Furia pe
care o simțea putea la fel de bine să vină de la organism. Nu simțea asta,
dar nici n-ar fi făcut-o, dacă așa era situația.
“Încearcă să stai calmă”, se gândi Kira. Orice îi făcea xeno era
dincolo de controlul ei, dar tot putea să fie atentă dacă avea un
comportament neobișnuit.
O lumină se aprinse deasupra. În întunericul din depărtare se
auzi o mișcare atunci când brațele robotice coborâră spre ea.
La jumătatea peretelui cilindric, oglinda dublă deveni
transparentă. Prin ea, Kira văzu un bărbat scund, cocoșat, într-o
uniformă a CMU, care stătea la o consolă. Avea mustața șatenă și ochii
profunzi, fixând-o cu intensitate.
O boxă porni deasupra ei și auzi vocea gravă a bărbatului.
– Domnișoară Navárez, sunt doctorul Carr. Ne-am mai întâlnit,
deși nu-ți amintești.
 – Deci din cauza ta a murit cea mai mare parte a echipei mele.
Doctorul își lăsă capul într-o parte.
– Nu, tu ai făcut asta, domnișoară Navárez.
În acea clipă, furia Kirei se transformă în ură.
– Du-te naibii. Du-te naibii! Cum ai putut rata un xeno? Uite ce
dimensiune are.
Carr ridică din umeri, apăsând butoanele de pe un panou pe care
ea nu-l putea vedea.
– De asta suntem aici, ca să aflăm.
Se uită la ea cu fața lui rotundă, ca de bufniță.
– Acum, nu mai pierde timpul. Bea.
Unul dintre brațele robotizate îi oferi un pahar cu un lichid
portocaliu.
– O să te țină trează până când va fi momentul pentru o masă
solidă. Nu vreau să leșini.
Kira se opri din a-i spune o obscenitate, luă paharul și îl bău
dintr-o singură înghițitură. Apoi trapa se deschise și, la ordinul
doctorului, puse paharul înăuntru. Trapa se închise și un zgomot
puternic se auzi când gura de ventilație se descărcă în spațiu.
Din acel moment, Carr o făcu ținta unei serii continue de
examinări. Ultrasunete. Spectograf. Tomografii (înainte de asta fu
obligată să bea un lichid alb ca laptele). Culturi. Teste reactante... Carr
le încercă pe toate și nu numai.
Roboții, pe care el îi numea S-Pac, se purtau de parcă ar fi fost
asistenții lui. Sânge, salivă, piele, țesut. Dacă se putea lipsi de el, i l-au
luat. Mostrele de urină nu erau posibile, având în vedere cum o
acoperea costumul și, oricât de mult ar fi băut Kira, nu simțise niciodată
nevoia de a se ușura, lucru pentru care fu recunoscătoare. Nu voia să
facă pipi într-o găleată în timp ce Carr o privea.
În ciuda furiei și a fricii, Kira simțea și o curiozitate puternică,
aproape irezistibilă. Ocazia de a studia un xeno ca acesta fusese visul ei
de-a lungul întregii sale cariere. Ce bine ar fi fost dacă prețul pe care-l
plătise nu ar fi fost atât de mare.
Fu atentă la ce experimente făcea doctorul și în ce ordine,
încercând să-și dea seama ce afla bărbatul despre organism. Spre
frustrarea ei, doctorul refuză să îi spună rezultatele testelor sale. De
fiecare dată când îl întreba, Carr era evaziv sau refuza de -a dreptul să-i
răspundă, iar asta nu îmbunătățea cu nimic starea Kirei.
În ciuda lipsei de comunicare din partea acestuia, Kira își dădea
seama din încruntăturile și din expresiile bombănite că lucrul din ea se
dovedea a fi remarcabil de rezistent la teste.
Kira avea propriile teorii. Mai degrabă microbiologia era
specialitatea ei, nu macrobiologia, dar știa destule despre ambele încât
să deducă unele lucruri. În primul rând, având în vedere proprietățile
sale, nu exista nicio cale prin care xeno să fi putut evolua natural. Era
fie o nanomașinărie foarte avansată, ori o formă de viață modificată
genetic. În al doilea rând, xeno avea cel puțin o conștiință rudimentară.
Îl simțea reacționând la teste: o ușoară tensiune in braț, un licăr pe piept,
atât de vag, încât era aproape insesizabil, o încordare subtilă a fibrelor.
Însă Kira era sigură că nici măcar Carr nu știa dacă această chestie era
inteligentă sau nu.
– Nu te mișca, o să încercăm ceva diferit, spuse doctorul.
Kira se încordă în timp ce un S-PAC scoase un bisturiu și coborî
cuțitul spre brațul ei stâng. Kira își ținu respirația când lama o atinse.
Simțea marginea apăsând-o, tăioasă ca sticla.
Costumul se îndoi sub lamă în timp ce S-PAC o plimbă pe
brațul ei, dar fibrele refuzară să se despartă. Robotul repetă mișcarea cu
forță din ce în ce mai mare, până când renunță să râcâie și încercă o
tăietură scurtă.
Kira se uita și văzu cum fibrele de sub lamă fuzionau și se
întăreau. Era ca și cum bisturiul ar fi patinat pe suprafața unei suprafețe
din obsidian. Lama produse un mic sunet.
– Ceva durere? întrebă doctorul.
Kira clătină din cap, fără să-și ia ochii de la cuțit. Robotul se
retrase câțiva milimetri, apoi duse capătul rotund al bisturiului pe
antebraț într-o mișcare rapidă. Lama se rupse cu un zgomot puternic și o
bucată de metal zbură pe lângă fața Kirei. Carr se încruntă. Se întoarse
să discute cu cineva (sau cu mai multe persoane) pe care ea nu le putea
vedea, apoi se întoarse spre Kira.
– Bun. Din nou, nu te mișca.
Kira îl ascultă și S-Pac-urile se mișcară în jurul ei, împungând
fiecare centimetru de piele acoperit de xeno. În fiecare loc, organismul
se încordă, formând o bucată mică de armură din adamantin. Carr chiar
o puse să-și ridice picioarele, pentru ca roboții s-o împungă în tălpi.
Asta o făcu să tresară. Kira nu se putu controla.
Deci xeno se putea apăra. Grozav. Avea să fie cu atât mai greu
să o elibereze. Avantajul era că nu trebuia să-și facă griji dacă ar fi fost
înjunghiată. Nu că asta ar fi fost o problemă înainte.
Felul în care chestia apăruse pe Adra, cu țepii la înaintare,
cârceii care se cățărau... De ce nu se purta și acum așa? Dacă exista
ceva ce putea provoca un răspuns agresiv, era acea situație. Oare xeno
își pierduse abilitatea de a se mișca după ce se unise cu pielea ei?
Kira nu știa, iar costumul nu dădea nimic de gol.
Când mașinăriile terminară, doctorul se ridică în picioare, în
timp ce se mușca de obraz.
– Ei bine? Ce ai descoperit? întrebă Kira. Compoziție chimică?
Structură celulară? ADN? Ceva?
Carr își mângâie mustața.
– Sunt informații secrete.
– Haide.
– Pune-ți mâinile pe cap.
– Cui să spun? Pot să te ajut. Vorbește cu mine!
– Pune-ți mâinile pe cap.
Kira își opri un blestem și îl ascultă.

5.
 Următoarea rundă de teste fu mult mai intensă, chiar invazivă.
Niște teste de zdrobire. Teste de rezistență la forfecare. Teste de
rezistență. Tuburi băgate pe gât, injecții, expunere la căldură și la
minime extreme (parazitul s-a dovedit a fi un izolator excelent).
Carr părea hotărât, până în punctul în care nu mai era atent la
altceva. Țipa la Kira dacă se mișca încet și, de mai multe ori, ea îl văzu
certându-și asistentul, un cadet neajutorat numit Kaminski, precum și
aruncând cu pahare și hârtii în ceilalți membri ai echipei. Era evident că
experimentele nu-i spuneau lui Carr ce voia, iar timpul trecea repede
pentru echipaj.
Primul termen-limită veni și trecu fără incidente. Trecuseră 12
ore și, din ce-și dădea seama Kira, xeno nu afectase nicio altă persoană
de pe Extenuating Circumstances. Nu că avea încredere în Carr să îi
spună ce aflase. Dar observase o schimbare în comportamentul lui: o
senzație reînnoită de concentrare și de determinare. Doctorul avea din
nou elan. Acum lucrau cu un termen-limită extins. Mai avea 36 de ore
înainte ca restul echipajului să fie criogenat.
Veni noaptea pe navă și continuară să lucreze.
Echipajul în uniformă îi aducea doctorului cană după cană de
ceva ce Kira presupunea că era cafea, iar pe măsură ce noaptea trecea, îl
văzu luând mai multe pastile. Probabil că erau Stim-Ware sau alte
medicamente de înlocuire a somnului. Kira era și ea din ce în ce mai
obosită.
– Poți să-mi dai și mie câteva? întrebă ea, arătând spre doctor.
Carr scutură din cap.
– O să-ți afecteze chimia creierului.
– Ca și lipsa de somn.
Acest lucru îl făcu pe doctor să tacă puțin, după care dădu din
nou din cap și se concentră pe panoul de instrumente din fața lui.
– Nemernicule, șopti Kira.
Acidul și bazele nu aveau niciun efect asupra xeno. Curenții
electrici treceau fără nicio problemă prin pielea organismului (părea să
formeze o carapace naturală). Când Carr mări voltajul, la capătul unui
S-Pac apăru o strălucire actinică și brațul se dădu în spate, de parcă ar fi
fost aruncat. Pe măsură ce mirosul de ozon umplu aerul, Kira observă
că manipulatorii roboților S-PAC fuzionaseră și străluceau într-un roșu
fierbinte.
Doctorul se plimba pe puntea de observare, trăgând de colțul
mustății cu o forță aparent dureroasă. Obrajii lui erau roșii și bărbatul
părea furios, periculos de furios.
Apoi se opri.
După o clipă, se auzi un zgomot, ca și cum ceva ar fi căzut în
cutia din afara celulei. Curioasă, Kira o deschise și găsi o pereche de
ochelari întunecați: protecție împotriva laserelor.
Un fior de neliniște o străbătu.
– Pune-i pe ochi, zise Carr. Ridică brațul stâng.
Kira îl ascultă, dar lent. Ochelarii aruncau o nuanță galbenă
asupra celulei.
Manipulatorul aflat la capătul robotului care încă funcționa
dezvălui o lentilă mică, sticloasă. Kira deveni și mai neliniștită, dar nu
se mișcă. Dacă exista vreo șansă să scape de Chestie, avea să profite de
ea, oricât de mult avea să o doară. Altfel, știa că urma să rămână pentru
restul vieții izolată în carantină.
S-PAC-ul se așeză deasupra și spre stânga antebrațului. Cu un
zgomot, un fascicul de un albastru-violet ieși din lentilă, îndreptându-se
spre un punct de pe punte, aproape de picioarele ei. Fire de praf
străluceau în lumina colectată, iar grilajul de dedesubt începu să
strălucească într-o nuanță intensă de roșu.
Robotul se mișcă într-o parte și aduse fasciculul în contact cu
antebrațul ei.
Kira se încordă.
Apăru o sclipire scurtă și un fir de fum se ridică, iar apoi... apoi,
spre uimirea ei, fasciculul laserului se înfășură în jurul brațului ei ca apa
care curge în jurul unei pietre. Odată ce trecu de brațul ei, laserul își
reluă precizia geometrică și continuă drept în jos, spre punte, unde trasă
o linie de-a lungul grilajului.
Robotul nu făcu nicio pauză în alunecarea sa laterală. Într-un
anumit punct, laserul schimbă direcția și se îndreptă spre zona interioară
a antebrațului.
Kira nu simți căldura. Era ca și cum laserul nu ar fi existat.
Ce făcea xeno nu era imposibil, ci doar foarte, foarte dificil.
Multe materiale puteau reflecta lumina și erau folosite în numeroase
aplicații. Mantia invizibilității, cu care ea și prietenii ei se jucaseră pe
când erau mici, era exemplul perfect. Însă nu era puțin lucru să
detecteze lungimea exactă de undă a laserului și apoi să producă un strat
care să-l redirecționeze. Și totul într-o fracțiune de secundă. Nici măcar
cei mai avansați asamblatori ai Ligii nu puteau să facă așa ceva.
Din nou, Kira revizui estimările ce vizau abilitățile acelui xeno.
Fasciculul dispăru. Carr se încruntă și își scărpină mustața. Un
bărbat tânăr - un cadet, se gândi ea - se apropie de doctor și îi spuse
ceva. Doctorul se întoarse și păru să țipe la el. Cadetul tresări, apoi
salută și dădu un răspuns rapid.
Kira începu să-și lase brațul jos.
– Stai, zise doctorul.
Kira își reluă poziția.
Robotul se opri deasupra unui loc aflat la câțiva centimetri sub
cot.
Se auzi un zgomot, aproape la fel de puternic ca un foc de armă,
iar Kira scheună. Era ca și cum ar fi fost împunsă de un țăruș fierbinte.
Își trase brațul și puse cealaltă mână deasupra rănii. Printre degete, văzu
o gaură cât degetul ei mic.
Imaginea o șocă. Din tot ce încercaseră, fasciculul laserului
fusese primul lucru care chiar avariase costumul.
Surprinderea Kirei fu aproape destul de mare încât să îi întreacă
durerea. Se aplecă, strâmbându-se, în timp ce aștepta ca șocul inițial să
dispară.
 După câteva secunde, se uită din nou la braț. Costumul aluneca
în gaură, fibrele întinzându-se și prinzându-se una de cealaltă, ca niște
tentacule. Se închiseră deasupra rănii și, în doar câteva clipe, brațul ei
arăta ca înainte. Deci organismul încă putea să se miște.
Kira expiră zgomotos. Simțise durerea costumului sau a ei?
– Din nou, spuse Carr.
Kira își încordă maxilarul și întinse brațul, mâna fiind strânsă în
pumn. Dacă puteau tăia prin costum, poate că reușeau să îl forțeze să se
retragă.
– Fă-o, spuse ea.
Poc!
Urmă o scânteie și un nor mic de vapori erupse din perete, după
ce o gaură de mărimea unui ac apăru în armura din metal. Se încruntă.
Costumul se adaptase deja la frecvența laserului.
Aproape fără pauză:
Poc!
Și mai multă durere.
– La naiba!
Se prinse de braț și îl lipi de abdomen, mușcându-și buzele.
– Nu te mișca, Navárez!
Inspiră de mai multe ori, apoi se așeză în poziția inițială.
Alți trei țepi îi străpunseră pielea unul după altul. Tot brațul îi
luă foc. Carr își dăduse probabil seama cum să schimbe frecvența
laserului într-un mod care să treacă dincolo de sistemele de apărare ale
costumului. Entuziasmată, Kira deschise gura ca să-i spună ceva...
Poc!
Kira tresări. Nu se putu controla. Bine, Carr se distrase destul,
era momentul să se oprească. Începu să-și retragă brațul, dar al doilea
S-PAC se întoarse și o apucă de încheietură.
– Hei!
Poc!
Un alt crater negru apăru pe antebrațul ei. Kira bombăni și își
trase brațul. Robotul refuză să-i dea drumul.
– Oprește-te! strigă ea către doctor. E destul!
Bărbatul o privi, apoi se întoarse să studieze ceva pe un monitor
aflat dincolo de marginea oglinzii-fereastră.
Poc!
Un nou crater apăru în același loc, care se umplea deja.
Fasciculul săpă și mai adânc în braț, arzând prin piele și mușchi.
– Oprește-te! țipă ea, dar Carr nu răspunse.
Poc!
Un al treilea crater se suprapuse. Panicată, Kira apucă robotul
care o ținea și trase, lăsându-și toată greutatea pe spate. Nu ar fi trebuit
să conteze, deoarece mașinăriile erau mari și bine construite, dar
articulația din spatele manipulatorului S-PAC plesni, iar manipulatorul
se eliberă cu un jet de fluid hidraulic.
Surprinsă, Kira îl privi pentru un moment. Apoi înlătură
manipulatorul de pe încheietură, iar acesta căzu pe podea cu un zgomot
puternic.
Carr o privi cu o expresie înghețată.
– Am terminat aici, spuse Kira.
 C APIT OLUL VI
* * * * * * *

ȚIPETE ȘI ECOURI

1.

Doctorul Carr o privi cu o dezaprobare rece.

– Reia poziția, Navárez.
Kira îi arătă degetul mijlociu și se îndreptă spre peretele aflat
sub oglinda-fereastră, unde el nu putea vedea. Se așeză. Ca de obicei,
lumina o urmări. Carr vorbi din nou.
– La naiba, ăsta nu e un joc.
Kira își ridică degetul deasupra capului.
– Nu o să colaborez cu tine dacă nu o să asculți când îți spun să
te oprești.
– Nu avem timp pentru asta, Navárez. Reia poziția.
– Vrei să distrug și celălalt S-PAC? Pentru că o s-o fac.
– E ultima avertizare. Dacă nu...
– Du-te naibii.
Kira aproape că îl auzi pe doctor, care era foc și pară. Apoi un
pătrat de lumină reflectată apăru pe peretele opus ei, în timp ce
oglinda-fereastră se încețoșă.
Expiră.
Securitatea stelară putea să se ducă naibii. CMU nu putea face
orice voia cu ea! Era corpul ei, nu al lor, dar cu toate astea, așa cum îi
demonstrase și Carr, era la mila lor.
Kira își frecă antebrațul, fiind în continuare în stare de șoc. Ura
senzația de neajutorare.
Apoi se ridică și împinse robotul prăbușit cu piciorul. Xeno îi
mărise probabil puterea, ca un exoschelet sau ca armura unui soldat. Era
singura explicație pentru modul în care reușise să distrugă mașinăria.
Cât despre arsurile de pe braț, doar o vagă durere mai rămăsese
să-i amintească de existența lor. Kira își dădu seama că xeno făcuse tot
ce putea ca s-o protejeze pe parcursul testelor.
Lasere, acizi, flăcări și nu numai, parazitul le respinsese aproape
pe toate.
Pentru prima oară, avu o senzație nu de recunoștință, dar poate
apreciere. Orice ar fi fost costumul și oricât de mult l-ar fi urât pentru că
îi omorâse pe Alan și pe ceilalți colegi ai ei, era util. În felul său, avea
mai multă grijă de ea decât CMU.
Nu trecu mult până când apăru holograma. Kira văzu aceeași
cameră gri, cu același birou gri și, în fața lui, pe maiorul Tschetter, în
uniforma ei gri. O femeie lipsită de culoare, într-o cameră lipsită de
culoare.
Înainte ca maiorul să poată vorbi, Kira spuse:
– Vreau un avocat.
– Liga nu te-a acuzat de nicio infracțiune. Până nu se întâmplă
asta, nu ai nevoie de un avocat.
– Poate că nu, dar vreau unul.
Femeia o privi, așa cum Kira își imagină că s-ar fi uitat la o pată
de noroi de pe pantofii ei de altfel imaculați. Era din Sol, Kira era sigură
de asta.
 – Ascultă-mă, Navárez, pierzi minute care ne-ar putea schimba
viețile. Poate că nimeni altcineva nu a mai fost infectat. Poate că o
singură altă persoană mai e infectată. Poate că toți suntem. Ideea e că nu
avem cum să știm, așa că nu mai trage de timp și treci înapoi la muncă.
Kira scoase un sunet de indiferență.
– Nu o să descoperiți nimic despre acest xeno în următoarele ore
și știi asta.
Tschetter își apăsă palmele pe masă, cu degetele întinse.
– Nu știu nimic de genul ăsta. Acum, fii rezonabilă și
cooperează cu doctorul Carr.
– Nu.
Maiorul lovi biroul cu unghiile. O dată, de două ori, de trei ori,
apoi se opri.
– Insubordonarea față de Securitatea Stelară e o infracțiune,
Navárez.
– Da? Și ce o să faci, o să mă arunci în închisoare?
Privirea lui Tschetter deveni și mai ascuțită, dacă acest lucru era
posibil.
– Nu vrei să o iei pe drumul ăsta.
– Mhm. Kira își încrucișă brațele. Sunt membru al Ligii și am
cetățenie corporatistă în Corporația Lapsang Trading. Am anumite
drepturi. Vreți să studiaţi xeno în continuare? Bun, atunci vreau să am
acces la un computer și vreau să vorbesc cu un reprezentant al
companiei. Trimite un mesaj pe Cygni 61. Acum.
– Nu putem să facem asta și o știi foarte bine.
– Nasol. Ăsta e prețul meu. Și, dacă îi spun lui Carr să se
oprească, se oprește. Altfel, puteți să vă aruncați cu toții în spațiu din
punctul meu de vedere.
Urmă tăcere, după care buzele lui Tschetter zvâcniră și
holograma dispăru.
Kira expiră cu putere, se întoarse și începu să se plimbe.
Mersese prea departe? Nu credea. Acum, căpitanul trebuia să decidă
dacă îi accepta cererile... Henriksen, ăsta era numele lui. Speră că
bărbatul era mai corect decât Tschetter, așa cum trebuia să fie un
căpitan.
– Cum naiba de am ajuns aici? bombăni ea.
Huruitul navei fu singurul răspuns primit.

2.

Nu trecură cinci minute și oglinda dublă se limpezi. Spre șocul

Kirei, Carr era singura persoană de pe puntea de observare și o fixa cu o
privire acră. Kira îl fixă și ea cu privirea, sfidătoare. Doctorul apăsă pe
un buton, iar lumina reapăru.
– Bun, Navárez, destul cu asta. Avem...
Kira se întoarse cu spatele la el.
– Pleacă.
– Asta nu o să se întâmple...
– Ei bine, nu o să te ajut decât atunci când am să primesc ce am
cerut. E foarte simplu.
Un zgomot o făcu să se întoarcă. Doctorul își înfipsese pumnii
în pupitrul din fața lui.
– Reia poziția, Navárez, altfel...
– Altfel, ce?
Carr se încruntă și mai mult, ochii lui devenind două puncte
arzătoare îngropate deasupra obrajilor săi.
– Foarte bine.
Dădu comanda și cei doi roboți apărură din nou dinspre locurile
lor din tavan. Cel pe care-l stricase fusese reparat, manipulatorul său
părând nou-nouț.
Temătoare, Kira se ghemui când mașinăriile veniră spre ea, ca
niște picioare de păianjen care se întindeau. Lovi spre cel apropiat, iar
acesta se mișcă atât de repede, încât păru să se teleporteze. Nimic nu se
compara cu viteza unui robot.
 În acest timp, cele două brațe se apropiară. Unul o prinse de
maxilar cu manipulatoarele sale reci și tari, în timp ce al doilea robot se
apropie cu o seringă. Kira simți un punct de presiune în spatele urechii,
după care acul seringii se rupse.
S-PAC îi dădu drumul, iar Kira se legănă în mijlocul celulei,
gâfâind. Ce naiba? Doctorul se încrunta și se uita la ceva de pe interfață.
Kira se pipăi în spatele urechii. Ce fusese piele în urmă cu
numai câteva ore era acum acoperit de un strat subțire din materialul
costumului. Scalpul o gâdila. Pielea din jurul gâtului și de pe față îi
dădea senzația că mișuna, senzație care se intensifică. Deveni un foc
rece care împungea și înțepa, ca și cum xeno s-ar fi chinuit să se miște,
dar nu o făcea.
Creatura o protejase din nou.
Kira se uită la Carr. Acesta se rezema de echipamentul din fața
lui, fixând-o cu privirea, încruntat. Fruntea îi strălucea de la transpirație.
Apoi bărbatul se întoarse și părăsi oglinda-fereastră. Kira expiră.
Adrenalina încă alerga prin ea.
În exteriorul ușii etanșe se auzi un zgomot puternic.

3.

Kira îngheță. Ce urma acum?

Undeva, un șurub se răsuci și pompele atmosferice scârțâiră.
Apoi un rând de lumini din centrul ușii deveniră galbene și zăvorul se
roti și se decuplă de perete.
Kira înghiți cu noduri. Cu siguranță, Carr nu avea să trimită pe
cineva acolo cu ea!
Metalul se hârșâi de metal când ușa se deschise.
Dincolo de ea era o cameră mică, încă încețoșată de la spray-ul
chimic. În ceață stăteau două umbre imense, luminate în spate de
becurile albastre de avertizare de pe tavan.
Umbrele se mișcară: roboți de încărcare, acoperiți din cap
până-n picioare în armuri negre, masive și zgâriate de la utilizare. Nu
aveau arme, dar între ei era o masă de examinare pe roți, având sub
saltea echipamente medicale. De cele patru colțuri ale patului atârnau
cătușe și curele, cu care să-i lege pe pacienţii neascultători. Pacienţii ca
ea.
– Nu, nu poți să faci asta, spuse Kira în timp ce se uită la
oglinda dublă.
Picioarele greoaie ale roboților zăngăniră când aceștia pășiră în
celulă, împingând masa de examinare. Roțile scârțâiau în semn de
protest.
În colțul ochiului, Kira văzu mașinăriile S-PAC apropiindu-se
din ambele părți, cu brațele întinse.
Pulsul i-o luă razna.
– Cetățean Navárez, spuse robotul din dreapta, vocea lui
auzindu-se din boxa ieftină încorporată în pieptul său. Întoarce-te și
pune mâinile pe perete.
– Nu.
– Dacă te opui, suntem autorizați să folosim forța. Ai cinci
secunde să te conformezi. Întoarce-te și pune mâinile pe perete.
– N-aveți decât să săriți prin trapă.
Cei doi roboți opriră masa de examinare în mijlocul camerei,
apoi se îndreptară spre ea. În același timp, mașinăriile S-PAC o luară
spre ea din ambele părți.
Kira făcu singurul lucru la care se putea gândi: se așeză în
poziție fetală, cu brațele înfășurate în jurul picioarelor și cu fruntea
lipită de genunchi. Costumul se întărise ca reacție la bisturiu. Poate o
făcea încă o dată și, astfel, oprea mașinăriile să o lege de masă. „Te rog,
te rog, te rog...”
Inițial, păru că nimeni nu va răspunde la rugăciunea ei.
Apoi, când dispozitivele de prindere de la capătul S-PAC-urilor
o atinseră din părți, pielea ei se încordă și se contractă. „Da!“Urmă un
moment scurt de ușurare când Kira simți cum se blochează în acea
poziție, fibrele unindu-se în locurile unde pielea îi atingea pielea,
transformând-o într-o bucată solidă.
Mașinăriile S-PAC o traseră din părți, dar nu putură să o apuce
de nimic, din cauza costumului alunecos, ca o carcasă. Kira respira
greoi în spațiul fierbinte dintre gură și picioare.
Apoi roboții de luptă ajunseră lângă ea. Degetele lor uriașe din
metal o prinseră de brațe, iar Kira îi simți ridicând-o de pe podea și
ducând-o spre masa de examinare.
– Da-ți-mi drumul! strigă Kira, care nu-și schimbă poziția;
ritmul frenetic al pulsului ei îi întrecu gândurile și îi umplu urechile cu
un sunet a o cascadă urlătoare.
Simți plasticul rece atunci când roboții o așezară pe masa de
examinare.
La cum stătea, ghemuită, nu-i puteau pune cătușe la mâini și la
picioare. Nici curelele nu aveau să funcționeze. Acestea erau menite să
fie folosite pe o persoană care stătea întinsă, nu pe cineva care stătea
ridicat.
– Cetățean Navárez, insubordonarea e un act criminal.
Cooperează acum sau...
– Nu!
Roboții o traseră de mâini și de picioare, încercând s-o întindă.
Costumul refuză să îi asculte. Fiecare mașinărie avea în jur de 200 de
kilograme și nu reuși să rupă fibrele care o țineau în acea poziție.
Roboții S-PAC încercară, în zadar, să îi ajute, manipulatoarele
lor încercând să o prindă de gât sau de spate, degetele alunecoase
încercând să apuce sticla.
Kira simțea că era prinsă într-o cutie mică, pereții moi
apăsând-o, sufocând-o. Cu toate astea, rămase ghemuită, refuzând să se
miște. Era singurul ei mod de a riposta și prefera să leșine decât să-i dea
lui Carr satisfacția victoriei.
Mașinăriile se retraseră pentru o clipă, apoi cei patru roboți
începură să tragă de ea într-un mod organizat. Scoaseră echipamentul
aflat sub saltea, ajustară scanerul, potrivindu-l poziției fetale, așezară
instrumente pe o tavă la picioarele ei... Furioasă, Kira își dădu seama că
doctorul Carr avea să-și continue testele și nu putea face nimic în
privința asta. Chiar dacă ar fi putut distruge roboții S-PAC, nu același
lucru se putea spune și despre cei încărcători. Erau prea mari și, dacă
încerca, urmau decât să o lege de masă și atunci avea să fie și mai mult
la mâna lor.
Ca urmare, Kira nu se mișcă, deși uneori mașinăriile o
repoziționau pentru propriile lor scopuri. Nu văzu ce făceau, dar putea
auzi și simți. La fiecare câteva secunde, un instrument o atingea pe
spate sau în coaste, zgâriind, împingând, găurind și atacând pielea
costumului. Spre iritarea ei, îi fură turnate lichide pe cap și pe gât. La un
moment dat, auzi zgomotul unui detector Geiger. Altă dată, simți un
disc tăios care îi atinse brațul, iar pielea i se încălzi în timp ce scântei
luminau colțurile întunecate din jurul feței sale. În tot acest timp, brațul
scanerului se tot mișca în jurul ei, zbârnâind, bipăind, mișcându-se în
perfectă coordonare cu roboții încărcători și cei doi S-PAC.
Kira icni când un fascicul laser îi penetră coapsele.
„Nu...“Urmară și alte fascicule, în locuri diferite ale corpului; fiecare îi
provoca o durere arzătoare. Mirosul de carne arsă și de xeno ars umplu
aerul, înțepător și neplăcut.
Își mușcă limba, ca să nu mai țipe de durere, însă intensitatea
acesteia era copleșitoare. Un zgomot acompania fiecare fascicul. În
scurt timp, era îndeajuns doar să audă acest sunet ca să tresară. Uneori,
xeno o proteja și auzea cum o bucată de masă, de podea sau de pereți
exploda. Roboții S-PAC schimbau de fiecare dată lungimea de undă a
laserului, evitând adaptarea costumului.
Era ca un aparat de tatuat descins din iad.
Apoi pulsul începu să i se intensifice atunci când roboții traseră
cu fascicule care tăiau continuu, zgomotele formând un ton singular a
cărui vibrație o simțea în dinți. Kira țipă când fasciculul o atinse într-o
parte, încercând să taie xeno, forțându-l să se retragă. Sângele îi țâșni și
șuieră când se evaporă.
Kira refuză să se miște, dar continuă să țipe până când gâtul o
durea și era plin de sânge. Nu putu să se abțină. Durerea era prea mare.
În timp ce laserul o ardea într-un alt loc, mândria îi dispăru. Nu
îi mai păsa dacă părea slabă. Singurul ei scop era să scape de durere. Îl
imploră pe Carr să se oprească, îl tot imploră. Acesta nici măcar nu -i
răspunse.
Între biciuirile care îi provocau agonie, fragmente de amintiri îi
trecură prin minte... Alan, tatăl ei, care avea grijă de Constelațiile de la
Miezul Nopții. Sora ei, Isthah, care o alerga printre rafturile depozitului.
Alan râzând. Greutatea inelului care îi aluneca pe deget. Singurătatea
primului ei post. O cometă care trecea prin fața unei nebuloase.
Și altele, pe care nu le recunoscu.
Kira nu știu cât dură totul. Se retrase în sine și se ținu strâns de
un singur gând: „Și asta o să treacă”.
Mașinăriile se opriră.
Kira rămase înghețată pe loc, plângând și aproape inconștientă.
Se aștepta ca laserul să o lovească în orice clipă.
– Rămâi unde ești, cetățene, spuse unul dintre roboții
încărcători. Orice tentativă de a evada o să fie întâmpinată cu forță
letală.
Se auzi zgomot de motoare când S-PAC-urile se retraseră în
tavan, și pași grei când roboții încărcători se îndepărtară de masa de
examinare. Însă nu plecară la fel cum veniseră.
În schimb, Kira îi auzi deschizând sasul. O copleși frica. Oare ce
făceau? Doar nu aveau să evacueze aerul din celulă? Nu, nu puteau...
Roboții încărcători intrară în sasul etanș și, spre ușurarea Kirei,
ușa se închise după ei, cu toate că asta nu îi micșoră cu nimic confuzia.
Apoi urmă o tăcere. Sasul nu se deschise. Singurele sunetele
care se auzeau erau respirația ei, ventilatoarele și zgomotul distant al
motoarelor navei.
 4.

Kira se opri treptat din plâns. Durerea se transformă într-o

presiune surdă, în timp ce costumul îi bandajă și îi vindecă rănile.
Rămase însă ghemuită, convinsă că doctorul Carr încerca să o
păcălească.
Pentru o perioadă lungă, așteptă, ascultând sunetele ambientale
ale navei, în căutarea unor indicii despre un posibil nou atac.
Cu timpul, începu să se relaxeze. Xeno se relaxă odată cu ea,
permițând unor diferite părți ale corpului să se dezlipească una de
cealaltă.
Kira ridică fruntea și se uită în jur.
În afară de masa de examinare și câteva semne de la arsuri,
celula părea la fel ca înainte. Ca și cum Carr nu ar fi petrecut ultimele
ore, sau oricât durase, torturând-o. Prin fereastra sasului văzu roboții
încărcători, care stăteau unul lângă altul, prinși în zone aflate de-a
lungul peretelui curbat. Stăteau. Așteptau. Se uitau.
Acum înțelegea. CMU nu voia să îi lase pe roboți în zona
principală a navei. Nu cât timp erau îngrijorați din cauza contaminării,
dar nu voiau nici să-i lase undeva unde ea ar fi putut să-i acceseze.
Kira tremură. Se dădu jos de pe masă. Genunchii îi erau rigizi, îi
era greață și tremura, de parcă tocmai ar fi alergat.
Nu văzu nicio urmă a rănilor ei. Suprafața xeno arăta ca înainte.
Kira își duse mâna într-o parte, unde laserul tăiase cel mai adânc.

O zvâcnire subită de durere o făcu să rămână fără aer. Deci nu

se vindecase complet.
Aruncă o privire plină de ură spre oglindă.
Cât de departe îi va permite căpitanul Henriksen lui Carr să
meargă? Care erau limitele lor? Dacă le era, într-adevăr, frică de xeno,
exista oare posibilitatea să meargă prea departe? Kira știa cum aveau să
prezinte politicienii situația: „Ca să protejăm Liga Lumilor, a trebuit să
luăm măsuri extraordinare”.
„... a trebuit să luăm.” Mereu foloseau formularea asta când
trebuiau să accepte că greșiseră.
Nu știa exact cât era ceasul, dar știa că se apropiau de
termenul-limită. De asta se oprise Carr din torturarea ei? Apăruseră și
alți xeno printre membrii echipajului?
Kira ochi ușa etanșă închisă. Dacă era așa, probabil că pe navă
era haos. Nu auzea nimic însă. Nici țipete, nici alarme, nici breșe în
presiune.
Își frecă brațele. I se făcu frig când își aminti de breșa de pe
Serris din timpul celei de-a treia misiuni a ei în afara sistemului
Weyland. Un dom etanș de pe avanpostul de minerit se defectase,
aproape ucigând-o pe ea și pe toți ceilalți... Șuieratul aerului care ieșea
încă îi stârnea coșmaruri.
Frigul i se răspândea prin corp. Era ca și cum i-ar fi scăzut
tensiunea arterială, o senzație oribilă, aducătoare de pierzanie. Într-un
mod detașat, Kira își dădu seama că, în urma a tot ce se întâmplase, era
în stare de șoc. Dinții îi clănțăneau și se îmbrățișă singură.
Poate exista ceva pe masa de examinare care să-i fie de ajutor,
așa că merse s-o verifice.
Scaner, mască de oxigen, regenator de țesut, laborator cu cipuri
și alte lucruri. Nimic periculos în mod clar și nimic care s-o ajute în
legătură cu șocul. Într-un capăt al patului era o cutie cu fiole ce
conțineau diverse medicamente. Fiolele era sigilate cu încuietori
moleculare. Nu avea să le deschidă prea curând. Sub saltea atârna o
canistră cu nitrogen lichid, acoperită de condens.
Dintr-odată, Kira se simți slăbită și amețită, așa că se lăsă pe
podea, ținând o mână pe perete, pentru echilibru. De când nu mai
mâncase ceva? De prea mult timp. CMU cu siguranță nu avea să o lase
să moară de foame. La un moment dat, Carr urma s-o hrănească.
Trebuia s-o facă, nu?
 5.

Kira tot așteptă ca doctorul să apară din nou, dar nu se întâmplă

asta: Nimeni altcineva nu veni să discute cu ea. Din punctul ei de
vedere, era perfect. În acel moment, voia să fie lăsată în pace.
Cu toate astea, fără interfață, singurătatea era o formă specială
de tortură. Nu-și avea decât gândurile și amintirile și nici unele, nici
altele nu erau prea plăcute în acea clipă.
Încercă să închidă ochii. Nu funcționă; continua să vadă roboți
încărcători. Sau dacă nu pe ei, atunci ultimele clipe groaznice de pe
Adra. De fiecare dată, inima îi bătea cu putere și începea să transpire.
– La naiba. Bishop, ești aici?
Mintea navei nu răspunse. Nici măcar nu era sigură că o auzise
sau, dacă o auzise, dacă avea voie să-i răspundă.
Disperată să-și găsească o ocupație care să-i distragă atenția, și
neavând altceva de făcut, Kira se hotărî să pună în practică propriul
experiment. Costumul se întărea ca reacție la o
amenințare-presiune-stimuli. Cum hotăra ce anume era o amenințare? Și
era asta ceva ce ea putea influența?
Își coborî capul între brațe, unde nu o putea vedea nimeni, și se
concentră pe partea interioară a cotului. Apoi își imagină vârful unui
cuțit care o împunge în braț, taie pielea, intră în mușchii și tendoanele
de dedesubt.
Nicio schimbare.
Mai încercă de două ori, străduindu-se să își imagineze totul cât
mai real posibil. Se folosi pentru ajutor de amintirea durerilor din trecut
și, la a treia încercare, simți o cută de pe cot întărindu-se, o încrețitură
ca o cicatrice trăgându-i pielea.
După asta, deveni mai simplu. Cu fiecare încercare, costumul
răspundea mai bine, de parcă ar fi învățat. Interpreta. Înțelegea. Era o
idee înfricoșătoare.
La acel gând, vietatea se încordă pe tot corpul ei. Kira rămase
fără aer, fiind luată prin surprindere. O senzație profundă de neliniște se
formă în ea când se uită la țesătura de fibre fuzionate de pe palme.
Fusese îngrijorată, iar costumul reacționase la acea grijă. Îi citise
emoțiile, fără ca ea să încerce să le impună organismului.
Neliniștea se transformă în otravă în venele ei. În ultima zi de pe
Adra, fusese foarte tristă și deloc în apele ei, iar în timpul nopții, când
Neghar începuse să vomite sânge, simțise frică, incredibil de multă
frică... „Nu!” Kira se îndepărtă de gând. CMU era de vină pentru că
Alan murise. Doctorul Carr greșise și, din cauza acestui lucru, xeno
ieșise din ea așa cum o făcuse. El trebuia învinovățit, nu... nu...
Kira se ridică în picioare și începu să se plimbe: patru pași într-o
direcție, patru pași în cealaltă.
Mișcarea o ajută să-și mute gândurile de la oroarea de pe Adra
la lucruri mai familiare, mai liniștitoare. Își aminti cum stătea cu tatăl ei
pe banca de lângă râu, aproape de casă, și îi asculta poveștile despre
viața pe Lumea lui Stewart. Și-o aminti pe Neghar sărind în sus de
bucurie după ce-l învinsese pe Yugo într-o cursă și zilele lungi de
muncă alături de Marie-Élise, sub cerul sulfuros al Adrei.
Și își aminti cum stătea întinsă cu Alan, vorbind despre viață și
Univers și toate lucrurile pe care voiau să le facă.
– Într-o zi, spusese el, când o să fiu bătrân și bogat, o să am
propria mea navă spațială. O să vezi tu.
– Și ce o să faci cu ea?
Bărbatul o privise cât de serios putea.
– O să fac un salt mare. Cât de mare pot. Spre marginea
galaxiei. - De ce?
– Ca să văd ce e acolo. Ca să zbor în adâncul adâncurilor și
să-mi scrijelesc numele pe o planetă goală. Ca să știu. Să înțeleg. Din
același motiv pentru care am venit pe Adra. De ce altceva?
Gândul o speriase și o entuziasmase pe Kira, care se apropiase și
mai mult de el, căldura corpurilor lor alungându-i din minte granițele
îndepărtate ale spațiului.
 6.

Bum!
Puntea se zgudui, iar Kira deschise ochii, adrenalina curgându-i
prin vene. Era întinsă lângă o curbură a peretelui. Strălucirea roșie a
nopții pe navă învăluia celula. Nu-și dădea seama dacă era devreme sau
târziu.
Un alt tremur zgudui nava. Auzi zgârieturi și lovituri și ceva ce
părea să fie o alarmă. Pielea i se făcu de găină și costumul se întări.
Cele mai mari temeri ale lor se îndepliniseră: ieșiseră și mai mulți xeno.
Câți dintre membrii echipajului fuseseră afectați?
Se ridică în șezut și un strat de praf căzu de pe pielea ei. De pe
pielea organismului.
Uimită, Kira îngheță. Pudra era gri, fină și netedă ca mătasea.
Spori? își dori imediat o mască, nu c-ar fi ajutat-o în vreun fel.
Apoi observă că stătea într-o adâncitură superficială, care se
potrivea perfect cu forma corpului ei. Cumva, se afundase câțiva
milimetri în punte, ca și cum substanța neagră care o acoperea ar fi fost
corozivă. Imaginea o derută și îi intensifică repulsia. Acum, acel
organism o transformase într-un obiect toxic. Era oare sigur să o atingă
cineva? Dacă...
Celula se mișcă și Kira zbură de-a lungul ei, lovindu-se de
perete, iar praful ieși din ea ca un nor. Impactul o lăsă fără aer. Masa de
examinare se prăbuși lângă ea.
O urgență, dar de ce? Propulsia deveni mai puternică... și mai
puternică. Era ca și cum forța gravitațională ar fi atins 2 G. Apoi 3, 4.
Obrajii îi trăgeau de craniu și se întindeau; o pătură de plumb părea să o
apese.
O vibrație ciudată trecu prin perete, ca și cum ar fi fost lovită o
tobă imensă, iar propulsia dispăru.
Kira căzu în patru labe și încercă să respire.
Undeva în apropiere, ceva se lovi de carena navei, iar ea auzi
zgomote care păreau să fie... focuri de armă? Apoi simți o chemare
puternică atrăgând-o spre un loc din afara navei, de parcă ar fi avut o
ancoră înfiptă în piept.

La început, simți neîncredere. Trecuse foarte mult timp de când

fusese chemată să își facă datoria sacră. Apoi simți exaltare datorită
întoarcerii mult întârziate. Acum, calea putea fi îndeplinită, la fel ca
mai înainte.
O disjuncție și iat-o într-o piele familiară, pe o stâncă acum
dispărută, în clipa în care simțise prima oară impulsul căruia îi putea
rezista, dar pe care nu-l putea ignora. Se întoarse, îl urmă și văzu pe
cerul înclinat o stea rumenă care clipi. Știu că era sursa semnalului.
Și ascultă; era singurul lucru corect pe care-l putea face,
deoarece scopul ei era să servească și asta avea să facă.

Kira suspină când se întoarse în ea însăși și, în acea clipă, știu.

Nu se confruntau cu o infestare, ci cu o invazie.
Proprietarii costumului veniseră să îl revendice.
 C APIT OLUL VII
* * * * * * *

NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ

1.

Un nod i se formă în stomac. Asista la primul contact cu o altă

specie inteligentă, un lucru la care visase mereu, dar care părea să se
întâmple în cel mai groaznic mod posibil, cu violență.
– Nu, nu, nu, repetă ea.
Extratereștii veneau după ea, după costum. Simțea chemările,
care erau din ce în ce mai puternice. Era doar o chestiune de timp până
o găseau. Trebuia să evadeze. Trebuia să plece de pe Extenuating
Circumstances. Una dintre navete ar fi fost ideală, dar s-ar fi mulțumit
și cu o capsulă de salvare. Cel puțin pe Adra ar fi avut o șansă.
Luminile de deasupra deveniră albastre, un puls strident care îi
afecta privirea. Se apropie de ușa etanșă și începu s-o lovească.
– Dați-mi drumul! Deschideți ușa! Se întoarse spre oglindă:
Bis– hop! Trebuie să-mi dai drumul!
Mintea navei nu răspunse.
 – Bishop!
Lovi ușa din nou.
Luminile ușii deveniră verzi, iar încuietoarea se deschise. Kira
trase de ușă și alergă. Ușa de la celălalt capăt era încă închisă. Lovi
panoul de control de lângă ea. Acesta scoase un zgomot, iar
încuietoarea se întoarse câțiva centimetri, apoi se opri. Ușa era blocată.
– La naiba!
Lovi peretele. Cele mai multe dintre uși puteau fi deschise și
manual, dar nu și aceasta. Erau hotărâţi să-și țină prizonierii închiși. Se
uită înapoi la celulă. O sută de posibilități diferite îi trecură prin minte.
Nitrogenul lichid.
Kira alergă la masa de examinare și se aplecă, cercetând
sertarele cu echipamente. Unde era? Strigă de ușurare când văzu
rezervorul, care părea să fie neatins.
Îl luă și fugi din nou la ușa celei de-a doua camere. Inspiră
adânc și își ținu respirația, ca să nu leșine de la prea mult gaz.
Kira așeză furtunul rezervorului lângă încuietoarea ușii și
deschise robinetul. Un nor de vapori albi ascunse vederii ușa când
nitrogenul ieși. Simți frigul în mâini, după care costumul compensă și
simți din nou căldură.
Numără până la 10, apoi închise robinetul.
Încuietoarea din metal era albă de la îngheț și condens. Cu
fundul rezervorului, Kira o lovi și o spulberă.
Kira așeză rezervorul jos și, disperată să iasă, trase de ușă.
Aceasta se deschise și se trezi asaltată de un claxon dureros de puternic.
Ieși într-un un coridor din metal, luminat. Două persoane erau
întinse într-un capăt, întoarse și oribil de moi. Când le văzu, pulsul i-o
luă razna și o linie de tensiune se formă în costum, ca un fir întins până
în punctul de rupere.
Se confrunta cu un scenariu de coșmar: oamenii și extratereștrii
se omorau între ei. Era un dezastru care putea deveni foarte ușor o
catastrofa.
 Unde erau navetele de pe Extenuating Circumstances? Încercă
să-și amintească imaginea navei pe care o văzuse la sediu. Stația de
andocare era undeva în partea centrală a navei. Acela era scopul ei.
Ca să ajungă acolo, trebuia să treacă de membrii morți ai
echipajului și, spera ea, să nu se intersecteze cu atacatorii.
Nu avea timp de pierdut. Kira inspiră adânc, ca să se liniștească,
apoi o luă înainte, gata să reacționeze la cel mai mic sunet sau mișcare.
Nu mai văzuse cadavre decât de puține ori înainte. O dată când
era copil pe Weyland, când un supercondensator al unui încărcător de
marfa se rupsese și ucisese doi bărbați chiar pe strada principală din
Highstone. Altă dată în timpul unui accident pe Serris. Și acum,
bineînțeles, cu Alan și colegii ei. Primele două dăți, imaginile i se
imprimaseră în minte și se gândise să le elimine. Dar nu o făcuse. Și nu
avea să facă asta nici în legătură cu amintirile recente. Erau o parte prea
importantă din ea.
Când se apropie de cadavre, le privi. Trebuia s-o facă. Un bărbat
și o femeie. Femeia fusese împușcată cu o armă energetică. Bărbatul
fusese sfâșiat. Brațul său drept era separat de restul corpului. Gloanțe
brăzdau pereții din jurul lor.
Un pistol ieșea de sub șoldul femeii.
Kira se luptă cu impulsul de a vomita. Se opri și luă arma. Într-o
parte scria șapte. Mai rămăseseră șapte gloanțe. Nu erau multe, dar era
mai bine decât nimic. Problema era că arma nu avea să funcționeze în
mâna ei.
– Bishop! șopti Kira, și ridică arma. Poți să...?
Siguranța de la pistol fu trasă.
Bun. Deci CMU o voia în viață. Fără interfață, Kira nu era
sigură că putea nimeri ceva cu pistolul, dar măcar nu era cu totul
neajutorată. „Doar să nu tragi într-o fereastră.“Ar fi fost groaznic să
moară așa.
Tot pe o voce joasă, spuse:
– Pe unde o iau spre navete?
 Era posibil ca nava să știe unde erau extratereștrii și pe unde s-o
ia ca să-i evite.
O dungă de săgeți verzi apăru de-a lungul peretelui, arătând spre
zona centrală a navei. Kira le urmă printr-un labirint de camere, spre o
scară care ducea într-acolo.
Aparenta gravitație se micșoră când ea trecu dincolo de
secțiunea locuită. Prin ușile deschise, auzi țipete și urlete și, de două ori,
văzu luminile armelor automate reflectate după câteva colțuri. La un
moment dat, auzi o explozie care păru a fi o grenadă și o serie de uși
etanșe se închiseră în urma ei. Dar nu văzu cu ce se lupta echipajul.
La jumătatea urcării, nava făcu o mișcare bruscă, și Kira fu
nevoită să se țină de scară cu ambele mâini ca să nu cadă. O senzație
ciudată o făcu să îi fie greață. Extenuating Circumstances se învârtea.
Nu era o situație bună pentru o navă lungă și îngustă. Cadrul nu era
făcut să suporte forțele de rotație.
Alarmele își schimbară tonul, devenind și mai ascuțite. Apoi în
boxe se auzi o voce masculină, joasă:
– Autodistrugere în T minus șapte minute. Acesta nu e un
exercițiu. Repet, acesta nu este un exercițiu. Autodistrugere în T minus
șase minute și 52 de secunde.
Kira îngheță.
– Bishop, nu!
– Îmi pare rău, domnișoară Navárez, nu am de ales, spuse
aceeași voce. Îți sugerez să...
Orice îi spuse, Kira nu auzi; nu asculta. Panica o copleși, dar o
dădu la o parte. Nu avea timp pentru emoții. Nu acum. O claritate
minunată îi limpezi mintea. Gândurile îi deveniră mecanice,
necruțătoare. Avea mai puțin de șapte minute ca să ajungă la navete.
Putea s-o facă. Trebuia s-o facă.
Continuă să înainteze, chiar mai repede decât înainte. Nu avea
să moară pe Extenuating Circumstances.
La capătul scării, un cerc de săgeți verzi înconjura o trapă
închisă. Kira o deschise și se trezi pe o platformă rotundă, care unea
diferite secțiuni ale navei.
Se răsuci și senzația de vertij o copleși când văzu ceva ce părea
să fie o groapă lungă și îngustă căscându-se sub ea. Locul părea a fi o
teroare din metal negru și lumini. Toate trapele de la toate punțile
fuseseră deschise, o infracțiune care în mod normal ar fi fost demnă de
Curtea Marțială.
Dacă nava ar fi pornit motoarele, oricine ar fi fost prins în gaură
ar fi căzut spre moarte.
La depărtare de sute de metri, spre pupă, văzu niște soldați în
armuri care se luptau cu ceva: o masă cu o formă neclară, ca un nod de
umbre.
O săgeată arătă spre întuneric.
Kira tremură și se îndreptă spre nava aflată în depărtare. Ca să
nu i se facă rău, alese să vadă groapa ca pe un tunel orizontal și nu ca pe
un puț vertical. Se cățără pe scara fixată de podeaua-perete, folosind-o
ca să se ghideze și să nu se abată de la drum.
– Autodistrugere în T minus șase minute. Acesta nu este un
exercițiu. Repet, acesta nu este un exercițiu.
Câte niveluri mai erau până la stația de andocare? Trei? Patru?
Avea doar o idee vagă.
Nava scoase din nou un sunet puternic și ușa etanșă din fața ei
se închise, blocându-i drumul. Deasupra, linia de săgeți verzi schimbă
direcția, arătând spre dreapta. Începu să clipească rapid, cu o viteză care
ar fi putut provoca oricui un atac cerebral. „La naiba.“Kira ocoli un raft
cu echipamente și se grăbi pe drumul ocolitor oferit de Bishop. Nu mai
avea timp. Ar fi fost bine ca navetele să fi fost pregătite pentru plecare,
altfel nu avea nicio șansă să scape...
În fața ei se auziră voci.
Doctorul Carr, care spunea:
– ...și mișcă-te! Mai repede, idiotule! Nu e...
Un zgomot puternic îl întrerupse și pereții etanși vibrară.
Strigătul doctorului deveni un țipăt ascuțit, cuvintele lui fiind
incoerente.
În timp ce Kira trecu prin trapa de acces, un pumn păru să o
prindă și să o strângă de piept.
În fața ei se afla o cameră cu echipamente: rafturi, costume, un
tub de oxigen cu o etichetă roșie, în spate. Carr era aproape de tavan, cu
părul răvășit, cu o mână prinsă într-o curea legată de mai multe cutii din
metal, care se tot loveau de el. Un soldat mort era îngrămădit într-unul
dintre rafturi și avea un rând de arsuri pe spate.
În cealaltă parte a camerei, o gaură mare, rotundă, fusese tăiată
prin carenă. O lumină albăstruie ieșea din gaură, din ceva ce părea să fie
o mică navetă cuplată de Extenuating Circumstances. În ea se mișca un
monstru cu multe brațe.

2.

Kira îngheță când monstrul se propulsă în camera de depozitare.

Creatura era de două ori cât un om, cu o carne semitranslucidă,
cu nuanțe de roșu și de portocaliu, fumurii, asemenea cernelii care se
dizolva în apă. Avea un trup aparte: un oval conic, lat de un metru,
acoperit de o carcasă din keratină încrustată cu zeci de noduri, de
umflături, de antene și de ceva ce păreau să fie ochi negri, mici.
Avea șase sau mai multe tentacule, nu era sigură exact câte,
deoarece se tot mișcau. Acestea ieșeau din oval, din partea de sus și de
jos. Dungi texturate traversau tentaculele, iar aproape de vârfuri păreau
să aibă cili și o serie de clești ascuțiți, ca niște gheare. Două dintre
tentacule țineau câteva păstăi albe, cu lentile ca niște bulbi. Kira nu știa
prea multe despre arme, dar recunoștea un laser când îl vedea.
Amestecate printre tentacule erau patru membre mai mici, tari și
osoase, cu anexe ce semănau surprinzător de mult cu niște mâini.
Brațele rămâneau pliate aproape de carcasa creaturii și nu se mișcau.
În ciuda șocului, Kira se surprinse cercetând trăsăturile
extraterestrului, la fel cum ar fi făcut-o cu orice alt organism care-i
fusese trimis ca să fie studiat. „Pe bază de carbon? Așa pare. Simetric
din punct de vedere radial. Nu are cap sau bază posibil de identificat...
nu pare să aibă o față. Ciudat.“Un lucru anume îi sări în evidență:
extraterestrul nu semăna deloc cu costumul ei. Fie că era o ființă
inteligentă sau nu, artificială sau nu, era cu siguranță diferită de xeno
care se unise cu ea.
Extraterestrul se mișca prin cameră cu o fluiditate îngrijorătoare,
de parcă s-ar fi născut în condiții de gravitație zero. Se întoarcea și se
rotea, fără vreo preferință aparentă pentru direcția în care era îndreptat
trupul.
Când îl văzu, Kira simți o reacție în costumul ei: o furie din ce
în ce mai mare, precum și o senzație de ofensă antică.
Un apucător! Formă multiplă de carne greșită! Străfulgerări de
durere, luminoase ca stelele care explodau. Durere și renaștere într-un
ciclu nesfârșit și o cacofonie constantă de zgomote: rupturi, și fisuri, și
riposte zguduitoare. Unirea nu era așa cum ar fi trebuit să fie.
Apucătorul nu înțelegea modelul lucrurilor. Nu vedea. Nu asculta. Voia
să cucerească în loc să coopereze.
Greșit!
Nu la asta se așteptase xeno când ascultase chemările! Frica și
ura curgeau prin Kira și nu știa care provenea de la costum și care de la
ea. Tensiunea din ei răbufni, iar pielea xeno se făcu valuri și începu să
iasă la suprafață ca niște țepi, ca pe Adra. Niște lănci ascuțite, îndreptate
în direcții diferite, doar că de data asta nu simți durere.
– Împușcă-l! țipă Carr. Împușcă-l, prostule! Împușcă-l!
Soldatul tresări, părând să-și împartă atenția între ei. Un șuierat
straniu o înconjură pe Kira, ca un nor, și dinspre el simți curenţi de
emoție: prima oară surpriză, după care, în succesiune rapidă,
recunoaștere, panică și satisfacție. Șuieratul se intensifică, după care un
buton păru să se activeze în creierul ei și își dădu seama că putea
înțelege ce spunea extraterestrul:
 [[... și alertați Nodul. Țintă localizată. Trimiteți toate brațele în
această poziție. Consumul este incomplet. Izolarea și recuperarea ar
trebui să fie posibile, apoi putem să...]]
– Autodistrugere în T minus cinci minute. Acesta nu este un
exercițiu. Repet, acesta nu e un exercițiu.
Carr înjură și sări peste soldatul mort. Trase de arma acestuia,
încercând s-o elibereze.
Unul dintre tentaculele cu laser își schimbă poziția, mușchii
gelatinoși dinăuntru încordându-se și relaxându-se. Kira auzi un zgomot
puternic și o țeapă albă din metal ieși dintr-o parte a armei soldatului
când laserul o lovi, aruncând arma în cealaltă parte a camerei.
Extraterestrul se întoarse spre ea. Arma tresări. Un alt zgomot și
un fior de durere o străpunseră în piept.
Kira mormăi și, pentru o clipă, simți cum inima i se oprește.
Țepii costumului pulsară în exterior, dar fără efect.
[[Qwon aici: Formă dublă prostească! Îi profanezi pe Cei
Dispăruți. Mizerie în apă, asta...]]
Kira se îndreptă spre barele scării de lângă trapa de acces,
încercând să scape, deși nu avea unde să fugă și nici unde să se ascundă.
Bang! Căldura o înjunghie în picior, adânc și dureros.
Apoi urmă un al treilea zgomot și un crater fierbinte apăru în
peretele din stânga ei. Costumul se adaptă la frecvența laserului. O
proteja. Poate...
Ca prin ceață, Kira se răsuci și, cumva, ridică pistolul. Țeava
acestuia tremura în timp ce încerca să țintească spre extraterestru.
– Trage odată, la naiba! strigă doctorul.
– Autodistrugere în T minus patru minute și 30 de secunde.
Acesta nu este un exercițiu. Repet, acesta nu este un exercițiu.
Teama reduse vederea Kirei, limitându-i lumea la un con strâmt.
– Nu! strigă ea, o respingere panicată a tot ceea ce se întâmpla.
Arma trase, aparent din propria sa voință.
Extraterestrul se feri, refugiindu-se pe tavanul camerei cu
echipamente. Creatura era terifiant de rapidă, iar fiecare tentacul părea
să aibă o minte proprie când acesta se mișca.
Kira țipă și continuă să apese pe trăgaci, simțind reculul ca pe
niște lovituri puternice în palma sa. Zgomotul era surd, distant.
Apărură scântei când laserul apucătorului trase de două ori în
aer.
Creatura se târî spre dulapurile pentru costume și se opri,
ținându-se de o conductă roșie de alimentare aflată pe perete.
– Stai! Oprește-te! Oprește-te! strigă Carr, dar Kira nu îl auzi,
nu-i păsă, nu se putea opri.
Mai întâi Alan, apoi xeno, iar acum asta. Era prea mult pentru
ea. Voia ca apucătorul să dispară, oricare ar fi fost riscul.
Mai trase de două ori.
O fâșie de roșu îi apăru în fața ochilor, dincolo de armă, și...
Se auziră tunete și un ciocan invizibil o trânti pe Kira în peretele
opus. Explozia distrusese unul dintre țepii lui xeno. Kira simțea
fragmentul zburând până în cealaltă parte a camerei, ca și cum ar fi fost
în două locuri în același timp.
Vederea i se limpezi și Kira văzu rămășițele camerei cu provizii.
Apucătorul era un haos întortocheat, dar multe dintre tentaculele sale
încă se mai mișcau, slăbite, în timp ce șiroaie de sânge portocaliu îi
curgeau din răni. Carr fusese azvârlit printre rafturi. Bucăți de oase îi
ieșeau din brațe și din picioare. Bucata orfană de xeno era pe peretele
din fața ei: o tăietură de fibre distruse, răspândite peste panourile sparte.
Și mai important, în carenă era o gaură în locul în care unul
dintre gloanțe lovise conducta cu oxigen, declanșând explozia. Prin ea
se vedea negrul spațiului, întunecat și înfiorător.
Un vârtej de aer trecu pe lângă Kira, trăgând-o cu o forță uriașă.
Vidul îi trase pe Carr, pe apucător și fragmentul de xeno de pe navă,
laolaltă cu mai multe rămășițe.
Gunoaie o tot loveau pe Kira. Aceasta țipă, dar vântul o lăsă fără
aer și încercă să apuce un mâner, de orice fel. Se mișcă însă prea încet,
iar pereții erau prea îndepărtați. Amintiri ale breșei de pe Serris îi
trecură prin minte.
Gaura din carenă se lărgi. Extenuating Circumstances se
destrăma, fiecare jumătate a sa ducându-se într-o direcție diferită. Apoi
fluxul de gaz o împinse dincolo de rafturile însângerate, dincolo de
breșă și în vid.
Apoi totul deveni tăcut.
 C APIT OLUL VIII
* * * * * * *

PE ICI, PE COLO

1.

Stelele și nava se învârteau în jurul ei într-un caleidoscop

amețitor.
Kira deschise gura și lăsă aerul din plămâni să iasă, așa cum
trebuie să faci dacă ești aruncat în spațiu. Altfel, riști să-ți fie afectate
țesuturile moi și, posibil, să suferi un embolism.
Dezavantajul era că nu mai avea decât vreo 15 secunde de
luciditate. Moarte prin asfixiere sau moarte prin obstrucție arterială. Nu
prea avea de ales.
Înghiți din reflex și se zbătu, sperând să prindă ceva cu mâinile.
Nimic.
Fața o înțepa și o gâdila. Umezeala de pe piele fierbea. Senzația
se intensifică, transformându-se într-un foc rece, care se cățără dinspre
gât spre linia părului. Vederea i se încețoșă, iar Kira fu convinsă că
leșina.
 Atunci se activă panica. O panică profundă, copleșitoare și,
odată cu ea, ultimele urme ale antrenamentului Kirei își luară zborul,
fiind înlocuite de nevoia animalică de a supraviețui.
Țipă și își auzi strigătul.
Kira fu atât de șocată, încât se opri și apoi, din reflex, inspiră.
Aer, aerul prețios, îi umplu plămânii.
Nu-i veni să creadă și își atinse fața.
Costumul se mulase pe trăsăturile ei, formând o suprafață netedă
peste gura și nasul ei. Cu vârfurile degetelor, descoperi că niște carcase
mici, în formă de dom, îi acopereau acum ochii.
Kira inspiră din nou. În continuare nu-i venea să creadă. Cât
timp putea să-i mai furnizeze costumul aer? Un minut? Mai multe?
Dacă erau mai mult de trei minute, oricum nu mai conta, deoarece din
Extenuating Circumstances nu avea să mai rămână decât un nor de praf
radioactiv care avea să se extindă rapid.
Unde era? Era greu să-și dea seama: încă se învârtea și îi era
imposibil să se concentreze pe un singur lucru. Silueta strălucitoare a
Adrasteiei trecu pe lângă ea și, dincolo de aceasta, curba enormă a
uriașului Zeus, apoi conturul frânt al navei Extenuating Circumstances.
Lângă navă plutea o altă navetă: o sferă imensă, de un alb-albăstrui,
acoperită cu sfere mai mici, având cele mai mari motoare pe care le
văzuse Kira vreodată.
Se îndepărta de zona centrală a navei, dar secțiunea din față a
acesteia se îndrepta spre ea, în fața ei strălucind un șir de radiatoare
diamant. Două dintre aripi erau rupte, iar funii din metal argintiu se
scurgeau din venele aflate în interior.
Aripile păreau să fie prea departe, dar Kira încercă oricum să se
prindă de ele, nedorind să renunțe. Își întinse brațele spre cel mai
apropiat radiator în timp ce continua să se învârtă. Stelele, planetele,
nava și radiatoarele îi tot apăreau în fața ochilor, iar ea continua să se
încordeze...
Pernițele de pe degete alunecară pe suprafața din diamant,
nereușind să se prindă de nimic. Kira țipă și încercă să se prindă de
ceva, însă fără succes. Prima aripă trecu pe lângă ea, apoi următoarea, și
următoarea, degetele ei atingându-le pe fiecare. Una era mai sus decât
celelalte, urcată pe un schelet afectat. Palma ei atinse marginea șlefuită
din diamant, iar mâna îi rămase blocată. Kira se opri cu o zvâcnitură
puternică. Durerea îi copleși umărul. Ușurată, ținu strâns aripa, în timp
ce încerca să-și elibereze mâna. Un strat moale de cili îi acoperea
palma, plutind ușor în spațiul lipsit de greutate. Ce bine ar fi fost dacă
costumul ar fi împiedicat-o să fie aruncată de pe Extenuating
Circumstances!
Se uită la jumătatea din spate a navei.
Era la câțiva metri de ea și se îndepărta. Cele două navete încă
mai erau andocate de-a lungul fuzelajului și păreau intacte. Cumva,
trebuia să ajungă la ele, și încă repede.
Nu avea decât o singură opțiune. „Thule!“Se ținu strâns de aripa
din diamant, apoi sări cu toată forța. Speră ca ținta să fie corectă. Dacă
rata, nu mai avea parte de o a doua ocazie.
În timp ce traversa golul insondabil care o separa de corpul
navei Extenuating Circumstances, Kira observă că vedea linii vagi care
radiau în cercuri de-a lungul fuzelajului. Liniile erau albastre și violete
și păreau să se îngrămădească în jurul motorului cu fuziune - păreau a fi
câmpuri electromagnetice. Era ca și cum și-ar fi recuperat interfața, cel
puțin parțial.
Era interesant, chiar dacă nu imediat util.
Kira se concentră asupra navei extraterestre. Aceasta strălucea în
soare ca o bucată de cuarț șlefuit. Totul la ea era sferic sau cât mai
aproape de o formă sferică. Din afară, nu-și dădea seama care era zona
locuită și care era rezervorul de combustibil, dar arăta ca și cum ar fi
putut susține un echipaj numeros. Avea patru ferestre circulare presărate
în jurul circumferinței sale și una aproape de prora navei, care era
înconjurată de un cerc mare de lentile, orificii și ceea ce păreau să fie
diverși senzori.
 Motorul nu arăta altfel decât al altor rachete pe care le știa (celei
de-a treia legi a lui Newton nu-i păsa dacă erai om sau xeno). Cu toate
astea, extratereștrii trebuiau să aibă și ei o unitate Markov, asta cu
excepția cazului în care aceștia se lansaseră în spațiu de foarte aproape.
Se întrebă cum de putuseră să se strecoare pe lângă Extenuating
Circumstances. Oare puteau sări rapid într-un puț gravitațional? Nici
măcar cele mai puternice nave ale Ligii nu puteau face asta.
Atracția stranie și dureroasă pe care Kira încă o simțea părea să
provină de la nava extraterestră. O parte din ea dorea să o urmeze și să
vadă ce se întâmpla, dar asta era partea sărită de pe fix a ei, pe care o
ignoră.
Simțea și părțile orfane ale xeno, distante și dispărând în spațiu.
Se întrebă dacă fragmentul avea să se transforme din nou în praf.
În fața ei, jumătatea din spate a navei Extenuating
Circumstances începu să vireze. De vină era o conductă hidraulică ruptă
din carenă, care vărsa litri de apă în spațiu. Kira estimă schimbarea
unghiului dintre ea și navă, îl compară cu viteza sa și își dădu seama că
avea să o rateze cu aproape 100 de metri.
Se simți cuprinsă de deznădejde.
Dacă ar fi putut să meargă într-acolo și nu drept înainte, ar fi
fost bine, dar...
Se mișcă spre stânga.
Kira simți o presiune scurtă în partea dreaptă a corpului. Folosi
un braț ca să contrabalanseze mișcarea, se uită în spate și văzu o pâclă
vagă de ceață întinzându-se în urma ei. Costumul o mutase! Simți
bucurie, după care-și aminti de pericolul situației.
Se concentră din nou pe destinație. Încă puțin spre stânga și apoi
în sus, câteva grade și... perfect! La fiecare gând, xeno reacționă și oferi
exact nivelul de presiune de care era nevoie ca să o repoziționeze. Și
acum, mai repede, mai repede!
Viteza îi crescu, deși nu atât de mult pe cât ar fi vrut. Deci avea
și costumul limitele lui.
 Încercă să-și dea seama cât timp trecuse. Un minut? Două?
Oricât ar fi fost, era prea mult. Sistemele navetei aveau nevoie de câteva
minute ca să pornească. Chiar și dacă folosea comenzile de urgență.
Poate reușea chiar să folosească propulsoarele RCS ca să pună o
distanță de câțiva metri între ea și Extenuating Circumstances, dar asta
nu avea să fie îndeajuns ca să o protejeze de explozie.
Trebuia însă să ia lucrurile pe rând. Mai întâi trebuia să intre în
navetă, apoi putea să-și facă griji despre cum avea să scape.
O linie roșie, subțire, acoperi jumătatea din spate a navei,
mișcându-se de-a lungul fuzelajului fracturat - un laser care o tăia.
Punțile explodară în nori de vapori cristalizați și văzu bărbați și femei
aruncați în spațiu, ultimele lor respirații formând nori mici în fața
chipurilor lor contorsionate.
Laserul se undui într-o parte când ajunse în secțiunea de
andocare, ocoli și tăie prin cea mai îndepărtată navetă. O explozie de
aer împinse naveta distrusă departe de Extenuating Circumstances,
după care un jet de foc erupse dintr-un rezervor de combustibil găurit
aflat într-una din aripile sale, iar naveta se răsuci, scăpând de sub
control.
– La naiba! țipă Kira.
Partea din spate a navei Extenuating Circumstances se întoarse
spre ea, propulsată de depresurizarea punților spulberate. Se arcui în
jurul suprafeței navei palide, deplasându-se peste ea periculos de
repede, și se lovi de fuzelajul navetei rămase. Imprimat cu litere mari,
într-o laterală, era numele Valkyrie.
Kira mormăi și își întinse mâinile și picioarele, încercând să se
țină.
Membrele i se lipiră de navă și astfel înaintă de-a lungul
fuzelajului până la trapa dintr-o parte. Apăsă pe butonul de deschidere,
lumina de la panoul de control deveni verde și ușa începu încet să se
deschidă.
– Haide, haide!
 Când deschizătura deveni destul de largă, intră prin trapă și
activă sistemul de presurizare de urgență. Aerul o lovi din toate
direcțiile și se auzi sunetul unei sirene. Masca noului ei costum nu păru
să-i afecteze auzul.
– Autodistrugere în 43 de secunde. Acesta nu este un exercițiu.
– La naiba!
Când indicatorul de presiune ajunse la normal, Kira deschise
trapa interioară și intră, îndreptându-se spre cabină. Panoul de control și
ecranele erau deja active. Kira nu aruncă decât o privire la ele și văzu că
motoarele erau pornite și toate verificările dinaintea zborului și
protocoalele fuseseră realizate. Bishop!
Se așeză în scaunul pilotului și se chinui până când reuși să-și
fixeze centura.
– Autodistrugerea în 25 de secunde. Acesta nu e un exercițiu.
– Scoate-mă de aici! țipă ea prin mască. Decolează! Deco...
Valkyrie se zdruncină în timp ce se detașă de navă și greutatea a
mii de tone o apăsă când motorul porni. Ca reacție, costumul se întări,
dar tot o durea.
Nava extraterestră sub formă de sferă trecu pe lângă Valkyrie,
după care Kira văzu secțiunea frontală din Extenuating Circumstances
la depărtare de o jumătate de kilometru. Mai văzu și o pereche de
capsule de salvare în formă de coșciuge țâșnind din prora navei și
îndreptându-se spre suprafața dezolantă a Adrei.
Pe o voce surprinzător de joasă, Bishop spuse:
– Domnișoară Navárez, ți-am lăsat o înregistrare în sistemul
navetei Valkyrie. Aceasta conține toate informațiile pertinente pentru
tine, situația ta și acest atac. Te rog s-o urmărești cât mai curând. Din
păcate, nu mai pot face nimic altceva ca să te ajut. Îți doresc o călătorie
sigură, domnișoară Navárez.
– Stai, ce...
Ecranul deveni alb și durerea care o apăsa pe Kira pe piept
dispăru. Apoi naveta se zdruncină când o lovi o sferă în expansiune,
formată din rămășițe. Timp de câteva secunde, părea că Valkyrie se va
destrăma. Un panou aflat deasupra ei se lumină, apoi se opri, iar undeva
în spatele ei se auzi un zgomot puternic, urmat de un șuierat înalt de aer
care evada.
Se auzi o nouă alarmă și rânduri de lumini roșii se aprinseră
deasupra. Când zgomotul motoarelor se opri, greutatea care o apăsa
dispăruse, iar senzația de cădere în gol reapăruse.

2.

– Domnișoară Navárez, există mai multe breșe de fuzelaj, spuse

pseudo-inteligența navei.
– Da, mulțumesc, bombăni Kira, desfăcându-și centura.
Vocea ei părea stranie așa, înăbușită prin mască.
Scăpase! Nici nu-i venea să creadă. Dar nu era încă în siguranță.
– Oprește alarma, spuse ea.
Sirena se opri dintr-odată.
Kira era fericită că masca nu se mișcase de la locul ei, așa că
urmă șuierăturile spre partea din spate a navetei. Cel puțin nu trebuia
să-și facă griji că avea să leșine din cauza presiunii prea mici. Se întrebă
însă dacă urma să-și petreacă tot restul vieții cu fața acoperită.
Mai întâi trebuia să se asigure că supraviețuia.
Șuierăturile o conduseră spre partea din spate a
compartimentului pasagerilor. Acolo găsi șapte găuri de-a lungul
marginii tavanului. Găurile erau mici, cât vârful unui creion, dar destul
de mari cât să dreneze tot oxigenul din navă în numai câteva ore.
– Computer, care e numele tău?
– Numele meu e Ando.
Suna ca un Geiger, dar nu era el.
Armata folosea propriile programe specializate pentru navele
aeriene.
– Unde e kitul de reparare, Ando?
 Pseudo-inteligența o ghidă spre un dulap. Kira scoase kitul și îl
folosi ca să amestece niște rășină cu efect rapid, care mirosea groaznic
(masca nu păru să blocheze mirosul). Puse amestecul în găuri, apoi le
acoperi pe fiecare cu fâșii cu șase straturi de adeziv FTI. Acesta era mai
puternic decât majoritatea metalelor. Avea să fie nevoie de un aparat de
sudură ca să îndepărteze toate acele fâșii.
Când închise kitul, Kira spuse:
– Ando, raportează daunele.
– Există scurtcircuite în circuitul de iluminare, liniile 20-20-3-n
și 1-5-l-n sunt compromise. De asemenea...
– Treci peste raportul detaliat. Poate Valkyrie să călătorească în
spațiu?
– Da, domnișoară Navárez.
– Au fost lovite sistemele critice?
– Nu, domnișoară Navárez.
– Cum rămâne cu unitatea de fuziune? Duza nu a fost orientată
spre explozie?
– Nu, domnișoară Navárez, ruta noastră ne-a îndepărtat de
Extenuating Circumstances, iar explozia ne-a lovit dintr-un unghi.
– Tu ai programat ruta?
– Nu, domnișoară Navárez, Bishop, mintea navei, a făcut asta.
Abia atunci începu Kira să se relaxeze. Abia atunci își dădu voie
să se gândească la faptul că, poate, doar poate, chiar avea să
supraviețuiască.
Masca se dădu la o parte de pe fața ei. Kira icni ușor. Nu se putu
abține, simțea ca și cum i-ar fi fost îndepărtat un bandaj uriaș.
În câteva secunde, fața ei era curățată.
Kira își plimbă degetele peste gură și nas, în jurul ochilor,
atingând și explorând. Spre surprinderea ei, părea să aibă în continuare
sprâncene și gene.
– Ce ești? șopti ea, trasând marginea costumului. Din ce ești
făcut?
 Răspunsurile nu veniră.
Se uită în interiorul navei: la console, la rândurile de scaune, la
dulapul de depozitare și, lângă ea, la cele patru tuburi goale de
criogenare. Tuburi pe care nu le putea folosi.
Când le văzu, o disperare subită o copleși. Nu conta că scăpase.
Fără abilitatea de a se criogena, era, efectiv, blocată.
 C APIT OLUL I X
* * * * * * *

ALEGERI

1.

Kira se târî de-a lungul pereților spre partea din față a navei și se
legă în scaunul pilotului. Verifică ecranul: Extenuating Circumstances
dispăruse. La fel ca nava extraterestră, care fusese distrusă de explozia
navei CMU.
– Ando, mai sunt alte nave în sistem?
– Negativ.
Asta era o veste bună.
– Ando, Valkyrie deține o unitate Markov?
– Afirmativ.
O altă veste bună. Nava era capabilă de FTL. Chiar și așa, lipsa
posibilității de criogenare tot putea s-o omoare. Depindea de viteza
unității.
– Ando, cât o să dureze ca Valkyrie să ajungă la Cygni 61 dacă
nava bagă viteză la limita Markov?
 – 78 de zile și jumătate.
Kira înjură. Fidanza făcuse asta cam în 26 de zile. Bănui că
lentoarea navei nu trebuia să fie o surpriză. Aceasta era gândită pentru
distanțe scurte și cam atât.
„Nu te panica.“Nu era lipsită de noroc chiar de tot. Următoarea
întrebare avea să fie hotărâtoare.
– Ando, câte pachete de rații are Valkyrie?
– Valkyrie are 107 pachete de rații.
Kira puse pseudo-inteligența să facă calculele pentru ea. Era
frustrant să nu își aibă interfața. Nu putea rezolva singură nici cele mai
simple calcule.
După adăugarea zilelor necesare ca să încetinească până la
Cygni 61, rezulta o perioadă de călătorie de 81, 74 de zile. Dacă
înjumătățea rația zilnică, mâncarea avea să-i ajungă Kirei numai pentru
opt săptămâni, ceea ce avea s-o lase fără mâncare pentru alte 25,5 zile.
Apa nu era o problemă. Echipamentul navei de regenerare avea să o
împiedice să moară din cauza deshidratării. Lipsa mâncării, pe de altă
parte...
Kira auzise că oamenii țineau post mai bine de o lună și
supraviețuiau. Mai auzise și de oameni care muriseră în mai puțin de o
lună. Nu avea de unde să știe cu siguranță. Era într-o formă destul de
bună și avea costumul care să o ajute, așa că exista șansa să reușească,
dar își asuma un risc.
Își frecă tâmpla, simțind o durere de cap.
– Ando, pornește mesajul pe care mi l-a lăsat Bishop.
Pe ecranul din fața ei apăru imaginea unui bărbat cu trăsături
dure: avatarul minții navei. Era încruntat și părea, în mod egal,
îngrijorat și furios.
– Domnișoară Navárez, nu avem mult timp. Extratereștrii ne
bruiază comenzile și au distrus singura dronă de semnalizare pe care am
putut s-o lansez. Nu e bine. Singura noastră speranță ești tu, domnișoară
Navárez. Am inclus toate datele senzorilor mei în acest mesaj, precum
și dosarele doctorului Carr, cele despre Adrasteia etc. Te rog să le
trimiți autorităților relevante. Distrugerea navei Extenuating
Circumstances ar trebui să îndepărteze sursa bruiajului.
Bishop păru să se aplece apoi și, deși fața lui era numai o
simulare, Kira putea simți forța personalității sale, care emana prin
ecran: o ferocitate și o inteligență copleșitoare, conectate la un singur
scop.
– Îmi cer scuze pentru calitatea tratamentului tău, domnișoară
Navárez. Cauza a fost justă și, așa cum a dovedit-o atacul, îngrijorarea a
fost justificată, dar tot îmi pare rău că a trebuit să suferi. Contez pe tine
acum. Cu toții o facem.
Se întoarse la poziția lui anterioară.
– Și, domnișoară Navárez, dacă îl vezi pe generalul Takeshi,
Spune-i... spune-i că-mi amintesc de sunetul verii. Bishop terminat.
O nostalgie stranie o copleși pe Kira. În ciuda inteligenței lor,
mințile navelor nu erau imune în fața regretului și nostalgiei, la fel ca și
restul omenirii neaugmentate. Nici nu aveau de ce să fie.
Se uită la țesătura de fibre din palmă.
– Ando, descrie prima apariție a navei extraterestre.
– Un vas neidentificat a fost detectat prin intermediul satelitului
în urmă cu 63 de minute, învârtindu-se în jurul lui Zeus pe o rută
interceptată.
Holograma apăru dinspre ecranul cabinei, arătând un uriaș
gazos, lunile sale și o linie punctată care trasa ruta navei apucătorilor de
la Zeus la Adra.
– Nava a accelerat la 25 G, dar...
– La naiba.
Era o viteză monstruos de mare.
– ...eșapamentul rachetei a fost insuficient ca să producă
propulsia observată, continuă Ando. Nava a executat apoi o răsturnare
oblică și a încetinit timp de șapte minute, ca să-și potrivească orbita cu
Extenuating Circumstances.
 O senzație de teamă o copleși pe Kira. Singurul mod prin care
extratereștrii ar fi putut face așa ceva era prin reducerea forței de inerție
a navei. Era posibil, dar oamenii nu erau capabili de asta. Provocările
inginerești erau în continuare prea mari (nivelul de energie necesară, de
exemplu, era prohibitiv).
Teama ei se adânci. Era cu adevărat un scenariu de coșmar.
Contactaseră, în sfârșit, o altă specie inteligentă, dar aceasta era ostilă și
putea să se învârtă în cercuri în jurul oricărei nave umane, chiar și a
celor fără pilot.
Ando încă vorbea.
– Nava neidentificată nu a răspuns la apeluri și a inițiat
ostilitățile...
– Oprește-te, spuse Kira.
Știa restul. Se gândi pentru o clipă. Extratereștrii probabil că
săriseră în sistem de cealaltă parte a lui Zeus. Era singurul mod prin
care puteau evita să nu fie observați imediat de Extenuating
Circumstances. O altă variantă era că extratereștrii se lansaseră din
interiorul gigantului gazos, lucru care părea puțin probabil. Oricum,
fuseseră precauţi, folosindu-l pe Zeus ca acoperire, și se uită la
holograma arătată de Ando, așteptând ca Extenuating Circumstances să
orbiteze în jurul părții întunecate a Adrei înainte să accelereze.
Nu putea fi o coincidență faptul că apucătorii apăruseră la câteva
săptămâni după ce găsise un xeno pe Adra. Spațiul era prea mare pentru
genul ăsta de coincidență. Fie aceștia supravegheaseră luna, fie un
semnal fusese emis dintre ruine, când ea căzuse acolo.
Kira își frecă fața, simțindu-se dintr-odată obosită. Bun. Trebuia
să presupună că extratereștrii aveau întăriri care puteau apărea în orice
clipă. Nu avea timp de pierdut.
– Ando, încă mai suntem bruiați?
– Negativ.
– Atunci...
Se opri. Dacă trimitea un semnal FTL spre Cygni 61, era posibil
să-i atragă pe extratereștri înapoi în restul spațiului colonizat de
oameni? Poate, dar oricum aveau să-l descopere dacă stăteau la pândă,
asta presupunând că nu țineau deja sub observație toate planetele locuite
de specia umană, iar Liga trebuia să fie avertizată în privința
extratereștrilor cât mai curând posibil.
– Atunci trimite un semnal de ajutor spre stația Vyyborg,
inclusiv toate informațiile pertinente legate de atacul asupra navei
Extenuating Circumstances.
– Nu pot face asta.
– Ce? De ce? Explică.
– Antena FTL este afectată și nu poate menține un câmp stabil.
Roboții mei de serviciu nu o pot repara.
Kira se încruntă.
– Redirecționează semnalul de ajutor prin satelitul de
comunicație în orbită. Satelitul Twenty-Eight G. Cod de acces...
Și continuă cu autorizația companiei ei.
– La naiba!
Kira se lăsă în scaun. Nici măcar nu putea să trimită un mesaj pe
Fidanza. Aceasta nu plecase decât în urmă cu o zi, dar fără sateliții de
comunicație FTL, nava putea la fel de bine să se afle în cealaltă parte a
galaxiei. Încă putea transmite mai lent decât viteza luminii (și chiar asta
avea să facă), dar mesajul urma să ajungă pe Cygni 61 în 11 ani, ceea ce
nu avea s-o ajute cu nimic nici pe ea și nici Liga.
Inspiră adânc. „Stai calmă. Poți să treci peste asta.“
– Ando, trimite un raport codat, marcat numai pentru ofițerul
CMU superior de pe Cygni 61. Folosește cele mai bune modalități
disponibile. Include toate informațiile relevante care țin de mine, de
Adrasteia și de atacul asupra navei Extenuating Circumstances.
Urmă o pauză aproape imperceptibilă, iar apoi
pseudo-inteligența spuse:
– Mesaj trimis.
– Bun. Acum, Ando, vreau să fac o transmisie pe toate canalele
de urgență disponibile.
Urmă un mic clic.
– Gata.
Kira se aplecă și se apropie de microfonul ecranului.
– Aici, Kira Navárez, pe CMUS Valkyrie. Mă aude cineva?
Terminat...
Așteptă câteva secunde, apoi repetă mesajul. Apoi din nou.
Chiar dacă CMU nu o tratase prea bine, nu putea pleca fără să verifice
dacă existau supraviețuitori. Imaginea capsulelor de salvare zburând de
pe Extenuating Circumstances încă îi stăruia în minte. Trebuia să afle
dacă mai era cineva în viață.
Tocmai urma să îl pună pe Ando să automatizeze mesajul, când
difuzorul pârâi și răsună vocea unui bărbat, care părea straniu de
aproape.
– Aici, caporalul Iska. Care sunt coordonatele tale actuale,
Navárez? Terminat.
Surprinderea, ușurarea și senzația de îngrijorare din ce în ce mai
intensă o copleșiră pe Kira. Nu se așteptase să audă pe cineva. Acum ce
urma?
– Sunt încă pe orbită. Terminat. Unde ești tu? Terminat.
– Pe Adra.
Apoi se auzi o nouă voce, a unei tinere.
– Soldat Resner la raport. Terminat.
Urmară alte trei voci, toate ale unor bărbați.
– Specialistul Orso, la raport.
– Cadet Yarek.
– Subofițerul Samson.
La final, se auzi o voce încordată, care o făcu pe Kira să se
crispeze:
– Maior Tschetter.
Erau șase supraviețuitori în total, maiorul având cel mai înalt
rang. După câteva întrebări, deveni clar că toți șase aterizaseră pe Adra,
capsulele lor de salvare fiind presărate de-a lungul continentului
ecuatorial, unde se afla sediul de cercetare. Capsulele încercaseră să
aterizeze cât mai aproape de bază, însă, din cauza propulsoarelor lor
mici, „aproape”se transformase în zeci de kilometri depărtare pentru cea
mai apropiată capsulă și, în cazul lui Tschetter, la peste 700 de
kilometri.
– Bun, care e planul de joc, doamnă? întrebă Iska.
Tschetter tăcu, apoi întrebă:
– Navárez, ai anunțat Liga?
– Da, răspunse Kira, dar mesajul nu o să ajungă la ei decât peste
un deceniu.
Și explică situația cu antena FTL și satelitul de comunicație.
– La naiba, înjură Orso.
– Terminați cu discuțiile astea, spuse Iska.
O auzeau pe Tschetter respirând și mișcându-se în capsula ei de
salvare.
– La naiba! Era prima oară când Kira o auzise blestemând. Asta
schimbă lucrurile.
– Da, zise Kira. Am verificat cantitatea de mâncare de pe
Valkyrie. Nu e multă. Recită numerele pe care i le dăduse Ando și apoi
spuse: Cât mai e până când CMU o să trimită o altă navă pentru
investigații?
Se auziră mai multe sunete de mișcări de la Tschetter. Părea să
nu-și găsească o poziție confortabilă.
– Nu destul de repede. Cel puțin o lună, poate mai mult.
Kira își înfipse degetul în palmă. Situația se tot înrăutățea.
– Nu ne permitem să așteptăm, continuă Tschetter. Prioritatea
noastră trebuie să fie avertizarea Ligii despre acești extratereștri.
– Costumul le spune „apucători”, zise Kira.
– Serios? întrebă Tschetter, pe un ton tăios. Mai ai ceva
informații importante pe care vrei să le împărtășești cu noi, domnișoară
Navárez?
 – Doar niște vise ciudate, o să le scriu mai târziu.
– Așa să faci... Trebuie să avertizăm Liga. Asta și xeno din tine,
Navárez, sunt mai importante decât oricare dintre noi. Prin urmare, îți
ordon, sub clauza specială a Actului de Securitate Stelară, să iei
Valkyrie și să pleci spre Cygni 61 chiar acum, fără întârziere.
– Doamnă, nu! spuse Yarrek.
– Mai încet, soldat, mormăi Iska.
Gândul de a-i abandona pe supraviețuitori nu-i pică bine Kirei.
– Uite care e treaba, dacă trebuie să merg pe Cygni fără
criogenare, o s-o fac, dar nu vreau să vă părăsesc, pur și simplu.
– Foarte admirabil din partea ta, pufni Tschetter, dar nu avem
timp de pierdut, ca să vii pe Adrasteia să ne iei. Ar dura o jumătate de zi
sau mai mult, iar până atunci e posibil ca apucătorii să ne descopere.
– E un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum, zise Kira încet.
Și chiar așa era, realiză ea surprinsă.
Aproape că o auzi pe Tschetter clătinând din cap.
– Ei bine, eu nu sunt, Navárez. În plus, naveta nu are decât patru
tuburi de criogenare, și toți știm asta.
– Îmi pare rău, maior, nu pot să plec, pur și simplu, și să vă
abandonez.
– La naiba, Navárez. Ando, anularea comenzii, autorizație...
Tschetter spuse o parolă lungă, lipsită de sens.
– Anulare respinsă, spuse pseudo-inteligența. Toate funcțiile
comenzilor de pe Valkyrie au fost atribuite Kirei Navárez.
Vocea maiorului deveni și mai rece.
– Prin autoritatea cui?
– A lui Bishop, mintea navei.
– Înțeleg... Navárez, așază-ți capul pe umeri și fă lucrul
responsabil. Ce se întâmplă e mai important decât noi. Circumstanțele
cer...
– Mereu o fac, șopti Kira.
– Ce?
 Dădu din cap, deși nimeni nu o vedea.
– Nu contează. O să vin acolo după voi. Chiar dacă...
– Nu! strigară Tschetter și Iska în același timp.
Tschetter continuă:
– Nu, sub nicio formă nu o să aterizezi aici cu Valkyrie,
Navárez. Nu ne permitem să fii prinsă pe picior greșit. În plus, chiar
dacă o să faci plinul la baza ta, înainte să pornești din nou, o să folosești
o bună parte din combustibil ca să te întorci pe orbită. O să ai nevoie de
tot delta-v ca să încetinești după ce ajungi pe Cygni 61.
– Ei bine, nu o să aștept, pur și simplu, aici, fără să fac nimic,
spuse Kira. Și nu poți face nimic ca să mă obligi să plec.
Urmă o tăcere incomodă.
„Trebuie să existe un mod să îi salvez măcar pe o parte din ei”,
gândi Kira.
Își imagină cum ar fi fost să fie singură pe Adra, înfometată și
încercând să se ascundă de extratereștri. Era o idee terifiantă, ceva ce nu
i-ar fi dorit nici măcar doctorului Carr.
Gândul la Carr o opri. Teroarea de pe fața lui, avertizările pe
care le țipase, oasele care-i ieșeau prin piele... Dacă nu ar fi tras în
conducta de oxigen, poate că acesta ar fi scăpat de pe Extenuating
Circumstances. Ba nu. Extraterestrul i-ar fi omorât pe amândoi dacă nu
ar fi fost explozia. Cu toate astea, îi părea rău. Chiar dacă doctorul Carr
fusese un nemernic, nimeni nu merita să moară așa.
Apoi își trosni degetele. Sunetul fu surprinzător de puternic în
cabină.
– Știu, zise ea. Știu cum să plecați de pe planetă.
– Cum? întrebă Tschetter precaută.
– Naveta de la sediu.
– Ce navetă? întrebă Orso; avea o voce adâncă. Fidanza a luat-o
cu ea când a plecat.
Nerăbdătoare, Kira abia îl lăsă să se oprească din vorbit.
– Nu, nu aia. Cealaltă, pe care Neghar o pilota când am
descoperit xeno. Urma să fie distrusă din cauza posibilei contaminări.
Un zgomot ascuțit se auzi în difuzoare, iar Kira știu că erau
unghiile lui Tschetter. Femeia spuse:
– De ce anume ar fi nevoie pentru ca nava aia să zboare?
Kira se gândi.
– Probabil că trebuie doar ca rezervoarele să fie umplute.
– Doamnă, zise Orso, sunt la numai 23 de kilometri depărtare de
bază. Pot să ajung acolo în mai puțin de 15 minute.
Tschetter răspunse imediat.
– Fă-o. Pleacă.
Un zgomot vag lăsă impresia că Orso închisese linia de
comunicație. Apoi Iska spuse pe un ton oarecum ezitant.
– Doamnă...?
– Știu, zise Tschetter. Navárez, trebuie să vorbesc cu caporalul.
Menține poziția.
– Bine, dar...
Satelitul de comunicație se opri.

2.

Kira trecu în revistă panoul de control al navei în timp ce

aștepta. După ce trecură câteva minute și Tschetter tot nu o contactă,
Kira își dezlegă centura și căută prin dulapul navei până găsi un costum.
Nu avea nevoie de el, xeno îi ținea de cald, dar se simțea goală
încă de când se trezise pe Extenuating Circumstances. Ceva dintr-un set
de haine o liniștea, o făcea să se simtă mai în siguranță. Prostie sau nu,
pentru ea conta.
Apoi se duse în cantina mică a navetei.
Îi era foame, dar știind cât de limitate erau rațiile, nu voia să
mănânce niciun pachet. În schimb, își scoase un săculeț cu cheli care se
încălzește singur, preferatul ei, și îl aduse înapoi în cabină.
În timp ce-și bea ceaiul, văzu zona din spațiu unde fuseseră
Extenuating Circumstances și nava apucătorilor.
Nu mai era nimic decât întuneric. Toți acei oameni erau morți.
Oameni și extratereștri. Nu mai rămăsese nici măcar un nor de praf.
Explozia distrusese navele și le împrăștiase atomii în toate direcțiile
posibile.
Extratereștri. Extratereștri inteligenți. Informația încă o
copleșea. Asta și faptul că ajutase la uciderea unuia dintre ei... Oare
creaturile cu tentacule erau dispuse la negocieri? Oare era posibilă o
soluție pașnică? Orice astfel de soluție probabil că o implica pe ea.
Gândul îi făcu pielea de pe mâini să se încrețească, fibrele
încrucișându-se, ca niște mușchi înnodați. Costumul încă nu se relaxase
după întâlnirea Kirei cu apucătorul. Părea mai sensibil decât înainte la
starea ei emoțională.
Atacul asupra navei Extenuating Circumstances deschidea o
posibilitate: oamenii nu erau singura specie inteligentă care era violentă,
chiar ucigașă. Departe de asta.
Kira își plimbă privirea de la panorama din față la masa
strălucitoare a Adrasteiei aflată dincolo de ea. Era straniu să se
gândească la faptul că șase membri ai echipajului, inclusiv Tschetter,
erau undeva pe suprafața acesteia.
Șase oameni, dar nava nu avea decât patru capsule pentru
criogenare.
Kirei îi veni o idee. Deschise din nou canalul de comunicații și
spuse:
– Tschetter, ești acolo? Terminat.
– Ce e, Navárez? întrebă maiorul cu o voce iritată.
– La sediu aveam două capsule de criogenare, îți amintești? Cele
în care am fost Neghar și cu mine. Una dintre ele e posibil să fie tot
acolo.
– ...S-a notat. Mai există ceva folositor la bază? Mâncare,
echipamente, genul ăsta de lucruri?
– Nu sunt sigură. Nu terminaserăm de curățat locul. E posibil să
mai fie niște plante vii în grădina hidroponică. Poate câteva pachete cu
mâncare în cantină. Multe echipamente de cercetare, dar asta nu o să vă
pună mâncare în stomac.
– Am înțeles. Terminat.
O altă jumătate de oră trecu înainte ca linia să revină la viață, iar
maiorul spuse:
– Navárez, mă auzi?
– Da, sunt aici, spuse Kira repede.
– Orso a găsit naveta căzută, care se pare că încă funcționează,
ca și hidrocracarea.
„Thule!“
– Bun!
– Acum, uite ce o să se întâmple, zise Tschetter. Odată ce
termină să o alimenteze, ceea ce ar trebui să se întâmple cam în șapte
minute, Orso o să-i ia pe Samson, pe Reisner și pe Yarrek. Asta o să
necesite două călătorii separate. O să se întâlnească apoi cu tine pe
orbită. Naveta o să se întoarcă prin propriile puteri la bază, iar tu,
domnișoară Navárez, o să îi dai ordinul lui Ando și o să pleci cu
Valkyrie. Ne-am înțeles?
Kira se încruntă. De ce o irita maiorul atât de tare?
– Cum rămâne cu tubul criogenie pe care I-am menționat? E la
bază?
– E grav afectat.
Kira icni. Era vina ei.
– Am înțeles. Deci, tu și Iska...
– Rămânem.
O senzație stranie de afinitate o cuprinse pe Kira. Nu o plăcea pe
Tschetter absolut deloc, dar admira duritatea femeii.
– De ce tu? Nu ar trebui...
– Nu, spuse Tschetter. Dacă ești atacată, ai nevoie de oameni
care pot lupta. Eu mi-am rupt piciorul în timpul aterizării. Nu v-aș fi de
folos. Cât despre caporal, s-a oferit voluntar. O să facă o călătorie spre
bază, pe jos, în următoarele câteva zile, iar când o să ajungă acolo, o să
zboare ca să mă aducă.
– ...Îmi pare rău, rosti Kira.
– Nu ai de ce, zise Tschetter, fermă. Nu poți să schimbi ce s-a
întâmplat. În orice caz, avem nevoie de observatori aici, în caz că se
întorc extratereștrii. Fac parte din forțele de Securitate ale Flotei, sunt
cea mai potrivită pentru această misiune.
– Bineînțeles, spuse Kira. Oricum, dacă te uiți prin stația de
lucru a lui Seppo, de la sediu, e posibil să găsești niște pachete cu
semințe. Nu știu dacă poți să le faci să crească, dar...
– O să verificăm, spuse Tschetter. Apoi adăugă, pe un ton mai
blând: Apreciez intențiile tale, chiar dacă uneori ești foarte dificilă,
Navárez.
– Ei bine, ne asemănăm.
Kira își plimbă palma peste marginea consolei și privi cum
suprafața costumului se încordă și se întinse. Se întrebă dacă ar fi avut
curaj să ia aceeași decizie dacă ar fi fost în poziția lui Tschetter.
– O să-ți spunem când se lansează nava. Tschetter terminat.

3.

– Oprește ecranul, spuse Kira.

Își studie imaginea din geam, o dublură fantomatică, vagă. Era
prima oară când se uita bine la ea de când apăruse xeno.
Aproape că nu se recunoscu. În locul formei normale a capului,
își văzu conturul scalpului, gol, fără păr și negru sub fibrele stratificate.
Ochii îi erau adânciți în orbite și în colțurile gurii avea riduri care-i
aminteau de mama ei.
Se aplecă. În locul în care costumul îi dispărea în piele, acesta
forma un fractal cu detalii fine, o imagine care atinse un punct sensibil
în ea, ca și cum l-ar mai fi văzut undeva. Senzația de déjà vu era atât
de puternică, încât, pentru o clipă, simți că era în altă perioadă și în
alt loc. Fu nevoită să clipească și să se dea în spate.
Kira consideră că arăta ca o fantomă, un cadavru sculat din
mormânt care să-i bântuie pe cei vii. Repulsia o copleși și își mută
privirea. Nu voia să vadă dovezi ale efectelor xeno. Era fericită că Alan
nu o văzuse așa. Cum ar fi putut s-o placă sau s-o iubească? își imagină
privirea plină de dezgust de pe fața lui, care se potrivea cu a ei.
Lacrimi îi umplură ochii, dar Kira clipi furioasă, ca să nu le lase
să curgă.
Ridică în sus gulerul costumului de zbor, ca să ascundă cât mai
mult posibil din xeno. Apoi rosti:
– Pornește ecranul. Începe înregistrarea.
Ecranul se aprinse și o lumină galbenă apăru lângă camera de
filmat din ceramică.
– Bună mamă, tată. Isthah... Nu știu când o să vedeți clipul ăsta.
Nu știu dacă o să-l vedeți vreodată, dar sper că da. Lucrurile nu au mers
prea bine pe aici. Nu pot să vă dau detalii fără să am probleme cu Liga,
dar Alan e mort, ca și Fizel, Yugo, Ivanova și Seppo.
Kira făcu o pauză înainte să continue.
– Nava mea este afectată și nu știu dacă o să ajung înapoi pe
Cygni 61, așa că, dacă n-o fac, mamă, tată, v-am listat ca beneficiari. O
să găsiți informațiile atașate acestui mesaj. De asemenea, știu că o să
sune straniu, dar am nevoie să aveți încredere în mine. Trebuie să vă
pregătiți. Chiar trebuie să faceți asta. Urmează o furtună și o să fie una
puternică. Mai gravă decât în ’37.
Aveau să înțeleagă. Mereu glumiseră că numai apocalipsa putea
fi mai rea decât furtuna din acea an.
– Ultimul lucru: nu vreau să fiți deprimați din cauza mea. Mai
ales tu, mamă. Te cunosc. Oprește-te. Să nu stai acasă plângând. Asta e
valabil pentru voi toți. Ieșiți. Zâmbiți. Trăiți. De dragul meu, precum și
al vostru. Vă rog, promiteți-mi că o să faceți asta.
Kira făcu o pauză.
– Îmi pare rău. Îmi pare rău că treceți prin asta din cauza mea.
Aș vrea să fi trecut pe acasă să vă văd înainte de călătoria asta... Vă
iubesc.
Apăsă butonul de oprire.
Timp de câteva minute, stătu și nu făcu nimic, privind doar la
ecranul gol, fără să clipească. Apoi se forță să înregistreze un mesaj
pentru Sam, fratele lui Alan. Cum nu putea spune adevărul despre xeno,
îi zise că acesta murise în urma unui accident petrecut la bază.
La final, Kira plângea din nou. Nu încercă să-și oprească
lacrimile. Se întâmplaseră atât de multe în ultimele zile, încât era o
ușurare să lase garda jos, chiar și numai pentru scurt timp.
Pe deget simți durerea fantomă în locul unde ar fi trebuit să fie
inelul de la Alan. Absența acestuia nu făcu decât să întețească lacrimile.
Neliniștea ei făcu fibrele de sub costumul de zbor să se agite,
formând niște umflături ca niște mărgele de-a lungul brațelor și
picioarelor și pe spate. Kira își lovi partea din spate a mâinii și
mărgelele dispărură.
După ce își reveni, făcu înregistrări similare pentru restul
colegilor ei morți. Nu le cunoștea familiile, nici măcar nu știa dacă unii
dintre ei aveau familii, dar Kira simțea că era necesar. Le datora asta.
Fuseseră prietenii ei, iar ea îi ucisese.
Ultima înregistrare nu se dovedi mai ușoară decât prima. Apoi
Kira îl puse pe Ando să trimită mesajele, apoi închise ochii, fiind
epuizată. Simțea prezența costumului în minte, o presiune subtilă care
apăruse în timpul evadării de pe Extenuating Circumstances. Nu simți
însă nici urmă de gând sau de intenție din partea lui. Cu toate astea, nu
avea niciun dubiu: xeno era conștient. Și o urmărea.
În difuzoare se auzi o interferență.
Kira își dădu seama că probabil ațipise. Se auzea o voce. Orso.
– ...mă auzi? Terminat. Repet, mă auzi, Navárez? Terminat.
– Te aud. Terminat.
– Realimentăm capsula. O să plecăm de pe stânca asta afurisită
în clipa în care rezervoarele sunt pline. Ne întâlnim cu Valkyrie în 14
minute.
– O să fiu pregătită, spuse ea.
– Am înțeles. Terminat.
Timpul trecu repede. Kira privi camerele care dădeau spre
spatele navei și văzu un punct strălucitor care se ridică de pe suprafața
Adrasteiei și se îndreptă spre Valkyrie. Pe măsură ce se apropie, forma
familiară a navetei deveni mai clară.
– Îi văd, raportă ea. Nu sunt semne de probleme.
– Asta e bine, spuse Tschetter.
Nava se apropie de Valkyrie și două capsule țâșniră prin trapă.
Un fior vag străbătu cadrul navetei Valkyrie.
– Manevra de andocare a fost realizată cu succes, spuse Ando.
Vocea sa părea prea veselă pentru gustul Kirei.
Trapele se deschiseră și un bărbat cu nasul încovoiat și cu părul
tăiat scurt iși băgă capul prin deschizătură.
– Permiteți să urc la bord, Navárez?
– Permisiune oferită, spuse Kira.
Era doar o formalitate, dar o aprecie. Își întinse mâna în timp ce
bărbatul plutea spre ea. După o clipă de ezitare, acesta o acceptă.
– Specialistul Orso, presupun? rosti ea.
– Presupui corect.
În spatele lui Orso apăru soldatul Reisner (o femeie scundă, cu
ochii mari, care arăta de parcă s-ar fi înscris în CMU fix de pe băncile
școlii), subofițerul Samson (un bărbat slăbănog și roșcat) și cadetul
Yarrek (un bărbat greoi, cu un bandaj mare pe brațul drept).
– Bun venit pe Valkyrie, spuse Kira.
Toți o priviră oarecum pieziș, după care Orso spuse:
– Ne bucurăm că suntem aici.
Yerrek mormăi și spuse:
– Îți suntem datori, Navárez.
– Da, zise Reisner. Mulțumim.
Înainte să trimită naveta înapoi spre Adra, Orso se duse la un
rând de dulapuri aflate în partea din spate a navetei Valkyrie. Kira nici
măcar nu le observase. Orso apăsă un cod, iar dulapurile se deschiseră,
dezvăluind mai multe rafturi cu arme și lasere.
– Așa mai merge, spuse Samson.
Orso luă patru arme, precum și câteva acumulatoare și grenade,
apoi le duse în navă.
– Pentru maior și caporal, explică el.
Kira încuviință.
Odată ce militarii așezară armele în siguranță și toată lumea
reveni pe Valkyrie, naveta se deconectă și căzu spre lună, în jos.
– Bănuiesc că nu ați găsit mâncare în plus la bază, îi spuse Kira
lui Orso.
Bărbatul scutură din cap.
– Mă tem că nu. Capsulele noastre de salvare au câteva rații, dar
le păstrăm pentru maior și caporal. Vor avea nevoie de ele mai mult
decât noi.
– Vrei să spui mai mult decât mine.
Bărbatul o privi precaut.
– Da, presupun că da.
Kira dădu din cap.
– Nu contează. Oricum, avea dreptate. Bun, hai să facem asta.
– La locurile voastre, oameni buni! strigă Orso și ceilalți trei își
puseră centurile; Orso i se alătură în scaunul copilotului.
Apoi Kira spuse:
– Ando, setează ca destinație cel mai apropiat port de pe Cygni
61. Cât de repede posibil.
Imaginea destinației lor apăru pe ecranul consolei. Un punct
străluci: stația de realimentare Hydrotek de pe orbită, aflată în jurul
gigantului gazos Tsiolkovsky. Aceeași stație unde se oprise Fidanza în
drumul ei către exteriorul actualului sistem, Sigma Draconis.
Kira făcu o pauză, apoi zise:
– Pornește.
 Motoarele navei se activară și o forță de 2 G îi împinse în spate,
la început ușor, apoi cu presiune din ce în ce mai mare.
– Pornim, șopti Kira.

4.

Ando păstră viteza de 2 G timp de trei ore, moment în care

pseudo-inteligența încetini viteza la 1,5 G, care le permise să se miște
prin cabină fără prea mult disconfort.
Cei patru membri CMU petrecură următoarea oră verificând
fiecare parte a navetei. Verificară de două ori reparațiile făcute de Kira.
– Nu e foarte rău pentru un civil, recunoscu Samson cu
ranchiună.
Numărară și renumărară toate pachetele cu mâncare, catalogară
fiecare armă, baterie și cartuș. Diagnosticară costumele și tuburile de
criogenare. În mare, se asigurară că nava era funcțională.
– Dacă se strică orice în timp ce suntem criogenați, probabil că
nu o să ai timp să ne trezești, spuse Orso.
Apoi el și ceilalți se dezbrăcară în lenjerie, iar Yerrek, Samson și
Reisner intrară în tuburile lor de criogenare și începură runda de injecții
care aveau să inducă hibernarea. Nu mai puteau sta treji, altfel ar fi
apărut nevoia să mănânce, iar mâncarea trebuiau să o păstreze pentru
Kira.
Reisner râse agitată și le făcu scurt cu mâna.
– Ne vedem pe Cyngi 61, zise ea în timp ce partea superioară a
tubului ei se cobora și se închidea.
Kira îi făcu și ea cu mâna, dar nu crezu că tânăra o văzuse.
Orso așteptă până când ceilalți căzură în inconștiență, apoi se
duse la dulapuri, scoase o pușcă și i-o dădu Kirei.
– Știu că e împotriva regulilor, dar e posibil să ai nevoie de asta,
și, dacă am dreptate, e mai bine decât o luptă corp la corp. O privi pe
Kira cu o expresie oarecum ironică. Oricum, toți o să fim neajutorați în
jurul tău, așa că, ce naiba, măcar să ai o șansă.
– Mulțumesc, cred, spuse ea, luând pușca; era surprinzător de
grea.
– No problemo, rosti el și îi făcu cu ochiul. Vorbește cu Ando,
îți poate spune cum s-o folosești. Mai e ceva, ordinele de la Tschetter.
– Ce? întrebă Kira, dintr-odată în defensivă.
Orso arătă spre antebrațul său drept. Pielea de acolo era ceva
mai deschisă la culoare decât pe partea superioară a brațului și o linie
ascuțită le separa pe cele două.
– Vezi asta?
– Da.
Arătă apoi spre o diferență similară de nuanță din mijlocul
coapsei sale drepte.
– Și asta?
– Da.
– Am fost lovit de șrapnel acum câțiva ani. Mi-am pierdut
ambele membre și a trebuit să merg să mi le crească la loc.
– Au!
Orso ridică din umeri.
– Nu a durut așa de rău pe cât ai crede. Ideea e că, după ce o să
rămâi fără mâncare, dacă crezi că nu o să scapi, deschide tubul meu și
începe să tai.
– Ce? Nu! Nu aș putea face așa ceva.
Caporalul o fixă cu privirea.
– Nu e diferită de carnea crescută în laborator. Atât timp cât sunt
criogenat, o să fie bine.
– Chiar crezi că o să mă transform într-un canibal? se strâmbă
Kira. Dumnezeule, știu că lucrurile se fac diferit pe Sol, dar...
– Nu, zise Orso, apucând-o de umăr. Mă aștept să
supraviețuiești. Navárez, ăsta nu e un joc. E posibil ca întreaga rasă
umană să fie în pericol. Dacă trebuie să-mi tai unul din brațe și să-l
mănânci ca să supraviețuiești, atunci asta o să faci. Ambele brațe chiar,
dacă trebuie, și picioarele. Ai înțeles?
Bărbatul aproape că țipa când termină de vorbit. Kira închise
ochii strâns și încuviință, fără să-l poată privi în ochi. După o secundă,
Orso îi dădu drumul.
– Bun. Bine... Doar să nu tai decât dacă e nevoie.
– Nu o s-o fac, promit, încuviință Kira.
Bărbatul îi făcu un semn ca două pistoale cu degetele.
– Excelent.
Intră în ultima capsulă pentru criogenare și se așeză.
– O să fii în regulă singură?
Kira rezemă pușca de peretele de lângă ea.
– Da. Îl am pe Ando care o să-mi țină companie.
– Așa te vreau, râse Orso. Să nu înnebunești, da?
Apoi închise tubul și un strat de condens rece acoperi în scurt
timp partea interioară a geamului, ascunzându-l vederii. Kira expiră
adânc și se așeză cu grijă lângă pușcă, simțind fiecare kilogram în plus
adăugat de cei 1,5 G.
Avea să fie o călătorie foarte lungă.

5.

Valkyrie menținu o viteză de 1,5 G timp de 16 ore. Kira profită

de ocazie ca să înregistreze o descriere detaliată a viziunilor pe care le
primise de la xeno, pe care îl puse apoi pe Ando să o trimită lui
Tschetter și Ligii.
Încercă și să acceseze fișierele pe care Bishop le transferase de
pe Extenuating Circumstances, mai ales cele cu examinarea lui xeno
făcută de Carr. Spre iritarea ei, acestea erau protejate de o parolă și
marcate Numai pentru Personal Autorizat.
Când nu reuși să le acceseze, Kira se culcă, și când nu mai putu
să facă nici asta, se uită la xeno, care-i era înfășurat în jurul pielii.
Trasă o linie de pe antebraț, simțind fibrele. Apoi mâna îi
alunecă pe sub pătura termală cu care se învelise - sub pătură și sub
costum - și se atinse acolo unde nu îndrăznise să o facă înainte. Sâni,
stomac, coapse și apoi între coapse.
Mișcarea nu îi oferi niciun pic de plăcere. Era o examinare
clinică și nimic mai mult Interesul ei pentru sex era undeva sub zero în
acel moment. Cu toate astea, Kira fu surprinsă să observe cât de
sensibilă îi era pielea, chiar și prin fibrele care o acopereau. Zona dintre
picioare era netedă, ca a unei păpuși, și cu toate astea tot putea să simtă
fiecare cută familiară a pielii.
Își încleștă dinții și retrase mâna. Destul. Își satisfăcuse
curiozitatea în acea privință, cel puțin pentru moment.
În schimb, experimentă cu xeno. Mai întâi încercă să convingă
costumul să formeze un rând de țepi de-a lungul antebrațului. Încercă și
eșuă. Fibrele se zvârcoliră ca reacție la comanda ei mentală, dar altfel
refuzară să o asculte.
Știa că xeno putea face asta, doar că nu voia. Sau nu se simțea
suficient de amenințat. Nici măcar când își imagină în fața ei un
apucător nu reuși să convingă organismul să producă o țeapă.
Frustrată, Kira își mută atenția spre suprafața costumului,
curioasă dacă putea să o activeze la comandă.
Răspunsul era „da”, însă nu ușor. Abia când se forță să intre
într-o stare de aproape panică, inima bătându-i cu putere și stropi de
sudoare apărându-i pe frunte, reuși Kira să-și comunice dorința. Abia
atunci simți senzația că i se târa ceva pe scalp și pe gât, în timp ce
costumul îi acoperea fața. Kira simți că se sufocă, moment în care
teama ei fu reală. Apoi se controlă și pulsul îi încetini.
La următoarele încercări, xeno deveni din ce în ce mai receptiv
și reuși să obțină aceleași rezultate printr-o senzație de îngrijorare
concentrată. Aceasta era ușor de produs, având în vedere
circumstanțele.
Cu masca pusă, Kira stătu câteva clipe uitându-se la câmpurile
electromagnetice din jur: cercuri uriașe, încețoșate, emanau din
reactoarele de fuziune ale lui Valkyrie și de la generatorul pe care-l
alimentau. Cercuri mai mici și mai strălucitoare se strângeau în jurul
părții interioare a navei și conectau un segment de panouri de un altul
prin mici fire de energie. Câmpurile i se părură straniu de frumoase:
liniile diafane îi aminteau de aurora pe care o văzuse odată pe Weyland,
doar că erau mai constante.
La final, greutatea panicii autoinduse fu prea mare ca să o mai
suporte și lăsă masca să i se retragă de pe față. Nu mai văzu câmpurile.
Măcar nu avea să fie complet singură. Îl avea pe Ando și avea
costumul: companionul ei tăcut, parazitul autostopist, bucata mortală de
anexă vie. Nu era o alianță creată din prietenie, ci prin intermediul
pielii.
Înainte să se oprească nava, Kira iși îngădui să mănânce unul
dintre pachete. Avea să fie ultima ei masă mai consistentă pentru mult
timp și era hotărâtă să se bucure de ea.
Mâncă lângă zona cantinei. Când termină, se răsfăță cu un alt
săculeț de cheli, de care se bucură cam o oră.
Singurele zgomote din interiorul navei erau respirația ei și
sunetul monoton al rachetelor, și chiar și acestea aveau să dispară în
scurt timp. Cu coada ochiului vedea tuburile de criogenare de pe
Valkyrie, reci și nemișcate, fără niciun semn al corpurilor din ele. Era
ciudat să se gândească la ea ca fiind singura persoană de pe navă, chiar
dacă Orso și restul nu erau în momentul de față decât niște blocuri de
gheață.
Era un gând liniștitor. Kira tremură și își lăsă capul să se
lovească de perete.
Durerea îi străpunse craniul și se crispă, iar ochii i se umeziră.
– La naiba, bombăni ea.
Se mișca prea repede pentru forțele gravitaționale crescute și, ca
urmare, se tot lovea de lucruri. Încheieturile o dureau, iar brațele și
picioarele îi pulsau de la zecile de umflături și vânătăi. Xeno o proteja
de ce era mai rău, dar părea să ignore disconforturile mici și cronice.
 Kira nu știa cum oamenii de pe Shin-Zar sau de pe alte planete
cu forțe gravitaționale mari suportau asta. Erau modificați genetic
pentru a putea supraviețui și chiar să prospere într-o zonă cu gravitație
mare, dar, chiar și așa, îi era greu să-și imagineze cum era posibil ca
aceștia să se simtă cu adevărat confortabil.
– Atenție, spuse Ando. Gravitație zero în cinci minute.
Kira aruncă săculețul cu băutura și apoi adună șase pături
termice din dulapurile navei, aducându-le în carlingă. Acolo, le înfășură
în jurul scaunului pilotului, creând un cocon auriu pentru ea. Lipi lângă
scaun pușca, pachete de mâncare pentru o săptămână și alte câteva
lucruri esențiale de care credea că va avea nevoie.
Apoi un șoc vag zdruncină peretele etanș, iar motoarele se
opriră, lăsând-o într-o tăcere binecuvântată.
Stomacul Kirei se ridică în ea, iar costumul de zbor se îndepărtă
de piele, ca și cum ar fi fost umflat. În încercarea de a elimina prânzul,
se cuibări în scaun.
– Închid sistemele care nu sunt esențiale, spuse Ando, și
luminile se stinseră în compartimentul echipajului, cu excepția unor
rânduri roșii aflate deasupra panourilor de control.
– Ando, scade presiunea din cabină până la echivalentul a 2 400
de metri deasupra nivelului mării, standardul pe Pământ.
– Domnișoară Navárez, acel nivel...
– Sunt conștientă care sunt efectele secundare, Ando. Pe ele mă
bazez. Acum, fa cum ți-am spus.
În spate, Kira auzi intensificarea vitezei palelor ventilatoarelor și
simți o ușoară briză care venea dinspre aerisire, pe tavan.
Notă ce se întâmplase.
– Tschetter. Propulsia tocmai s-a oprit. O să tranziționăm spre
FTL în trei ore. Terminat.
Era nevoie de timp pentru ca reactorul de fuziune să se răcească
și pentru ca radiatoarele de pe Valkyrie să răcească restul navei până la
temperaturi aproape de limita înghețului. Chiar și atunci, era posibil ca
nava să se supraîncălzească de două sau de trei ori cât era în FTL, în
funcție de cât de activă era. Când se întâmpla asta, Valkyrie avea să se
întoarcă în spațiul normal îndeajuns cât să scape de energia termică în
exces, după care avea să continue drumul. Altfel, ea și tot ce era pe
Valkyrie aveau să fiarbă în propria lor căldură.
Distanța la viteza luminii dintre Valkyrie și Adra însemnă că
trecură trei minute până când sosi răspunsul lui Tschetter.
– Am înțeles, Navárez. Sunt probleme cu nava? Terminat.
– Negativ. Luminile simt verzi pe panou. La tine?
Kira știa că maiorul încă o aștepta pe Iska în capsula de salvare.
– Situația e normală. Am reușit să-mi imobilizez piciorul. Ar
trebui să pot merge pe el. Terminat.
Kira simți un fior de durere empatică. Probabil că o duruse
foarte tare.
– Cât mai durează până când ajunge Iska la bază? Terminat.
– Mâine-seară, dacă nu apar probleme. Terminat.
– E bine. Tschetter, ce s-a întâmplat cu trupul lui Alan?
Era o întrebare care o tot deranjase în ultimele zile.
– Rămășițele lui au fost transportate pe Extenuating
Circumstances, împreună cu restul celor decedați. Terminat.
Kira închise ochii pentru o clipă. Cel puțin Alan avusese o
înmormântare demnă de un rege: o navă în flăcări care-l trimisese
înspre eternitate.
– Am înțeles. Terminat.
În următoarele ore, continuară să-și trimită mesaje. Maiorul îi
sugeră Kirei ce putea face pentru a avea o călătorie mai ușoară, iar Kira
îi dădu sfaturi despre cum să supraviețuiască pe Adra. Kira se gândi că
până și maiorul simțea greutatea circumstanțelor.
Apoi spuse:
– Tschetter, spune-mi: Ce a aflat Carr despre xeno? Și nu-mi
spune toată treaba despre informațiile confidențiale. Terminat.
În capătul celălalt se auzi un oftat.
 – Xeno e format dintr-un material semiorganic, care nu seamănă
cu nimic din ce am mai văzut. Teoria noastră era că, de fapt, costumul e
o colecție de asamblanți nano foarte sofisticați, deși nu am putut să
izolăm unități individuale. Puținele mostre pe care le-am luat au fost
aproape imposibil de studiat. Au rezistat în mod activ examinării. Dacă
pui câteva molecule pe un laborator cu cipuri, îl distrug sau îl mănâncă
și-și fac drum prin mașinărie sau distrug circuitul. Ai prins ideea.
Terminat.
– Altceva? Terminat.
– Nu, am făcut foarte puține progrese. Carr era obsedat în mod
deosebit de identificarea sursei de putere a acestui xeno. Nu pare să-și ia
energia de la tine. Dimpotrivă chiar, ceea ce înseamnă că are un alt mod
de a o genera. Terminat.
Apoi Ando spuse:
– Tranziția spre FTL în cinci minute.
– Tschetter, urmează să atingem limita Markov. Se pare că asta
a fost. Mult noroc ție și lui Iska. Sper să supraviețuiți. Terminat.
După o pauză scurtă, Kira zise:
– Ando, arată-mi camerele din spate.
Ecranul din fața ei se activă, arătând priveliștea din spatele
navei. Zeus și lunile lui, inclusiv Adrasteia, erau o grămadă de puncte
luminoase aflate în partea dreaptă, singure în întuneric.
În minte îi apăru fața lui Alan și simți un nod în gât.
– La revedere, șopti ea.
Apoi mișcă obiectivul camerei până când steaua sistemului
apăru pe ecran. Se uită la ea, știind că era foarte probabil să nu o mai
vadă vreodată. Sigma Draconis, a 18-a stea din constelația Draco. Când
o văzuse trecută prima oară în rapoartele companiei, îi plăcuse numele.
Promitea aventură, divertisment și poate un pic de pericol... Acum,
părea mai amenințătoare decât orice, de parcă ar fi fost un dragon care
venea să mănânce toată omenirea.
– Arată-mi camerele din față.
 Ecranul îi înfățișă o priveliște a stelelor din fața navei. Fără
interfața ei, îi luă puțin să-și găsească destinația: un punct mic,
roșu-portocaliu, aproape de centrul ecranului. La acea distanță, cele
două stele ale sistemului se contopeau într-un singur punct, dar știa că
era cea mai apropiată stea spre care se îndrepta.
Atunci, Kira își dădu seama, cu o putere viscerală, exact cât de
departe era Cygni 61. Anii-lumină erau mai lungi decât își putea
imagina, și chiar și cu toate beneficiile tehnologiei moderne, era o
distanță enormă, terifiantă, iar nava era doar un fir de praf care aluneca
prin vid.
– Am înțeles, Navárez. Călătorie plăcută. Tschetter terminat.
Un zgomot vag se auzi în spatele navei când motorul Markov
pomi.
Kira se uită spre el. Cu toate că nu vedea unitatea, și-o putea
imagina: o sferă imensă, neagră, greoaie, care se odihnea în cealaltă
parte a scutului umbră, ca o broască râioasă ghemuită între pereți.
Ca de fiecare dată, gândul la mașinărie o înfiora. Poate era din
cauza morții radioactive conținute în gramele prețioase de antimaterie și
a faptului că o puteau distruge într-o clipă dacă sticlele magnetice
eșuau. Poate era din cauza a ce făcea mașinăria, amestecarea materiei și
a energiei ca să permită intrarea în spațiul superluminic. Orice ar fi fost,
unitățile Markov o tulburau și o făceau să se întrebe ce lucruri ciudate
puteau să li se întâmple oamenilor când dormeau și se aflau în FTL.
De data asta, avea să afle.
Zgomotul se intensifică, iar Ando spuse:
– Tranziția în FTL în cinci... patru... trei... doi... unu.
Zgomotul se ascuți și stelele dispărură.
 * * * * * * *

I EȘI REA I

1.

În locul Căii Lactee, apăru o reflexie distorsionată a navei - o

umflătură întunecată, neclară, luminată doar de strălucirea ștearsă din
carlingă. Kira se văzu prin parbriz: o pată de piele palidă plutea
deasupra panoului de control, ca o față jupuită și fără corp.
Niciodată nu văzuse cu ochii ei o bulă Markov: mereu fusese
criogenată când avea loc saltul. Făcu un gest cu mâna, iar dublura ei
deformată se mișcă la unison.
Perfecțiunea suprafeței oglindite o fascină. Era mai mult decât
netedă din punct de vedere atomic. Era netedă, la nivelul scării Planck.
Nu putea exista ceva mai neted, deoarece bula era făcută din suprafața
deformată a spațiului însuși. În cealaltă parte a bulei, în cealaltă parte a
acelei membrane infinit de subțiri, era ciudățenia universului
superluminic, atât de aproape, și totuși atât de departe, pe care nu o va
vedea niciodată. Niciun om nu o putea face vreodată. Dar știa că era
acolo - un tărâm alternativ vast, conectat cu realitatea familiară numai
prin forțele, gravității și materialul spațiului-timp.
 – Dincolo de oglindă, șopti Kira.
Era o expresie veche printre cei din spațiu, una a cărei exactitate
nu o apreciase până atunci.
Spre deosebire de o zonă normală de spațiu-timp, bula nu era
complet impermeabilă. Avu loc o scurgere de energie dinăuntru spre
exterior (diferența de presiune era enormă). Nu multă, ci puțină, dar era
bine, deoarece ajuta la reducerea acumulării termice în timpul FTL.
Fără ea, Valkyrie și navele, în general, nu ar fi putut să stea în spațiul
superluminic mai mult de câteva ore.
Kira își aminti o descriere pe care o folosise profesoara de fizică
din anul patru:
– Să mergi mai repede decât lumina înseamnă să călătorești
într-o linie dreaptă de-a lungul unui unghi drept.
Fraza îi rămăsese întipărită în minte și, cu cât aflase mai multe
despre matematică, cu atât își dăduse seama cât de corectă era.
Continuă să-și privească reflexia preț de câteva minute. Apoi, cu
un oftat, întunecă parbrizul până deveni opac.
– Ando: redă operele complete ale lui J.S. Bach, începând de la
concertele brandenburgice. Volum nivelul trei.
Când se auziră primele note, blânde și precise, Kira simți că
începe să se relaxeze. Întotdeauna îi plăcuse structura lui Bach:
frumusețea matematică rece, curată a unei teme care aluneca în alta,
construind, explorând, transformând. Și când fiecare bucată era
rezolvată, rezoluția era mai mult decât satisfăcătoare. Niciun alt
compozitor nu îi mai dădea senzația asta.
Muzica era singurul lux pe care și-l permitea. Nu avea voie să
producă prea multă căldură și, cum nu putea citi sau juca jocuri în
implanturi, avea nevoie de altceva care să o oprească să înnebunească în
zilele ce aveau să urmeze. Dacă ar mai fi avut armonica, ar fi putut să
exerseze, dar cum nu o avea...
În orice caz, natura liniștitoare a lui Bach avea să funcționeze
împreună cu presiunea joasă a cabinei ca să o ajute să adoarmă, iar asta
era important. Cu cât dormea mai mult, cu atât avea să treacă timpul
mai repede și, odată cu el, și nevoia de a mânca.
Își ridică brațul drept și îl ținu în dreptul feței. Costumul era
chiar mai întunecat decât întunericul dimprejur: o umbră printre umbre,
vizibilă mai mult ca o absență decât ca o realitate.
Ar trebui să aibă un nume. Avusese un noroc chior că scăpase
de pe Extenuating Circumstances. Apucătorul ar fi ucis-o. Și, dacă nu
el, atunci ar fi făcut-o decompresia explozivă. Xeno îi salvase viața de
mai multe ori. Bineînțeles, fără xeno, nu ar mai fi fost în pericol de la
bun început... Cu toate astea, Kira simțea o anume recunoștință față de
el. Recunoștință și încredere, deoarece, alături de el, era mai în
siguranță decât orice soldat în armura sa.
După toate lucrurile prin care trecuseră, xeno merita un nume.
Dar care să fie? Organismul era un amestec de contradicții. Era armură,
dar era și o armă. Putea fi dur, dar și moale. Putea pluti, ca apa, sau
putea fi la fel de rigid ca metalul. Era o mașinărie, dar, cumva, și viu.
Erau prea multe variabile de luat în considerare. Niciun cuvânt
nu le putea cuprinde pe toate. În schimb, Kira se concentră pe cea mai
evidentă calitate a costumului: înfățișarea sa. Suprafața materialului
mereu îi amintise de obsidian, deși nu era la fel de lucioasă.
– Obsidian, șopti ea.
Cu mintea, apăsă cuvântul spre prezența xeno, ca și cum ar fi
vrut să-l facă să înțeleagă. „Obsidian.“
Xeno răspunse.
Un val de imagini disparate și de senzații o copleșiră. La
început, se simți confuză. Individual, nu păreau să însemne nimic, dar
pe măsură ce secvența se tot repeta, începu să vadă relația dintre
fragmentele diferite. Împreună, acestea formau un limbaj născut nu din
cuvinte, ci din asocieri. Și atunci înțelese: xeno avea deja un nume.
Era unul complex, format din și reprezentat de o rețea de
concepte interconectate pe care își dădu seama că i-ar fi luat ani întregi
ca să le parcurgă, asta dacă ar fi putut s-o facă vreodată. Cu toate astea,
în timp ce toate conceptele îi trecură prin minte, nu se putu abține să le
atribuie cuvinte. Doar era om. Pentru ea, limbajul era o parte la fel de
importantă ca și conștiința. Cuvintele nu reușeau să surprindă
subtilitățile numelui, deoarece nici ea însăși nu le înțelegea, dar
surprindeau cele mai vaste și mai evidente aspecte.
„Lamă delicată.“
Un zâmbet ușor îi apăru pe buze. Îi plăcu.
– Lamă Delicată.
Spuse numele cu voce tare, lent. Atunci avu o senzație nu de
satisfacție, ci de acceptare din partea xeno-ului.
Acum, când știa că organismul avea un nume (și nu doar unul pe
care i-l dăduse ea), se schimbă perspectiva pe care Kira o avea asupra
lui. În loc să-l privească doar ca pe un intrus și un parazit posibil fatal,
acum îl vedea mai degrabă ca pe un... tovarăș.
Aceea fu o schimbare profundă, pe care nu o dorise și nici nu o
anticipase. Așa cum își dădu seama mai târziu, numele schimbau și
defineau toate lucrurile, inclusiv relațiile. Situația îi reaminti de numirea
unui animal de companie. Odată ce făceai asta, asta era, trebuia să -l
păstrezi, fie că planificaseși asta sau nu.
„Lamă Delicată...”
– Și pentru ce ai fost creat? întrebă ea, dar nu primi niciun
răspuns.
Oricum, Kira știa un lucru sigur: oricine alesese numele, fie că
erau creatorii lui xeno sau chiar însuși organismul, avea un simț al
poeziei și al eleganței, apreciind contradicția intrinsecă dintre
conceptele pe care le rezumase în numele Lamă Delicată.
Era un Univers straniu. Cu cât afla mai multe, cu atât părea mai
ciudat, și nu credea că avea să afle vreodată răspunsurile la toate
întrebările care o măcinau.
„Lamă Delicată.” închise ochii și se simți ciudat de liniștită. Cu
notele vagi ale lui Bach pe fundal, își dădu voie să adoarmă, știind că,
măcar pentru moment, era în siguranță.
 2.

Cerul e un câmp presărat cu diamante, iar corpul său avea

membre și simțuri necunoscute ei. Aluneca prin amurgul tăcut și nu era
singură. Alții se mișcau cu ea. Alții pe care-i cunoștea. Alții la care
ținea.
Ajunseră la o poartă neagră, iar tovarășii ei se opriră, iar ea
jeli, deoarece nu aveau să se mai întâlnească. Intră singură pe poartă
și ajunse într-un loc secret.
Își făcu mișcările și luminile străluciră asupra ei, atât ca o
binecuvântare, cât și ca o promisiune. Apoi carnea se dezlipi de came,
se duse în leagănul ei și intră în ea însăși, așteptând acolo plină de
anticipare.
Însă chemările așteptate nu veniră niciodată. Una câte una,
luminile licăriră și dispărură, lăsând antica relicvă rece, întunecată și
moartă. Se strânse praful. Pietrele se mișcară. Iar deasupra, modelele
stelelor se schimbară încet, luând forme nefamiliare.
O fractură, apoi...
Cădea. Cădea încet, în adâncurile albastrui-negre ale mării
furioase. Se legăna prin valuri de căldură și răcoare, cădea lent și
înota încet. Iar din pliurile întunericului învolburat apăru o formă
uriașă, acolo, pe Culmea Plângătoare: o grămadă de stânci, iar în
vârful ei... În vârful ei...

Kira se trezi, confuză.

Era încă întuneric și, pe moment, nu știu nici unde era, nici cum
ajunsese acolo. Știa doar că era în cădere de la o înălțime groaznică...
Țipă și se zvârcoli, iar cu un cot lovi panoul de control de lângă
scaunul pilotului. Impactul o trezi imediat și își dădu seama că era în
continuare pe Valkyrie și că Bach se auzea în continuare pe fundal.
– Ando, șopti ea, cât am dormit?
În întuneric, era imposibil să-și dea seama de asta.
 – 14 ore și 11 minute.
Visul straniu încă îi mai plutea în minte, sinistru și
dulce-amărui. De ce îi trimitea xeno în continuare viziuni? Ce încerca
să-i spună? Vise sau amintiri - uneori, diferența dintre cele două părea
atât de mică, încât părea să fie inexistentă.
... apoi carnea se dezlipi de carne. Îi veni în minte o altă
întrebare. Avea să moară dacă se separa de xeno? Asta părea o posibilă
interpretare a ce îi arătase costumul. Gândul îi lăsă un gust amar în gură.
Cu siguranță că exista un mod prin care să scape de creatură.
Kira se întrebă cât de mult înțelegea Lamă Delicată din ce se
întâmplase de când îl găsise.
Realiza că îi omorâse prietenii? Pe Alan?
Își aminti primele imagini pe care xeno i le imprimase cu forța
în minte: soarele pe moarte, planetele în ruină și centura de resturi.
De acolo venea parazitul? Ceva dăduse greș, se petrecuse un
dezastru. Asta avea sens, dar mai departe de asta, lucrurile deveneau
neclare. Xeno fusese unit cu un apucător, dar nu era clar dacă aceștia îl
creaseră pe xeno (sau Marele Far).
Tremură. În galaxie se întâmplaseră foarte multe lucruri de care
oamenii nu știau. Dezastre. Bătălii. Civilizații îndepărtate. Era apăsător
să se gândească la asta.
Nasul începu să o gâdile și strănută atât de tare, încât își lovi
bărbia de piept. Strănută din nou și, în lumina neclară și rece a cabinei,
văzu nori de praf gri care se îndepărtau de ea, spre ventilatoarele navei.
Precaută, își atinse pieptul. Un strat subțire de pudră o acoperi,
la fel ca atunci când se trezise pe Extenuating Circumstances în timpul
atacului apucătorilor. Pipăi sub ea. Nu se formase nicio adâncitură.
Xeno nu dizolvase nicio parte din scaun.
Kira se încruntă. Pe Extenuating Circumstances, xeno probabil
că absorbise podeaua deoarece avea nevoie de o parte din ce conținea.
Metale, plastice, microelemente, ceva. Ceea ce însemna că, într -un fel,
îi fusese foame. Dar acum? Nu simțea nicio adâncitură, însă praful era
acolo. De ce?
Asta era. Mâncase. Praful apărea de fiecare dată când ea sau
xeno mâncau. Ceea ce însemna că organismul... excreta?
Dacă da, concluzia neplăcută era că parazitul preluase controlul
funcțiilor sale digestive și îi procesa și recicla deșeurile, eliminând
elementele de care nu avea nevoie. Praful era echivalentul extraterestru
al DERP, pilulele de deșeuri acoperite în polimer pe care costumele le
formau din fecalele utilizatorului.
Kira se strâmbă. Poate că se înșela. Spera asta, dar nu o credea
cu adevărat.
Ideea o conduse spre următoarea întrebare. Cum putea costumul,
cum putea un dispozitiv extraterestru, să îi înțeleagă biologia destul de
bine încât să se amestece cu ea? Interacțiunea cu un sistem nervos era
una, însă interacțiunea cu digestia și cu alte procese biologice de bază
era ceva mult mai dificil.
Anumite elemente formau cărămizile de construcție a celei mai
mari părți a vieții în galaxie, dar chiar și așa, fiecare biom extraterestru
evoluase în propriul său limbaj de acizi, proteine și alte substanțe
chimice. Costumul nu ar fi trebuit să poată să se combine cu el. Asta
putea indica faptul că aceia care îl realizaseră pe xeno se aflau la un
nivel tehnologic mult mai înalt decât crezuse inițial, iar dacă erau
apucătorii...
Bineînțeles, era posibil totuși ca acel costum să-și îndeplinească
fără noimă necesitățile, fiind în stare să o otrăvească și poate chiar s-o
ucidă printr-o eroare chimică groaznică.
Oricum, nu putea face nimic în această privință.
Kirei nu-i era încă foame și nici nu trebui să se ducă la toaletă.
Așa că închise ochii din nou și-i dădu voie minții să se întoarcă la vis.
Alese detaliile care păreau importante și căută indicii care o puteau
ajuta să răspundă la întrebările pe care le avea.
– Ando, începe înregistrarea audio, spuse ea.
– Înregistrez.
 Kira vorbi lent și cu atenție, povestind în detaliu visul, încercând
să includă toate informațiile.
Leagănul... Culmea Plângătoare... Amintirile răsunau în ea ca
zgomotul unui gong din depărtare. Kira simți însă că Lama Delicată mai
avea multe de împărtășit cu ea, că încerca să transmită ceva, o idee, care
nu devenise clară încă. Poate că dacă adormea din nou, avea să-i
transmită încă o viziune...

3.

După asta, timpul deveni neclar. Părea să curgă mai repede și

totuși mai lent. Mai repede, deoarece părți mari din el treceau și Kira nu
observa asta, deoarece fie dormea, fie era în crepusculul dintre somn și
trezire. Mai lent, deoarece orele în care era trează erau la fel. Asculta
ciclul nesfârșit al lui Bach, se gândea la datele pe care le strânsese pe
Adra, încercând să determine dacă și cum aveau legătură cu xeno, și se
afunda în părțile mai fericite ale amintirilor ei. Și nimic nu se schimba,
nimic decât respirația ei și fluxul sângelui din vene, precum și mișcarea
încetinită a minții ei.
Mânca mai puțin și, cu cât mânca mai puțin, cu atât simțea mai
puțin nevoia să facă asta. Un calm vast o copleși, iar corpul și-l simțea
din ce în ce mai distant și mai imaterial, ca și cum ar fi fost o proiecție
goală. În puținele dăți când părăsi scaunul pilotului, descoperi că nu
avea nici voința și nici energia să se miște.
Perioadele în care era trează deveniră din ce în ce mai scurte,
până când ajunse să își petreacă majoritatea timpului plutind între
conștiență și inconștiență, nefiind niciodată sigură dacă dormise sau nu.
Uneori, primea imagini de la Lamă Delicată, explozii impresionante de
culoare și de sunet, însă xeno nu mai împărtăși cu ea o altă amintire
precum cea de pe Culmea Plângătoare.
Odată, Kira observă că zgomotul motorului Markov se oprise.
Ridică fruntea dintre păturile termice în care se înfășurase și văzu o
puzderie de stele pe geamul navetei. Își dădu seama că aceasta ieșise din
FTL, ca să se răcească.
Când se uită din nou, peste ceva timp, stelele dispăruseră.
Dacă naveta se mai întoarse la spațiul normal, rată momentul.
Deși mânca puțin, pachetele cu rații continuau să se micșoreze.
Praful pe care costumul îl elimina se strângea ca un pat moale în jurul
corpului ei, luându-i forma și acoperind-o ca o spumă densă, sau plutea
departe de ea, în fâșii delicate, spre gurile de ventilație aflate de-a
lungul tavanului.
Apoi, într-o zi, se terminară pachetele de mâncare.
Se uită la raftul gol, nereușind să proceseze ce vedea. Apoi se
întoarse în scaunul pilotului și își puse centura. Inspiră adânc, încet,
aerul rece în gât și în plămâni. Nu știa de câte zile era pe navă și nu știa
nici câte mai rămăseseră din călătoria ei. Ando i-ar fi putut spune, dar
nu voia să știe.
Fie avea să reușească, fie nu. Numerele nu aveau să schimbe
asta. În plus, se temea că avea să-și piardă puterea de a continua dacă
afla. Singurul mod de a ieși din toată situația asta era de a trece prin ea.
Dacă stătea să-și facă griji în privința duratei călătoriei, nu avea decât să
se simtă și mai groaznic.
Acum venea partea grea: nu mai era mâncare. Se gândi la
tuburile de criogenare din fundul navetei și la oferta lui Orso, dar, ca și
înainte, mintea i se revoltă împotriva ideii. Prefera să facă foamea decât
să mănânce pe cineva. Poate părerea ei avea să se schimbe după ce
începea să se simtă din ce în ce mai slăbită, dar Kira era convinsă că
acest lucru nu avea să se întâmple.
Dintr-o cutie pe care o pusese lângă cap, luă o pastilă de
melatonină, o mestecă și o înghiți. Mai mult decât oricând, somnul era
prietenul ei. Atât timp cât putea să doarmă, nu avea nevoie să mănânce.
Spera doar că se va trezi din nou.
Apoi mintea îi deveni din ce în ce mai confuză și căzu în uitare.
Foamea o lovi, așa cum știa că o s-o facă, tăioasă. O măcina ca
un monstru cu gheare care îi sfâșia stomacul. Durerea devenea intensă,
apoi se liniștea, constantă ca mareea, iar fiecare val era mai înalt decât
cel anterior. Saliva și-și mușca buza, în timp ce gânduri legate de
mâncare o chinuiau.
Se așteptase la asta și era pregătită pentru ce era mai rău.
Însă foamea se opri.
Se opri și nu se mai întoarse. Corpul i se răci și se simți golită,
de parcă stomacul i s-ar fi lipit de spate.
„Thule”, se gândi ea, oferind o ultimă rugăciune zeilor spațiului.
Apoi adormi și nu se mai trezi. Visă vise lente, cu planete
stranii, cu ceruri ciudate și fractali spiralați care înfloreau în locuri
uitate.
Și totul era tăcere. Și totul era întuneric.
PARTEA A II-A
* * * * * * *

SUBLIMARE
 Am stat deasupra ei pe scară, o urmă de zăpadă
atingându-mi obrajii, și i-am cercetat universul... o lume în
care până și un păianjen refuză să moară dacă poate să
arunce o pânză spre o stea... Aici era ceva ce ar fi trebuit
dat mai departe celor care aveau să ducă ultima noastră
luptă înghețată cu vidul. M-am gândit să scriu asta cu
atenție, ca mesaj pentru viitor: În zilele cu îngheț, căutați
un soare minor.
– Loren Eiseley
 C APIT OLUL I
* * * * * * *

TREZIREA

1.

Se auzi un zgomot înfundat, destul de puternic încât să

penetreze și cel mai adânc somn.
Apoi un zăngănit, urmat de un val de frig și o explozie de
lumină, puternică, cercetătoare. Se auziră voci, distante și vagi, însă în
mod clar umane.
O mică parte din mintea Kirei observă acest lucru. O parte
primară, instinctuală, care o împinse spre trezire, o îndemnă să deschidă
ochii înainte să fie prea târziu.
Încercă să se miște, dar corpul refuză să reacționeze. Plutea
înăuntrul ei însăși, captivă în pielea sa și incapabilă să controleze ce se
întâmpla.
Apoi simți cum inspiră, iar senzația o copleși. Sunetele părură să
se dubleze ca volum și claritate, ca și cum și-ar fi scos niște dopuri din
urechi. Pielea o gâdilă când masca de la costum se târî de pe fața ei.
Kira inspiră adânc și deschise ochii.
O lumină orbitoare atârna deasupra ei și scânci.
– La naiba! Trăiește!
Era vocea unui bărbat tânăr, dornic de afirmare.
– Nu o atinge. Cheamă doctorul!
Vocea unei femei. Plată, calmă.
„Nu... nu doctorul”, gândi Kira.
Lumina rămase îndreptată spre ea. Încercă să-și acopere ochii,
dar o pătură din aluminiu îi opri mâna. Era înfășurată strâns peste
pieptul și gâtul ei. Când făcuse asta?
Fața unei femei îi apăru în raza vizuală, mare și palidă, ca o lună
acoperită de cratere.
– Mă auzi? Cine ești? Ești rănită?
– C...
Corzile vocale ale Kirei refuzau sa coopereze. Nu putu scoate
decât un sunet răgușit, nearticulat. Încercă să se elibereze de pătura din
aluminiu, dar aceasta refuză să cedeze. Se opri, amețită și epuizată. Ce...
unde...?
Silueta unui bărbat blocă pentru o clipă lumina și îl auzi
spunând, cu un accent aparte:
– Hai să văd.
– Aish, zise femeia când se dădu la o parte.
Apoi niște degete calde și subțiri o atinseră pe Kira pe brațe, în
lateral și în jurul feței, după care fu trasă din scaunul pilotului.
– Wow, uite ce costum! exclamă tânărul.
– Uitatul e pentru mai încolo. Ajută-mă să o duc la infirmerie.
Și mai multe mâini o atinseră, apoi o întoarseră, astfel încât
capul îi era îndreptat spre trapă. Încercă să se îndrepte, iar doctorul...
presupuse că era un doctor... spuse:
– Nu, nu. Odihnește-te acum. Nu trebuie să te miști.
Kira tot leșina și își revenea în timp ce plutea prin sas...
printr-un tub alb, cu presiune... și, în cele din urmă, într-o cameră cu
dulapuri și echipamente. Pe perete era un medibot?

2.

Un fior de accelerație o trezi complet pe Kira. Pentru prima oară

în câteva săptămâni, o cuprinse o senzație de greutate, o greutate
binecuvântată.
Clipi și se uită în jur, simțindu-se alertă, chiar dacă era slăbită.
Stătea pe un pat înclinat și o curea îi trecea peste șolduri, ca să
nu plutească sau să cadă. Un cearșaf era tras peste ea, până la bărbie
(încă purta costumul). Dungi de lumină străluceau deasupra ei, iar pe
tavan era montat un medibot. Imaginea îi aminti de momentul când se
trezise în infirmeria de pe Adra...
Dar nu, acum era diferit. Spre deosebire de baza de cercetare,
camera era mică, aproape cât un dulap.
Pe marginea unei chiuvete din metal stătea un tânăr. Oare era
același pe care-l auzise mai devreme? Era slăbuț și înalt, iar mânecile
costumului său oliv erau suflecate și-i expuneau antebrațele
musculoase. Pantalonii erau suflecați și ei. Între ei și pantofi se vedeau
niște șosete roșii, dungate. Părea să fie în ultima parte a adolescenței,
dar era greu să-și dea seama cu exactitate.
Între ea și puști stătea un bărbat înalt, cu pielea închisă la
culoare. Bănui că era doctorul, luându-se după stetoscopul pe care
acesta îl avea la gât. Mâinile îi erau lungi și agitate, degetele
mișcându-i-se rapid. În loc de costum purta o helancă albastră și
pantaloni care se asortau cu ea.
Niciunul din costume nu era o uniformă standard. Cei doi clar
nu erau din armată și nici nu făceau parte din personalul Hydrotek.
Poate că erau contractori independenți sau liber-profesioniști, ceea ce o
deruta. Dacă nu era pe stația de minerit a gazului, atunci unde era?
Doctorul îi observă expresia.
– A, domnișoară, te-ai trezit. Bărbatul își înclină capul. Cum te
simți?
 – Nu... Vocea Kirei reveni răgușită. Se opri, tuși și apoi încercă
din nou. Nu prea rău.
Spre uimirea ei, acesta era adevărul. Era rigidă și avea dureri,
dar totul părea să funcționeze bine. În unele cazuri, chiar mai bine.
Simțurile ei păreau să fie mai ascuțite decât în mod normal. Se întrebă
dacă costumul se integrase și mai mult în sistemul ei nervos în timpul
călătoriei.
Doctorul se încruntă. Părea genul agitat.
– Asta e foarte surprinzător, domnișoară. Temperatura corpului
este excesiv de scăzută. Ridică o seringă. Trebuie să iau sânge, ca să...
– Nu! spuse Kira, cu mai multă putere decât dorise; nu-și
permitea ca doctorul să o examineze și să-și dea seama ce era Lama
Delicată. Nu vreau teste de sânge.
Kira dădu la o parte cearșaful, dezlegă centura care o ținea
legată și se dădu jos de pe pat.
În clipa în care picioarele îi atinseră podeaua, genunchii îi
tremurară și căzu. Ar fi căzut direct în nas dacă doctorul nu ar fi prins-o.
– Nu-ți face griji, domnișoară, te-am prins. Te-am prins.
O ridică din nou pe pat.
În cealaltă parte a camerei, puștiul scoase un baton de mâncare
din buzunar și începu să-l mănânce.
Kira ridică o mână, iar doctorul se dădu în spate.
– Sunt bine. Mă descurc. Lasă-mă puțin.
Bărbatul o fixă cu privirea, având o expresie intrigată.
– Cât timp ai fost în gravitație zero, domnișoară?
Kira nu răspunse, dar coborî din nou pe podea. De data asta,
picioarele o susținură, însă ținu o mână pe pat, ca să se sprijine. Fu
surprinsă (și mulțumită) de cât de bine îi funcționau mușchii. Abia dacă
se atrofiaseră. Cu fiecare secundă care trecea, simțea cum puterea îi
revenea în membre.
– Cam unsprezece săptămâni, răspunse ea.
Doctorul ridică sprâncenele.
 – Și când ai mâncat ultima oară?
Kira făcu o scurtă verificare internă. Îi era foame, dar nu era o
senzație copleșitoare. Ar fi trebuit să moară de foame. Se așteptase să
ajungă pe Cygni 61 prea slăbită ca să mai stea în picioare.
Lama Delicată era probabil responsabilă pentru asta. Cumva, o
băgase în hibernare.
– Nu-mi amintesc... Câteva zile.
– Nu e deloc distractiv, bombăni puștiul cu gura plină.
Era, cu siguranță, aceeași voce pe care o auzise pe Valkyrie.
Doctorul se uită la el.
– Ai mai multe rații, da? Dă-i una invitatei noastre.
Puștiul scoase un alt baton din buzunar și i-l aruncă Kirei.
Aceasta rupse învelișul și luă o gură. Rațiile aveau un gust bun:
banană-ciocolată-ceva. Stomacul îi ghiorțăi tare când înghiți.
Doctorul deschise un sertar și îi dădu o pungă argintie plină cu
lichid.
– Când termini, bea asta. O să-ți suplimenteze electroliții și o
să-ți dea nutrienții de care ai atâta nevoie.
Kira bombăni ceva, recunoscătoare. Termină batonul, apoi bău
ce era în pungă. Avea un gust de pământ, ușor metalic, asemenea unui
sirop cu nuanțe de fier.
Apoi doctorul ridică din nou seringa.
– Acum chiar trebuie să-ți iau o mostră de sânge, domnișoară.
Trebuie să verific...
– Spune-mi, unde sunt? Cine ești?
Puștiul luă o gură din batonul lui și spuse:
– Ești pe SLV Wallfish.
Doctorul păru iritat de întrerupere.
– Așa e. Numele meu e Vishal, iar el e...
– Eu sunt Trig, zise puștiul și se lovi în piept.
– Bun, spuse Kira, care era în continuare confuză; SLV era
denumirea unei nave civile. Dar...
 – Cum te cheamă? întrebă Trig.
Fără să gândească, Kira răspunse:
– Soldat Kaminski.
Aveau să-i descopere numele adevărat destul de ușor dacă
verificau fișierele, dar primul ei instinct fu să fie precaută până
înțelegea situația mai bine. Putea mereu să spună că fusese confuză din
cauza lipsei de mâncare.
– Suntem aproape de Tsiolkovsky?
Vishal păru șocat.
– Aproape de... Nu, deloc, domnișoară Kaminski.
– E în cealaltă parte a lui Cygni 61, spuse puștiul, care își
termină și el batonul.
– Poftim? întrebă Kira uimită.
Doctorul încuviință.
– Da, domnișoară Kaminski. Motoarele navetei tale s-au oprit
după ce te-ai întors în spațiul normal, iar Valkyrie a plutit în derivă prin
sistem. Dacă nu te-am fi salvat, cine știe cât timp ai fi fost pierdută?
– Ce zi e? întrebă Kira, dintr-odată îngrijorată.
Doctorul și puștiul o priviră ciudat și Kira știa ce gândeau: de ce
nu-și verifica, pur și simplu, interfața?
– Nu-mi funcționează implanturile. Ce zi e?
– E 16, răspunse Trig.
– Noiembrie.
– Noiembrie, confirmă el.
Călătoria ei durase cu o săptămână mai mult decât planificase.
88 de zile, nu 81. Ar fi trebuit să fie moartă, dar supraviețuise. Se gândi
la Tschetter și la caporalul Iska și o cuprinse tulburarea. Fuseseră
salvate? Mai trăiau? Era posibil să fi murit de foame cât fusese ea pe
Valkyrie sau să le fi omorât apucătorii, iar ea nu avea să afle niciodată.
Oricare ar fi fost adevărul, se hotărî să nu le uite niciodată
numele și faptele, oricât avea să mai trăiască. Era singurul mod prin
care le putea onora sacrificiul.
 – Poți să pui toate întrebările pe care le ai mai târziu, dar mai
întâi chiar trebuie să verific că ești bine, domnișoară Kaminski.
Un fior de panică o cuprinse pe Kira și, pentru prima dată de
când se trezise, Lama Delicată se foi, ca răspuns. Un val de transpirație
rece i se ridică dinspre coapse spre piept. Panica se înteți, punctată
acum de teamă. „Trebuie să rămân calmă.“Dacă echipajul de pe
Wallfish ar fi știut ce se afla în ea, ar fi băgat-o în carantină și nu voia să
experimenteze din nou acea plăcere. În orice caz, CMU nu avea să vadă
cu ochi buni dezvăluirea existenței acelui xeno civililor. Cu cât
salvatorii ei aflau mai multe despre Lamă Delicată, cu atât avea să
creeze mai multe probleme, atât pentru ei, cât și pentru ea.
Scutură din cap.
– Mulțumesc, dar sunt bine.
Doctorul ezită și păru frustrat.
– Domnișoară Kaminski, nu pot să te tratez cum trebuie dacă nu
mă lași să termin examinarea. E un simplu test de sânge și...
– Fără teste de sânge! zise Kira, mai tare decât înainte.
Partea din față a costumului ei de zbor începu să se încovoaie, ca
și cum ar fi fost împinsă în exterior, în timp ce o fâșie de țepi scurți se
formă pe Lamă Delicată. Disperată, făcu singurul lucru care îi veni în
minte: convinse acea zonă a costumului să se întărească.
Funcționă.
Țepii înghețară, iar ea își încrucișă brațele pe piept, sperând că
nici Vishal, nici puștiul nu observaseră nimic. Inima îi bătea cu putere.
Din afara infirmeriei se auzi o voce nouă:
– Ce, ești vreun huterit ortodox?
Un bărbat intră pe ușă. Era mai scund decât ea, cu ochi albaștri
sfredelitori, care contrastau cu bronzul său. O barbă de o zi îi acoperea
bărbia și obrajii, dar părul îi era aranjat și pieptănat. După înfățișare,
tocmai împlinise 40 de ani, deși, evident, era posibil să aibă și 60 de ani.
Kira bănui că era mai degrabă tânăr, deoarece nasul și urechile nu
dezvăluiau privirii semnele bătrâneții.
 Purta un pulover tricotat, sub o vestă cu model în stil militar, și
avea un pistol uzat legat de coapsa dreaptă. Kira observă că mâna
bărbatului nu se îndepărta de pistol.
Omul avea un aer de superioritate. Puștiul și doctorul se
îndreptară de spate, fără să-și dea seama, când acesta intră. Kira mai
întâlnise bărbați ca el și înainte: duri, nemernici direcţi care nu se
mulțumeau cu jumătăți de adevăr. În plus, dacă era să ghicească, acesta
ar fi preferat să o înjunghie în spate decât să permită să se întâmple ceva
rău navei și echipajului său.
Asta îl făcea periculos, dar, dacă nu era un nemernic și dacă se
purta cu el direct, cât de direct putea, probabil că avea să o trateze
corect.
– Ceva de genul, spuse Kira.
Nu era o persoană prea credincioasă, dar era o scuză
convenabilă.
Bărbatul bombăni.
– Las-o în pace, doctore. Dacă femeia nu vrea să fie examinată,
atunci nu vrea să fie examinată.
– Dar... începu Vishal.
– M-ai auzit, doctore.
Vishal dădu din cap, încuviințând, dar Kira îl văzu
suprimându-și furia.
Apoi bărbatul cu ochi albaștri îi spuse:
– Căpitanul Falconi, la dispoziția dumneavoastră.
– Soldat Kaminski.
– Ai și un prenume?
Kira ezită.
– Ellen.
Era prenumele mamei ei.
– Ai un costum aparte, Ellen, spuse Falconi. Nu face parte chiar
din echipamentul standard al CMU.
Kira trase de mânecile costumului, lungindu-le și mai mult.
 – A fost un cadou personalizat de la iubitul meu. Nu am avut
timp să mă îmbrac în altceva înainte să plec cu Valkyrie.
– Mhm. Și cum îl... cum îl dai jos?
Arătă spre o parte a capului.
Kira își atinse scalpul, știind că bărbatul se uita la fibrele care i
se încrucișau pe piele.
– Se dă jos.
Mimă mișcarea cu degetele, ca și cum ar fi dat la o parte
marginea xeno, dar asta nu se întâmplă.
– Ai și o cască? întrebă Trig.
Kira clătină din cap.
– Nu mai am, dar pot să folosesc orice altă cască de la costume.
– Mișto. Uite cum stă treaba, Ellen, spuse Falconi. Ți-am
transferat colegii pe nava noastră. Sunt bine, dar o să-i lăsăm în
criogenare până andocăm, deoarece e deja aglomerat aici. Presupun că
CMU așteaptă cu nerăbdare să te interogheze și presupun că și tu ești
nerăbdătoare să dai raportul, dar asta va trebui să mai aștepte.
Transmițătorul nostru s-a stricat acum câteva zile, ceea ce înseamnă că
nu putem să trimitem date, doar le primim.
– Nu puteți folosi echipamentul de pe Valkyrie? întrebă Kira,
însă își regretă imediat cuvintele. „La naiba, nu le ușura treaba.”
Falconi scutură din cap.
– Inginerul spune că defecțiunile navetei au făcut sistemul
electric să scurtcircuiteze când unitatea de fuziune a fost reactivată.
Scurtcircuitul a ars computerul, a distrus reactorul etc. Tovarășii tăi sunt
norocoși că bateriile tuburilor de criogenare au rezistat.
– Deci nimeni de la conducere nu știe că noi cinci trăim? întrebă
Kira.
– Nu știu de tine în mod special, dar știu că erau cel puțin patru
oameni pe navetă. Semnăturile termice erau destul de clare. Tocmai de
asta CMU a oferit un contract deschis pentru orice navă care poate
întâmpina Valkyrie înainte ca aceasta să ajungă în capătul sistemului.
Din fericire pentru tine, am avut niște delta-v în plus.
Kira simți posibilitățile care se deschideau în fața ei. Dacă CMU
nu știa că trăiește, și Orso și ceilalți erau în continuare criogenați, poate
că avea ocazia să evite să fie făcută dispărută de către CMU și de către
Ligă.
– Cât mai durează până ajungem la destinație?
– O săptămână. Ne îndreptăm spre centrul sistemului, spre
Ruslan. Avem câțiva pasageri pe care trebuie să-i lăsăm acolo, rosti
căpitanul și ridică o sprânceană. Am deviat destul de mult de la traseu
când am venit după Valkyrie.
O săptămână. Putea să țină Lama Delicată secretă o săptămână
întreagă? Trebuia să o facă, nu avea de ales.
Apoi Falconi spuse:
– Itinerarul tău arată că ai venit din sistemul Sigma Draconis.
– Așa e.
– Ce s-a întâmplat? Unitățile mai vechi pot să susțină numai,
cât, 0,14 ani-lumină pe zi? Asta e o călătorie a naibii de lungă de făcut
fără criogenare.
Kira ezită.
– Te-au lovit Meduzele? întrebă Trig.
– Meduzele? întrebă ea confuză, dar recunoscătoare pentru
secundele suplimentare pe care le avu ca să se gândească.
– Știi tu, extratereștrii. Mediile. Meduzele. Așa le spunem.
O senzație de oroare o umplu pe Kira când vorbea. Se uită la
puști și la căpitan.
– Meduzele.
Falconi se rezemă de cadrul ușii.
– Nu aveai cum să afli. S-a întâmplat după ce ai plecat din
sistemul Sigma Draconis. O navă extraterestră a apărut pe lângă Ruslan,
când, acum două luni cred, și a lovit două transportoare diferite. A
distrus unul, apoi grupuri de nave au apărut peste tot: Shin-Zan,
Eidolon, chiar și pe Sol. Au făcut găuri prin trei nave care orbitau
planeta Venus.
– După asta, Liga a declarat în mod oficial război intrușilor.
– Război, rosti Kira; cele mai mari temeri ale ei se îndepliniseră.
– Se pare că o să fie unul mare, zise Falconi. Meduzele au făcut
tot ce au putut ca să ne oprească. Au dezamorsat navele Ligii, au
aruncat în aer fermele de antimaterie, au trimis trupe pe colonii, genul
ăsta de lucruri.
– Au atacat Weyland?
Căpitanul ridică din umeri.
– Să fiu al naibii dacă știu. Probabil. Comunicațiile FTL nu sunt
chiar de încredere acum. Meduzele le-au afectat cât de mult au putut.
Kirei i se ridică părul pe ceafă.
– Vrei să spui că sunt aici? Acum?
– Da! răspunse Trig. Șapte dintre ei. Trei nave de luptă mari,
patru navete mai mici, având lasere duble...
Falconi ridică o mână și puștiul se opri.
– În ultimele săptămâni au hărțuit toate navele aflate între locul
ăsta și Cygni 61 B. CMU face tot ce poate ca să le țină departe, dar nu
au destule forțe.
– Ce vor Meduzele? întrebă Kira, simțindu-se copleșită.
Sub costum, Lama Delicată se mișcă din nou. Încercă să se
calmeze. Cumva, trebuia să găsească un mod să-și contacteze familia,
să descopere dacă era în siguranță și să le spună alor ei că trăia.
Indiferent de consecințe.
– Încearcă să ne cucerească sau...?
– Aș vrea să-ți pot spune. Nu paf să încerce să ne extermine, dar
cam atâta știm. Atacă pe ici, pe colo... Dacă ar fi să-mi dau cu părerea,
aș spune că ne pregătesc pentru ceva mai serios. Nu mi-ai răspuns însă
la întrebare.
– Ce întrebare?
– Despre Sigma Draconis.
– A, am fost atacați, spuse ea. Presupun că de către Meduze.
 – Care „voi”? întrebă Falconi.
– Extenuating Circumstances. Patrulam, iar căpitanul Henriksen
s-a oprit lângă Adrasteia, ca să verifice echipa de supraveghere de
acolo. În noaptea aia, am fost prinși în capcană. Iubitul meu, eu... Vocea
Kirei se întrerupse ușor, apoi continuă. Nu a supraviețuit. Cea mai mare
parte a echipajului nu a făcut-o. Câțiva dintre noi am reușit să ajungem
în navetă înainte ca Extenuating Circumstances să scape de sub control.
Când a explodat, i-a luat și pe extratereștri cu ea. Noi cinci am tras la
sorți ca să vedem cine o să fie criogenat, iar eu am tras paiul scurt.
Cu asta rezolvă problema. Kira își dădu seama că Falconi avea
încredere în ea. Totuși, bărbatul nu se relaxă, nu complet. Cu degetul
mijlociu își lovea pistolul. Mișcarea părea să fie mai degrabă un reflex
decât un gest conștient.
– Ai văzut Meduze? întrebă Trig, entuziasmat; puștiul scoase un
alt baton din buzunar și îl desfăcu. Ce formă au? Cât sunt de mari? Sunt
mari-mari sau doar... mari? întrebă el și luă rapid câteva mușcături din
baton, umplându-și gura până când își umflă obrajii.
Kira nu voia să inventeze o altă poveste.
– Da, am văzut una. Era mare și avea foarte multe tentacule.
– Nu e singurul tip, spuse Vishal.
– Da?
– Nimeni nu știe dacă fac parte din aceeași specie, dacă sunt
rude apropiate sau cu totul altceva, dar Meduzele există în diferite
forme.
Trig vorbi cu mâncarea în gură.
– Unele au tentacule. Altele, brațe. Unele se târăsc precum
șerpii. Unele par să funcționeze numai în condiții de gravitație zero.
Altele nu. Unele suportă ambele situații. Până acum, au fost descoperite
cam șase specii diferite, dar e posibil să existe mult mai multe. Am
strâns toate rapoartele sosite de la Ligă. Dacă ești interesată, aș putea...
– Gata, Trig, asta poate să aștepte, spuse Falconi.
Puștiul încuviință și tăcu, deși păru ușor dezamăgit.
 Falconi își frecă bărbia cu mâna liberă. Privirea îi era incomod
de tăioasă.
– Cred că ați fost printre primii atacați de Meduze. Ați plecat de
pe Sigma Draconis când? La jumătatea lui august?
– Da.
– Ai reușit să trimiți vreun avertisment Ligii?
– Doar prin intermediul transmisiei cu viteză redusă. De ce?
– Eram doar curios dacă Liga știa despre Meduze înainte să
apară de peste tot. Se pare că nu, dar...
Deasupra se auzi un zgomot scurt, puternic, iar privirea
căpitanului deveni vagă când se concentră asupra interfeței. Același
lucru se întâmplă și cu Trig, și cu Vishal.
– Ce e? întrebă Kira, care le observă îngrijorarea de pe fețe.
– Alte Meduze, spuse Falconi.

3.

O femeie înaltă se apropie în grabă de Falconi și îl bătu pe umăr.

Părea mai în vârstă decât el, destul de bătrână încât majoritatea
oamenilor să înceapă să se gândească la prima lor rundă de injecții cu
celule stern. Avea părul prins la spate într-o coadă strânsă, iar mânecile
bluzei îi erau suflecate. Ca și Falconi, avea un pistol prins de picior.
– Căpitane...
– Îi văd. Asta înseamnă două, ba nu, trei Meduze. Privirea de un
albastru glaciar a lui Falconi se limpezi când arătă spre Trig și pocni din
degete. Du-o pe domnișoara Kaminski jos și asigură-te că toată lumea e
în siguranță. E posibil să trebuiască să facem un salt de urgență.
– Da, domnule.
Căpitanul și femeia porniră împreună pe coridor. Trig îi privi
până când dispărură.
– Cine era? întrebă Kira.
– Domnișoara Nielsen, răspunse Trig. E ofițerul secund, adăugă
el și se dădu jos de pe dulap. Haide.
 – O secundă, spuse Vishal, care deschise un sertar.
Bărbatul îi dădu Kirei un container mic. În el, găsi o pereche de
lentile de contact care pluteau în capsule pline cu lichid.
– Poți să le folosești ca să navighezi on-line în timp ce aștepți ca
implanturile să îți fie reparate.
După ce petrecuse atâta timp fără interfață, Kira era
nerăbdătoare și luă cutia.
– Mulțumesc. Nici nu știi cât înseamnă asta pentru mine.
Doctorul dădu din cap și zâmbi.
– E plăcerea mea, domnișoară Kaminski.
– Bun, acum putem să mergem? întrebă Trig.
– Da, mergeți, mergeți, spuse doctorul.

4.

Încercând să ignore presimțirea rea pe care o avea, Kira îl urmă

pe Trig pe coridorul îngust. Acesta se curba într-un arc ușor, formând
un inel în jurul a ceea ce era, fără doar și poate, linia mediană a navei
Wallfish. Puntea arăta de parcă, odinioară, se rotise ca să ofere
gravitație artificială când nava nu accelera, dar nu mai era cazul.
Orientarea camerelor și a mobilei, așa cum văzuse și în infirmerie, era
strict înspre spate, în concordanță cu propulsia motorului.
– Cât a costat costumul ăsta? întrebă Trig, arătând spre mâna ei.
– Îți place?
– Da, are o textură mișto.
– Mulțumesc. A fost făcut pentru supraviețuire în medii
extreme, cum ar fi pe Eidolon.
– Serios? se lumină puștiul. E grozav.
Kira zâmbi fără să vrea.
– Nu știu însă cât a costat. Cum am zis, a fost un cadou.
Ajunseră în dreptul unei uși deschise, aflată pe peretele interior
al coridorului, iar Trig se întoarse. Prin ușă se deschidea un al doilea
coridor, care ducea spre centrul navei.
 – Wallfish transportă în mod normal pasageri? întrebă Kira.
– Nu, răspunse Trig, dar foarte mulți oameni sunt dispuși să ne
plătească pentru a-i duce pe Ruslan, unde e mai sigur. De asemenea, am
mai luat uneori supraviețuitori de pe nave distruse de Meduze.
– Serios? Sună destul de periculos.
Puștiul ridică din umeri.
– E mai bine decât să aștepți să fii împușcat. În plus, avem
nevoie de bani.
– Poftim?
– Da. Am folosit ce mai aveam din antimaterie ca să ajungem pe
Cygni 61, după care tipul care trebuia să ne plătească ne-a tras țeapă,
așa că am rămas blocați aici. Încercăm să adunăm destul cât să
cumpărăm antimaterie care să ne ajute să ajungem înapoi pe Sol sau pe
Alpha Centauri.
În timp ce vorbea, ajunseră la o ușă etanșă.
– Nu lua asta în seamă, spuse Trig, arătând spre o parte din
perete; părea jenat. E o glumă veche.
Peretele îi părea gol Kirei.
– Ce e?
Puștiul păru confuz, apoi zise:
– A da, implanturile tale. Am uitat. Nu contează. E doar o
interfață pe care o avem de ceva timp. Căpitanul crede că e amuzant.
– Serios?
Ce anume l-ar fi făcut pe un bărbat ca Falconi să râdă? Kira își
dori să fi purtat lentilele de contact.
Trig deschise ușa etanșă și îi făcu semn să intre în camera lungă
și întunecată care se întindea spre mai multe niveluri ale navei. Prin
centru trecea o scară și un grătar subțire din metal marca fiecare punte,
deși găurile din acesta erau atât de mari, încât putea vedea până în
capătul secțiunii, patru punți mai jos.
O voce bărbătească, pe Kira nu o recunoscu, răsună de sus.
– Atenție: pregătiți-vă pentru o cădere în gol în 34 de secunde.
 Un tremur necontrolat îi marcă vorbele, ca și cum difuzorul ar fi
putut în orice moment să izbucnească în lacrimi, în râs sau într-un acces
de furie necontrolată. Zgomotul o făcu pe Kira să se încordeze, iar
suprafața Lamei Delicate deveni zgrunțuroasă, de parcă ar fi fost
compusă din pietricele.
– Aici, spuse Trig și apucă un mâner aflat la îndemână, pe
perete. Kira făcu la fel.
– Asta e pseudo-inteligența voastră? întrebă ea, arătând spre
tavan.
– Nu, e mintea navei, Gregorovich, răspunse puștiul cu mândrie.
Kira ridică o sprânceană.
– Nava voastră are propria minte!
Wallfish nu părea destul de mare sau de bine dotată încât să
necesite una. Cum de reușise Falconi să convingă mintea electronică să
se alăture echipajului? Se întrebă, pe jumătate amuzându-se, dacă la
mijloc fusese vorba de un șantaj.
– Da.
– Pare puțin... diferită de celelalte minți de nave pe care le-am
întâlnit.
– Nu e nimic în neregulă cu el. Este o minte bună.
– Sunt sigură de asta.
– Chiar e! insistă puștiul. E cea mai bună. Gregorovich e mai
deștept decât alte minți, cu excepția celor de pe vremuri. Puștiul zâmbi,
dezvăluind niște dinți strâmbi. E arma noastră secretă.
– Deșt...
Se auzi o alarmă, un piuit scurt, pe un ton jos, după care
podeaua păru să se lase în jos, iar Kira se ținu strâns de un mâner, în
timp ce senzația de vertij făcu pereții și podeaua să se învârtă în jurul ei.
Amețeala îi trecu după ce își resetă perspectiva, de la una „sus-jos”la
una „față-spate”, unde plutea într-un tub lung și orizontal.
Se săturase de căderea în gol.
În spatele ei auzi un zgomot ascuțit. Se întoarse și văzu o pisică
siameză, albă cu gri, care intră în fugă pe o ușă deschisă și se lovi de
scară. Se prinse de aceasta cu ghearele și apoi, cu ușurință, se lansă spre
celălalt capăt al camerei.
Kira o privi impresionată în timp ce se cățăra pe scară, fiind o
rachetă lungă și blănoasă, înarmată cu dinți și gheare. Pisica se uită la
Kira când trecu pe lângă ea, o ură plină de venin strălucind în ochii ei ca
smaraldul.
– Asta e pisica navei, domnul Fuzzypants, spuse Trig.
Pisica semăna mai degrabă cu un demon criminal decât cu un
domn Fuzzypants, dar Kira îl crezu pe cuvânt pe puști.
Pentru o clipă, auzi un alt zgomot din spatele camerei: un
zăngănit metalic, ce îi reaminti de... niște copite?
Apoi o masă maro cu roz intră pe ușă și sări pe scară. Chițăi și
dădu din picioarele sale butucănoase până când aduse una dintre copite
pe scară. Aceasta se blocă, iar creatura, un porc, sări după pisică.
Apariția porcului era atât de incredibilă, încât Kira nu știu ce să
spună. Ca de obicei, viața continua să o surprindă cu profunzimile
ciudățeniei ei.
Pisica ateriză în cealaltă parte a camerei și ieși repede pe altă
ușă, apoi porcul o urmă.
– Ce a fost asta?
– Porcul navei, Runcible.
– Porcul navei...
– Da. I-am pus niște pernițe adezive pe copite, ca să se poată
mișca și în timpul căderii în gol.
– Dar de ce un porc?
– Pentru că, așa, putem avea mereu șuncă la cină. Trig chicoti,
iar Kira scânci.
Petrecuse 88 de zile în FTL doar ca să fie ținta unor glume
proaste? Unde era dreptatea în asta?
Vocea lui Gregorovich se auzi deasupra lor, fiind din nou vocea
unui zeu nesigur:
 – Pregățiți-vă pentru reluarea propulsiei într-un minut și 24 de
secunde.
– De ce este mintea navei atât de specială?
Trig ridică din umeri. Era o mișcare ciudată în timpul unei
mișcări în gol.
– E foarte, foarte mare. E destul de mare încât ar putea deservi o
navă importantă.
– Cum ați reușit asta? întrebă ea.
Din ce văzuse pe Wallfish, nicio minte cu mai mult de doi sau
trei ani de creștere nu ar fi trebuit să vrea să servească la bord.
– L-am salvat.
– Ați salvat...
– Era instalat pe o navă de minerit. Compania exploata iridiu din
jurul lui Cygni B, apoi îl transporta înapoi aici. Un meteorit a lovit
transportorul și acesta s-a prăbușit pe una dintre luni.
– Au!
– Da, iar impactul a distrus comunicațiile, deci nu avea cum să
ceară ajutor.
Se auzi iar sunetul de alertă, iar Kira își așeză din nou picioarele
pe podeaua din metal, în timp ce greutatea îi reveni. Se miră de modul
în care mușchii ei funcționau după ce stătuse atât de mult în gravitație
zero.
– Și? Semnătura termică a transportorului ar fi trebuit să fie ușor
de reperat.
– Ar fi trebuit, spuse Trig, care începu să coboare scara.
Problema era că luna era vulcanică. Temperatura de pe fundal a ascuns
nava. Compania a crezut c-a fost distrusă.
– La naiba, spuse Kira, care-l urmă.
– Da.
– Cât timp au fost blocați acolo? întrebă ea când ajunseră la
ultimul nivel.
– Peste cinci ani.
 – E o perioadă foarte lungă pentru o criogenare.
Trig se opri și o privi cu seriozitate.
– Nu au fost criogenați. Nava era prea avariată. Toate tuburile
pentru criogenare au fost distruse.
– Thule! Ce s-a întâmplat cu echipajul?

Propria ei călătorie fusese groaznic de lungă. Kira nici măcar

nu-și putea imagina cinci ani petrecuți astfel.
– Oamenii au murit de foame sau au murit în accident.
– Și nici Gregorovich nu a putut intra în starea de criogenare?
– Nu.
– Deci a fost singur în cea mai mare parte a timpului?
Trig încuviință.
– Ar fi putut să rămână acolo vreme de decenii dacă nu am fi
văzut prăbușirea. A fost un noroc pur. S-a întâmplat să ne uităm la
ecrane la momentul potrivit. Până atunci, nu aveam o minte a navei,
doar o pseudo-inteligență. Nu era bună. Căpitanul l-a transferat pe
Gregorovich și asta a fost.
– Pur și simplu, l-ați păstrat? El ce a spus despre asta?
– Nu prea multe.
Trig o opri cu o privire înainte ca ea să mai poată obiecta.
– Vreau să spun că nu era prea vorbăreț. Doar nu suntem atât de
proști încât să zburăm cu o minte care nu vrea să fie cu noi. Ai impresia
că suntem niște sinucigași?
– Compania de minerit nu a avut o problemă cu asta?
Ajunseseră pe puntea centrală și mergeau pe un alt coridor.
– Nu a depins de ei, spuse Trig. Deja îi încheiaseră contractul lui
Gregorovich, îl declaraseră mort, așa că era liber să se înregistreze pe ce
navă voia. În plus, chiar dacă încercau să îl ia înapoi, Gregorovich nu ar
fi vrut să plece de pe Wallfish. Nici măcar nu i-a lăsat pe ingineri să îl
scoată pentru o radiografie pe Lumea lui Stewart. Nu mai voia să fie
singur.
 Kira putea înțelege acest lucru. Mințile era umane (într-o
oarecare măsură), dar erau mult mai mari decât creierul normal și aveau
nevoie de stimulare ca să nu înnebunească. Pentru ca o minte să fie
blocată, singură, timp de cinci ani... Se întrebă dacă era, într-adevăr, în
siguranță pe Wallfish.
Trig se opri lângă niște uși presurizate, câte una de fiecare parte
a coridorului.
– Stai aici.
Puștiul deschise ușa din stânga și intră. Kira văzu în trecere un
dulap mare cu rafturi pline cu echipamente și o femeie blondă care
punea căptușeală în jurul secțiunilor mari ale consolei, care arătau
suspect de mult precum cele de pe Valkyrie. Lângă ea, pe punte, era o
grămadă de pistoale CMU...
Kira se încruntă. Echipajul de pe Wallfish luase totul de pe
navă? Cumva, nu credea că eră legal.
– Nu e treaba mea, spuse ea.
Trig se întoarse cu o pătură, un set de pernuțe adezive și un
pachet de mâncare.
– Uite, spuse el, dându-i-le. Nu poți intră în camera de control și
în sala motoarelor decât dacă unul dintre noi e cu tine sau dacă îți dă
căpitanul permisiunea. Arătă apoi spre camera din care tocmai ieșise.
Același lucru e valabil și pentru babord. Te afli la tribord. Toaletele
chimice sunt în spate. Găsește-ți un loc oriunde poți. Crezi că o să te
descurci de aici?
– Cred că da.
– Bun. Trebuie să mă întorc în camera de comandă. Dacă apare
vreo problemă, spune-i lui Gregorovich și o să ne anunțe el.
Apoi puștiul plecă grăbit înapoi pe unde veniseră. Kira inspiră
adânc și deschise ușa spre camera de la tribord.
 C APIT OLUL II
* * * * * * *

WALLFISH

1.

Mirosul fu primul lucru pe care-l observă Kira: putoarea de

castroane nespălate, de urină, de vomă și de mâncare mucegăită.
Ventilatoarele mergeau la viteză maximă, știa, pentru că le simțea briza,
dar nici măcar ele nu puteau să împrăștie mirosul.
Apoi urmară sunetele: un zumzet constant al conversației,
puternic și copleșitor. Copii care plângeau, bărbați care se certau,
muzică. După atâta timp petrecut în tăcerea de pe Valkyrie, zgomotul
era copleșitor.
Zona tribordului era un spațiu mare, curbat, care, presupunea ea,
oglindea babordul, ca o jumătate de gogoașă cuibărită în jurul centrului
navei Wallfish. Nervuri groase de susținere se arcuiau de-a lungul
peretelui, puncte de ancorare și alte puncte tari fiind presărate de-a
lungul punții și al tavanului. Numeroase containere erau prinse de
punte, iar între ele erau pasagerii.
 Kira se hotărî că termenul mai potrivit era „refugiați”. Erau între
două și trei sute de oameni, toți înghesuiți acolo. Era o adunare pestriță,
tineri și bătrâni, îmbrăcați în tot felul de haine. De toate, de la costume
din piele la rochii strălucitoare și costume de seară care reflectau
lumina. Pe podea erau împrăștiate pături și saci de dormit, totul ancorat
cu pernuțe adezive și, în unele cazuri, cu frânghii. Alături de așternuturi,
pe jos erau presărate haine și rămășițe de gunoi.
Puțini oameni aleseseră să-și curețe zona - niște mici fiefuri ale
ordinii în haosul general.
Kira își dădu seama că locul se dusese de râpă când nava își
oprise motoarele.
Unii refugiați o priviră. Cei mai mulți o ignorară sau nu o
observară.
Pășind cu atenție, Kira se îndreptă spre partea din spate a
tribordului. Văzu șase oameni în saci de dormit, legați de punte, în
spatele celui mai apropiat container. Păreau să fie răniți. Mai mulți
dintre ei aveau arsuri vindecate pe mâini și toți aveau bandaje de
diferite mărimi.
Dincolo de ei, doi tineri cu frizuri extravagante încercau să
liniștească niște fete care țipau și alergau în cercuri, fluturând bucăți de
aluminiu rupt din pachetele cu rații.
Mai erau și alte cupluri, majoritatea fără copii. Un bătrân stătea
lipit de peretele interior și cânta la un instrument mic, un fel de harpă, în
timp ce fredona pe o voce joasă pentru trei adolescenți care păreau
mohorâți. Kira nu auzi decât câteva versuri, dar le recunoscu dintr-un
poem spațial vechi:

... să cercetezi și să cauți prin granițele exterioare,

Și când aterizăm pe un țărm distant,
Să căutăm chiar și mai departe...

Aproape de partea din spate, șapte oameni erau strânși în jurul

unui dispozitiv din bronz și ascultau cu atenție vocea care se auzea din
el.
– Unu, doi, unu, trei, nouă, cinci, patru...
Vocea continuă să numere calmă, pe un ton echilibrat, care nu se
grăbea și nu încetinea. Grupul părea hipnotizat de voce. Câțiva oameni
stăteau cu ochii pe jumătate închiși, legănându-se, ca și cum ar fi
ascultat muzică, sau își priveau tovarășii cu o emoție evidentă.
Kira nu știa de ce erau atât de importante acele numere. Văzu în
apropierea grupului doi entropiști în robe, o femeie și un bărbat, care
stăteau unul cu fața spre celălalt, cu ochii închiși. Surprinsă, Kira îi
studie.
Trecuse foarte mult timp de când văzuse un entropist. În ciuda
faimei lor, nu erau foarte mulți. Poate doar câteva zeci de mii. Atât. Și
mai rar era să-i vezi călătorind pe o navă comercială de rând. „Probabil
că și-au pierdut nava”, își zise ea.
Kira încă își amintea de momentul când un entropist venise pe
Weyland, când ea era doar un copil, aducând cu el provizii de semințe,
bănci de gene și piese utile de echipament, care au făcut mai ușoară
colonizarea planetei. După ce entropistul își terminase treaba cu adulții,
ieșise pe strada principală Highstone, iar acolo, în amurg, îi fascinase pe
ea și pe ceilalți copii cu formele strălucitoare pe care le desena cumva în
aer cu mâinile goale - un foc subit de artificii, rămas în continuare una
dintre amintirile preferate ale Kirei.
Fusese aproape convinsă atunci de faptul că magia exista.
Cu toate că entropiștii erau seculari, un nor de misticism plana
deasupra lor. Pe Kira nu o deranja. Îi plăcea să se minuneze când venea
vorba de Univers, iar entropiștii o ajutau cu asta.
Îi mai privi puțin pe bărbat și pe femeie, după care-și văzu de
drum. Era dificil să găsească un loc unde să aibă parte și de puțină
intimitate, dar, într-un final, Kira văzu un spațiu îngust între două
containere. Își întinse pătura, lipind-o de podea cu pernuțele adezive, se
așeză și, pentru câteva minute, se odihni și-și adună gândurile...
 – Deci, încă o ființă fără casă pe care a luat-o Falconi.
Vizavi de ea, Kira văzu o femeie scundă, cu părul ondulat, care
stătea rezemată de un container și tricota un fular lung, dungat.
Priveliștea buclelor femeii declanșă o senzație palpabilă de invidie și de
pierdere.
– Presupun că da, spuse Kira; nu prea avea chef să stea la
taclale.
Femeia încuviință. Lângă ea, pătura se foi și o pisică mare, cu
urechile cu vârfuri negre, se ridică și o fixă cu o privire indiferentă.
Căscă, etalând niște dinți impresionant de lungi, apoi se cuibări din nou.
Kira se întrebă ce părere avea domnul Fuzzypants de acest
intrus.
– Ce pisică frumoasă!
– Nu-i așa? Chiar este.
– Cum îl cheamă?
– Are multe nume, răspunse femeia, în timp ce eliberă și mai
mult fir din ghem. În momentul de față, i se spune Hlustandi, care
înseamnă „ascultător”.
– Ăsta da nume.
Femeia se opri din tricotat ca să dezvăluie un rânjet.
– Da. Acum, spune-mi, cât îți iau căpitanul Falconi și banda lui
fericită de rebeli pentru privilegiul transportului?
– Nu-mi cer nimic, răspunse Kira, ușor confuză.
– Serios? Femeia ridică o sprânceană. Bineînțeles, ești membru
CMU. Nu ar da bine să încerce să șantajeze un membru al forțelor
armate. Nu, nu ar da bine deloc.
Kira se uită în jur, la ceilalți pasageri.
– Stai un pic, vrei să spui că le cer bani oamenilor pentru că i-au
salvat? Dar e ilegal!
Și imoral. Oricine era blocat în spațiu avea dreptul să fie salvat
fără să fie nevoit să plătească. Poate că era nevoie de o despăgubire mai
târziu, în funcție de situație, dar nu în momentul transportului.
 Femeia ridică din umeri.
– Încearcă să-i spui asta lui Falconi. Cere 3 400 de biți de
persoană pentru călătoria până la Ruslan.
Kira deschise gura, se opri și o închise. 3400 de biți era de două
ori prețul unei călătorii interplanetare și aproape cât un bilet interstelar.
Se încruntă când își dădu seama că echipajul de pe Wallfish îi șantaja,
practic, pe refugiați: plătește sau o să te lăsăm să plutești prin spațiu.
– Nu pari foarte afectată de asta.
Femeia o fixă pe Kira cu o privire ciudat de amuzată.
– Drumul spre scop e rareori drept. Are tendința să șerpuiască,
iar asta face călătoria mult mai plăcută decât ar fi fost altfel.
– Serios? Șantajul ți se pare ceva plăcut?
– Nu aș merge chiar atât de departe, zise femeia pe un ton sec.
Lângă ea, Hlustandi deschise un ochi, dezvăluind o pupilă subțire, apoi
îl închise din nou. Vârful cozii i se mișcă. Dar e mai bine decât să stai
singur într-o cameră, numărând porumbei, adăugă ea și îi aruncă Kirei o
privire fermă. Ca să fie clar, nu dețin porumbei.
Kira nu-și dădea seama dacă femeia glumea sau nu. În
încercarea de a schimba subiectul, spuse:
– Și cum ai ajuns aici?
Femeia își aplecă fruntea, andrelele din mâinile ei lovindu-se
într-un ritm furios. Nu trebuia să se uite la ele: degetele ei învârteau
firul cu o regularitate hipnotizantă. Nu încetineau, nu greșeau.
– Cum am ajuns toți aici? Hmmm. Chiar contează? S-ar putea
spune că tot ce contează este să învățăm să gestionăm ce ni se oferă în
orice moment, nu unde am fost.
– Presupun că da.
– Nu e un răspuns prea satisfăcător, știu. Pot să spun că am venit
pe Cygni 61 ca să mă întâlnesc cu un prieten vechi, dar nava pe care era
a fost atacată. E o poveste des întâlnită. De asemenea, îmi place să fiu
acolo unde se întâmplă lucruri interesante. E un obicei groaznic de prost
al meu, zise ea în timp ce-i făcu Kirei cu ochiul.
 – Aha. Cum te cheamă? Nu mi-ai spus.
– Nici tu nu mi-ai zis numele tău, rosti femeia, fixând-o cu
privirea.
– Ăăă... Ellen. Ellen Kaminski.
– Încântată de cunoștință, Ellen Kaminski. Numele sunt niște
lucruri puternice. Ar trebui să fii atentă cui i-l împărtășești pe al tău. Nu
știi niciodată când poate cineva să-l întoarcă împotriva ta. În orice caz,
poți să-mi spui Inarë. Pentru că Inarë e cine sunt.
– Dar nu e numele tău? întrebă Kira, pe jumătate în glumă.
– Ce isteață ești! Femeia se uită în jos, la pisică, și șopti: De ce
se află mereu cei mai interesanți oameni în spatele containerelor? De
ce?
Pisica mișcă din urechi, dar nu răspunse.

2.

Când deveni dar că Inarë nu mai era interesată de conversație,

Kira deschise pachetul cu mâncare și devoră conținutul lipsit de gust.
Cu fiecare gură, se simțea mai normală, mai prezentă.
După ce termină, luă cutia pe care i-o dăduse Vishal și își puse
lentilele de contact. „Te rog să nu le scoți sau să le dezactivezi”, se
gândi ea, încercând să-și imprime intenția pe Lamă Delicată. „Te rog.“
La început, Kira nu era sigură că xeno înțelesese, însă, apoi, un
ecran de start îi apăru în fața ochilor și oftă, ușurată.
Fără implanturi, funcționalitatea lentilelor de contact era
limitată, dar era îndeajuns încât Kira să creeze un profil de vizitator și
să se conecteze la rețeaua principală a navei.
Descărcă o hartă a sistemului binar și verifică zonele în care
apăruseră Meduzele. Acum, erau zece nave extraterestre în sistemul
Cygni 61 și în apropierea lui. Două dintre ele interceptaseră un
transportor aproape de Kareline, a doua planetă a lui Cygni A, și se
ocupau de el. Trei alte nave cu Meduze accelereau spre facilitățile de
procesare a minereurilor, care se aflau în capătul centurii de asteroizi
(ceea ce avea să-i aducă destul de aproape de inelul locuit Chelomey),
în timp ce două nave mari cu Meduze erau ocupate cu urmărirea
dronelor de minerit de pe orbita lui Cygni B, la depărtare de peste 86 de
unități astronomice.
Trei nave noi ajunseseră într-un capăt al planetei Cygni A,
deasupra zonei orbitale, la diferite distanțe de centura exterioară de
asteroizi.
Momentan, niciuna dintre nave nu părea să fie o amenințare
imediată pentru Wallfish.
Dacă se concentra, Kira simțea același impuls pe care-l avusese
în timpul atacului de pe Extenuating Circumstances - o chemare o
atrăgea spre fiecare navă extraterestră. Era însă o senzație vagă, slabă,
ca și cum ar fi fost însoțită de regret. Asta îi arăta că Meduzele
transmiteau, dar nu recepționau. Altfel ar fi știut exact unde erau ea și
Lama Delicată.
Simți o mică ușurare, însă acest lucru o făcu să-și pună întrebări.
Mai întâi, cum? Nimeni altcineva din sistem nu observase semnalul,
ceea ce însemna că ori era incredibil de greu de detectat, ori că era
transmis cu ajutorul unei tehnologii necunoscute.
Mai rămânea întrebarea „de ce”. Meduzele nu aveau niciun
motiv să creadă că ea supraviețuise distrugerii navei Extenuating
Circumstances. De ce încă mai transmiteau chemarea? Ca să găsească
un alt xeno ca Lamă Delicată? Sau o căutau în continuare pe ea?
Kira tremură. Nu avea cum să afle decât dacă era dispusă să le
întrebe chiar ea pe Meduze, iar asta era o experiență pe care prefera să o
evite.
Simți o urmă de vinovăție la ignorarea impulsului, a datoriei pe
care acesta o reprezenta. Vinovăția nu era a ei, ci a Lamei Delicate, și o
surprinse, având în vedere aversiunea pe care o avea xeno față de
apucători.
– Ce ți-au făcut? șopti ea.
Un licăr trecu de-a lungul suprafeței xeno, dar nimic mai mult.
 Recunoscătoare că nu trebuia să-și facă griji pentru că avea să
fie aruncată în aer de Meduze în următoarele câteva ore, Kira închise
harta și începu să caute știri despre Weyland. Trebuia să știe ce se
întâmpla acasă.
Din păcate, Falconi avusese dreptate, foarte puține detalii
ajunseseră pe Cygni 61 înainte ca Meduzele să înceapă să bruieze
FTL-ul. Existau rapoarte din urmă cu o lună, despre ciocniri în partea
exterioară a sistemului Weyland, dar, după asta, nu mai găsi decât
zvonuri și speculații.
„Rezistă”, își spuse ea, gândindu-se la familia ei. Până la urmă,
toți erau coloniști. Dacă Meduzele apăruseră pe Weyland, și-i imagina
pe părinții ei luându-și armele și ajutând în lupta împotriva lor. Totuși,
spera că nu făcuseră asta. Spera că fuseseră isteți, că stătuseră ascunși și
că supraviețuiseră.
Următorul ei gând fu legat de Fidanza, întrebându-se ce mai
rămăsese din echipa de cercetare. Oare reușise să se întoarcă?
Rapoartele arătau că, la exact 26 de zile după ce părăsise Sigma
Draconis, SLV-ul Fidanza ajunsese pe Cygni 61. Nu erau raportate
pagube. Fidanza andocase pe stația Vyyborg câteva zile mai târziu și, la
o săptămână după asta, plecase spre Sol. Căută o listă a pasagerilor, dar
aceasta nu fusese făcută publică. Deloc surprinzător.
Pentru o clipă, Kira fu tentată să-i trimită un mesaj lui
Marie-Élise și celorlalți, în speranța că încă mai erau în sistem. Se opri
însă, deoarece în clipa în care avea să se logheze în conturile ei, Liga
urma să știe unde se afla. Poate că nu erau atenți, dar nu era pregătită
să-și asume riscul. În plus, ce le putea spune foștilor ei colegi de echipă,
în afară de „îmi pare rău”? Nu era destul ca să compenseze pentru
durerea și devastarea pe care le provocase.
Își îndreptă atenția înapoi la știri, hotărâtă să își dea seama care
era situația generală.
Nu era de bine.
Ce începuse ca o serie de ciocniri la scară mică escaladase rapid
într-o invazie în toată regula. Rapoartele erau puține și rare, dar pe
Cygni 61 ajunseseră destule informații cât să înțeleagă ce se întâmpla
prin spațiul locuit de oameni: stațiile ardeau pe orbită în jurul Lumii lui
Stewart, navele erau distruse aproape de limita Markov, la Eidolon,
forțele extraterestre aterizau pe planetele avanposturi de cercetare și
minerit... erau prea multe evenimente ca să poată ține pasul cu ele.
Kira simți cum inima i se prăbușește. Dacă nu era o coincidență
faptul că Meduzele apăruseră pe Adra atât de rapid după ce-l
descoperise pe xeno, atunci, într-un fel, totul ce se întâmpla era din vina
ei. Ca și cu Alan. Ca și cu... Își ridică mâinile la tâmple și clătină din
cap. „Nu te gândi la asta.” Dacă jucase un rol în cazul primului contact,
nu avea să o ajute cu nimic să se învinovățească. Asta ar fi dus-o la
nebunie.
Continuă să citească, pagină după pagină, până când ochii i se
încețoșară de lacrimi, pe măsură ce încerca să înghesuie în minte
informațiile ultimelor trei luni.
Spre meritul Ligii, aceasta păruse să reacționeze la invazie cu
viteza și disciplina potrivite. Ce rost avea să se certe între ei, când
monștrii din întuneric atacau? Fuseseră mobilizate rezerve, navele civile
fuseseră recrutate și, pe Pământ și pe Venus, fuseseră puse în aplicare
recrutările obligatorii.
Pe de-o parte, latura cinică a Kirei văzu măsurile ca pe un nou
efort din partea Ligii de a-și extinde puterea. Pe de altă parte, latura ei
realistă înțelegea necesitatea acțiunilor lor.
Toți experţii erau de acord: Meduzele erau mai avansate
tehnologic decât oamenii cu cel puțin 100 de ani. Propulsoarele lor
Markov le permiteau să intre și să iasă din FTL în timp ce se aflau mult
mai aproape de stele și de planete decât cele mai avansate nave de
război CMU. Centralele lor electrice, separate de unitățile de fuziune
folosite pentru propulsie, generau cantități uimitoare de energie,
necesare pentru trucurile inerțiale ale Meduzelor printr-un mecanism
care nu fusese încă identificat. Cu toate astea, nu foloseau radiatoare ca
să disipeze căldura. Nimeni nu înțelegea asta.
Când trupele urcaseră pe prima navă a Meduzelor, descoperiseră
camere și punți cu gravitație artificială. Nu genul obținut prin forța
centrifugă, ci gravitație artificială reală.
Fizicienii nu fuseseră surprinși. Explicaseră că orice specie care
descoperise cum să modifice rezistența inerțială avea să fie, prin
definiție, capabilă să imite un câmp gravitațional care are loc în mod
natural.
Și deși nu părea că extratereștrii aveau noi tipuri de arme,
deoarece încă foloseau lasere, rachete și proiectile kinetice,
manevrabilitatea extremă a navelor lor, combinată cu acuratețea și
eficiența armelor, îi făceau greu de învins.
Din cauza superiorității tehnologice a Meduzelor, Liga adoptase
o lege care le cerea civililor de peste tot să păstreze și să predea orice
bucată de echipament extraterestru descopereau. Așa cum spusese
reprezentantul Ligii, un bărbat cam unsuros, cu un zâmbet fals și ochi
care mereu păreau puțin cam prea mari:
– Fiecare bucată e valoroasă. Fiecare bucată poate face
diferența. Ajutați-ne să vă ajutăm. Cu cât avem mai multe informații, cu
atât putem să ne luptăm mai bine cu acești extratereștri și să punem
capăt acestei amenințări la adresa coloniilor și a Planetei Casă.
Kira ura această expresie, Planeta Casă. Din punct de vedere
tehnic, era corectă, dar ei i se părea ceva opresiv, ca și cum toți ar fi
trebuit să se plece și să le facă loc celor destul de norocoși să mai
locuiască pe Pământ. Nu aceea era planeta ei casă, ci Weyland.
În ciuda avantajelor Meduzelor, războiul din spațiu nu era
unilateral în totalitate. Oamenii avuseseră și ei parte de niște victorii,
dar, per total, erau puține și greu câștigate. Pe Pământ, lucrurile nu
stăteau mai bine. Din clipurile pe care le văzuse Kira, până și soldaţii în
armură aveau probleme să îi înfrunte pe extratereștri.
Vishal avusese dreptate. Meduzele veneau sub forme diferite, nu
doar ca monstruozitățile cu tentacule pe care le întâlnise pe Extenuating
Circumstances. Unele erau mari și puternice. Altele, mici și agile.
Unele erau ca niște șerpi. Altele o duceau pe Kira cu gândul la insecte.
Însă, oricare era forma lor, toate funcționau în vid și erau rapide,
puternice și dure.
În timp ce Kira studia imaginile, simți o presiune în spatele
ochilor, până când, cu o ascuțime subită...

... un banc de apucători țâșni spre ea din întunericul spațiului,

având carcase dure și tentacule, fiind înarmați și cu armură. Apoi o
străfulgerare, iar ea se cățăra pe o pantă stâncoasă, trăgând în zeci de
creaturi agitate, cu multe picioare și gheare.
Din nou în adâncul oceanului, unde vânau Hdawari. Trei siluete
apărură din obscuritate. Una groasă și aproape invizibilă, cu nuanța
miezului nopții pe piele. Una ascuțită și fusiformă, un cuib spart de
picioare și de gheare, cu o creastă sfidătoare, acum coborâtă, ca să
înoate mai bine. Și una lungă și suplă, cu membre și o coadă ca un bici,
care emitea electricitate. Deși nu ar fi ghicit doar după înfățișare, cele
trei aveau ceva în comun: fuseseră primele care eclozaseră. Primele și
singurele care supraviețuiseră...

Kira icni și închise ochii. O țeapă care pulsa îi trecea din frunte
până la ceafa. Dură ceva vreme până ca durerea să dispară.
Oare Lama Delicată făcea un efort conștient să comunice, sau
clipul video declanșase niște fragmente din vechile amintiri? Nu era
sigură, dar era recunoscătoare pentru informațiile suplimentare, oricât
de derutante ar fi fost.
– Poate că data viitoare nu-mi vei mai provoca o migrenă, bine?
Nu-și dădu seama dacă xeno o înțelesese.
Kira reveni la clip.
Recunoscu mai multe dintre tipurile de Meduze din amintirile
Lamei Delicate, dar cele mai multe erau noi și nefamiliare. Acest lucru
o derută. Cât timp fusese xeno blocat pe Adrasteia? Cu siguranță că nu
avea cum să fie îndeajuns de mult timp încât să fi apărut noi tipuri de
Meduze...
Făcu un ocol, verificându-și resursele profesionale. Toți
xenobiologii păreau să cadă de acord asupra unui lucru: toți
extratereștrii care invadau aveau același cod biochimic. Uneori, acesta
era foarte variat, dar, în esență, era același, ceea ce însemna că tipurile
diferite de Meduze aparțineau unei singure specii.
– Ați fost ocupați, șopti ea.
Oare era vorba de manipulare genetică sau Meduzele aveau o
fiziologie maleabilă? Dacă Lama Delicată știa asta, nu o arăta.
Oricum, era o ușurare să știe că omenirea nu lupta cu mai mult
de un dușman.
Existau însă o mulțime de alte mistere. De obicei, navele
Meduzelor călătoreau în multiplu de doi și nimeni nu reușise să-și dea
seama de ce. „Nu au făcut asta pe Adra”, se gândi Kira. De asemenea...
... Cuibul Transferului, cu formă rotundă, cu scop apăsător...
Kira icni când un alt puls dureros îi trecu prin cap. Deci xeno
încerca să comunice. „Cuibul Transferului...“În continuare nu oferea
prea multe informații, dar măcar acum avea un nume. Își făcu o notă
mentală să scrie tot ce îi arătase Lama Delicată.
Își dorea doar să nu fi fost totul atât de cifrat.
Nimeni nu reușise să identifice o planetă sau un sistem de
origine al extratereștrilor. Calculele inverse ale traiectoriilor FTL ale
navelor lor dezvăluiseră că Meduzele apăreau din toate direcțiile. Asta
însemna că ajungeau în spațiul normal în puncte diferite și își alterau în
mod intenționat cursul, ca să-și ascundă punctul de origine. Cu timpul,
lumina provenită de la întoarcerea lor în spațiul normal avea să ajungă
la astronomi, iar aceștia urmau să determine de unde veneau Meduzele,
însă „cu timpul”putea însemna ani și ani, poate chiar decenii.
Meduzele nu puteau călători însă prea departe. Navele lor erau
mai rapide în FTL, acest lucru era evident, dar nu erau atât de ridicol de
rapide încât să le permită extratereștrilor să călătorească sute de
ani-lumină într-o lună sau mai puțin. Așa că de ce nu se îndreptaseră
încă spre Sol sau spre colonii?
Cât despre motivul pentru care atacau... Răspunsul evident era
cucerirea, dar nimeni nu știa sigur, iar asta dintr-un singur motiv: până
în prezent, fiecare încercare de a descifra limbajul Meduzelor eșuase.
Potrivit dovezilor, limbajul lor era bazat pe miros, fiind atât de diferit de
orice limba umană, încât nici măcar cele mai strălucite minți nu știau de
unde să înceapă s-o traducă.
Kira se opri din citit, simțindu-se de parcă ar fi fost lovită. Sub
costum, Lama Delicată se întări. Pe Extenuating Circumstances,
înțelesese ce spusese Meduza la fel de clar ca orice om vorbitor de
engleză. Și ar fi putut să-i răspundă la fel, dacă ar fi vrut. Nu avea
niciun dubiu în privința asta...
Un fior o străbătu prin membre și tremură, simțindu-se ca
înconjurată de gheață. Asta însemna că era singura persoană care putea
comunica cu Meduzele?
Așa părea.
Se uită la interfață, căzând pe gânduri. Dacă ajuta Liga să
comunice cu Meduzele, oare asta ar fi putut să schimbe totul? Trebuia
să creadă că faptul că descoperise Lama Delicată era cel puțin o parte a
motivului invaziei. Era logic. Poate că Meduzele atacau ca răzbunare
pentru ceea ce ei credeau că era distrugerea Lamei Delicate.
Poate că, dacă se dezvăluia lor, acesta avea să fie primul pas
spre pace. Sau poate că nu.
Era imposibil să fie sigură fără să aibă mai multe informații, pe
care însă nu le putea obține în momentul de față.
Totuși, ce știa cu siguranță era că, dacă se preda Ligii, avea să-și
petreacă zilele închisă în camere mici, fără geamuri, fiind examinată la
nesfârșit și, dacă era norocoasă, oferind uneori servicii de traducere.
Și dacă, în schimb, s-ar fi dus la Compania Lapsang... rezultatul
ar fi fost, în mare, același, iar războiul ar fi continuat.
Kira lăsă să-i scape un țipăt înfundat. Se simțea prinsă la o
răscruce de drumuri, amenințată din toate direcțiile. Dacă situația avea o
soluție ușoară, ea nu o vedea. Viitorul devenise un vid negru,
imprevizibil.
Opri interfața, își trase pătura pe ea și căzu pe gânduri,
mușcându-se de interiorul obrazului.
– La naiba, spuse ea.
„Ce o să fac?”
Din toate întrebările, incertitudinile și evenimentele de
importanță galactică, dintr-o mare de opțiuni, dintre care toate puteau
avea consecințe catastrofale, și nu numai pentru ea, un singur adevăr
ieșea în evidență. Familia ei era în pericol. Chiar dacă crezuse că
părăsise planeta Weyland, chiar dacă trecuseră ani întregi de când
vizitase locul acela, ei încă mai contau pentru ea. Și ea pentru ei.
Trebuia să îi ajute. Și, dacă acest lucru avea să-i permită să-i ajute și pe
alții, atunci, cu atât mai bine.
Dar cum? Weyland se afla la peste 40 de zile distanță, călătorind
la viteze FTL standard. Se puteau întâmpla foarte multe în acea
perioadă. În plus, Kira nu voia ca familia ei să fie aproape de xeno, îi
era teamă că îi va răni din greșeală, iar dacă Meduzele își dădeau seama
cine era... putea la fel de bine să picteze o țintă uriașă pe ea și pe toți cei
din jur.
Își propti pumnul în punte, frustrată. Singura soluție realistă la
care se putea gândi ca să-și protejeze familia de la distanță era să ajute
la terminarea războiului. Iar asta o aducea înapoi la aceeași întrebare:
cum?
Indecisă și agonizând din această cauză, Kira dădu pătura la o
parte și se ridică, nesuportând să mai stea.

2.

Mintea ei zumzăia, năpădită de gânduri, iar Kira se plimba prin

partea din spate a calei, încercând să ardă energia în exces.
Dintr-un impuls, se întoarse și se îndreptă spre locul unde
entropiștii stăteau în genunchi, nu departe de oamenii care ascultau
litania de numere. Cei doi entropiști nu-și arătau vârsta, iar pielea lor
era străbătută de fire argintii în jurul tâmplelor și a liniei părului.
Amândoi purtau obișnuitele robe multicolore, având în mijlocul
spatelui, precum și pe manșete și pe tiv un logo stilizat care întruchipa o
pasăre phoenix care se ridică.
Întotdeauna îi admirase pe entropiști. Erau faimoși pentru
cercetările lor științifice, atât pentru cele aplicate, cât și pentru cele
teoretice, și aveau adepți care lucrau la nivel înalt în aproape toate
domeniile. De fapt, devenise o glumă obișnuită să spui că, dacă voiai să
faci o descoperire, primul pas era să te alături entropiștilor. Tehnologia
lor era în mod constant cu între cinci și zece ani înaintea tuturor.
Acumulatoarele lor Markov erau cele mai rapide care existau și se
zvonea că făcuseră și alte progrese tehnologice mult mai exotice, însă
Kira nu se baza prea mult pe aceste bârfe. Entropiștii atrăgeau multe
dintre mințile de top ale omenirii, chiar și câteva minți ale navelor, dar
nu erau singurii oameni isteți, dedicați, care încercau să înțeleagă
secretele Universului.
Cu toate astea, zvonurile aveau ceva adevăr în ele.
Mulți entropiști se implicau în modificarea destul de radicală a
genelor. Cel puțin asta era teoria, bazată pe înfățișarea lor sălbatic de
diferită. Se mai știa și că hainele lor erau acoperite de tehnologie
miniaturală, și că unele dispozitive ale entropiștilor se aflau la limita
miracolelor.
Dacă era cineva care putea s-o ajute să înțeleagă mai bine Lama
Delicată și Meduzele (cel puțin când venea vorba de tehnologie), aceștia
erau entropiștii. În plus, iar asta era cel mai important din punctul de
vedere al Kirei, entropiștii erau o organizație fără stat. Nu se aflau sub
jurisdicția niciunui guvern. Aveau laboratoare de cercetare și proprietăți
în Ligă, iar sediul lor era undeva pe lângă Shin-Zar. Dacă entropiștii își
dădeau seama că Lama Delicată era o tehnologie extraterestră, cel mai
probabil nu aveau să o raporteze la CMU, ci doar aveau să-i pună o
mulțime de întrebări.
Kira își aminti ce îi spusese șeful ei de cercetare, Zubarev, pe
când erau pe Serris:
– Dacă o să ai vreodată o discuție cu un entropist, e mai bine să
nu vorbești despre moartea Universului din cauza căldurii, mă auzi? Nu
o să mai scapi după asta. O să te bată la cap jumătate de zi sau mai mult,
asta ca să știi. Ai fost avertizată, Navárez.
Cu asta în minte, Kira se opri în fața bărbatului și a femeii.
– Mă scuzați, zise ea.
Se simțea ca și cum ar fi avut din nou șapte ani, când fusese
prezentată entropistului care vizitase Weyland. La acea vârstă, bărbatul
păruse extrem de impunător: un turn imens de carne și material care se
uita la ea...
Bărbatul și femeia se întoarseră spre ea.
– Da, Prizoniere? Cum te putem ajuta? întrebă bărbatul.
Ăsta era singurul lucru care nu-i plăcea la entropiști: insistența
lor de a-i numi pe toți „prizonier”. Universul nu era ideal, dar era
departe de a fi o închisoare. Până la urmă, trebuia să exiști undeva, așa
că, de ce nu aici?
– Pot să vorbesc cu voi?
– Bineînțeles. Te rog, ia loc, spuse bărbatul.
El și femeia se mutară, ca să-i facă loc. Mișcările lor erau
perfect coordonate, ca și Cum ar fi fost două părți ale aceluiași corp.
Kirei nu îi luă mult ca să-și dea seama că cei doi erau o colonie. Una
foarte mică, dar tot o colonie. Trecuse ceva timp de când avusese de-a
face cu una.
– Ea este Cercetătoarea Veera, spuse bărbatul, care arătă spre
partenera lui.
– Iar el e Cercetătorul Jorrus, spuse Veera, imitându-i gestul. Ce
vrei să ne întrebi, Prizoniere?
Kira ascultă numărătoarea măsurată în timp ce se gândea.
Mintea navei, Gregorovich, era posibil să asculte, așa că trebuia să evite
să spună ceva ce putea să contrazică povestea pe care o livrase mai
devreme în infirmerie.
– Numele meu e Kaminski, spuse ea. Eram pe nava la care s-a
oprit Wallfish mai devreme.
Veera încuviință.
– Am presupus...
– ...asta, termină Jorrus.
Kira își aranjă partea din față a costumului și își alese cuvintele
cu grijă.
– În ultimele trei luni, am fost ruptă de lume, așa că încerc să mă
pun la punct cu evenimentele actuale. Cât de multe știți despre
bioinginerie?
Jorrus spuse:
– Știm mai multe decât unii...
– ...și mai puține decât alții, zise Veera.
Kira știa că cei doi erau modești, ceea ce le era caracteristic.
– Faptul că am văzut tipuri diferite de Meduze m-a pus pe
gânduri. E posibil să faci un costum organic? Sau o armură organică?
Entropiștii se încruntară. Era ciudat să vadă aceeași expresie
perfect sincronizată pe două fețe diferite.
– Pari să ai deja experiență în ceea ce privește costumele de
piele neobișnuite, Prizoniere, spuse Jorrus.
El și partenera lui arătară spre Lamă Delicată.
– Asta? Kira ridică din umeri, ca și cum costumul nu ar fi fost
important. E o operă personalizată a unui prieten de-al meu. Arată mai
bine decât e.
Entropiștii acceptară explicația fără să protesteze.
Veera spuse:
– Atunci, Prizoniere, ca să-ți răspund la întrebare, ar fi posibil,
dar ar fi...
– ...nefolositor, continuă Jorrus.
– Pielea nu e la fel de puternică precum metalul și/sau compușii
acestuia, zise Veera. Chiar dacă ar fi să te bazezi pe o combinație de
diamant și nanotuburi din carbon, așa ceva nu ar oferi aceeași protecție
ca un set normal de armură.
– Ar fi dificil și să-l alimentezi, zise Jorrus. Procesele organice
nu pot oferi destulă energie fără intervalele de timp necesare. E nevoie
de superconductori, baterii, minireactoare și alte surse de energie.
– Chiar dacă energia nu ar fi o problemă, integrarea dintre
utilizator și costum ar fi dificilă, spuse Veera.
– Dar implanturile folosesc deja circuite organice, spuse Kira.
Jorrus clătină din cap.
– Nu la asta mă refer. Costumul ar fi organic, iar dacă ar fi viu,
atunci ar exista un risc de contaminare încrucișată.
– Celulele costumului e posibil să dezvolte rădăcini în corpul
utilizatorului și să crească unde n-ar trebui. Ar fi mai rău decât orice
formă naturală de cancer, spuse Veera.
– Și, la fel, celulele utilizatorului ar putea să afecteze
funcționarea costumului. Pentru a evita acest rezultat și pentru a evita ca
sistemul imun al utilizatorului să atace costumul acolo unde erau plasate
punctele de integrare...
– ...costumul ar trebui să fie făcut din ADN-ul utilizatorului.
Asta ar limita fiecare costum la un singur utilizator. Un alt aspect deloc
practic.
– Atunci, Meduzele... rosti Kira.
– Nu folosesc costume organice așa cum le înțelegem noi,
răspunse Veera, decât dacă știința lor e mult mai avansată decât pare.
– Înțeleg. Și nu știți nimic despre limbajul Meduzelor, în afară
de ce a fost deja publicat?
Veera răspunse:
– Din păcate...
– ...nu, continuă Jorrus. Ne cerem scuze. Multe lucruri continuă
să fie un mister când vine vorba despre extratereștri.
Kira se încruntă. Din nou, litania de numere îi umplu urechile cu
putere. Îi distrăgea atenția.
– Ce fac? Știți?
– Ne enervează pe noi, restul. Noi...
– ...le-am cerut să dea volumul mai încet, dar nu pot să dea mai
încet de atât. Dacă nu se dovedesc a fi...
– ...cooperanți pe viitor, e posibil să fim nevoiți să le vorbim mai
ferm.
– Da, zise Kira, dar cine sunt?
– Numeniștii, rostiră Veera și Jorrus împreună.
– Numeniștii?
– E un ordin religios care a început pe Marte în primele decenii
după colonizare. Venerează numerele.
– Numerele.
Entropiștii încuviințară.
– Numerele.
– De ce?
Veera zâmbi.
– De ce ai venera ceva? Pentru că ei consideră că numerele
conțin adevăruri profunde despre viață, Univers și tot ce ne înconjoară.
Mai exact...
Jorrus zâmbi:
– ...cred în numărat. Cred că, dacă numără destul de mult, pot să
numere fiecare număr întreg și, poate, când se termină timpul, vor rosti
numărul suprem.
– Dar e imposibil.
– Nu contează. E o chestiune de credință. Bărbatul pe care-l auzi
este Arhi Aritmeticul, cunoscut și ca Pontifex Digitalis, care este...
– ...denumirea rostită într-o latină șocant de proastă. Papa
Foxglove, așa cum...
– ...îi spun mulți. El...
– ...împreună cu asistenții de la Colegiul Enumerării - le plac
titlurile - recită fiecare număr nou, fără pauză sau întrerupere. Veera
arătă cu un deget încovoiat spre Numeniști. Consideră listarea
enumerării o...
– ...parte importantă a practicii lor religioase. În plus... În plus...
– ...cred că unele numere sunt mult mai importante decât altele.
Cele care conțin anumite secvențe de cifre sunt primare și tot așa.
– Pare a fi un lucru destul de ciudat, se încruntă Kira.
– Poate, ridică Veera din umeri, dar le oferă alinare, ceea ce e
mai mult decât se poate spune despre majoritatea lucrurilor.
Apoi Jorrus se aplecă spre Kira.
– Știi cum definesc ei un zeu?
Kira clătină din cap.
– Ca fiind partea mai mare din două jumătăți egale. Entropiștii
se legănară pe călcâie. Nu e minunat?
– Dar... asta nu are sens.
Veera și Jorrus ridicară din umeri.
– Așa e și cu credința în majoritatea timpului. Acum...
– ...mai sunt și alte întrebări la care putem să te ajutăm?
– Doar dacă știți sensul vieții, râse Kira.
În clipa în care cuvintele îi ieșiră din gură, Kira știu că făcuse o
greșeală și că entropiștii aveau să o ia în serios.
Și asta se și întâmplă. Jorrus spuse:
– Sensul vieții...
– ...diferă de la o persoană la alta, spuse Veera. Pentru noi, e
simplu. E căutarea înțelegerii, ca să...
– ...găsim un mod de a ne opune morții prin căldură a
Universului. Pentru tine...
– ...nu știm.
– De asta îmi și era teamă, spuse Kira, apoi nu se putu abține și
adăugă: luați de-a gata multe lucruri pe care alții le-ar disputa. De
exemplu, moartea prin căldură a Universului.
Cei doi vorbiră împreună:
– Dacă ne înșelăm, ne înșelăm, dar călătoria noastră e una care
merită. Chiar dacă credința noastră e investită greșit...
– ...succesul nostru va fi în beneficiul tuturor, spuse Jorrus.
Kira își înclină capul.
– Așa e. Nu am vrut să vă jignesc.
Înmuiați, cei doi își traseră de mânecile robelor. Jorrus spuse:
– Poate reușim să te ajutăm, Prizoniere. Înțelesul vine din scop...
– ...și scopul vine în multe forme.
Veera își întinse degetele. În mod surprinzător, Jorrus nu făcu la
fel. Ea spuse:
– Te-ai gândit vreodată că tot ce suntem își are originea în
rămășițele stelelor care au explodat odată?
– Vita ex pulvis, spuse Jorrus.
– Suntem făcuți din praf de stele moarte.
– Știu asta, spuse Kira. Este un gând minunat, dar nu-i văd
relevanța.
– Relevanța...
– ...este în extensia logică a acelei idei. Veera se opri o clipă.
Suntem conștienţi. Și suntem făcuţi din același lucru ca și cerurile.
– Nu înțelegi, Prizoniere? întrebă Jorrus. Suntem însăși mintea
Universului. Noi, Meduzele și toate ființele conștiente. Suntem
Universul care se uită la el însuși. Privim și învățăm.
– Și, într-o zi, noi și, prin extensie, Universul vom învăța să ne
extindem dincolo de acest tărâm și să ne salvăm de la extincția de altfel
inevitabilă, spuse Veera.
– Prin scăparea de moartea prin căldură a acestui spațiu, zise
Kira.
Jorrus încuviință.
– Chiar și așa, dar nu asta e ideea. Ideea e că acest act de
observare și de învățare este un proces pe care-l împărtășim cu toții...
– ...fie că ne dăm seama de asta sau nu. Ca urmare, acest lucru
oferă scop tuturor lucrurilor pe care le facem, indiferent de...
– ...cât de nesemnificative pot să pară, și, din acel scop, înțeles.
Deoarece însuși Universul, având în vedere conștiința prin propria ta
minte...
– ...e conștient de fiecare durere a ta și de tot ce-ți pasă. Veera
zâmbi. În cazul ăsta, liniștește-te că orice alegi în viață are importanță
dincolo de tine. Importanță chiar și la o scară cosmică.
– Asta pare puțin egocentric, spuse Kira.
– Poate că da, răspunse Jorrus. Dar...
– ...e posibil și să fie adevărat, zise Veera.
Kira își privi mâinile. Problemele ei nu se schimbaseră, dar,
cumva, acum erau mai ușor de gestionat. Ideea că era o parte din
conștiința Universului era liniștitoare, chiar dacă într-un mod abstract.
Orice avea să facă în continuare și orice avea să i se întâmple ei, chiar
dacă asta însemna să fie blocată în carantina CMU, tot avea să fie parte
dintr-o cauză mai mare decât ea însăși. Iar acela era un adevăr pe care
nu putea să i-l ia nimeni.
– Mulțumesc, spuse ea cu sinceritate.
Entropiștii își plecară capetele și își ridicară vârful degetelor la
frunte.
– Cu plăcere, Prizoniere. Fie ca drumul tău să te ducă mereu
spre cunoaștere.
– Cunoașterea e libertate, spuse ea, completând refrenul.
Definiția lor pentru libertate era diferită de a ei, dar le putea
aprecia crezul.
Apoi Kira se întoarse la locul ei dintre containere, își activă
interfața și reveni la știri cu o senzație nouă de hotărâre.

4.
Sosi noaptea pe navă, iar luminile din cameră căpătară o nuanță
roșiatică, ștearsă. Kirei îi fu greu să doarmă. Mintea ei era neliniștită, ca
și corpul ei, după ce petrecuse atât timp pe Valkyrie. În plus, era ciudat
să simtă din nou senzația de greutate, oricât de bine-venită ar fi fost
aceasta. O dureau obrazul și șoldul în locurile unde stătuse lipită de
punte.
Se gândi la Tschetter și apoi la toți ceilalți din echipa de
cercetare. Spera că CMU îi salvase pe supraviețuitori. Nu era bine să
petreacă prea mult timp criogenați. Procesele biologice esențiale,
precum digestia și producția de hormoni, începeau să fie afectate după
un anumit punct, iar Jennei mereu i se făcea rău de la criogenare...
Într-un final, Kira adormi, însă mintea ei era agitată, iar visele îi
erau mai intense decât de obicei. Se văzu acasă, sub forma unui copil.
Erau amintiri vechi, la care nu se mai gândise de ani întregi, dar care
păreau proaspete și actuale, ca și cum timpul s-ar fi învârtit în cerc.

Își urmărea sora, pe Isthah, prin rândurile de plante din sera

vestică. Isthah tremura și dădea din mâini în timp ce fugea, coada ei
șatenă fluturând în aer... Tatăl lor gătea arrosito ahumado, preparatul
pe care familia lui îl adusese din San Amaro când emigraseră de pe
Pământ și singurul motiv pentru care exista o vatră îngropată în curte.
Cenușă pentru zahăr, zahăr pentru orez. Mâncarea ei preferată,
deoarece avea aroma trecutului...
Apoi mintea ei se mută spre lucruri mai recente, la Adra și la
Alan, și îngrijorarea ei când venea vorba despre Meduze. Un amestec
de amintiri suprapuse.
Alan spunea:
– Poți să o scanezi? Poate să iei niște mostre?
Apoi Neghar:
– O să renunți la rulourile cu scorțișoară pentru asta?
Iar Kira răspunse:
– Scuze, știi cum e...
... știi cum e...
La sediu, după ce se trezise din criogenare. Alan o îmbrățișa.
– E vina mea. Nu ar fi trebuit să-ți cer să verifici pietrele alea.
Îmi pare foarte rău, iubito.
– Nu, nu-ți cere scuze, spuse ea. Cineva trebuia s-o facă.
 Și, undeva, Todash și băieții urlau și țipau.
– Nu e nimic la ușă. Hei, nu e nimic la ușă. Iubito, ce se aude la
ușă?

Kira se trezi transpirată, iar inima îi bătea cu putere. Era încă

noapte, iar sutele de oameni adormiți umpleau camera cu zgomotul
respirației lor.
Kira expiră zgomotos.
„Cineva trebuia s-o facă.“
Tremură și îsi trecu mâna peste cap. Încă o uimea cât de neted
era.
– Cineva, șopti ea.
Închise ochii, copleșită de o senzație subită a apropierii lui Alan.
Era ca și cum îl putea respira...
Kira știa ce ar fi făcut. Ce ar fi vrut ca ea să facă. Kira își trase
nasul și își șterse lacrimile. Curiozitatea îi dusese pe amândoi până la
stele, dar, în timp ce își satisfăceau curiozitatea, fuseseră nevoiți să-și
asume o anumită responsabilitate. Ea mai mult decât el. Xenobiologia
era o profesie mai riscantă decât geologia. Însă, indiferent de asta,
adevărul rămânea că toți cei care se aventurau în necunoscut aveau o
datorie să-i protejeze pe cei rămași în urmă, cei care își duceau viețile în
limite familiare.
O replică a entropiștilor îi răsună în minte: „Înțelesul vine din
scop...“
Iar Kira știa care era scopul ei. Să folosească faptul că înțelegea
limba Meduzelor ca să intermedieze pacea dintre specii. Sau, dacă asta
eșua, să ajute Liga să câștige războiul.
Însă avea să o facă după propriile ei reguli. Dacă mergea pe
Ruslan, Liga urma să o arunce înapoi în carantină, iar asta nu avea să
ajute pe nimeni (cu atât mai puțin pe ea). Nu, trebuia să fie pe teren, nu
blocată într-un laborator, ca să fie observată ca un microb în eprubetă.
Trebuia să fie acolo unde putea să interacționeze cu computerele
Meduzelor și să extragă datele pe care le putea obține. Și mai bine ar fi
fost să comunice cu o Meduză, dar Kira avea dubii că putea face asta
într-un mod sigur. Cel puțin nu încă. Dacă reușea să pună mâna pe un
transmițător de pe una dintre navele lor, acest lucru se putea schimba.
Se hotărâse. De dimineață, avea să vorbească cu Falconi despre
devierea spre un port mai apropiat de Ruslan. Poate fusese salvată pe
undeva tehnologia Meduzelor, pe care o putea examina, sau putea să
ajungă la o navă avariată a Meduzelor, dacă circumstanțele erau de
partea ei. Urma să fie nevoie de multă muncă de convingere, dar Kira
era încrezătoare că o putea face. Nicio persoană rezonabilă nu putea
ignora importanța spuselor ei și, deși era mai dur, Falconi părea destul
de rezonabil.
Închise ochii, simțindu-se hotărâtă. Chiar dacă era o greșeală,
avea să facă tot ce putea ca să oprească Meduzele.
Poate că atunci reușea să-și salveze familia și să se căiască
pentru păcatele ei de pe Adra.
 C APIT OLUL III
* * * * * * *

PRESUPUNERI

1.

Când luminile se aprinseră, Kira se trezi acoperită peste tot de

un strat subțire de praf, cu excepția feței. Cum mâncase, se așteptase la
asta. Din fericire, pătura acoperea cea mai mare parte din mizerie, și
reuși să dea la o parte pudra fără ca Inarë sau ceilalți să observe.
Își activă interfața și verifică activitatea de pe navele Meduzelor.
Era groaznic. Cele două nave de lângă Karelin încă mai hărțuiau
transportoarele din zonă și existau rapoarte neconfirmate care spuneau
că extratereștrii aterizaseră pe colonia mică de pe acea planetă. Între
timp, Meduzele de pe centura de asteroizi distruseseră șase procesoare
înainte să execute un ocol la viteză mare al planetei Chelomey.
Bombardaseră inelul locuit, distrugând cea mai mare parte a măsurilor
de apărare a stației, apoi își continuaseră drumul spre un alt set de
instalații de minerit.
Pagubele aduse stației erau groaznice, dar, în cea mai mare
parte, erau doar de suprafață. Structura părea să reziste. Asta era o
ușurare. Dacă inelul locuit s-ar fi rupt... Kira tremură la gândul că mii
de oameni aveau să fie aruncați în spațiu, atât bătrâni, cât și tineri.
Puține lucruri erau la fel de groaznice sau de terifiante. Chiar în timp ce
se uita, trei transportoare diferite plecară de pe Chelomey, ca parte a
efortului de evacuare.
Kira își mută atenția spre Cygni B și observă că una dintre
navele Meduzelor explodase în timpul nopții, lăsând în urmă un nor de
resturi și radiații puternice.
Un grup de mineri, care își spuneau Moluștele Țipătoare, își
asumau responsabilitatea. Se pare să reușiseră să manevreze o dronă în
nava Meduzelor și să o arunce în aer, afectând controlul intern al navei.
Distrugerea navei extraterestre era o nimica toată în imaginea de
asamblu a războiului, însă o făcu pe Kira să se simtă bine. Meduzele
aveau avantajele lor, dar, la naiba, oamenii nu aveau să se lase
manipulați.
Asta nu schimbă însă faptul că tot sistemul era atacat. Kira
auzea oameni vorbind despre situația de pe Chelomey (mai mulți
refugiaţi păreau să vină de acolo), precum și despre nava distrusă a
Meduzelor.
Kira dădu la o parte veștile și ignoră zgomotul continuu. Începu
să caute un loc unde putea s-o lase Falconi. Undeva relativ aproape,
într-un loc care să nu fie atacat în prezent de Meduze. Nu erau prea
multe opțiuni: un mic inel locuit aflat dincolo de orbita lui Tsiolkovsky,
o centrală de combustibili care se afla în punctul L3 Lagrangian de pe
Karelin, un avanpost de cercetare de pe Hrozny, a patra planetă a
stelei...
Se opri asupra stației Malpert, o mică instalație de minerit aflată
pe centura internă de asteroizi. Cygni 61 avea două astfel de centuri, iar
Wallfish se afla momentan între ele. Aceasta avea mai multe lucruri
care o recomandau: compania avea un reprezentant acolo, iar CMU
avea mai multe nave care păzeau instalațiile, inclusiv un crucișător,
Darmstadt CMUS.
Kira se gândi că poate reușea să convingă pe cineva de la CMU
să o ducă pe nava Meduzelor. În plus, părea că un comandant CMU
care era implicat activ în lupta cu extratereștrii putea să aprecieze
valoarea informațiilor pe care le avea de oferit mai mult decât un oficial
blocat în spatele unui birou de pe Ruslan sau de pe stația Vyyborg.
Oricum, era cea mai bună șansă a ei.
Gândul riscurilor la care se expunea o făcu să ia o pauză. Ce
făcea era posibil să se întoarcă împotriva ei în nenumărate moduri. Apoi
se îndreptă de spate. „Nu contează.“Avea să fie nevoie de mai mult de
un val de emoții ca să o facă să renunțe.
În colțul interfeței apăru un steag, alertând-o că primise un
mesaj nou.

De ce lepezi praf, O, Tu, Sac de carne variat?

Excrescențele tale îmi înfundă filtrele. - Gregorovich

Kira își permise să zâmbească. Deci, oricum nu ar fi putut să îl

țină secret pe Lamă Delicată. Își subvocaliză răspunsul și scrise:

Doar nu te aștepți să îți dau răspunsul așa ușor? Trebuie

să vorbesc cu căpitanul cât mai repede posibil. În privat. E o
chestiune pe viață și pe moarte. - Kira

Răspunsul apăru peste o secundă:

Orgoliul tău mă intrigă și aș vrea să primesc buletinul tău

informativ. - Gregorovich

Kira se încruntă. Ăsta era un „da”sau un „nu”?

Nu fu nevoită să aștepte prea mult ca să afle. Peste nici cinci
minute, femeia scundă, cu păr blond, pe care o văzuse în celălalt
compartiment, apăru în ușă. Aceasta purta o jachetă oliv, fără mâneci,
iar asta îi evidenția brațele musculoase, care apăreau doar în urma
modificării genetice sau a multor ani de ridicat greutăți și de dietă
controlată. În ciuda acestui lucru, fața îi era ascuțită și delicată, chiar
feminină. Pe umăr avea un aruncător de cartușe care părea periculos.
Femeia își ridică două degete la gură și fluieră.
– Hei, Kaminski! Treci aici! Căpitanul vrea să te vadă.
Kira se ridică. Toată lumea era cu ochii pe ea în timp ce se
îndreptă spre ușă. Femeia îi făcu semn și apoi arătă spre hol.
– Tu prima, Kaminski.
În clipa în care ușa se închise în urma lor, femeia spuse:
– Ține-ți mâinile unde pot să le văd.
Kira o ascultă în timp ce se îndreptau spre partea centrală. Cu
lentilele de contact, interfețele publice ale navei erau acum vizibile:
proiecții colorate fixate pe uși, pereți și corpuri de iluminat, și uneori
chiar sub forma unor puncte suspendate în aer. Acestea transformaseră
interiorul murdar al navei Wallfish într-o construcție strălucitoare,
modernă.
Mai erau și alte opțiuni. Le trecu în revistă, privind în timp ce
împrejurimile sale treceau de la o înfățișare ca de castel la un cadru din
lemn, în stilul Art Nouveau. Apoi peisaje extraterestre (unele calde și
îmbietoare, altele presărate cu furtuni și luminate de câte un fulger
ocazional, și chiar un coșmar abstract, inspirat de un fractal, care îi
reaminti incomod de mult de Lamă Delicată.
Suspectă că ultima parte era preferata lui Gregorovich.
La final, Kira se opri la interfața inițială. Era cea mai puțin
derutantă, fiind destul de veselă.
– Ai un nume? întrebă ea.
– Da. E Taci-Naibii-Din-Gură-Și-Mergi-Mai-Departe.
Apoi ajunseră la puntea cu infirmeria, iar femeia o bătu pe spate
și spuse:
– Aici.
 Kira coborî de pe scară și înaintă dincolo de ușa etanșă, pe
coridor. Se opri apoi când văzu stratul de pe perete, cel pe care Trig îi
spusese să-l ignore ziua anterioară.
Imaginea acoperea doi metri pătrați. În ea, un batalion de iepuri
îmbrăcaţi în armură înainta spre o forță la fel de echipată (tot iepuri) pe
un câmp răvășit de bătălie. Forța din apropiere era condusă de... porcul
Runcible, care acum avea o pereche de colți de mistreț, iar opoziția era
condusă de nimeni altcineva decât de pisica navei, domnul Fuzzypants,
care mânuia câte un aruncător de flăcări în fiecare labă blănoasă.
– Ce e asta, pentru numele lui Thule? întrebă Kira.
Femeia cu fața ascuțită avu grația să pară rușinată.
– Am pierdut un pariu cu echipajul de pe Ichorous Sun.
– Ar fi... putut fi mai rău, spuse Kira.
Pentru un pariu făcut într-un bar, scăpaseră ieftin.
Femeia încuviință.
– Dacă am fi câștigat, căpitanul avea să-i facă să picteze... De
fapt, nu vrei să știi.
Kira fu de acord.
Un semn cu aruncătorul de cartușe fu destul pentru Kira să-și
continue drumul. Se întrebă dacă trebuia să-și țină mâinile deasupra
capului.
Plimbarea lor se termină la o altă ușă etanșă, aflată în cealaltă
parte a navei. Femeia bătu pe valva din centru și, peste o clipă, se auzi
vocea lui Falconi:
– E deschis.
Valva scoase un zgomot satisfăcător când o întoarse.
Ușa se deschise, iar Kira fu surprinsă să vadă că nu se întâlneau
într-un centru de control, ci într-o cabină. Mai exact, în cabina lui
Falconi.
Camera era destul de mare încât să faci câțiva pași fără să te
lovești de mobilă. Patul, chiuveta, dulapurile și pereții, totul era cât se
poate de simplu, chiar și cu interfața activată. Singurul ornament se afla
pe birou: un bonsai noduros, cu frunze argintii-gri și un trunchi răsucit
în formă de S.
Kira era impresionată, deși nu voia asta. Era greu să ții în viață
un bonsai pe o navă spațială, însă, cu toate astea, copacul părea sănătos
și bine îngrijit.
Căpitanul stătea la birou, șase ferestre fiind înșirate în ecranul
său holografic.
Nasturii de sus ai cămășii sale erau desfăcuți, cât să dezvăluie
marginea unui mușchi bronzat, dar atenția îi fu atrasă de mânecile
suflecate și de antebrațele goale. Pielea expusă era o masă întortocheată
de cicatrice pătate. Arăta, parțial, ca un plastic topit, tare și strălucitor.
Prima reacție a Kirei fu repulsia. „De ce?”Arsurile și cicatricele,
în general, erau ușor de tratat. Chiar dacă Falconi fusese rănit și nu
avusese acces la facilități medicale, de ce nu îndepărtase țesutul mai
târziu? De ce își dăduse voie să fie... deformat?
Runcible trona în poala lui Falconi. Ochii porcului erau pe
jumătate închiși, iar coada acestuia se mișca satisfăcută, în timp ce
căpitanul îl mângâia în spatele urechilor.
Nielsen stătea lângă căpitan, cu brațele încrucișate și cu o
expresie de nerăbdare pe față.
– Ai vrut să mă vezi? întrebă Falconi.
Acesta zâmbi, părând să îi placă disconfortul Kirei.
Reevaluă impresia inițială pe care o avusese despre el. Dacă era
dispus să-și folosească cicatricele ca să o dezechilibreze, atunci era mai
deștept și mai periculos decât îl considerase inițial. Și, dacă era să ia în
considerare și bonsaiul, și mai cult, chiar dacă era un nemernic care
exploata tot ce putea.
– Trebuie să vorbesc cu tine între patru ochi, spuse ea.
Falconi făcu un semn spre Nielsen și spre femeia blondă.
– Orice ai de spus, poți s-o faci în fața lor.
Iritată, Kira spuse:
– E vorba de ceva serios, căpitane. Nu glumeam când i-am spus
lui Gregorovich că e o chestiune de viață și de moarte.
Zâmbetul zeflemitor nu părăsi buzele lui Falconi, dar ochii i se
umplură de ace din gheață albastră.
– Te cred, domnișoară Kaminski. Dar dacă ai impresia că o să
mă întâlnesc cu tine singur, fără martori, probabil crezi că sunt un idiot.
Ele rămân și cu asta basta.
În spatele ei, Kira auzi cum femeia musculoasă își reajusta mâna
pe aruncător.
Kira își lipi buzele strâns, încercând să decidă dacă putea insista.
Nu părea să fie cazul, așa ca renunță.
– Bine, zise ea. Poți măcar să închizi ușa?
Falconi încuviință.
– Cred că asta se poate. Sparrow?
Femeia care o însoțise pe Kira închise ușa, deși nu o închise și
cu cheia, ca să fie mai ușor de deschis în cazul unei urgențe.
– Ei bine, ce e? întrebă Falconi.
Kira inspiră adânc.
– Numele meu nu e Kaminski. E Kira Navárez. Iar ăsta nu e un
costum de piele, ci un organism extraterestru.

2.

Falconi izbucni în râs atât de tare, încât îl deranjă pe Runcible.

Porcul horeai și își privi stăpânul cu o expresie care părea să fie una de
îngrijorare.
– Buuuun, spuse Falconi. Ce glumă bună! Foarte amuzant,
domnișoară... Zâmbetul îi dispăru când îi studie fața. Vorbești serios.
Ea încuviință.
Lângă ea se auzi un zgomot, iar Kira o văzu în colțul ochiului pe
Sparrow îndreptând arma spre capul ei.
– Poți să nu faci asta? întrebă Kira. Serios, nu e o idee bună.
Deja simțea că Lama Delicată se pregătea pentru acțiune.
Falconi făcu un semn cu mâna și Sparrow lăsă, reticentă, arma
jos.
– Demonstrează-mi.
– Ce anume? întrebă Kira confuză.
– Demonstrează-mi că e un artefact extraterestru, zise el, arătând
spre brațul ei.
Kira ezită.
– Promite-mi doar că nu o să tragi cu arma, da?
– Depinde, mormăi Sparrow.
Apoi Kira convinse masca costumului să îi alunece pe față. Făcu
asta mai lent decât în mod normal, ca să nu sperie lumea, dar, chiar și
așa, Falconi se încordă, iar Nielsen își trase arma din teacă.
Runcible o privi pe Kira cu ochi mari. Râtul i se mișcă în timp
ce o mirosea.
– La naiba, zise Sparrow.
După câteva secunde, când demonstră ce avea de demonstrat,
Kira lăsă Lama Delicată să se relaxeze, iar masca se retrase,
expunându-i fața din nou. Aerul din cabină era din nou răcoros pe pielea
sa nou expusă.
Falconi rămase nemișcat. Prea nemișcat. Kira era îngrijorată.
Dacă se hotăra să o arunce în spațiu și să scape de problemă?
Apoi bărbatul spuse:
– Explică-mi. Și ar fi bine să ai o explicație bună, Navárez.
Kira începu să vorbească. În cea mai mare parte, îi spuse
adevărul, însă în loc să recunoască faptul că Lamă Delicată îi omorâse
pe Alan și pe colegii ei de pe Adra, dădu vina pe atacul Meduzelor.
Parțial, ca să nu-l sperie pe Falconi, și parțial pentru că nu voia să
discute despre rolul ei în tot ce se întâmplase.
Când termină, în cabină urmă o tăcere lungă.
Runcible grohăi și se foi, încercând să coboare. Falconi îl puse
pe jos și îl împinse spre ușă.
– Dă-i drumul. Trebuie să folosească litiera.
Porcul trecu pe lângă Kira, iar Sparrow deschise ușa.
 Când femeia închise ușa din nou, Falconi spuse:
– Gregorovich?
După câteva secunde, vocea minții navei se auzi din tavan:
– Povestea ei este corectă. Rapoartele menționează o Kira
Navárez ca fiind xenobiolog senior în misiunea de cercetare de pe
Adrasteia. Aceeași Navárez a fost listată în manifestul echipajului de pe
SLV Fidanza. Datele biometrice se potrivesc cu rapoartele publice.
Falconi se bătu cu degetele de coapsă.
– Ești sigură că acest xeno nu e contagios?
Întrebarea era îndreptată spre Kira.
Ea încuviință.
– Dacă era așa, restul echipei mele ar fi fost infectată, ca și
echipajul de pe Extenuating Circumstances. CMU m-a testat riguros,
căpitane. Nu au găsit niciun risc de răspândire.
O altă minciună, dar era una necesară.
Se încruntă.
– Chiar și așa...
– Ăsta e domeniul meu de experiență, zise Kira. Crede-mă.
Cunosc riscurile mai bine decât majoritatea oamenilor.
– Bine, Navárez, să spunem că așa e. Să spunem că totul e
adevărat Ai găsit ruine extraterestre și acest organism. Apoi, peste
câteva săptămâni, Meduzele au apărut și au început să tragă. Am înțeles
bine?
Urmă o pauză incomodă.
– Da, zise Kira.
Falconi își lăsă capul pe spate, privirea lui fiind tulburător de
intensă.
– Se pare că ai avut mai mult de-a face cu acest război decât lași
să se vadă.
Cuvintele lui ochiră temerile Kirei. La naiba! își dorea ca
bărbatul să nu fi fost atât de deștept.
– Nu știu ce să zic. Nu știu decât ce ți-am spus.
 – Mhm. Și de ce ne spui asta? Falconi se aplecă în față,
odihnindu-și coatele pe genunchi. Ce vrei mai exact?
Kira își linse buzele. Asta era cea mai delicată parte.
– Vreau să redirecționezi Wallfish și să mă lași la stația Malpert.
De data asta, Falconi nu mai râse. Urmă un schimb de priviri cu
Nielsen, apoi bărbatul spuse:
– Fiecare persoană din hală ne plătește ca să îi ducem pe Ruslan.
De ce naiba ne-am schimba traiectoria acum?
Kira își opri un comentariu legat de folosirea cuvântului „plătit”.
Nu era momentul să fie ostilă. Alegându-și cuvintele potrivite, spuse:
– Pentru că pot să înțeleg limbajul Meduzelor.
Nielsen ridică o sprânceană.
– Poți să ce?
Apoi Kira le povesti despre experiența ei cu Meduza de pe
Extenuating Circumstances. Sări peste visele și amintirile provenite de
la Lamă Delicată. Nu avea rost să-i facă să creadă că era nebună.
– Atunci, de ce nu vrei să mergi pe Ruslan? întrebă Sparrow, pe
un ton tăios.
– Trebuie să ajung pe una dintre navele Meduzelor, zise Kira, și
cea mai mare șansă să fac asta e aici. Dacă merg pe Ruslan, Liga o să
mă închidă din nou într-o cutie.
Falconi își scărpină bărbia.
– Asta nu explică de ce ar trebui să schimbăm cursul. Sigur,
dacă tot ce spui e adevărat, e important. Dar șapte zile nu vor conta prea
mult atunci când vine vorba despre cine va câștiga războiul.
– Ba ar putea să conteze, spuse Kira, care nu era însă prea
convinsă. Apoi schimbă tactica: Uite, Corporația Lapsang are un
reprezentant pe Malpert. Dacă poți să mă duci la el, garantez că acea
companie va plăti o taxă semnificativă pentru ajutorul tău.
– Da? Falconi ridică sprâncenele. Cât de semnificativă?
– Pentru accesul privilegiat la o piesă unică a tehnologiei
extraterestre? Destul cât să cumperi toată antimateria de care ai nevoie.
 – Serios?
– Da.
Nielsen își desfăcu brațele și spuse încet:
– Malpert nu e chiar atât de departe. Durează doar câteva zile și
tot o să putem să-i ducem pe toți pe Ruslan.
Falconi mormăi.
– Și ce ar trebui să spun când șefii CMU de pe Vyyborg o să-mi
sară în cap pentru schimbarea cursului? Erau nerăbdători să pună mâna
pe toți cei de pe Valkyrie.
Tonul bărbatului era plat, de parcă ar fi provocat-o pe Kira să îl
contrazică atunci când venea vorba de transmițătorul navei.
Aceasta îl privi.
– Spune-le că s-a stricat ceva pe navă și că ai nevoie de ajutor.
Sunt sigură că te vor crede. Te pricepi să inventezi povești credibile.
Sparrow pufni și un zâmbet vag îi apăru pe buze lui Falconi.
– Bine, Navárez. S-a făcut, dar cu o condiție.
– Care? întrebă Kira, precaută.
– Trebuie să îl lași pe Vishal să te examineze ca la carte.
Expresia lui Falconi era serioasă. Nu o să accept niciun xeno de-al tău
decât dacă primești undă verde de la doctor. Accepți?
– Da, spuse Kira.
Oricum, nu prea avea de ales.
– Atunci, bine, încuviință căpitanul. Ai face bine să nu ne
păcălești în privința taxei, Navárez.

3.

Sparrow o escortă pe Kira din cabina lui Falconi în infirmerie.

Vishal îi aștepta, îmbrăcat în costum complet de protecție.
– Chiar e necesar, doctore? întrebă Sparrow.
– O să vedem, zise Vishal.
Kira realiză că doctorul era furios. Prin vizorul căștii sale îi
zărea expresia încordată.
 Fără să i se spună, se așeză pe masa de examinare. Simți nevoia
de a limpezi puțin apele și spuse:
– Îmi pare rău pentru că nu am respectat izolarea, dar nu
credeam că există vreun risc ca acest xeno să se răspândească.
Vishal mormăi în timp ce se ocupa cu strângerea uneltelor,
începând cu un laborator vechi și gros de cipuri, care era sub chiuvetă.
– Nu ai de unde să știi sigur. Se presupune că ești xenobiolog,
domnișoară, nu-i așa? Ar trebui să știi cât de important e să respecți
protocolul.
Răspunsul lui o înțepă. „Da, dar...”
Nu se înșela, dar, în același timp, nu prea avusese de ales. Kira
nu spuse însă asta. Nu era acolo ca să înceapă o dezbatere.
Își propti călcâiele de sertarele construite la baza mesei de
examinare în timp ce aștepta. Sparrow rămăsese la ușă, privind-o.
– Tu ce faci mai exact pe navă? o întrebă Kira.
Expresia lui Sparrow rămase neutră, lipsită de emoții.
– Ridic lucruri grele și le pun jos.
Își ridică brațul și încordă bicepșii și tricepșii, etalându-și
mușchii.
– Observ.
Apoi Vishal începu să-i pună multe întrebări Kirei. Aceasta
răspunse cât putu de bine. Nu se abținu de la nimic. Știința era sacră și
știa că doctorul doar își făcea treaba.
La cererea lui Vishal, Kira îi arătă cum putea întări suprafața
Lamei Delicate în modelele pe care le alegea.
Apoi doctorul apăsă pe ecranul de control al medibotului aflat
deasupra capului ei. În timp ce mașinăria se îndrepta spre ea, brațul
mecanic desfășurându-se ca un origami din metal, Kira își aminti de
celula de pe Extenuating Circumstances și de S-PAC-urile din pereți, și
tresări fără să vrea.
– Nu te mișca! strigă Vishal.
Kira privi în jos și se concentră pe respirație. Ultimul lucru de
care avea nevoie era ca Lama Delicată să reacționeze la o amenințare
imaginată și să distrugă medibotul. Căpitanul Falconi sigur n-ar fi fost
încântat de asta.
În următoarele două ore, Vishal o testă în multe dintre modurile
în care o făcuse și Carr, și poate nu numai. Părea foarte creativ. În timp
ce medibotul plutea deasupra ei, o înțepa și rula toate diagnosticele din
programul său extins, Vishal se concentră și pe propria sa investigație,
uitându-se la ochii ei, la urechi și la nas, luând probe și mostre pentru
laboratorul de cipuri și, în general, făcând-o să se simtă foarte incomod.
Își ținu casca pusă tot timpul, cu vizorul închis.
Vorbiră puțin. Vishal îi dădea ordine, iar Kira le respecta cât mai
rapid posibil. Nu voia decât ca totul să se termine.
La un moment dat, îi ghiorțăi stomacul și își dădu seama că nu
mâncase micul dejun. Vishal observă și, fără ezitare, îi dădu un baton
dintr-un dulap aflat în apropiere. O privi cu interes în timp ce mesteca și
înghițea.
– Fascinant, șopti el, în timp ce-i ridică laboratorul din cipuri la
gură și se uită la date.
Din acel moment, continuă să vorbească cu el însuși, spunând
lucruri codate, precum „difuzie 3%”și „Nu e posibil. Asta ar...“și
„ATP-ul? Nu are.“
Nimic din toate astea nu o ajutară pe Kira să înțeleagă mai bine
ce se întâmpla.
Într-un final, bărbatul spuse:
– Domnișoară Navárez, încă e necesar un test de sânge, da?
Totuși, singurul loc de unde pot să iau este...
– Fața mea, încuviință Kira. Știu. Fă ce ai de făcut.
Bărbatul ezită.
– Nu există un loc bun de pe față de unde să iau sânge și pot fi
afectați mai mulți nervi. Mi-ai arătat că acest costum poate să se miște
la comanda ta...
– Oarecum.
 – Dar știi că poate să se miște. Așa că te întreb: poți să-l miști ca
să expună o altă parte a corpului? Poate aici? Și arătă spre partea
interioară a cotului ei.
Ideea o luă prin surprindere pe Kira. Nici măcar nu se gândise să
încerce.
– Nu... știu, spuse ea cu sinceritate. Poate.
În ușă, Sparrow băgă o bucată de gumă în gură.
– Încearcă, Navárez, rosti ea și făcu un balon mare, roz, care
explodă.
– Lăsați-mă un pic, spuse Kira.
Doctorul se așeză pe scaun, așteptând.
Kira se concentră pe partea interioară a cotului. Se concentră cât
de mult putu și, cu mintea, împinse.
Suprafața costumului străluci ca reacție. Kira se concentră și mai
tare și luciul se transformă în valuri în timp ce fibrele celei de-a doua
pieli a ei se topiră una într-alta, ca să formeze o suprafață neagră,
sticloasă.
Lama Delicată îi rămase însă fixată pe braț, mișcându-se și
curgând cu o strălucire lichidă. Însă când atinse zona mai moale,
degetele i se înfundară în suprafață și pielea atinse piele cu o intimitate
neașteptată.
Kirei nu-i veni să creadă. Inima îi bătea cu putere, datorită
entuziasmului și a presiunii. Efortul mental era prea mare ca să-l
mențină prea mult timp, iar în clipa în care-și mută atenția, costumul se
întări și se întoarse la forma sa normală, striată.
Frustrată, însă și încurajată, Kira încercă din nou, presând Lama
Delicată cu mintea.
– Haide, la naiba, șopti ea.
Costumul părea derutat de intențiile ei. Se agită în jurul brațului
afectat de atacul ei. Kira insistă și mai mult. Agitația se intensifică, după
care un fior rece se împrăștie în partea interioară a cotului ei.
Centimetru cu centimetru, Lamă Delicată se retrase lângă încheieturi,
expunând pielea palidă aerului răcoros.
– Repede, spuse Kira cu dinții strânși.
Vishal apăsă seringa de cotul Kirei. Aceasta simți o ușoară
înțepătură, apoi bărbatul se retrase.
– Gata!
Kira încă se lupta să o țină pe Lamă Delicată retrasă și își atinse
brațul, pielea goală, cu degetele. Savură senzația: o plăcere simplă, care
i se păruse pierdută pentru totdeauna.
Efortul se dovedi a fi prea mare, iar Lamă Delicată se întinse și
îi acoperi din nou partea interioară a cotului.
– La naiba, zise Sparrow.
Kira expiră, simțindu-se ca și cum ar fi urcat niște scări în fugă.
Tot corpul îi era străbătut de un fior electric. Dacă exersa, poate, cu
timpul, avea să fie posibil să-și elibereze tot corpul de acest xeno.
Gândul îi dădu prima senzație reală de speranță de când se trezise în
carantină pe Extenuating Circumstances.
Ochii i se umplură de lacrimi și clipi, nedorind ca Sparrow sau
doctorul să vadă asta.
Cu sângele pe care-l luă, Vishal făcu și mai multe teste, iar în tot
acest timp, vorbi singur. Kira se detașă în timp ce-i ascultă comentariile
fragmentate. Pe peretele opus era o pată, în formă de anason stelat sau
poate de păianjen mort care fusese storcit de un pahar cu fundul plat. O
privi, cu mintea goală...
...
Kira tresări, dându-și seama că Vishal tăcuse de ceva timp.
– Ce e? întrebă ea.
Doctorul o privi de parcă ar fi uitat că era acolo.
– Nu știu ce să înțeleg din xeno ăsta al tău. Dădu din cap. Nu
seamănă cu nimic din ce am studiat până acum.
– Cum adică?
Bărbatul împinse scaunul de lângă masă.
– Aș avea nevoie de câteva luni înainte să-ți pot răspunde.
Organismul are... Ezită. Interacționează cu trupul tău în moduri pe care
nu le înțeleg. Nu ar trebui să fie posibil!
– De ce nu?
– Pentru că nu folosește ADN sau ARN. Nici Meduzele, dar...
– Poți să-ți dai seama dacă sunt înrudiți?
Vishal dădu frustrat din mână.
– Nu, nu. Dacă organismul e artificial, așa cum mai mult ca
sigur că este, atunci creatorii săi ar fi putut să-l construiască folosind ce
aranjamente de molecule voiau, da? Nu erau limitați la propria lor
biologie. Dar nu asta e important. Fără ADN sau ARN, cum știe
costumul tău să interacționeze cu celulele tale? Chimia noastră e cu
totul diferită!
– Asta m-am întrebat și eu.
– Da, și...
Un țiuit scurt se auzi dinspre consola principală a infirmeriei,
apoi se auzi în difuzoare vocea lui Falconi:
– Doctore, care e verdictul? Ai fost foarte tăcut.
Vishal zâmbi, apoi își dădu jos casca.
– Pot să-ți spun că domnișoara Navárez nu are pojar, oreion sau
rubeolă. Are niveluri sănătoase ale zahărului și, deși implanturile ei nu
funcționează, cine s-a ocupat de instalarea lor a făcut o treabă bună.
Gingiile arată bine. Urechile nu sunt blocate. Ce te aștepți să spun?
– E contagioasă?
– Ea nu este. Nu știu ce să spun despre costum. Năpârlește praf -
în acel moment, Sparrow păru panicată -, dar praful pare a fi complet
inert. Cine știe, însă? Nu am instrumentele de care am nevoie. Dacă aș
fi fost în vechiul meu laborator...
Vishal dădu din cap.
– Ai vorbit cu Gregorovich?
Doctorul își dădu ochii peste cap.
– Da, dacă mintea binecuvântată a navei s-ar catactisi să se uite
la date... Nu a prea fost de ajutor, decât dacă iei la socoteală faptul că
mi-a citat din Tyrollius.
– Tot ce ține de costum...
Un strigăt entuziasmat îl întrerupse pe căpitan când Runcible
intră în infirmerie. Porcul mic și maroniu se duse la Kira și îi mirosi
piciorul, apoi se duse în grabă la Sparrow și se așeză între picioarele ei.
Femeia se aplecă și îl mângâie între urechi. Porcul își ridică râtul
și păru aproape să zâmbească.
– Tot ce ține de costum se potrivește cu tot ce a spus ea?
– Din câte văd, da. Jumătate din timp, nici nu știu dacă am de-a
face cu o celulă organică, o nanomașinărie sau un hibrid ciudat.
Structura moleculară a costumului pare să se schimbe cu fiecare
secundă.
– O să începem să facem spume la gură și să leșinăm? Sau o să
ne omoare în somn? Asta vreau eu să știu.
Kira se foi incomod, gândindu-se la Alan.
– Pare... puțin probabil în momentul de față, răspunse Vishal.
Nimic din testele făcute nu arată că acest xeno este o amenințare
imediată. Dar trebuie să te avertizez că nu am cum să fiu sigur, având în
vedere ce echipament am.
– Am înțeles, spuse Falconi. Bun. Atunci, cred că o să riscăm.
Am încredere în tine, doctore. Navárez, ești acolo?
– Da.
– O să schimbăm ruta direct spre stația Malpert. Timpul estimat
de sosire este de mai puțin de 42 de ore.
– Am înțeles și mulțumesc.
Bărbatul mormăi.
– Nu fac asta pentru tine, Navárez... Sparrow, știu că asculți.
Du-o pe invitată în cabina noastră suplimentară de pe puntea C. Poate
să stea acolo pe durata drumului. Cel mai bine e să o ținem departe de
restul pasagerilor.
Sparrow se îndreptă de spate.
– Da, domnule.
 – A, și, Navárez? Ești bine-venită să ni te alături în sala de mese.
Cina e la 19 fix.
Apoi linia se închise.

4.
Sparrow sparse un alt balon de gumă.
– Bun, să mergem.
Inițial, Kira nu o ascultă. Se uită la Vishal și spuse:
– Poți să-mi trimiți și mie rezultatele, ca să mă uit peste ele?
– Da, sigur că da.
– Mulțumesc. Și mulțumesc pentru că ai fost atât de minuțios.
Vishal păru surprins de răspunsul ei. Apoi făcu o scurtă
plecăciune și râse, sunetul fiind unul scurt și melodios.
– Când există riscul de a muri din cauza unei infestări
extraterestre, cum să nu fiu minuțios?
– Bine punctat.
Apoi Kira o urmă pe Sparrow pe coridor.
– Ai ceva în cală de care să ai nevoie? întrebă femeia mai
scundă.
Kira scutură din cap.
– Sunt bine.
Împreună, coborâră spre următorul nivel al navei. În timp ce
mergeau, sună alarma, iar puntea păru să se încline și să se învârtă sub
ele, în momentul în care Wallfish se reorientă spre noul său vector.
– Cantina e pe aici, spuse Sparrow, care arătă spre o ușă
marcată. Mănâncă, dacă ți se face foame. Doar nu. Atinge. Afurisita. De
ciocolată.
– Asta a fost o problemă?
Femeia pufni.
– Trig o tot mănâncă și spune că nu și-a dat seama că și noi,
restul, voiam... Uite, aici e locul tău.
Se opri în fața unei alte uși.
 Kira încuviință și intră. În spatele ei, Sparrow rămase nemișcată,
uitându-se la ea până când ușa se închise.
Kira se simțea mai degrabă ca un prizonier decât ca un pasager.
Se uită în jur. Cabina era cam cât jumătate din cabina lui Falconi. Într-o
parte erau un pat și un dulap pentru depozitare, iar în cealaltă, o
chiuvetă și o oglindă, o toaletă și un birou cu ecranul unui computer.
Pereții erau maronii, ca și coridoarele, și nu existau decât două lumini,
câte una în fiecare parte: pete albe cu grilaje din metal. Mânerul
dulapului se blocă atunci când îl încercă. Se lăsă pe el și ușa se
deschise. Înăuntru era o pătură albastră, subțire. Nimic altceva.
Kira începu să își dea jos costumul, apoi ezită. Dacă Falconi
supraveghea cabina? După ce se gândi preț de câteva secunde, se hotărî
că nu-i păsa. 88 de zile și 11 ani-lumină reprezentau o perioadă mult
prea lungă ca să poarte aceleași haine.
Kira simți ceva apropiat de ușurare și își dădu jos costumul,
trăgându-l peste cap. O urmă de praf i se scurse de pe picioare. Îl aranjă
pe spatele scaunului și intră în cadă, dorind să-și facă o baie cu buretele,
însă imaginea din oglindă o opri.
Nici pe Valkyrie Kira nu putuse să se vadă bine, având parte
numai de imagini parțiale, reflectate pe suprafețele întunecate,
fantomatice, ale ecranelor. Nu-i păsase. Nu trebuia decât să se uite în
jos ca să își facă o idee despre ce îi făcuse Lama Delicată.
Dar acum, când își văzu reflexia aproape în întregime, își dădu
seama cât de mult o schimbase și o infestase organismul, ocupând ceva
ce nimeni altcineva nu avea dreptul să ocupe, nici măcar un copil, dacă
avea să aibă vreodată un copil. Fața și corpul îi erau mai subțiri decât și
le amintea, prea subțiri - o consecință a săptămânilor petrecute mâncând
jumătăți de rații - însă nu asta o deranja.
Nu putea să se uite decât la costumul lucios, negru, fibros, care
atârna pe ea ca un strat de polimer. Arăta ca și cum pielea ei și țesutul
fuseseră date la o parte ca să expună un tabel anatomic macabru al
mușchilor.
 Kira își trecu mâna peste scalp. Un nod i se formă în stomac.
Simțea că avea să i se facă rău. Se holbă și urî ce văzu, dar nu reuși să-și
ia ochii de la imagine. Suprafața Lamei Delicate se întări, în timp ce-i
reflecta emoțiile.
Cine ar fi putut să o considere atrăgătoare acum... așa cum o
făcuse Alan? Lacrimi îi umplură ochii și i se revărsară pe obraji.
Se simțea urâtă.
Desfigurată.
Exilată.
Și nu exista nimeni care să o consoleze.
Kira inspiră adânc, controlându-și emoțiile. Jelise și urma să
continue să jelească, dar nu avea cum să schimbe trecutul, iar dizolvarea
într-un haos plângăcios nu avea s-o ajute.
Nu pierduse totul. Acum exista ceva ce aștepta cu nerăbdare.
Exista o speranță, oricât de mică ar fi fost aceasta.
Mutându-și privirea de la oglindă, folosi cârpa aflată lângă
chiuvetă ca să se spele, apoi se urcă în pat și trase pătura peste ea.
Acolo, în întunericul filtrat, exersă din nou, încercând să forțeze Lama
Delicată să se retragă de pe o bucată de piele (de data asta, de pe
degetele mâinii stângi).
În comparație cu încercarea precedentă, i se părea că Lama
Delicată înțelegea mai bine ce îi cerea. Efortul necesar era mai ușor de
gestionat și existau și momente când senzația de strădanie dispărea, iar
ea și xeno lucrau în armonie. Aceste momente o încurajau și, ca urmare,
Kira insistă și mai mult.
Lama Delicată se retrase de pe unghiile ei cu un zgomot lipicios.
Se retrase până la prima articulație a fiecărui deget, însă, oricât încercă,
Kira nu reuși să-l convingă să treacă mai departe.
O luă de la capăt.
Kira mai convinse de trei ori costumul să-i expună degetele, și
de trei ori costumul îi răspunse, spre satisfacția ei. Cu fiecare succes,
simți cum legăturile neuronale dintre ea și costum se aprofundau,
devenind din ce în ce mai eficiente.
Încercă și în altă parte a corpului, iar Lama Delicată îi ascultă și
acolo comenzile, deși unele zone erau mai dificile decât altele. Ca să se
elibereze de xeno, avea nevoie de mai multă putere decât deținea în acel
moment, dar Kira nu era dezamăgită. Încă învăța cum să comunice cu
xeno, iar faptul că libertatea era o posibilitate, fie ea și îndepărtată, trezi
în ea o senzație de ușurare. Kira râse singură în pătură.
Eliberarea de Lama Delicată nu avea să-i rezolve toate
problemele (CMU și Liga tot urmau să o monitorizeze, iar fără costum,
avea să fie complet la mila lor), dar avea să rezolve cea mai mare a
problemelor și să o ajute ca, într-o zi, să aibă din nou o viață normală.
Să păstreze Lama Delicată era ca și cum ar fi încercat să țină
față în față doi magneți cu aceeași polaritate. La un moment dat, un
zgomot din cealaltă cameră îi atrase atenția și o țepușă subțire îi ieși din
mână, străpunse pătura și lovi biroul (o simți, ca și cum ar fi fost un
deget întins).
– La naiba, spuse Kira.
Văzuse cineva asta? Cu puțină muncă, convinse Lama Delicată
să reabsoarbă țepușa. Se uită la birou. Țepușa lăsase o zgârietură mare.
Când nu se mai putu concentra, Kira renunță la experimente și
se duse la birou. Trase ecranul, îl conecta la interfață și scană fișierele
pe care i le trimisese Vishal.
Era prima oară când vedea rezultatele testelor făcute pe xeno, iar
acestea erau fascinante.
Materialul costumului era compus din trei elemente de bază. În
primul rând, din nanoasamblatori, responsabili pentru modelarea xeno
și a materialului înconjurător, deși nu se știa de unde-și trăgeau aceștia
energia. În al doilea rând, existau filamente dendriforme prin fiecare
parte a costumului care etalau modele consistente de activitate, ce
păreau să indice faptul că organismul se comporta ca un procesor
interconectat (era greu de determinat dacă era viu sau nu în sensul
tradițional, dar cu siguranță nu era mort). Și în al treilea rând, materialul
conținea o moleculă polimerică extrem de complexă. Vishal găsise
copii ale acesteia atașate de aproape fiecare asamblator, precum și de
substratul dendriform.
Ca multe lucruri care țineau de acest xeno, scopul moleculei era
un mister. Nu părea să aibă de-a face cu repararea sau construirea
costumului. Lungimea moleculei însemna că aceasta conținea o
cantitate enormă de informații - cu cel puțin două ordine de
magnitudine mai mult decât ADN-ul uman -, dar, momentan, nu exista
niciun mod de a determina cum putea fi folosită acea informație.
Kira se gândi că exista o șansă ca singura funcție reală a xeno
era să protejeze molecula și să o ducă mai departe. Nu că asta i-ar fi
spus prea multe. Din punct de vedere biologic, același lucru se aplica și
oamenilor, și ADN-ului, iar oamenii erau capabili de mult mai multe
decât o simplă propagare.
Kira verifică de patru ori rezultatele înainte să fie convinsă că le
reținuse. Vishal avea dreptate: ca să afle mai multe despre xeno, avea
nevoie de un echipament mai bun.
„Poate entropiștii mă pot ajuta...“Îndosarie gândul, pentru viitor.
Malpert avea să fie locul unde să-i abordeze pe entropiști pentru
examinarea xeno, asta dacă se hotăra să o facă.
Apoi Kira se întoarse la știri și începu să caute printre cercetările
despre biologia Meduzelor, nerăbdătoare să se pună la curent cu tot ce
apăruse până atunci. Era fascinant: puteau fi deduse tot felul de lucruri
din genomul extratereștrilor. Pentru început, erau omnivori, și părți mari
din ce era echivalent cu ADN-ul părea să aibă un cod personalizat
(procesele naturale nu produceau niciodată secvențe atât de curate).
Nimic din biologia Meduzelor nu semăna cu ce găsise Vishal în
xeno. Nimic nu părea să indice o moștenire biologică împărtășită. Dar
acest lucru nu însemna nimic. Kira cunoștea mai multe organisme
artificiale făcute de om (cele mai multe fiind însă creații cu o singură
celulă) care nu aveau nicio legătură chimică evidentă cu viața derivată
de pe Pământ. Așa că nu însemna nimic, dar era sugestiv.
 Kira citi până la începutul după-amiezii, apoi se opri pentru o
vizită rapidă la cantină, unde își pregăti niște chell și luă pachetul de
mâncare din cuptor. Nu se simțea în largul ei să mănânce din mâncarea
proaspătă aflată în frigiderul navei. Aceasta era rară și scumpă în spațiu.
Nu ar fi fost politicos să o mănânce fără permisiune, chiar dacă începu
să saliveze când văzu o portocală.
Când reveni în cabină, găsi un mesaj:

Spațiile din jurul răspunsurilor tale incită la inspecție, sac de

carne. Ce lucruri ai lăsat nespuse? Asta mă întreb. Spune-mi măcar
asta, dacă tot nu ne vei lipsi de prezența ta năpârlitoare: ce ești cu
adevărat, Tu, cea infestată? - Gregorovich

Kira își țuguie buzele. Nu dorea să răspundă. Încercarea de a

câștiga o bătălie a istețimii cu mintea navei era un joc pierdut din start,
dar ar fi fost și mai nesăbuit să-l enerveze.

Sunt singură și mi-e frică. Tu cum ești? - Kira

Era un risc calculat. Dacă își dădea voie să pară mai vulnerabilă
în fața lui - iar Gregorovich era clar un el -, atunci poate că reușea să-i
distragă atenția. Merita să încerce. Spre surprinderea ei, mintea navei nu
răspunse.
Continuă să citească. Nu mult după aceea, Wallfish trecu la
gravitație zero, apoi făcu un salt înainte să înceapă să încetinească spre
stația Malpert. Ca de obicei, lipsa de greutate o lăsă pe Kira cu un gust
amar în gură și cu o senzație reînnoită de apreciere a gravitației,
simulată sau oricum altfel.
Cu puțin înainte de ora șapte seara, închise interfața, își trase
costumul pe ea și se hotărî să riște să se aventureze să ia cina cu
echipajul.
Care era cel mai rău lucru care se putea întâmpla?
 Zgomotul conversației din cantină se opri în clipa în care Kira
intră. Se opri în ușă, în timp ce echipajul o privea și ea se uita la ei.
Căpitanul stătea la o masă din apropiere, cu un picior ridicat la
piept și cu brațul pe genunchi, în timp ce-și ducea mâncare la gură. În
fața lui era Nielsen, rigidă și cu spatele drept.
La masa cea mai îndepărtată stăteau doctorul și una dintre cele
mai mari femei pe care le văzuse Kira vreodată. Nu era grasă, doar lată
și groasă, oasele și încheieturile fiind aproape cu o treime mai solide
decât cele ale majorității oamenilor. Fiecare deget al ei era echivalentul
a două degete ale Kirei, iar fața îi era plată și rotundă, cu niște obraji
enormi.
Kira recunoscu fața ca fiind una dintre cele pe care le văzuse în
navă și o identifică imediat ca fiind un fost cetățean de pe Shin-Zen. Nu
o putea confunda cu altcineva.
Era neobișnuit să vadă un zarian în Ligă. Colonia lor era cea
care insistase să rămână independentă (și plătiseră pentru asta cu navele
și viețile lor). În timpul perioadei cât fusese în companie, Kira nu
lucrase decât cu puțini oameni de pe Shin-Zar, toți bărbați, aflaţi în
diferite posturi. Toți fuseseră duri, de încredere și, așa cum se aștepta,
foarte puternici. De asemenea, puteau să bea foarte mult, mult mai mult
decât indica dimensiunea lor. Asta fusese una dintre primele lecții pe
care le învățase Kira când lucrase pe inelele de minerit: nu încerca să
întreci un zarian când vine vorba de băutură. Era un mod rapid de a
ajunge la infirmerie în comă alcoolică.
La nivel intelectual, Kira știa de ce își modificaseră coloniștii
genele. Nu ar fi rezistat altfel în mediul cu gravitație mare de pe Shin–
Zar. Cu toate astea, nu se obișnuise cu înfățișarea lor atât de diferită.
Acest lucru nu o deranjase pe Shyrene, colega ei de apartament din
timpul antrenamentului corporatist. Ținuse o poză cu o vedetă pop de pe
Shin-Zar proiectată pe peretele apartamentului lor.
Ca majoritatea zarienilor, femeia din cantina de pe Wallfish era
de origine asiatică - coreeană, fără doar și poate, deoarece aceștia
reprezentau majoritatea imigranților de pe Shin-Zar (asta își amintea
Kira de la cursul de istorie a celor șapte colonii). Purta o salopetă
șifonată, peticită la genunchi și coate, pătată cu grăsime pe brațe. Din
cauza siluetei ei, Kirei îi era imposibil să-i ghicească vârsta. Femeia
putea avea fie douăzeci și ceva de ani, fie patruzeci.
Trig stătea la marginea blatului de bucătărie, mestecând un alt
baton de-al său, iar Sparrow era la cratiță și împărțea chiftele. Avea
aceeași vestimentație ca și înainte. Pisica, Domnul Fuzzypants, se freca
de gleznele ei și mieuna.
Un miros delicios, apetisant, umplea aerul.
– Ei bine, intri sau nu? întrebă Falconi.
Cuvintele lui întrerupseră vraja, iar mișcarea și conversația se
reluară.
Kira se întrebă dacă și restul echipajului știa despre Lama
Delicată. Întrebarea ei primi răspuns când se îndrepta spre zona din
spatele cantinei, iar Trig întrebă:
– Deci costumul ăla a fost făcut de extratereștri?
Kira ezită, apoi încuviință, conștientă că toți ochii erau ațintiți pe
ea.
– Da.
Fața puștiului se lumină.
– Tare! Pot să-l ating?
– Trig, zise Nielsen pe un ton de avertizare. Termină cu asta.
– Da, doamnă, spuse puștiul, și câte un punct roșu-aprins îi
apăru în obraji.
Îi aruncă lui Nielsen o privire timidă, apoi mușcă ultima bucată
din baton și se dădu jos de pe bar.
– M-ai mințit, domnișoară Navárez. Ai spus că prietenul tău a
făcut costumul.
– Da, îmi pare rău pentru asta, răspunse Kira, simțindu-se
ciudat.
– E în regulă, înțeleg, zise Trig, ridicând din umeri.
 Sparrow se îndepărtă de cuptor.
– E numai al tău, îi zise ea Kirei.
Când aceasta se îndreptă să ia un castron și o lingură, pisica o
scuipă și se ascunse sub masă. Falconi arătă cu degetul mijlociu.
– Se pare că nu te place deloc.
„Da, mulțumesc, căpitane Evident.“
Kira își puse chiftele în castron și întrebă:
– Ce au spus cei de la CMU când le-ai zis că schimbăm cursul?
Falconi ridică din umeri.
– Nu au fost prea fericiți, atâta lucru pot să-ți spun.
– Nici pasagerii noștri nu sunt, zise Nielsen, mai mult pentru ea
decât pentru Kira. Tocmai am petrecut jumătate de oră cu toată lumea
din cală țipând la mine. Atmosfera de acolo nu e prea plăcută.
Privirea pe care i-o aruncă Kirei sugera că o învinovățea pe ea
pentru această problemă. După Kira, nu era o reacție nejustificată.
Falconi se scobi cu unghia între dinți.
– S-a notat. Gregorovich, asigură-te că ești cu ochii pe ei de
acum încolo.
– Da, domnule, răspunse mintea navei.
Kira își luă castronul și se așeză pe cel mai apropiat scaun liber,
cu fața spre femeia zariană.
– Îmi pare rău, nu ți-am reținut numele, spuse Kira.
Zariana o privi cu o expresie neutră, după care clipi o dată.
– Tu ai fost cea care a cârpit găurile din partea de spate a navei?
Vocea ei era calmă.
– Am făcut ce am putut.
Femeia mormăi și se uită în spate, la mâncarea ei.
„Atunci, bine”, se gândi Kira. Deci echipajul nu avea s-o
primească cu brațele deschise. Era în regulă. Fusese o proscrisă în
majoritatea posturilor ei. De ce ar sta lucrurile altfel acum? Trebuia
doar să-i suporte până pe stația Malpert. După asta, nu urma să mai aibă
de-a face cu echipajul de pe Wallfish.
 – Hwa este cel mai bun mecanic din partea asta a lui Sol, spuse
Trig mai târziu.
Cel puțin puștiul părea prietenos. Zariana se încruntă.
– Hwa-jung, zise ea cu fermitate. Numele meu nu e Hwa.
– Hai, știi că nu pot să-l pronunț corect.
– Încearcă.
– Hwa-yoong.
Hwa-jung dădu din cap. Înainte ca ea să vorbească din nou,
Sparrow veni și se așeză în poala ei. Se rezemă de femeie, iar Hwa-jung
o luă de talie, într-un mod posesiv.
Kira ridică o sprânceană.
– Deci ridici lucruri grele și le pui jos, da?
La cealaltă masă i se păru că auzi un pufnit scurt dinspre
Falconi.
Expresia lui Sparrow se potrivi cu a ei.
– Deci auzi bine. Ce bine!
Își aplecă fruntea ca să o pupe pe Hwa-jung pe obraz, dar
aceasta scoase un sunet ca și cum ar fi fost enervată, dar Kira îi văzu
zâmbetul vag de pe buze.
Kira profită de ocazie ca să mănânce. Chiftelele erau calde și
gustoase, fiind combinația perfectă de cimbru, rozmarin, sare și alte
câteva lucruri pe care nu le putea identifica. Erau oare roșii proaspete?
închise ochii, savurând gustul. Trecuse foarte mult timp de când
mâncase altceva decât mâncare deshidratată, preambalată.
– Mmm, cine a făcut asta? zise ea.
Vishal ridică privirea.
– Îți place chiar atât de mult?
Kira deschise ochii și încuviință. Doctorul păru confuz, după
care un zâmbet modest îi apăru pe față.
– Mă bucur. Azi a fost rândul meu să gătesc.
Kira îi răspunse la zâmbet și luă încă o gură. Era prima oară
când zâmbea de când cu tot ce se întâmplase.
 Cu un clinchet de farfurii și de tacâmuri, Trig se așeză lângă ea.
– Căpitanul a spus că l-ai găsit pe xeno în niște ruine de pe
Adrasteia. Ruine extraterestre!
Kira înghiți mâncarea din gură.
– Așa e.
Trig aproape că sări de pe bancă.
– Cum a fost? Ai înregistrări?
Kira scutură din cap.
– Erau pe Valkyrie, dar pot să-ți povestesc.
– Da, te rog!
Apoi Kira îi spuse cum găsise leagănul Lamei Delicate și cum
fusese înăuntru. Puștiul nu era singurul care asculta. Kira vedea cum
restul echipajului o privea în timp ce vorbea, chiar și cei care auziseră
povestea mai devreme. Încercă să nu lase acest lucru să o afecteze.
Când termină, puștiul spuse:
– Uau, Meduzele au construit lucruri foarte aproape de noi chiar
și în trecut, nu?
Kira ezită.
– Poate.
Sparrow se ridică de pe pieptul lui Hwa-jung:
– De ce „poate”?
– Pentru că lui xeno nu par să-i placă prea mult Meduzele. Kira
își plimbă degetul de-a lungul mâinii stângi, în timp ce încerca să își
verbalizeze visele. Nu știu exact de ce, dar nu cred că Meduzele s-au
purtat prea bine cu el. De asemenea, nimic din rezultatele testelor făcute
de Vishal nu se potrivește cu biologia Meduzelor.
Vishal puse jos ceașca din care băuse.
– Domnișoara Navárez are dreptate. Am verificat și un astfel de
xeno nu a mai fost întâlnit până acum. Cel puțin nu potrivit dosarelor
noastre actuale.
– Crezi că acest costum a fost făcut de aceeași specie sau
civilizație care a făcut Marele Far? întrebă Nielsen.
 – Poate, zise Kira.
Se auzi un zgomot când Falconi își lovi farfuria cu furculița.
Bărbatul dădu din cap.
– Sunt foarte mulți de „poate”.
Kira scoase un sunet detașat. Apoi Trig întrebă:
– Doctore, cum ai reușit să ratezi faptul că e acoperită de un
costum extraterestru?
– Da, doctore, spuse Sparrow, care se întoarse ca să se uite la
Vishal. Foarte limitat din partea ta. Nu știu dacă ar mai trebui să am
încredere în tine la examinare.
Chiar și cu pielea sa închisă la culoare, Kira îl văzu pe Vishal
înroșindu-se.
– Nu exista nicio dovadă a unei contaminări extraterestre.
Trig îl întrerupse.
– Poate că unele dintre capetele plate din cală sunt, de fapt,
Meduze deghizate. Nu ai avea de unde să știi, nu-i așa?
Doctorul strânse din buze, dar nu răspunse. În schimb, își
menținu privirea fixată asupra piciorului său și spuse:
– Așa e, Trig. Oare ce mi-a scăpat?
– Da, ar putea fi...
– Știm că ai făcut tot e ai putut, doctore, spuse Falconi pe un ton
ferm. Nu e cazul să te simți prost din cauza asta. Nimeni nu ar fi
descoperit așa ceva.
Kira observă că Nielsen îi aruncă lui Vishal o privire plină de
înțelegere. Se simți prost pentru doctor și preluă inițiativa:
– Deci îți place să gătești?
Ridică lingura, cu o chiftea în ea, apoi Vishal încuviință și o
privi.
– Da, da, foarte mult Dar mâncarea mea nu e la fel de bună ca a
mamei sau a surorilor mele. Preparatele lor mă pun la respect.
– Câte surori ai? întrebă ea, gândindu-se la Isthah.
Bărbatul îi arătă pe degete.
 – Trei, domnișoară Navárez, toate mai mari.
După asta, o tăcere neobișnuită se așternu asupra cantinei.
Nimeni din echipaj nu părea să vrea să vorbească atât timp cât era ea
acolo. Până și Trig tăcu, deși Kira era sigură că acesta avea o mie de
întrebări. Fu surprinsă când Nielsen rosti:
– Am auzit că vii de pe Weyland, domnișoară Navárez.
Tonul ei era mai rece decât al celorlalți membri ai echipajului.
Kira nu-i recunoscu accentul.
– Da, așa e.
– Ai familie acolo?
– Da, deși a trecut ceva timp de când i-am vizitat. Kira se hotărî
să riște și să pună și ea o întrebare: De unde ești, dacă nu te deranjează
să-mi spui?
Nielsen se șterse la gură cu un șervețel.
– De pe ici, pe colo.
– E de pe Venus! exclamă Trig, cu ochii sclipitori. Unul dintre
cele mai mari orașe din nori!
Nielsen își încordă maxilarul.
– Da, mulțumesc, Trig.
Puștiul păru să realizeze că greșise. Își lăsă privirea în jos și o
fixă pe castronul său.
– Adică... zise el, nu prea știu eu chestii sau ceva, deci...
Kira o studie pe femeia prim-ofițer. Venus era o planetă aproape
la fel de bogată ca și Pământul. Nu prea mulți oameni de acolo se
aventurau în afara lui Sol și cu siguranță nu pe o navă ruginită ca
Wallfish.
– Orașele sunt la fel de impresionante cum par în clipurile
video?
Pentru o clipă, păru că Nielsen nu avea să răspundă. Apoi, pe un
ton tăios, spuse:
– Te obișnuiești cu ele, dar da.
Kira mereu dorise să viziteze orașele plutitoare. Un alt țel pe
care Lamă Delicată îl făcuse imposibil. Dacă...
Un guițat entuziasmat îi distrase atenția când Runcible intră în
cantină. Porcul se duse direct la Falconi și se sprijini de piciorul lui.
Nielsen scoase un sunet exasperat.
– Cine i-a lăsat cușca deschisă din nou?
– Eu, șefa, spuse Sparrow, care ridică o mână.
– Doar vrea să fie cu noi, nu-i așa? spuse Falconi și scărpină
porcul în spatele urechilor. Animalul își ridica râtul, cu ochii pe
jumătate închiși, expresia lui exprimând fericire pură.
– Vrea mâncare, spuse Nielsen. Căpitane, nu e chiar în regulă
să-l ținem aici. Locul unui porc nu e în cantină.
– Doar dacă e șuncă, spuse Hwa-jung.
– Nu o să vorbim despre șuncă lângă Runcible, zise Falconi.
Face parte din echipaj, la fel ca Domnul Fuzzypants, și are aceleași
drepturi ca oricare dintre voi. Asta include accesul în cantină, ne-am
înțeles?
– Da, căpitane, zise Hwa-jung.
– Tot nu e corect din punct de vedere al igienei, spuse Nielsen.
Dacă își face din nou nevoile?
– Acum e un porc bine dresat. Nu s-ar mai face de râs ca înainte.
Nu-i așa, Runcible?
Porcul guiță fericit.
– Dacă spui tu, căpitane. Tot nu mi se pare în regulă. Dacă
mâncăm șuncă sau porc...
Falconi îi aruncă o privi tăioasă, iar ea își ridică mâinile.
– Doar ziceam, căpitane. Seamănă puțin cu...
– Canibalismul, spuse Trig.
– Da, mulțumesc. Canibalism.
Puștiul păru fericit că Nielsen fusese de acord cu el. O ușoară
roșeață i se sui pe gât și bărbatul se uită la farfuria sa, în timp ce încerca
să-și ascundă un zâmbet Kira zâmbi. Falconi luă o bucată de mâncare
din farfurie și i-o dădu porcului, care o luă fericit.
 – Ultima oară când am verificat, nu aveam produse din porc pe
navă, așa că, în ceea ce mă privește, ăsta e un punct discutabil.
Nielsen clătină din cap.
– Renunț. Certurile cu tine sunt ca și cum m-aș certa cu un
perete.
– Un perete foarte chipeș.
Cei doi continuată să se înțepe, iar Kira se uită la Vishal și
întrebă: - Care e treaba cu porcul? E nou?
Doctorul dădu din cap.
– E la bord de șase luni, fără să luăm în calcul perioada de
criogenare. Căpitanul l-a luat de pe Eidolon. De atunci au început să se
certe în privința lui.
– Dar de ce un porc?
– Asta trebuie să-l întrebi pe căpitan, domnișoară. Nici noi nu
știm. E un mister al Universului.

5.
Restul mesei trecu într-o atmosferă ciudat de asemănătoare cu
normalitatea. Nu vorbiră nimic mai serios de „Dă-mi sarea”sau „Unde e
gunoiul?”sau „Dă-i lui Runcible mâncarea lui”. Schimburi concise,
utile, care doar o făceau pe Kira să realizeze cât de nelalocul ei era.
În mod normal, în timpul cinei, putea să-și scoată armonica și să
cânte. Lua ceva de băut și bloca toate tentativele de flirt, cu excepția
momentelor când avea chef de asta. Normalitatea dinainte de Alan. Dar
aici nu conta. Avea să coboare de pe Wallfish a doua zi, iar apoi nu mai
trebuia să-și facă griji pentru Falconi și pentru restul echipajului său
pestriț.
Kira tocmai își golise castronul și îl ducea la chiuvetă când se
auzi un sunet scurt și puternic. Acesta îi îngheță pe loc și privirile
tuturor deveniră neclare în timp ce se concentrau la interfață. Kira se
uită la interfața ei, dar nu văzu alerte.
– Ce s-a întâmplat? întrebă ea, după ce observă tensiunea din
postura lui Falconi.
– Meduze, îi răspunse Sparrow. Încă patru, care se îndreaptă
spre stația Malpert.
– Timp estimat de sosire? întrebă Kira, deși nu voia să afle
răspunsul.
Privirea lui Falconi se limpezi când o privi.
– Mâine, la prânz.
 C APIT OLUL I V
* * * * * * *

JOACA DE-A RĂZBOIUL

1.

Patru puncte roșii care clipeau se îndreptau spre stația Malpert.

Un set de linii punctate, de un verde aprins, arătau traiectoria lor.
Kira își atinse interfața și se concentra pe stație. Era o grămadă
dezorganizată de senzori, de domuri, de docuri de andocare și de
radiatoare construite în jurul unui asteroid secat. Încorporat în piatră și
abia vizibil din exterior, era un inel rotativ locuit, unde trăiau cei mai
mulți cetățeni de pe stație.
Lângă Malpert, la câțiva kilometri depărtare, era o platformă
Hydrotek de alimentare.
Navele roiau în jurul celor două structuri. Simboluri diferite
marcau fiecare navă: cele care transportau civili erau albastre, iar cele
militare, aurii. Fără să-și dezactiveze interfața, Kira întrebă:
– Pot să oprească Meduzele?
Din cealaltă parte a interfeței translucide, Falconi se încruntă.
 – Nu sunt sigur. Darmstadt este singura lor armă adevărată.
Restul navelor sunt doar locale. Tăietoare ale FPA și tot așa.
– FPA?
– Forța Planetară de Apărare.
– Da, dar navele acelea ale Meduzelor sunt mici. Clasa Nuru,
spuse Sparrow.
– Navele din clasa Nuru nu pot transporta decât trei caracatițe,
două sau trei târâtoare și cam tot atâtea colțoase, rosti Trig, uitându-se
la Kira. Sigur, unele dintre ele transportă și crabi cu armură.
– Asta e sigur, spuse Sparrow cu un zâmbet lipsit de umor.
– Și asta înainte să cheme întăriri de la capsulele lor de naștere,
interveni și doctorul Vishal.
– Capsule de naștere? întrebă Kira, care se simțea cu totul pe
dinafară.
– Au mașinării care le permit să crească luptători noi, îi răspunse
Hwa-jung.
– Nu am văzut nimic despre asta la știri, spuse Kira.
Falconi bombăni.
– Liga a ținut secret totul, ca să nu-i sperie pe oameni, dar am
aflat despre asta acum câteva săptămâni.
Conceptul capsulelor de naștere îi părea oarecum familiar Kirei,
ca o amintire pe jumătate uitată. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să
pună mâna pe un computer al Meduzelor! Câte ar fi putut învăța!
– Meduzele sunt, probabil, foarte încrezătoare dacă au impresia
că pot să distrugă Malpert și Darmstadt doar cu acele patru nave, spuse
Sparrow.
– Nu îi exclude pe mineri, zise Trig. Au multe arme și nu vor
fugi. Pe cuvânt că nu o vor face.
Kira îi aruncă o privire întrebătoare, iar puștiul ridică din umeri.
– Am crescut pe stația Undset, pe Cygni B. Îi cunosc. Șobolanii
ăia spațiali sunt duri ca titanul.
– Poate că așa e, dar de data asta nu vor lupta cu niște maimuțoi
pe jumătate înfometați, spuse Sparrow.
Nielsen se foi.
– Căpitane, încă mai avem timp să schimbăm direcția.
Kira își dezactivă interfața, ca să vadă mai bine fața lui Falconi.
Acesta părea distras în timp ce studia ecrane pe care ea nu le putea
vedea.
– Nu știu dacă ar schimba ceva, spuse el încet. Apăsă un buton
de pe peretele bucătăriei și apăru o hologramă cu Cygny 61, suspendată
în aer. Arătă spre punctele roșii care marcau Meduzele. Chiar și dacă ne
întoarcem și fugim, nu avem cum să scăpăm de ele.
– Nu, dar dacă ne îndepărtăm de ele, poate se hotărăsc că nu
merită să facă efortul de a ne urmări, spuse Nielsen. A funcționat și altă
dată.
– Am folosit deja o bună parte din hidrogen. Ar fi riscant să
ajungem pe Ruslan acum. Ar trebui să plutim, purtaţi de inerție, cel
puțin jumătate din drum. Am fi o țintă sigură în tot acel timp.
Se frecă pe bărbie, cu privirea în continuare fixată pe
hologramă.
– La ce te gândești, căpitane? întrebă Sparrow.
– Lăsăm nava Wallfish să se ridice la nivelul numelui său, spuse
el, după care arătă spre un asteroid aflat la o oarecare distanță de stația
Malpert. Aici. Pe acest asteroid, TSX-2212, există un punct de
extracție. Scrie că acolo e un dom, sunt și rezervoare pentru alimentare
și multe alte chestii. Putem să ne ducem acolo și să așteptăm până când
se termină lupta. Dacă Meduzele se hotărăsc să vină după noi, vom avea
tuneluri în care să ne ascundem. Atât timp cât nu aruncă o bombă
atomică sau ceva de genul ăsta, măcar avem o șansă.
Kira căută pe interfață definiția pentru „wallfish”. Se pare că era
„un termen regional pentru melc în țara Britania, de pe Pământ; probabil
de origine anglo-saxonă”. Se uită la Falconi, uimită din nou de simțul
umorului pe care-l avea acesta. Își numise nava Melc?
Echipajul continuă să dezbată posibilitățile, în timp ce Kira
stătea și se gândea. Apoi se duse la Falconi și îl întrebă șoptit:
– Pot să vorbesc puțin cu tine?
Bărbatul abia dacă o privi.
– Ce e?
– Afară, rosti Kira și arătă spre ușă.
Falconi ezită, după care, spre surprinderea Kirei, se ridică din
scaun.
– Mă întorc imediat, zise el și o urmă afară din cantină.
Kira se întoarse spre el.
– Trebuie să mă duci pe una dintre navele Meduzelor.
Expresia șocată de pe fața căpitanului aproape că merita toate
lucrurile prin care trecuse.
– Nu. Nu o să fac asta, zise el și se întoarse.
Ea îl prinse de braț, oprindu-l.
– Stai. Ascultă-mă.
– Ia-ți mâna de pe mine înainte să o dau eu la o parte, zise el cu
o expresie deloc prietenoasă.
Kira îi dădu drumul.
– Nu-ți cer să te arunci în luptă cu armele la înaintare. Ai spus că
CMU are o șansă se învingă Meduzele.
Bărbatul încuviință, reticent.
– Dacă dezamorsează una dintre navele Meduzelor, și e un mare
„dacă”, m-ai putea duce pe ea.
– Ești nebună, spuse Falconi, care era încă în ușa cantinei.
– Sunt hotărâtă, e o diferență. Ți-am spus, trebuie să ajung pe
una dintre acele nave ale Meduzelor. Dacă fac asta, e posibil să-mi dau
seama de ce ne atacă, ce își spun, tot felul de lucruri. Gândește-te doar
la posibilități.
Simți reticența din Falconi, așa că vorbi în continuare.
– Uite, ai zburat în tot acest timp prin sistem fix sub nasul
Meduzelor, sau ce folosesc ele ca să miroasă. Asta înseamnă fie că ești
inconștient, fie disperat, și poate că ești multe lucruri, dar inconștient nu
e unul dintre ele.
– Ce vrei să spui? se foi Falconi.
– Ai nevoie de bani. Ai nevoie de mulți bani, altfel nu ți-ai risca
nava și echipajul în felul ăsta. Greșesc?
O urmă de disconfort luci în ochii lui.
– Nu în totalitate.
Kira încuviință.
– Bun, atunci, cât de mult ți-ar plăcea să fii prima persoană care
pune mâna pe informații de la Meduze? Știi cât de mult ar plăti
compania mea pentru asta? Destul cât să-ți construiești propriul inel
locuit. Încă mai există tehnologie pe navele Meduzelor pe care nimeni
nu a reușit să o copieze. Aș putea obține detalii despre gravitația lor
artificială. Asta ar merita ceva bani.
– Doar câțiva, șopti el.
– La naiba, ai doi entropiști pe navă. Roagă-i să vină în
schimbul unei copii a descoperirilor interesante. Cu ajutorul lor, cine
știe câte am putea afla! Nici măcar nu e vorba de război. Am putea să
ne dezvoltăm tehnologia cu o sută de ani sau mai mult.
Falconi se întoarse cu fața spre ea, timp în care bătu cu degetul
pe armă.
– Înțeleg, dar chiar și dacă CMU o să captureze o navă, asta nu
înseamnă că Meduzele de pe ea vor fi ucise. Trebuie să mă gândesc la
toată lumea de pe nava asta. Mulți ar putea fi răniți dacă vor avea Ioc
lupte aici.
Kira nu se putu abține:
– Și cât de mult te gândeai la bunăstarea lor când ai început să le
iei bani pentru a-i salva?
Pentru prima oară, Falconi păru ofensat.
– Asta nu înseamnă că vreau să-i văd morți.
– Wallfish este dotată cu armament?
– Are destul cât să oprească un atac sau două, dar nu e o navă de
război. Nu putem să înfruntăm una dintre Meduze și să sperăm că vom
supraviețui. Ne-ar face bucăți.
Kira se dădu în spate și-și așeză mâinile pe șolduri.
– Deci, ce o să faci?
Falconi o studie, iar Kira observă toate calculele pe care le făcea
în spatele privirii. Apoi bărbatul spuse:
– O să ne îndreptăm spre asteroid, pentru că e posibil să avem
nevoie de el în cel mai rău scenariu. Dacă una dintre navele Meduzelor
va fi doborâtă și o să pară că putem face asta, o să urcăm la bordul ei.
O senzație de enormitate o umplu pe Kira când se gândi la
această posibilitate.
– Atunci, fie, zise ea încet.
Falconi zâmbi și își trecu mâna prin păr.
– La naiba, dacă o să ne iasă, CMU o să fie atât de furios că
le-am luat-o înainte, încât nu o să știe dacă să ne dea o medalie sau să
ne arunce în închisoare.
Pentru prima oară de când se trezise pe Wallfish, Kira râse și ea.

2.

Așteptarea era un chin.

Kira stătu în cantină, cu echipajul, urmărind progresul
Meduzelor. Se hotărî rapid că prefera să fie împușcată decât să aștepte
să afle ce avea să se întâmple sau nu. Nesiguranța o făcea să-și roadă
unghiile, însă gustul ușor metalic al Lamei Delicate îi umplu gura și
dinții îi ricoșară în stratul fibros.
Ultima oară când se întâmplă asta, se așeză pe mâini, ca să se
oprească. Asta o făcu să se întrebe de ce nu îi crescuseră unghiile în
ultimele luni? Xeno nu le înlocuise. Își văzuse unghiile la mâna stângă,
roz și sănătoase, când convinsese costumul să se retragă. Singura
explicație la care se putea gândi era că Lama Delicată menținea aceeași
lungime a unghiilor pe care o avusese Kira când organismul apăruse
prima oară.
Când nu mai suportă să stea, pur și simplu, Kira se scuză și se
duse la Trig.
– Există haine în plus pe navă? Sau o imprimantă care să-mi
facă unele? Trase de costumul de zbor. După câteva luni petrecute în
chestia asta, mi-ar prinde bine o schimbare.
Puștiul clipi în timp ce își mută atenția de la interfață la ea.
– Sigur. Nu avem nimic elegant, dar...
– Ceva simplu ar fi grozav.
Ieșiră din cantină, iar el o duse la dulapul de depozitare din
inelul interior al coridorului. În timp ce căuta înăuntru, Kira spuse:
– Se pare că Nielsen și căpitanul se ceartă mult. Așa fac de
obicei?
Dacă tot avea sa rămână pe Wallfish mai mult timp decât
plănuise, Kira voia să înțeleagă echipajul, mai ales pe Falconi. Îi
încredințase multe informații vitale.
Se auzi un zgomot când Trig se lovi cu fruntea de un raft.
– Nu. Căpitanului nu-i place să se grăbească. De obicei, se
înțeleg bine.
– Aha.
Puștiului îi plăcea să vorbească. Nu trebuia decât să-i ofere
încurajarea potrivită, atâta tot.
– Ești pe Wallfish de mult timp?
– Cam de cinci ani, fără să iau în calcul și perioada de
criogenare.
Kira își ridică sprâncenele. Probabil că puștiul fusese foarte
tânăr când se alăturase echipajului.
– Da? De ce te-a adus Falconi?
– Căpitanul avea nevoie de cineva care să-l ghideze pe stația
Undset. După asta, l-am întrebat dacă pot să rămân pe Wallfish.
– Nu-ți plăcea viața de pe stație?
– Era groaznică! Existau breșe de presiune, deficit de mâncare,
pene de curent, ce vrei tu. Deloc. Plăcut.
– Falconi e un căpitan bun? îți place de el?
 – E cel mai bun! Trig își scoase capul din sertar, având niște
haine în mână, și o privi cu o expresie îndurerată, ca și cum Kira l-ar fi
atacat. Nu aș putea cere un căpitan mai bun. În niciun caz. Nu e vina lui
că am rămas blocați aici!
În clipa în care cuvintele îi ieșiră pe gură, puștiul păru să-și dea
seama că spusese prea multe, deoarece își strânse buzele și îi întinse
hainele.
– A, da? Atunci, a cui vină este? întrebă Kira, încrucișându-și
brațele.
Puștiul ridică din umeri. Se vedea că se simte jenat.
– A nimănui. Nu contează.
– Contează. Meduzele se îndreaptă spre noi și obrazul meu e în
joc, ca și al tău. Aș vrea să știu cu cine lucrez. Adevărul, Trig. Spune-mi
adevărul.
Tonul ferm al vocii ei își împlini scopul. Puștiul cedă și spuse:
– Nu e... Uite ce e, domnișoara Nielsen ne rezervă de obicei
misiunile. De asta a angajat-o căpitanul anul trecut.
– Timp real?
– Fără criogenare a fost mult mai puțin.
– Îți place de ea ca prim-ofițer?
Răspunsul fu evident pentru Kira, dar era curioasă ce avea să
spună puștiul.
Acesta se foi și se înroși în obraji.
– Adică... E foarte isteață și nu-mi dă ordine, ca Hwa-jung. Și
știe foarte multe despre Sol. Deci, da, cred că e drăguță... Roșeața se
adânci. Nu în felul ăla, dar ca prim-ofițer. S-suntem norocoși s-o avem
alături... Știi, ca parte din echipaj, nu...
Kirei i se făcu milă de el și spuse:
– Am înțeles. Dar nu Nielsen a fost cea care a acceptat misiunea
asta spre Cygni 61, nu-i așa?
Trig clătină din cap.
– Treaba pe care o făceam noi, transport, genul ăsta de lucruri,
nu aducea prea mulți bani. Căpitanul a găsit această misiune, dar
lucrurile au luat o întorsătură proastă. S-ar fi putut întâmpla oricui.
Serios, adăugă el și o privi cu sinceritate.
– Te cred, zise Kira. Îmi pare rău că lucrurile n-au mers bine.
Știa destule cât să citească printre rânduri. Misiunea fusese
îndoielnică. Nielsen probabil că acceptase numai comisioane legitime,
care nu însemnau mare lucru pentru o navă veche de transport precum
Wallfish.
– Da, mulțumesc, zise Trig. E nasol, dar asta e. Deci, sunt în
regulă hainele astea pentru tine?
Kira se hotărî că era mai bine să nu insiste. Acceptă hainele și se
uită printre ele. Două cămăși, o pereche de pantaloni, șosete și ghete cu
pernuțe adezive, pentru utilizare în timpul manevrelor cu gravitație
zero.
– Sunt foarte bune, mulțumesc.
Puștiul plecă înapoi spre cantină, iar Kira merse în cabina ei,
gândindu-se. Deci Falconi era dispus să încalce legea pentru a-și putea
plăti echipajul și pentru ca nava lui să continue să zboare. Nu era ceva
nou. Totuși, îl crezuse pe Trig când spusese că Falconi era un căpitan
bun. Reacția puștiului fusese prea sinceră pentru a fi falsă.
Când Kira intră, o lumină lucea pe ecran. Un alt mesaj.
Emoționată, îl deschise.

Sunt scânteia din centrul vidului. Sunt țipătul zguduitor care

străbate noaptea. Sunt coșmarul tău escatologic. Sunt cel ales, și
cuvântul, și plenitudinea luminii.
Vrei să joci un joc? DA - NU – Gregorovich

În general, mințile navelor erau excentrice și, cu cât erau mai

mari, cu atât aveau mai multe bizarerii. Gregorovich era însă la limita
de sus a acestei descrieri. Nu-și dădea seama dacă asta chiar era
personalitatea lui sau dacă modul în care se comporta era rezultatul unei
perioade prea mari de izolare.
„Cu siguranță, Falconi nu e destul de nebun încât să zboare cu o
minte instabilă a navei... Nu?”
Oricum, cel mai bine era să fie prudentă.

Nu - Kira.

Peste o clipă, apăru răspunsul:

☹ - Gregorovich

Kira încercă să-și ignore presimțirea și își dădu jos costumul, își
spălă hainele noi în chiuveta mică și le puse la uscat.
Verifică poziția celor patru Meduze. Încă nu era nicio schimbare
în traiectoria lor. Apoi petrecu următoarea oră exersând cu Lamă
Delicată, retrăgând-o de pe diverse părți ale corpului și încercând să-și
îmbunătățească controlul.
Într-un final, epuizată, se băgă sub pături, stinse lumina și
încercă să nu se gândească la ce avea să-i aducă dimineața.

3.

Curenți de nămol unduiau prin adâncimile violet ale Culmii

Plângătoare, moi ca zăpada, tăcuți ca moartea. Fiori de disconfort
inundau apa înghețată, iar neliniștea deveni a ei. În fața sa se afla roca
incrustată care stătea mândră în Conclavul Abisal. Iar pe acea rocă se
afla o grămadă uriașă, cu membre afundate și o mie de ochi fără
pleoape care priveau cu intensitate. În timp ce voalurile de nămol
coborau, la fel coborî și un nume în mintea ei, o șoaptă care apăsa cu
teamă, presărată cu ură... Ctein. Mărețul Ctein. Uriașul și anticul
Ctein.
Iar pielea cu care era alăturată - ea, cea care era liderul
Bancului Nmarhl - voia să se întoarcă și să plece, să se ascundă de
furia lui Ctein. Dar era prea târziu pentru asta, mult prea târziu...

Luminarea graduală a cabinei o trezi pe Kira când răsăritul se

instală pe navă. Își frecă crusta de pe ochi și privi tavanul.
Ctein. De ce îi inspira numele acesta atâta frică? Teama nu
venea însă de la ea, ci de la Lama Delicată... Nu, nu era bine. Venea de
la cel cu care Lama Delicată fusese unită în amintirea sa.
Xeno încerca să o avertizeze, dar în legătură cu ce? Tot ce-i
fusese arătat se întâmplase în urmă cu mult timp, înainte ca Lama
Delicată să fi ajuns pe Adrasteia.
Se gândi că poate xeno era, pur și simplu, neliniștit. Sau poate
că încerca să o ajute să înțeleagă cât de periculoase erau Meduzele. Nu
era însă ceva la care să aibă nevoie de ajutor.
– Ar fi mult mai simplu dacă ai putea să vorbești, șopti ea,
plimbându-și un deget pe fibrele de pe piept.
Era clar că xeno înțelegea câte ceva din ce se întâmpla în jurul
său, dar era la fel de clar și că existau goluri.
Kira deschise un dosar și înregistră o descriere detaliată a
visului. Orice încerca să-i spună Lama Delicată, Kira știa că ar fi fost o
greșeală să nu bage în seamă îngrijorarea xeno. Asta, dacă era,
într-adevăr, îngrijorare. Era greu să fie sigură de ceva când venea vorba
despre costum.
Se dădu jos din pat și strănută când un nor subțire de praf pluti
în jurul ei. Dădu din mână ca să curețe aerul, se duse la birou și deschise
o hartă în timp real a sistemului.
Cele patru Meduze erau la numai câteva ore depărtare de stația
Malpert. Darmstadt și celelalte nave spațiale se poziționaseră într-o
formațiune defensivă, la câteva ore de stație, într-o zonă unde aveau loc
să lupte și să facă manevre.
Malpert avea un tun electromagnetic pe care-l folosea ca să
arunce bucăți de metal, piatră și gheață adânc în sistem, dar era o
chestie uriașă, greoaie, care nu era menită pentru urmărirea țintelor mici
și mobile, precum navele. Chiar și așa, cel care se afla la comanda
stației îl întorcea cât de repede îi permiteau propulsoarele, în încercarea
de a-l îndrepta în direcția Meduzelor.
Kira se aranjă, apoi porni spre cantină. Aceasta era goală, cu
excepția domnului Fuzzypants, care stătea pe blat, lingând robinetul
chiuvetei.
– Hei, pleacă! spuse Kira.
Pisica își lăsă urechile pe spate și îi aruncă o privire furioasă,
după care se dădu jos și se plimbă de-a lungul peretelui. Kira întinse
mâna, în încercarea de a se împrieteni. Pisica răspunse cu un hâsâit,
scoțându-și ghearele la vedere.
– Cum vrei, nemernic mic, bombăni Kira.
În timp ce mânca, privi pe interfață avansarea Meduzelor. Era
un exercițiu inutil, dar nu se putea abține. Era cel mai interesant
spectacol din momentul de față.
Wallfish se apropia de asteroidul pe care-l menționase Falconi
mai devreme: TSX-2212. Privită prin camera instalată pe prova navei,
piatra arăta ca o picătură luminoasă și mică aflată direct în drumul lor.
Kira își ridică privirea când Vishal intră în cantină. Acesta o
salută și se duse să-și facă o cană cu ceai.
– Te uiți? o întrebă el.
– Da.
Ținând cana într-o mână, acesta o luă înapoi spre ușă.
– Dacă vrei, vino cu mine, domnișoară Navárez. Monitorizăm
evenimentele de pe puntea de comandă.
Kira îl urmă la etajul următor, iar apoi într-o cameră mică,
adăpostită. Falconi și restul echipajului stăteau în picioare sau așezați în
jurul unui ecran holografic de mărimea unei mese. Pereții erau acoperiți
de electronice, iar la fiecare post de comandă erau fixate în șuruburi
scaune jerpelite. Camera era aglomerată și mirosea a transpirație și a
cafea rece.
 Falconi o privi când ea și Vishal intrară.
– Ceva nou? întrebă Kira.
Sparrow făcu un balon din guma pe care o mesteca.
– Multe discuții pe MilCom. Se pare că CMU se coordonează cu
civilii din jurul lui Malpert, ca să organizeze câteva surprize neplăcute
pentru Meduze. Arătă spre Trig. Aveai dreptate. O să fie un spectacol
dat naibii.
Kirei i se ridică părul pe ceafa.
– Stați un pic, aveți acces la canalele CMU?
Expresia lui Sparrow deveni de necitit, iar aceasta se uită la
Falconi. O tăcere încordată umplu spațiul. Apoi, într-o manieră relaxată,
căpitanul spuse:
– Știi cum e, Navárez. Navele vorbesc, umblă vorba. Nu există
prea multe secrete în spațiu.
– ...Sigur.
Kira nu-l crezu, dar nu avea să insiste. Doar se întrebă în câte
treburi suspecte fusese implicat Falconi în trecut. Și dacă Sparrow
fusese în armată. Ar fi avut sens...
– Meduzele aproape că au intrat în raza armelor, spuse Nielsen.
Atacul o să înceapă în curând.
– Când ajungem la asteroid? întrebă Kira.
– Timp estimat până la sosire: 14 minute, îi răspunse
Gregorovich.
Prin urmare, Kira se așeză pe unul dintre scaunele goale și
așteptă alături de restul echipajului.
În hologramă, cele patru puncte roșii se separară și înconjurară
stația Malpert într-o manevră clasică de flancare. Apoi liniile albe
începură să pâlpâie între extratereștri și navele de apărare. Falconi
activă transmisia în direct de pe telescoapele navei Wallfish, iar flori
albe de neghină și cretă înfloriră în întuneric, în jurul rocii care era
stația Malpert.
Sparrow scoase un sunet de încuviințare.
 – Bună acoperire.
Licăriri de lasere absorbite iluminară părțile interioare ale
norilor, iar proiectile fură lansate de pe Darmstadt și de pe alte nave
CMU mai mici. Meduzele răspunseră cu aceeași monedă. Scântei
mici sclipiră în timp ce laserele de apărare distrugeau proiectilele.
Apoi tunul electromagnetic trase, învârtind o bucată de fier
rafinat spre una dintre navele Meduzelor. Bucata rată și dispăru în
adâncurile spațiului, pe o orbită lungă a stelei. Proiectilul se mișca
atât de repede, încât singurul mod de a-l vedea era un simbol de pe
ecranul holografic.
Și mai multă neghină și cretă umplură zona din jurul stației.
O parte din ele veneau chiar dinspre bază. Restul, de la navele din
jur.
– Uau! exclamă Falconi, în timp ce un ac alb, fierbinte,
erupse dintr-o fâșie de spațiu aparent gol, traversă aproape nouă mii
de kilometri și lovi una dintre navele sferice ale Meduzelor prin
mijloc, ca o torță care trecea prin plastic.
Nava afectată își pierdu controlul, legănându-se ca un titirez,
apoi explodă.
– Da! țipă Sparrow.
Transmisia în direct se întunecă câteva secunde, ca să se
acomodeze cu descărcarea de lumină.
– Ce naiba a fost asta? întrebă Kira.
Un junghi în ceafa o făcu să tresară...
... nave care ard în spațiu, fire care strălucesc în întuneric,
morți nenumărate...
Falconi se uită la tavan.
– Gregorovich, trage înăuntru radiatoarele. Nu vrem să fie făcute
bucăți.
– Căpitane, spuse mintea navei, șansele ca o particulă aflată în
derivă să întrerupă la această distanță termoreglarea noastră cea mai
necesară este...
 – Retrage-le. Nu o să risc.
– Da, domnule. Le retrag chiar acum.
Un alt ac de un alb fierbinte traversă ecranul, dar nu reuși decât
să ardă o Meduză, care se învârti mai repede decât părea posibil.
Hwa-jung îi spuse Kirei:
– Ele sunt Casaba-Howitzers.
– Asta... nu înseamnă nimic pentru mine, spuse Kira, care nu
dori să piardă timpul căutând o definiție.
– Încărcături cu bombe, spuse Hwa-jung, doar că, în cazul ăsta...
– ...bomba este una nucleară, spuse Trig, care părea foarte
entuziasmat de acest lucru.
Kira își ridică sprâncenele.
– La naiba. Nici nu știam că există așa ceva.
– A, da, spuse Sparrow. Avem Casaba-Howitzers de foarte mult
timp. Nu le folosim prea des, din motive evidente, dar sunt foarte ușor
de construit, iar plasma se deplasează cu o viteză comparabilă cu viteza
luminii. E aproape imposibil să le evite cineva de aproape, nici măcar
nemernicii ăia.
Mai multe explozii apărură pe ecran: de data asta, nave ale
oamenilor, mai mici, din jurul stației Malpert, care explodau ca
floricelele când Meduzele le loveau cu lasere și proiectile.
– La naiba, spuse Falconi.
O altă Casaba-Howitzer întunecă ecranul, distrugând o a doua
navă a Meduzelor. Când echipajul navei Wallfish exclamă, una din cele
două nave rămase ale Meduzelor se îndreptă spre Darmstadt, în timp ce
a doua deschise focul asupra platformei de alimentare de lângă stația
Malpert.
Platforma erupse într-o explozie enormă de hidrogen incendiat.
Apoi tunul electromagnetic trase din nou: jetul de plasmă țâșnea
din orificiile tubului de accelerație. Încărcătura rată Meduzele de lângă
platforma distrusă - extratereștrii nu erau destul de neatenți încât să
zboare destul de aproape de linia proiectilului însă arma lovi altceva ce
Kira nu observase: un satelit care plutea aproape de Malpert.
Satelitul dispăru într-o explozie de lumină, vaporizat de forța
impactului. Jetul de materiale supraîncălzite lovi nava din apropiere a
Meduzelor, presărând-o cu mii de micrometeoriți.
– Shi-bal! exclamă Hwa-jung.
– Cine a reușit asta merită o mărire de salariu, încuviință
Falconi.
Nava afectată a Meduzelor se îndepărtă cu viteză de Malpert,
după care motorul acesteia se opri, iar nava începu să se învârtă în timp
ce se îndepărta, lipsită de curent. O gaură mare se vedea într-o parte a
carenei. Din ea ieșeau gaz și apă, care se cristaliza.
Kira privi nava cu intensitate. „Aia e”, se gândi ea. Atât timp cât
nu exploda, poate reușeau să urce la bordul ei. Îi mulțumi rapid lui
Thule și se uită la Falconi. Acesta o văzu, dar nu reacționă, iar Kira se
întrebă la ce se gândea.
Wallfish luă poziție în spatele asteroidului TSX-2212 și își opri
propulsia, în timp ce Darmstadt și singura navă rămasă a Meduzelor
continuară să se lupte. Puținele nave de sprijin rămase se grăbiră să
găsească nava CMU, dar nu puteau să facă față navei extraterestre,
jucând doar rolul de distrageri scurte ale atenției Meduzelor.
– În scurt timp se vor supraîncălzi, spuse Sparrow, arătând spre
Darmstadt, care, ca și Wallfish, își retrăsese radiatoarele.
Chiar în timp ce vorbeau, un nor de combustibil nears se
pulveriză din valvele care înconjurau crucișătorul.
– Uite, spuse ea. Evacuează hidrogen, ca să poată folosi în
continuare laserele.
Când veni, finalul fu rapid. Una dintre navele mai mici, una de
minerit, condusă manual, credea Kira, se îndreptă spre nava rămasă a
Meduzelor, în încercarea de a o lovi.
Bineînțeles, nu reuși nici măcar să se apropie de ea.
Extratereștrii o distruseră, însă fragmentele rămase continuară pe
traiectoria deja stabilită și forțară nava Meduzelor să iasă din norul ei
protector de deșeuri ca să nu fie lovită.
Darmstadt începu să accelereze chiar înainte ca Meduzele să
facă asta, executând o mișcare rapidă. Când Meduzele ajunseră într-un
punct unde erau la vedere, nava îi lovi pe extratereștri cu laserul
principal. Un jet de material eliminat ieși dintr-o parte a navei
Meduzelor, după care nava dispăru într-o sferă de foc de antimaterie
anihilantă.
Kira dădu drumul brațelor scaunului.
– Deci asta e, spuse Falconi.
Vishal făcu o mișcare în aer.
– Dumnezeu să fie binecuvântat.
– Acum mai sunt numai nouă nave ale Meduzelor, spuse
Sparrow, care arătă spre restul sistemului. Sper că nu vor veni ca să
echilibreze scorul.
– Dacă o fac, ar trebui să fim plecați până atunci, spuse Nielsen.
Gregorovich, păstrează cursul spre stația Malpert.
Kira se uită din nou la căpitan și acesta încuviință de data asta.
– Amână asta. Gregorovich. Stabilește cursul pentru
interceptarea acelei nave afectate a Meduzelor. Cu toată viteza înainte.
– Căpitane! strigă Nielsen.
Falconi se uită în jur la echipajul uimit.
– Fiți cu ochii-n patru, oameni buni. Haideți să recuperăm o
navă extraterestră.
 C APIT OLUL V
* * * * * * *

EXTREMIS

1.

Kira tăcu în timp ce Falconi explică planul. Căpitanul era cel

care trebuia să convingă echipajul. În el aveau încredere, nu în ea.
– Domnule, spuse Sparrow, mai serioasă decât o văzuse Kira
vreodată, e posibil să mai fie Meduze pe navă. Nu avem cum să știm
sigur că au murit toate.
– Știu, zise Falconi. Dar ar trebui să mai fie numai câteva dintre
creaturile mari, ca niște caracatițe. Nu-i așa, Trig?
Puștiul încuviință.
– Așa e, căpitane.
Falconi încuviință și el, satisfăcut.
– Bun. Nu au cum să fi supraviețuit toate. Ar fi imposibil. Chiar
dacă mai sunt două, șansele sunt de partea noastră.
În jurul lor, nava hurui și greutatea reveni când Wallfish reluă
propulsia.
 – Gregorovich! spuse Nielsen.
– Îmi cer scuze, spuse mintea navei, care păru să izbucnească în
râs. Se pare că ne îndreptăm într-o aventură grozavă datorită
căpitanului, nu-i așa?
Apoi Sparrow spuse:
– Șansele pot deveni neșanse foarte repede când începe
schimbul de focuri, iar noi avem foarte mulți pasageri pentru care să ne
facem griji.
Falconi încuviință, expresia lui fiind una dură.
– Nu trebuie să-mi reamintești... Crezi că poți să faci față?
După ce se gândi un moment, Sparrow zâmbi.
– Ce naiba! Dar o să-mi datorezi un salariu dublu pentru asta.
– S-a făcut, spuse Falconi fără ezitare, apoi se uită la Nielsen.
– Încă nu ești de acord.
Nu era o întrebare. Prim-ofițerul se aplecă în față, odihnindu-și
coatele pe genunchi.
– Nava aia e lovită. Poate să explodeze în orice clipă. În plus,
există și posibilitatea ca Meduzele să ne ucidă. De ce să riscăm?
– Pentru că, dacă facem asta, putem să ne ștergem datoria,
răspunse Falconi. Și putem să obținem toată antimateria de care avem
nevoie ca să plecăm din sistemul ăsta afurisit.
Nielsen păru ciudat de calmă.
– Și?
– Și e o ocazie să facem ceva în legătură cu războiul.
După o clipă, Nielsen încuviință.
– Bine. Dar dacă o să facem asta, o s-o facem cu minte.
– Ăsta e domeniul meu, spuse Sparrow, care sări în picioare și
arătă spre Kira. Meduzele vor recunoaște chestia aia de pe tine dacă o
văd?
– Poate... Da, probabil, spuse Kira.
– Bun, deci trebuie să te ținem ascunsă până când ne asigurăm
că nava e sigură. S-a notat. Trig, tu vii cu mine.
 Femeia scundă ieși în grabă din centrul de comandă împreună cu
puștiul. Hwa-jung îi urmă aproape imediat, îndreptându-se spre camera
motoarelor, ca să supravegheze sistemele de pe Wallfish în timp ce se
apropiau.
– Timpul estimat până la sosire? întrebă Falconi.
– 16 minute, răspunse Gregorovich.

2.

– Unde mergem? întrebă Kira, care îi urma pe Falconi, Nielsen

și Vishal.
– O să vezi, zise căpitanul.
La jumătatea drumului, Nielsen se opri lângă o ușă îngustă din
perete. Introduse un cod pe panoul de acces și, după o clipă, ușa se
deschise.
Înăuntru era o debara de provizii cu un diametru de un metru
jumătate. Un raft de pe peretele din stânga susținea niște arme (pe mai
multe, Kira le recunoscu de pe Valkyrie). Peretele din dreapta era plin
cu acumulatoare de încărcare pentru supercondensatoarele armelor,
precum și curele, teci și cutii cu muniție pentru armele de foc. În partea
din spate a debaralei erau un scaun și o bancă mică, așezate lângă un
raft cu ustensile pentru îngrijirea armelor (toate erau fixate cu un capac
transparent din plastic). O hologramă care pâlpâia se afla deasupra
raftului. Arăta o pisică-unicorn în brațele unui bărbat osos, cu părul roz,
iar dedesubt scria „Bowie trăiește”cu un font aparte.
Kira fu surprinsă când văzu arsenalul.
– Sunt foarte multe arme aici.
Falconi mormăi.
– E mai bine să le avem când avem nevoie de ele. Cum ar fi azi.
Nu știi niciodată peste ce o să dai în spațiu.
– Aventurieri ai limitelor spațiului.
– Pasionați de tehnologie.
– Animale cu dinți mari, spuse Falconi, care îi puse Kirei o altă
armă în brațe.
Aceasta se dădu în spate, amintindu-și ce auzise la știri.
– Laserele nu sunt mai eficiente împotriva Meduzelor?
Falconi își făcea de lucru cu ecranul dintr-o parte a armei ei.
– Ba da. Sunt eficiente și pentru găuritul pereților. Nu știu cum
stau lucrurile cu tine, dar nu vreau să fiu aruncat în spațiu. În afara
navei, folosim lasere. Înăuntru, folosim arme de foc. Gloanțele fac și ele
multe pagube și nu există nicio șansă să treacă prin scutul nostru
Whipple.
Cu reticență, Kira îi acceptă motivul. Fiecare navă spațială avea
un scut Whipple integrat în învelișul exterior: straturi din materiale
diferite erau folosite pentru a distruge proiectilele care se apropiau
(naturale sau artificiale). Micrometeoriții erau o amenințare constantă în
spațiu și, ca regulă generală, gloanțele se mișcau mult mai încet și
conțineau mult mai puțină energie pe gram.
– În plus, spuse Vishal, laserele ricoșează și trebuie să ne
gândim la pasagerii noștri. Chiar și dacă o parte mică de energie a unui
laser ricoșează în ochii unei persoane... Dădu din cap. Ar fi foarte rău,
Kira, foarte foarte rău.
Falconi se îndreptă de spate.
– În plus, gloanțele nu sunt distruse de contramăsurile noastre.
Mereu există un echilibru. Atinse arma Kirei. Am conectat-o la
interfață. Toată lumea de pe Wallfish e marcată ca fiind prieten, deci nu
trebuie să-ți faci griji că o să ne împuști. Bărbatul îi zâmbi. Nu că va
trebui să tragi. E doar o măsură de precauție.
Kira încuviință, emoționată. Simțea cum Lama Delicată se mula
pe strânsoarea armei și o senzație teribilă de familiaritate o copleși. Un
punct de țintire apăru în centrul viziunii ei, roșu și rotund, iar Kira
experimentă cu el, concentrându-se pe diferite obiecte din camera cu
arme. Nielsen îi dădu o pereche în plus de încărcătoare, iar Kira le puse
într-un buzunar lateral al costumului ei.
– Știi cum să încarci? întrebă Nielsen.
 Kira încuviință. Mersese la tir cu tatăl ei de câteva ori pe
Weyland.
– Cred că da.
– Arată-mi.
Kira scoase și înlocui încărcătoarele de mai multe ori.
– Te descurci, spuse Nielsen, care părea satisfăcută.
– Să mergem, zise Falconi, care scoase cea mai mare armă
dintre toate.
Kira nu știa sigur ce era. Mai mult ca sigur că nu era un laser,
însă țeava era aproape la fel de mare ca pumnul ei. Era prea mare ca să
fie doar o pușcă.
– Ce naiba e asta? întrebă ea.
Falconi izbucni în râs.
– E un lansator de grenade, ce altceva să fie? L-am cumpărat la
o lichidare a surplusului armelor miliției acum câțiva ani. O cheamă
Francesca.
– I-ai dat un nume armei tale, spuse Kira.
– Bineînțeles. E de bun-simț dacă o să-ți încredințezi viața unui
obiect. Navele primesc nume. Săbiile primesc nume. Acum, și armele
primesc nume.
Falconi râse din nou, iar Kira se întrebă dacă Gregorovich era
singurul nebun de pe nava asta.
– Deci laserele sunt prea periculoase, dar un lansator de grenade
nu e? întrebă ea.
Falconi îi făcu cu ochiul.
– Nu și dacă știi ce faci. Atinse încărcătorul. Astea sunt grenade
explozive. Fără șrapnel. O să te distrugă, dar doar dacă aterizează fix
lângă tine.
O voce se auzi la interfon: era Hwa-jung.
– Căpitane, mă auzi?
– Da, spune.
– Am o idee cum să distragem Meduzele, dacă mai sunt acolo.
Dacă trimitem dronele pentru reparații și le folosim ca să...
– Fă-o, spuse el.
– Ești sigur? Dacă...
– Da, fă-o. Am încredere în tine.
– Am înțeles, căpitane.
Apoi legătura se întrerupse, iar Falconi îl bătu pe Vishal pe
umăr.
– Ai tot ce-ți trebuie, doctore?
Vishal încuviință.
– Jur că nu o să fac nimic rău, dar extratereștrilor ăstora nu le
este milă deloc de noi. Uneori, cel mai bun mod de a evita un rău este
minimalizarea lui. Dacă asta înseamnă împușcarea unei Meduze, atunci,
fie.
– Așa te vreau, spuse Falconi, care îi conduse înapoi spre
coridor.
– Eu ce o să fac? întrebă Kira, în timp ce-l urmă în josul scării,
în camera centrală.
– O să stai departe până când o să fie sigur, îi strigă Falconi. În
plus, nu ești expert în așa ceva.
Kira nu putea să-l contrazică.
– Dar tu ești?
– Am avut parte de câteva confruntări. Falconi sări de pe scară
pe puntea D, aflată deasupra calei.
– Ia-o înainte și...
– Domnule, spuse Gregorovich. Darmstadt ne apelează. Vor să
știe, citez, „Ce naiba faceți de urmăriți nava aia cu Meduze?”Sfârșitul
citatului. Par destul de iritați.
– La naiba, zise Falconi. Bine, amână puțin. Arătă spre Kira.
Du-te să-i iei pe cei doi entropiști. Dacă o să-i folosim, e posibil să nu
avem prea mult timp la dispoziție.
Nu așteptă un răspuns, ci plecă grăbit cu Nielsen și Vishal.
Kira coborî scara și alergă pe coridor. Învârti valva ușii camerei,
o deschise și fu surprinsă să îi găsească pe entropiști de cealaltă parte.
Aceștia făcură o plecăciune, iar Veera spuse:
– Gregorovich, mintea navei...
– ...ne-a spus să te așteptăm, zise Jorrus.
– Bun. Veniți după mine, zise Kira.
Când ajunseră pe puntea D, răsună alerta pentru gravitația zero.
Cei trei se prinseră de mânere la timp, ca să nu plutească.
Wallfish se tot răsuci, presându-i de peretele exterior, după care
se reluă propulsia, iar Gregorovich spuse:
– Contact în opt minute.
Kira simțea cum nava extraterestră se apropia, reducerea rapidă
a distanței multiplicând forța impulsului pe care îl transmitea.
Chemările erau ca un puls în ceafa ei, o smucitură constantă a
compasului său interior, care, deși era ușor de ignorat, refuza să se
oprească.
Jorrus spuse:
– Prizonier Kaminski...
– Navárez. Numele meu e Kira Navárez.
Entropiștii făcură un schimb de priviri. Veera spuse:
– Suntem foarte nedumeriți, Prizonier Navárez, ca și...
– ...toți ceilalți din cală. Care este...
– ...cursul nostru și de ce ne-ai chemat?
– Ascultați, spuse Kira, care le explică pe scurt situația.
Avea impresia că acum le spunea tuturor despre Lamă Delicată.
Entropiștii făcură ochii mari, într-o uimire simultană, dar nu o
întrerupseră. Kira termină spunând:
– Sunteți dispuși să ne ajutați?
– Am fi onorați, zise Jorrus. Căutarea cunoașterii...
– ...este cel mai merituos demers.
– Mhm, zise Kira.
Apoi, doar de dragul distracției, le trimise rezultatele examinării
lui Vishal.
 – Uitați-vă la astea cât așteptați. Când vom fi ști că nava
Meduzelor e sigură, o să vă chemăm.
Veera spuse:
– Dacă e vorba de un conflict...
– ...noi am...
Dar Kira deja plecase și nu auzi și restul. Trecu prin holurile
obscure, până când găsi echipajul strâns în fața trapei.
În centrul anticamerei erau Trig și Sparrow, ca doi stâlpi din
metal, fiecare având peste doi metri înălțime. Purtau armuri. Cu grade
militare, din ce-și dădea Kira seama. În mod normal, costumele civile
nu aveau lansatoare de proiectile pe umeri... De unde făcuse echipajul
rost de așa ceva? Hwa-jung trecu printre cei doi, aranjându-le armura și
dându-i sfaturi lui Trig:
– ...să nu te lași curprins de entuziasm și să te miști prea repede.
Nu e loc. Doar o să te rănești. Lasă computerul să facă cea mai mare
parte a lucrurilor. O să-ți ușureze treaba.
Puștiul încuviință. Fața lui era palidă și transpirată. Pe Kira o
deranjă să-l vadă pe Trig așa. Falconi chiar avea să-l trimită în prima
linie, unde era posibil să fie rănit? Pe Sparrow, putea înțelege, dar
Trig...
Nielsen, Falconi și Vishal erau ocupați să înșurubeze niște lăzi
de transport de punte, în spatele lui Trig și Sparrow. Acestea erau destul
de mari încât să se poată ascunde în spatele lor: acoperire pentru luptă.
Toți membrii echipajului care nu aveau costume exo își puseseră
costume de piele.
Mecanica-șefă se duse la Sparrow și trase de propulsorul ei
destul de tare cât să mute armura acesteia, mișcând câteva kilograme de
masă fără niciun efort.
– Nu te mișca, mormăi Hwa-jung, care trase din nou.
– Nu te mișca tu, bombăni Sparrow, care încerca să-și mențină
echilibrul.
Hwa-jung lovi umărul armurii cu mâna.
 – Hei, golanco, ai puțin respect pentru cei mai în vârstă decât
tine! Vrei să-ți pierzi puterea în mijlocul unei lupte? Serios acum.
Sparrow îi zâmbi șefei. Părea să îi aprecieze grija.
– Hei, zise Kira, care-i sperie. Arătă spre Trig. Ce face cu
chestia aia? E doar un adolescent.
– Nu pentru mult timp! O să împlinesc douăzeci de ani peste un
an și ceva, spuse Trig, cu vocea înăbușită din cauza căștii.
Falconi se întoarse cu fața spre ea. Costumul lui de piele era de
un negru mat (vizorul era ridicat), iar în brațe o avea pe Francesca.
– Trig știe cum să conducă un exo mai bine decât oricare dintre
noi. Și e mult mai în siguranță cu armura aia decât fără ea.
– Bine, dar...
Căpitanul se încruntă.
– Avem de lucru, Navárez.
– Cum rămâne cu CMU? Vor fi o problemă? Ce le vei spune?
– Le spun că mergem într-o misiune de recuperare. Nu sunt
fericiți, dar nu e nimic ilegal în tot ce facem. Acum, pleacă. Te anunțăm
când o să fie totul sigur.
Când se pregăti să plece, Hwa-jung îi dădu niște căști.
– Ca să ținem legătura, spuse ea și o bătu într-o parte a tâmplei.
Recunoscătoare, Kira plecă, dar ajunse doar la prima curbă a
coridorului. Apoi se așeză, își puse căștile și își activă interfața.
– Gregorovich, spuse ea, pot să văd transmisia de afară?
Imediat, pe vizor îi apăru o fereastră și văzu imaginea unei nave
extraterestre. Spintecătura lungă și îngustă dintr-o parte a acesteia
expusese secțiunea transversală a mai multor punți: camere pe jumătate
luminate, pline cu forme nedefinite. În timp ce încerca să înțeleagă
ceva, nori de vapori apărură în jurul mijlocului navei sferice și o
acoperiră, astfel că nu se mai vedeau pagubele.
Prin căști, o auzi pe Nielsen spunând:
– Căpitane, Meduzele trag cu lansatoare.
Peste o clipă, Falconi spuse:
 – Stabilizarea automată a rotirii? Sistemele de reparare s-au
activat?
Hwa-jung răspunse:
– Nu se știe.
– Scanare termică. Apar creaturi vii?
– Nedeterminat, spuse Gregorovich.
Pe interfața Kirei, imaginea navei Meduzelor se transformă
într-o pată impresionistă, marcată de puncte infraroșii.
– Prea multe semnături termice ca să le identificăm.
Falconi înjură.
– Bine. Atunci, o să fim prudenți. Trig, urmeaz-o pe Sparrow.
Cum a zis Hwa-jung, lasă computerul să facă tot ce e mai greu.
Așteaptă ca dronele de întreținere să îți dea undă verde înainte să intri în
cameră.
– Da, domnule.
– O să fim în urma ta, așa că nu-ți face griji.
Când nava Meduzelor se, mări pe interfață, intensitatea
chemărilor care o vizau pe Lamă Delicată crescu direct proporțional.
Kira își frecă pieptul. Era ca și cum ar fi avut o arsură în inimă, o
presiune incomodă care o împiedica să stea locului. Dar nu era un
disconfort de care să poată să scape cu o pastilă sau cu un pahar de apă.
În adâncul minții, simțea o siguranță care îi venea de la xeno, cum că
singurul leac era să se prezinte amândoi în fața sursei chemărilor, așa
cum le-o cerea datoria.
Kira tremură, un fior de energie agitată străbătând-o. Era
terifiant să nu știe ce avea să se întâmple. Se simțea ciudat, aproape că îi
era greață, ca și cum ar fi urmat să se întâmple ceva groaznic. Ceva
irevocabil.
Costumul reacționă la stresul ei. Kira îl simți întărindu-se în
jurul ei, îngroșându-se cu o eficiență exersată. Era pregătit. De asta era
sigură. Își aminti visele despre bătălie. Lamă Delicată înfruntase
pericole mortale de foarte multe ori de-a lungul anilor, dar, cu toate că
mereu supraviețuise, nu era la fel de sigură în privința celor cu care
fusese unită.
Meduzele nu trebuiau decât s-o împuște în cap și costum, sau
nu, iar șocul impactului avea s-o omoare. Niciun fel de restructurare a
țesutului din partea Lamei Delicate nu avea s-o salveze. Și acesta avea
să fie sfârșitul. Nu putea să se reîncarce. Nu. O singură viață, o singură
încercare de a face totul bine și o moarte permanentă dacă eșua.
Evident, același lucru era valabil și pentru ceilalți. Nimeni nu trăise
până atunci tot ce li se întâmpla lor.
Cu toate că era în pericol din cauza Lamei Delicate, Kira era
totuși recunoscătoare pentru prezența sa. Fără xeno, ar fi fost mult mai
vulnerabilă, o broască-țestoasă fără carapace, cu picioarele în aer,
expusă dușmanilor săi.
Strânse și mai tare pușca.
Afară, stelele dispăruseră din cauza luminii albe a navei
Meduzelor, care strălucea precum cochilia unei scoici.
Kira încercă să-și suprime un alt impuls de teamă. Sub haine,
Lama Delicată scoase țepii ca reacție, niște butoni mici, ascuțiți, care îi
străbăteau pielea acoperită. Nu-și dăduse seama exact cât de mare era
nava. Totuși, nu putea susține decât trei extratereștri cu tentacule. Doar
trei, și cei mai mulți ar fi trebuit să fie morți. Ar fi trebuit...
Cu nava atât de aproape, impulsul era mai puternic decât înainte.
Se trezi aplecându-se în față, lipindu-se de peretele coridorului, ca și
cum ar fi vrut să se târască prin el. Se forță să se relaxeze. Nu. Nu avea
să se lase pradă dorinței. Ar fi fost cel mai stupid lucru pe care l-arfi
putut face. Oricât de tentant era, trebuia să oprească impulsul să-i
controleze acțiunile. Și era tentant, groaznic de tentant. Dacă asculta,
așa cum ar fi trebuit, și răspundea chemărilor, durerea avea să dispară,
și, din amintirile antice, știa recompensa satisfacției care avea să
urmeze... Kira se strădui din nou să ignore senzația invazivă. Poate că
Lama Delicată simțea impulsul de a se supune, dar ea nu voia asta.
Instinctul ei pentru autoconservare era prea puternic ca să facă ce îi
spunea un semnal extraterestru.
Sau, cel puțin, asta voia să creadă.
În timp ce-și ducea lupta interioară, Wallfish își opri motoarele.
Kira se legănă, iar Lama Delicată aderă la podeaua și la peretele pe care
le atingea, ancorând-o la fel cum făcuse cu radiatoarele de pe
Extenuating Circumstances după ce fusese aruncată în spațiu.
Wallfish manevră lansatoarele RCS în jurul găurii mari din nava
Meduzelor, până când ajunse la domul cu un diametru de trei metri
proiectat din carenă. Kira îl recunoscu din videoclipuri ca fiind trapa
folosită de extratereștri.
– Toată lumea să se pregătească! strigă Falconi și, de după colț,
auzi zgomotele unor arme care erau încărcate. Vizoarele jos.
Apoi, pentru o clipă aparent nesfârșită, nu se întâmplă nimic, iar
Kira nu simți decât tensiune, anticipare și pulsul care îi bătea cu din ce
în ce mai multă putere.
Pe camere, domul începu să se apropie. Când Wallfish era la
distanță de numai câțiva metri, o membrană groasă se retrase din dom,
expunând suprafața șlefuită, ca de perlă, aflată dedesubt.
– Se pare că ne așteaptă, zise Sparrow. Grozav.
– Cel puțin nu va trebui să găsim o cale de a intra, spuse
Nielsen.
Hwa-jung bombăni.
– Poate că da. Poate că nu. E posibil să fie automat.
– Concentrează-te! spuse Falconi.
– Contact în trei... doi... unu, spuse Gregorovich.
Puntea se cutremură când Wallfish și nava extraterestră se
atinseră. Urmă o tăcere șocant de adâncă.
 C APIT OLUL VI
* * * * * * *

APROAPE & DEPARTE

1.

Kira își aminti să respire. Inspiră o dată, de două ori, mai repede,
și încercă să se calmeze ca să nu leșine. Era aproape acolo, lipseau doar
câteva secunde...
Interfața pâlpâi și, în locul transmisiei din exterior, văzu o
imagine din anticamera trapei, de la o cameră aflată deasupra intrării:
Gregorovich o lăsa să vadă ce se întâmpla.
– Mulțumesc, șopti ea.
Mintea navei nu-i răspunse.
Falconi, Hwa-jung, Nielsen și Vishal erau cocoșați în spatele
cutiilor de transport țintuite de podea. Sparrow și Trig stăteau în fața
lor, în armuri, cu fața spre trapă, ca doi uriași, cu brațele ridicate și
armele îndreptate spre țintă.
Prin ferestrele ușilor interioare și exterioare ale trapei, Kira văzu
suprafața curbată, fosforescentă a navei Meduzelor. Părea impecabilă.
Impenetrabilă.
– Roboții pentru întreținere au fost activați, anunță Hwa-jung, pe
un ton foarte calm, apoi își făcu cruce.
În partea cealaltă a anticamerei, Vishal se aplecă în ceea ce Kira
bănuia că era direcția Pământului, iar Nielsen își atinse ceva sub
costumul de piele. În speranța că avea să folosească la ceva, Kira se
rugă în tăcere lui Thule.
– Ei bine? zise Falconi. Trebuie să batem la ușă?
Ca și cum ar fi răspuns, domul se roti, un glob ocular
rostogolindu-se în orbită și dezvăluind... nu un iris, ci un tub circular,
lung de trei metri, care ducea direct în sferă. În celălalt capăt era o
membrană, ca o a doua ascunzătoare.
Kira se gândi că era bine că microbii Meduzelor nu păreau să
reprezinte un risc și să-i infecteze pe oameni. Cel puțin nu fusese
descoperit niciunul. Cu toate astea, își dori ca ea și echipajul de pe
Wallfish să poată respecta cum se cuvine procedurile de izolare.
Uri tub moale de presiune se extindea la câțiva centimetri de
exteriorul trapei de pe Wallfish și presa în jurul circumferinței acesteia.
– Avem un semnal pozitiv, anunță Gregorovich.
Ca și cum ar fi reacționat la asta, membrana interioară se retrase.
Unghiul camerei nu îi arăta Kirei o imagine bună a navei Meduzelor:
putea vedea o bucată din spațiul umbros, luminat de o strălucire difuză
care îi amintea de marea abisală unde domnise mărețul Ctein.
– Dumnezeule, e imensă! exclamă Vishal.
Kira încercă să se abțină să arunce o privire după colț, ca să
vadă cu ochii ei.
– Deschide trapa, zise Falconi.
Pe coridor se auzi un zgomot, apoi atât trapa internă, cât și cea
exterioară se deschiseră.
– Gregorovich, spuse Falconi. Vânătorii.
Două drone zgomotoase, sferice, coborâră din tavan și se
îndreptară spre nava extraterestră, sunetul pe care-l făceau dispărând în
neant.
– Nu se vede nicio mișcare înăuntru, spuse Hwa-jung. Drumul e
liber.
Apoi Falconi spuse:
– Bine. Vânătorii nu detectează nimic. Putem să mergem.
– Aveți grijă! strigă Sparrow, iar pași greoi zguduiră puntea, în
timp ce armurile se îndreptară spre trapă.
Fix în acel moment, Kira simți o durere și o teamă incipiente,
amestecate într-o infuzie toxică.
– Nu! Stați! începu ea să țipe, dar fu prea lentă.
– Contact! țipă Sparrow.
Ea și Trig începură să tragă în ceva din trapă: un baraj de focuri
de armă și lasere. Chiar și după colț, Kira simțea bufniturile armelor.
Zgomotele erau brutal de intense: erau atacuri fizice în toată regula.
O mică sferă de scântei se formă în fața lui Sparrow și a lui Trig
în timp ce lansatoarele lor ardeau proiectilele care veneau spre ei.
Resturi și pudră explodară din costumele lor, norii strălucitori
extinzându-se în exterior, în sfere aproape perfecte, până se loviră de
pereți, de tavan și unul de altul.
Apoi o țepușă de foc pomi din lansatorul masiv de grenade al lui
Falconi. Peste o secundă, o explozie albastră-albă lumină profunzimea
trapei, și un zgomot puternic străbătu nava. Explozia distruse norul,
oferind o priveliște clară în trapă și în jurul ei, printre fâșiile de pâclă.
Ceva mic și alb ieși din nava extraterestră, mișcându-se atât de
repede, încât Kira abia îl putu vedea. Apoi transmisia camerei se opri,
iar o lovitură o zdruncină, izbindu-i capul de perete și făcând-o să
scrâșnească destul de tare din dinți încât să o doară. Zgomotul aerului
care venea cu o presiune prea mare era atât de puternic, încât îl sim țea
în oase și în plămâni și ca o țeapă dureroasă în fiecare ureche.
Fără niciun îndemn din partea ei, Lamă Delicată se întinse pe
fața ei, acoperind-o în întregime. Vederea i se blură, apoi reveni la
normal. Kira tremura din cauza adrenalinei. Îi era frig la mâini și la
picioare, iar inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi încercat să-i scape
din piept. În ciuda acestui lucru, strânse destul curaj cât să se uite după
colț. Chiar dacă era o greșeală, trebuia să știe ce se întâmpla.
Spre oroarea ei, îi văzu pe Falconi și ceilalți plutind în aer, morți
sau nemișcați. Picături de sânge curgeau din umărul lui Nielsen, iar în
coapsa lui Vishal era înfiptă o bucată de metal. Trig și Sparrow păreau
să fie ceva mai bine; le vedea capetele mișcându-se în căști, însă ambele
lor armuri erau dezactivate și nu puteau fi manevrate.
Dincolo de ei era trapa și nava extraterestră. Se uită la camera
adâncă, întunecată, cu mașinării stranii care pluteau pe fundal, și apoi
monstruozitatea cu tentacule îi apăru în vizor, blocând lumina.
Meduza aproape că umplu trapa. Creatura părea a fi rănită. Un
lichid portocaliu curgea din peste zece răni de pe brațele sale, iar în
carapacea corpului său era o fisură.
Piele greșită!
Kira se uită, înghețată, când Meduza se târî spre interiorul navei
Wallfish. Dacă ar fi fugit, ar fi atras atenția asupra sa. Pușca ei era prea
mică, așa că nu ar fi reușit să ucidă Meduza, iar aceasta sigur ar fi
ripostat dacă ea ar fi deschis focul...
Încercă să înghită, dar gura îi era uscată.
Când Meduza intră în anticameră, se auzi un foșnet ușor.
Sunetul îi ridică părul pe ceafa Kirei în urma unei recunoașteri
terifiante. Își aminti ceva dintr-un trecut îndepărtat. Alături de sunet
simțea o schimbare, de la teamă la furie, la dispreț și la nerăbdare.
Instinctul natural al Lamei Delicate fu să reacționeze la miros. Kira
simțea dorința, dar rezistă cu toată forța ei.
Niciun membru al echipajului nu se mișca, iar acum Meduza se
deplasa printre trupurile lor plutitoare. Kira se gândi la copiii din cală, și
se hotărî să acționeze.
Totul se întâmplase din vina ei. Contactul cu nava Meduzelor
fusese ideea ei. Nu putea lăsa extraterestrul să ajungă în cală. Și nu
putea nici să stea și să se uite cum creatura îi ucidea pe Falconi și pe
ceilalți membrii ai echipajului, chiar dacă asta însemna să-și riște
propria viață. Trebuia să facă ceva.
Imediat, știu ce are de făcut. Apoi fixă interfața pe Meduză și își
ridică arma, cu intenția de a trage.
Mișcarea atrase atenția creaturii. Un nor de fum alb erupse în
jurul ei, urmat de un vârtej de tentacule și un jet de sânge când creatura
înaintă. Kira trase în gol, în centrul fumului, dar nu văzu dacă gloanțele
loviră creatura.
Un tentacul ieși și se înfășură în jurul gleznei armurii lui Trig.
– Nu! strigă Kira, dar era prea târziu. Meduza se întoarse spre
navă, târându-l pe Trig după ea și folosindu-l pe post de scut.
Fumul se dispersă, risipit de ventilatoarele anticamerei.

2.

– Gregoro... începu Kira să spună, dar mintea navei vorbea deja.

– O să-mi ia câteva minute să aduc din nou on-line armura lui
Sparrow. Nu mai avem vânători, iar laserele de apărare au distrus toți
roboții pentru reparații.
Ceilalți membri ai echipajului încă pluteau nemișcați. Nu
aveau cum să-i fie de ajutor, iar refugiații din cală erau prea departe
și total nepregătiți.
Mintea Kirei alerga în timp ce căuta opțiuni. Cu fiecare
secundă care trecea, șansele de supraviețuire ale lui Trig scădeau.
Pe un ton blând, atât de blând încât părea nelalocul lui,
Gregorovich spuse:
– Te rog.
Kira știu ce avea de făcut. Deja nu mai era vorba doar despre
ea, iar acest lucru îi ușură cumva situația, în ciuda temerii pe care o
simțea în vene. Avea nevoie însă de mai multe arme. Pușca ei nu
avea să fie foarte eficientă împotriva Meduzelor.
Convinse Lama Delicată să se dezlipească de perete și se
îndreptă spre lansatorul de grenade al lui Falconi, Francesca,
trecându-și brațul prin curea.
Ecranul din partea de sus a lansatorului arăta că mai avea cinci
gloanțe.
Trebuia să fie de ajuns.
Kira strânse arma mai puternic decât era necesar și se
întoarse cu fața spre trapă. Râuri albe de aer evadară prin fisuri aflate
de-a lungul încuietorii, dar carena nu părea să fie în pericol imediat
de cedare.
Înainte să-și piardă cumpătul, Kira se sprijini de o cutie și sări.

3.

În timp ce aluneca prin tubul scurt spre nava extraterestră, Kira

analiză marginea trapei Meduzelor, gata să tragă la cea mai mică
mișcare.
„Thule.” Ce naiba făcea? Ea era xenobiolog, nu soldat. Nu era o
mașinărie de ucis modificată genetic, plină de mușchi. Cu toate astea, se
afla acolo.
Pentru o clipă, Kira se gândi la familia ei, iar furia îi întări
determinarea. Nu le putea lăsa pe Meduze să o ucidă sau să-l rănească
pe Trig... Simțea o furie similară venind dinspre Lamă Delicată: dureri
vechi, activate de ofense noi.
Lumina albastră, vagă, de pe nava extraterestră o învălui când
ieși din trapă.
Ceva imens o lovi din spate și o aruncă învârtindu-se într-un
perete curbat. „La naiba!“Teama se întoarse rapid când durerea explodă
în partea ei stângă. În colțul ochiului văzu o masă de tentacule, după
care Meduza sări pe ea, sufocând-o cu brațele sale, puternice și dure ca
niște cabluri împletite. Mirosul îi inundă nările, sufocând-o prin
intensitatea lui.
Unul dintre brațele șerpuite se înfășură în jurul gâtului Kirei și
trase. Mișcarea fu atât de violentă, încât ar fi trebuit să o ucidă. Ar fi
trebuit să-i desprindă capul de corp, însă Lamă Delicată deveni rigidă,
iar colțurile ciudate și unghiurile stranii ale camerei deveniră neclare în
jurul ei în timp ce se învârtea.
Kirei i se făcu greață și vomită în masca flexibilă a costumului.
Voma nu avea unde să se ducă. Îi umplu gura - fierbinte, amară,
arzătoare -, apoi i se întoarse în jos, pe gât. Kira se înecă și, din instinct,
încercă să respire și inhală ceva ce părea să fie un lichid mistuitor.
Atunci, Kira se panică. O panică oarbă, irațională. Se zbătu și
încercă să-și dea jos masca. În frenezia ei, abia dacă observă cum
fibrele costumului se despărțeau sub degetele ei.
Aerul rece îi lovi fața și reuși, în sfârșit, să scuipe voma din
gură. Tuși cu o forță dureroasă, în timp ce stomacul i se încordă în
valuri ce pulsau.
Aerul mirosea a saramură și a bilă și, dacă Lama Delicată nu i-ar
fi acoperit în continuare nasul, Kira își dădu seama că ar fi leșinat din
cauza atmosferei extraterestre.
Încercă să-și recapete controlul, dar corpul său refuza să
coopereze. Tusea o îndoi, iar Kira nu văzu decât carnea portocalie,
pătată, în jurul ei și ventuze de mărimea unor farfurii pentru cină.
Membrul ca de cauciuc începu să strângă. Era gros cât picioarele
ei și mult mai puternic. Pentru a se apăra, Kira întări costumul, sau
poate că acesta se întări singur, dar, oricum, simți cum presiunea creștea
în timp ce Meduza încerca să o zdrobească.
[[Cfar aici: Mori, formă dublă! Mori.]]
Kira nu se putu opri din tușit și, de fiecare dată când expira,
tentaculul se întărea și mai tare, afectându-i din ce în ce mai mult
respirația. Kira se zvârcoli, într-o încercare disperată de a se elibera,
însă fără succes. O convingere teribilă o cuprinse în acel moment. Avea
să moară. Știa asta. Meduza avea s-o ucidă și să ducă Lama Delicată
înapoi la cei ca ea, iar acesta avea să fie finalul ei. Realizarea se dovedi
a fi terifiantă.
Scântei stacojii îi umplură vederea, iar Kira simți că urma să-și
piardă cunoștința. În mintea ei, se rugă de Lama Delicată, în speranța că
aceasta putea face ceva, orice, ca s-o ajute. „Haide!“Însă gândurile ei
părură să nu aibă niciun efect și, în tot acest timp, senzația se presiune
crescu, până când Kira simți că oasele aveau să i se rupă și că
extraterestrul avea s-o reducă la o bucată însângerată de carne.
Mormăi când tentaculul îi stoarse și ultima picătură de aer din
plămâni. Artificiile din ochi îi dispărură și, odată cu ele, orice sentiment
de urgență sau de disperare. Căldura o copleși, o căldură liniștitoare, iar
lucrurile pentru care-și făcuse griji până atunci nu mai păreau
importante. Până la urmă, de ce-și făcuse atâtea griji?
...
...
...
Plutea în fața unui model fractal, albastru și negru, cioplit pe
suprafața unei pietre. Modelul era complicat, dincolo de abilitatea ei de
înțelegere, și se mișca în timp ce-i privea, marginile formelor licărind
în timp ce se schimbau, creșteau și evoluau, potrivit conceptelor unei
logici necunoscute. Privirea ei era dincolo de cea umană. Putea să
vadă linii de forță care radiau din granița infinit de lungă - sclipiri de
energie electromagnetică ce trădau descărcări mari de energie.
Iar Kira știa că acela era modelul pe care-l servea Lama
Delicată. Pe care îl servea sau care era. Iar Kira își dădu seama că era
o întrebare inerentă în model, o alegere care avea legătură cu natura
xeno. Avea să urmeze modelul? Sau avea să-l ignore și să sculpteze
linii noi, linii proprii, în schema de ghidare?
Răspunsul necesita informații pe care nu le avea. Era un test
pentru care nu se pregătise și nu înțelegea parametrii întrebării.
Însă când se uită la forma mișcătoare, Kira își aminti durerea,
furia și frica ei. Acestea izbucniră cu forță, ale ei, combinate cu cele ale
Lamei Delicate. Orice ar fi însemnat modelul, era convinsă de
incorectitudinea apucătorilor și de dorința ei de a trăi și de nevoia de
a-l salva pe Trig.
 Ca urmare, era gata de luptă și dispusă să ucidă și să distrugă
pentru a-i opri pe apucători.
Apoi vederea ei deveni mai ascuțită, aproape telescopică, și
simți că se prăbușea în fractal. Se întindea în fața ei, în straturi
nesfârșite de detalii, înflorind într-un întreg univers de teme și de
variații...

Durerea o trezi pe Kira. O durere șocantă, arzătoare. Presiunea

din zona pieptului dispăruse, așa că își umplu plămânii cu o suflare
disperată, înainte să dea drumul unui țipăt.
Vederea i se limpezi și văzu că tentaculul încă o înfășură. Doar
că, acum, o curea de țepușe - negre, strălucitoare și aranjate într-o formă
fractală familiară - ieșea din pieptul ei, străpungând membrul care se
zbătea. Simțea țepii, ca și cum ar fi fost brațele sau picioarele ei. Noi
adăugiri, dar totuși familiare. Iar în jurul lor era o presă fierbinte de
carne, de oase și de fluide care o stropeau. Pentru o clipă, își aminti cum
costumul îi omorâse pe Alan și pe ceilalți, iar Kira tresări. Fără să
gândească, țipă și tăie tentaculul cu brațul. Când făcu asta, simți cum
costumul își schimbă forma, iar brațul ei străpunse carnea translucidă a
Meduzei, ca și cum nici n-ar fi fost acolo. Un jet de lichid portocaliu o
stropi. Mirosea amar și metalic. Dezgustată, Kira scutură din cap,
încercând să scape de picături.
Tăierea tentaculului o eliberă de extraterestru. Meduza se
zvârcoli în chinurile morții în timp ce se târa spre cealaltă parte a
camerei, lăsându-și membrul amputat în urmă. Tentaculul se zvârcoli și
se răsuci în aer, ca un șarpe fără cap. O urmă de os se văzu în centrul
ciotului.
Fără să li se ceară, țepii se retraseră înapoi în Lama Delicată.
Kira tremură. Deci xeno se hotărâse, în sfârșit, să lupte alături de
ea. Bine. Poate că avea o șansă. Cel puțin nu era nimeni în jur pe care
să-și facă griji că-l va înjunghia. Nu în acea clipă.
Analiză împrejurimile.
 La fel ca Meduzele, camera nu avea o parte identificabilă de sus
sau de jos. Lumina care era acolo emana într-un câmp egal, din
jumătatea din față a locului. Grămezi de mașinării misterioase, negre și
strălucitoare, ieșeau din pereții curbați. La o distanță de două treimi, pe
jumătate acoperită de întuneric, era o carcasă mare, ca o scoică - Kira
presupuse că era un fel de ușă interioară.
Când văzu camera, Kira avu o senzație copleșitoare de déjà-vu.
Vederea i se încețoșă și pereții altei nave, similare, apărură ca o fantomă
în fața ei. Pentru o clipă, simți că era în două locuri diferite, în două
momente diferite...
Dădu din cap, iar imaginea dispăru.
– Termină! mormăi ea către Lama Delicată.
Nu-și permitea să-i fie distrasă atenția în acest fel.
Dacă nu ar fi fost într-o situație disperată, Kirei i-ar fi plăcut să
examineze camera în detaliu. Era visul oricărui xenobiolog: o navă
extraterestră, plină cu extratereștri vii, mari și mici. Un singur
centimetru din acel loc ar fi fost îndeajuns încât să-i rezolve toate
cariera. Mai mult decât atât, Kira voia să afle tot ce putea despre ei.
Mereu își dorise asta.
Însă acum nu era momentul.
Trig nu era acolo. Asta însemna că una sau mai multe Meduze
trăiau.
Kira văzu lansatorul de grenade al lui Falconi plutind lângă
perete, la distanță de ea. Se trase spre el, palmele lipindu-i-se de
interiorul camerei.
Ucisese un extraterestru! Ea. Kira Navárez. Faptul o deranjă și o
uimi, dar îi dădu și o anumită satisfacție sinistră.
– Gregorovich, spuse ea. Ai idee unde l-au dus...
Mintea navei vorbea deja.
– Mergi înainte. Nu pot să-ți dau o localizare exactă, dar te
îndrepți în direcția corectă.
– Am înțeles, spuse Kira când luă lansatorul.
 – Jorrus și Veera mă ajută cu Sparrow. Bruiez toate frecvențele
funcționale, pentru ca Meduzele să nu poată semnaliza în caz că te
recunosc. Încă mai pot să folosească laserul pentru comunicarea pe
distanțe scurte. Ai grijă.
În timp ce vorbea, Kira convinse costumul să o propulseze spre
carcasa ca o scoică. Ca și în vid, Lama Delicată putu să îi ofere o
propulsie modestă, îndeajuns cât să traverseze distanța în câteva
secunde.
Impulsul era acum puternic, insistent și perfid. Se încruntă și
încercă să se concentreze dincolo de el.
Carcasa se despărțea în trei segmente în formă de pene, care se
retrăgeau în perete, dezvăluind un tunel lung și circular. Mai multe uși îl
punctau la intervale neregulate și în capăt sclipeau niște lumini. Poate
că era consola unui computer sau poate că era o operă de artă. Cine
putea să-și dea seama?
Kira ținu lansatorul de grenade aproape în timp ce se mișca prin
tunel. Trig putea fi în oricare dintre camere. Trebuia să se uite în toate.
În spatele navei erau motoare, dar Kira habar n-avea unde puteau fi
celelalte lucruri. Oare Meduzele aveau o punte de comandă? Nu-și
amintea să fi auzit despre asta la știri...
De-a lungul peretelui apropiat apăru o urmă de mișcare. Se roti
la timp ca să vadă un extraterestru ca un crab ieșind printr-o ușă
întredeschisă.
Meduza trase cu laserele în ea. Razele se curbară inocent în jurul
pieptului ei, fiind prea rapide ca să fie detectate de vederea umană. Însă,
cu masca pe față, pulsurile erau vizibile ca niște licăriri care durau
câteva nanosecunde: linii incandescente care clipeau și dispăreau.
Fără să gândească, Kira trase cu lansatorul de grenade. Sau, mai
degrabă, Lama Delicată trase pentru ea. Nici măcar nu era conștientă că
apăsa trăgaciul, apoi patul armei îi lovi brațul și o propulsă în spate.
Chestia aia era destul de mare încât să fie considerată o armă de
artilerie.
 BOOM!
Grenada se detonă cu un puls de lumină atât de puternic, încât
aproape că îi blocă vederea Kirei. Simți forța exploziei în organe: o
dureau ficatul și rinichii, iar tendoanele, ligamentele și unii mușchi
despre a căror existență Kira nici măcar nu știa se făcură simțite
printr-un cor de dureri tăioase.
Încercă să se prindă de ceva. Din noroc pur, trecu de-a lungul
peretelui pe lângă o margine, iar xeno se lipi de suprafața netedă, ca din
piatră, oprindu-i cursa. Kira inspiră și stătu acolo până-și recăpătă
cumpătul, pulsul luând-o la goană cu frenezie. Vizavi de ea pluteau
rămășițele făcute terci și distruse ale Meduzei, iar o ceață portocalie
acoperea pasajul.
Ce încercase creatura să facă? Să se strecoare pe la spatele ei? O
senzație apăsătoare, care nu avea nicio legătură cu imponderabilitatea,
se formă în stomacul Kirei când se gândi la o posibilă explicație. Crabul
fusese trimis ca să o încetinească, știind că avea să eșueze, în timp ce
restul Meduzelor îi pregăteau o surpriză groaznică altundeva.
Înghiți cu greu, simțind gustul amar al vomei în continuare
puternic în gură. Cel mai bun lucru pe care-l putea face era să continue
să caute și să spere că extratereștrii nu-i puteau prezice fiecare mișcare.
Se uită la lansatorul de grenade. Mai rămăseseră patru. Trebuia
să le folosească cu atenție.
Se împinse să se uite la ușa de unde ieșise Meduza. Marginile
unei carcase rupte atârnau de ea. Dincolo de ele era o cameră sferică,
plină pe jumătate cu apă verzuie. Panglici care păreau să fie alge
pluteau în rezervorul calm și creaturi mici, ca niște insecte, patinau pe
suprafața arcuită, trasând linii și inele. Cuvântul „pitoresc”îi răsări în
minte, laolaltă cu „crocant, rapid pe piele”... La fundul piscinei zări o
capsulă sau o stație de lucru.
Apa ar fi trebuit să plutească în bule, liberă să alunece în
interiorul camerei atât timp cât nava era în cădere liberă. În schimb,
stătea într-o parte a camerei, nemișcată și calmă ca orice piscină de pe o
planetă.
Kira recunoscu efectul gravitației artificiale a Meduzelor. Părea
să fie un câmp localizat în acea încăpere, deoarece nu simțise nimic la
intrarea în cameră.
Gravitația artificială nu o interesa prea mult. Nu voia decât să
studieze excrescențele pitorești, ca niște alge. Chiar și câteva celule
aveau să fie îndeajuns pentru o analiză genomică completă.
Totuși, trebuia să meargă mai departe.
Pe cât de rapid putu, verifică toate celelalte camere. Trig nu se
afla în niciuna dintre ele. De asemenea, în ele nu existau repere ce
puteau fi recunoscute. Poate că asta era o baie. Poate că ăsta era un
altar. Poate că era cu totul altceva. Lama Delicată nu-i spunea și, fără
ajutorul său, orice explicație părea posibilă. Asta era problema când
aveai de-a face cu o cultură extraterestră (umană sau nu): lipsa
contextului. Kira știa însă un lucru sigur: Meduzele schimbaseră
structura navelor lor de când Lama Delicată fusese la bordul lor.
Aranjamentul camerelor era cu totul nefamiliar.
Văzu o mulțime de dovezi ale pagubelor făcute de luptă: găuri
de la șrapnel, arsuri de la lasere, compuși topiți, toate dovezi ale
înfruntării navei cu CMU la stația Malpert. Lumina licări și alarme
asurzitoare se auziră într-o altă parte a navei. Parfumul de avertizare,
pericol și teamă păta aerul.
La capătul tunelului, holurile se bifurcau. Instinctul Kirei îi
spuse să o ia la stânga, așa că asta și făcu, disperarea împingând-o de la
spate. „Unde e?” începea să se îngrijoreze că era deja prea târziu ca să -l
salveze pe puști.
Mai trecu prin alte trei uși, apoi o a patra se deschise spre o altă
cameră sferică.
Camera părea enormă - pereții abia dacă se curbau în timp ce se
îndepărtau de ea -, dar era greu să-și dea seama de adevărata
dimensiune a locului. Un nor gros de fum umplea aerul, diminuând
lumina, în mod normal albastră, atât de mult, încât era dificil să vadă
mai departe de propriile sale brațe.
Frica începu s-o cuprindă pe Kira. Camera era locul perfect
pentru o ambuscadă.
Trebuia să vadă. Dacă... Se concentră pe nevoia ei cu toată forța
pe care o avea și simți un gâdilat în partea de sus a globilor oculari.
Vederea i se schimbă, ca și cum un cearșaf ar fi fost atârnat la uscat,
apoi se aplatiză și ceața păru să se retragă (deși capătul camerei
continua să fie ascuns), în timp ce totul deveni monocrom.
Diametrul camerei era probabil de peste 30 de metri. Spre
deosebire de alte încăperi, avea structuri peste tot: ramuri de schele pale
străpungeau o construcție ca de os. O alee neagră trecea de-a lungul
circumferinței interioare a jumătății negre a spațiului. De o parte și de
alta a acesteia, urcate pe pereți, erau rânduri peste rânduri cu ceva ce
păreau să fie... capsule. Mari și solide, zumzăiau de la curentul electric,
și cercuri strălucitoare de forță magnetică le conectau la circuite
ascunse.
Curiozitatea îi învinse teama când Kira se uită la cea mai
apropiată de ea.
Partea din față a capsulei era dintr-un material translucid și
palid, ca un ou. Prin el, Kira văzu o formă nedefinită, încețoșată,
întortocheată și dificil de categorisit.
Obiectul se mișcă, fiind, fără doar și poate, viu.
Kira icni și se dădu în spate, ridicând lansatorul de grenade.
Chestia din capsulă era o Meduză. Tentaculele sale erau înfășurate în
jurul său și se legăna ușor într-un lichid vâscos.
Fu cât pe ce să împuște creatura. O opriră numai faptul că
aceasta nu reacționase la mișcarea ei bruscă și dorința de a evita atenția
nedorită. Erau camere de naștere? Tuburi de criogenare? Containere
pentru dormit? Un fel de creșă? Se uită prin cameră. Sub mască, buzele
i se mișcară în timp ce număra: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte...
În total, 49. 14 capsule erau mai mici decât restul. Chiar și așa, acolo
erau 49 de Meduze în plus, dacă toate capsulele erau pline. Mai mult
decât îndeajuns ca s-o copleșească și pe ea, și pe cei de pe Wallfish.
„Trig.“
Trebuia să-și facă griji pentru capsule mai târziu.
Kira se rezemă de marginea ușii, apoi se îndreptă spre una dintre
bucățile de schelă. Când plutea spre ea, un băț argintiu ieși din ceața
mai profundă a camerei.
Își ridică brațul și îl lovi. Xeno se întărise în jurul antebrațului
ei, destul cât să-i împiedice încheietura să se rupă.
Mișcarea și impactul o afectară și o trimiseră învârtindu-se.
Încercă să se apuce de stâlp, iar pentru o clipă, degetele i se mișcară în
aer...
Ar fi trebuit să rateze. Ar fi trebuit să continue să se
rostogolească. În schimb, Kira îl prinse, iar Lama Delicată prinse
stâlpul odată cu ea, întinzându-și tentaculele într-o extensie naturală a
degetelor ei, până când se înfășurară în jurul stâlpului și o opriră.
Interesant.
În spatele ei, Kira văzu ceva cu gheare sărind de pe un stâlp pe
altul, în timp ce se îndrepta spre ea. În umbre, creatura părea aproape
neagră. Țepi și gheare și membre mici, ciudate, ieșeau din ea în
unghiuri neașteptate. Era un tip de Meduză pe care nu îl mai văzuse. Era
dificil de estimat dimensiunea creaturii, dar era mai mare decât ea.
Într-una din gheare avea un alt băț argintiu, lung de un metru și ca o
oglindă.
Trase cu Francesca în extraterestru, dar acesta se mișca prea
repede ca să-l nimerească, chiar și cu ajutorul costumului. Grenada
explodă în partea opusă a camerei, distrugând una dintre capsule și
luminând scurt din cauza exploziei.
Kira observă două lucruri: aproape de partea din spate a
camerei, o siluetă mare, ca de om, era priponită de stâlpi. Trig. Și
gheara extraterestrului care aruncă al doilea băț spre ea.
Nu reuși să se ferească la timp. Bățul o lovi în coaste și, deși
Lamă Delicată încercă s-o protejeze, impactul tot o lăsă amețită și o
răni. Amorți pe jumătate și scăpă lansatorul de grenade.
„Trig!“Cumva, trebuia să ajungă la puști.
Extraterestrul se îndreptă spre ea. Nu era ca restul Meduzelor.
Nu avea tentacule și văzu ceva ce părea să fie o grămadă de ochi și alte
organe senzoriale într-o parte a corpului său ca de cauciuc și cu piele
moale: un chip rudimentar care îi spunea clar care era fața și care era
spatele.
Disperată, Kira încercă să atace folosindu-se de Lamă Delicată.
„Lovește! Taie! Spintecă!“
Își dori ca xeno să poată face toate astea. Chiar o făcu, dar nu
așa cum se așteptase ea.
Ciorchini de țepi erupseră din corpul ei în direcții diferite,
sălbatice și nedisciplinate. Fiecare era ca un pumn în corpul ei,
împingând-o în direcția opusă țepilor mortali. Încercă să-i direcționeze
cu mintea, și, deși simțea că xeno îi răspundea la comenzi, răspunsul era
unul prost coordonat - o bestie oarbă care eșua în urmărirea prăzii sale,
reacționând prea intens la stimuli prost cuplați.
Reacția fu instantanee. Extraterestrul cu gheare se învârti în aer,
evitând să fie înjunghiat. În același timp, un miros aparte umplu aerul
cu șoc, frică și ceva ce Kira simțea că semăna cu respectul.
[[Kveti aici: Idealis! Multiforma trăiește! Opriți-o!]]
Kira își retrase țepii și se pregătea să sară după lansatorul de
grenade când o formă moale, alunecoasă, se cățără pe stâlpul de care se
ținea: un tentacul gros care sonda. O tăie, dar fu prea lentă. Bucata de
mușchi ca un trunchi o lovi și o aruncă în aer, lovindu-se cu spatele de o
altă schelă.
Chiar și prin costum, impactul îi provocă durere, dar Kira se
concentră să-și mențină poziția, iar Lamă Delicată se ținu strâns de stâlp
pentru ea și o opri din rostogolire.
Monstruozitatea cu gheare se ținea de un mâner bifurcat, aflat la
ceva distanță, dincolo de raza de acțiune a lamei. De acolo, își ridică
brațele și le agită în aer, dând din clești ca un dansator cu castaniete.
 Dincolo de ele, Kira îl văzu pe proprietarul tentaculului, o altă
Meduză, care arăta ca un calamar. Acesta ieși din spatele stâlpului de
care se izbise ea. Tentaculele creaturii pulsau în fâșii luminoase,
strălucind puternic în beznă. Într-un tentacul, extraterestrul ținea... nu
un laser. O armă lungă, cu o țeavă plată. Un tun portabil?
La 10-l2 metri de ea, Kira văzu lansatorul de grenade.
Sări după el.
Se auzi un zgomot puternic, ca și cum s-ar fi lovit două plăci, și
un junghi o străpunse prin coaste.
Inima i se opri și, pentru o clipă, privirea i se întunecă.
Panicată, Kira atacă folosind Lama Delicată, împungând în toate
direcțiile. Asta nu o ajută însă și un alt junghi dureros o lovi în piciorul
drept. Simți cum începe să se învârtă.
Privirea i se limpezi când se lovi de lansatorul de grenade. Îl luă
și, când făcu asta, văzu extraterestrul cu gheare, ca un crab, care sări
spre ea.
Costumul ei continuă să arunce în jur țepi, dar extraterestrul îi
evita cu ușurință. Brațele corpului său segmentat se desfăcură,
întinzându-se spre capul ei cu niște ciocuri zimțate, ascuțite, ca ale unui
fierăstrău. Între vârfuri era electricitate, ca un electrod de sudură.
Într-o manieră detașată, aproape analitică, Kira își dădu seama
că extraterestrul încerca s-o decapiteze, ca să distrugă legătura ei cu
Lama Delicată.
Își ridică arma, dar prea lent. Mult, mult prea lent.
Fix înainte ca extraterestrul să se lovească de ea, un jet de carne
erupse dintr-o parte a acestuia. Din cealaltă parte a camerei, brațul
armurii lui Trig se coborî.
Apoi extraterestrul se lovi de fața Kirei. Picioarele lui erau
înfășurate în jurul craniului ei și totul se întunecă atunci când stomacul
lui moale îi acoperi fața. Simți durere în antebrațul stâng, în timp ce o
greutate părea să o apese din toate părțile. Durerea era atât de intensă,
încât o vedea la fel de limpede pe cât o simțea. O vedea ca pe un val de
lumină galbenă, sinistră, care radia din brațul ei.
Kira țipă în mască și lovi extraterestrul cu celălalt braț, lovind,
lovind și tot lovind. Mușchiul cedă sub pumnul ei, și oase, sau ceva
asemănător oaselor, se sparseră.
Durerea păru să dureze o eternitate.
Pe cât de subit începuse, presiunea de pe brațul ei dispăru, iar
extraterestrul cu gheare rămase fără vlagă.
Tremurând, Kira împinse cadavrul într-o parte. În lumina
ștearsă, creatura inertă arăta ca un păianjen mort.
Antebrațul Kirei atârna într-un unghi deloc natural, pe jumătate
tăiat de o spintecătură zimțată care trecea prin costum și prin mușchii de
dedesubt. Însă chiar în timp ce o privea, fire negre coseau de-a lungul
rănii și simți cum Lamă Delicată îi închidea rana și îi repara brațul.
În timp ce Kira fusese distrasă, cealaltă Meduză se dusese la
Trig și se înfășurase în jurul armurii lui. Câte un tentacul trăgea de
fiecare braț și picior, rotindu-le în timp ce creatura încerca să rupă
exoscheletul și pe Trig.
Alte câteva secunde, și Kira era convinsă că avea să reușească.
Lângă Meduză era un stâlp. Îndreptă lansatorul de grenade spre
el, spuse o rugăciune rapidă lui Thule pentru siguranța puștiului și trase.
Boom!
Unda de șoc distruse trei dintre tentaculele Meduzei, îi deschise
carapacea și făcu să țâșnească sânge. Tentaculele tăiate zburară,
zvârcolindu-se.
Trig era și el lovit. Pentru o clipă, nu se mișcă, apoi armura lui
tresări și se reorientă, mici jeturi de aer țâșnind de-a lungul picioarelor
și mâinilor sale.
Kira se îndreptă spre puști. Nu-i venea să creadă că acesta trăia,
că amândoi supraviețuiseră. „Nu-l răni, nu-l răni, nu-l răni”o tot rugă pe
Lamă Delicată în minte, în speranța că o va asculta.
Când se apropie de el, vizorul lui Trig dispăru și îi dezvălui fața.
Puștiul era palid și transpira, iar lumina albăstruie îl făcea să pară foarte
bolnav.
Acesta o privi, pupilele lui fiind înconjurate de alb.
– Ce naiba?
Kira se uită în jos și văzu țepii care încă mai ieșeau din Lamă
Delicată.
– O să-ți explic mai târziu. Ești bine?
Trig încuviință.
– Da, a trebuit să repornesc exo. Mi-a luat foarte mult timp să
repornesc curentul. Cred că încheietura mi-e ruptă, dar tot pot să...
Vocea lui Falconi îi întrerupse.
– Navárez, mă auzi? Terminat.
Pe fundal, Kira auzi focuri de armă.
– Sunt aici. Terminat.
– L-ai găsit pe Trig? Unde sunteți...
– E aici. E bine.
În același timp, Trig spuse:
– Sunt aici, căpitane.
– Atunci, veniți la tribord. Mai e o Meduză aici. Și-a tăiat
drumul prin carenă. Am blocat-o, dar nu am reușit să găsim un unghi
bun...
Kira și Trig erau deja în drum spre ei.

4.
– Ține-te! strigă Trig.
Kira își încolăci un braț printr-un mâner aflat în partea de sus
a costumul său exo, puștiul porni propulsoarele și se îndreptară
amândoi spre ușa pe care intraseră.
De data asta, ușa nu se deschise și aproape că se loviră de ea
înainte ca Trig să se oprească. Acesta ridică un braț și trase cu
laserul în peretele din jur.
Cu trei tăieturi rapide, distruse mecanismele de control ale
ușii, iar marginile carcasei se separară, un lichid palid curgând din
sigiliile aflate în jurul bazei.
Kira tremură când trecură prin deschizătură și vârful unei
margini o zgârie.
În afara camerei, impulsul era insistent și seducător, imposibil
de ignorat O atrăgea pe Kira spre secțiunea curbată aflată aproape de
peretele frontal, spre el și dincolo de acesta. Dacă ar fi urmat semnalul,
Kira știa cu siguranță că avea să-i găsească sursa și poate că avea să
obțină niște răspunsuri despre natura și originea Lamei Delicate...
– Mulțumesc c-ai venit după mine. Credeam că o să mor, spuse
Trig.
– Mergi mai repede, mormăi Kira.
Niciuna dintre uși nu se deschidea ca să-i lase să treacă. O luară
în josul stâlpului circular și prin camera cu apă, plină de alge și de
insecte mici. Apoi spre hublou, unde plutea cadavrul primei Meduze.
Din ea se scurgeau sânge și alte fluide.
Kira se separă de Trig când ajunseră la trapă.
– Nu trageți! strigă puștiul. Noi suntem!
Avertismentul de dovedi a fi o idee bună. Vishal, Nielsen și
entropiștii îi așteptau în anticamera de pe Wallfish, cu armele îndreptate
spre trapa deschisă. Doctorul avea un bandaj în jurul piciorului, unde îl
lovise șrapnelul.
Ușurarea se citi pe fața lui Nielsen când îi văzu.
– Grăbiți-vă, spuse ea.
Kira îl urmă pe Trig spre centrul navei, apoi spre nivelul de jos
și spre camerele cu oameni. Când se apropiară, auziră zgomotul
laserelor și al focurilor de armă și țipetele pasagerilor îngroziți.
Când ajunseră la tribord, se opriră în spatele ușii etanșe,
precauţi, apoi se uitară dincolo de ea.
Toți refugiații erau strânși într-un capăt al camerei, în spatele
cutiilor. Le foloseau pe post de scut, oricât de inutil ar fi fost. În capătul
celălalt era o Meduză cu tentacule, lipită în spatele unei alte cutii mari.
O gaură zimțată, de vreo jumătate de metro diametru, împodobea
peretele de lângă ea. Vântul care țipa prin deschizătură trăsese un panou
peste gaură, blocând-o parțial. Un mic noroc. Prin deschizătura îngustă
se vedea spațiul întunecat.
Falconi, Sparrow și Hwa-jung erau împrăștiaţi în partea de
mijloc a camerei, trăgând din când în când in Meduze.
Kira își dădu seama că refugiații nu puteau să plece fără să fie
împușcați de Meduză, iar creatura nu putea să se miște fără să fie
împușcată de Falconi și de echipajul său.
Chiar și cu ușa deschisă spre cameră, nu aveau decât câteva
minute până să rămână fără aer. Nici măcar atât. Simți că acesta
devenea din ce în ce mai rarefiat, iar vântul aducea o răceală
periculoasă.
– Stai aici, îi spuse Kira lui Trig.
Înainte ca acesta să-i răspundă, inspiră adânc și, în ciuda fricii,
sări spre Falconi.
Auzi câteva zgomote de laser, îndreptate de Meduză spre ea.
Extraterestrul nu avea cum să fi ratat, dar nu simțea decât o singură
lovitură: un ac fierbinte care o înjunghia adânc în umăr. Nici nu avu
timp să țipe, că durerea începu să dispară.
O explozie de focuri de armă erupse în timp ce Falconi și
Sparrow încercau s-o acopere.
Când Kira ajunse lângă Falconi, acesta o apucă de braț, ca s-o
împiedice să se îndepărteze.
– La naiba, mormăi el. Unde naibii ți-a fost mintea?
– Vreau să ajut. Poftim, spuse ea și îi aruncă lansatorul de
grenade.
Fața căpitanului se lumină. Luă arma și, fără să ezite, trase spre
Meduză.
O lumină albă acoperi cutia în spatele căreia se ascundea
creatura. Fragmente de metal se împrăștiară pe pereții din jur și ieși
fum. Mai mulți refugiaţi țipară.
Sparrow se întoarse spre Falconi.
 – Ai grijă! Nu atât de aproape de civili!
Kira arătă spre cutie. Abia dacă era îndoită.
– Din ce e făcută? Titaniu?
– E un container de presiune, spuse Falconi. E construit ca să
reziste reintrării în atmosferă.
Sparrow și Hwa-jung traseră spre Meduză. Kira nu se mișcă de
unde era. Ce altceva putea face? Meduza era la cel puțin 15 metri
depărtare. Prea departe ca să...
Țipete noi se auziră dinspre refugiaţi. Kira se uită în spate și
văzu un corp mic care se zvârcolea în aer, un copil de șase, poate șapte
ani. Fetiței îi alunecase mâna de pe mâner și plutea departe de punte.
Un bărbat se detașă de masa de refugiaţi și se aruncă după copil.
– Stai jos! strigă Falconi, dar era prea târziu; bărbatul o prinse
pe fetiță, însă impactul îi trimise într-o tumbă necontrolată spre mijlocul
calei.
Kira fu atât de surprinsă, încât reacționă lent. Sparrow o întrecu.
Femeia în armură abandonă cutia în spatele căreia se afla și zbură cu
viteză maximă spre cei doi refugiaţi.
Falconi înjură și sări și el, într-o încercare eșuată de a o opri pe
Sparrow să iasă de la adăpost.
Un nor de fum ca o cerneală apăru în jurul Meduzei,
ascunzând-o. Cu vederea sa îmbunătățită, Kira putea să vadă conturul
răsucit al tentaculelor Meduzei, care se cățăra spre scara de serviciu
atașată de perete.
Trase un foc, ca și Hwa-jung.
Meduza tresări, în timp ce-și înfășură un tentacul în jurul unei
bare dintr-o parte a scării și, aparent fără niciun pic de efort, o rupse.
Rapid ca un șarpe, o aruncă spre Sparrow.
Bucata zimțată de metal o lovi pe Sparrow în abdomen, între
două segmente ale armurii ei. Jumătate îi ieși prin spate.
Hwa-jung țipă, un sunet groaznic, ascuțit, care părea imposibil
să vină de la cineva de mărimea ei.
 5.
Un val de furie orbitoare se citi pe fața Kirei. Aceasta se legănă
de marginea lăzii și se aruncă după Meduză.
În spatele ei, Falconi țipă ceva.
În timp ce se îndrepta spre Meduză, extraterestrul își întinse
tentaculele, ca și cum ar fi primit-o bucuros în îmbrățișarea sa. Din ea
emană un miros de dispreț și, pentru prima oară, Kira îi răspunse pe
limba lui.
[[Kira aici: Mori, apucătorule!]]
Apoi făcu singurul lucru care i se păru corect: o înjunghie cu
brațul ei în inimă și în minte, canalizându-și toată teama, durerea și
furia în acel act.
În acea clipă, Kira simți cum ceva se rupse în mintea ei, ca o
bară din sticlă care se frânge în două, urmată de fracturi și de fragmente
care se aranjau la locul lor în conștiința ei. Piese ale unui puzzle care
alunecau la locurile lor și, odată cu ele, avu și senzația de întregire
completă.
Spre ușurarea ei uimită, xeno-ul deveni solid în jurul degetelor
și o lamă plată, subțire, îi ieși din mână și străpunse caparacea
extraterestrului. Creatura se zvârcoli dintr-o parte în alta, tentaculele
sale răsucindu-se într-o frenezie neajutorată.
Apoi, din propria inițiativă, o perniță de țepi negri ieși din
capătul lamei și înjunghie fiecare parte a Meduzei. Elanul ei îl împinse
pe extraterestru spre peretele cel mai îndepărtat. Acolo se opriră, acele
minuscule ale costumului lipind Meduza de învelișul exterior al navei.
Extraterestrul se cutremură și încetă să se zvârcolească, deși
tentaculele continuară să se tot răsucească într-un ritm leneș. Mirosul
morții umplu camera.
 C APIT OLUL VII
* * * * * * *

TICURI Șl INDICAȚII

1.

Kira așteptă un timp și abia după aceea dădu voie lamei și

țepilor să se retragă. Meduza se dezumflă ca un balon, sângele
scurgându-i-se din nenumăratele răni de pe corp.
Norul de fum se dispersa deja în spațiu. Kira se îndepărtă de
Meduză, iar vântul puternic împinse cadavrul spre deschizătură.
Extraterestrul se opri acolo, în partea de sus a peretelui, blocând cea mai
mare parte a găurii. Strigătul vântului se diminuă într-un șuierat ascuțit.
Kira se întoarse și-i văzu pe refugiaţi privind-o cu șoc și teamă.
Cu regret, își dădu seama că acum nu mai avea cum să ascundă Lama
Delicată. De bine sau de rău, secretul ei ieșise la suprafață.
Îi ignoră pe oameni și se duse lângă Trig. Falconi și Hwa-jung
se strânseseră lângă Sparrow.
Femeia mecanic avea fruntea lipită de masca lui Sparrow și
vorbea pe un ton jos, cuvintele sale fiind un murmur nedefinit. Fumul se
îndepărtă de armura lui Sparrow și un fir expus strălucea. Un inel de
spumă albă apăru în jurul stâlpului care o înjunghiase. Spuma ar fi oprit
sângerarea, însă Kira nu era sigură că era îndeajuns ca să o salveze.
– Doctore, vino aici. Repede! spuse Falconi.
Kira înghiți, având gura uscată.
– Ce pot să fac?
De aproape, șoaptele lui Hwa-jung erau la fel de neclare ca
înainte. Picături de lacrimi se țineau stârns de ochii roșii ai femeii, iar
obrajii îi erau palizi, cu excepția unor puncte aprinse, ca de febră, aflate
de ambele părți.
– Ține-o de picioare, spuse Falconi. Nu o lăsa să se miște.
Bărbatul se uită la refugiaţi, care începeau să iasă din
ascunzătoare, și țipă:
– Ieșiți de aici înainte să rămânem fără aer! Treceți în cealaltă
cameră! Repede!
Oamenii îl ascultară și plecară, ocolindu-le pe Sparrow și pe
Kira.
– Gregorovich, cât mai avem până când presiunea aerului o să
scadă sub 50%? întrebă ea.
Mintea navei răspunse cu o eficiență tăioasă.
– În ritmul actual, 12 minute. Dacă Meduza va fi îndepărtată, nu
mai mult de 40 de secunde.
Kira prinse în mâini ghetele lui Sparrow; erau reci. Se întrebă
cum de era posibil să simtă asta, când nici măcar frigul spațiului nu o
afectase.
Apoi își dădu seama că era distrasă. Acum, că se terminase
lupta, adrenalina începea să i se scurgă din sistem. În câteva minute,
avea să se prăbușească.
Vishal veni în fugă, aducând cu el un sac cu o cruce argintie
cusută în față.
– Mișcă, spuse el, în timp ce se lovi de cutia de lângă Kira.
Aceasta îl ascultă, iar bărbatul se așeză peste Sparrow și se uită
prin masca ei, ca și Hwa-jung. Apoi se duse în locul de unde bara îi
ieșea din abdomen. Ridurile de pe față i se aprofundară.
– Poți să... începu Trig.
– Liniște, zise Vishal.
Bărbatul mai studie bara pentru câteva secunde, apoi se îndreptă
spre spatele lui Sparrow, ca să examineze și celălalt capăt.
– Tu, zise el, arătând spre Trig, taie aici și aici.
Cu degetul mijlociu, trasă o linie de-a lungul barei, deasupra
abdomenului lui Sparrow, apoi făcu la fel deasupra spatelui ei.
– Folosește un fascicul, nu un impuls.
Trig se așeză lângă Sparrow, pentru ca laserul să nu mai
lovească pe nimeni. Prin viziera lui, Kira vedea că fața îi era transpirată
și ochii sticloși. Bărbatul ridică un braț și aținti emițătorul spre bară.
– Ochii și urechile, zise el.
Stâlpul se încinse, devenind translucid, iar tubul se vaporiză cu
un sunet puternic. Un miros înțepător, de plastic, umplu aerul.
Bara se desfăcu, iar Falconi luă bucata liberă și o împinse spre
celălalt capăt al camerei.
Apoi Trig repetă operațiunea în cealaltă parte a barei. Hwa-jung
trase de bucată și o aruncă cu un gest fioros. Aceasta se lovi de perete.
– Bun. I-am izolat armura, poate să fie mișcată în siguranță.
Doar să nu o loviți de nimic.
– Infirmerie? întrebă Falconi.
– Da.
– Mă ocup eu, spuse Hwa-jung.
Vocea ei era dură și aspră ca piatra. Fără să îi aștepte să fie de
acord, apucă un mâner de pe armura lui Sparrow și trase metalul rigid
spre ușa etanșă, acum deschisă.

2.

Trig și Vishal o însoțiră pe Hwa-jung, care o scotea pe Sparrow

din cameră. Falconi rămase în urmă, iar Kira se opri alături de el.
 – Grăbiți-vă! strigă el, arătând spre refugiații rămași.
Aceștia se mișcau într-o grămadă confuză. Kira fu ușurată să
vadă că fetița și bărbatul pe care Sparrow încercase să-i protejeze erau
bine.
Când plecară și ultimii refugiaţi, îl urmă pe Falconi pe coridor.
Acesta închise și blocă ușa etanșă în spatele lor, izolând camera
afectată.
Kira permise măștii să se retragă de pe fața ei, fericită să scape
de ea. Culoarea deveni difuză, readucând o senzație de realitate
împrejurimilor ei.
Mâna de pe încheietura ei o surprinse. Falconi o opri, privirea
lui fiind tulburător de intensă.
– Ce naiba erau țepii ăia? Nu ai spus nimic despre ei înainte.
Kira își trase mâna și se eliberă. Nu era momentul să-i dea
explicații, nu despre costum și cu siguranță nu despre modul în care
muriseră colegii ei de echipă.
– Nu am vrut să vă sperii, spuse ea.
Expresia bărbatului se întunecă.
– Mai e ceva ce nu ai...
Tocmai atunci, patru refugiaţi, toți bărbați, intrară, folosind
pernuțe adezive pe ghete. Niciunul nu părea fericit.
– Hei, Falconi! spuse liderul, care era un bărbat dur, îndesat, cu
o barbă scurtă.
Kira își aminti vag că-l mai văzuse o dată, în cală.
– Ce e? întrebă Falconi tăios.
– Nu știu ce ai impresia că faci, dar nu am fost de acord să
mergem după Meduze. Deja ne-ai tras țeapă cu banii pe care ni-i ceri,
acum ne conduci într-o bătălie? Și nu știu care e treaba cu ea, dar nu e
normală. Arătă spre Kira. Serios, ce e cu tine? Sunt femei și copii aici.
Dacă nu o să ne duci pe Ruslan...
– Ce o să faci? întrebă Falconi, la fel de tăios.
Bărbatul îi fixă cu privirea, în timp ce avea în continuare în brațe
lansatorul de grenade. Arma era goală, dar Kira nu simți nevoia să
menționeze acest lucru.
– Vrei să pleci de aici cu o minte a navei iritată?
– Nu aș recomanda asta, spuse Gregorovich de sus.
Bărbatul ridică din umeri și își trosni degetele.
– Da, da. Știi ce, istețule? Aș prefera să-mi asum riscul și să
zbor cu mintea asta sărită de pe fix a navei decât să fiu rănit de Meduze,
cum a pățit un membru al echipajului tău. Și nu sunt singurul care are
părerea asta.
Bărbatul împunse cu degetul spre Falconi și apoi el și ceilalți
bărbați se întoarseră în cealaltă cameră.
– Văd că a mers bine, spuse Kira.
Falconi mormăi, iar Kira îl urmări când se întoarse spre centrul
navei și urcă spre tunelul principal.
– Mai există alte Meduze pe nava lor?
– Nu cred, dar sunt destul de sigură că Trig și cu mine le-am
găsit camera de naștere.
Căpitanul apăsă pe mânerul de lângă ușa spre puntea C, unde era
infirmeria. Se opri și ridică un deget.
– Trig, mă auzi?... Navárez spune că ați găsit capsulele de
naștere?... Da, arde-le. Și repede, sau o să avem o groază de probleme.
– Îl trimiți înapoi? întrebă Kira, în timp ce Falconi intră pe ușă și
o luă pe coridorul adiacent.
Căpitanul încuviință.
– Cineva trebuie s-o facă, iar el e singurul care are o armură
funcțională.
Gândul o deranjă pe Kira. Puștiul își rupsese încheietura. Dacă
avea să fie atacat din nou...
Înainte să-și exprime îngrijorarea, ajunseră la infirmerie. Nielsen
plutea afară, cu un braț în jurul umerilor lui Hwa-jung, consolând-o.
– Ceva vești? întrebă Falconi.
Nielsen îl privi îngrijorată.
 – Vishal tocmai ne-a dat afară. Se ocupă acum de ea.
– O să supraviețuiască?
Hwa-jung încuviință. Avea ochii roșii din cauza lacrimilor.
– Da. Micuța mea Sparrow o să trăiască.
O parte din tensiunea care îl domina pe Falconi dispăru.
Bărbatul își trecu mâna peste păr, răvășindu-l.
– Al naibii de prostesc din partea ei să sară așa cum a făcut-o.
– Dar a fost o manevră curajoasă, zise Nielsen cu fermitate.
Falconi își înclină capul.
– Da, foarte curajoasă. Apoi îi spuse lui Hwa-jung: Trebuie
restabilită presiunea din cală și nu mai avem roboți care să facă asta.
Hwa-jung încuviință lent.
– O s-o repar eu după ce Vishal termină operația.
– Asta s-ar putea să dureze, zise Falconi. E mai bine să începi
acum. O să te anunțăm dacă vom avea vești.
– Nu, spuse Hwa-jung. Vreau să fiu aici când se trezește
Sparrow.
Falconi își încordă maxilarul.
– Avem o afurisită de gaură într-o parte a navei, Hwa-jung.
Trebuie să fie cârpită, acum. Nu ar trebui să-ți spun asta.
– Sunt sigură că poate să aștepte câteva minute, zise Nielsen pe
un ton împăciuitor.
– Ba nu poate, spuse Falconi. Când a intrat, Meduza a rupt o
conductă de răcire. Nu putem să facem nimic până nu se conectează un
înlocuitor. În plus, nu vreau ca pasagerii noștri să se plimbe prin
cealaltă cală.
Hwa-jung scutură din cap.
– Nu o să plec până când nu se trezește Sparrow.
– Zeii de deasupra și...
Hwa-jung continuă, ca și cum el nu ar fi vorbit:
– O să se aștepte să fiu aici când se trezește. O să fie supărată
dacă nu o să fiu aici, așa că o să aștept.
 Falconi își propti ghetele pe punte, ancorându-le ca să stea drept,
legănându-se în gravitația zero.
– Îți dau un ordin direct, Song. Sunt căpitanul tău. Înțelegi asta,
nu?
Hwa-jung îl privi, fața ei fiind lipsită de orice expresie.
– Îți ordon să te duci în cală și să repari afurisita aia de fisură.
– Da, domnule. Când...
Falconi se încruntă.
– Când ce? Când ce?
Hwa-jung clipi.
– Când...
– Nu, o să te duci acolo chiar acum și o să faci nava asta să
pornească din nou. Chiar acum sau poți să te consideri dată afară și o
să-l pun pe Trig responsabil de partea mecanică.
Hwa-jung își strânse mâinile și, pentru o clipă, Kira crezu că
aceasta avea să-l lovească pe Falconi. Apoi renunță. Kira văzu acest
lucru în ochii ei și în cât de căzuți îi erau umerii. Cu o expresie
întunecată pe față, Hwa-jung o luă pe coridor. Se opri la capăt și, fără să
se uite înapoi, spuse:
– Dacă i se întâmplă ceva lui Sparrow cât timp sunt plecată, va
trebui să răspunzi în fața mea, căpitane.
– De asta sunt aici, răspunse Falconi.
Apoi Hwa-jung dispăru după colț, iar bărbatul se relaxă puțin.
– Căpitane... spuse Nielsen.
Bărbatul oftă.
– O să rezolv situația cu ea mai târziu. Nu gândește clar.
– Poți s-o învinovățești?
– Presupun că nu.
– De cât timp sunt împreună? întrebă Kira.
– De mult timp, răspunse Falconi.
Apoi el și Nielsen începură să discute despre starea navei,
încercând să-și dea seama ce sisteme erau compromise, cât îi puteau
ține pe refugiaţi în cealaltă cală și multe altele.
Kira îi ascultă și era din ce în ce mai nerăbdătore. Gândul că
Trig era singur pe nava extraterestră continua să o deranjeze și abia
aștepta să înceapă să sape după răspunsuri prin calculatoarele
Meduzelor înainte să se întâmple ceva care să le dezactiveze.
– Uite ce e, zise ea, întrerupându-i, mă duc să-l verific pe Trig,
să văd dacă are nevoie de ajutor. După asta, o să încerc să aflu ce pot.
Falconi îi aruncă o privire critică.
– Ești sigură că ești în stare? Nu arăți foarte bine.
– Sunt în regulă.
– ...Bine. Să mă anunți când e goală nava. O să-i trimit pe
entropiști. Asta, dacă vor fi interesați să examineze tehnologia
Meduzelor.

3.

Kira se îndreptă spre puntea D, apoi pluti de-a lungul învelișului

exterior până ajunse la trapa care îi conecta la nava extraterestră.
Avea din nou masca Lamei Delicate pe față, apoi, cu un fior de
teamă, intră înapoi pe tubul scurt, alb, al trapei Meduzelor, în umbrele
din partea cealaltă.
Chemarea era puternică, dar Kira o ignoră pentru moment.
Când intră în camera în care se aflau capsulele de naștere, îl găsi
pe Trig, care trecea pe la fiecare capsulă încețoșată și o incinera cu
aruncătorul de flăcări de pe antebrațul armurii. În timp ce țintea spre
una dintre capsulele mai mari, ceva se răsuci înăuntru: o colecție
tulburătore de brațe, picioare, gheare și tentacule.
– Totul e bine? întrebă Kira când puștiul termină.
Acesta îi făcu semn că da.
– Mai am vreo douăsprezece. Căpitanul m-a trimis aici la timp.
Cel puțin două capsule urmau să se deschidă.
– Grozav, spuse Kira. O să mă uit pe aici. Să-mi zici dacă ai
nevoie de ajutor.
– Și tu.
Când ieși din cameră, Kira îl apelă pe Falconi:
– Poți să-i trimiți pe entropiști. Nava ar trebui să fie o zonă
sigură acum.
– Am înțeles.
Kira exploră în ritmul ei. Nerăbdarea ei era mai intensă ca
oricând, dar nu avea de unde să știe ce pericole se aflau pe nava
Meduzelor și nu se grăbea să cadă în vreo capcană. Se ținu aproape de
pereți, acolo unde putea face asta, și se asigură că avea de fiecare dată o
ieșire clară. Alarma părea să se audă dinspre partea din față a navei, iar
Kira o luă în acea direcție, trecând prin coridoare ocolitoare și camere
pe jumătate luminate care, cel mai des, erau umplute pe jumătate cu
apă. Acum că nu se mai temea atât de tare pentru viața ei. Kira observă
părți cu un miros aparte în anumite zone din navă.
Unul spunea: [[înainte.]]
Altul spunea: [[Restricție a co-formei.]]
Un altul spunea: [[Aspect al vidului]]
Și nu numai. Mai erau și scrisuri: linii care repetau mesajul
mirosului. Faptul că le putea citi îi dădu Kirei speranțe: Meduzele încă
foloseau un limbaj pe care Lamă Delicată îl recunoștea.
Într-un final, ajunse în partea din față a navei: o cameră
semisferică, conectată cu prora navei. În cea mai mare parte era goală,
cu excepția unei structuri răsucite, ramificate, care domina centrul
încăperii. Materialul era roșu (singurul roșu pe care-l văzuse pe navă) și
presărat cu gropi mici. Per total, îi reamintea de un coral. Structura îi
trezi interesul profesional și dădu un ocol ca să o examineze.
Când încercă să atingă una dintre ramuri, o forță invizibilă îi
respinse mâna. Kira se încruntă. Câmpurile gravitaționale naturale erau
atrăgătoare (sau cel puțin lăsau această impresie). Dar acesta...
Meduzele foloseau probabil tehnologia stabilizatoare ca să mărească
fluxul și densitatea de spațiu-timp din jurul ramurilor, ca să creeze o
zonă de presiune pozitivă. Asta însemna că gravitația lor artificială era o
respingere, nu o atracție. Cu alte cuvinte, avea să o împingă spre podea.
Însă era posibil să se înșele. Aceste lucruri îi depășeau abilitățile.
„Entropiștii trebuie să vadă asta.“
Oricât de puternic ar fi fost câmpul, când se ancoră pe podea cu
Lamă Delicată, reuși să-și împingă mâna prin el. Structura ca un coral
(excrescență? sculptură?) era rece la atingere și alunecoasă din cauza
umezelii condensate. În ciuda găurilor din material, era netedă. Când o
atinse, se auzi un zgomot ascuțit, sfărâmicios.
La atingere, semăna cu carbonatul de calciu, dar Kira nu era
sigură de nimic când venea vorba despre Meduze.
Părăsi structura și urmă impulsul de tristețe obscură spre o
secțiune a peretelui acoperită cu panouri sticloase și presărată cu lumini.
Stătu în fața lui și durerea din ea deveni atât de puternică, încât o făcu
să lăcrimeze.
Clipi de două ori, după care studie panourile, căutând un punct
de interes de la care să înceapă. Atinse sticla, temându-se de ce putea să
se întâmple dacă activa mașinăriile sau programele fără să vrea, dar nu
obținu niciun răspuns. Își dori ca xeno să-i spună cum să folosească
acea consolă. Poate că nu putea să o facă.
Își plimbă din nou mâna peste sticlă, fără rezultat. Apoi, pentru
prima oară, încercă mirosul:
[[Kira aici: Deschide... Activează... Acces... Computer...]]
Încercă toate cuvintele și frazele normale pe care le-ar fi folosit
cu interfața, însă sticla rămase întunecată. Kira începu să se întrebe dacă
se afla, într-adevăr, în fața unui calculator. Poate că panourile erau doar
elemente decorative, însă asta nu părea să fie o presupunere corectă. Era
evident că transmițătorul pentru apeluri era acolo. Trebuiau să fie și
niște comenzi undeva în apropiere.
Se gândi să se întoarcă în camera nașterilor și să taie tentaculele
de pe cadavrul unei Meduze moarte. Poate că era nevoie de ADN sau de
amprenta tentaculei pentru a accesa computerul.
 Lăsă asta insă pe mai târziu, ca o ultimă soluție.
Într-un final, spuse:
[[Kira aici: Formă dublă... Formă multiplă... Idealis...]]
Un caleidoscop de culori înflori pe panouri: o etalare fascinantă
de figuri, indicatori, imagini și scris. În același timp, nori de miros
trecură pe lângă ea, înțepătoare prin intensitatea lor.
O mânca nasul și în spatele tâmplei drepte i se formă o durere
ascuțită. Cuvintele săriră din ea - ceva scris, ceva parfumat -, cuvinte
pline cu înțeles și de amintiri care nu erau ale ei.
[[...Scindarea...]]
Fiorul de durere se intensifică, orbind-o...

Bătălii și vărsări de sânge pe fundalul stelelor. Planete

câștigate și pierdute, nave arse, cadavre arse. Și peste tot apucători
care ucideau apucători.
Ea lupta pentru carne și nu era singura. Mai fuseseră alți șase
în antica raclă care se afla acolo așteptând pregătită chemările. Ca și
ea, se uniseră cu acea carne acaparatoare și, ca și pe ea, carnea îi
împinsese spre violență.
La unele lupte, ea și rudele ei erau aliate. La altele, erau unii
împotriva altora. Iar asta era și ea o perversiune a modelului.
Niciodată nu fusese așa intenționat, nu în toate fracturile în care
serviseră.
Conflictul trezise un Căutător din coconul său cristalizat. Se
uită la chinul războiului și se duse să elimine asemenea incorectitudini,
așa cum era dorința sa. Iar Scindarea consumă carnea, veche și nouă.
Din cei șase, trei fură uciși în luptă, în timp ce unul căzu în
inima unei stele neutronice, unul înnebuni și se sinucise, iar unul se
pierdu pe tărâmul luminos al spațiului superluminic. Căutătorul
dispăruse și el, până la urmă, abilitățile sale neputând face față
roiurilor de carne...
Dintre toți, mai rămăsese numai ea. Numai ea mai avea forma
modelului în fibrele ființei sale...

Kira țipă și se aplecă, fiind amețită. Un război. Fusese un război

groaznic, iar Lamă Delicată luptase în el împreună cu alții ca ea.
Clipi, ca să scape de lacrimi, și se obligă să se uite la panou. Îi
apărură și alte cuvinte:
[[... acum, Brațele...]]
Țipă din nou.
Ctein. Mărețul Ctein. Se scălda în căldura de la aerisirea din
apropiere, de pe fundul oceanului, iar cârceii și antenele sale (prea
numeroase pentru a fi numărate) se legănau.
[[Ctein aici: Spune ce vești ai.]]
Carnea ei răspunse:
[[Nmarhl aici: Bancul interior a fost distrus de indulgența lui
Tfeir.]]

Pe piatra sa imensă, teribilul Ctein pulsa în fâșii de culoare,

luminoase în adâncurile mov de pe Culmea Plângătoare. Lovi piatra cu
mâna, iar din proeminență se ridică un nor de noroi negru, presărat cu
bucăți de chitină, ruptă și descompusă.
[[Ctein aici: TRĂDĂTORI! ERETICI! BLASFEMATORI!]]

Kira tresări și se uită la punte în timp ce își reaminti unde și cine

era. Capul o durea destul de tare încât să vrea să ia o pastilă.
În timp ce trecu în revistă amintirea, avu o senzație de... nu de
afecțiune, dar poate de respect pentru Nmarhl dinspre Lamă Delicată.
Xeno nu părea să urască acea Meduză așa cum le ura pe celelalte.
Ciudat.
Inspiră adânc și se uită din nou la panou.
[[... vârtej...]]
O senzație amestecată de foame, pericol și distorsiune...
[[... miros de departe, sunete joase...]]
 Comunicațiile în FTL...
[[... forme...]]
Meduzele, în toate formele lor diferite...
[[... Wranaui...]]
La auzul cuvântului, Kira se opri. Se simțea ca și cum s-ar fi
lovit de un perete. Recunoașterea emana dinspre Lamă Delicată și, cu o
ușoară senzație de șoc, Kira realiză că Wranaui era numele Meduzelor.
Nu-și dădea seama dacă era un termen care ținea de rasă sau de specie
sau dacă era doar o denumire culturală, dar nu exista niciun dubiu, cel
puțin din partea Lamei Delicate: așa își spuneau Meduzele.
[[Kira aici: Wranaui.]]
Exploră senzația mirosului. Nu exista niciun echivalent vocal
exact. Mirosul era singurul mod de a spune numele cum trebuia.
Cu emoție, studie în continuare ecranele. Spre ușurarea ei,
amintirile deveniră din ce în ce mai scurte și mai rare, deși nu se opriră
niciodată. Era o binecuvântare amestecată cu neplăcere: viziunile
intruzive o împiedicau să se concentreze, dar conțineau și informații
valoroase.
Insistă.
Limbajul Meduzelor părea relativ neschimbat de ultima oară de
când îl auzise Lamă Delicată, dar termenii întâlniți de Kira depindeau
de context, iar deseori acest aspect îi lipsea. Era ca și cum ar fi încercat
să înțeleagă jargonul tehnic într-un domeniu care nu-i era familiar, doar
că de o mie de ori mai greu.
Efortul îi intensifică durerea de cap.
Încercă o abordare metodică. Încercă să țină evidența tuturor
acțiunilor și informațiilor date de calculator, dar era prea mult. Mult,
mult prea mult. Cel puțin interfața păstra o înregistrare audiovizuală.
Poate că ar fi reușit să înțeleagă mai multe dacă ar fi avut parte de mai
mult timp, în cabina ei.
Din păcate, nu avea cum să copieze mirosul ca să-l studieze mai
târziu. Kira își dori din nou să aibă implanturi, capabile să facă
înregistrări senzoriale complete.
Dar nu avea și nu putea să schimbe asta.
Kira se încruntă. Sperase că avea să fie mai simplu să găsească
informații utile pe calculatorul Meduzelor. Până la urmă, nu îi era greu
să-i înțeleagă pe extratereștri când vorbeau. Sau cel puțin asta era
impresia pe care i-o lăsase Lamă Delicată.
La final, apăsă figuri aleatorii pe panouri, sperând că nu va
evacua accidental aerul, că nu va trage cu o rachetă sau că nu va
declanșa autodistrugerea a ceva. Ar fi fost un mod groaznic de a muri.
– Haide, ratatule, bombăni ea, și lovi panourile cu mâna. Însă
tratamentul dur nu ajută.
Era recunoscătoare pentru faptul că nu erau semne de
pseudo-inteligență sau alte forme de asistenți digitali care să apere
sistemul computerului și nu existau indicii cum că Meduzele ar fi avut
ceva similar minților de pe navele umane.
Ceea ce Kira voia să găsească era echivalentul Meduzelor pentru
un dicționar sau o enciclopedie. Părea evident că o specie avansată ca a
lor avea un registru de cunoștințe științifice și culturale în banca de date
a calculatorului, dar, așa cum era foarte conștientă în acele momente,
puține lucruri erau evidente când venea vorba de speciile extraterestre.
Când apăsarea butoanelor nu dădu rezultate, se forță să se
oprească și să reevalueze situația. Sigur exista altceva ce putea să
încerce... Mirosul funcționase înainte, poate că avea să meargă din nou.
Își limpezi mental vocea, apoi spuse:
[[Kira aici: Deschide... deschide... fișierele carcasei.]]
„Carcasă”părea să fie cuvântul corect pentru navă, așa că îl
folosi. Nimic.
Mai încercă de două ori, folosind cuvinte diferite. La a treia
încercare, o nouă fereastră se deschise pe ecran și se simți bine-venită.
„Te-am prins!”
Zâmbetul Kirei se mări când începu să citească. Era exact așa
cum sperase: jurnale ale mesajelor. Nu era un dicționar, dar era ceva la
fel de valoros.
Cele mai multe mesaje nu aveau sens pentru ea, dar unele
lucruri începeau să devină clare. Mai întâi, faptul că Meduzele aveau o
societate cu o ierarhie foarte stratificată, în care rangul cuiva era
determinat de tot felul de factori complicați, inclusiv cărui Braț
aparțineai și ce formă aveai. Kira nu înțelegea detaliile, dar Brațele
păreau să fie un fel de organizații politice sau militare. Sau, cel puțin,
asta bănuia.
În mesaje văzu de multe ori expresia „formă dublă”. Inițial,
crezu că era un termen pentru Lamă Delicată. Dar când citi, deveni clar
că nu avea cum să fie acesta sensul.
Avu o senzație de revelație când își dădu seama că „formă
dublă”era termenul folosit de Meduze pentru oameni. Petrecu un timp
gândindu-se la asta. „Se referă la bărbați și femei? Sau la altceva?”Ce
era interesant era că Lamă Delicată nu părea să recunoască termenul.
Dar de ce ar fi făcut-o? Oamenii apăruseră de curând pe scena galactică.
Având această informație crucială, mesajele începură să aibă
mai mult sens, iar Kira citi și mai nerăbdătoare mișcările navei,
rapoartele bătăliei și evaluările tactice ale lui Cygni 61 și ale altor
sisteme din Ligă. Existau numeroase mențiuni ale călătoriei în timp și,
analizând informațiile provenite de la Lamă Delicată, Kira reuși să își
facă o idee despre distanțele implicate. Cea mai apropiată bază a
Meduzelor (sistem, planetă sau stație, nu era sigură) era la câteva sute
de ani-lumină depărtare. Ceea ce o făcu să se întrebe de ce telescoapele
Ligii nu detectaseră niciun indiciu despre extratereștri. Civilizația
Meduzelor avea probabil mai mult de două sau chiar trei sute de ani, iar
lumina din lumile lor ajunsese de mult timp în spațiul colonizat de
oameni.
Continuă să citească, încercând să înțeleagă sensurile și să vadă
imaginea în ansamblu.
În mod ciudat, cu cât înțelegea mai bine scrisul extratereștrilor,
cu atât devenea mai confuză. Nu existau referințe la evenimentele de pe
Adrasteia sau la Lamă Delicată, dar găsi referințe la atacuri despre care
nu auzise: atacuri nu ale Meduzelor asupra oamenilor, ci din partea
oamenilor asupra Meduzelor. De asemenea, găsi mesaje care păreau să
indice faptul că extratereștrii credeau că oamenii erau cei care
începuseră războiul, când distruseseră Turnul lui Yrrith, iar prin turn
înțelese că se refereau la o stație spațială.
Inițial, Kirei îi fu greu să creadă că Meduzele, Wranaui, se
considerau victime. Zeci de scenarii diferite îi trecură prin minte. Poate
că un crucișător spațial, ca Extenuating Circumstances, dăduse peste
Meduze și, dintr-un oarecare motiv, inițiase ostilitățile.
Kira scutură din cap. Chemările erau o distragere a atenției care
o înnebuneau, ca o muscă bâzâind insistent prin jurul ei.
Nu avea sens ce citea. Meduzele păreau convinse că luptau
pentru supraviețuire, ca și cum ar fi crezut că formele duble reprezentau
o amenințare care ar fi putut să ducă la exterminarea lor.
În timp ce continua să caute prin arhiva de mesaje, Kira observă
menționări repetate ale unei căutări pe care o făceau Wranaui. Căutau
un obiect. Un dispozitiv extrem de important. Nu pe Lamă Delicată. De
asta era sigură, deoarece nu pomeneau de Idealis. Însă, oricare ar fi fost
obiectul, Meduzele credeau că le va permite nu numai să învingă Liga și
să câștige războiul, ci și să cucerească întreaga galaxie.
Kirei i se ridică părul pe ceafă. Ce putea fi atât de puternic? O
armă necunoscută? Niște xeno și mai avansați decât Lamă Delicată?
O marcă o expresie în mod expres:
[[Când Cei Dispăruți au făcut Idealis.]]
O citi de mai multe ori, ca să fie sigură că înțelegea. Deci Lamă
Delicată era ceva construit. Mesajele spuneau oare că alte specii o
făcuseră? Sau că Cei Dispăruți erau tot Meduze?
Până acum, Meduzele nu aflaseră unde era obiectul, atâta lucru
era clar. Extratereștrii păreau să creadă că acesta se afla undeva într-un
grup de stele „contra-interior”(Kira credea că se refereau la partea
opusă a rotației galactice).
 Apoi dădu peste numele obiectului: Toiagul Albastru.
Zgomotele navei se opriră, iar Kira nu-și auzi decât pulsul.
Cunoștea acel nume. Un spasm o tulbură pe Lamă Delicată și, odată cu
el, simți un val de informații. Înțelegere. Amintire:

Văzu o stea - aceeași stea roșiatică pe care o privise înainte.

Apoi privirea i se mișcă spre exterior, iar steaua păru să se așeze
printre vecinii săi, însă constelațiile i se păreau ciudate. Nu înțelegea
cum se potriveau pe forma cerului.
O disjuncție și văzu Toiagul Albastru, înfricoșătorul Toiag
Albastru. Acesta se roti, iar carnea și fibrele se desfăcură.
Se roti, iar rânduri întregi de mașinării se deformară sub
lovitură.
Se roti, și un mănunchi de turnuri strălucitoare se prăbușiră
spre pământ.
Se roti, și nave spațiale înfloriră ca niște flori arzătoare.
Un alt loc... O altă perioadă... O cameră înaltă și dezolantă, cu
ferestre care dădeau spre o planetă maro, înconjurată de nori. Dincolo
de ea se afla o stea rumenă, uriașă datorită apropierii sale. De la cea
mai mare fereastră, care era întunecată pe fundalul luminii, îl văzu pe
Cel Măreț. Cu membre subțiri și o ambiție de fier, primul dintre primii.
Cel Măreț încrucișă un set de brațe, iar cu celălalt ținea Toiagul
Albastru. Și ea jeli ce era acum pierdut.

Kira reveni la realitate.

– La naiba!
Se simți amețită, copleșită. Era sigură că tocmai îl văzuse pe
unul dintre Cei Dispăruți sub forma Celui Măreț. Și în mod sigur nu
fusese una dintre Meduze.
Ce însemna asta? Îi era greu să se concentreze, iar durerea
chemărilor nu o ajuta.
Toiagul Albastru era terifiant. Dacă Meduzele puneau
tentaculele pe el... Gândul o făcu pe Kira să tremure. Și nu doar pe ea,
ci și pe Lamă Delicată. Omenirea trebuia să găsească prima toiagul. Pur
și simplu, nu exista altă soluție.
Îngrijorată că ratase ceva, reveni asupra jurnalelor cu mesaje.
Presiunea din craniul ei pulsa, iar halouri strălucitoare apărură în
jurul luminilor din camera de control. Ochii Kirei lăcrimară. Clipi, dar
halourile nu dispărură.
– Destul, bombăni ea.
Chemările deveneau tot mai puternice, bătându-i în cap cu un
ritm neînduplecat. Loveau, trăgeau, sondau - o atrăgeau spre panou, o
datorie antică, rămasă neîmplinită...
Se forță să se concentreze pe ecran. Cu siguranță exista un mod
de a...
Un alt puls de durere o făcu se icnească.
Teama și frustrarea se revărsară cu furie, iar Kira țipă:
– Oprește-te!
Lamă Delicată se încreți și Kira simți cum aceasta răspundea
chemărilor cu un ecou al negării ei furioase, un ecou neclar, invizibil, de
energie radiantă, care se tot răspândea, se răspândea de-a lungul
sistemului.
În acea clipă, Kira știu că făcuse o greșeală groaznică. Sări în
față și își trecu pumnul prin panoul din sticlă, obligându-l pe xeno să
rupă, să distrugă și să spargă, într-o încercare disperată de a distruge
transmițătorul înainte ca acesta să detecteze și să retransmită răspunsul
ei.
Costumul se alungi în josul brațului ei și peste degete. Se întinse
pe perete ca o rețea de rădăcini, sondând și căutând, săpând și mai
adânc. Ecranele pâlpâiră, iar cele aflate în apropierea mâinii ei se opriră,
lăsând un halou de întuneric în jurul palmei sale.
Kira simți cum cârceii se închiseră în jurul sursei chemărilor. Își
propti picioarele de perete, trase de braț și scoase transmițătorul din
centrul ecranelor. Scoase de acolo un cilindru din cristal violet,
încorporat cu un fagure dens de vene argintii, care fluctuau ca și cum ar
fi fost distorsionate de valuri de căldură. Strânse cilindrul cu toată forța
ei, iar bucata de cristal se rupse în bucăți. Rămășițe de argint apărură
între cârcei când xeno strânse metalul ca și cum ar fi fost ceară
fierbinte. Impulsul se diminuă, devenind, dintr-o necesitate urgentă,
doar o tentație îndepărtată.
Înainte să-și poată reveni, apăru un miros atât de puternic, încât
se transformă într-o voce care-i țipa în ureche:
[[Qwar aici: Profanatorule! Ereticule! Coruptorule!]]
Iar Kira știu că nu mai era singură. Una dintre Meduze era în
spatele ei, destul de aproape cât să simtă aerul care o gâdila la ceafa.
Se încordă. Picioarele îi erau în continuare lipite de perete. Nu
se putea întoarce destul de repede...
BUM!
Tresări, pe jumătate întoarsă, pe jumătate aplecată, în timp ce
înjunghia în exterior cu Lamă Delicată.
În spatele ei, un extraterestru se răsuci în aer. Era mare,
strălucitor și avea un corp fragmentat, de mărimea pieptului unui bărbat.
O grămadă de ochi galbeni erau presărați pe capul său plat, fără gât.
Clești și antene atârnau de ceva ce era probabil gura sa chitinoasă și
două rânduri de picioare alăturate (fiecare de mărimea și lungimea
antebrațelor ei) loveau și se răsuceau de-a lungul abdomenului său
protejat de armură. Din coada lui ca de homar ieșeau două membre ca
niște antene, de cel puțin un metru.
Sânge portocaliu ieșea din baza capului creaturii.
BAM! BAM!
Două găuri apărură într-o parte a extraterestrului. Sângele țâșni
pe podea. Creatura se mai zvârcoli o dată, apoi se opri.
În capătul celălalt al camerei, Falconi își lăsă pistolul jos, un fir
de fum ieșind din țeavă.
– Ce naiba faci?
 4.
Kira se îndreptă și retrase țepii care ieșiseră din fiecare
centimetru pătrat al pielii ei. Inima îi bătea cu atâta putere, încât îi luă
câteva secunde înainte să-și convingă corzile vocale să funcționeze.
– A fost...?
– Da, rosti Falconi și își băgă arma în toc. Urma să-ți ia o bucată
din gât.
– Mulțumesc.
– Cumpără-mi ceva de băut și o să fim chit. Bărbatul veni și
examină cadavrul. Ce crezi că este? Versiunea lor a unui câine?

– Nu, spuse ea. Era inteligent.

Falconi o privi.
– Și știi asta... cum?
– Vorbea.
– Fermecător. Arătă spre brațul ei acoperit de resturi. Din nou:
Ce naiba? Nu ai răspuns când te-am apelat prin intercomunicații.
Kira se uită la gaura pe care o făcuse în perete. Teama îi
intensifică pulsul. Oare ea (sau, mai degrabă, Lamă Delicată) chiar
răspunsese chemărilor? Enormitatea situației o umplu de greață.
Înainte să-i poată răspunde căpitanului, un țiuit îi răsună în
ureche, iar Gregorovich spuse:
– Calamitate, o, minunata mea infestație, rosti el și râse cu o
nuanță de nebunie. Fiecare navă de Meduze din sistem a pornit să
intercepteze Wallfish. Pot să sugerez teroare fără limite și o retragere
rapidă?
 C APIT OLUL VIII
* * * * * * *

NU AI UNDE SĂ TE ASCUNZI

1.

Falconi înjură și o fixă pe Kira cu privirea.

– Tu ai făcut asta?
– Da’, chiar, cu ce te-ai mai ocupat, sac de carne? întrebă
Gregorovich.
Kira știa că nu avea cum să ascundă ce se întâmplase. Se ridică,
deși se simțea foarte mică.
– Era un transmițător. L-am distrus.
– Asta... De ce? Și de ce le-ar chema asta pe Meduze? întrebă
Falconi.
– Ele nu își spun așa.
– Poftim? zise el, pe un ton departe de a fi politicos.
– Nu există un corespondent exact, dar e ceva de genul...
– Nu dau doi bani pe cum își spun Meduzele, zise Falconi. Ai
face bine să începi să explici de ce vin după noi, și încă repede.
 Kira îi spuse cât de concis posibil despre chemare și despre cum
îi răspunsese, fără să vrea.
Când termină, Falconi era atât de livid, încât se sperie. Mai
văzuse acea expresie la mineri, înainte să înjunghie pe cineva.
– Mai întâi țepii, acum asta. Mai e ceva ce nu ne spui despre
acest xeno, Navárez? întrebă el.
Kira scutură din cap.
– Nimic important.
Bărbatul mormăi.
– Nimic important.
Kira tresări când acesta își scoase pistolul și îl îndreptă spre ea.
– Ar trebui să te las aici, cu o transmisie în direct, pentru ca
Meduzele să știe unde să te găsească.
– ...Dar nu o s-o faci?
Urmă o pauză lungă, după care Falconi lăsă pistolul în jos și îl
puse în toc.
– Nu. Dacă Meduzele te vor atât de tare, nu e o idee bună să te
las pe mâna lor. Să nu crezi însă că asta înseamnă că te vreau pe
Wallfish, Navárez.
– Înțeleg.
Bărbatul își mută privirea, iar Kira îl auzi spunând:
– Trig, înapoi pe Wallfish, acum. Jorrus, Veera, dacă vreți să
luați ceva de pe nava Meduzelor, aveți maximum cinci minute, după
care plecăm de aici.
Apoi se răsuci și dădu să plece.
– Haide.
Când Kira îl urmă, o întrebă:
– Ai aflat ceva util?
– Multe lucruri, cred.
– Ceva care o să ne țină în viață?
– Nu știu. Meduzele sunt...
– Dacă nu e ceva urgent, las-o pe mai încolo.
 Kira înghiți ce voia să spună și îl urmă pe Falconi, care părăsi
nava în grabă. Trig îi aștepta lângă trapă.
– Fii cu ochii-n patru până se întorc entropiștii, spuse Falconi.
Puștiul dădu din cap.
Se îndreptară spre puntea de comandă. Nielsen era deja acolo și
studia holograma proiectată pe masa din mijloc.
– Cum arată? întrebă Falconi, care se așeză și își puse centura.
– Nu prea bine, răspunse Nielsen.
O privi pe Kira cu o expresie imposibil de citit, apoi scoase o
hartă pe care era reprezentat Cygni 61. Șapte linii punctate traversau
sistemul, intersectându-se în actualele coordonate ale navei Wallfish.
– Ora interceptării? întrebă Falconi.
– Cea mai apropiată navă a Meduzelor o să ajungă aici în
patru ore. Vin cu viteză maximă, adăugă ea și îl privi îngrijorată.
Falconi își trecu degetele prin păr.
– Bine. Bine... Cât de repede putem să ajungem pe stația
Malpert?
– În două ore și jumătate. Nielsen ezită. Navele de acolo nu
au cum să se lupte cu șapte nave ale Meduzelor.
– Știu, zise Falconi sumbru. Dar se pare că nu prea avem de
ales. Dacă avem noroc, pot să le distragă atenția Meduzelor destul de
mult încât să facem saltul.
– Nu avem antimaterie.
Falconi își scrâșni dinții.
– O să facem rost de antimaterie.
– Domnule, șopti Gregorovich, Darmstadt ne apelează.
Urgent, aș adăuga.
– La naiba! Amână-i până începem propulsia. Falconi apăsă
un buton de pe consola de lângă el. Hwa-jung, care e statusul
reparațiilor?
Mecanica-șefa răspunse un moment mai târziu.
– Aproape am terminat. Doar testez noua conductă de răcire.
 – Grăbește-te.
– Da, domnule.
Hwa-jung încă părea să fie supărată pe căpitan.
Falconi întinse un deget spre Kira.
– Tu. Vorbește. Ce ai mai găsit acolo?
Kira încercă să rezume. Apoi Nielsen se încruntă și întrebă:
– Deci Meduzele cred că ele sunt cele atacate?
– Există vreo șansă să fi înțeles greșit? întrebă Falconi.
Kira clătină din cap.
– Era destul de clar. Cel puțin partea asta.
– Și toiagul ăsta albastru, zise Nielsen. Nu știm ce e?
– Cred că e chiar un toiag, explică Kira.
– Dar ce face?
– Nu știu. Poate că e un modul de control?
– Ar putea fi un obiect ceremonial, zise Nielsen.
– Nu. Meduzele par convinse că o să le permită să câștige
războiul.
Apoi Kira trebui să le explice din nou cum răspunsese, fără să
vrea, chemării. Până acum, evitase să se gândească prea mult la asta,
dar în timp ce-i povestea evenimentele lui Nielsen, avu o senzație
profundă de rușine și de remușcare. Chiar dacă nu putea să știe cum
avea să reacționeze Lama Delicată, tot era vina ei.
– Am greșit, zise ea la final.
Nielsen o privi fără prea multă compasiune.
– Nu mă înțelege greșit, Navárez, dar nu te mai vreau pe nava
asta.
– Ăsta e și planul, spuse Falconi. O să le-o dăm celor de la
CMU, să se ocupe ei de ea. Bărbatul o privi pe Kira cu ceva mai multă
empatie. Poate că te vor pune pe o navă de transport, ca să te scoată din
sistem înainte să te prindă Meduzele.
Kira încuviință, simțindu-se groaznic. Era un plan la fel de bun
ca oricare altul. La naiba! Poate că meritase să urmărească nava
Meduzelor, pentru informațiile pe care le descoperise, dar se părea că ea
și echipajul de pe Wallfish aveau să plătească scump pentru această
încercare.
Se gândi din nou la steaua rumenă care stătea printre
companionii săi și se întrebă dacă o putea localiza pe o hartă a Căii
Lactee?
Alimentată de o determinare pură, Kira se așeză pe un scaun, își
puse centura și deschise pe interfață cel mai mare și mai detaliat model
al galaxiei pe care-l putu găsi.
Liniile de comunicație se activară, iar Hwa-jung spuse:
– Gata.
Falconi se aplecă spre ecranul holografic.
– Trig, adu-i pe entropiști înapoi pe Wallfish.
– Peste nici un minut, se auzi vocea puștiului.
– Gata, căpitane.
– Închide nava. O să plecăm de aici. Apoi Falconi sună la
infirmerie. Doctore, trebuie să plecăm. E sigur pentru Sparrow să
reluăm propulsia?
Când Vishal răspunse, părea încordat.
– Este, căpitane, dar să nu depășim 1G, te rog.
– O să văd ce pot să fac. Gregorovich, pornește!
– Am înțeles, o, căpitanul meu! Pornesc chiar acum.
Urmară mai multe zdruncinături când Wallfish se deconectă de
la nava extraterestră și manevră propulsoarele RCS ca să ajungă la o
distanță sigură.
– Toată antimateria aia, spuse Falconi, care urmărea o transmisie
în direct a desprinderii. Păcat că nimeni nu și-a dat seama cum s-o
extragă de pe navele lor.
– Aș prefera să nu fim aruncați în aer în timp ce exprimentăm,
spuse Nielsen sec.
– Așa e.
Apoi puntea lui Wallfish vibră când propulsorul navei se
activă și, încă o dată, senzația bine-venită de greutate reveni, în timp
ce accelerația îi împinse în scaunele lor.
Pe interfață, o panoplie de stele strălucea în fața ochilor Kirei.

2.

Pe fundal, Kira îl auzi pe Falconi certându-se cu cineva la radio.

Nu ascultă, fiind pierdută în examinarea hărții. Începu de la o
perspectivă de ansamblu a galaxiei, apoi mări zona care conținea Sol și,
încet, începu să verifice în sensul invers al direcției de rotire (așa cum
menționaseră Meduzele). Inițial, păru o sarcină lipsită de șanse, dar, la
un moment dat, printre toate acele stele, Kira avu o senzație de
familiaritate dinspre Lamă Delicată, iar asta îi dădu speranță.
Opri studiul constelațiilor când Vishal apăru la intrarea pe punte.
Bărbatul părea epuizat, iar fața încă îi era roșie de la atâta spălat.
– Ei bine? întrebă Falconi.
Doctorul oftă și se lăsă pe unul dintre scaune.
– Am făcut tot ce am putut. Bara i-a afectat jumătate din organe.
Ficatul o să i se vindece, dar splina, rinichii și părți ale intestinelor
trebuie înlocuite. Printarea acestora o să dureze o zi sau două. Sparrow
doarme acum, se recuperează. Hwa-jung e cu ea.
– Ar fi mai bine să o criogenăm? întrebă Nielsen.
Vishal ezită.
– Corpul ei e slăbit. E mai bine să-și recupereze puterea.
– Dar dacă nu avem de ales? întrebă Falconi.
– Am putea face asta, dar nu ar fi prima mea opțiune.
Falconi se întoarse la cearta prin liniile de comunicație (ceva
despre nava Meduzelor, permisiunile civililor și andocarea pe stația
Malpert), iar Kira se concentră din nou la interfață.
Simțea că se apropie. În timp ce zbura printre stelele simulate,
învârtindu-se și rotindu-se și căutând forme pe care să le recunoască,
avea o senzație chinuitoare de déjà-vu. Aceasta o trăgea spre
centru, unde stelele erau aglomerate, una lângă alta.
 – La naiba, spuse Falconi și lovi consola. Refuză să ne lase să
andocăm pe Malpert.
Distrasă, Kira îl privi.
– De ce?
Un zâmbet lipsit de umor apăru pe fața bărbatului.
– De ce crezi? Pentru că fiecare navă a Meduzelor din sistem e
pe urmele noastre. Nu știu însă ce se așteaptă cei de pe Malpert să
facem. Nu avem unde altundeva să mergem.
Kira își umezi buzele.
– Spune-le celor de la CMU că avem informații vitale despre
nava Meduzelor. De asta sunt toate pe urma noastră. Spune-le că
informația e o chestiune de securitate interstelară și că e în joc chiar
existența Ligii. Dacă asta nu o să ne ducă pe Malpert, poți să le dai
numele meu, dar dacă nu e cazul, aș prefera...
– Da, bine, mormăi Falconi, apoi deschise o linie de comunicare
și spuse: Vreau să discut cu ofițerul de legătură de pe Darmstadt. Da,
știu că e ocupat. E urgent.
Kira știa că CMU avea să afle, într-un fel sau altul, despre ea și
Lamă Delicată, dar nu vedea sensul transmiterii adevărului prin
intermediul radioului, dacă acest lucru putea fi evitat. În plus, în clipa în
care CMU și Liga aflau că era în viață, opțiunile ei aveau să se limiteze
dramatic.
Tulburată, se concentra din nou asupra hărții și încercă să ignore
ce se întâmpla. Oricum, nu putea controla situația... „Acolo!“îi atrase
atenția un anumit model de stele. Se opri și un ton ca un clopoțel îi
răsună în minte. Era confirmarea de la Lamă Delicată. Kira știa că
găsise ce căuta: șapte stele în forma unei coroane și, aproape de centru,
o sclipire veche, roșie, care marca locul unde se afla Toiagul Albastru.
Sau, cel puțin, locul unde credea Lamă Delicată că se afla acesta.
Kira se uită la ele, la început neîncrezătoare, apoi având din ce
în ce mai multă încredere. Chiar dacă informațiile pe care le avea xeno
erau de actualitate sau nu, coordonatele sistemului erau ceva mai mult
decât ce avuseseră înainte, iar acest lucru o punea atât de ea, cât și
întreaga omenire cu un pas înainte.
Entuziasmată, începu să-și anunțe descoperirea. Un zgomot
ascuțit o întrerupse și zeci de puncte roșii apărură presărate pe
holograma sistemului proiectat în centrul camerei.
– Și mai multe Meduze, spuse Nielsen, pe un ton fatalist.

3.

– La naiba, nu-mi vine să cred, spuse Falconi.

Pentru prima oară, părea să nu știe ce să facă.
Kira deschise gura, apoi o închise.
În timp ce alunecau în spațiul normal, punctele roșii începură să
se miște, îndreptându-se în direcții diferite.
– Poate că nu ar trebui să crezi, zise Gregorovich, care părea
derutat.
– Ce vrei să spui?
Falconi se aplecă în față, nuanța tăioasă întorcându-i-se în
privire.
Mintea navei răspunse lent.
– Cea mai nouă serie de oaspeți neinvitați se comportă contrar
așteptărilor. Calculez... Calculez... Nu zboară doar spre noi, ci și spre
celelalte Meduze.
– Întăriri? întrebă Nielsen.
– Nu sunt sigur, răspunse Gregorovich. Amprentele motoarelor
lor nu se potrivesc cu navele cu Meduze pe care le-am văzut până acum.
– Știu că există facțiuni diferite printre Meduze, spuse Kira.
– Poate că așa e, zise Gregorovich. Vai... Ca să vezi, ce
interesant.
Holograma principală se mută și arăta o perspectivă de
altundeva din sistem: o transmisie în direct a trei nave care deveneau
una.
 – La ce ne uităm? întrebă Falconi.
– O transmisie de pe stația Chelomey, zise Gregorovich; un
contur verde apăru în jurul uneia dintre nave. Asta e o navă a
Meduzelor. Roșul înconjura alte trei nave. Aceștia sunt nou-veniții. Iar
astea sunt accelerația lor și vitezele relative. Un set de numere apăru
lângă fiecare navă.
– Thule! exclamă Falconi.
– Nu ar trebui să fie posibil așa ceva, zise Vishal.
– Așa e, spuse Gregorovich.
Nou-veniții acceleraseră mai mult decât orice navă a Meduzelor
ce fusese înregistrată până în acel moment. 60G. 100. Mai mult. Chiar
și privind ecranul, era dureros să te uiți la motoarele lor, care erau niște
torțe luminoase, destul de puternice încât să fie văzute de la o distanță
de ani-lumină.
Trei nave ajunseseră aproape de Meduzele pe care le urmăreau.
Când se uniră, nava Meduzelor elimină cretă și praf, iar computerul bifa
cu linii roșii explozii altfel invizibile ale laserului. Intrușii răspunseră la
atac, iar proiectilele combatanților se încrucișară.
– Ei bine, asta ne răspunde la o întrebare, zise Nielsen.
Apoi unul dintre cei trei nou-veniți o luă înaintea tovarășilor săi
și, fără avertizare, lovi nava Meduzelor.
Ambele nave dispărură într-o explozie atomică.
– Uau! exclamă Trig.
Acesta veni de pe coridor și se așeză lângă Nielsen. Își dăduse
jos armura și își pusese la loc salopeta. La încheietura stângă avea un
bandaj din spumă.
– Gregorovich, zise Falconi, poți să ne dai un cadru strâns cu
una dintre acele nave?
– O clipă, te rog.
Pentru câteva secunde, în difuzoarele de pe Wallfish răsună o
muzică specifică lifturilor de odinioară. Apoi holograma își schimbă
imaginea: apăru una dintre navele noi, blurată. Aceasta era închisă la
culoare, aproape neagră, și înainta lăsând în urma ei vene de un
portocaliu sângeriu. Carena era asimetrică, având tot felul de umflături,
unghiuri ciudate și protuberanțe aspre. Arăta mai mult ca o tumoare
decât ca o navă spațială, ca și cum ar fi fost crescută, și nu construită.
Kira nu văzuse niciodată ceva asemănător și, se gândi ea, nici
Lamă Delicată. Forma lipsită de echilibru îi lăsă o senzație de agitație în
stomac. Nu găsea un motiv pentru construirea unei mașinării atât de
întortocheate. Clar nu era făcută de Meduze. Cele mai multe dintre
lucrurile construite de ele erau netede, albe și păreau să fie străbătute de
o simetrie absolută.
– Uite, zise Falconi, care mută holograma înapoi la o imagine a
sistemului; peste tot în Cygni 61, punctele roșii loveau Meduzele și
oamenii.
Meduzele își schimbau deja cursul, ca să înfrunte amenințările
care veneau. Asta însemna că, pentru moment, Wallfish avea parte de
un respiro.
– Căpitane, ce se întâmplă? întrebă Trig.
– Nu știu, răspunse Falconi. Toți pasagerii sunt înapoi la locul
lor?
Puștiul încuviință.
– Navele alea nu sunt ale Meduzelor, zise Kira. Nu sunt.
– Meduzele cred, oare, că sunt ale noastre? întrebă Nielsen. De
asta au impresia că le atacăm?
– Nu văd cum ar fi posibil, spuse Vishal.
– Nici eu, adăugă Falconi, dar se pare că sunt foarte multe
lucruri pe care nu le înțelegem în momentul ăsta. Își lovi piciorul cu
degetele, apoi se uită la Kira. Ce vreau eu să știu e dacă au apărut din
cauza semnalului pe care l-ai trimis.
– Asta înseamnă că ar fi așteptat chiar la marginea sistemului
Cygni 61, spuse Nielsen. E puțin probabil.
Kira tindea să fie de acord, dar părea și mai puțin probabil ca
nou-veniții să fi ajuns exact în acel moment din pură întâmplare. Ca și
Meduzele care apăruseră pe Adra, spațiul era mult prea mare pentru
genul ăsta de coincidențe.
Gândul îi dădu mâncărimi. Ceva era în neregulă și nu știa ce.
Deschise o fereastră de mesaje pe interfață și îi trimise căpitanului:

<Cred că știu unde e Toiagul Albastru. - Kira>

Bărbatul făcu ochii mari, dar nu reacționă în niciun fel.

<Unde? - Falconi>

<Cam la 60 de ani-lumină de aici. Trebuie

neapărat să vorbesc cu persoana care se află la
conducere pe Malpert. - Kira>

<Încă lucrez la asta. Nu s-au hotărât

deocamdată. - Falconi>

Toată lumea tăcu și privi ecranul. Falconi se foi în scaun și

spuse:
– Avem permisiunea să andocăm pe Malpert. Kira, știu că avem
informații, dar nu le-am spus cine ești sau despre costumul tău. Nu are
niciun rost să-ți pui cărțile pe masă din prima.
Kira zâmbi vag.
– Mulțumesc... Știi, are un nume.
– Cine?
– Costumul. Toți o priviră. Nu îl înțeleg pe tot, dar ce am înțeles
înseamnă Lamă Delicată.
– Cât de tare, exclamă Trig!
Falconi își scărpină bărbia.
– I se potrivește, trebuie să recunosc. Ai o viață ciudată,
Navárez.
 – Nu zău, bombăni ea.
Apoi se auzi o altă alarmă și, pe un ton de jale, Gregorovich
spuse: - Se apropie.
Două dintre navele nou-sosite se îndreptau direct spre stația
Malpert. Timpul estimat de sosire, cu doar câteva minute înaintea navei
Wallfish.
– Bineînțeles, spuse Falconi.

4.

În următoarele două ore, Kira stătu cu echipajul și se uită cum

navele stranii și răsucite se împrăștiau prin sistem, sădind haos pe
oriunde mergeau. Atacau oamenii și Meduzele fără să facă discriminări
și aveau și tendințe sinucigașe, fără să le pese de siguranța lor. Patru
nou-veniți trecură prin ferma de antimaterie care se afla aproape de
soare. Navele trecură cu viteză pe lângă sateliți înaripați, lovindu-i cu
lasere și proiectile, astfel încât fiecare explodă. Mai mulți sateliți aveau
turnuri de apărare și reușiră să îi lovească pe doi dintre atacatori. Navele
afectate se aruncară spre turnuri, distrugându-se singure.
– Poate că sunt drone, zise Nielsen.
– Se poate, spuse Gregorovich, dar sunt slabe șanse. Când se
fisurează, elimină aer. Trebuie să fie creaturi vii înăuntru.
– O altă specie de extratereștri! exclamă Trig. Asta trebuie să
fie! adaugă el și aproape că se ridică din scaun.
Kira nu-i împărtășea entuziasmul. Nimic în legătură cu
nou-veniții nu i se părea în regulă. Simpla vedere a navelor o afecta.
Faptul că Lamă Delicată nu părea să știe de ei nu făcu decât să-i
intensifice disconfortul. Fu surprinsă să vadă cât de mult ajunsese să se
bazeze pe experiența acestui xeno.
– Măcar nu sunt la fel de duri ca Meduzele, zise Falconi.
Era adevărat. Navele nou-veniților nu păreau să aibă armuri la
fel de performante, însă compensau prin viteză și nechibzuință.
Două nave continuară să se plimbe haotic prin spațiu, spre stația
Malpert. În timp ce ele și Wallfish se apropiară, Darmstadt și alte șase
nave mai mici luară poziții de apărare în jurul stației. Crucișătorul CMU
încă lăsa în urmă lichid de răcire argintiu de la radiatoarele care
fuseseră lovite în timpul luptei de mai devreme cu Meduzele. Avariat
sau nu, crucișătorul era singura speranță adevărată a stației.
Când Wallfish mai avea numai cinci minute până să ajungă,
începu schimbul de focuri.
 C APIT OLUL I X
* * * * * * *

CEI BINECUVÂNTAȚI

1.

Atacul fu rapid și violent. Două nave extraterestre cu forme

bizare se îndreptară spre Darmstadt și stația Malpert, fiecare dintr-o
direcție diferită. Explozii de fum și resturi mascară imaginea, apoi
crucișătorul CMU trase trei rachete Casaba-Howitzer. Nu precupețea
niciun efort.
Cu o zmucitură violentă, una dintre navele extraterestre evită
proiectilele nucleare. Își continuă drumul, a cărui țintă era stația.
– Nu! strigă Nielsen.
Dar nava extraterestră nu lovi Malpert, pentru ca apoi să
explodeze, ci încetini și, cu elanul rămas, intră într-unul dintre porturile
de andocare ale stației. Nava lungă trecu prin trape și dispozitivele de
fixare, ajungând adânc în corpul stației. Nava era mare, de două ori cât
Wallfish.
Cealaltă navă nu reuși să evite rachetele Casaba-Howitzer, cel
puțin nu în întregime. Una dintre sulițele morții lovi carena navei, iar
vasul intră și mai adânc în centura de asteroizi, scoțând fum din rana
care îi ardea într-o parte.
Un grup de nave pentru minerit se separă de restul apărătorilor
și o luă pe urmele ei.
– Asta e șansa noastră, spuse Falconi. Gregorovich, aterizează,
acum.
– Cum rămâne cu chestia aia? întrebă Nielsen, arătând spre nava
extraterestră care se zărea ieșind din laterala stației.
– Nu e treaba noastră, răspunse Falconi.
Wallfish își oprise deja motoarele și înainta, cu ajutorul propul–
soarelor, spre trapa desemnată pentru aterizare.
– Dacă e nevoie, putem oricând să plecăm, dar trebuie să
alimentăm rezervoarele.
Nielsen încuviință, având o expresie îngrijorată pe față.
– Gregorovich, ce se întâmplă pe stație? întrebă Kira.
– Haos și durere, răspunse mintea navei.
În hologramă apărură mai multe ferestre, care arătau transmisii
de pe Malpert. Sala de mese, tuneluri, culoare deschise. Grupuri de
bărbați și de femei în costume din piele alergau pe lângă camerele de
filmat, trăgând cu armele. Nori de praf umpleau aerul și în umbrele
palide se vedeau mișcându-se creaturi pe care Kira nu și le imaginase
vreodată: aveau o piele roșie care emana un lichid asemănător cu limfa.
Smocuri de păr negru, gros ca sârma, erau presărate pe pielea lor aspră.
Unele creaturi mergeau pe patru membre, mici și suple, ca niște ogari,
dar având ochii mari, cât pumnul Kirei. Alții se aplecau în față, pe
membre malformate: brațe și picioare care păreau rupte și prost
vindecate, tentacule care atârnau nefolositoare, rânduri de pseudopode
care zvâcneau cu o consistență grețoasă.
Creaturile nu aveau arme, însă mai multe aveau niște țepi osoși
și zimți pe membrele anterioare. Se luptau ca niște bestii, sărind după
minerii care fugeau, țintuindu-i la podea și sfâșiindu-i.
 Cum nu aveau arme, monștrii fură uciși rapid, dar nu înainte să
omoare câteva zeci de oameni.
– Ce naiba? rosti Vishal, tonul său oripilat potrivindu-se cu
sentimentele Kirei.
Lângă ea, Trig era tras la față.
– Ești xenobiolog, zise Falconi. Care e părerea ta profesionistă?
Kira ezită.
– Nu... Nu am nici cea mai vagă idee. E posibil să fi evoluat
natural în acest fel. Doar că, uită-te la ei. Nu știu dacă ar fi putut să
construiască nava pe care o folosesc.
– Deci spui că altcineva a făcut chestiile astea? întrebă Nielsen.
Falconi ridică o sprânceană.
– Poate că au fost Meduzele? Un experiment științific care a
scăpat de sub control?
– Dar atunci de ce să dea vina pe noi pentru atacuri? punctă
Vishal.
Kira clătină din cap.
– Nu știu. Nu știu. Îmi pare rău, nu am nici cea mai vagă idee ce
se întâmplă.
– Îți spun eu ce se întâmplă, interveni Falconi. Suntem în
mijlocul unui război, adăugă el, apoi verifică o informație apărută pe
interfață. Căpitanul de pe Darmstadt vrea să te întâlnească, Navárez, dar
o să le ia ceva timp să ajungă la noi. Între timp, hai să alimentăm și să
scoatem oamenii din cala de marfă. Vor trebui să găsească un alt mod
să ajungă pe Ruslan. Iar eu o să încep să mă interesez să văd dacă pot să
pun mâna pe ceva antimaterie. Cumva.
Kira se duse cu Trig, Vishal și Nielsen ca să îi ajute. Era mai
bine decât să stea și să aștepte. Mintea îi era agitată în timp ce pluteau
spre centrul navei. Viziunea pe care o avusese de la Lamă Delicată
despre toiag... Ființa pe care xeno o considera Cel Măreț nu arăta ca o
Meduză, nici ca unul dintre nou-veniți. Asta însemna că aveau de-a face
cu trei specii conștiente?
 Hwa-jung li se alătură pe scară, în drumul ei spre camera
motoarelor. Când Nielsen întrebă de Sparrow, Hwa-jung bombăni și
spuse:
– Trăiește. Doarme.
Când Trig deschise ușa, dinspre tribord îi întâmpinară o mulțime
de întrebări țipate. Nielsen ridică mâinile și așteptă până se făcu liniște.
– Am oprit pe stația Malpert. A avut loc o schimbare de planuri.
Wallfish nu o să vă poată duce pe Ruslan. În timp ce un bombănit furios
începu să capete putere printre refugiaţi, adăugă: O să primiți înapoi
90% din prețul biletului. De fapt, cred că l-ați primit deja. Verificați-vă
mesajele.
Kira se învioră. Era prima oară când auzea de o restituire a
banilor.
– Așa e probabil cel mai bine, îi zise Trig. Oricum, nu eram
bine-veniți pe Ruslan. Ar fi fost destul de dificil să aterizăm acolo.
– Serios? Sunt surprinsă că Falconi le dă banii înapoi. Nu pare a
fi stilul lui.
Puștiul ridică din umeri și un zâmbet cu subînțeles îi apăru pe
față.
– Așa e, dar am păstrat destul cât să putem încărca o cantitate
maximă de hidrogen. În plus, am luat câteva chestii cât eram pe nava
Meduzelor. Căpitanul crede că putem să le vindem colecționarilor
pentru niște sume mari.
Kira se încruntă când se gândi la toată tehnologia de pe navă.
– Mai exact, ce ai... începu ea să întrebe, dar un hârșâit metalic o
întrerupse.
Peretele exterior al depozitului se deschise, dezvăluind o punte
lată, care conecta cala de portul spațial de pe Malpert. Afară așteptau
roboți pentru încărcare și câțiva oficiali de la vamă, având niște fișe în
mâini.
Refugiații începură să își strângă lucrurile și să coboare de pe
Wallfish. Era o sarcină dificilă în condiții de gravitație zero, iar Kira se
trezi întinzându-se după saci de dormit și după câteva pături termice,
pentru a le opri să zboare afară.
Refugiații păreau să fie precauţi în preajma ei, dar nu protestară.
Kira bănui că asta se întâmpla pentru că se grăbeau să coboare de pe
Wallfish. Un bărbat veni însă la ea. Unul deșirat, roșcat, în haine
elegante, dar șifonate. Îl recunoscu pe bărbatul care sărise după fetiță în
timpul bătăliei cu Meduzele.
– Nu am avut ocazia mai devreme, dar am vrut să-ți mulțumesc
pentru că mi-ai salvat nepoata. Dacă nu erați tu și Sparrow... Bărbatul
dădu din cap.
Kira făcu un semn și simți lacrimi neașteptate în ochi.
– Mă bucur doar că am putut să ajut.
Bărbatul ezită.
– Sper că nu te deranjează că te întreb, dar ce ești?
– ...O armă. S-o lăsăm așa.
Bărbatul întinse mâna.
– Oricum, îți mulțumesc. Dacă ajungi vreodată pe Ruslan,
caută-ne. Numele meu e Hofer. Felix Hofer.
Cei doi dădură mâna și Kira simți un nod ciudat în gât când îl
privi întorcându-se la nepoata lui și plecând.
Voci furioase se auziră în depozit. Îi văzu pe Jorrus și pe Veera
înconjurați de cinci numeniști, trei bărbați și două femei. Aceștia îi
împingeau și țipau ceva despre Numărul Suprem.
– Hei, terminați! strigă Nielsen în timp ce o luă în direcția lor.
Kira se grăbi și ea într-acolo. Între timp, unul dintre numeniști,
un bărbat cu nasul cârn, păr mov și un rând de implanturi subcutanate, îl
lovi pe Jorrus în față.
– Opriți-vă, spuse Kira.
Ajunse la grup și îl apucă pe bărbatul cu păr mov de piept,
imobilizându-i brațele într-o parte și în alta în timp ce se rostogoliră,
izbindu-se de un perete. Lamă Delicată se prinse de perete la comanda
ei, oprindu-i.
 – Ce se întâmplă? întrebă Nielsen.
Veera își ridică brațele, într-un gest implacabil.
– Este doar o...
– ...mică dispută teologică, încheie Jorrus și scuipă sânge pe
punte.
– Ei bine, nu faceți asta pe navă. Niciunul dintre voi!
Bărbatul cu păr mov de zvârcoli în brațele Kirei.
– Du-te naibii, femeie cu față de secure. Și tu, dă-mi drumul, cea
binecuvântată.
– Doar dacă îmi promiți că o să te porți frumos, spuse Kira.
Îi plăcea sentimentul de putere pe care i-l dădea Lamă Delicată.
Cu ajutorul său, era ușor să-l țină pe bărbat.
– Să mă port frumos? Îți arăt eu ție!
Bărbatul își dădu cu forță capul pe spate și o lovi în nas.
O durere orbitoare explodă în fața Kirei, care scoase un țipăt
involuntar și simți cum bărbatul încerca să-și rupă cămașa, ca să se
elibereze.
– Termină! zise ea, în timp ce-i dădură lacrimile și sângele îi
înfundă nasul și gâtul.
Bărbatul repetă lovitura. De data asta, o atinse direct în bărbie.
O duru. Tare. Kira slăbi strânsoarea, iar bărbatul se răsuci și se eliberă.
Îl apucă din nou, iar acesta încercă să o lovească,
rostogolindu-se amândoi.
– Destul! țipă ea, furioasă.
La acele cuvinte, un țep îi ieși din piept și îl înjunghie pe bărbat
între coaste. Acesta o privi neîncrezător, apoi avu convulsii și ochii i se
dădură peste cap. Pete de roșu se întinseră pe cămașa lui.
În depozit, ceilalți patru numeniști țipară.
Oroarea înlocui imediat furia Kirei.
– Nu! Îmi pare rău, nu am vrut. Nu am...
Cu o senzație alunecoasă, țepul se retrase.
– Aici! strigă Vishal.
 Bărbatul îi aruncă o frânghie pe lângă perete. Kira o prinse fără
să gândească, iar doctorul îi trase înapoi pe ea și pe numenist.
– Nu te mișca.
Rupse partea laterală a cămășii și, cu un aplicator mic, dădu rana
cu spumă medicinală.
– O să... începu Kira să întrebe.
– O să trăiască, răspunse Vishal în timp ce îl îngrijea, dar trebuie
să-l duc la infirmerie.
– Trig, ajută-l pe doctor, spuse Nielsen.
– Da, doamnă.
– Cât despre voi, rosti Nielsen, arătând spre restul numeniștilor,
plecați de aici înainte să vă dau afară. Oamenii începură să protesteze,
dar femeia îi opri cu o simplă privire. O să vă anunț când puteți să vă
luați prietenul înapoi. Acum, valea.
Trig îl apucă pe bărbat de picioare și Vishal de cap. Apoi îl
cărară pe navă, la fel cum făcuse și Hwa-jung cu Sparrow.

3.

Kira se sprijini de perete, amețită. Restul refugiaților o priveau

cu teamă și cu ostilitate, dar nu-i păsa. În mintea ei, numenistul
inconștient era Alan, care sângera în brațele ei, în timp ce aerul evada
șuierând prin găurile din pereți...
Își pierduse controlul. Doar pentru o clipă, dar ar fi putut să-l
omoare pe bărbat, la fel cum își omorâse și colegii de echipă. De data
asta, nu putea să dea vina pe Lamă Delicată. Dorise să-l rănească pe
numenist, să-l rănească până când acesta nu o mai rănea. Lama Delicată
doar reacționase la acea dorință.
– Ești bine? o întrebă Nielsen.
Lui Kira îi luă puțin până să îi răspundă.
– Da.
– Trebuie să fii examinată.
 Kira își atinse fața și scânci. Durerea dispărea, dar simțea că
nasul îi era strâmb. Încercă să-l împingă la loc, dar Lamă Delicată îl
vindecase deja prea mult ca să mai poată fi mișcat. Se părea că destul de
aproape de normal era îndeajuns de bun pentru xeno.
– La naiba, șopti ea, simțindu-se învinsă. Nasul va trebui să fie
spart din nou înainte să fie vindecat.
– De ce nu stai aici pentru moment? zise Nielsen. E mai bine
așa, nu crezi?
Kira încuviință și o privi pe cealaltă femeie cum plutea ca să
supravegheze procesul de debarcare.
Entropiștii veniră la ea și Veera spuse:
– Ne cerem scuze pentru că am provocat...
– ...asemenea probleme, Prizoniere. Vina este a noastră pentru
că le-am spus numeniștilor...
– ...că există infinituri mai mari decât setul de numere reale.
Dintr-un motiv anume, asta ofensează conceptul lor...
– ...de Număr Suprem.
Kira dădu din mână.
– E în regulă. Nu vă faceți griji din cauza asta.
Entropiștii dădură din cap de parcă ar fi fost o singură persoană.
– Se pare...
– ...că trebuie să ne despărțim, zise Veera. Prin urmare, vrem
să-ți mulțumim că ai împărtășit cu noi informații despre costumul tău
și...
– ...pentru că ne-ai dat ocazia să explorăm nava Meduzelor...
– ...și vrem să-ți dăm asta, spuse Jorrus.
Îi înmână un cadou mic, de parcă ar fi fost o piatră prețioasă. Era
un disc ce arăta ca safirul, cu un model fractal imprimat în el.
Când văzu fractalul, Kira simți un fior de recunoaștere. Modelul
nu era cel din visele ei, dar era asemănător.
- – Ce este?
Veera își întinse mâinile într-un semn de binecuvântare.
 - – Garanția unei călătorii sigure spre casa-mamă a
ordinului nostru, Nova Energium, pe orbita lui Shin-Zar. Știm...
– ...că te simți obligată să ajuți Liga și nu am încerca să te
convingem să nu faci asta. Dar...
– ...dacă o să-ți dorești asta...
– ...ordinul nostru îți va oferi protecție și adăpost. Nova
Energium...
– ...este cel mai avansat laborator de cercetare din spațiul
colonizat. Nici măcar cele mai bune laboratoare de pe Pământ nu sunt la
fel de bine echipate sau la fel de bine apărate. Dacă există cineva care te
poate scăpa de acest organism...
– ...acelea sunt mințile de pe Nova Energium.
Protecție. Cuvântul răsună în Kira. Emoționată, luă cadoul și
spuse:
– Mulțumesc. E posibil să nu vă pot accepta oferta, dar
înseamnă mult pentru mine.
Veera și Jorrus își puseră mâinile în mânecile opuse ale robelor
lor și își strânseră brațele la piept.
– Fie ca drumul tău să te ducă mereu spre cunoaștere,
Prizoniere.
– Și cunoașterea spre libertate.
Apoi entropiștii plecară, iar Kira se trezi din nou singură. Nu
avu parte de mult timp doar cu gândurile ei, deoarece femeia Inarë și
pisica cu un nume ce nu putea fi pronunțat se opriră lângă ea. Femeia
avea o sacoșă mare, cu model floral, și niciun alt bagaj. Pisica era
cățărată pe umerii ei, fiecare fir de blană fiind ridicat în gravitatea zero.
– Se pare că treci printr-o perioadă interesantă, Ellen Kaminski,
chicoti femeia.
– Ăsta nu e numele meu, zise Kira, care n-avea chef să
vorbească.
– Bineînțeles că nu e.
– Vrei ceva?
 – Da, spuse femeia. Da, vreau. Voiam să-ți spun asta: mănâncă
drumul sau drumul o să te mănânce. Ca să parafrazez un citat vechi.
– Care înseamnă ce?
Inarë păru dintr-odată serioasă.
– Toți am văzut ce poți să faci. Se pare că ai un rol mai
important de jucat în această piesă sumbră a noastră.
– Ce e cu asta?
Femeia își înclină capul, iar în ochii ei Kira văzu o profunzime
neașteptată, ca și cum ar fi ajuns pe creasta unui deal și, dincolo de el,
descoperea un hău imens.
– Doar atât: circumstanțele apasă greu asupra noastră. În curând,
tot ce-ți va rămâne ție, sau nouă, sunt necesitățile de bază. Înainte să se
întâmple asta, trebuie să te decizi.
Kira se încruntă, aproape furioasă.
– Și, mai exact, ce trebuie să decid?
Inarë zâmbi și o șocă pe Kira când o mângâie pe obraz.
– Cine vrei să fii, evident. Nu la asta se reduc toate deciziile
noastre? Acum, chiar trebuie să plec. Am oameni de enervat, locuri de
unde să evadez. Alege cu înțelepciune, călătorule. Gândește-te bine.
Gândește rapid. Mănâncă drumul.
Apoi femeia se îndepărtă de perete și pluti din depozit spre
portul spațial din Malpert. Cocoțată pe spatele ei, pisica mare continuă
să o privească pe Kira și scoase un urlet de jale.

4.
„Mănâncă drumul.“Fraza îi rămase în minte Kirei. O întoarse pe
toate părțile, încercând s-o înțeleagă.
În capătul celălalt al depozitului, Hwa-jung supraveghea doi
roboți de descărcare care împingeau și trăgeau patru capsule de
criogenare de pe Valkyrie. Prin ferestrele acoperite de gheață, Kira văzu
fața lui Orso, albastră, având o paloare mortală.
Măcar nu trebuia să-l mănânce pentru a supraviețui. El și ceilalți
trei urmau să aibă parte de un șoc puternic atunci când CMU avea să-i
trezească și să le spună ce se întâmplase cât dormiseră...
– Ești un dezastru ambulant, Navárez, spuse Falconi,
apropiindu-se de ea. Asta ești.
Kira ridică din umeri.
– Presupun că așa e.
– Uite.
Bărbatul scoase o batistă din buzunar, scuipă pe ea și, fără să
aștepte permisiunea ei, începu s-o șteargă pe față. Kira tresări.
– Nu te mișca. Ai sânge peste tot.
Kira încercă să nu se miște, simțindu-se ca un copil cu fața
murdară.
– Gata, e mai bine, spuse Falconi, care făcu un pas în spate.
Nasul ăla are nevoie de reparații. Vrei s-o fac eu? Am ceva experiență
cu nasurile rupte.
– Mulțumesc, dar cred c-o să rog un doctor. Lamă Delicată m-a
vindecat deja, așa că...
Falconi scânci.
– Am înțeles. Bine.
În afara navei se auziră exclamații dinspre refugiații aranjați în
fața ofițerilor, iar Kira îi văzu pe oameni arătând spre ecranele aflate
de-a lungul zidurilor portului spațial.
– Acum ce mai e? întrebă ea.
Câte vești proaste mai puteau să fie?
– Haide să vedem, spuse Falconi.
Kira își activă interfața și verifică știrile locale. Nou-veniții,
răufăcătorii, continuau să presare haos prin sistem. Deja distruseseră
majoritatea Meduzelor și fuseseră distruși și ei la rândul lor, dar cea mai
importantă știre era despre Ruslan. Șase dintre nou-veniți trecuseră pe
lângă stația Vyyborg, ocoliseră restul sistemelor de apărare ale planetei
și aterizaseră în capitala Mirnsk.
Toți, cu excepția unuia.
 O navă țintise spre liftul spațial de pe Ruslan, Expresul
Petrovich. În ciuda bateriilor orbitale ale planetei. În ciuda navei de
luptă a CMU, Surfeit of Gravitas, care era staționată lângă Vyyborg. În
ciuda numeroaselor lasere și a bateriilor proiectoarelor urcate în jurul
coroanei și la baza megastructurii. Și în ciuda celei mai bune opere de
design a numeroși ingineri și fizicieni... În ciuda tuturor acestor lucruri,
nava extraterestră reușise să lovească și să taie cablul în formă de fundă
al liftului spațial, la trei sferturi depărtare de asteroidul care juca rolul
de contragreutate.
În timp ce Kira privea, partea superioară a liftului (cu tot cu acea
contragreutate) se îndepărtă de Ruslan cu o viteză foarte mare, în timp
ce secțiunea inferioară începu să se îndrepte spre planetă, ca un bici
uriaș care se învârtea în jurul unei mingi.
– Thule, șopti Kira.
Părțile superioare ale cablului fie aveau să se rupă, fie aveau să
ardă în atmosferă. Mai jos însă, aproape de pământ, prăbușirea avea să
fie devastatoare. Avea să distrugă cea mai mare parte a portului spațial
în punctele sale de ancorare, precum și o fâșie mare de pământ care se
întindea spre est. În termeni absoluţi, prăbușirea nu avea să provoace
daune atât de mari, dar pentru oamenii aflaţi aproape de bază avea să fie
un eveniment apocaliptic. I se făcu greață când își imagină cât de
speriați și de neajutorați trebuie că se simțeau.
Mai multe flăcări, ca niște scântei, apărură de-a lungul cablului
care încă era atașat de Ruslan.
– Ce sunt alea? întrebă ea.
– Probabil că sunt capsule de transport, răspunse Falconi.
Majoritatea ar trebui să poată ateriza în siguranță.
Kira se cutremură. Călătoria pe vrejul de fasole fusese una dintre
cele mai memorabile experiențe pe care le trăise cu Alan în timpul
scurtului lor concediu, înainte de lansarea misiunii de cercetare de pe
Adra. Priveliștea din partea de sus a cablului fusese incredibilă.
Reușiseră să vadă până la Numinous Flange, spre nord...
 – Mă bucur că nu sunt acolo, spuse ea.
– Amin, rosti Falconi, apoi arătă spre portul spațial. Căpitanul
Akawe, de pe Darmstadt, e gata să ne vadă.
– Pe noi?
Falconi încuviință scurt.
– Ofițerul de legătură a spus că au câteva întrebări pentru mine.
Probabil că este vorba despre mica noastră excursie pe nava Meduzelor.
– Aha.
Faptul că nu avea să înfrunte CMU de una singură o liniști pe
Kira. Chiar dacă Falconi nu era chiar un prieten, știa că se putea baza pe
el să o susțină și se gândi că salvarea lui Trig și a lui Sparrow o adusese
în grațiile lui puțin.
– Bine, să mergem.
– După tine.
 C APIT OLUL X
* * * * * * *

DARMSTADT

1.

De la trapa de pe Wallfish, Falconi o conduse pe Kira într-un

tunel săpat prin asteroidul stâncos pe care și în care era construită
Malpert. Plutiseră jumătate din circumferința stației când Kira își dădu
seama că nu aveau să intre în inelul rotativ locuit, mai aproape de
centru.
– Akawe vrea să ne întâlnim pe Darmstadt, spuse Falconi.
Probabil că are impresia că e mai sigur. Nu sunt monștri care să alerge
prin jur.
Kira se întrebă dacă era cazul să-și facă griji. Apoi dădu la o
parte grijile. Nu conta. Cel puțin nu avea să fie în condiții de gravitație
zero pe Darmstadt.
Dovezi ale luptei cu nou-veniții erau peste tot. Aerul mirosea a
fum, pereții erau arși și găuriți, iar oamenii pe lângă care treceau aveau
expresii goale și ochii mari, ca și cum ar fi fost încă în stare de șoc.
 Tunelul trecu printr-un dom mare, a cărui jumătate era închisă în
spatele unor uși pe care scria Ichen Manufacturing. În fața ușilor, Kira
văzu ce rămăsese dintr-unul dintre extratereștrii neidentificați. Creatura
fusese sfâșiată și găurită de gloanțe, dar tot își putea da seama de forma
sa inițială. Spre deosebire de alții, acesta avea fragmente negre de-a
lungul spatelui: era greu de spus dacă erau din os sau o carapace.
Picioare cu încheieturi duble - trei, dacă numărase corect. Un maxilar
lung, de carnivor.
Aproape de proeminența pieptului era... un al doilea maxilar?
Kira se apropie, dorindu-și să fi avut un laborator cu cipuri, un
bisturiu și două ore întregi ca să studieze specimenul.
Falconi își puse însă mâna pe umărul ei și o opri.
– Nu vrem să-l lăsăm pe Akawe să ne aștepte. Ar fi o idee
proastă.
– Da...
Kira se îndepărtă de cadavru. Nu voia decât să-și facă treaba, iar
Universul tot conspira ca s-o oprească. Lupta nu era lucrul la care se
pricepea cel mai bine. Ea voia să învețe.
Atunci, de ce îl înjunghiase pe numenist? Oricât de nemernic ar
fi fost, bărbatul nu merita o lamă în piept...
Doi pușcași marini în armură grea îi așteptau în fața trapei spre
Darmstadt.
– Nu aveți voie cu arme, spuse cel aflat mai aproape, ridicând o
mână.
Falconi zâmbi, dar își scoase cureaua și i-o înmână, apoi și
pistolul, fără să protesteze.
Ușa etanșă se deschise.
– Soldatul Merrick o să vă arate pe unde s-o luați, spuse ofițerul.
Merrick, un bărbat subțire, care părea stresat, cu o urmă de
grăsime pe bărbie și cu un bandaj însângerat lipit de frunte, îi aștepta
înăuntru.
– După mine, spuse el, conducându-i și mai adânc în
crucișătorul CMU.
Structura navei Darmstadt era identică cu cea a lui Extenuating
Circumstances. Asta o făcu pe Kira să-și amintească de momentul când
fugise pe coridoare, în timp ce auzea zgomotul alarmelor și al
schimburilor de focuri.
Odată ce trecură de platforma principală a navei și pe lângă
spițele rotative, putură din nou să meargă normal, lucru de care Kira se
bucură. Merrick îi invită să intre într-o cameră mică de conferințe, cu o
masă în mijloc, apoi spuse:
– Căpitanul Akawe o să vină imediat.
Apoi bărbatul plecă, închizând ușa etanșă în urma lui. Kira
rămase în picioare, ca și Falconi. Acesta părea la fel de conștient ca și
ea de faptul că CMU îi supraveghea. Nu așteptară mult până când ușa se
deschise și patru bărbați intrară: doi pușcași marini (care rămaseră în
picioare lângă intrare) și doi ofițeri.
Căpitanul era ușor de identificat după dungile de pe uniformă.
De înălțime medie, cu pielea închisă la culoare și cu o barbă scurtă,
arăta de parcă nu ar fi dormit bine de câteva zile. Ceva în legătură cu
fața lui i se păru Kirei prea simetric, prea perfect, ca și cum s-ar fi uitat
la un manechin adus la viață. Îi luă puțin să realizeze: corpul căpitanului
era artificial.
Celălalt ofițer părea să fie secundul. Era subțire, cu maxilarul
bine definit și cu niște cute, ca niște cicatrice, de-a lungul obrajilor trași.
Părul lui tuns scurt începea să se rărească, iar ochii îi străluceau cu un
galben profund, prădător, ca de tigru.
Kira auzise povești despre soldați care alegeau să le fie
modificate genele ca să vadă mai bine în timpul luptei, dar nu întâlnise
pe nimeni care trecuse prin asta.
Akawe ocoli masa și se așeză pe singurul scaun din acea parte a
încăperii.
– Luați loc, le făcu el semn.
Adjunctul său rămase în picioare, lângă el. Kira și Falconi îl
ascultară. Scaunele erau tari și incomode, fără tapițerie. Akawe își
încrucișă brațele și îi privi cu o expresie asemănătoare cu disprețul.
– La naiba! Ce pereche jalnică sunteți. Nu ești de acord,
prim-ofițer Koyich?
– Ba da, domnule, răspunse bărbatul cu ochi galbeni.
– Așa e, încuviință căpitanul. Permiteți-mi să fiu direct, domnule
Falconi și domnișoară Oricare-o-fi-numele-tău, nu am timp de pierdut
cu voi. Suntem în mijlocul unei invazii extraterestre, am o navă lovită
care are nevoie de reperații și, dintr-un motiv sau altul, conducerea îmi
suflă în ceafa să îi trimit pe toți de pe Valkyrie înapoi pe Vyyborg ieri.
Sunt nervoși că ai hotărât să schimbi direcția și să o iei spre Malpert, în
loc de Ruslan. De parcă asta nu ar fi îndeajuns, ați împuns un adevărat
cuibi de viespi când ați urcat pe acea navă a Meduzelor. Nu știu ce
naiba ați încercat să faceți, dar aveți exact 30 de secunde ca să mă
convingeți că aveți ceva bun de spus.
– Înțeleg limba Meduzelor, spuse Kira.
Akawe clipi de două ori, apoi spuse:
– Cumva, am dubii că este adevărat. 25 de secunde. Timpul
trece.
Kira își ridică fruntea.
– Numele meu e Kira Navárez și am fost xenobiologul principal
al echipei trimise să cerceteze planeta Adrasteia, din sistemul Sigma
Draconis. Acum patru luni, am descoperit un artefact extraterestru pe
Adrasteia, iar asta a dus la distrugerea navei CMU Extenuating
Circumstances.
Akawe și Koyich făcură schimb de priviri. Apoi căpitanul își
desfăcu brațele și se aplecă în față. Își împreună degetele sub bărbie.
– Bun, domnișoară Navárez. Ai atenția mea. Luminează-mă.
– Mai întâi trebuie să-ți arăt ceva. Își ridică mâna, cu palma în
sus. Trebuie să-mi promiți să nu reacționezi exagerat.
Akawe pufni.
– Am dubii că există ceva care...
 Tăcu când o grămadă de țepi îi ieșiră Kirei din mână. În spatele
ei, Kira îi auzi pe soldați ridicându-și armele și știu că ținteau spre capul
ei.
– Nu e ceva periculos, spuse ea, străduindu-se să țină țepii pe
loc. În cea mai mare parte a timpului.
Se relaxă și-i dădu voie palmei să se netezească. Apoi începu
să-și spună povestea.

2.
Kira minți.
Nu în legătură cu tot, dar, ca și cu echipajul de pe Wallfish,
minți despre cum muriseră prietenii și colegii ei pe Adra. Dădu vina pe
Meduze. Era o prostie. Dacă Akawe îi trezea pe Orso sau pe colegii lui
și îi lua la întrebări, minciunile ei aveau să devină evidente. Dar Kira nu
se putu abține. Să-și recunoască rolul în morțile lor, mai ales în cea a lui
Alan, era mai mult decât putea duce în acel moment. Se temea că acest
lucru avea să confirme cea mai proastă impresie a lui Falconi despre ea.
În afară de asta, spuse adevărul cât de bine îl înțelegea,
incluzând și descoperirea legată de Toiagul Albastru. Le dădu și
rezultatele testelor făcute de Vishal, toate înregistrările pe care le făcuse
când fusese pe nava Meduzelor, și transcrierile amintirilor pe care le
avea xeno.
Când termină, urmă o tăcere foarte lungă și văzu ochii lui
Akawe și ai lui Koyich mișcându-se, în timp ce-și trimiteau mesaje.
– Ce ai de spus despre toate astea, Falconi? întrebă Akawe.
Expresia lui Falconi era crispată.
– Tot ce ți-a spus despre perioada petrecută pe Wallfish e
adevărat. Vreau doar să adaug că ea a salvat viețile a doi dintre colegii
mei azi, poate contează la ceva. Puteți să verificați jurnalele dacă vreți.
Nu menționă nimic despre faptul că îl înjunghiase pe numenist,
iar Kira îi fu recunoscătoare pentru asta.
– Stai liniștit, asta o să și facem, zise Akawe. Un minut. Privirea
i se încețoșă.
Urmă o altă pauză incomodă, apoi căpitanul CMU dădu din cap.
– Conducerea de la Vyyborg îți confirmă identitatea, precum și
descoperirea artefactului xenoform de pe Adrasteia, dar detaliile sunt
clasificate. O fixă cu privirea. Doar ca să confirm, nu poți să ne spui
nimic despre aceste Coșmaruri care tocmai au apărut?
Kira scutură din cap.
– Nu, dar, cum am mai spus, sunt destul de sigură că nu
Meduzele au făcut costumul. Un alt grup sau specie e responsabilă
pentru el.
– Coșmarurile?
– Nu știu, dar... dacă ar trebui să ghicesc, aș spune că nu.
– Mhm. Bine, Navárez, toată treaba asta este peste nivelul meu.
Se pare că Meduzele și Coșmarurile sunt ocupate să se omoare între ele.
Odată ce focurile de armă se mai liniștesc, o să te ducem pe Vyyborg și
o să lăsăm Conducerea să decidă ce să facă în legătură cu tine.
Căpitanul începu să se ridice, iar Kira spuse:
– Stai. Nu poți face asta.
Akawe ridică o sprânceană.
– Poftim?
– Dacă mă trimiți pe Vyyborg, va fi o pierdere de timp. Trebuie
să găsim Toiagul Albastru. Meduzele par convinse că acesta le va ajuta
să câștige războiul. Și eu cred asta. Dacă ele pun mâna pe toiag, suntem
morți. Toți.
– Chiar dacă e adevărat, ce te aștepți să fac în legătură cu asta?
întrebă Akawe, încrucișându-și brațele.
– Du-te după toiag, zise Kira. Ia-l înaintea Meduzelor.
– Poftim? întrebă Falconi, care părea la fel de șocat ca și cei de
la CMU.
Kira continuă să vorbească.
– Ți-am spus. Cred că știu aproape sigur unde e toiagul.
Meduzele nu știu. Sunt sigură că deja îl caută, dar, dacă începem acum,
e posibil să le putem întrece.
Akawe își frecă nasul, ca și cum ar fi avut o durere de cap.
– Doamnă... Nu știu cum ai impresia că funcționează armata,
dar...
– Uite, chiar crezi că există o șansă ca CMU și Liga să nu vrea
să se ducă după toiag?
– Depinde de ce o să zică Securitatea Flotei despre afirmațiile
tale.
Kira se strădui să-și controleze frustrarea.
– Nu-și permit să ignore posibilitatea ca eu să am dreptate și știi
asta. Și asta e treaba: dacă va exista o expediție care să meargă după
toiag, atunci eu trebuie să fac parte din ea. Vor avea nevoie de mine
acolo, pe teren, ca să traduc. Nimeni altcineva nu poate face asta... Să
mă trimiți pe Vyyborg e o pierdere de timp, căpitane. Să aștepți ca
serviciile secrete să confirme tot ce am spus e o pierdere de timp și nu
au cum s-o facă. Trebuie să mergem și trebuie s-o facem acum.
Akawe o privi preț de jumătate de minut. Apoi dădu din cap și
își mușcă buza de jos.
– La naiba, Navárez.
– Acum știi cu ce ne-am confruntat, spuse Falconi.
Akawe îndreptă un deget spre el, ca și cum ar fi vrut să spele cu
el pe jos, apoi păru să se răzgândească și își retrase degetul într-un
pumn.
– E posibil să ai dreptate, Navárez, dar tot trebuie să discut cu
Conducerea. Nu e genul de decizie pe care să o pot lua singur.
Exasperată, Kira scoase un sunet.
– Nu înțelegi, asta...
Akawe împinse scaunul în spate și se ridică în picioare.
– Nu o să stau aici să mă cert cu tine. Trebuie să așteptăm să
vedem ce spune Conducerea și cu asta basta.
– Bine, zise Kira, care se aplecă în față. Dar atunci spune-le
superiorilor tăi că, dacă mă țin pe Cygni 61, întregul sistem o să fie
atacat. Meduzele știu acum unde sunt. Ai văzut cum au reacționat când
a fost transmis semnalul. Singurul mod de a-i opri să obțină asta - se
lovi pe antebraț - este ca eu să părăsesc sistemul. Și dacă CMU mă
trimite pe Sol, asta o să însemne alte două săptămâni pierdute și o să
ducă la și mai multe Meduze pe Pământ.
Gata. Spusese cuvântul magic: Pământ. Planeta Casă
semimitică, pe care toți cei din CMU juraseră s-o protejeze. Obținu
efectul dorit. Atât Akawe, cât și Koyich păreau să fie tulburați.
– O să le spun, Navárez, zise căpitanul, dar nu-ți face speranțe.
Apoi arătă către soldați. Scoateți-o de aici. Duceți-o în cabina de
rezervă și asigurați-vă că nu pleacă.
– Da, domnule!
Când soldații o flancară, Kira se uită la Falconi, simțindu-se
neajutorată. Acesta părea furios, frustrat de direcția în care evoluau
lucrurile, dar Kira văzu că bărbatul nu avea să se certe cu Akawe.
– Îmi pare rău că a ieșit așa, zise el.
Kira ridică din umeri când se ridică.
– Da, și mie. Mulțumesc pentru tot. Transmite-i lui Trig
salutările mele, da?
– Da.
Apoi soldații o escortară afară din camera de conferințe,
lăsându-l pe Falconi singur, confruntându-i pe Akawe și pe ofițerul
secund cu ochi de tigru.

3.

Kira fierbea în timp ce soldații o conduceau prin interiorul

crucișătorului. O duseră într-o cabină mai mică decât cea de pe Wallfish
și, când ieșiră, încuiară ușa în urma lor.
– Aaaaaa! țipă Kira.
Se plimbă prin cameră, câte doi pași și jumătate în fiecare
direcție, apoi se așeză pe pat și își îngropă capul între brațe. Exact asta
nu dorise să se întâmple.
Își verifică interfața. Încă funcționa, dar nu avea acces la rețeaua
crucișătorului Darmstadt. Astfel, îi era imposibil să vadă ce se întâmpla
în restul sistemului sau să le dea mesaje membrilor echipajului de pe
Wallfish.
Nu mai putea decât să aștepte și exact asta făcu.
Nu era ușor.
Parcurse din nou în minte conversația cu Akawe, analizând șase
scenarii diferite, încercând să-și dea seama ce ar fi putut să-i spună ca
să-l convingă. Nu îi veni nimic în minte.
Atunci, în tăcerea și în calmul camerei, începu să proceseze
adevărata greutate a evenimentelor zilei. Dimineața părea să fi fost în
urmă cu o săptămână, atât de multe se întâmplaseră de atunci.
Meduzele, chemarea și reacția ei la ea, Sparrow... Cum se simțea pare
numenistul pe care-l înjunghiase? Se gândi la asta, apoi o loviră viziuni
aprinse, amintindu-i de luptele de pe nava Meduzelor, iar Kira tremură,
deși nu-i era frig.
Continuă să tremure, mișcarea înghețându-i mușchii în spirale
fremătânde. Ca reacție, Lamă Delicată se mișcă, dar nu putea face nimic
ca să o ajute, iar Kira îi simți confuzia.
Cu dinții clănțănindu-i, Kira se urcă în pat și își trase pătura în
jurul ei. Mereu se descurcase bine în situații de urgență. Era nevoie de
foarte mult ca s-o deruteze, dar avusese parte de multă violență. Încă
simțea voma blocată în gât, oprindu-i aerul. „Thule! Aproape că am
murit!“
Dar nu o făcuse, iar acest lucru îi oferi liniște.
În scurt timp, un membru al echipajului care părea speriat îi
aduse o tavă cu mâncare. Kira se dădu jos din pat destul cât să ia tava,
apoi se așeză, sprijinindu-se de pernă, și mâncă. Inițial, încet, apoi cu
viteză din ce în ce mai mare. Cu fiecare mușcătură, se simțea mai bine,
iar când termină, cabina nu mai părea atât de gri sau de deprimantă.
Nu avea de gând să renunțe.
 Dacă CMU nu urma s-o asculte, poate că avea s-o facă oficialul
Ligii cel mai înaintat în rang. (Nu era sigură cine era acesta:
guvernatorul de pe Ruslan?) Doar CMU încă răspundea de guvernul
civil. Mai era și reprezentantul companiei staționat pe Malpert. Acesta
putea aranja reprezentare legală pentru ea, iar asta avea să-i ofere un
avantaj. Ca ultimă soluție, putea mereu să le ceară ajutorul
entropiștilor...
Kira băgă mâna în buzunar și scoase cadoul pe care i-l dăduse
Jorrus. Înclină discul fațetat și admiră felul în care lumina se reflecta pe
fractalul încorporat în centru.
Nu, nu avea să renunțe.
Puse cadoul deoparte, deschise un document cu interfața și
începu să scrie un memoriu cu tot ce aflase despre Lama Delicată,
Meduze și Toiagul Albastru. Cineva cu autoritate trebuia să înțeleagă
importanța descoperirilor ei și să realizeze că meritau să riște.
Scrisese doar o pagină și jumătate când se auzi un zgomot
ascuțit la ușă.
– Intră, spuse ea, în timp ce își legăna picioarele deasupra
marginii patului și stătea dreaptă.
Ușa se deschise, iar căpitanul Akawe intră. Ținea o cană cu ceva
ce părea să fie cafea, iar pe fața lui perfect sculptată avea o expresie
severă.
În spatele lui, o infirmieră și doi pușcași marini se opriră în
dreptul cabinei.
– Se pare că azi este o zi a surprizelor neplăcute, zise căpitanul.
Bărbatul se așeză în fața ei, pe singurul scaun din încăpere.
– Ce mai e acum? întrebă Kira, copleșită de o teamă subită.
Akawe își așeză cana pe un dulap de lângă ea.
– Toate Meduzele din sistem sunt moarte.
– Asta e... bine?
– E al naibii de fantastic, spuse el. Și înseamnă și că nu mai e
bruiat FTL-ul.
 Atunci Kira înțelese. Putea reuși, în sfârșit, să trimită un mesaj
familiei ei.
– Ai primit vești de la restul Ligii.
Nu era o întrebare.
Bărbatul încuviință.
– Da, și nu sunt chiar vesele.
Scoase o monedă albastră din buzunarul de la piept, o studie preț
de o clipă, apoi o băgă la loc.
– Coșmarurile nu au lovit numai Cygni 61. Au atacat tot spațiul
colonizat. Premierul i-a desemnat pe ei și pe Meduze drept „Hostis
Humani Generis”. Dușmani ai tuturor oamenilor. Asta înseamnă să îi
împușcăm de cum îi vedem, fără să punem întrebări.
– Când au apărut Coșmarurile prima oară?
– Nu e sigur. Nu am primit încă vești de la coloniile de pe
cealaltă parte a Ligii, deci nu pot să spun ce se întâmplă acolo. Primele
rapoarte pe care le avem sunt de acum o săptămână. Privește.
Akawe atinse un panou de pe perete și se activă un ecran.
Apărură câteva clipuri: două nave ale Coșmarurilor care intrau
într-o facilitate de facturare, pe orbita uneia dintre lunile lui Saturn. Un
transport de civili care exploda când era lovit de o rachetă lungă,
roșiatică. Imagini de pe teren, de undeva de pe Marte: Coșmaruri care
mișunau pe coridoarele aglomerate ale unui dom, în timp ce pușcașii
marini trăgeau în ele din spatele barierelor. Imaginea cu unul dintre
orașele plutitoare ale lui Venus, în timp ce ploua cu fragmente ale
navelor distruse, prin straturi de nori crem - un glonț arzător care lovea
un altul în platformele late, în formă de disc, aflate la câțiva kilometri
depărtare, distrugându-l. Pe Pământ: un crater strălucitor, imens, în
jurul unei întinderi de clădiri, undeva pe o coastă înzăpezită.
Kira rămase fără aer văzând asta. „Pământul!“Nu simțea prea
multă iubire pentru acel loc, dar tot era șocant să îl vadă atacat.
– Nu e vorba numai de Coșmaruri, spuse Akawe.
Atinse panoul din nou.
 Acum, clipurile le arătau pe Meduze. Unele se luptau cu
Coșmarurile. Altele de luptau cu CMU sau cu grupuri de civili.
Înregistrările erau de peste tot de-a lungul Ligii. Sol. Lumea lui Stewart.
Eidolon. Kira văzu chiar și niște imagini dintr-un loc despre care crezu
că era Shin-Zar.
Spre dezamăgirea ei, unul dintre clipuri părea să fi fost
înregistrat pe orbita lui Latham, un gigant gazos îndepărtat de Weyland.
Un videoclip scurt, cu două nave ale Meduzelor bombardând o stație de
procesare a hidrogenului aflată jos, în atmosferă.
Kira nu fu surprinsă. Doar războiul era peste tot, de ce să nu fie
și acolo? Speră că lupta nu ajunsese și pe suprafața lui Weyland.
Într-un final, Akawe opri parada ororilor.
Kira se încordă. Se simțea rănită și vulnerabilă. Într-un fel, tot ce
văzuse în acele videoclipuri era din vina ei.
– Știi ce se întâmplă pe Weyland?
Bărbatul scutură din cap.
– Doar ce ai văzut, plus câteva rapoarte despre posibile forțe ale
Meduzelor pe una dintre lunile din sistem. Neconfirmate.
Nu era chiar asigurarea de care avea nevoie Kira. Se hotărî să
caute detalii, odată ce avea din nou acces la rețea.
– Cât de rău este? întrebă ea încet.
– Rău, răspunse Akawe. Pierdem. Nu ne vor învinge mâine și
nici poimâine. Dar, în ritmul ăsta, e inevitabil. Pierdem nave și trupe
mai repede decât le putem înlocui. Și nu există o protecție reală
împotriva genului de sinucideri care le plac atât de mult Coșmarurilor.
Craterul strălucitor apăru din nou pe ecran. Asta nu e nici măcar partea
cea mai rea.
Kira se pregăti de ce era mai rău.
– Da?
Akawe se aplecă în față, cu o sclipire stranie, aspră, în ochi.
– Nava noastră soră, Surfeit of Gravitas, a distrus ultimele
Coșmaruri din acest sistem acum exact 25 de minute. Chiar înainte de
asta, știi ce au făcut nemernicii ăia ucigători?
– Nu.
– O să-ți spun. Au efectuat o transmisie, dar nu una normală. Un
zâmbet malefic, lipsit de umor, îi apăru pe față. Hai să-ți arăt.
În difuzoare se auzi șuieratul static, apoi se auzi o voce - o voce
groaznică, încărcată de boală și de nebunie, iar Kira își dădu seama că
vorbea în engleză:
– ...muriți. Toți o să muriți! Carne pentru mestecat.
Vocea începu să râdă înainte ca înregistrarea să se oprească
brusc.
– Căpitane, spuse Kira, alegându-și cuvintele cu grijă, Liga are
vreun program de bioinginerie de care nu ne-a spus?
Akawe mormăi.
– Zeci, dar nimic nu ar fi putut crea asemenea creaturi. Ar trebui
să știi asta, doar ești biolog.
– În momentul de față, nu sunt sigură de ce știu. Bun, deci
aceste... Coșmaruri pot să ne folosească limba. Poate de asta Meduzele
cred că suntem responsabili pentru acest război. Oricum, aceste chestii
probabil că ne-au studiat.
– Mai mult ca sigur, iar asta mă face să mă simt foarte rău.
Kira îl privi, evaluându-l.
– Nu ai venit aici doar ca să-mi comunici știrile, nu-i așa,
căpitane?
– Nu.
Akawe își netezi o cută de pe pantaloni.
– Ce a spus Conducerea?
Bărbatul se uită în jos, la mâini.
– Conducerea... Conducerea are ca lider o femeie pe nume Shar
Dabo. Amiralul Shar Dabo. Ea se ocupă de operațiunile de pe Ruslan. E
un ofițer bun, dar nu suntem mereu de aceeași părere... Am avut o
discuție cu ea, una lungă, și...
– Și? rosti Kira, care încerca să aibă răbdare.
 Akawe observă asta. Buzele îi tresăriră și bărbatul continuă mai
vioi.
– Amiralul a recunoscut gravitatea situației și tocmai de asta a
trimis toate informațiile tale pe Sol, ca să primească ghidare de la
centrul de comandă al Pământului.
– Centrul de comandă al Pământului! Kira ridică mâinile în sus.
Asta o să dureze cât...
– Cam nouă zile până să primim un răspuns, spuse Akawe.
Presupunând că politicienii rigizi de acasă trimit un răspuns fără
întârziere, ceea ce ar fi un miracol. Un miracol de-a dreptul. Bărbatul se
încruntă. Nu vor ajuta cu nimic, chiar dacă vor fi rapizi. Meduzele au
pătruns în acest sistem la fiecare câteva zile în ultima lună. În clipa în
care o să apară următoarea tură, ne vor lovi din nou și ne vor distruge
liniile de comunicare de aici până la Alpha Centauri. Asta înseamnă că
va trebuie să așteptăm o navă de transport să ajungă aici de pe Sol,
înainte să ne primim ordinele. Iar asta o să dureze optsprezece sau
nouăsprezece zile.
Bărbatul se aplecă și își luă cana de cafea.
– Până atunci, amiralul Dabo vrea te duc pe tine, costumul tău și
pe acei pușcași marini înghețati de pe Extenuating Circumstances
înapoi pe Vyyborg.
Kira îl privi, încercând să-i înțeleagă motivele.
– Și nu ești de acord cu ordinele ei?
Bărbatul bău din cafea.
– Să spunem că amiralul Dabo și cu mine avem o păreri diferite
în momentul de față.
– Te gândești să mergi după toiag, nu-i așa?
Akawe arătă spre craterul care încă strălucea în hologramă.
– Vezi asta? Am prieteni și familie pe Sol. Mulți dintre noi
avem. Își puse ambele mâini în jurul cănii. Omenirea nu poate să
câștige un război pe două fronturi, Navárez. Suntem înghesuiți cu
spatele la perete și avem o armă îndreptată spre cap. În clipa asta, până
și alegerile proaste încep să arate bine. Dacă ai dreptate despre Toiagul
Albastru, înseamnă s-ar putea să avem o șansă.
Kira nu încercă să-și ascundă exasperarea.
– Asta spuneam și eu.
– Da, dar ce spui tu nu e de ajuns, zise Akawe.
Bărbatul mai luă o gură de cafea, iar Kira așteptă, simțind că
Akawe voia să spună tot ce avea de spus.
– Dacă mergem, am încălca ordinele sau, cel puțin, le-am
ignora. Părăsirea câmpului de luptă e în continuare un motiv pentru a
primi pedeapsa capitală, în caz că nu știai. Lașitate în fața dușmanului și
chestii d-astea. Chiar dacă nu ar fi cazul, e vorba de o misiune în spațiu
care ar dura cel puțin șase luni, dus-întors.
– Știu ce ar...
– Șase. Luni, repetă Akawe. Și cine știe ce se va întâmpla cât
timp vom fi plecați, rosti el și clătină din cap. Darmstadt și-a luat bătaie
azi, Navárez. Nu suntem pregătiți să mergem la capătul Căii Lactee. Și
suntem o singură navă. Dacă ajungem acolo și ne așteaptă o flotă a
Meduzelor? Bum! Am pierde poate singurul nostru avantaj: pe tine. La
naiba, nici măcar nu știm sigur dacă poți să înțelegi limba Meduzelor.
Costumul tău e posibil să-ți afecteze creierul, adăugă el, privindu-și
cafeaua. Trebuie să înțelegi situația, Navárez. Mizele sunt mari. Pentru
mine, pentru echipajul meu, pentru Ligă... Chiar dacă te-aș cunoaște de
mult timp, tot nu aș putea să merg cine știe unde bazându-mă doar pe
cuvântul tău.
Kira își încrucișă brațele.
– Deci, de ce ești aici?
– Am nevoie de dovezi, Navárez, și trebuie să fie ceva mai mult
decât cuvântul tău.
– Nu știu cum să-ți ofer asta. Deja ți-am spus tot ce știu... Ai
cumva niște calculatoare recuperate de pe o navă a Meduzelor? Aș
putea să...
Akawe clătină din cap.
 – Nu, nu avem. În plus, tot nu am avea niciun mod prin care să
confirmăm ce spui.
Kira își dădu ochii peste cap.
– Atunci, ce naiba vrei? Dacă nu ai încredere în mine...
– Nu am.
– Dacă nu ai încredere în mine, care e rostul acestei conversații?
Akawe își sprijini bărbia în pumn și o studie pe Kira.
– Implanturile tale au fost arse, nu-i așa?
– Așa este.
– Păcat. O scanare ar fi rezolvat totul foarte repede.
Furia clocotea în ea.
– Ei bine, îmi pare rău să te dezamăgesc.
Bărbatul nu păru impresionat.
– Hai să te întreb asta: când extinzi diverse părți din xeno, simți
extensiile? Atunci când ai rupt transmițătorul din perete, puteai simți
toți acei cârcei?
Întrebarea nu avea nimic de-a face cu subiectul și Kirei îi luă o
vreme până să răspundă.
– Da. Sunt ca degetele mele.
– Aha. Bine. Akawe o surprinse când își desfăcu mâneca dreaptă
și o suflecă. Se pare că am o soluție pentru dezbaterea noastră,
domnișoară Navárez. Merită să încercăm.
Bărbatul își înfipse unghiile în partea de jos a încheieturii sale,
iar Kira tresări când pielea se desfăcu într-o formă rectangulară. Deși
știa că Akawe avea un corp artificial, arăta atât de realist, încât
imaginea pielii lui care se ridica era profund tulburătoare.
Sârme, circuite și bucăți de metal deveniră vizibile pe brațul lui
Akawe.
În timp ce scoase un fir din propriul său antebraț, căpitanul
spuse:
– Asta e o conexiune neuronală directă, la fel cum folosim în
implanturi, ceea ce înseamnă că folosește un sistem analog, nu digital.
Dacă xeno poate să se conecteze la sistemul tău nervos, atunci ar trebui
să poată face același lucru și cu mine.
Kirei îi luă un timp să proceseze ideea. Părea puțin probabil, dar,
teoretic, era posibil.
– Îți dai seama cât de periculos ar putea fi?
Akawe îi întinse capătul firului. Arăta ca fibra optică, deși Kira
știa că nu asta era.
– Corpul meu are o serie de protecții încorporate. Mă vor proteja
dacă va apărea o creștere a electricității sau...
– Nu te vor proteja dacă xeno se hotărăște să ți se cațere în
creier.
Akawe împinse firul spre ea, cu o expresie serioasă.
– Aș prefera să mor acum, încercând să omor Meduzele și
Coșmarurile, decât să nu fac nimic. Dacă există măcar o șansă ca asta să
funcționeze...
Kira inspiră adânc.
– Bine, dar dacă ți se întâmplă ceva...
– Nu o să fii trasă la răspundere. Nu-ți face griji. Încearcă doar
să faci asta să funcționeze. O licărire de umor apăru în ochii lui. Ai
încredere în mine, nu vreau să mor, domnișoară Navárez, dar ăsta e
riscul pe care sunt dispus să mi-l asum.
Kira se întinse și închise pumnul în jurul capătului conexiunii
neuronale. Era cald și neted la atingere. Închise ochii și împinse pielea
costumului spre fir, îndemnându-l să se unească, să se topească, să
devină unul.
Fibrele de pe palmă se mișcară, iar apoi... apoi un fior vag îi
străbătu brațul.
– Ai simțit asta?
Akawe dădu din cap.
Kira se încruntă în timp ce se concentră pe amintirile ei de pe
nava Meduzelor, încercând să le împingă prin braț, spre Akawe.
„Arată-i”, gândi ea insistent. „Spune-i, te rog.” Încercă să transmită
senzația de urgență Lamei Delicate, să o facă să înțeleagă de ce era atât
de important.
– Ceva? întrebă ea tensionată.
– Nimic.
Kira scârșni din dinți, dădu la o parte grijile pentru siguranța
căpitanului și-și imagină mintea revărsându-i-se prin brațul ei și într-al
lui Akawe, ca un torent de apă ce nu putea fi oprit. Folosi fiecare gram
de energie mentală pe care o avea și tocmai când ajunsese la limită și
voia să renunțe, fix atunci, o reacție păru să i se declanșeze în minte și
simți un alt spațiu, o altă prezență.
Nu era diferit de participarea la transmisia în direct cu două
seturi de implanturi, doar că era mai greu de stăpânit.
Akawe se încorda și deschise gura.
– Ah, spuse el.
Kira își imprimă din nou dorința asupra Lamei Delicate.
„Arată-i.“Trecu în revistă amintirile cu nava, incluzând cât de multe
detalii putea, și când termină, căpitanul spuse:
– Din nou. Mai lent.
Când Kira făcu asta, explozii subite de imagini îi întrerupseră
gândurile: Niște stele. Cel Măreț, care stătea întunecat, având pe fundal
lumina agitată. Niște brațe încrucișate. Toiagul Albastru, temutul Toiag
Albastru...
– Destul, zise Akawe.
Kira își relaxă strânsoarea firului neuronal și conexiunea dintre
ei dispăru.
Căpitanul se rezemă de perete. Ridurile de pe fața lui îl făceau să
pară aproape normal. Băgă firul la loc în antebraț și sigilă panoul de
acces.
– Ei bine? întrebă Kira.
– Cu siguranță, a fost ceva aparte.
Akawe își trase mâneca și încheie nasturele. Apoi luă cana de
cafea și bău o gură lungă. Avea pe figură o expresie aparte.
 – La naiba. Îmi place cafeaua, Navárez, dar niciodată nu a avut
gustul potrivit de când am devenit prins în trupul ăsta artificial.
– Serios?
– Da. Pierderea corpului nu e ca și cum te-ai tăia într-o hârtie,
deloc. Mi s-a întâmplat acum 14 ani, în timpul unei confruntări cu
Sindicatul Cugetării pe șantierul naval. Știi de ce i se spune Sindicatul
Cugetării?
– Nu, răspunse Kira, care încercă să-și controleze nerăbdarea.
Oare Lamă Delicată deschisese ceva în creierul lui? Akawe
zâmbi.
– Pentru că stau toată ziua și nu lucrează. Se gândesc la
mecanismele interne ale birocrației și cum să le folosească în avantajul
lor. Situația s-a încins între sindicat și cei de pe șantier în timpul
negocierilor pentru contract, așa că unitatea mea a fost trimisă ca să
calmeze spiritele. Să calmeze bestia. Ulei pe ape tulburi. Cică era o
misiune de menținere a păcii. Ce glumă! Am ajuns să înfruntăm o
mulțime de protestatari. Știu că voiau să stârnească probleme, dar erau
civili. Dacă am fi fost într-o zonă de război, nu aș fi ezitat. Am fi
montat puncte de supraveghere, am fi trimis drone, am fi securizat
perimetrul, am fi forțat mulțimea să se disperseze. Tot tacâmul. Dar nu
am făcut asta, pentru că nu voiam ca situația să se înrăutățească. Erau și
copii acolo, pentru numele lui Dumnezeu.
Akawe o privi peste marginea cănii.
– Mulțimea s-a enervat și apoi ne-a lovit cu o armă cu
microunde care ne-a ars dronele. A început să se tragă în noi de pe
flancuri... Akawe scutură din cap. Am fost atacați. Patru pușcași marini
au murit. Douăzeci și trei de civili și-au pierdut viața și mult mai mulți
au fost răniți. Știam că protestatarii erau puși pe rele. Dacă aș fi
acționat, dacă nu aș fi așteptat, aș fi putut salva multe vieți. Și aș putea
să simt gustul unei căni de cafea așa cum se cuvine.
Kira netezi cutele de pe pătura pe care și-o trăsese pe genunchi.
– Te duci după toiag, zise ea.
 Gândul era înfricoșător. Akawe bău restul cafelei.
– Greșit.
– Ce? Dar am crezut...
– Ai înțeles greșit, Navárez. Noi mergem, rosti Akawe și îi
aruncă un zâmbet tulburător. E posibil să fie cea mai proastă decizie pe
care am luat-o vreodată, dar să fiu al naibii dacă o să stau, pur și simplu,
și o să aștept ca niște extratereștri să ne extermine. Încă un lucru,
Navárez. Ești absolut sigură că nu mai trebuie să știm nimic altceva?
Orice informație relevantă, care e posibil să-ți fi alunecat undeva în
cotloanele minții? Echipajul o să-și riște viața pentru asta. La naiba, e
posibil să riscăm mult mai mult decât viețile noastre.
– Nu pot să mă gândesc la nimic, spuse Kira, dar am o sugestie.
– De ce îmi dă asta emoții?
– Ar trebui să iei nava Wallfish cu tine.
Căpitanul se bâlbâi și aproape că își scăpă cana.
– Tocmai ai sugerat să luăm o navă civilă și echipajul, un grup
de aventurieri care se încumetă până la marginile sistemelor, într-o
misiune militară la o instalație extraterestră antică? Asta am auzit,
Navárez?
Ea încuviință.
– Da. Nu poți să lași Cygni 61 fără apărare, așa că Surfeit of
Gravitas trebuie să rămână, iar niciuna dintre navele de minerit de pe
Malpert nu sunt pregătite pentru o misiune pe distanțe lungi. În plus, nu
le cunosc echipajele și nu am încredere în ele.
– Și ai încredere în Falconi și în oamenii lui?
– Într-o luptă? Da. Le încredințez bucuroasă viața mea. Așa cum
ai spus, e posibil să ai nevoie de ajutor când mergem acolo unde e
toiagul. Wallfish nu e un crucișător, dar tot poate să lupte.
– E o nimica toată, asta e, pufni Akawe. Nu ar rezista mai mult
de câteva minute într-un schimb de focuri cu Meduzele.
– Poate, dar mai e ceva la care nu te-ai gândit.
– Serios? Ia spune-mi.
 Kira se aplecă în față.
– Criogenarea nu mai are efect asupra mea, așa că trebuie să te
întrebi: cât de confortabil te-ai simți ca eu, ca acest xeno, să mă plimb
pe nava ta CMU ultimul răcnet timp de luni întregi, în timp ce tu ești
criogenat?
Akawe nu răspunse, dar Kira văzu îngrijorarea din ochii lui.
Apoi adăugă:
– Să nu crezi că poți, pur și simplu, să mă închizi în toată
această perioadă. M-am săturat de asta.
Apucă marginea patului și convinse Lama Delicată să se strângă
în jurul cadrului, până îl distruse. Akawe o privi un timp îndelungat,
apoi dădu din cap.
– Chiar dacă aș fi de acord cu tine, nu e posibil ca o navă veche
de transport precum Wallfish să poată ține pasul cu Darmstadt.
– Nu știu ce să zic, de ce nu verifici mai bine?
Căpitanul pufni din nou, dar Kira văzu cum privirea i se opri
asupra interfeței, iar gâtul i se mișcă în timp ce subvocaliză ordine.
Sprâncenele i se ridicară până la linia părului.
– Se pare că prietenii tăi, zise el cu accent pe ultimul cuvânt,
sunt plini de surprize.
– Poate nava Wallfish să țină pasul?
Bărbatul își înclină capul.
– Destul de bine. Presupun că niște contrabandiști au motivele
lor să se miște repede.
Kira rezistă impulsului de a apăra echipajul de pe Wallfish.
– Vezi? Nu toate surprizele de azi sunt neplăcute.
– Nu aș merge chiar atât de departe.
– În plus...
– În plus? Ce mai poate să fie?
– Pe Wallfish erau doi entropiști. Jorrus și Veera.
Akawe ridică sprâncenele.
– Entropiști, zici? Asta da listă de pasageri.
 – O să vrei să-i aduci și pe ei. Dacă tot o să avem de-a face cu
tehnologie extraterestră, cunoștințele lor ar putea fi de folos. Eu pot să
traduc, dar nu sunt fizician sau inginer.
– O să mă gândesc la asta, mormăi bărbatul.
– Deci înțeleg că accepți să fim însoțiți de Wallfish.
Căpitanul se ridică.
– Depinde. Situația nu e chiar atât de simplă pe cât o faci tu să
pară. O să te anunț îndată ce mă hotărăsc.
Apoi plecă, mirosul de cafea din aer fiind singura dovadă a
vizitei lui.

4.
Kira expiră ușurată. Chiar aveau să se ducă după Toiagul
Albastru, iar ea avea să vadă sistemul pe care i-l arătase Lamă Delicată!
Părea ireal!
Se întrebă care era numele stelei vechi și roșii. Trebuia să
aibă un nume.
Nu mai putea să stea, așa că începu să se plimbe prin spațiul
mic al cabinei. Oare Falconi avea să fie de acord să însoțească
Darmstadt dacă îl întreba Akawe? Nu era sigură, dar spera că da.
Kira voia ca Wallfish să meargă cu ei din toate motivele pe care i le
dăduse lui Akawe, dar și pentru alte motive, unele egoiste. După
experiența de pe Extenuating Circumstances, nu voia să fie prinsă pe
o navă CMU vreme de luni întregi, fiind supravegheată în mod
constant de doctori și mașinăriile lor.
Doar că nu mai avea să fie la fel de vulnerabilă ca înainte. Își
atinse fibrele de pe antebraț, mângâindu-le. Acum, că putea controla
Lama Delicată, cel puțin uneori, putea să înfrunte un soldat în armură,
dacă era cazul. Și, cu ajutorul lui xeno, putea să scape foarte ușor
dintr-o cameră de izolare precum cea de pe Extenuating
Circumstances... Acest lucru o împiedica să se simtă neajutorată.
Trecu o oră. Kira auzi zgomote puternice prin carena
crucișătorului. Bănui că erau de la reparații sau de la încărcarea
proviziilor, dar nu putea să fie sigură.
Apoi îi apăru pe interfață un apel. Îl acceptă și se trezi
uitându-se la un videoclip cu Akawe înconjurat de mai multe console.
Bărbatul părea iritat.
– Navárez, am avut o conversație amicală cu căpitanul Falconi
despre propunerea ta. Când vine vorba de stabilirea condițiilor, s-a
dovedit a fi un nemernic. I-am promis toată antimateria pe care o poate
duce nava lui și grațieri pentru tot echipajul, dar refuză să accepte până
nu discută cu tine. Ești dispusă să vorbești cu el?
Kira încuviință.
– Fă-mi legătura.
Fața lui Akawe dispăru, deși Kira era convinsă că bărbatul încă
mai monitoriza convorbirea, și apăru Falconi. Ca de obicei, ochii lui
erau ca niște bucăți de gheață.
– Kira, zise el.
– Falconi. Care e treaba cu grațierile?
Pe față i se citi o urmă de disconfort.
– O să-ți povestesc despre asta mai târziu.
– Căpitanul Akawe a spus că ai vrut să vorbim?
– Da. Ideea asta nebunească a ta... Ești sigură, Kira? Ești absolut
convinsă?
Întrebarea lui semăna atât de mult cu cea pusă de Akawe mai
devreme, încât Kira pufni în râs.
– Cât de sigură pot fi.
Falconi își înclină capul într-o parte.
– Destul de sigură încât să-ți riști viața? Viața mea? A lui Trig?
A lui Runcible?
Kira zâmbi.
– Nu pot să-ți fac promisiuni, Falconi...
– Nici nu-ți cer asta.
– ...dar, da, cred că e cât se poate de important.
 Bărbatul o studie, apoi încuviință.
– Bine, atât voiam să știu.
Convorbirea se întrerupse, iar Kira închise interfața.
Peste 10 minute, cineva îi bătu la ușă și se auzi vocea unei
femei.
– Doamnă? Sunt aici ca să vă escortez pe Wallfish.
Kira fu surprinsă de cât de ușurată se simți. Riscase și câștigase.
Deschise ușa și văzu o femeie scundă, cu o expresie uimită,
probabil un ofițer începător.
– Pe aici, doamnă, spuse aceasta.
Kira o urmă, părăsind nava Damstadt, pe puntea spațială. Când
ieșiră de pe crucișător, doi pușcași marini în armură aflaţi lângă intrare
li se alăturară, urmărindu-le la o distanță discretă. Deși, își spuse Kira,
era greu ca armura să fie discretă.
Când se apropiară de Wallfish, Kira avu o senzație de
familiaritate. Ușa navei de transport era încă deschisă, iar roboții
utilitari intrau și ieșeau, depozitând cutii cu mâncare și alte provizii.
Trig era acolo, precum și Nielsen, și Falconi. Căpitanul lăsă jos
mapa pe care o avea în mâini și o privi.
– Bun venit înapoi, Navárez. Se pare că plecăm într-o aventură
din cauza ta.
– Așa se pare, spuse ea.
 C APIT OLUL XI
* * * * * * *

EXPUNERE

1.

Plecarea de pe stația Malpert fu rapidă. Kira fusese în multe

expediții pentru care pregătirea dura aproape la fel de mult ca și
călătoria. Nu și în acest caz. Echipajul se mișca precis, pregătind
Wallfish pentru călătoria care urma, făcând rapid lucruri care în mod
normal ar fi durat zile întregi. Căpitanul Akawe dăduse ordine ca
autoritatea portuară de pe Malpert să îi ajute cât de mult posibil, iar asta
grăbi lucrurile.
În timp ce roboții utilitari umpleau tribordul cu provizii, iar în
exterior pompele alimentau rezervoarele navei Wallfish cu hidrogen,
echipajul schimbă canistrele fără aer cu unele pline, scăpă de deșeurile
acumulate și refăcu stocurile de apă.
Kira ajută cum putu. Conversațiile erau limitate din cauza
muncii, dar când avu ocazia, îl trase pe Vishal deoparte, unde alții nu-i
puteau auzi.
 – Ce s-a întâmplat cu numenistul? întrebă ea. E bine?
Doctorul clipi, ca și cum ar fi uitat.
– Cine... A, te referi la Bob.
– Bob?
Cumva, Kira nu reușea să se imagineze spunându-i omului cu
părul mov Bob.
– Da, da, zise Vishal. Era sărit de pe fix, dar în afară de asta, era
bine. Încă vreo câteva zile de odihnă și o să fie ca nou. Nu părea să-l
deranjeze faptul că l-ai înjunghiat.
– Nu?
Doctorul dădu din cap.
– Nu. Pentru el, a fost o onoare, deși a promis să, citez: „îi dau
una în cap”. Cred că vorbea serios.
– Presupun că va trebui să fiu cu ochii-n patru, zise Kira, care
încerca să arate că totul era în regulă.
Dar nu era așa. Încă simțea spinii Lamei Delicate alunecând în
carnea numenistului. Ea făcuse asta. Și de data asta nu putea spune că o
făcuse fără intenție, cum se întâmplase cu echipajul de pe Adra.
– Așa e.
Apoi se întoarseră să pregătească Wallfish pentru plecare.
La puțin timp după, atât de puțin încât Kira fu surprinsă, Falconi
apelă crucișătorul CMU, spunând:
– Te așteptăm, Darmstadt. Terminat.
După o clipă, prim-ofițerul Koyich spuse:
– Am înțeles, Wallfish. Echipa Alpha o să fie acolo în scurt
timp.
– Echipa Alpha? îl întrebă Kira pe Falconi la finalul apelului.
Erau în hala pentru provizii și supravegheau ultima livrare de
mâncare.
Bărbatul zâmbi.
– Akawe a insistat ca niște oameni de-ai lui să urce la bord, ca să
supravegheze totul. Nu am putut face nimic în privința asta. Va trebui
să fim pregătiți în caz că fac probleme.
– Dacă o să apară vreo problemă, o să mă ocup de ea, spuse
Nielsen.
Îi aruncă Kirei o privire dură, apoi se uită fix înainte.
Kira speră că nu-și făcuse un dușman din prim-ofițer. Oricum,
nu putea face nimic în privința asta. Situația era așa cum era. Cel puțin
Nielsen nu se purta urât cu ea în mod vizibil.
Echipa Alpha ajunse după câteva minute: patru pușcași marini
în costume exo, cărând cutii cu echipament. Erau acompaniaţi de roboți
utilitari, care duceau tuburi de criogenare și niște cutii lungi, din plastic.
Pușcașul marin principal se duse la Falconi, îl salută și spuse:
– Locotenent Hawes, domnule. Cer permisiunea să urcăm la
bord.
– Aveți permisiunea mea, spuse Falconi. E loc pentru voi în
partea stângă. Sunteți liberi să mergeți pe unde aveți nevoie.
– Da, domnule.
Apoi Hawes făcu un semn cu mâna, iar un robot veni în față,
împingând un palet cu o cameră etanșă suspendată pe arcuri anti– șoc,
închisă într-un cadru din metal.
Kira rezistă impulsului de a pleca. Niciunul dintre porturile
spațiale de pe planete nu avea voie să vândă antimaterie. Dacă sticla
magnetică se defecta, explozia care rezulta nu numai că putea distruge
portul (și ar fi declanșat antimateria conținută în celelalte nave aflate
acolo), dar putea să distrugă și o așezare din apropiere sau chiar un oraș
întreg. Pământul nici măcar nu permitea navelor echipate cu motoare
Markov să aterizeze, decât dacă descărcau antimateria pe una dintre
stațiile de alimentare de pe orbită.
Prezența camerei etanșe păru să-l agite pe Falconi.
– În josul holului, pe scară. Mecanica-șefa o să te întâmpine
acolo, îi zise el robotului.
– Încă un lucru, domnule, spuse Hawes. Sanchez! Adu-i!
Din spate apăru un pușcaș marin care conducea roboți care cărau
cutii lungi, din plastic. În părțile laterale ale acestora se vedeau linii de
text roșu, imprimate: caractere chirilice sus, în engleză jos.
În engleză scria „RSW7-Molotók”, urmat de logoul unei stele
care se transforma într-o novă, și numele „Lutsenko Defense
IndustriesRM”. În ambele părți ale cuvintelor scrise în engleză și în
alfabetul chirilic erau imprimate simbolurile pentru radiație, cu negru și
galben.
– Un cadou de la căpitanul Akawe, spuse Hawes. Sunt făcute
aici, deci nu sunt echipament CMU, dar ar trebui să își facă treaba.
Falconi încuviință, cu o mină serioasă.
– Pune-le lângă ușă. O să le ducem la tuburile de lansare mai
târziu.
Kira o întrebă încet pe Nielsen:
– Alea sunt ce cred eu că sunt?
Prim-ofițerul încuviință.
– Rachete Casaba-Howitzer.
Kira încercă să înghită nodul care i se formase în gât, dar gura îi
era prea uscată.
Rachetele erau pline de material combustibil, iar asta o speria
aproape la fel de mult ca antimateria. Fuziunea posibilă era forma
murdară, neplăcută, a energiei nucleare. Dacă închizi un reactor de
fuziune, singurele materiale rămase sunt cele radioactive, rezultate în
urma bombardamentului neutronic. Dacă închizi un reactor de fuziune,
rămâi cu o grămadă fatală, posibil explozibilă, de elemente instabile, cu
timp lung de neutralizare, ceea ce înseamnă că vor fi periculoase vreme
de mii de ani.
Kira nici măcar nu știuse că nava avea un lansator de rachete. Ar
fi trebuit să-l întrebe pe Falconi exact ce fel de arme erau instalate pe
Wallfish înainte să urmărească nava Meduzelor.
Pușcașii marini plecară, propulsoarele de pe costumele lor
producând jeturi mici de vapori. Trig îi privea cu ochi mari, de lângă
căpitan, iar Kira își dădu seama că tânărul avea o groază de întrebări
pentru ei.
Peste câteva minute, apărură entropiștii, cu bagajele în mână.
– Ce minune să vă văd aici, spuse Falconi.
– Hei, bun venit! exclamă Trig.
Entropiștii se sprijiniră de perete și își înclinară capetele.
– Suntem foarte onorați să fim aici, rostiră ei și o priviră pe
Kira, ochii strălucindu-le sub glugile robelor. E o ocazie pentru
cunoaștere pe care nu o puteam refuza. Nimeni din ordinul nostru nu ar
fi putut face asta.
– E foarte bine, doar nu mai vorbiți la dublu. Mă ia durerea de
cap.
Entropiștii își înclinară capetele, apoi Trig îi conduse spre
cabina unde aveau să stea.
– Aveți destule tuburi pentru criogenare? întrebă Kira.
– Acum, da, răspunse Falconi.
După alte pregătiri finale, ușa tribordului se închise, iar
Gregorovich anunță, în stilul său propriu:
– Aici mintea navvvei. Vvvă rog să vvvă asigurați că toate
posesiunile vvvvoastre sunt așezate în siguranță în compartimentele de
deasupra capului. Puneți-vă centurile de siguranță, începe decuplarea, se
pregătesc propulsoarele RCS. Pornim spre teritorii necunoscute, ca să
schimbăm soarta.
Kira o luă spre puntea de control și se așeză pe unul dintre
scaune, apoi își legă centura. Restul echipajului era acolo, cu excepția
lui Hwa-jung, care era încă în camera motoarelor, și Sparrow, care își
revenea în infirmerie. Entropiștii erau în cabina lor, iar brigada Alpha
era la babord, în continuare echipați în exo-urile lor.
În timp ce propulsoarele RCS ale lui Wallfish împingeau ușor
nava departe de Malpert, ținându-și partea din spate îndreptată departe
de stație, ca să evite arderea punții cu radiațiile reziduale provenite de la
duza rachetei, Kira îi trimise un mesaj lui Falconi:
 <Cum i-ai convins pe toți să accepte asta? -
Kira>

<A fost nevoie de multă muncă de convingere,

dar toți știu care e miza. În plus, primim antimaterie,
grațieri, oportunitatea de a găsi tehnologie extraterestră
pe care nimeni nu a mai văzut-o vreodată. Am fi proști să
refuzăm așa ceva. - Falconi>

<Nielsen nu părea prea fericită. - Kira>

<Așa e ea. Aș fi surprins dac-ar fi fericită să se

îndrepte spre necunoscut. - Falconi>

<Cum rămâne cu Gregorovich? - Kira>

Dacă el n-ar fi fost de acord, Kira nu vedea cum ar fi putut

Falconi să ducă nava undeva.
Căpitanul începu să bată cu degetele în picior.

<Pare să creadă că o să fie foarte distractiv.

Astea cu fost cuvintele lui. - Falconi. >

<Nu mă înțelege greșit, dar Gregorovich a fost

evaluat vreodată psihologic? E obligatoriu pentru mințile
navelor, nu-i așa? - Kira>

În cealaltă parte a camerei, îl văzu pe Falconi schimbându-și

subtil expresia.

<Da, cam la fiecare șase luni, în timp real, odată

ce sunt instalate pe o navă nouă, apoi anual,
presupunând că sunt stabile... Când l-am salvat pe
Gregorovich, aveam un termen-limită, așa că a durat
ceva până ne-am întors. La acel moment, se liniștise
deja, destul cât să treacă testele. - Falconi>

<Le-a trecut? - Kira>

<Cu brio, și pe toate cele care au urmat. Știu ce

gândești, dar mințile navelor sunt notate diferit decât noi
doi. Normalul lor e mai vast decât al nostru. - Falconi>

Kira se gândi la asta.

<Cum rămâne cu evaluarea psihiatrică?

Gregorovich a fost la cineva care să-l ajute cu situația
prin care a trecut, cu faptul că a fost blocat pe acea
lună? - Kira>

Falconi pufni.

<Știi câți psihiatri sunt calificați să aibă de-a

face cu mințile navelor? Nu mulți. Cei mai mulți sunt în
Sol și mulți sunt chiar ei minți ale navelor. Încearcă tu să
analizezi mintea unei nave și vezi cât de departe ajungi.
Te vor descoase și pune la loc fără să-ți dai seama. E ca
și cum un copil de trei ani ar încerca să joace șah cu o
pseudo-inteligență. - Falconi>

<Așa că nu faci nimic? - Kira>

<M-am oferit să mă ocup de Gregorovich, dar

mereu mă refuză. Cea mai bună terapie pentru el e să fie
 cu alți oameni și să fie tratat ca toți ceilalți din echipaj. E
mult mai bine decât era. - Falconi>

Acest lucru nu era atât de liniștitor pe cât părea să creadă

Falconi.

<Eu conduc Wallfish, mersi frumos. Și, da, sunt

mulțumit de Gregorovich. Ne-a scos din mai multe
probleme decât îmi pot aminti și e un membru important
și apreciat al echipajului meu. Mai ai alte întrebări,
Navárez? - Falconi>

Kira se hotărî că era cel mai bine să nu întindă coarda, așa că

scutură din cap și se concentră asupra imaginilor de pe camerele
exterioare.
Când Wallfish ajunse la o distanță sigură de Malpert, se auzi
alerta propulsoarelor, după care porni propulsorul principal. Erau pe
drum.
Darmstadt era la câteva ore în spatele navei Wallfish.
Reparațiile și nevoia de a lua cantități substanțiale de mâncare pentru
echipaj îi încetinise plecarea. Însă crucișătorul avea să-i prindă din urmă
în dimineața următoare.
Avea să le ia o zi și jumătate să atingă limita Markov, apoi...
Kira tremură. Apoi aveau să sară în FTL și să lase Liga în urmă. Era o
idee înspăimântătoare. Munca o dusese deseori la marginea spațiului
colonizat, dar niciodată nu se aventurase atât de departe. Puțini oameni
o făcuseră. Nu exista niciun motiv financiar bun. Numai expedițiile de
cercetare și misiunile de supraveghere se avântau în vastul necunoscut.
Steaua spre care se îndreptau era un pitic roșu, modest, care
fusese detectat cu numai 25 de ani în urmă. Analizele indicau prezența a
cel puțin cinci planete pe orbita lui. Asta se potrivea cu tot ce-i arătase
Lama Delicată, dar telescoapele Ligii nu detectaseră niciun semn de
activitate tehnologică. Totuși, șaizeci de ani-lumină era o distanță
șocant de mare. Afecta atât navele, cât și echipajul. Navele trebuiau să
intre și să iasă din FTL de mai multe ori, ca să scape de căldura în exces
și, deși era sigur să fii criogenat mai mult decât cele trei luni cât dura să
ajungă la stea, experiența tot avea să afecteze mintea și corpul.
Kira urma să fie cea mai afectată. Nu era nerăbdătoare să
suporte o altă doză de hibernare cu vise la atât de puțin timp după ce
venise de pe Sigma Draconis. Ca timp, durata avea să fie similară,
deoarece Valkyrie fusese mult mai înceată decât Wallfish și Darmstadt.
Kira spera doar că nu va trebui să se înfometeze din nou ca să convingă
Lama Delicată să-i inducă somnul.
Nu era ușor să se gândească la ce o aștepta, așa că dădu gândul
la o parte.
– Cum reacționează CMU la plecarea noastră? întrebă ea,
desfăcându-și centura.
– Nu prea bine, răspunse Falconi. Nu știu ce le-a spus Akawe pe
Vyyborg, dar nu i-a făcut prea fericiți, deoarece ne amenință cu tot felul
de iaduri legale dacă nu ne întoarcem.
Gregorovich chicoti, iar sunetul se auzi în toată nava.
– Furia lor impotentă e foarte amuzantă. Par destul de... panicați.
– Poți să-i învinovățești? întrebă Nielsen.
Falconi dădu din cap.
– Nu aș vrea să fiu cel care le explică celor de pe Sol cum și de
ce au pierdut nu doar un întreg crucișător, dar și pe Kira, și costumul.
Apoi Vishal spuse:
– Căpitane, ar trebui să vezi ce se întâmplă la știrile locale.
– Ce post?
– RTC.
Kira își activă interfața și căută canalul. Îl găsi, iar în fața ei
văzu imagini cu interiorul unei nave, înregistrate de implanturile cuiva.
Se auziră țipete și corpul unui bărbat zbură în aer, lovindu-se de o
persoană mai mică. Kira își dădu seama că se uita la interiorul navei
Wallfish.
La naiba!
O formă întortocheată apăru: o Meduză. Persoana care înregistra
se concentră pe extraterestru tocmai când acesta aruncă ceva în ecran.
Un alt țipăt umplu aerul. Acel țipăt, și-l aminti Kira.
Apoi se văzu zburând în aer, ca o suliță neagră venită de sus, și
luptându-se cu Meduza, în timp ce o țepușă neagră, cu lamă, îi ieși din
piele și îl străpunse pe extraterestru.
Clipul îngheță, iar vocea de fundal, a unei femei, spuse:
– E posibil ca acest costum de luptă să fie un produs al
programului CMU pentru arme avansate? Posibil. Alți pasageri
confirmă faptul că femeia a fost salvată de pe o navă CMU în urmă cu
doar câteva zile. Ceea ce ne face să ne întrebăm: Ce alte tehnologii
ascunde Liga de noi? Apoi mai este și acest incident, de azi. Încă o dată,
o atenționare pentru telespectatorii noștri sensibili: următoarele imagini
conțin material explicit.
Clipul continuă, iar Kira se văzu din nou pe ea însăși, de data
asta încercând să-l imobilizeze pe numenistul cu păr mov. Acesta o lovi
cu capul, apoi ea îl înjunghie, cam cum făcuse și cu Meduza.
Din exterior, priveliștea era mai înfricoșătoare decât și-a
imaginase Kira. Nu era de mirare că refugiații o priviseră așa cum o
făcuseră. Și ea ar fi făcut la fel.
Se auzi din nou vocea reporteriței:
– A fost o utilizare justificabilă a forței sau reacția unui individ
periculos care și-a pierdut controlul? Voi decideți. Ellen Kaminski a
fost văzută mai târziu escortată pe crucișătorul CMU Darmstadt și pare
puțin probabil să fie acuzată de violență. Am încercat să vorbim cu
pasagerii care au intrat în contact cu ea. Acesta a fost rezultatul...
Imaginile se reluară, iar Kira îi văzu pe entropiști abordați pe un
hol, undeva pe Malpert.
– Mă scuzați. Stați. Mă scuzați, spunea reporterul din spatele
ecranului. Ce ne puteți spune despre Ellen Kaminski, femeia care a ucis
Meduza pe Wallfish?
– Nu avem nimic de spus, Prizoniere, răspunseră Veera și Jorrus
împreună, apoi își plecară capetele, ascunzându-se în spatele glugilor de
la robe.
Apoi apăru Felix Hofer, care-și ținea de mână nepoata.
– Meduza urma s-o împuște pe Nala. Ea a ajutat la salvarea ei. A
ajutat la salvarea noastră, a tuturor. Din punctul meu de vedere, Ellen
Kaminski e o eroină.
Apoi camera o arătă pe Inarë pe puntea spațială, tricotând, cu o
expresie îngâmfată pe față. Pisica își ridica privirea din cuibul de păr
creț unde stătea, în jurul umerilor ei.
– Cine este? întrebă Inarë și aruncă un zâmbet tulburător. Este
furia stelelor. Asta este, rosti ea, apoi râse și se întoarse cu spatele. La
revedere, insectă mică.
Vocea reporterului se auzi din nou, în timp ce imaginea Kirei
înjunghiind Meduza umplu iar ecranul.
– „Furia stelelor.” Cine este această misterioasă Ellen
Kaminski? E un nou tip de supererou? Și cum rămâne cu costumul ei de
luptă? E o armă biologică experimentală? Din păcate, e posibil să nu
aflăm niciodată. Imaginea se mută la un cadru apropiat cu fața Kirei,
având ochii întunecați și amenințători. Oricare ar fi adevărul, un lucru e
sigur: Meduzelor trebuie să le fie frică de ea. Și pentru asta, acest
reporter îi este recunoscător. Furia stelelor, Starfury, oricine ar fi, e bine
de știut că luptă de partea noastră... Pentru RTC News, sunt Shinar
Abosé.
– La naiba, spuse Kira, închizându-și interfața.
– Se pare că am plecat la fix, zise Falconi.
– Da.
Trig, care se afla în cealaltă parte a camerei, zâmbi și spuse:
– Starfury. Ha! Pot să-ți spun așa de acum încolo, domnișoară
Navárez?
– Dacă o s-o faci, te lovesc.
 Nielsen își legă mai multe fire rebele înapoi în coadă.
– E posibil să nu fie chiar cel mai rău lucru posibil. Cu cât știu
mai mulți oameni despre tine, cu atât o să fie mai dificil pentru Ligă să
te ascundă și să pretindă că Lama Delicată nu există.
– Poate, zise Kira, fără să fie convinsă.
Nu avea prea multă încredere în guverne și în responsabilitatea
acestora. Dacă voiau să o dea dispărută, asta aveau să facă, indiferent de
părerea publicului. În plus, nu suporta expunerea. Nu mai putea să fie o
anonimă.

3.

Cu Wallfish pe drum și sub puterea propulsoarelor, echipajul se

împrăștie pe navă, în timp ce încerca să se pregătească pentru călătoria
ce urma. Așa cum spusese Trig:
– A trecut foarte mult timp de când am mers cu viteză
superluminică!
Aveau de reorganizat provizii, de testat și de pregătit sisteme, de
depozitat alte obiecte (fiecare stilou, cană, pătură și alte obiecte pe care
CMU le ratase când verificase nava trebuia să fie securizat înaintea
perioadei extinse de gravitație zero în care aveau să se afle) și trebuiau
rezolvate multe alte sarcini, mici și mari.
Se făcea deja târziu, dar Falconi insistă să se pregătească atât
timp cât mai puteau.
– Nu știi niciodată ce poate să se întâmple mâine. E posibil să
fim din nou ținta unor atacuri.
Era greu să îl contrazici. La cererea lui Hwa-jung, Kira se duse
în cală și o ajută să desfacă roboții pentru reparații pe care-i primiseră
de la stația Malpert: înlocuitori ai celor pierduți când se urcaseră pe
nava Meduzelor.
După câteva minute de tăcere, Hwa-jung se uită la Kira și spuse:
– Mulțumesc c-ai omorât chestia aia.
 – Te referi la Meduză?
– Da.
– Cu plăcere. Mă bucur doar c-am putut fi de ajutor.
Hwa-jung mormăi.
– Dacă nu ai fi fost acolo... Dădu din cap și Kira văzu o emoție
neobișnuită pe fața femeii. Cândva, o să-ți cumpăr soju și carne de vită
ca să-ți mulțumesc, și o să ne îmbătăm împreună. Tu, cu mine și cu
mica Sparrow.
– Abia aștept, rosti Kira, apoi adăugă: Ești de acord cu faptul că
mergem după Toiagul Albastru?
Hwa-jung nu încetini când scoase robotul din pachetul său.
– O să fim departe de orice port spațial dacă Wallfish o să se
strice. E bine că Darmstadt e cu noi.
– Și misiunea în sine?
– Trebuie făcută. Ce ar mai fi de spus?
Când terminară și ultima cutie, Kira primi un mesaj.

<Vino în grădina hidroponică atunci când poți. -

Falconi>

<O să fiu acolo în cinci minute. - Kira>

O ajută pe Hwa-jung să scape de pachetele în exces, după care

se scuză și ieși repede din cală. Odată ce ajunse în partea centrală,
întrebă:
– Gregorovich, unde e grădina hidroponică?
– Cu o punte mai sus. La capătul coridorului, apoi faci stânga,
apoi dreapta și ai ajuns.
– Mulțumesc.
– Bitte.
Parfumul florilor o întâmpină pe Kira când se apropie de grădina
hidroponică - flori, ierburi și alge și tot felul de chestii verzi, care
creșteau. Mirosul îi reaminti Kirei de serele de pe Weyland și de grija
tatălui ei pentru Constelațiile de la Miezul Nopții. Dintr-odată, simți o
dorință arzătoare să fie afară, înconjurată de lucruri vii, și nu prinsă pe
nave care miroseau a transpirație și a ulei.
Aromele se intensificară când ușa etanșă se deschise și Kira păși
într-o întindere de aer umed. Camera era formată din culoare cu plante
agățătoare, precum și din cuve întunecate care conțineau culturi de alge.
Deasupra, duze stropeau rândurile de verdețuri.
Se opri, uimită de ce vedea. Grădina nu era diferită de cea de pe
Adrasteia, unde ea și Alan petrecuseră atâtea ore, inclusiv acea ultimă
noapte specială, când o ceruse în căsătorie.
O copleși tristețea, la fel de intensă ca orice miros de acolo.
Falconi stătea aproape de partea din spate, aplecat deasupra unei
mese de lucru, în timp ce tundea o plantă cu o floare care atârna și avea
petalele ca de ceară, albe și delicate. Kira nu știa ce era. Mânecile
bărbatului erau suflecate și-i expuneau cicatricele.
Kira nu se așteptase ca Flaconi să fie interesat de grădinărit. Mai
târziu, își aminti de bonsaiul din cabina lui.
– Ai vrut să mă vezi?
Falconi tăie o frunză. Apoi o alta. De fiecare dată, foarfeca lui se
închidea cu o mișcare precisă. Toate plantele trebuiau să fie reprocesate
înainte să intre în FTL. Nu puteau supraviețui neîngrijite pe parcursul
unei călătorii atât de lungi și, în plus, menținerea lor în viață ar fi produs
prea multă căldură reziduală. Poate că unele puteau fi criogenate; nu era
sigură ce fel de echipament avea Wallfish, dar acelea aveau să fie
singurele salvate.
Falconi puse jos foarfeca și își propti ambele mâini de masă.
– Când l-ai înjunghiat pe numenist...
– Bob.
– Așa, Bob, numenistul. Falconi nu zâmbi și nici Kira. Când l-ai
înjunghiat, ai fost tu sau Lama Delicată?
– Amândouă, cred.
 – Nu reușesc să mă decid dacă asta face situația mai bună sau
mai rea, mormăi bărbatul.
Kira simți cum rușinea îi dădu stomacul peste cap.
– A fost un accident. Nu o să se mai întâmple.
Bărbatul o privi pieziș.
– Ești sigură?
– Eu...
– Nu contează. Nu ne permitem un alt accident, ca în cazul
lui Bob. Nu o să permit ca și mai mulți membri ai echipajului meu să
fie răniți, nu de Meduze, și clar nu de costumul ăsta al tău. M-ai
înțeles?
O fixă cu privirea.
– Da.
– Mâine vreau să te duci la Sparrow, mormăi el. Să vorbești
cu ea. Fă ce-ți spune. Are niște idei care poate că te vor ajuta să
controlezi Lama Delicată.
Kira se foi, nesigură.
– Nu sunt împotrivă, dar Sparrow nu e om de știință. Ea...
– Nu cred că ai nevoie de un om de știință, zise Falconi. Cred
că ai nevoie de disciplină și de ordine. Cred că ai nevoie de
antrenament. Ai dat-o-n bară cu numenistul și pe nava Meduzelor.
Dacă nu poți să ții chestia aia în lesă, trebuie să stai în camera ta de
acum încolo, pentru binele tuturor.
Nu greșea, dar tonul lui o deranjă.
– Cât antrenament crezi că pot să fac? Poimâine plecăm din
Cygni.
– Și nu o să fii criogenată, răspunse Falconi.
– Da, dar...
Privirea bărbatului deveni mai intensă.
– Fă ce poți. Du-te la Sparrow. Rezolvă-ți probelmele. Asta nu e
o dezbatere.
Kirei i se ridică părul pe ceafă și își îndreptă umerii.
 – E un ordin?
– Dacă tot ai întrebat, da.
– Asta e tot?
Falconi se întoarse la masa de lucru.
– Asta e tot. Pleacă de aici.
Kira îl ascultă.

4.
După acea conversație, Kira nu prea mai avu chef să
interacționeze cu restul echipajului. Nici pentru muncă și nici pentru
cină.
Se retrase în cabina ei. Cu luminile joase și interfața dezactivată,
camera părea foarte goală, aglomerată și ponosită. Se așeză pe pat, se
uită la pereții vechi și nu găsi nimic la ei care să-i placă.
Voia să fie furioasă. Era furioasă, dar nu putea să dea vina pe
Falconi. Și ea ar fi făcut la fel în locul lui. Chiar și așa, nu credea că
Sparrow putea să-i fie de ajutor.
Își acoperi fața cu mâinile. O parte din ea voia să creadă că nu
era răspunzătoare pentru că dăduse curs impulsului de pe nava
Meduzelor sau pentru înjunghierea numenistului Bob. Voia să creadă că
mintea îi fusese afectată de costum, că acesta acționase din proprie
voință, fie din ignoranță, fie din dorința de a duce la autodistrugere.
Totuși, Kira știa că lucrurile nu stăteau așa. Nimeni nu o forțase să facă
nimic. În ambele cazuri, își dorise să facă asta. Faptul că dădea vina
pentru ele pe Lamă Delicată era numai o scuză, una ușoară, care o făcea
să fugă de realitatea dură.
Inspiră adânc.
Bineînțeles că nu totul mersese prost. Faptul că aflase despre
Toiagul Albastru era o parte neașteptat de bună a situației, iar Kira spera
cu toate fibrele ființei ei că nu înțelesese greșit și că rezultatul avea să
fie unul favorabil. Însă nici măcar acest gând nu reducea vinovăția care
o mistuia.
 Kira nu reuși să se odihnească, oricât de obosită ar fi fost.
Mintea îi era plină de neliniști, așa că activă consola cabinei și
ascultă știrile de pe Weyland (era exact cum spusese Akawe), apoi
începu să citească tot ce găsi despre Coșmaruri. Nu erau multe
informații. Ajunseseră atât de recent în Cygni 61 și oriunde
altundeva, încât nimeni nu putuse să le facă o analiză detaliată. Cel
puțin nu când transmisia ajunsese în Cygni.
Stătea acolo de aproape jumătate de oră când primi un mesaj
de la Gregorovich.

Echipajul se strânge în sala de mese, dacă vrei să vii și tu, O,

Sac de Carne Țepos. – Gregorovich

Kira închise mesajul și continuă să citească. Peste nici 15

minute, o bătaie puternică în ușă o sperie. De afară se auzi vocea lui
Nielsen.
– Kira? Știu că ești acolo. Vino și tu. Trebuie să mănânci.
Kira avea gura uscată și avu nevoie de trei încercări până să
strângă destulă salivă pentru a răspunde:
– Nu, mulțumesc, sunt bine.
– Prostii. Deschide.
„Nu.“
Se auzi un zgomot de metal în timp ce rotița ușii etanșe se
întoarse, iar ușa se deschise larg. Kira se lăsă pe spate, cu brațele
încrucișate, oarecum ofensată. Din obicei, trăsese și încuietoarea
pentru păstrarea intimității. Nimeni nu ar fi trebuit să poată să dea
buzna peste ea, deși știa că jumătate din membrii echipajului știau să
desfacă probabil încuietoarea.
Nielsen intră și o privi cu o expresie exasperată. Defensivă,
Kira se forță să îi susțină privirea.
– Haide, spuse Nielsen. Mâncarea e caldă. Sunt doar rații
încălzite la cuptorul cu microunde, dar o să te simți mai bine după ce
o să mănânci ceva.
– E în regulă. Nu mi-e foame.
Nielsen o studie preț de o clipă, apoi închise ușa cabinei și, spre
surprinderea Kirei, se așeză la celălalt capăt al patului.
– Ba nu, nu e în regulă. Cât ai de gând să stai aici?
Kira ridică din umeri. Suprafața Lamei Delicate deveni țepoasă.
– Sunt obosită, atâta tot. Nu vreau să văd pe nimeni.
– De ce? De ce anume ți-e frică?
Kira nu avu de gând să răspundă. Apoi spuse, sfidătoare:
– De mine. E bine? Ești fericită acum?
Nielsen nu păru impresionată.
– Și ai greșit. Toată lumea greșește. Ce contează e cum faci față
urmărilor. Retragerea nu e un răspuns. Niciodată nu e.
– Da, dar... Kirei îi era greu să-și găsească cuvintele.
– Dar?
– Nu știu dacă pot să controlez Lama Delicată! strigă Kira. Gata.
O spusese. Dacă mă înfurii sau mă entuziasmez sau... Nu știu ce poate
să se întâmple și... se opri, simțindu-se mizerabil.
– Prostii, pufni Nielsen. Nu te cred.
Șocată, Kira nu reuși să găsească un răspuns înainte ca
prim-ofițerul să spună:
– Ești perfect capabilă să iei cina cu noi și să nu omori pe
nimeni. Știu, știu, parazit extraterestru și toate cele. Ți-ai pierdut
controlul pentru că Bob numenistul ți-a spart nasul. Asta ar enerva pe
oricine. Nu, nu ar fi trebuit să-l înjunghii. Și poate că nu ar fi trebuit să
răspunzi semnalului de pe nava Meduzelor. Dar ai făcut toate astea,
toate sunt în trecut, aia e. Știi la ce să fii atentă de acum încolo și nu o
să lași să se mai întâmple. Ți-e doar frică să dai cu ochii cu toată lumea.
De asta ți-e frică.
– Te înșeli. Nu înțelegi de...
– Înțeleg foarte bine. Ai greșit și e greu să mergi acolo și să-i
privești în ochi. Și ce dacă? Cel mai rău lucru pe care-l poți face e să te
ascunzi aici și să te porți de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă vrei
să le recâștigi încrederea, vino, asumă-ți ce ai făcut și își garantez că te
vor respecta pentru asta. Chiar și Falconi. Toată lumea greșește, Kira.
– Nu așa, bombăni Kira. Câți oameni ai înjunghiat tu?
Expresia lui Nielsen deveni acră, ca și vocea ei.
– Crezi că ești specială?
– Nu văd pe nimeni altcineva infectat cu un parazit extraterestru.
Se auzi un zgomot puternic când Nielsen lovi peretele. Kira sări
înapoi, speriată.
– Vezi, ești bine, spuse Nielsen. Nu m-ai înjunghiat. Ca să vezi.
Toată lumea greșește, Kira. Toată lumea are propriile chestii nasoale cu
care se confruntă. Dacă nu ai fi atât de prinsă în lumea ta, ai vedea asta.
Cicatricele alea de pe brațele lui Falconi? îți garantez că nu sunt o
recompensă pentru evitarea greșelilor.
– Eu... Kira se opri, rușinată.
Nielsen îndreptă un deget spre ea.
– Nici lui Trig nu i-a fost ușor. Nici lui Vishal, Sparrow sau
Hwa-jung. Iar Gregorovich e și el plin de decizii de viață înțelepte.
Tonul ei batjocoritor nu lăsă niciun dubiu asupra adevărului. Toată
lumea greșește. Cum faci față acestui lucru determină cine ești.
– Și tu?
– Eu? Nu sunt aici ca să vorbim despre mine. Revino-ți, Kira.
Ești mai bună de atât, rosti Nielsen și se ridică în picioare.
– Stai... De ce îți pasă?
Pentru prima oară, expresia lui Nielsen se mai îmblânzi.
– Pentru că asta facem noi. Cădem, apoi ne ajutăm unii pe alții
să ne ridicăm.
Ușa scârțâi când o deschise.
– Vii? Mâncarea e caldă încă.
– Da, vin.
Și, deși nu-i fu ușor, Kira se ridică în picioare.
 5.
Era trecut bine de miezul nopții, dar toată lumea era în cantină,
cu excepția lui Sparrow și a pușcașilor marini. În ciuda temerilor Kirei,
nimeni nu o făcu să se simtă incomod, deși avea impresia că toată
lumea o judeca și că avea rezerve. Cu toate astea, echipajul nu spuse
nimic neplăcut și singura dată când fu deschis subiectul despre
numenist fu când Trig se referi la el. În acel moment, Kira, ascultând
sfatul lui Nielsen de mai devreme, recunoscu totul direct și-și asumă
responsabilitatea. Avu parte și de niște gesturi de bunătate. Hwa-jung îi
aduse o cană de ceai, iar Vishal spuse:
– Să vii mâine la mine, da? O să-ți repar nasul.
Falconi pufni. Abia dacă o privi.
– O să doară ca naiba dacă nu prinde anestezia.
– E în regulă, spuse Kira.
Nu era, dar mândria și senzația de responsabilitate nu o lăsau să
recunoască asta. Toată lumea părea epuizată, și, în cea mai mare parte,
în cantină era liniște, fiecare fiind pierdut în propriile gânduri, cu ochii
concentrați pe interfață. Kira tocmai începuse să mănânce când
entropiștii o surprinseră așezându-se în fața ei. Se aplecară peste masă,
ochi nerăbdători pe fețe nerăbdătoare: gemeni cu trupuri diferite.
– Da? zise ea.
Veera spuse:
– Prizonier Navárez, am descoperit...
– ...cel mai captivant lucru. Când ne deplasam pe stația Malpert,
am...
– ...descoperit rămășițele unui Coșmar și...
– ...am reușit să luăm o mostră de țesut.
Kira se învioră.
Da?
Entropiștii prinseră împreună marginea mesei. Unghiile lor se
albiră din cauza presiunii.
– Am petrecut tot acest timp...
 – ...studiind mostra. Ce arată...
– Da? spuse ea.
– ...ce arată, continuă Jorrus, este că aceste Coșmaruri...
– ...nu au aceeași secvență genomică precum...
– ...Lama Delicată sau Meduzele.
Entropiștii se lăsară pe spate zâmbind, în mod evident încântați
de descoperirea lor.
Kira își puse furculița jos.
– Vreți să-mi spuneți că nu sunt similarități?
Veera dădu din cap.
– Similarități, da, dar...
– ...numai similarități înnăscute dintr-o necesitate chimică
primară. Altfel, entitățile sunt complet diferite.
Acest lucru confirmă reacția inițială, instinctivă, a Kirei, dar tot
se întrebă:
– Unul dintre Coșmaruri avea tentacule, l-am văzut. Care e
treaba cu asta?
Entropiștii încuviințară împreună, ca și cum ar fi fost mulțumiți.
– Da. Familiari ca formă, dar străini ca substanță. Probabil că ai
văzut și...
– ...brațele, și picioarele, și ochii, și blana și alte...
– ...escrescențe care seamănă cu forme de viață de pe Pământ.
Însă Coșmarul pe care l-am examinat nu conținea...
– ...nicio asemănare cu ADN-ul pământean.
Kira se uită la grămada de rații de pe farfurie în timp ce se
întrebă:
– Atunci, ce sunt?
Entropiștii ridicară din umeri.
– Nu se știe, spuse Jorrus. Structura lor biologică pare...
– ...neformată, incompletă, contradictorie...
– ...malignă.
– Hmmm... pot să văd rezultatele?
 – Bineînțeles, Prizoniere.
Kira se uită la ei.
– Le-ați spus asta și celor de pe Darmstadt?
– Tocmai le-am trimis fișierele noastre.
– Bun.
Akawe trebuia să știe cu ce fel de creaturi aveau de-a face.
Entropiștii se întoarseră la masa lor, iar Kira continuă să
mănânce lent, în timp ce se uita prin documentele pe care i le
trimiseseră. Era uimită câte informații reușiseră să strângă fără să aibă
un laborator. Tehnologia încorporată în robele lor era impresionantă.
Se opri când cei patru pușcași marini apărură în hainele lor oliv.
Chiar și fără armură, bărbații erau impunători. Corpurile lor erau
imense, pline cu straturi nenaturale de mușchi. Hărți vii care exprimau
putere, forță și viteză, fizicul lor fiind rezultatul unor seturi întregi de
modificări genetice pe care armata le folosea la trupele de pe front. Deși
niciunul nu arăta ca și cum ar fi crescut într-un mediu cu gravitație
mare, precum Hwa-jung, Kira nu avea niciun dubiu că erau la fel de
puternici, dacă nu și mai puternici. Îi reaminteau de pozele pe care le
văzuse cu animale cu deficiențe ale miostatinei. Hawes, Sanchez... nu
știa numele celorlalți doi.
Pușcașii marini nu mâncară, doar încălziră apă pentru cafea sau
ceai, luară câteva chestii de ronțăit și plecară.
– Nu o să-ți stăm în drum, căpitane, spuse Hawes în timp ce
ieșea.
Falconi îi salută relaxat.
Detaliile tehnice ale biologiei Coșmarurilor erau profunde și
variate, iar Kira se trezi pierdută în cele mai obscure idei. Tot ce
spuseseră entropiștii era adevărat, dar abia dacă reușiseră să surprindă
ciudățenia Coșmarurilor. Prin comparație, Meduzele, cu toată
manipularea lor genetică, erau destul de clare. Însă Coșmarurile... Kira
nu văzuse niciodată ceva care să semene cu ele. Tot dădea peste
fragmente de secvențe chimice aproape familiare, dar care doar păreau a
fi așa. Structura celulară a Coșmarurilor nici măcar nu era stabilă și
habar n-avea cum era posibil acest lucru.
Farfuria îi era de mult timp goală și tot citea când un pahar apăru
lângă ea, făcând-o să tresară.
Falconi se așeză, cu un buchet de pahare într-o mână și câteva
sticle cu vin roșu în cealaltă. Fără să întrebe, îi umplu paharul pe
jumătate.
– Poftim.
Apoi merse prin cameră, oferind pahare membrilor echipajului
și entropiștilor și umplându-le.
Când termină, își umplu și paharul lui.
– Kira, lucrurile n-au mers așa cum ne așteptam, dar dacă nu
erai tu, sunt șanse mari să fi fost toți morți. Da, a fost o zi grea. Da, ai
enervat fiecare Meduză de aici până la orizont. Și da, mergem cine știe
unde din cauza ta. Făcu o pauză, însă privirea îi era limpede. Dar
suntem vii. Trig e viu. Sparrow e vie. Și ție trebuie să-ți mulțumim
pentru asta. Așa că acest toast este pentru tine, Kira.
Inițial, nimeni nu i se alătură. Apoi Nielsen își ridică paharul.
– Pentru tine, spuse ea, iar ceilalți făcură la fel.
Lacrimi neașteptate îi încețoșară privirea Kirei. Își ridică paharul
și bombăni o mulțumire. Pentru prima oară, nu se simți groaznic de
nelalocul ei pe Wallfish.
– Iar în viitor, hai să nu mai facem așa ceva, spuse Falconi, care
luă loc.
Urmară câteva chicoteli.
Kira se uită la paharul ei. Era umplut pe jumătate. Nu prea mult.
Îl bău dintr-o singură înghițitură și se așeză, curioasă să afle ce avea să
se întâmple.
Falconi îi aruncă o privire îngrijorată.
Trecu un minut. Cinci. Zece. Kira tot nu simțea nimic. Făcu o
expresie dezgustată. După abstinența din ultimele lui, crezuse că avea să
amețească, cel puțin.
 Dar nu. Lama Delicată suprima efectele alcoolului. Chiar dacă
voia să se îmbete, nu putea.
Nu ar fi trebuit să fie așa, dar ideea o înfurie pe Kira.
– La naiba cu tine, bombăni ea.
Nimeni, nici măcar Lamă Delicată, nu ar fi trebuit să îi dicteze
ce putea face cu trupul ei. Dacă voia să-și facă un tatuaj, să se îngrașe,
să facă un copil sau orice altceva, atunci trebuia să aibă acea libertate.
Fără această posibilitate, nu era nimic mai mult decât un sclav.
Furia ei o făcu să-și dorească să se ducă, să ia sticla de vin și să
o bea pe toată. Doar ca să-și forțeze limita. Doar ca să demonstreze că
putea face asta.
Dar nu o făcu. După tot ce se întâmplase în acea zi, se înfioră
când se gândi ce ar fi făcut Lama Delicată dacă se îmbăta. În plus, nu
voia să se îmbete. Nu cu adevărat.
Așa că nu mai ceru vin, satisfăcută să nu tenteze soarta. Kira
observă că, deși Falconi turnase tuturor un al doilea pahar, nu îi pusese
și ei unul. Bărbatul înțelesese, iar ea îi era recunoscătoare, chiar dacă
încă mai era puțin revoltată. Periculos sau nu, ar fi vrut să aibă această
opțiune.
– Vrea cineva restul? întrebă Falconi, care ridică ultima sticlă.
Mai era doar un sfert.
Hwa-jung i-o luă.
– Eu. Eu vreau. Am enzime suplimentare.
Echipajul chicoti, iar Kira fu ușurată că nu mai trebuia să se
gândească la vin.
Se jucă un timp cu paharul printre degete, iar un zâmbet vag îi
apăru pe față. Odată cu el, avu o senzație de ușurare. Nielsen avusese
dreptate. Era bine să venise să dea ochii cu echipajul. Retragerea nu era
răspunsul.
Era o lecție pe care trebuia să o țină minte.

6.
 O lumină verde plutea deasupra biroului când Kira ajunse, în
sfârșit, în cabina ei, târziu în acea noapte. Se lovi cu degetul de colțul
patului când se îndreptă spre acesta.
– Au, bombăni ea, mai mult din reflex decât din cauza durerii.
Așa cum se așteptase, mesajul era de la Gregorovich:

Știu ce poți să faci, dar tot nu știu ce ești. Din nou, te

întreb: ce ești, O, Tu, Sac de Carne Variată? - Gregorovich.

Kira clipi, apoi își tastă răspunsul:

Sunt ce sunt. - Kira

Răspunsul lui veni aproape instantaneu:

Bleah. Cât de comun. Cât de plictisitor. -

Gregorovich

Nasol. Uneori, nu obținem ce ne dorim. - Kira

Nu ai decât să te înfurii și să răbufnești, să fierbi și

să faci spume. Nu poți să ascunzi golul din cuvintele tale.
Dacă ai avea cunoașterea, atunci și încrederea ar fi a ta.
Dar nu e, deci nu e. Piedestalul a crăpat și statuia care stă
pe el e periculoasă. - Gregorovich

Versuri albe? Serios? Asta e tot ce poți? - Kira

Urmă o pauză lungă și, pentru prima oară, simți că era cu un pas
înaintea minții navei.

Amuzamentele sunt greu de găsit când ești prins

într-o carcasă. - Gregorovich

Și, cu toate astea, ai putea fi considerat pe bună

dreptate rege al spațiului infinit. - Kira

Dacă nu ar fi asta, aș avea vise urâte. -

Gregorovich

Dacă nu ar fi visele urâte... - Kira

... - Gregorovich

Bătu consola cu unghia.

Nu e ușor, nu-i așa? - Kira

De ce ar fi? Natura nu are milă pentru cei care se

zvârcolesc și se ascund în profunzimile sale pătate. Furtuna
care distruge, îi distruge pe toți. Nimeni nu e trecut cu
vederea. Nici tu, nici eu, nici stelele de pe cer. Ne legăm
bine hainele și ne aplecăm capetele, concentrându-ne pe
viețile noastre. Însă furtuna nu se oprește niciodată, nu
dispare. - Gregorovich

Ce vesel. Nu prea ajută să te gândești la asta, nu-i

așa? Așa cum ai spus, cel mai bun lucru pe care-l putem
face e să ne plecăm capetele și să ne concentrăm pe viețile
noastre. - Kira

Atunci, nu te gândi. Fii un om care doarme fără

vise. - Gregorovich
 Poate că o să fiu. - Kira

Asta nu schimbă faptul și întrebarea care continuă

să fie: Ce ești, O, Tu, Regină a Tentaculelor? - Gregorovich

Mai spune-mi așa o singură dată și o să găsesc un

mod să pun sos picant în baia ta de nutrienți. - Kira

O promisiune goală de la o voce goală. Mintea

temătoare nu poate să-și accepte limitele. Tremură și fuge
înainte să-și recunoască ignoranța, neputând să înfrunte
amenințarea adusă identității sale. - Gregorovich

Nu știi despre ce vorbești. - Kira

Neagă, neagă, neagă. Nu contează. Adevărul despre

ce ești o să iasă la suprafață, oricare ar fi el. Când o să se
întâmple asta, alegerea e a ta: să crezi sau să nu crezi.
Nu-mi pasă ce alegi. Eu, unul, o să fiu pregătit, oricare ar
fi răspunsul. Până atunci, o să-mi petrec orele cu ochii pe
tine, O, Tu, Cea Fără Formă. - Gregorovich

N-ai decât să te uiți la mine cât vrei. Nu o să găsești

ce cauți. - Kira

Închise ecranul cu o mișcare a degetului. Spre ușurarea ei,

lumina verde nu se aprinse. Cuvintele minții navei o tulburaseră, însă se
bucura că își susținuse ideea. În ciuda afirmațiilor sale, Gregorovich
greșea. Ea știa cine era, doar că nu știa ce era afurisitul de costum. Nu
chiar.
Gata. Îi ajunsese. Scoase din buzunar cadoul de la entropiști și îl
puse în raftul biroului. Era mai în siguranță acolo decât dacă îl căra cu
ea peste tot. Apoi, cu un oftat recunoscător, își dădu jos hainele rupte.
Se șterse rapid cu un prosop umed, se așeză în pat și se înfășură în
pătură.
O perioadă, Kira nu-și putu opri agitația din minte. Imagini cu
Meduza și Coșmarul mort o tot invadau, iar uneori Kirei i se părea că
simte mirosul înțepător al grenadelor lui Falconi când explodau. Simțea
Lama Delicată alunecând în pielea Meduzei și, apoi, acest lucru se
confunda cu amintirea ei despre înjunghierea numenistului și Alan mort
în brațele ei... Atâtea greșeli! Atât de multe greșeli!
Fu dificil, dar, într-un final, reuși să adoarmă. În ciuda a ce îi
spusese lui Gregorovich, Kira visă și, în timp ce visă, avu o altă viziune.

În lumina aurie a ajunului verii, țipetele umplură pădurea. Ea

stătea pe o proeminență, urmărind mersul vieții printre copaci mov, în
timp ce aștepta întoarcerea companionilor ei.
Jos, o creatură ca un miriapod se deplasa înainte, dintr-un tufiș
umbros, îndreptându-se spre o vizuină aflată sub o grămadă de pietre.
Pe urmele lui era un prădător cu brațe lungi, gât de șarpe și corp ca al
unui leneș, cap ca al unui vierme, cu dinți și picioare care se uneau la
spate. Vânătorul sări spre vizuină, dar fu prea lent ca să își prindă
prada.
Frustrat, leneșul cu gât de șarpe stătea pe coadă și scormonea
cu degetele cu gheare gaura din pământ, șuierând.
Săpă și săpă, devenind din ce în ce mai agitat. Rădăcinile erau
tari, pământul stâncos și progresul mic. Apoi vânătorul ajunse la
vizuină cu un deget lung încercând să scoată miriapodul.
Un scrâșnet ascuțit se auzi când leneșul cu gât de șarpe își trase
mâna. Sânge negru curgea din capătul degetului.
Creatura urlă, însă nu din cauza durerii, ci a furiei. Își lovi
capul și călcă pe tufiș, distrugând ramuri, și flori, și fructe. Urlă din
nou, apoi apucă cel mai apropiat trunchi și îl scutură cu atâta forță,
încât copacul se legănă.
 O crăpătură se auzi prin pădure, iar o grămadă de capsule
țepoase cu semințe căzură din frunziș și loviră leneșul pe cap și pe
umeri. Acesta scheună și căzu în noroi, unde se zvârcoli și se răsuci, în
timp ce la colțurile gurii îi apăru spumă.
Odată cu trecerea timpului, zvârcolitul se opri.
Mai târziu, creatura ca un miriapod se aventură afară din
vizuina sa, încet și timid. Urcă pe gâtul leneșului și stătu acolo, în timp
ce antenele i se mișcau. Apoi se aplecă și începu să mănânce carnea
moale a gâtului.
O alta dintre disjuncțiile de-acum familiare. Era aplecată
deasupra unui liman mareic, ascunsă de căldura soarelui de o bucată
dintr-o rocă vulcanică. In apă plutea o sferă transparentă, cât degetul
ei mare.
Sfera nu era vie, dar nu era nici moartă. Era ceva între. Un
potențial nerealizat.
O privea cu speranță, așteptând momentul transformării, când
potențialul poate că urma să devină realitate.
Acolo. O mișcare ușoară de lumină dinăuntru, iar sfera pulsă,
ca și cum ar fi încercat să respire. Speranța fu înlocuită de speranță și
uimire la darul primei vieți. Ce se întâmplase avea să schimbe toate
fracturile ce aveau să urmeze, mai întâi atunci și apoi, odată cu
trecerea timpului și a norocului, în marele vârtej al stelelor.
Iar ea văzu că era bine.
 C APIT OLUL XII
* * * * * * *

LECȚII

1.

Kira se simți surprinzător de odihnită când se trezi.

Un strat gros de praf căzu de pe ea când se ridică. Se întinse și
scuipă puținele fire de colb care-i intraseră în gură.
Dădu să se ridice și-și dădu seama că stătea într-o gaură din
cearșaf. În timpul nopții, Lama Delicată absorbise cea mai mare parte
din pătură și din saltea, precum și o parte din cadrul aflat dedesubt.
Numai câțiva centimetri o mai separau de echipamentul de regenerare
de sub pat.
Kira se gândi că xeno avusese nevoie să se alimenteze după ce
luptase ziua anterioară. De fapt, părea mai gros, ca și cum s-ar fi adaptat
la amenințările pe care le înfruntaseră. Fibrele de pe piept și mai ales de
pe antebrațe păreau mai tari, mai robuste.
Reacția costumului continua să o impresioneze.
– Știi că suntem în mijlocul unui război, nu-i așa? șopti ea.
 Se întoarse spre consola ei și găsi un mesaj.

Vino să mă vezi când te trezești. - Sparrow

Kira nu era nerăbdătoare să vadă ce îi pregătise Sparrow. Dacă

putea să o ajute cu Lama Delicată, grozav, dar Kira nu era convinsă de
asta. Însă nu voia să-l enerveze pe Falconi și era nevoită să-i facă pe
plac. În plus, chiar avea nevoie să găsească un mod mai bun de a-l
controla pe xeno.
Închise mesajul de la Sparrow și îi scrise lui Gregorovich.

Patul și păturile mele trebuie să fie înlocuite.

Costumul le-a mâncat azi-noapte. Asta dacă nu e prea
greu pentru o minte a navei ca tine, bineînțeles. - Kira

Răspunsul lui veni aproape instantaneu. Uneori, Kira invidia

rapiditatea cu care puteau gândi mințile navelor, dar apoi își aminti cât
de mult îi plăcea să aibă un corp.

Poate că ar trebui să încerci să-ți hrănești

lipitoarea flămândă cu ceva mai bun decât un bufet de
policarbonați. NU are cum să fie sănătos pentru un
parazit în creștere. - Gregorovich

Ai vreo sugestie? - Kira

Ei bine, da, am. Dacă fermecătorul tău simbiot

insistă să-mi mestece oasele, aș prefera să fie undeva
departe de sistemele necesare, cum ar fi cele care susțin
viața. În camera motoarelor avem provizii pentru printat
și reparații. Ceva de acolo ar trebui să-i fie pe plac
stăpânului tău extraterestru. Vorbește cu Hwa-jung, poate
 să-ți arate unde este. - Gregorovich

Kira își ridică sprâncenele, mirată. Gregorovich chiar încerca să

fie de ajutor, cu toate că nu se putea opri să o insulte.

Mulțumesc. O să te salvez de la dezintegrare

imediată când stăpânii mei extratereștri vor cuceri
sistemul. - Kira

Ahahahaha. E cel mai amuzant lucru pe care l-am

auzit în secolul ăsta. Mă termini... De ce nu te duci să
provoci niște probleme, ca o maimuță bună? Se pare că la
asta te pricepi cel mai bine. - Gregorovich

Kira își dădu ochii peste cap și închise conversația. Apoi, după
ce se îmbrăcă și își adună gândurile, activă camera ecranului și
înregistra un mesaj pentru familia ei, la fel cum făcuse și pe Valkyrie.
Doar că, de data asta, nu ascunse adevărul.
– Am găsit un artefact extraterestru pe Adrasteia, spuse ea. Eu
l-am găsit.
Le spuse ce se întâmplase de atunci, inclusiv despre atacul de pe
Extenuating Circumstances. Acum că existența Lamei Delicate era
cunoscută de public, Kira nu vedea de ce nu ar fi împărtășit detaliile cu
familia ei, indiferent cum ar fi clasificat informația CMU și Liga.
După asta, înregistră un mesaj similar pentru fratele lui Alan.
Când termină, ochii îi erau plini de lacrimi. Le lăsă să curgă
libere, după care își șterse obrajii.
Accesă transmițătorul de pe Wallfish și încărcă cele două
mesaje.
Exista o șansă mare ca Liga să intercepteze orice semnal de pe
Wallfish. Erau șanse la fel de mari ca Meduzele să bruieze sistemul ei
de acasă (cum făcuseră pe Cygni 61) și ca familia ei să nu primească
mesajul. Dar trebuia să încerce, iar Kira se liniști puțin știind că exista o
înregistrare a cuvintelor ei. Atât timp cât rămâneau prezervate undeva în
circuitele și în memoria băncilor de date ale computerelor Ligii, puteau
chiar ajunge la un moment dat la destinatarii lor.
Oricum, își îndeplinise sarcina cât de bine putuse și scăpase de
această greutate.
Petrecu următoarele minute făcând o descriere a celui mai recent
vis primit de la Lamă Delicată. Apoi, resemnată, deoarece era sigură că
experiența cu Sparrow avea să fie una neplăcută, ieși repede din cabină
și o luă spre cantină.
Când cobora pe scara centrală, Kira simți o durere ascuțită în
partea inferioară a abdomenului. Inspiră, surprinsă, și se opri unde era.
Ce ciudat.
Așteptă puțin, dar nu mai simți nimic. Se gândi că era deranjată
la stomac din cauza mâncării de noaptea trecută sau că făcuse o
întindere a mușchilor. Nimic pentru care să-și facă griji.
La cantină, puse apă la fiert, apoi îi scrise lui Vishal.

<Sparrow preferă ceaiul sau cafeaua? - Kira>

Se gândi că nu avea cum să greșească începând cu o ofertă de

pace.
Doctorul răspunse tocmai când apa fierbea.

<Cafea, cu cât mai neagră, cu atât mai bine. -

Vishal>

<Mulțumesc. - Kira>

Pregăti două căni: una cu chell, cealaltă cu o cafea foarte

puternică. Apoi le duse în infirmerie și ciocăni în ușa etanșă.
– Te deranjează dacă intru?
 – Ușa e deschisă, spuse Sparrow.
Kira o împinse cu umărul, atentă să nu verse băuturile.
Sparrow stătea în fund în pat, mâinile sale cu manichiură
perfectă fiind încrucișate deasupra abdomenului și cu un ecran
holografic deschis în fața ei. Nu arăta prea rău, având în vedere prin ce
trecuse. Avea culoare în obraji, iar ochii îi erau tăioși și alerţi. Mai
multe straturi de bandaje îi acopereau talia și o mașinărie mică, pătrată,
era prinsă de partea de sus a pantalonilor.
– Mă întrebam când o să vii, spuse ea.
– Nu am nimerit bine?
– E singurul moment pe care-l avem.
Kira întinse una dintre căni.
– Vishal mi-a spus că-ți place cafeaua.
Sparrow acceptă cana.
– Mmmm, așa e, deși mă face să mă duc la toaletă și mersul
acolo e o durere în fund în momentul de față. La propriu.
– Vrei chell în schimb? Am.
– Nu, răspunse Sparrow și inspiră aburul cafelei. Nu, așa e
perfect. Mulțumesc.
Kira trase scaunul doctorului lângă patul ei și se așeză.
– Cum te simți?
– Bine, având în vedere prin ce am trecut. Sparrow zâmbi. Mă
mănâncă groaznic de tare într-o parte și doctorul spune că nu poate face
nimic în privința asta. În plus, nu pot să diger bine mâncarea. M-a hrănit
cu perfuzii.
– O să poată să te pună pe picioare înainte să plecăm.
Sparrow mai luă o gură.
– Operația e programată în seara asta, spuse ea și se uită la Kira.
Apropo, mulțumesc pentru că ai oprit Meduza. Îți sunt datoare.
– Va trebui să faci același lucru, zise Kira.
Femeia dură zâmbi.
– Presupun că da. E posibil să nu fi făcut nimic fără acest xeno
al tău. Ești înfricoșătoare când te înfurii.
Complimentul nu îi pică bine Kirei.
– Îmi doresc doar să fi ajuns acolo mai devreme.
– Nu îți face griji din cauza asta. Zâmbetul lui Sparrow se lăți.
Meduzele alea au primit o surpriză dată naibii, nu?
– Da... Ai auzit de Coșmaruri?
– Da. Sparrow arătă spre ecran. Tocmai citeam rapoartele. Mare
păcat ce s-a întâmplat cu vrejul de fasole de pe Ruslan. Dacă ar fi avut o
rețea de apărare mai bună, poate că l-arfi putut salva.
Kira suflă în cana ei.
– Ai fost în CMU, nu-i așa?
– De fapt, în CMUM. Divizia 14, Comanda Europa. Am fost
înrolată acolo timp de șapte ani.
– Așa ai reușit să accesezi MilCom.
– Da, am folosit vechile date de contact ale locotenentului meu.
Un zâmbet sălbatic apăru pe fața lui Sparrow. Oricum era un nemernic.
Curăță ecranul cu o mișcare inutil de violentă. Chiar ar trebui să
schimbe mai des codurile.
– Deci acum lucrezi în securitate. Așa e? Nu doar ridici lucruri
și le pui jos.
– Nu, nu chiar. Sparrow se scărpină într-o parte. Majoritatea
zilelor sunt destul de plictisitoare. Mănânc, merg la baie, dorm, apoi o
iau de la capăt. Uneori, e mai multă adrenalină. Lovesc câteva capete
unele de celelalte, îl susțin pe Falconi când face înțelegeri. Sunt cu ochii
pe transport când aterizăm. Genul ăsta de lucruri. Așa-mi câștig traiul. E
mai bine decât să stau într-un rezervor de realitate virtuală, dorindu-mi
să îmbătrânesc.
Kira o înțelegea. Cam așa se simțise și ea când se hotărâse să
devină xenobiolog.
– Și, din când în când, spuse Sparrow, cu o licărire în ochi,
ajungi la capătul cuțitului, ca ieri, și atunci îți dai seama din ce ești
făcut. Nu-i așa?
 – Da.
Sparrow o analiză, serioasă.
– Apropo de lovitul capetelor unele de celelalte, am văzut un
videoclip cu ce i-ai făcut lui Bob.
O altă durere mică, rapidă, o înjunghie în abdomen. Kira o
ignoră.
– Îl cunoșteai?
– L-am cunoscut. Vishal l-a adus aici, s-a tot plâns când îl
îngrijea... Deci, ce a mers prost în cală?
– Falconi probabil că ți-a spus.
Sparrow ridică din umeri.
– Da, dar prefer să aud de la tine.
Suprafața ceaiului Kirei era întunecată și uleioasă. Își vedea fața
în ea, într-o reflexie deformată.
– Versiunea scurtă? Am fost rănită. Am vrut să se oprească.
M-am dezlănțuit. Sau, mai degrabă, Lamă Delicată s-a dezlănțuit în
locul meu... Uneori e greu să-mi dau seama de diferență.
– Erai furioasă? Manevra stupidă a lui Bob a reușit să-ți intre
sub piele?
– Da.
– Mhm. Sparrow îi surprinse și îi susținu privirea, arătând spre
fața Kirei. Nasul ăla probabil că ți-a provocat tot felul de dureri când s-a
spart.
Kira îl atinse.
– Tu l-ai avut pe al tău spart?
– De trei ori, dar mi-a fost pus la loc imediat.
Kira încercă să găsească cuvintele potrivite.
– Uite, nu mă înțelege greșit, Sparrow, dar chiar nu văd cum
m-ai putea ajuta cu acest xeno. Sunt aici pentru că Falconi a insistat,
dar...
Sparrow își înclină capul.
– Știi ce face armata?
 – Eu...
– Să-ți spun. Armata îi acceptă pe toți cei care se oferă voluntari,
presupunând că îndeplinesc cerințele de bază. Asta înseamnă că, într-o
extremă, ai oameni cărora le-ar fi la fel de ușor să-ți taie gâtul și să dea
mâna cu tine și, pe de altă parte, sunt oameni atât de timizi, încât nu ar
răni nicio muscă. Armata învață ambele categorii cum și când să aplice
violența. Asta, și cum să asculte ordinele. Un pușcaș marin nu înjunghie
oameni doar pentru că le-au spart nasul. Ar fi o utilizare
disproporționată a forței. Dacă faci așa ceva în CMU, ești norocoasă
dacă ajungi la Curtea Marțială. Asta dacă nu te omoară echipa ta. Să-ți
pierzi controlul e o eschivă. Una ieftină. Nu ai ocazia să-ți pierzi
cumpătul. Nu când sunt vieți la mijloc. Violența e o unealtă. Nimic mai
mult, nimic mai puțin, iar folosirea ei ar trebui să fie la fel de atent
calibrată ca bisturiul unui chirurg.
Kira ridică o sprânceană.
– Vorbești mai mult ca un filosof decât ca o luptătoare.
– Ce, crezi că toți soldații sunt proști? Sparrow chicoti, după
care redeveni serioasă. Toți soldații buni sunt filosofi, ca un preot sau ca
un profesor. Trebuie să fii când ai de-a face cu chestiuni de viață și de
moarte.
– Ai avut parte de acțiune cât erai înrolată?
– Da. O privi pe Kira. Ai impresia că galaxia e un loc pașnic și
chiar e, în cea mai mare parte. Dacă ignorăm Meduzele, șansele să fii
rănit sau ucis într-o întâlnire violentă sunt mai mici acum decât în orice
altă perioadă din istorie. Cu toate astea, mai mulți oameni chiar se luptă,
luptă și mor, decât oricând altcândva. Știi de ce?
– Pentru că acum trăiesc mai mulți oameni, spuse Kira.
– Bingo! Procentele s-au micșorat, dar, per total, numerele tot
cresc. Sparrow ridică din umeri. Deci, da, am avut parte de multă
acțiune.
Kira luă prima gură de chell. Era plăcut și cald, iar gustul pe
care-l lăsa era înțepător, ca al scorțișoarei. O durea din nou abdomenul
și duse mâna la el ca să-l mângâie fără să-și dea seama.
– Bine, dar tot nu văd cum m-ai putea ajuta să-mi controlez
costumul.
– Probabil că nu pot, dar e posibil să te pot ajuta să te controlezi
pe tine însăți, iar ăsta e cel mai bun lucru pe care-l pot face.
– Nu avem mult timp.
Sparrow se lovi în piept.
– Eu nu am. Dar tu o să ai mult mai mult timp decât noi, restul,
care vom fi criogenați.
– Și eu o să petrec cea mai mare parte a timpului dormind.
– Cea mai mare, dar nu toată. Asta îți oferă o adevărată ocazie,
Navárez. Poți să exersezi. Poți să devii mai bună. Nu asta ne dorim cu
toții? Să fim cea mai bună versiune a noastră?
Kira îi aruncă o privire sceptică.
– Pare a fi un slogan de recrutare.
– Poate că este, spuse Sparrow. Ce o să faci, o să mă dai în
judecată? Își coborî picioarele pe podea.
– Ai nevoie de ajutor?
Sparrow scutură din cap și, cu o tresărire, se îndreptă.
– Mă descurc, mulțumesc. Luă cârja de lângă pat. Deci, te-am
recrutat sau nu?
– Nu prea cred că am de ales, dar...
– Ba sigur că ai.
– Dar, da, sunt dispusă să încerc.
– Grozav, spuse Sparrow. Asta voiam să aud! Cu ajutorul cârjei,
se îndreptă spre ieșirea din infirmerie. Pe aici!
Kira încuviință, își puse cana jos și o urmă.
În zona centrală, Sparrow își băgă brațul prin centrul cârjei și
începu să coboare scara, atentă la mișcări. Mormăi din cauza
disconfortului evident.
– Slavă Domnului pentru calmante, zise ea.
Ajunseră la cea mai joasă punte. Acolo, Sparrow o conduse pe
Kira în depozit.
Nu îl văzuse prea bine înainte. Avea structura calei de la tribord,
principala diferență fiind stativele cu provizii și echipament, prinse de
podea. Cei patru pușcași marini ocupaseră zona culoarelor dintre rafturi.
Acolo își așezaseră armurile, precum și tuburile de criogenare, sacii de
dormit și numeroase cutii cu arme și Thule știe ce altceva.
În acel moment, Hawes făcea tracțiuni pe o bară așezată între
două rafturi, în timp ce toți ceilalți pușcași marini exersau aruncări și
dezamorsări pe o bucată liberă de punte. Se opriră și se îndreptară când
le văzură pe Kira și pe Sparrow apropiindu-se.
– Hei, hei, spuse unul dintre ei.
Avea sprâncene groase, închise la culoare, și rânduri de cuvinte
în albastru, într-o limbă pe care Kira nu o recunoscu, tatuate pe brațele
sale goale. Tatuajele se mișcau odată cu el, ca niște valuri lungi pe apă.
Bărbatul arătă spre Sparrow.
– Tu ai fost cea perforată de Meduză, nu-i așa?
– Așa e, soldat.
Apoi bărbatul arătă spre Kira.
– Și tu ești cea care a perforat Meduza imediat, așa-i?
– Da.
Pentru o clipă, Kira nu știu cum avea să reacționez soldatul.
Apoi un zâmbet mare îi apăru acestuia pe față. Dinții îi străluceau de la
nanofirele implantate.
– Bravo, excelent lucrat!
Unul dintre ceilalți pușcași marini se apropie de ele. Era mai
scund, cu umeri foarte lați și mâini aproape la fel de mari ca ale lui
Hwa-jung. Se uită la Kira și spuse:
– Asta înseamnă că tu ești motivul pentru care am pornit în
această călătorie nebunească.
– Mă tem că da.
– Nu mă plâng, mormăi bărbatul. Dacă ne ajută să fim cu un pas
înaintea Meduzelor, sunt de acord. L-ați convins pe bătrânul Akawe, iar
asta înseamnă că sunteți în regulă. Bărbatul întinse o labă ca de urs în
direcția Kirei. Caporal Nishu.
Kira îi strânse palma. Strânsoarea bărbatului părea că ar putea
sfărâma pietre.
– Kira Navárez.
Caporalul făcu un semn din cap spre soldatul tatuat.
– Urâtul ăsta este soldatul Tatupoa. Cel de acolo e Sanchez,
adăugă el și arătă spre un soldat tras la față, cu ochi plini de durere, și,
bineînțeles, l-ați cunoscut pe locotenent.
– Da, spuse Kira, care dădu mâna cu Tatupoa și Sanchez, după
care spuse: Încântată de cunoștință, mă bucur că sunteți la bord.
Nu era sigură dacă spunea adevărul, dar era lucrul pe care se
cuvenea să-l spună.
– Ai idee la ce să ne așteptăm când ajungem în acest sistem?
întrebă Sanchez.
– Vom găsi Toiagul Albastru, sper eu, zise Kira. Îmi pare rău că
nu pot să vă spun mai multe. Nici eu nu știu.
Apoi veni Hawes.
– Gata, ajunge. Lăsați-le pe doamne în pace. Sunt sigur că sunt
ocupate.
Nishu și Tatupoa le salutară și se întoarseră la exerciții, în timp
ce Sanchez îi privea.
Sparrow trecu pe lângă ei, apoi se opri și se uită la Tatupoa.
– Apropo, vezi că nu faci mișcarea bine.
– Poftim?
– Când ai încercat să-l arunci.
Arătă spre caporal.
– Cred că știm ce facem, doamnă. Fără supărare.
– Ar trebui s-o asculți, și ea a fost în CMUM.
Sparrow se încordă, iar Kira avu senzația că făcuse o greșeală.
Hawes făcu un pas în față.
– Așa e, doamnă? Sub cine ați servit?
 – Nu contează, rosti Sparrow, care îi spuse apoi bărbatului cu
tatuaje: Trebuie să-ți lași greutatea mai mult pe piciorul drept. Pășește
în față cu putere și pivotează. O să simți diferența imediat.
Apoi Sparrow își continuă drumul, lăsându-i pe cei patru pușcași
marini uitându-se la ea cu un amestec de amuzament și de speculație.
– Îmi pare rău pentru asta, zise Kira, odată ce se îndepărtară de
ei.
– Cum am spus, nu contează, mormăi Sparrow. Vârful cârjei i se
prinse într-un raft, iar ea îl trase ca să-l elibereze. Aici.
Îngropate în spatele calei, pe lângă cutii cu rații și paleți cu
echipament, Kira văzu trei lucruri: o bandă de alergare (care putea fi
folosită și în gravitație zero), un aparat de exerciții (cu scripeți, cabluri
și mânere unghiulare), genul pe care-l folosise pe Fidanza, și, spre
surprinderea ei, un set complet de greutăți. Când fiecare kilogram te
costa combustibil, fiecare kilogram era important. Sala era o
extravaganță minoră, pe care Kira nu se așteptase s-o găsească pe
Wallfish.
– Sunt ale tale? întrebă ea, arătând spre greutăți.
– Da, răspunse Sparrow. Și ale lui Hwa-jung. E nevoie de mult
exercițiu ca să fie în formă în 1G.
Oftând, se așeză pe bancă și își întinse piciorul stâng în față. Își
ridică mâna la bandaje.
– Știi care e cea mai rea parte când ești rănit?
– Faptul că nu poți să faci exerciții?
– Bingo! Sparrow arătă spre corpul ei. Să știi că nu ajungi să
arăți așa din întâmplare.
Nu mai era loc unde să se așeze, prin urmare, Kira se lăsă pe
vine lângă bancă.
– Serios? Nu ai aceleași modificări genetice ca tipii ăia? Arătă
spre pușcașii marini. Am citit că la ce modificări îți fac în CMU, poți să
mănânci orice vrei și tot o să fii în formă.
– Nu e chiar așa simplu, spuse Sparrow. Tot trebuie să faci
exerciții cardio dacă nu vrei să fii balonat. Și tot trebuie să muncești din
greu dacă vrei să ai forță în partea superioară. Modificările genetice
ajută, dar nu fac minuni. Cât despre maimuțele astea, există grade. Nu
toată lumea are parte de aceleași modificări. Invitaților noștri li se spune
„R-Sevens”. Asta înseamnă că au avut parte de setul complet de
augmentări. Dar pentru astea trebuie să te oferi voluntar, pentru că nu
sunt sănătoase pe termen lung. CMU nu te lasă să le folosești mai mult
de 15 ani, maximum.
– Nu știam asta, zise Kira, care se uită din nou la greutăți. Deci,
de ce suntem aici? Care e planul?
Sparrow își scărpină bărbia ca o lamă.
– Nu ți-ai dat seama încă? O să ridici greutăți.
– Poftim?
Femeia cu părul scurt râse.
– Uite care e treaba, Navárez. Nu te cunosc prea bine, dar știu că
de fiecare dată când o dai în bară cu xeno, pari să fii stresată. Teamă.
Furie. Frustrare. Genul ăsta de lucruri. Mă înșel?
– Nu.
– Bun. Deci numele jocului e disconfort. O să aplicăm niște
stres atent calibrat și o să vedem ce efect are asupra ta și a Lamei
Delicate. Bine?
– ...Bine, spuse Kira, precaută.
Sparrow arătă spre aparatul de exerciții.
– O să începem cu ceva simplu, din moment ce doar cu asta mă
pot baza pe tine.
Kira voia să o contrazică, dar femeia avea dreptate. Prin urmare,
Kira își înghiți mândria și se așeză la aparat. Pe rând, Sparrow o ghidă
printr-o serie de ridicări, testând puterea ei și a Lamei Delicate. Mai
întâi la apărat, apoi cu greutăți.
Kira crezu că rezultatele erau impresionante. Cu ajutorul Lamei
Delicate, reuși să ridice aproape la fel de mult ca și cu un costum exo de
mare putere. Cel mai important factor care o limita era lipsa ei relativă
de masa musculară. Cea mai mică oscilație de greutate amenința să o
dezechilibreze.
Sparrow nu păru prea încântată. În timp ce Kira încerca să facă
genuflexiuni cu o bară plină cu un număr absurd de greutăți, femeia
spuse:
– La naiba, chiar nu știi ce faci.
Cu un mormăit, Kira își îndreptă picioarele și aruncă bara pe
suport, apoi se uită la Sparrow.
– Costumul te protejează de postura proastă.
– Atunci, spune-mi ce fac greșit, zise Kira.
– Îmi pare rău, drăguțo, nu pentru asta suntem aici. Mai pune pe
tine 20 de kilograme, apoi încearcă să folosești costumul ca să te
proptești în podea. Ca un trepied.
Kira încercă. Chiar încercă, dar greutatea era mai mult decât
puteau susține genunchii ei și nu reuși să-și împartă atenția între Lama
Delicată și efortul de a ridica o bară care era destul de grea încât să o
omoare. Putea întări materialul în jurul picioarelor ei, atâta lucru putea
face. Dar era dincolo de puterile ei să obțină și sprijin în același timp,
iar xeno nu părea să-i ofere ajutor suplimentar din proprie inițiativă.
Dimpotrivă chiar. Sub salopetă, Kira simțea costumul
mișcându-se și formând țepi ca reacție la stres. Încercă să se liniștească
și, implicit, și costumul, dar nu reuși decât parțial.
– Da, spuse Sparrow atunci când Kira lăsă deoparte bara. E
exact cum credeam. Bine, hai aici, pe saltea.
Kira o ascultă și, în clipa când se așeză, Sparrow aruncă în ea cu
un obiect mic și tare. Fără să gândească, Kira se feri și, în același timp,
Lama Delicată dezlănțui niște cârcei și lovi obiectul.
Sparrow se întinse pe bancă, un mic pistol apărându-i în mână.
Toate emoțiile îi dispăruseră de pe față, fiind înlocuite de intensitatea
unei persoane care avea să lupte pentru viața ei.
În acel moment, Kira își dădu seama că bravada femeii era exact
asta, o fațadă, și că o trata pe Kira cu aceeași grijă cu care ar fi tratat o
grenadă activă. Pielea din jurul ochilor lui Sparrow se strânse din cauza
durerii în timp ce se împinse ca să se ridice.
– Așa cum am spus, trebuie să exersezi. Ai nevoie de disciplină.
Își băgă arma în buzunarul pantalonilor. Lângă perete, Kira văzu
ce aruncase Sparrow spre ea: o minge albă de terapie.
– Îmi pare rău, spuse Kira. Eu...
– Nu te sinchisi, Navárez. Știm care e problema. De asta ești
aici. Asta trebuie să reparăm.
Kira își trecu o mână pe cap.
– Nu poți să repari instinctul de autoapărare.
– Ba da! Asta ne separă de animale. Putem alege să ieșim și să
alergăm 30 de kilometri. Cu un rucsac greu în spate. Putem alege să
suportăm tot felul de situații neplăcute, pentru că știm că versiunile
noastre de mâine ne vor mulțumi pentru asta. Nu contează ce fel de
gimnastică mentală trebuie să faci ca să lucrezi terciul ăla pe care-l
numești creier, dar sigur există un mod ca să nu mai reacționezi cum o
faci când ești surprinsă. La naiba, am văzut pușcași marini care-și beau
cafeaua de dimineață în timp ce apărarea noastră detecta rachete care
veneau spre noi, și erau cei mai relaxați și calmi oameni pe care i-am
văzut vreodată. Jucau un mic joc de poker, cu pariuri legate de câte
rachete aveau să ajungă. Deci, dacă ei puteau face asta, și tu sigur poți,
chiar dacă ești unită cu un parazit extraterestru.
Oarecum rușinată, Kira încuviință, inspiră adânc și, cu un efort
concentrat, netezi ultimele umflături de pe Lamă Delicată.
– Ai dreptate.
– Poți să fii convinsă de asta.
Apoi Kira întrebă:
– Ce fel de medicamente bagă Vishal în tine?
– Nu destule, asta e sigur. Hai să încercăm ceva diferit.
Apoi Sparrow o puse pe banda de alergat și o făcu să alterneze
între sprinturi și încercarea de a convinge Lama Delicată să facă
anumite lucruri (în mare parte, să se remodeleze potrivit instrucțiunilor
lui Sparrow). Kira realiză că nu putea să se concentreze dincolo de
gâfâit și de bătăile puternice ale inimii. Lucrurile care-i distrăgeau
atenția erau prea grele, și o împiedicau să-și impună voința asupra
Lamei Delicate. În plus, uneori, xeno încerca să anticipeze ce voia Kira,
ca un asistent mult prea zelos, iar ca rezultat, de obicei trăgea mai
departe decât voia. Din fericire însă, nu cu țepi sau cu lame și nu atât de
departe încât s-o pună în pericol pe Sparrow (care stătea cât de departe
îi permitea locul).
Timp de peste o oră, fostul pușcaș marin o munci pe Kira,
testând-o la fel de detaliat cum o făcuseră și Vishal, și Carr. Dar nu o
testase doar, o și antrenase. O împinse pe Kira să exploreze limitele
Lamei Delicate și a interfeței ei cu organismul extraterestru, iar când
găsi acele limite, puse presiune pe ele până se lărgiră.
În tot acest timp, Kira simți niște dureri stranii în abdomen.
Începeau s-o îngrijoreze.
Un lucru pe care Sparrow o punea să-l facă, iar Kira îl ura, era
să se lovească în braț cu vârful unui cuțit și să încerce, cu fiecare
lovitură, să împiedice Lama Delicată să se întărească pentru a o proteja.
Prin urmare, Kira își tot înjunghie brațul, mușcându-și buza în
tot acest timp. Nu era ușor. Lamă Delicată insista să se smulgă din
strânsoarea ei mentală și să oprească lama.
– Termină, spuse ea dintr-odată, sătulă.
Lovi din nou, nu numai brațul, dar și pe Lamă Delicată,
dorindu-și să-i provoace aceeași durere pe care i-o provocase la rândul
ei.
– Hei, ai grijă! strigă Sparrow.
Kira se uită și văzu un jet de țepi zimțați, la jumătate de metru
de brațul ei.
– La naiba! exclamă ea, retrăgându-i cât de repede posibil.
Cu o expresie sumbră, Sparrow îndepărtă banca încă alți câțiva
centimetri.
– Nu e bine, Navárez. Încearcă din nou.
 Și Kira o ascultă. Și o duru. Fu greu. Dar nu renunță.

2.
Kira avea dureri, era transpirată și îi era foame când Sparrow
hotărî să oprească exercițiile. Și nu numai corpul îi era obosit, ci și
mintea. Nu era ușor să interacționeze cu xeno atât timp și nu avusese
parte chiar de reușite, ceea ce o enerva mai mult decât voia să
recunoască.
– A fost un început, spuse Sparrow.
– Nu trebuia să insiști așa de tare, zise Kira, ștergându-și fața. Ai
fi putut să fii rănită.
– Cineva deja a fost rănit, zise Sparrow pe un ton tăios. Nu
vreau decât să împiedic să se mai întâmple asta iar. Mi se pare că am
insistat exact cât trebuie.
Kira o privi.
– Cred c-ai fost foarte populară în brigada ta.
– Hai să-ți spun cum e. La un moment dat în timpul
antrenamentelor, era un idiot de pe Lumea lui Stewart. Îl chema Berk.
Eram într-o misiune pe Pământ și... Ai vizitat vreodată Pământul?
– Nu.
Sparrow ridică din umeri.
– E un loc nebun. Frumos, dar sunt chestii vii care vor să te
omoare pe oriunde te duci, exact ca pe Eidolon. Oricum, făceam un
exercițiu cu arme manuale. Asta înseamnă fără implanturi sau interfață
care să ajute. Lui Berk îi era greu, după care și-a intrat, în sfârșit, în ritm
și a început să nimerească țintele. Bum, arma i se blochează. A încercat
să rezolve problema, dar nimic. Berk avea temperamentul unui ibric
supraîncins. Înjura și lovea și se enervase atât de mult, încât și-a aruncat
pistolul pe jos.
– Până și eu știu să nu fac asta, zise Kira.
– Exact. Instructorul nostru și trei sergenți o iau spre Berk,
precum cei patru călăreți ai Apocalipsei. Îi spun vreo două, apoi îl pun
să-și ridice arma și să traverseze câmpul. În spatele dispensarului era un
cuib de viespi. Ai fost înțepată vreodată de o viespe?
Kira scutură din cap. Avusese o mulțime de experiențe cu
albinele pe Weyland, dar nu cu viespile. Nu primiseră undă verde
pentru asta de la terraformarea coloniei.
– Sunt ca niște mici gloanțe de ură și de furie. Înțepătura lor
doare al naibii de tare. Așa că Berk primește ordin să stea sub cuibul lor
și să îl împungă cu arma. Apoi, în timp ce viespile îl înțepau întruna, a
trebuit să curețe blocajul din armă, să o desfacă, să o curețe bine și s-o
asambleze la loc. În tot acest timp, unul dintre sergenți stătea în
apropiere, acoperit din cap până-n picioare într-un exo, și țipa la el:
„Acum mai ești furios?”
– Pare o măsură extremă.
– Mai bine să ai parte de puțin disconfort în timpul
antrenamentului decât să devii un pușcaș marin care nu poate să se
controleze când încep să zboare gloanțele.
– A funcționat?
Sparrow se ridică în picioare.
– Sigur că da. Berk a devenit unul dintre cei mai buni...
Se auziră pași, apoi capul lui Tatupoa apăru de după colțul unuia
dintre rafturi.
– Totul e în regulă cu voi? M-au îngrijorat zgomotele care se
auzeau de aici.
– Suntem bine, mulțumim, zise Sparrow.
Kira își șterse ultimele picături de transpirație de pe frunte și se
ridică.
– Doar am făcut exerciții.
Abdomenul o duru din nou și scânci. Pușcașul marin o privi
sceptic.
– Cum spuneți, doamnă.

3.
 Kira și Sparrow era tăcute când se întoarseră în zona centrală a
navei. Acolo, Sparrow se odihni în cârjă.
– Mâine, aceeași oră, spuse ea.
Kira deschise gura, dar o închise la loc. Aveau să intre în FTL
nu la mult timp după asta. Putea să mai supraviețuiască unei sesiuni cu
Sparrow, oricât de dificilă avea să fie.
– Bine, zise ea, dar poate o să încercăm ceva mai sigur.
Sparrow scoase o bucată de gumă din buzunarul de la piept, o
desfăcu și o băgă în gură.
– Nu. Condițiile sunt aceleași. Tu mă înjunghii pe mine, eu te
împușc pe tine. E un aranjament simplu, drăguț, nu crezi?
Era, dar Kira nu avea de gând să recunoască asta.
– Cum naiba ai supraviețuit atât de mult fără să fii ucisă?
Sparrow râse.
– Nu există siguranță, numai diverse grade de risc.
– Ăsta nu e un răspuns.
– Atunci să zicem așa: am avut mai multă experiență decât alții
în înfruntarea riscurilor.
Afirmația ei avea o implicație nespusă: „Pentru că am fost
nevoită”.
– ...Cred că, pur și simplu, îți place adrenalina.
Din nou, fiorul de durere o împunse pe Kira în abdomen.
Sparrow râse din nou.
– Posibil.
Când ajunseră în infirmerie, Hwa-jung le aștepta afară. Într-o
mână avea un aparat mic, pe care Kira nu-l recunoscu.
– Offf, spuse femeia mecanic în timp ce Sparrow se legăna
mergând. Nu ar trebui să umbli așa. Nu e bine pentru tine.
Cu brațul liber, o luă pe Sparrow pe după umeri și o ghidă în
interiorul camerei.
– Sunt bine, protestă Sparrow slăbită, dar era evident că era mai
epuizată decât voia să se vadă.
 Înăuntru, Vishal o ajută pe Hwa-jung să o ridice pe Sparrow pe
masa de examinare, iar acolo, femeia scundă se întinse și închise ochii
pentru o clipă.
– Uite, o să ai nevoie de asta, spuse Hwa-jung, în timp ce așeză
aparatul pe blatul scurt de lângă chiuvetă.
– Cee?
– Un umidificator. Aerul e prea uscat aici.
Vishal examină aparatul cu un grad de dubiu.
– Aerul de aici e la fel ca...
– Prea uscat, insistă Hwa-jung. Nu îi face bine. Te îmbolnăvește.
Umiditatea trebuie să fie mai mare.
– Nu o să câștigi dezbaterea asta, doctore, zâmbi Sparrow.
Păru că Vishal avea să protesteze, însă își ridică mâinile și se
dădu cu un pas în spate.
– Cum vrei, domnișoară Song. Nu e ca și cum lucrez aici.
Kira se aplecă spre el și îl întrebă, pe o voce joasă:
– Ai un minut?
– Pentru tine, domnișoară Navárez, bineînțeles, încuviință
doctorul. Care pare să fie problema?
Kira se uită la celelalte două femei, însă acestea părea prinse în
conversație. Pe un ton și mai jos, spuse:
– M-a tot durut abdomenul. Nu știu dacă e de la ceva ce am
mâncat sau...
Se opri, nedorind să verbalizeze cele mai groaznice posibilități.
Expresia lui Vishal deveni tăioasă.
– Ce ai mâncat la micul dejun?
– Nu am mâncat încă.
– Foarte bine. Te rog să stai aici, domnișoară Navárez, și o să
văd ce pot să fac.
Kira se așeză în centrul infirmeriei. Se simțea destul de rușinată
că Sparrow și Hwa-jung se uitau în timp ce doctorul îi ascultă pieptul cu
stetoscopul, apoi îi palpă burta.
 – Te doare aici? întrebă el, atingând-o fix sub cutia toracică.
– Nu.
Mâinile i se mișcară câțiva centimetri mai jos.
– Aici?
Kira scutură din cap, iar doctorul își mută degetele și mai jos.
– Aici?
Inspirația scurtă fu un răspuns destul de bun.
– Da, răspunse ea, vocea fiindu-i plină de durere.
Vishal se încruntă.
– Un minut, domnișoară Navárez.
Deschise un sertar din apropiere și umblă prin el.
– Spune-mi Kira, te rog.
– Da, sigur, domnișoară Kira.
– Nu, adică... Nu contează.
În cealaltă parte a camerei, Sparrow făcu un balon din gumă.
– Nu o să-l îndupleci niciodată. Doctorul este rigid ca un băț de
titaniu.
Vishal mormăi ceva într-o limbă pe care Kira nu o înțelese, apoi
se întoarse la ea cu un dispozitiv ciudat.
– Te rog, întinde-te pe jos și desfă-ți salopeta. Nu complet, doar
pe jumătate.
Simți podeaua dură pe spate. Nu se mișcă în timp ce doctorul
întinse o substanță rece pe partea inferioară a stomacului. Deci îi făcea o
sonogramă. Doctorul își mușcă partea interioară a buzei în timp ce
studia transmisia pe interfață. Când termină, Kira așteptă un răspuns,
însă doctorul ridică un deget și spuse:
– Trebuie să fac și un test de sânge, domnișoară Kira. Poți să-ți
îndepărtezi Lama Delicată de pe braț?
„Asta nu e bine.“Kira îi ascultă din nou ordinele și încercă să
ignore neliniștea din stomac. Sau poate că era doar durerea care venea
de la ce era în neregulă în ea. Simți o înțepătură când acul îi trecu prin
pielea neprotejată. Apoi urmară câteva minute de tăcere, în timp ce
așteptau diagnosticul de la calculatoarele infirmeriei.
– Gata, spuse doctorul, care începu să-și citească interfața, ochii
mișcându-i-se dintr-o parte în alta.
– Ei bine, ce e, doctore? întrebă Sparrow.
– Dacă domnișoara Kira va dori să vă spună, e alegerea ei,
răspunse Vishal, însă ea e încă pacienta mea și eu sunt doctorul ei, prin
urmare, acestea sunt informații confidențiale.
Bărbatul arătă spre ușa infirmeriei și îi spuse Kirei:
– După tine, draga mea.
– Da, da, zise Sparrow, care nu-și putu ascunde licărirea de
curiozitate din ochi.
Odată ce ieșiră pe hol, cu ușa închisă în urma lor, Kira întrebă:
– Cât de rău e?
– Nu e deloc rău, domnișoară Kira. Ești la menstruație. Ceea ce
simți sunt crampe uterine. E destul de normal.
– Sunt... Pentru o clipă, Kira nu știu ce să spună. Nu se poate.
Mi-am dezactivat ciclul când am ajuns la pubertate.
Singura dată când îl reactivase fusese în timpul colegiului, în
cele mai stupide șase luni din viața ei, cu el... Un val de amintiri
nedorite îi umplu mintea.
– Sunt sigur că ai dreptate, domnișoară Kira, dar rezultatele nu
greșesc. Ești mai mult ca sigur la menstruație. Nu există niciun dubiu în
privința asta.
– Nu ar trebui să fie posibil.
– Nu, nu ar trebui.
Kira își ridică mâinile la tâmple. O durere surdă lua naștere în
spatele ochilor.
– Xeno a crezut probabil că sunt rănită, așa că m-a reparat.
Se plimbă pe coridor, apoi se opri, cu mâinile în șold.
– La naiba. Deci, de acum încolo, trebuie să suport asta? Nu poți
să faci ceva ca să îl dezactivezi?
Vishal ezită, apoi făcu o mișcare neajutorată.
 – Dacă xeno o să te vindece, atunci nimic din ce fac eu nu o să-l
poată opri, decât dacă îți scot ovarele și...
– E imposibil ca Lamă Delicată să te lase să faci asta, da.
Doctorul își privi interfața.
– Există tratamente hormonale pe care le putem încerca, dar
trebuie să te avertizez, domnișoară Navárez, au niște efecte secundare
neplăcute. De asemenea, nu pot să garantez pentru eficiența lor,
deoarece xeno e posibil să intervină în procesul de absorbție și în
metabolism.
– Bine... Bine. Kira se plimbă din nou pe coridor. Bine. Las-o
baltă. Dacă o să mă simt și mai rău, poate că vom încerca niște pastile.
Doctorul încuviință.
– Cum vrei. Își plimbă un deget de-a lungul buzei de jos și
adăugă: Mai e ceva ce ar trebui să ai în vedere, domnișoară Navárez, și
îmi cer scuze pentru că pomenesc asta. Practic, nu există niciun motiv
pentru care să nu poți rămâne însărcinată acum. Însă din postura de
doctor al tău, trebuie să...
– Nu o să rămân însărcinată, spuse Kira, pe un ton mai tăios
decât dorise. Râse, dar sunetul era lipsit de umor. În plus, nu cred că
Lamă Delicată mi-ar da voie, chiar dacă aș vrea.
– Exact, domnișoară Kira. Nu aș putea garanta siguranța ta sau a
embrionului.
– Am înțeles. Îți apreciez grija. Nu trebuie să raportezi asta
nimănui de pe Darmstadt, nu?
– Vor să o fac, dar nu aș trăda confidențialitate a unui pacient.
– Mulțumesc.
– Sigur, domnișoară Kira... Vrei să-ți repar nasul acum? Dacă
nu, va trebui să așteptăm până mâine. Mai târziu o să fiu ocupat cu
Sparrow.
– Mi-a spus. Hai să o lăsăm pe mâine.
– Cum dorești.
Doctorul se întoarse în infirmerie, lăsând-o singură pe coridor.
 4.
„Însărcinată.”
Kira simți cum i se întoarce stomacul pe dos, și nu era de la
crampe. După ce i se întâmplase la colegiu, jurase că nu va avea
niciodată copii. Fusese nevoie să-l întâlnească pe Alan ca să se
răzgândească, și asta numai pentru că-l plăcea atât de mult. Acum însă,
gândul o umplu de repulsie. Ce fel de monstruozitate hibrid avea să
producă xeno dacă rămânea însărcinată?
Își ridică mâna să se joace cu o șuviță de păr. Degetele îi
atinseră scalpul. Nu se putea să rămână însărcinată prea curând. Nu
trebuia decât să evite să se culce cu cineva. Nu era chiar așa dificil.
Gândurile i se opriră asupra detaliilor mecanice. Oare putea să
facă sex? Dacă reușea să convingă Lama Delicată să i se retragă dintre
picioare, atunci... Putea să funcționeze, dar persoana cu care era trebuia
să fie curajoasă, foarte curajoasă. Iar dacă pierdea controlul costumului
și acesta se închidea...
„Auci.“
Își privi partea de jos a trupului. Măcar nu trebuia să-și facă griji
din cauza sângerării. Lama Delicată era eficientă, ca întotdeauna, când
venea vorba de reciclarea deșeurilor corpului ei.
Ușa de la infirmerie se deschise și Hwa-jung ieși.
– Ai ceva timp? întrebă Kira. Poți să mă ajuți cu ceva?
Mecanica-șefa o privi.
– Cee?
De la oricine altcineva, întrebarea ar fi părut nepoliticoasă, dar
cum venea de la Hwa-jung, Kira știu că era o simplă cerere.
Kira îi explică de ce avea nevoie și ce voia, și faptul că nu erau
același lucru.
– Pe aici, spuse Hwa-jung, și o luă spre centrul navei.
În timp ce coborau scara centrală, Kira o privi pe femeie cu
multă curiozitate.
– Cum ai ajuns pe Wallfish, dacă nu te deranjează întrebarea?
 – Căpitanul Falconi avea nevoie de un mecanic-șef, eu aveam
nevoie de un loc de muncă. Acum lucrez aici.
– Ai familie pe Shin-Zar?
Hwa-jung încuviință.
– Mulți frați și multe surori. Mulți verișori. Le trimit bani când
pot.
– De ce ai plecat?
– Pentru că, răspunse Hwa-jung în timp ce păși pe puntea de
deasupra calei. Își ridică mâinile, degetele fiind strânse împreună și
vârfurile lipite.
– Bum! rosti ea, apoi deschise mâinile, întinzându-și degetele.
– A!
Kira nu știa dacă Hwa-jung vorbea la propriu sau nu și se hotărî
că era mai bine să nu întrebe.
– Mergi vreodată în vizită?
– Am fost o dată. Atât.
Trecură printr-un pasaj îngust și intrară într-o cameră aflată
aproape de carenă.
Era un atelier înțesat de aparate, mic și înghesuit, plin cu mai
multe bucăți de echipament decât putea recunoaște Kira, dar organizat
impecabil. Parfumul solvenților îi înțepă nările, iar mirosul de ozon îi
aduse un gust amar, ca de nichel, pe limbă.
– Atenție, unele substanțe chimicale sunt cunoscute de Liga
Lumilor Aliate pentru faptul că provoacă cancer, spuse Hwa-jung în
timp ce-și făcea drum printre diversele mașinării.
– Dar e simplu de tratat, zise Kira.
Hwa-jung râse.
– Încă mai cer avertismente. Niște birocrați.
Se opri lângă un perete cu dulapuri, din spatele atelierului.
– Aici. Ai metale sub formă de pudră, policarbonați, substraturi
organice, fibră de carbon și altele. Toate proviziile de care ai nevoie.
– E ceva ce nu ar trebui să iau?
 – Organicele. Metalele sunt ușor de înlocuit. Organicele sunt
mai greu de găsit și mai scumpe.
– Bine, o să le evit.
Hwa-jung ridică din umeri.
– Poți să iei câteva, dar nu foarte multe. Orice ai face, nu le
contamina unele cu altele. O să distrugă orice facem din ele.
– Am înțeles, nu o s-o fac.
Apoi îi arătă Kirei cum să deschidă dulapurile și pachetele aflate
înăuntru.
– Acum înțelegi, da? Mă duc să văd dacă pot să printez ce vrei.
– Mulțumesc.
Când Hwa-jung plecă, Kira își băgă degetele într-o grămadă de
pudră de aluminiu, în timp ce-l îndemna pe xeno să mănânce. Nu-și
dădu seama dacă o asculta. Sigilă pachetul, închise sertarul, își curăță
mâna cu un șervețel umed luat din aparatul de pe perete și, odată ce
pielea i se uscă, încercă același lucru cu pudra de titaniu.
Sertar cu sertar, încercă rezervele navei. Costumul nu părea să
absoarbă din metale. Se pare că își potolise foamea în timpul nopții. Cu
toate astea, arăta o preferință clară pentru câteva dintre elementele mai
rare, precum samariu, neodim și ytriu, printre altele. Și cobalt, și zinc.
Spre surprinderea ei, Lama Delicată ignora toți compușii biologici.
Când Kira termină, ieși din atelierul mecanic, în timp ce
Hwa-jung încă lucra acolo, aplecată deasupra ecranului de control al
imprimantei principale de pe navă. Se întoarse la cantină și își prepară
un mic dejun târziu, pe care îl mâncă relaxată. Era aproape ora
prânzului și era deja epuizată de la evenimentele zilei. Antrenamentul
lui Sparrow, dacă putea fi numit așa, o afectase mult.
Abdomenul o duru din nou și se strâmbă.
„Minunat. Absolut minunat.”
Își ridică privirea când Nielsen intră în cameră. Prim-ofițerul își
luă niște mâncare din frigider și apoi se așeză în fața Kirei.
Mâncară în tăcere vreme îndelungată.
 Apoi Nielsen spuse:
– Ne-ai adus pe un drum ciudat, Navárez.
„Mănâncă drumul.”
– Nu pot să te contrazic. Te deranjează?
Femeia își puse furculița jos.
– Nu sunt încântată că o să fim plecați mai bine de șase luni,
dacă asta întrebi. Liga o să aibă deja probleme serioase când ne
întoarcem, asta dacă, printr-un miracol, atacurile astea se vor domoli.
– Dar poate o să îi ajutăm dacă găsim Toiagul Albastru.
– Da, știu care e rațiunea din spatele călătoriei. Nielsen luă o
gură de apă. Când am venit pe Wallfish, nu credeam că mă înham la
lupte, căutat relicve extraterestre sau expediții în regiuni neexplorate ale
galaxiei. Și, cu toate astea, iată-ne aici.
Kira dădu din cap.
– Da, nici eu nu căutam asta... cu excepția explorării.
– Și a relicvelor extraterestre.
Un zâmbet își forță drumul pe fața Kirei.
– Și asta.
Nielsen zâmbi și ea vag, apoi o surprinse pe Kira, rostind:
– Am auzit că Sparrow ți-a dat de furcă azi. Cum reziști?
Întrebarea o îmblânzi pe Kira.
– Sunt bine, dar a fost greu. Totul e foarte greu.
– Îmi imaginez.
– În plus, acum... Râse pe jumătate. Nu o să-ți vină să crezi,
dar...
Și îi spuse lui Nielsen de revenirea menstruației.
Prim-ofițerul avea o expresie înțelegătoare pe față.
– Cât de incomod. Cel puțin nu trebuie să-ți faci griji pentru
sângerat.
– Așa e. Am și mici avantaje, nu-i așa?
Kira își ridică paharul într-un toast în glumă, iar Nielsen făcu la
fel. Apoi Nielsen spuse:
 – Kira, dacă ai nevoie vreodată să vorbești cu cineva, cu
altcineva decât cu Gregorovich, vino la mine. Ușa mea e mereu
deschisă.
Kira o privi îndelung, simțindu-se recunoscătoare, apoi
încuviință.
– O să țin minte. Mulțumesc.

5.
Kira petrecu restul zilei ajutând pe navă. Încă mai erau o groază
de lucruri de făcut înainte să activeze FTL-ul: tuburi și filtre de
verificat, diagnostice de pus, curățenie generală și tot așa.
Pe Kira nu o deranja munca. O făcea să se simtă utilă și o
împiedica să se gândească prea mult. Chiar îl ajută pe Trig să repare
patul stricat din cabina ei. Fu fericită să facă asta, deoarece știa că dacă
totul mergea bine, avea să petreacă luni întregi pe acea saltea, pierdută
în somnul ca de moarte al hibernării induse de Lama Delicată.
Gândul o speria, așa că munci și mai mult și încercă să nu se
oprească asupra lui.
Când veni seara pe navă, toată lumea, cu excepția pușcașilor
marini, se strânse la cantină, chiar și Sparrow.
– Credeam că ai de făcut o operație, spuse Falconi, care o fixa
cu privirea.
– Am amânat-o pentru mai târziu, zise ea.
Toți știau că voia să fie acolo. Cina era ultima lor șansă de a
petrece timp împreună ca un grup înainte să intre în FTL.
– E în regulă, doctore? întrebă Falconi.
Vishal încuviință.
– Atât timp cât nu mănâncă mâncare solidă, o să fie bine.
Sparrow zâmbi.
– Atunci e bine că tu gătești în seara asta, doctore. Asta face
așteptarea mai ușoară.
O umbră trecu peste fața lui Vishal, însă bărbatul nu ripostă.
 – Mă bucur că ești în siguranță pentru operația ta, domnișoară,
fu tot ce spuse.
Un mesaj apăru pe interfața Kirei.

<Sparrow mi-a spus de sesiunea voastră. Se pare

că te-a muncit destul de serios. - Falconi>

<Ai rezumat foarte bine situația. Sparrow e

intensă. Dar minuțioasă. Foarte minuțioasă. - Kira>

<Bun. - Falconi>

<Ea cum crede că a decurs? - Kira>

<Spune că a lucrat și cu recruți mai slabi ca tine.

- Falconi>

<Mulțumesc... cred. - Kira>

Bărbatul râse.

<Crede-mă, venind de la ea, e un compliment. -

Falconi>

Atmosfera de la cantină era mai relaxată decât fusese cu o zi în

urmă, cu toate că exista un substrat de tensiune care dădea
conversațiilor o nuanță ciudată. Niciunul nu voia să vorbească despre ce
avea să urmeze, subiectul plutea deasupra lor ca o amenințare nespusă.
Asta până când Kira fu destul de curajoasă încât să spună:
– Bun, știu că e nepoliticos, dar trebuie să pun o întrebare.
– Ba nu trebuie, zise Falconi, în timp ce bău din paharul cu vin.
Kira continuă, ca și cum bărbatul nu ar fi zis nimic.
 – Akawe a spus că ați cerut grațieri înainte să acceptați să veniți.
Pentru ce?
Membrii echipajului se foiră neliniștiți în cameră, în timp ce
entropiștii îi priveau cu interes.
– Trig, ai menționat niște dificultăți pe Ruslan, așa că eram
curioasă.
Kira se rezemă de scaun și așteptă să vadă ce se întâmpla.
Falconi se încruntă privind la pahar.
– Nu poți să te abții să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, nu-i
așa?
Pe un ton împăciuitor, Nielsen spuse:
– Ar trebui să-i zicem. Nu are rost să ținem secretul, nu acum.
– ...Bine, atunci Spune-i tu.
Kira se întrebă cât de rău era. Contrabandă? Furt? Atac?...
Crimă?
Nielsen oftă și apoi, ca și cum ar fi ghicit la ce gândea Kira,
spuse:
– Nu e ce-ți imaginezi. Nu eram pe navă atunci, dar echipajul a
ajuns să aibă probleme pentru că a importat o mulțime de salamandre ca
să le vândă pe Ruslan.
Kira crezu că nu auzise bine.
– Salamandre?
– Da, o bombă salamandrică, spuse Trig.
Sparrow râse, după care se strâmbă și se apucă de rană.
– Nu face asta, spuse Nielsen.
Trig râse și se concentră din nou pe mâncarea lui.
– Era pe Ruslan un spectacol pentru copii, zise Falconi.
Salamandra Yanni, sau ceva de genul ăsta. Era foarte popular.
– Era?
– Toți copiii voiau salamandre ca animale de companie, așa că
ni s-a părut o idee bună să aducem foarte multe.
Nielsen își dădu ochii peste cap și încuviință.
 – Dacă aș fi fost pe Wallfish, nu aș fi permis asemenea prostii.
Falconi avu o problemă cu asta.
– Era o idee bună. Ai fi profitat de ocazie mai repede decât noi.
– De ce nu au crescut, pur și simplu, salamandrele într-un
laborator? întrebă Kira, derutată. Sau de ce nu au modificat o broască să
arate ca ele?
– Au făcut asta, dar copiii bogați voiau salamandre adevărate.
De pe Pământ. Știi cum e.
– Asta nu are cum să fi fost ieftin, zise Kira.
Un zâmbet ironic îi apăru pe față lui Falconi.
– Exactamento. Am fi făcut o avere. Dacă...
– Afurisitele de chestii nu ar fi avut un buton de ucidere! spuse
Sparrow.
– Nu... începu Kira, apoi se opri. Bineînțeles, pentru că erau de
pe Pământ.
Toate macroorganismele (și câteva de mici dimensiuni) creșteau
în lumi colonizate și aveau construite butoane genetice de ucidere,
pentru a ușura gestionarea populației lor și pentru a opri orice organism
din întreruperea lanțului trofic indigen sau, dacă era prezentă, a
ecologiei locului respectiv. Dar nu și pe Pământ. Acolo, plantele și
animalele, pur și simplu, existau, se amestecau și concurau unele cu
celelalte într-un haos care încă nu putea fi controlat.
Falconi îi întinse o mână.
– Da. Am găsit o companie care creștea salamandre...
– Fink-Nottleʹs Pious Newt Emporium, interveni Trig.
– ...dar nu le-am zis exact unde vor ajunge acestea. Nu exista
niciun motiv pentru ca ITC să afle ce făceam, nu-i așa?
– Nici prin cap nu ne-a trecut să cerem un buton de ucidere,
spuse Sparrow. Iar când le vânduserăm, era prea târziu ca să mai
reparăm problema.
– Câte ați vândut?
– Șapte sute șaptezeci și șapte.
 – Șaptezeci și șase, spuse Sparrow. N-o uita pe cea pe care a
mâncat-o domnul Fuzzypants.
– Așa e. Șaptezeci și șase, spuse Trig.
Kira nici nu reușea să-și imagineze atâtea salamandre.
Falconi continuă povestea.
– Așa cum probabil că ți-ai dat seama, multe salamandre au
evadat și, fără să aibă prădători naturali, au exterminat o mare parte din
insectele, viermii, melcii și alte vietăți de pe Ruslan.
– Dumnezeule.
Fără insecte și alte astfel de ființe, era imposibil pentru o colonie
să funcționeze. La începutul transformării teritoriilor sterile sau ostile în
pământ fertil, viermii valorau mai mult decât greutatea lor în uraniu
rafinat.
– Exact.
– A fost o bombă salamandrică, spuse Trig.
Sparrow și Nielsen mormăiră, iar Vishal zise:
– Ăsta a fost genul de glumă pe care a trebuit s-o suportăm pe
tot parcursul călătoriei, domnișoară Kira. A fost foarte neplăcut.
Kira îl fixă cu privirea pe Trig.
– Hei, cum numești o salamandră foarte deșteaptă?
Puștiul zâmbi.
– Cum?
– Salamanewton, evident.
– Cer permisiune să îi arunc pe amândoi în spațiu ca pedeapsă,
căpitane, spuse Nielsen.
– Ai permisiunea mea, zise Falconi, dar după ce ajungem la
destinație.
În acel moment, atmosfera din cantină deveni mai sumbră.
– Deci, ce s-a întâmplat după aceea cu salamandrele? întrebă
Kira.
Pedeapsa pentru încălcarea protocoalelor de biosiguranță varia
de la un loc la altul, dar de obicei implica amenzi mari și/sau închisoare.
 – Ce crezi? mormăi Falconi. Guvernul local a emis mandate
pentru arestarea noastră. Din fericire, au fost doar mandate planetare, nu
stelare sau interstelare, și plecaserăm de mult atunci când salamandrele
au făcut probleme. Dar, da, nu au fost prea fericiți cu isprava noastră.
Chiar au anulat Salamandra Yanni, deoarece atâția oameni erau
supărați.
Kira chicoti, apoi izbucni în râs.
– Îmi pare rău, știu că nu e amuzant, dar...
– E puțin amuzant, spuse Vishal.
– Da, al naibii de hilar, spuse Falconi, apoi i se adresă Kirei: Au
recuperat retroactiv ce cumpăraserăm, așa că am rămas fără mâncare,
combustibil și propulsor pentru restul călătoriei.
– Înțeleg de ce asta te-a făcut să te simți... salamaneputincios,
spuse ea.
Nielsen își puse fața-n mâini.
– Thule, acum sunt doi.
– Dă-mi arma, spuse Falconi întinzându-se după pistolul lui,
care era atârnat în teacă de scaunul lui Vishal.
Doctorul râse și scutură din cap.
– Nicio șansă, căpitane.
– Pfff, sunteți toți niște neserioși.
– Nu vrei să spui nesalamandrici? întrebă Trig.
– Gata cu jocurile de cuvinte sau o să vă criogenez chiar acum!
– Siiiigur.
Nielsen îi spuse Kirei:
– Am mai avut și alte câteva dificultăți mai mici, în mare parte
încălcări ale ITC, dar asta a fost cea principală.
– Asta și situația de pe Chelomey, pufni Sparrow. Ca răspuns la
privirea întrebătoare a Kirei, adăugă: Am fost angajați de un bărbat pe
nume Griffith, pe Alpha Centauri, ca să aducem un transport să zicem
„sensibil”pentru un tip de pe stația Chelomey. Doar că, atunci când am
lăsat bunurile, contactul nostru nu era acolo. Idiotul fusese arestat de
securitatea de pe stație. Așa că stația ne-a vrut și pe noi. Griffith a
susținut că am ratat livrarea, că nu vrea să plătească și, cum folosiserăm
ce mai aveam din antimaterie ca să ajungem acolo, nu am putut face
nimic în privința asta.
– Și uite așa am ajuns izolați aici, zise Falconi, care-și goli
paharul. Nu am putut să aterizăm pe Chelomey și nici pe Ruslan. Mă
rog, nu în mod legal.
– Am înțeles.
Per total, nu era atât de rău pe cât își imaginase Kira. Puțină
contrabandă, puțin ecoterorism... Chiar se așteptase la ceva mult mai
rău. Falconi flutură din mână.
– Acum, totul s-a lămurit. Presupun că ție trebuie să-ți
mulțumim pentru asta, zise el, cu privirea ușor încețoșată de la băutură.
– A fost plăcerea mea.
Mai târziu, după ce o mare parte din mâncare dispăruse de pe
masă, Hwa-jung se ridică de pe scaunul ei aflat lângă Sparrow și ieși pe
ușă. Când se întoarse, îi adusese cu ea pe Runcible și pe Domnul
Fuzzypants, dar și celălalt lucru pe care i-l ceruse Kira.
– Poftim, spuse Hwa-jung și îi întinse Kirei armonica. Tocmai
s-a terminat printarea ei.
Kira râse și luă instrumentul.
– Mulțumesc!
Acum avea și altceva de făcut decât să se uite la interfață în timp
ce aștepta singură pe o navă goală. Falconi ridică o sprânceană.
– Cânți?
– Puțin, răspunse Kira, care-și plimbă mâinile peste instrument,
testându-i clapele. Apoi cântă un aranjament simplu ca încălzire, numit
Nebunia Chiarei.
Muzica înveseli atmosfera, iar echipajul se strânse în jurul ei.
– Hei, știi Toxopaxia? întrebă Sparrow.
– Da.
Kira cântă până îi amorțiră degetele, dar asta nu o deranjă.
Pentru o perioadă scurtă, nu o invadară gânduri legate de viitor, iar viața
era bună.
Domnul Fuzzypants stătea în continuare la distanță de ea, dar la
un moment dat în noapte, la mult timp după ce Kira lăsă armonica jos,
ea se trezi cu greutatea caldă a lui Runcible în poală, în timp ce mângâia
porcul în spatele urechilor și acesta dădea încântat din coadă. Un val de
afecțiune trecu prin Kira, iar lacrimile îi încețoșară privirea.
Pentru prima oară de la morțile lui Alan și ale celorlalți colegi,
se relaxă cu adevărat.
Și, da, poate că Falconi era un nemernic neșlefuit, și mintea
navei lor era excentrică, și Sparrow era oarecum sadică, și Trig era doar
un puști, și Hwa-jung era ciudată în felul ei, și Vishal... Kira nu era
sigură care era treaba cu el încă, dar părea destul de simpatic. Și ce
dacă? Nimic nu era perfect. Kira știa însă un lucru cu siguranță: ar fi
luptat pentru Falconi și echipajul lui. Ar fi luptat pentru ei la fel cum ar
fi făcut-o pentru echipa ei de pe Adra.

6.

Rămaseră împreună în cantină până mult mai târziu decât ar fi

trebuit s-o facă, dar nimeni nu se plânse, cu atât mai puțin Kira. Seara se
termină cu ea arătând, la cererea entropiștilor, cum Lama Delicată putea
să ia diferite forme pe suprafața sa. Făcu o față zâmbitoare să i se ridice
din palmă, iar Falconi spuse:
– Vorbește cu mâna.
Toată lumea râse.
La un moment dat, Sparrow, Vishal și Hwa-jung plecară spre
infirmerie. Fără ei, cantina deveni mult mai tăcută.
Operația lui Sparrow avea să dureze ceva timp. Cu mult înainte
ca aceasta să se fi terminat, Kira se întoarse în cabina ei, căzu pe saltea
și adormi. Pentru prima oară, nu visă.

7.
 Dimineața sosi și, odată cu ea, o senzație de teamă. Saltul în
FTL era programat să înceapă peste doar câteva ore. Kira rămase pe loc
o perioadă și încercă să facă pace cu tot ce avea să urmeze.
„Eu mi-am făcut asta cu mâna mea.“
Gândul o făcu să se simtă mai bine, nu doar o victimă a
circumstanțelor, dar tot nu prea grozav. Se ridică și-și verifică interfața.
Nu erau știri semnificative (în afara unor rapoarte despre lupte minore
pe Ruslan) și nici mesaje. În plus, nici crampe. Ce ușurare.
Îi scrise lui Sparrow:

<Mai vrei să facem asta? - Kira>

După un minut:

<Da. În infirmerie. - Sparrow>

Kira se spălă pe față, se îmbrăcă și plecă.

Când se deschise ușa infirmeriei, fu șocată de cât de slăbită era
Sparrow. Femeia era trasă la față și palidă și avea o perfuzie pe braț.
Oarecum șocată, Kira întrebă:
– O să poți să faci față criogenării?
– O aștept cu nerăbdare, răspunse Sparrow sec. Doctorul spune
că o să mă descurc. E posibil chiar să mă ajute să mă vindec mai bine pe
termen lung.
– Chiar ești în stare de mai mult... din orice o fi asta?
Sparrow îi zâmbi.
– Da. M-am gândit la o mulțime de moduri prin care să-ți testez
răbdarea.
Și se ținu de cuvânt. Se duseră în sala improvizată și o trecu pe
Kira printr-o serie de exerciții riguroase, în timp ce aceasta încerca să îl
controleze pe Lamă Delicată. Sparrow nu-i ușură sarcina. Femeia avea
talentul de a-i distrage atenția și profita din plin de asta, hărțuind-o pe
Kira cu vorbe, sunete și mișcări neașteptate în timpul celor mai dificile
părți ale exercițiilor. Iar Kira eșuă în mod repetat și deveni din ce în ce
mai frustrată de inabilitatea ei de a-și menține stabilitatea mentală. Când
se întâmplau atât de multe lucruri, era aproape inevitabil să-și piardă
concentrarea, iar când se întâmpla asta, Lamă Delicată prelua
conducerea, alegând după propria sa judecată care era cea mai bună cale
de acțiune.
Deciziile organismului construiau imaginea caracterului său: era
impulsiv și nerăbdător să găsească defecte care puteau fi exploatate. Era
o conștiință aflată în căutare, plină de curiozitate, în ciuda naturii sale
deseori distructive.
Și o ținură tot așa multă vreme. Sparrow o tot hărțui, iar Kira
continuă să încerce să-și mențină cumpătul.
După o oră, fața îi era transpirată leoarcă și se simțea aproape la
fel de epuizată pe cât arăta Sparrow.
– Cum m-am descurcat? întrebă Kira când se ridică de jos.
– Să nu te duci să te uiți la un film de groază, atâta am de spus,
zise Sparrow.
– Aha.
– Ce? Vrei prăjituri și complimente? Nu ai renunțat. Continuă să
nu renunți și e posibil să mă impresionezi într-o bună zi. Sparrow se
întinse pe bancă și închise ochii. Acum, depinde de tine. Știi ce trebuie
să faci cât timp noi o să fim doar niște corpuri.
– Trebuie să tot exersez.
– Și nu poți să te lași pe tânjeală.
– Nu o s-o fac.
Sparrow deschise un ochi. Zâmbi.
– Știi ce, Navárez? Te cred.
Orele care urmară fură ocupate cu pregătiri frenetice. Kira îl
ajută pe Vishal să sedeze animalele de pe navă, după care Runcible și
Domnul Fuzzypants fură așezați într-un tub de criogenare destul de
mare pentru amândoi.
 La scurt timp după, se auzi alarma de propulsie, iar Wallfish își
opri motoarele, pentru ca temperatura lor să fie cât mai scăzută înainte
să ajungă la limita Markov. În apropiere, Darmstadt făcu la fel,
radiatoarele de diamant al crucișătorului strălucind în lumina slabă
venită dinspre steaua sistemului.
Unul câte unul, sistemele de pe Wallfish se opriră, iar în navă se
făcu din ce în ce mai rece și mai întuneric.
Cei patru pușcași marini fură primii care intrară în criogenare.
Își trimiseră înștiințările, apoi sistemele lor dispărură de pe intranetul
navei, în timp ce alunecau într-o stază ca de moarte.
Apoi urmară entropiștii. Tuburile lor de criogenare erau în
cabinele lor.
– Mergem să ne întindem...
– ...în hibernaculul nostru. Călătorie plăcută, Prizoniere, spuseră
ei înainte să se sechestreze singuri.
Kira și echipajul de pe Wallfish se strânseră în adăpostul de
furtuni al navei, aflat chiar deasupra centrului, fix sub puntea de
comandă și lângă camera sigilată care conținea sarcofagul armat pe care
Gregorovich îl numea casă.
Kira se rezemă de ușa adăpostului, simțindu-se neajutorată în
timp ce echipajul se dezbrăca în lenjerie. Apoi Sparrow, Hwa-jung, Trig
și Nielsen intrară în tuburile lor. Capacele se închiseră și, în numai
câteva secunde, interioarele se încețoșară.
Falconi rămase ultimul.
– O să fii bine singură? întrebă el în timp ce-și dădea jos
cămașa.
Kira îi evită privirea.
– Cred că da.
– Odată ce Gregorovich o să dispară, Morven,
pseudo-inteligența noastră, o să se ocupe de navigație și de menținerea
vieții, dar dacă o să fie ceva în neregulă, să nu eziți să ne trezești pe
oricare dintre noi.
 – Bine.
Falconi își desfăcu șireturile, apoi își puse ghetele într-un dulap.
– Vorbesc serios. Chiar dacă ai doar nevoie să vorbești cu altă
persoană. Oricum va trebui să ieșim din FTL de câteva ori.
– Dacă o să fie nevoie, îți promit că asta o să fac.
Se uită și-l văzu pe Falconi doar în lenjerie. Era mai bine făcut
decât crezuse: pieptul musculos, brațele lucrate, spate lat. Era evident că
Sparrow și Hwa-jung nu erau singurele care ridicau greutăți.
– Bine.
Apoi bărbatul se trase de-a lungul peretelui și pluti spre ea. De
aproape, Kira îi simți transpirația, un miros curat și sănătos, puțin
înțepător. O perdea de păr negru, gros, îi acoperea pieptul și, pentru o
clipă, doar pentru o clipă, se imagină plimbându-și degetele prin el.
Falconi îi observă privirea și o susținu cu o privire și mai
directă, apoi îi spuse:
– Încă un lucru. Cum o să fii singura persoană trează, care o să
se plimbe pe navă...
– Nu prea mult, dacă o să fie după mine.
– Tot o să fii mai funcțională decât oricare dintre noi. Din acest
motiv, te numesc căpitanul navei Wallfish cât timp noi o să fim
criogenați.
Kira fu surprinsă. Dădu să spună ceva, se răzgândi, apoi încercă
din nou.
– Ești sigur? Chiar și după tot ce s-a întâmplat?
– Sunt sigur, zise Falconi ferm.
– Asta înseamnă că fac parte din echipaj?
– Presupun că da. Cel puțin pe durata călătoriei.
Kira se gândi.
– Ce responsabilități are un căpitan?
– Câteva, zise el, în timp ce se ducea spre tubul de criogenare.
Ai acces executiv spre anumite sisteme. Și abilitatea de a anula anumite
comenzi. E posibil să ai nevoie de asta în cazul unei urgențe.
 – ...Mulțumesc, apreciez.
– Doar să nu-mi strici nava, Navárez. E tot ce am.
– Nu e tot, zise Kira, arătând spre tuburile înghețate.
Un zâmbet vag apăru pe fața lui Falconi.
- – Nu, nu e tot.
Kira îl privi cum intra în tub, își atașa perfuzia de braț, apoi cum
își atașa electrozii de cap și piept. Falconi o privi încă o dată și o salută.
– O să ne vedem la lumina unei stele stranii, căpitane.
– Căpitane.
Apoi capacul se închise peste fața lui Falconi și în adăpost se
făcu tăcere.
– Acum suntem doar noi doi, țăcănitule, spuse Kira, uitându-se
în direcția sarcofagului lui Gregorovich.
– Și asta o să treacă, răspunse mintea navei.

8.
Peste 14 minute, Wallfish intră în FTL.
Kira urmări tranziția pe ecranul din cabina ei. Un câmp de stele
îi înconjura. Apoi o oglindă întunecată, perfect sferică. Studie reflexia
navei pentru o perioadă lungă, în tăcere, apoi închise ecranul și se
cuprinse cu brațele.
Erau, în sfârșit, pe drum.
 * * * * * * *

I EȘI REA II

1.

Lângă Wallfish, Darmstadt zbura pe o traiectorie paralelă,

înconjurată de propria bulă protectoare de energie. Comunicarea între
nave, în FTL, era posibilă, dar dificilă: rata de transmisie a datelor era
lentă și, cum nu voiau să atragă atenția Meduzelor sau a altcuiva care
i-ar fi putut asculta, singurele informații care treceau între ele era câte
un semnal sonor ocazional pentru verificarea pozițiilor relative ale
navei.
Pe Wallfish, era exact tăcerea de care se temuse Kira.
Plutea pe coridoarele întunecate, simțindu-se mai mult ca o
fantomă, și nu ca o persoană.
Gregorovich încă era treaz și vorbea: o prezență care șoptea și
umplea carena, dar era un înlocuitor slab pentru interacțiunea față-n față
cu o altă persoană. Chiar și așa, un înlocuitor prost era mai bun decât
nimic, iar Kira era recunoscătoare pentru companie, oricât de ciudată ar
fi fost aceasta.
Mintea navei trebuia să se criogeneze și ea. Creierul său
supradimensionat producea mai multă căldură decât corpurile celor mai
mulți oameni. Însă așa cum spusese el:
– O să stau cu tine, O, Tu, Regină cu Tentacule, până adormi,
după care voi aluneca și eu în uitare.
– Amândoi suntem uniți într-o carapace.
– Da, rosti el și oftatul lui se auzi în întreaga navă.
Un sigiliu apăru pe un ecran de lângă ea. Era prima oară când
mintea navei se prezenta printr-un avatar. Studie simbolul (interfața nu-l
putea identifica) și întrebă:
– Cum încă ești treaz, nu ar trebui să fii tu căpitanul navei
Wallfish?
Un chicotit ca apa care susură se auzi în jurul ei.
– O minte a navei nu poate fi căpitan, Sac Naiv de Carne. Și un
căpitan nu poate fi mintea navei. Știi asta.
– Asta e doar tradiția. Nu e un motiv ca să...
– Sunt motive foarte bune. Pentru siguranță și sănătate, nicio
minte a navei nu ar trebui să fie stăpâna propriei sale nave, chiar dacă
nava va deveni propria noastră carne.
– Pare că ar fi groaznic de frustrant.
Kira și-l închipui pe Gregorovich ridicând din umeri.
– Nu există niciun motiv pentru care să ne opunem realității. În
plus, fermecătoarea mea infestație, chiar dacă litera legii spune ceva,
executarea legii e deseori destul de diferită.
– Adică?
– În practică, cele mai multe nave sunt conduse de mințile lor.
Cum ar putea fi altfel?
Kira se prinse de mânerul ușii de la cabina sa și se opri.
– Cum o cheamă pe mintea de pe Darmstadt?
– Este minunata și isteața Horzcha Ubuto.
– Ce nume greoi.
– Fără limbă pentru gustat și gât pentru cântat, toate numele sunt
egale.
 2.

În cabină, Kira scăzu intensitatea luminilor și temperatura.

Venise momentul să-și liniștească trupul și mintea. Avea să hiberneze
atunci când îi va da voie Lamă Delicată, dar asta nu era singura ei grijă.
Trebuia și să exerseze cu Lamă Delicată. Sparrow avea dreptate.
Falconi avea dreptate. Trebuia să o stăpânească oricât de mult era
posibil și, așa cum era cazul cu toate abilitățile, acest lucru necesita
timp și exercițiu.
În următoarele trei luni, Wallfish avea să iasă din FTL de cel
puțin șase ori, ca să scape de căldura în exces. Fiecare moment avea să
fie o oportunitate pentru ea să-și împingă limitele fizice, așa cum făcuse
cu Sparrow. Între aceste momente, trebuia să-și scadă activitatea, dar tot
avea de gând să lucreze cu Lamă Delicată. Însemna un total de 12
sesiuni de antrenament înainte să ajungă la destinație. Spera că erau
destule pentru un progres semnificativ.
Kira nu era sigură dacă xeno o putea trezi sau nu din hibernare o
dată pe săptămână, dar merita să încerce. Dacă nu putea... trebuia să mai
elimine din antrenamente. Indiferent de căldura pe care o producea și de
resursele pe care le consuma, era crucial să micșoreze timpul petrecut
trează și singură. Izolarea completă putea produce pagube psihologice
serioase într-o perioadă surprinzător de scurtă de timp. Asta era o
problemă pentru orice echipaj mic aflat într-o misiune pe distanțe lungi,
iar faptul că era singură nu avea decât să agraveze problema. Oricum,
trebuia să fie atentă la sănătatea ei mentală...
Cel puțin în această călătorie nu trebuia să-și facă griji că va
muri de foame. Era foarte multă mâncare pe Wallfish. Cu toate astea, nu
avea de gând să mănânce mult, doar când se antrena în pauzele cât
ieșeau din FTL. În plus, foamea părea să fie unul dintre factorii care îl
convingeau pe Lamă Delicată să o introducă în stază.
„Mănâncă drumul.“
După ce se hotărâse ce avea să facă, Kira își setă alarma
săptămânală, apoi petrecu următoarea oră lucrând cu Lamă Delicată, în
prima lor ședință.
Cum acum nu folosea exerciții care să inducă stresul fizic sau
mental, Kira găsi un alt test, la fel de dificil: încerca să rezolve
probleme în gând în timp ce îl convingea pe xeno să ia diferite forme.
Ecuațiile matematice se dovediră a fi un factor de stres excelent din
punctul ăsta de vedere. Își imagină și că era înapoi pe nava Meduzelor,
cu tentacule în jurul ei, imobilizată, sau fiorul de durere care o
străbătuse când numenistul îi spărsese nasul, și lăsa ca amintirea fricii
să îi grăbească pulsul și să îi inunde venele cu adrenalină. Apoi Kira
încerca să îl modeleze pe Lamă Delicată așa cum voia.
A doua variantă nu era cea mai sănătoasă, deoarece își antrena
sistemul endocrin să reacționeze în exces la pericolul fizic. Dar trebuia
să poată să lucreze cu Lamă Delicată în circumstanțe nu tocmai ideale,
iar în acel moment nu avea prea multe opțiuni.
Când concentrarea exercițiilor o părăsi, Kira se relaxă cântând la
noua ei armonică. Avea clape ca niște perle și niște încrustaţii
șerpuitoare într-o parte și alta a cutiei. Designul fusese făcut de
Hwa-jung, iar Kira îl aprecia. Când nu cânta, trasa cu degetul
încrustațiile și admira cum luminile vagi de urgență reflectau roșul.
Gregorovich îi asculta muzica. Devenise un companion
constant, nevăzut. Uneori, oferea comentarii, o laudă sau o sugestie, dar
în cea mai mare parte a timpului părea să fie mulțumit să rămână
publicul ei respectuos.
Trecu o zi, apoi trecură două. Timpul păru să încetinească: o
situație familiară, care o făcu pe Kira să se simtă prinsă într-un iad fără
formă. Gândurile îi deveniră mai lente și mai stângace, iar degetele nu
mai găseau clapele corecte pe armonică.
Atunci așeza instrumentul într-o parte și pornea concertele lui
Bach, lăsând muzica să o copleșească.
...
Vocea lui Gregorovich o trezi dintr-o stare de amorțeală. Mintea
navei vorbea încet și lent:
– Kira... Kira... Ești trează?
– Ce e? șopti ea.
– Trebuie să te las acum.
– ...Bine.
– O să fii în regulă, Kira?
– Da. Mbine.
– OK. Noapte bună atunci, Kira. Să visezi lucruri frumoase.

3.

Kira stătea întinsă în pat, atașată de el prin Lamă Delicată. Într-o

parte erau centuri pentru dormit în gravitație zero. Inițial, le folosise,
dar când își dăduse seama că xeno putea să o țină într-un loc și fără
supraveghere constantă, le desfăcuse.
În timp ce se afunda și mai mult în obscurul încețoșat al
inconștienței iminente, lăsă masca să alunece peste fața ei și deveni vag
conștientă de costumul care se unea, alăturând membru cu membru și
acoperind-o într-o carcasă protectoare, neagră precum cerneala și dură
ca diamantul.
Ar fi putut să-l oprească, dar îi plăcea senzația.
„Dormi.“
Îl îndemnă pe Lama Delicată să se odihnească și să aștepte, așa
cum o mai făcuse și înainte, să intre în hibernare și să nu mai depună
efort. Xeno înțelese mai greu, dar, în timp, împunsăturile de foame se
diminuară și un fior familiar o străbătu prin membre. Apoi notele lui
Bach dispărură, iar universul se restrânse la limitele minții ei...

Când visa, visele îi erau agitate, pline de furie, de frică și de

forme răufăcătoare care pândeau în umbră.
O cameră enormă, în gri și auriu, și ferestre dezvăluiau
întunericul spațiului aflat dincolo. Stelele străluceau în adâncimi, iar la
lumina lor slabă, luceau podeaua curățată și stâlpii din metal cutat.
 Carnea-care-era-ea putea să vadă prin colțurile ascunse ale
camerei care părea să nu se mai termine, dar simțea ochii
inteligențelor necunoscute, neprietenoase, care o priveau... o priveau
cu o foame nesățioasă... Cioburi de teamă o asfixiau și nu avea
ușurința acțiunii, deoarece observatorii rămâneau ascunși, deși îi
simțea apropiindu-se.
Iar umbrele se rotiră și se agitară în forme de neînțeles.
...Fragmente de imagini: o cutie invizibilă plină cu o promisiune
încălcată care se zvârcolea cu o furie fără margini. O planetă învăluită
în negru și însărcinată cu o inteligență răuvoitoare. Cordoane de foc
care coborau prin cerul serii: frumoase și înfricoșătoare și dureros de
trist de văzut. Turnuri răsturnate. Sânge care fierbea într-un vid.
Crusta pământului, care tremura, se rupea, vărsa lavă peste câmpia
fertilă...
Și mai rău. Lucruri nevăzute. Frici fără nume, antice și
extraterestre. Coșmaruri care se dezvăluiau doar cu o senzație de
incorectitudine și cu o răsucire de unghiuri fixe...

4.

b-b-b-b-beep... b-b-b-beep... b-b-b-beep...

Alarma o trezi pe Kira. Aceasta clipi, confuză și adormită, iar
pentru o clipă lungă nu înțelese ce se întâmpla. Apoi senzațiile de sine
și de loc reveniră, așa că mormăi:
– Computer, oprește alarma, șopti ea.
Vocea i se auzea clar prin materialul care îi acoperea fața.
Țiuitul enervant se opri. Timp de câteva minute, stătu în
întuneric și în tăcere, nereușind să se miște. Trecuse o săptămână. Părea
mai mult, ca și cum ar fi fost ancorată de pat vreme de o eternitate. Însă,
în același timp, era ca și cum tocmai ar fi închis ochii.
Cabina era sufocantă, apăsătoare, ca o cameră subterană...
Inima începu să-i bată mai repede.
– Bine, haide să mergem, îi spuse ea Lamei Delicate.
 Kira convinse masca să i se dea la o parte de pe față și își eliberă
membrele din pânza de fibre care le lega de piept. Apoi lucră din greu
cu xeno, încordându-se odată cu el și împotriva lui.
Când, într-un final, se opri, o durea stomacul și era complet
trează, deși lăsase luminile stinse.
Luă câteva guri de apă și încercă din nou să se culce. Îi luă mai
mult decât își dorise, cel puțin o jumătate de zi, dar, în timp, mintea și
corpul i se relaxară și se afundă din nou în hibernarea bine-venită.
Iar când dormi, gemu și se agită în chinul viselor ei și nimic de
acolo nu putea să rupă vraja, în timp ce Wallfish se ducea și mai adânc
în spațiul necunoscut.

5.

După asta, lucrurile deveniră neclare și fragmentate.

Neschimbarea goală a împrejurimilor ei, laolaltă cu starea ciudată lăsată
de hibernarea indusă de xeno, o lăsau pe Kira dezorientată. Se simțea
detașată de evenimente, ca și cum totul ar fi fost un vis, iar ea un spirit
fără trup care observa.
Însă exista un moment când își simțea trupul, și anume când
exersa cu Lamă Delicată. Niște ședințe aparent fără sfârșit. Existau
schimbări în abilitatea ei de a-l controla pe xeno? Existau îmbunătățiri?
Kira nu era sigură, dar nu renunța. O încăpățânare înnăscută nu o lăsa să
se dea bătută. Avea încredere în valoarea muncii sale. Dacă investea în
continuare efort, era obligatoriu să aibă niște rezultate bune.
Acest gând era singura ei consolare când ceva nu mergea bine
cu Lamă Delicată. Eșecul venea sub multe forme. Xeno refuza să se
miște așa cum voia ea. Sau exagera (acelea erau momentele care o
îngrijorau cel mai mult pe Kira). Sau o asculta, dar la generalități, nu la
detalii. Ea putea să îi impună să formeze un model de trandafir în palmă
doar ca acesta să producă un dom rotund.
Era o muncă grea și frustrantă, dar Kira nu renunță. Și, cu toate
că uneori și Lamă Delicată părea frustrat, așa cum deducea din
întârzierea reacțiilor sale sau din tipurile de forme pe care le făcea, simți
dinspre xeno dorința de cooperare, iar acest lucru o încurajă.
Atunci când Wallfish ieșea din FTL, își dădea voie să iasă din
cabină și să se plimbe pe navă. Să bea o cană de chell în cantină. Să
alerge pe banda de gravitație zero și să facă toate exercițiile pe care le
putea face cu benzi și curele. Nu erau îndeajuns pentru a-și menține
mușchii sau densitatea osoasă, pentru asta se baza pe xeno, dar erau o
pauză bine-venită de la monotomia antrenamentelor ei săptămânale.
Apoi sistemele navei se opreau din nou, se auzea alarma pentru
săritură, iar ea se retrăgea în peștera sa întunecată.

6.

Trecu o lună... O lună, iar, uneori, Kira era convinsă că era

prinsă într-un cerc fără sfârșit. Închidea ochii, se trezea, își elibera
membrele, se antrena, închidea ochii, se trezea, își elibera membrele, se
antrena.
Acest ritm începea să o afecteze. Se gândi serios să îi trezească
pe Gregorovich, sau pe Falconi, sau pe Nielsen, ca să vorbească cu ei,
dar acest lucru putea fi un mare inconvenient pentru doar câteva ore de
conversație. Putea chiar întârzia expediția, în funcție de câtă căldură
genera. Oricât de ciudat sau de singură s-ar fi simțit, Kira nu era dispusă
să riște. Găsirea Toiagului Albastru era mai importantă pentru ea decât
dorința pentru companie umană.

7.

Două luni. „Aproape trei.“Asta își spuse. Sărbători cu un baton

de hrană și o cană de ciocolată caldă.
Antrenamentele cu Lamă Delicată deveneau mai ușoare. Sau
poate că asta voia să creadă. Putea să îl mențină și să îl modeleze pe
xeno în moduri care îi scăpaseră înainte. Ăsta era un progres, nu?
Kira așa credea. Doar că se simțea atât de detașată de tot ce era
tangibil, încât nu avea încredere în propria judecată.
Nu mai era așa de mult...
Nu mai era așa de mult...
 PARTEA A III-A
* * * * * * *

APOCALYPSIS
În vila lui Ormen, în vila lui Ormen
Se află o lumânare solitară, ah-ah, ah-ah
În centrul a tot, în centrul a tot
Ochii tăi
În ziua execuției, în ziua execuției
Numai femeile îngenunchează și zâmbesc, ah-ah, ah-ah
În centrul a tot, în centrul a tot
Ochii tăi
Ochii tăi
Ah ah ah
Ah ah ah
– David Bowie
 C APIT OLUL I
* * * * * * *

PĂCATELE TRECUTULUI

1.

De data asta, în loc de alarmă, o geană leneșă de lumină o trezi

pe Kira.
Deschise ochii. Inițial, nimic nu o îngrijoră. Rămase unde era,
simțindu-se calmă și odihnită, mulțumită să aștepte. Apoi văzu pisica de
lângă picioarele ei: o siameză alb cu gri, cu urechile pe jumătate
aplatizate și ochii ușor încrucișați.
Pisica o scuipă și sări pe podea.
– Kira, mă auzi?... Kira, te-ai trezit?
Își întoarse capul și îl văzu pe Falconi lângă ea. Pielea din jurul
gurii lui era verde, de parcă ar fi trecut printr-o boală, iar la față era tras
și avea cearcăne. Bărbatul îi zâmbi.
– Bun venit înapoi.
Cu repeziciune, își aduse aminte: Wallfish, FTL, Meduze,
Toiagul Albastru...
 Kira scânci și încercă să se ridice. Presiunea din jurul pieptului
și brațelor o opri.
– Ești în siguranță, poți să te trezești acum, zise Falconi.
Își așeză mâna pe umărul ei.
Kira se uită în jos și văzu un înveliș de fibre negre care îi
acoperea corpul și o ținea în loc. „Dă-mi drumul!“, se gândi Kira,
simțindu-se dintr-odată claustrofobă. Își mișcă umerii dintr-o parte în
alta și scânci din nou.
Cu un sunet uscat, alunecos, Lama Delicată își relaxă
îmbrățișarea protectoare și desfăcu învelișul dur pe care îl formase în
jurul ei. O cascadă mică de praf alunecă prin părți și pe podea, trimițând
vârtejuri gri în aer.
Falconi strănută și se frecă la nas.
Mușchii Kirei protestară când se ridică de pe saltea. Avea din
nou greutate. Era o senzație bine-venită. Încercă să vorbească, dar gura
îi era prea uscată. Tot ce îi ieși fu un sunet ca de broască.
– Poftim, spuse Falconi, care îi dădu un săculeț cu apă.
Kira îi făcu semn din cap, recunoscătoare, și bău prin pai. Apoi
încercă din nou să vorbească.
– Am... am reușit?
Vocea îi era aspră, deoarece nu o folosise atâta timp.
Falconi încuviință.
– Mai mult sau mai puțin. Nava a declanșat câteva alerte la niște
servicii, dar suntem într-o bucată. Un an nou fericit și bun venit în 2258.
Bughunt e chiar în față.
– Bughunt?
– Așa îi spun pușcașii marini stelei.
– Există... există Meduze sau Coșmaruri în sistem?
– Nu par să fie prin preajmă.
Ce ușurare, reușiseră să le-o ia înainte extratereștrilor.
– Bun. Kira își dădu seama că încă se auzeau concertele lui
Bach. Computer, oprește muzica, spuse ea și difuzoarele se opriră. Cât a
trecut de când...
– De când am ajuns? În jur de 30 de minute. Am venit direct
aici.
Falconi își linse degetele. Încă nu arăta bine. Kira recunoscu
simptomele. Recuperarea după criogenare era mereu dificilă și, cu cât
stăteai mai mult în tub, cu atât era mai greu.
Luă încă o gură de apă.
– Cum te simți? întrebă el.
– Bine. Puțin ciudat, dar sunt bine. Tu?
Bărbatul se ridică.
– Mă simt de parcă aș fi un sac de zece kilograme, îndesat cu
douăzeci de kilograme de deșeuri. Dar o să fiu bine.
– Au detectat senzorii ceva sau...
– Poți să te uiți cu ochii tăi. Sistemul clar a fost locuit la un
moment dat. Nu ne-ai trimis în mijlocul pustietății. O să urc pe puntea
de control. Vino și tu când poți.
În timp ce se îndrepta spre ușa deschisă, Kira întrebă:
– A supraviețuit toată lumea?
– Da. Ne este tuturor rău, dar toți suntem aici.
Apoi plecă, iar ușa se închise în urma lui. Kira stătu puțin să-și
adune gândurile. Reușiseră. Ea reușise. Era greu de crezut. Își deschise
și își strânse mâinile, își ridică umerii, își încordă ușor mușchii din corp.
Erau rigizi din cauza ultimelor zile de hibernare, dar tot ce era dedesubt
părea să funcționeze.
– Bună, țăcănitule. Ești întreg?
După o pauză scurtă, Gregorovich răspunse. Chiar și cu vocea
aceea sintetică, mintea navei părea morocănoasă.
– Am mai fost și înainte fracturat. Și acum sunt fracturat. Dar
piesele încă formează aceeași imagine strâmbă.
– Da, ești bine, mormăi Kira.
Încercă să-și verifice interfața, dar nu apăru nimic. După alte
două încercări, clipi, dar nu simți lentilele de contact pe care i le dăduse
Vishal. Nu le simți nici când își atinse ochiul drept cu vârful unui deget.
– La naiba, spuse ea.
Lama Delicată probabil că scosese sau absorbise lentilele
cândva în ultimele săptămâni ale somnului ei lung. Nerăbdătoare să
vadă sistemul în care ajunseseră, își dădu cu apă pe față și ieși în grabă
din cabină. Trecu pe la cantină, ca să ia și mai multă apă și niște batoane
nutritive. Mestecând cu poftă, urcă pe puntea de control.
Tot echipajul era acolo, și entropiștii, de asemenea. Toți arătau
ca Falconi, trași la față: aveau părul ciufulit, cercuri negre în jurul
ochilor și o nuanță de greață pe fețe. Sparrow părea cea mai slăbită, iar
Kira își reaminti că femeia trecuse printr-o operație chiar înainte de
criogenare.
Tot ce se întâmplase pe Cygni 61 părea îndepărtat și neclar
acum, dar Kira știa că, din punctul de vedere al echipajului, tocmai
părăsiseră sistemul. Pentru ei, era ca și cum ultimele trei luni nu ar fi
existat. Pentru ea, lunile fuseseră mult mai reale. Chiar și în timpul
somnului ei artificial, menținuse senzația de trecere a vremii. Simțea
cum orele și zilele se întindeau în urma lor, la fel de tangibile ca urma
pe care o lăsau prin spațiu. Cygni 61 nu mai era o experiență imediată.
Iar Adra, de dinainte, cu atât mai puțin.
Acumularea inevitabilă a timpului amorțise durerea odată
ascuțită a suferinței ei. Amintirea morților de pe Adra încă o durea și
mereu avea s-o facă, dar părea departe, stoarsă de intensitatea care îi
provocase atâta chin.
Toată lumea o privi când păși pe puntea de control, apoi oamenii
își redirecționară atenția spre holograma proiectată deasupra mesei
centrale. Aceasta înfățișa un model al sistemului în care tocmai
intraseră.
Kira se rezemă de marginea mesei în timp ce studie imaginea.
Șapte planete în jurul unei stele mici, neclare: un gigant gazos și șase
tereștri. Planetele stâncoase erau înghesuite lângă stea. Cea mai
îndepărtată orbita la numai .043 AU. Apoi era o gaură și un câmp pustiu
de asteroizi, și gigantul gazos la .061 AU. Mai aproape de steaua
numită Bughunt, o a doua centură de resturi cosmice, mai subțire, ocupa
spațiul dintre planetele doi și trei.
Un fior de recunoaștere o străbătu pe Kira. Știa acel loc. Îl mai
văzuse în vise și nu numai. Celălalt corp al ei, Lamă Delicată, se
plimbase printre acele planete de multe ori în trecutul îndepărtat.
Odată cu recunoașterea, se simți și răzbunată. Nu-și imaginase
unde trebuiau să meargă și nici nu interpretase greșit, iar Lamă Delicată
nu o păcălise. Avusese dreptate în privința localizării Toiagului
Albastru, presupunând că acesta se mai afla în sistem după atâția ani.
Navele Darmstadt și Wallfish erau amândouă marcate pe
hologramă cu figuri aprinse la culoare, dar Kira văzu și o a treia figură,
aproape de limita Markov, care, din cauza masei mici a stelei și a
orbitelor compacte ale planetelor, era la o propulsie de două zile, cu 1G,
de Bughunt (presupunând că voia să încetinească pentru a opri, altfel ar
fi durat numai o zi și jumătate).
– Ce e aia? întrebă ea, arătând spre imagine.
– Darmstadt a lansat o baliză de urgență în clipa în care a ieșit
din FTL, răspunse Falconi. Astfel, dacă ni se întâmplă ceva, tot putem
să trimitem un semnal.
Avea sens, deși ar fi durat foarte mult ca semnalul să ajungă
înapoi la Ligă. Cu cât era mai rapid un semnal FTL, cu atât era și mai
slab. Unul destul de puternic încât să ajungă tocmai până în Cygni 61
într-o formă coerentă avea să fie mai încet decât o navă ca Wallfish.
Trebuia să facă niște calcule, dar era posibil să treacă ani întregi până la
sosirea semnalului.
Falconi arătă spre hologramă.
– Am găsit dovezi ale existenței unor structuri în întregul sistem.
Chiar și sub Lamă Delicată, Kira simți cum i se face pielea de
găină pe tot corpul. Mai întâi îl găsise pe xeno, iar acum, asta? Era exact
ce visase încă de când era mică. Să facă descoperiri la fel de mari și de
importante ca Marele Far de pe Talos VII. Circumstanțele nu erau cele
pe care și le-ar fi dorit, dar chiar și așa, dacă omenirea supraviețuia unui
război împotriva Meduzelor și a Coșmarurilor, putea învăța o mulțime
de lucruri.
– E vreuna activă?
– Greu de spus. Se pare că nu. Falconi se concentră pe centura
de resturi dintre a doua și a treia planetă. Uită-te aici. Gregorovich,
spune-le ce mi-ai spus și mie.
Mintea navei răspunse imediat.
– Compoziția resturilor pare să indice faptul că sunt artificiale.
Conțin un procent neobișnuit de mare de metale, precum și alte
materiale care, dacă e să ne luăm numai după albedo, nu pot fi de
origine naturală.
– Toate alea? rosti Kira, uimită.
Cantitatea de resturi era uimitoare. Acolo erau materiale de
studiu cât pentru o viață întreagă. Chiar mai multe. Hwa-jung modifică
priveliștea hologramei în timp ce o studia.
– Poate că a fost un inel Dyson.
– Nu cred că există vreun material destul de puternic încât să
producă un inel atât de mare, spuse Vishal.
Hwa-jung scutură din cap.
– Nu trebuie să fie un inel solid. Pot să fie mai mulți sateliți sau
stații dispuse în jurul stelei. Vezi?
– A...
– Cât de veche crezi că este?
– Veche, șopti Gregorovich. Foarte veche.
O tăcere incomodă umplu camera, apoi Trig întrebă:
– Ce crezi că s-a întâmplat cu extratereștrii de aici? Un război?
– Sunt sigur că nu a fost nimic bun, zise Falconi, care se uită la
Kira: Va trebui să ne spui unde să mergem. Am putea să plutim o
eternitate în căutarea toiagului.
Kira studie proiecția. Niciun răspuns nu îi veni în minte. Xeno
nu păru doritor sau capabil să îi spună. Îi ajutase să găsească sistemul.
Acum, erau pe cont propriu.
După o tăcere mai îndelungată, Falconi spuse:
– Kira?
Bărbatul începea să pară îngrijorat.
– Lasă-mă puțin.
Se gândi. Majoritatea amintirilor cu toiagul pe care i le arătase
Lama Delicată păreau să aibă loc pe una sau în jurul uneia dintre
planetele sistemului. O planetă maronie, cu nori rotitori...
„Acolo.“A patra planetă. Avea culoarea potrivită, avea norii și
era în zona locuibilă a lui Bughunt, chiar dacă la limită. Verifică: nu
existau semne ale unei stații orbitale. Asta nu însemna nimic. Poate că
fusese distrusă. Indică planeta.
– Nu pot să vă zic locul exact, dar de aici ar trebui să începem.
– Ești sigură? întrebă Falconi.
Kira îi aruncă o privire, iar acesta își ridică mâinile.
– Atunci, bine. O să-i spun lui Akawe. Ce căutăm? Orașe?
Clădiri?
Kira continuă lista:
– Monumente, statui, opere publice. Practic, orice construcție
artificială.
– Am înțeles.
Pereții păreau să se învârtă în jurul lor când Gregorovich
redirecționă nava.
– Căpitane, spuse Nielsen, care se ridică în picioare; arăta mai
rău ca înainte. Mă duc să...
Bărbatul încuviință.
– O să te anunț dacă apar noutăți.
Prim-ofițerul își încrucișă brațele, de parcă i-ar fi fost frig, și ieși
din camera de control.
Pentru un minut, nimeni nu vorbi, în timp ce Falconi avu o
conversație cu Darmstadt. Apoi bărbatul mormăi și spuse:
– Bun, avem un plan. Kira, o să-ți trimitem imagini cu suprafața
planetei. Avem nevoie să te uiți la ele și să vezi dacă-ți dai seama unde
ar trebui să aterizăm. Planeta este în rotație sincronă cu Bughunt, toate
sunt așa, dar poate avem noroc pe partea care este spre noi. Între timp, o
s-o luăm spre centura de asteroizi. Se pare că acolo plutește multă
gheață, deci putem să obținem niște hidrogen și să ne reumplem
rezervoarele.
Kira se uită la Vishal.
– Am nevoie de un set nou de lentile de contact. Costumul le-a
făcut pe ale mele să dispară pe drum.
Doctorul se ridică din scaun.
– Atunci, vino cu mine, domnișoară Kira.
În timp ce-l urma spre infirmerie, Kira avu o senzație de
neliniște și de dislocare, deoarece erau foarte departe de Ligă. Pe
deasupra, se aflau pe un teritoriu extraterestru, chiar dacă locuitorii
acestuia erau de mult morți.
„Cei Dispăruți”, se gândi ea, amintindu-și termenul de pe nava
Meduzelor. Dar dispăruți unde? Creatorii Lamei Delicate erau Meduze,
Coșmaruri sau o altă specie mai veche? Spera că aveau să găsească
răspunsurile pe planetă.
În infirmerie, Vishal îi dădu un alt set de lentile de contact.
– Poți să mai printezi alte câteva perechi? întrebă ea. Probabil că
o să le pierd pe astea la întoarcere.
– Da, da, sigur. Mai ai nevoie să-ți repar nasul, domnișoară
Kira? Pot s-o fac acum. Doar... Își așeză mâinile paralel și făcu o
mișcare scurtă. Și gata.
– Nu, e în regulă. Mai târziu.
În acel moment, nu voia să aibă de-a face cu durerea. În plus,
simțea o anumită reținere să facă orice pentru a-și repara nasul, deși,
dac-ar fi fost întrebată, n-ar fi știut să spună de ce.

2.

Ajunsă la cantină, Kira își pregăti niște chell, apoi se așeză la

una dintre mesele-bancă și își puse lentilele. Din fericire, toate
informațiile provenite de la perechea anterioară se încărcaseră în
serverele navei, deci nu pierduse nimic.
Își spuse să salveze totul în cel puțin două locuri diferite.
Odată conectată, alertele marcau mesaje de la Gregorovich și de
la Horzcha Ubuto, mintea navei Darmstadt. Kira le deschise și găsi o
colecție de imagini telescopice ale celei de-a patra planete, sau „planeta
e”, așa cum era marcată. Prima seria conținea și un mesaj atașat:

Dacă ai nevoie de alt tip de imagini, nu trebuie decât

să-mi ceri. - Horzcha Ubuto

Apoi Kira începu să studieze suprafața planetei e. Erau multe de

studiat. Avea 0, 7 din diametrul Pământului și aproape aceeași
densitate. Asta însemna că exista apă și, posibil, o viață nativă.
Era convinsă că planeta avea un nume al ei, dar Lamă Delicată
nu îi transmise nimic.
Imaginile erau în mare parte de pe latura întunecată a planetei.
Numai o fâșie a părții dintre noapte și zi era vizibilă din actuala lor
poziție. Această zonă era, cel mai probabil, locul unui oraș sau al
vreunei instalații, deoarece ar fi fost zona cea mai temperată, având un
echilibru între căldura arzătoare a unei părți și frigul ascuțit al celeilalte
părți.
Partea apropiată a planetei era maro și portocalie. Canioane
vaste se ridicau de pe suprafață și pete negre marcau locurile unde Kira
credea că se aflau lacuri uriașe. Gheața acoperea polii, mai ales în
regiunile îndepărtate de stea.
Telescoapele navelor nu erau cele mai performante. Nici
Wallfish și nici Darmstadt nu erau nave științifice și, având în vedere
distanța, rezoluția imaginilor nu era cea mai bună. Totuși, Kira făcu tot
ce putu și le examină în încercarea de a găsi ceva familiar.
Din păcate, nimic nu îi atrase atenția. Existau dovezi că era
locuită (evidențiate de Gregorovich și de Horzcha Ubuto): linii vagi
care putea fi drumuri sau canale, aflate de-a lungul unei secțiuni a
emisferei nordice, dar nimic notabil. Se pierdu în imagini, abia fiind
atentă la împrejurimi. Când se duse să-și bea chellul, acesta era deja
rece, ceea ce o enervă. Chiar și așa, tot îl bău.
Ușa spre cantină se deschise și intră Trig.
– Bună, spuse el. Ai văzut ce a găsit Gregorovich?
Kira clipi, ușor dezorientată, în timp ce-și curăța interfața.
– Nu. Ce anume?
– Uite aici.
Puștiul se duse la masa ei și activă ecranul încorporat. Apăru
imaginea a ceea ce părea a fi o parte a unei stații spațiale, acum distrusă
și abandonată, iar forma ei nu semăna cu nicio structură făcută de om.
Era lungă și zimțată, ca latura unui cristal crescut natural. Era evident că
nu se învârtise ca să creeze senzația de greutate pentru locuitorii săi.
Asta însemna fie că aveau gravitație artificială, fie că pe extratereștri nu
îi deranja să-și petreacă timpul în gravitație zero.
– Ei bine, cred că știm un lucru, spuse Kira încet.
– Da?
– Nu seamănă deloc cu navele pe care Meduzele sau
Coșmarurile le construiesc zilele astea. Fie și-au schimbat stilurile, fie...
– E o altă specie! exclamă Trig încântat, ca și cum ar fi fost cea
mai bună veste posibilă. Cei Dispăruți, nu? Mi-a spus căpitanul.
– Da. Îți place asta, nu?
– Da, pentru că e mișto! Arătă spre ecran. Câte civilizații
extraterestre crezi că există? În toată galaxia...
– Habar n-am. Unde a găsit Gregorovich stația?
– Plutea în inelul Dyson.
– Apropo, ce îți mai face încheietura?
Puștiul nu mai purta bandajul și își roti mâna.
– E mai bine acum. Doctorul spune că mai vrea să mă
examineze peste câteva săptămâni, timp real, dar, altfel, sunt bine.
– Mă bucur să aud asta.
 Puștiul se duse să-și ia niște mâncare, iar Kira se întoarse la
studierea imaginilor cu planeta e. O aștepta deja o serie nouă.
Munca nu era atât de diferită de pregătirile pe care le făcuseră
înainte să ajungă pe Adrasteia. Din reflex, Kira se trezi căutând dovezi
ale existenței florei și faunei. Exista oxigen în atmosferă, ceea ce era
încurajator, și nitrogen. Imaginile termice păreau să arate potențiale
zone de vegetație aproape de linia mediană, dar, cum se întâmpla cu
toate planetele aflate în rotație sincronă, era greu să fie sigură din cauza
convecțiilor atmosferice imprevizibile.
În timp ce lucra, echipajul intra și ieșea din cantină. Kira
schimbă câteva cuvinte cu ei, dar, în cea mai mare parte, se concentră
pe imagini. Nielsen nu veni și se întrebă dacă prim-ofițerul încă se
simțea rău din cauza criogenării.
Tot apăreau fotografii noi și, pe măsură ce navele se apropiau de
planeta e, rezoluția era mai bună. La amiază, ora de pe navă, Kira primi
un mesaj de la Darmstadt:

Te intersează? - Horzcha Ubuto

Atașată era o imagine din emisfera sudică, înfățișând un

complex de clădiri ascuns într-o cută a munților protectori, fix în centrul
liniei mediane. Când îl văzu, Kira simți un fior de memorii antice:
teamă, incertitudine și tristețea înnăscută din regret. Și îl văzu pe Cel
Măreț urcând pe un piedestal, strălucitor în eternul răsărit...
Scânci și simți o certitudine imediată. Înghiți în sec înainte să
activeze o linie de comunicații spre Falconi.
– L-am găsit. Sau... am găsit ceva.
– Arată-mi. După ce studie harta, bărbatul rosti: Se pare că te tot
întreb asta, dar ești sigură?
– Așa cum ți-am spus și înainte să plecăm, sunt cât de sigură pot
să fiu.
– Bine. O să vorbesc cu Akawe.
Comunicarea se întrerupse. Kira își făcu încă o cană de chell și
își încălzi mâinile pe ea în timp ce aștepta.
Peste nici 10 minute, se auzi vocea lui Falconi prin difuzoarele
navei:
– Toată lume, atenție. Schimbare de planuri. Avem o destinație
pe planeta e, datorită Kirei. O să mergem direct acolo și îi lăsăm pe Kira
și o echipă să verifice locul, în timp ce Wallfish și Darmstadt vor
continua să înainteze spre centura de asteroizi, ca să alimenteze. Nu o să
dureze decât patru sau cinci ore ca să ajungem la centură, deci navele
nu vor fi prea departe dacă o să fie nevoie de noi. Terminat.

3.

Kira se întoarse pe puntea de control și rămase acolo pentru

restul după-amiezii, urmărind noile descoperiri care apăreau pe ecrane.
Existau nenumărate structuri artificiale în sistem, atât pe planete, cât și
în spațiu: monumente ale unei civilizații pierdute. Niciunul nu părea să
degaje energie. Lângă gigantul gazos plutea carcasa a ceva ce părea să
fie o navă. Lângă planeta e, o grămadă de sateliți învechiți stăteau în
ceea ce ar fi fost odinioară o orbită geostaționară, dacă planeta nu ar fi
fost în rotație sincronă. Și, bineînțeles, mai era inelul Dyson, dacă asta
era, care părea să fie plin cu relicve tehnologice.
– Locul ăsta..., spuse Veera.
– ...e o comoară ce nu are comparație, termină Jorrus.
Kira fu de acord.
– O să-l studiem secole la rând. Credeți că ei au fost
extratereștrii care au construit Marele Far?
Entropiștii își înclinară capetele.
– Se prea poate.
Cina din acea noapte fu o afacere informală. Nimeni nu se
sinchisi să gătească. Toți aveau stomacul într-o stare delicată după
criogenare, mai puțin Kira. Ca urmare, toată lumea mâncă rații deja
preparate, ceea ce era o masă monotonă, în ciuda faptului că era
sănătoasă.
Pușcașii marini tot nu li se alăturară. Nici Nielsen. Absența
prim-ofițerului era suspectă. Fără prezența ei tăcută și stabilă,
conversațiile de la mese erau mai tăioase.
– Mâine vreau să te văd, domnișoară Sparrow, pentru un
control, spuse Vishal. Trebuie să mă asigur că noile organe
funcționează bine.
– Sigur, doctore, încuviință Sparrow, apoi un zâmbet malefic îi
apăru pe față. Folosești asta ca scuză ca să-ți pui mâinile pe mine, nu-i
așa?
Vishal se înroși și se bâlbâi.
– Domnișoară! Nu aș... asta... nu. Nu. Nu ar fi profesionist.
Trig râse cu gura plină de mâncare.
– Ha, uite, a roșit!
Sparrow râse și ea și un zâmbet vag apăru pe fața lui Hwa-jung.
Continuară să-l tachineze pe doctor, iar Kira văzu că bărbatul
devenea din ce în ce mai furios și mai frustrat, dar nu își pierdu
controlul. Nu înțelegea. Dacă lua atitudine, ceilalți s-ar fi potolit sau
măcar ar fi lăsat-o mai moale o perioadă. Văzuse asta de nenumărate ori
la avanposturile de minerit. Cei care nu ripostau erau mereu ținta
glumelor. Asta era legea naturii.
Falconi nu interveni, nu direct, dar Kira observă cum acesta
ghidă foarte subtil conversația spre o altă direcție. În timp ce discutau
despre un alt subiect, Vishal se rezemă în scaunul său, ca și cum ar fi
sperat că nimeni nu avea să-l observe.
În timp ce ei vorbeau, Kira se duse la entropiști, care erau
aplecați asupra unui obiect albăstrui, de formă dreptunghiulară. Îl
întorceau ca și cum ar fi încercat să găsească o cheie sau o încuietoare
ca să-l deschidă. Se așeză lângă Veera.
– Ce e asta? întrebă ea, arătând spre obiect.
Era de mărimea pumnilor ei. Entropiștii o priviră.
– Am găsit asta..., spuse Jorrus.
 – ...pe nava Meduzelor, zise Veera. Credem că e...
– ...un procesor sau un modul de control pentru un computer.
Dar dacă e să fim sinceri...
– ...nu suntem siguri.
Kira se uită la Falconi.
– Căpitanul știe că aveți asta?
Entropiștii zâmbiră, oglindind unul expresia celuilalt.
– Nu acest obiect în mod special, spuseră ei, în timp ce vocile li
se auzeau stereo, dar știe că am luat mai multe bucăți de echipament de
pe navă.
– Pot? întrebă Kira și își întinse mâinile.
Entropiștii îi dădură voie să ia obiectul. Era mai dens decât
părea. Suprafața era ușor denivelată și avea un miros de... sare?
Kira se încruntă.
– Dacă xeno știe ce e, nu îmi spune. Unde l-ați găsit?
Entropiștii îi arătară prin intermediul imaginilor din implanturile
lor.
– Aspectul Vidului, zise Kira.
Traducerea în limba comună avea un gust straniu. Era potrivită,
dar nu surprindea senzația originalului, care aparținea Meduzelor.
– Ăsta a fost numele camerei. Nu m-am dus acolo, dar am văzut
semnul.
Veera luă cu atenție obiectul înapoi.
– În cazul ăsta, la ce se...
– ...referă cuvântul „vid”? La fel și cu...
– ...cuvântul aspect?
Kira ezită.
– Nu sunt sigură. Poate... la comunicare? Îmi pare rău. Nu cred
că vă pot ajuta mai mult.
Entropiștii își plecară capetele.
– Ne-ai oferit mai mult decât aveam înainte. O să continuăm să
ne gândim la problema asta. Fie ca drumul tău să ducă mereu la
cunoaștere, Prizoniere.
– Cunoașterea spre libertate, răspunse Kira.
Când se termină cina și oamenii se împrăștiară, reuși să obțină
un moment singură cu Falconi, lângă chiuvetă.
– Nielsen e bine? întrebă ea încet.
Ezitarea lui îi confirmă suspiciunile.
– Nu e nimic, o să fie bine mâine.
– Serios, rosti Kira și îl fixă cu privirea.
– Serios.
Nu era convinsă.
– Crezi că i-ar face plăcere dacă i-aș duce niște ceai?
– Probabil că nu e o idee bu... Falconi se opri în timp ce usca o
farfurie. Știi ce? Retrag ce am spus. Cred că Audrey ar aprecia gestul.
Scoase un pachet din dulap. Asta îi place. Ghimbir.
Pentru o clipă, Kira se întrebă dacă Falconi îi întindea o
capcană, apoi se hotărî că nu mai conta.
După ce făcu ceaiul, ascultă indicațiile lui Falconi pentru a
ajunge la cabina lui Nielsen și încercă să nu verse prea mult lichid din
căni.
Bătu la ușă și când nu primi niciun răspuns, bătu din nou și
spuse:
– Domnișoară Nielsen? Sunt eu, Kira.
– ...Pleacă.
Vocea prim-ofițerului era tensionată.
– Ți-am adus niște ceai de ghimbir.
După câteva secunde, ușa se întredeschise, dezvăluind-o pe
Nielsen în pijamaua ei vișinie și o pereche de papuci asortați. Părul ei,
în mod normal imaculat, era prins într-un coc. Femeia avea cercuri
negre în jurul ochilor, iar pielea îi era palidă și fără sânge chiar și sub
bronzul ei spațial.
– Vezi? spuse Kira și îi întinse o cană. Așa cum ți-am promis.
M-am gândit că o să-ți placă să bei ceva cald.
 Nielsen privi cana ca și cum ar fi fost un artefact străin. Apoi
expresia i se relaxă, chiar și dacă numai puțin, acceptă cana și deschise
larg ușa.
– Presupun c-ai face bine să intri.
Interiorul cabinei ei era curat și aranjat. Singurul accent personal
era o hologramă de pe masă - trei copii, doi băieți și o fată, în prima
parte a adolescenței. Pe pereți, interfața crea iluzia unor ferestre ovale,
care dădeau spre nenumăraţi nori: portocalii, maronii și crem deschis.
Kira se așeză pe singurul scaun din cameră, în timp ce Nielsen
se așeză pe pat.
– Nu știu dacă-ți place mierea, dar... Kira îi întinse un pachet
mic.
Mișcarea norilor îi tot atrăgea atenția, distrăgând-o.
– Da, îmi place.
În timp ce Nielsen învârtea mierea în ceai, Kira o studie.
Niciodată nu o mai văzuse atât de fragilă.
– Dacă vrei, pot să-ți aduc niște mâncare de la cantină, nu o să
dureze mai mult de...
Nielsen scutură din cap.
– Nu aș putea să o rețin.
– Ai o reacție proastă la criogenare, așa e?
– Ai putea spune asta.
– Pot să-ți aduc altceva? Poate de la doctor?
Nielsen luă o gură din ceai.
– E foarte drăguț din partea ta, dar nu. Nu am nevoie decât de un
somn bun și o să fiu...
Respirația i se opri și un spasm de durere îi distorsionă fața. Se
aplecă în față și își puse capul între genunchi, în timp ce respira sacadat.
Alarmată, Kira se duse lângă ea, dar Nielsen ridică o mână, iar
Kira se opri, neștiind ce să facă.
Tocmai se pregătea să-l cheme pe Vishal când Nielsen se
îndreptă. Avea ochii înlăcrimați și expresia încordată.
 – La naiba, spuse ea. Apoi mai tare: E în regulă, sunt bine.
– Pe naiba. Nici nu puteai să te miști. Asta e mai mult decât o
greață de la criogenare.
– Da, zise Nielsen, care se rezemă de peretele din spatele
patului.
– Ce ai? Crampe?
Kira nu-și imagina de ce femeia și-ar fi activat ciclul, dar dacă o
făcuse...
Nielsen râse scurt.
– Aș vrea eu.
Suflă în ceai și luă o gură lungă. Încă încordată, Kira reveni la
scaunul ei și o studie pe femeie.
– Vrei să vorbești despre asta?
– Nu neapărat.
O tăcere apăsătoare se lăsă între cele două femei. Kira bău din
cana ei. Voia să insiste, dar știa că ar fi fost o greșeală.
– Ai văzut toate chestiile pe care le-am găsit în sistem? E
incredibil. O să le studiem secole la rând.
– Atât timp cât nu vom fi distruși.
– Da, mai e și detaliul ăsta.
Nielsen o privi pe Kira peste cană, cu ochii tăioși și febrili.
– Știi de ce am acceptat călătoria asta? Aș fi putut să mă cert cu
Falconi în privința ei. Dacă mă străduiam, puteam chiar să-l conving să
refuze oferta lui Akawe. Când vine vorba de astfel de lucruri, mă
ascultă.
– Nu, nu știu. De ce?
Prim-ofițerul arătă spre holograma din care priveau copiii, de pe
birou.
– Datorită lor.
– Sunteți tu și frații tăi?
– Nu, sunt copiii mei.
– Nu știam că ai o familie, spuse Kira surprinsă.
 – Am chiar și nepoți!
– Glumești! Serios?
Nielsen zâmbi puțin.
– Sunt puțin mai bătrână decât par.
– Nu aș fi ghicit niciodată că ți-ai făcut injecții STEM.
– Te referi la nas și la urechi? Nielsen le atinse. Le-am reparat
acum aproximativ 10 ani. Așa se făcea acolo unde locuiam. Se uită la
fereastra suprapusă pe perete și privirea îi deveni îndepărtată, ca și cum
ar fi văzut altceva decât norii lui Venus. Venirea aici, pe Bughunt, era
singurul lucru pe care-l puteam face ca să-mi protejez familia. De asta
am fost de acord. Îmi doresc doar... Mă rog, nu mai contează acum.
– Ce nu contează?
Tristețea o cuprinse pe Nielsen, iar aceasta oftă.
– Aș vrea doar să fi putut să vorbesc cu ei înainte să plec. Cine
știe cum o să fie totul când ne întoarcem?
Kira o înțelese.
– Locuiesc în Sol?
– Da, pe Venus și pe Marte. Fiica mea e încă pe Venus. Probabil
că ai văzut cum Meduzele au atacat locul, acum ceva timp. Din fericire,
nu s-a întâmplat aproape de ea, dar...
– Cum o cheamă?
– Yann.
– Sunt sigură că vor fi bine. Dintre toate locurile unde puteau să
fie, Sol e probabil cel mai sigur.
Nielsen îi aruncă o privire care spunea: „Nu-mi vinde prostii”.
– Ai văzut ce s-a întâmplat pe Pământ. Niciun loc nu cred că
mai e sigur zilele astea.
În încercarea de a-i distrage atenția, Kira întrebă:
– Și cum ai ajuns pe Wallfish, atât de departe de familia ta?
Nielsen își studie reflexia în lichidul din cană.
– Multe motive... Editura la care lucram a declarat faliment. Noi
restructurări ale conducerii, jumătate din angajați au fost concediați,
ne-au anulat pensiile. Nielsen clătină din cap. Douăzeci și opt de ani
petrecuți muncind pentru ei, duși pe apa sâmbetei. Ce s-a întâmplat cu
pensia oricum nu a fost neplăcut, dar mi-am pierdut și asigurarea de
sănătate, ceea ce a fost o problemă, având în vedere... obstacolele mele.
– Dar nu e...
– Sigur. Accesul de bază e garantat, atât timp cât ești un cetățean
bun. Uneori, chiar și dacă nu ești. Dar eu nu de asta aveam nevoie.
Nielsen o privi pieziș pe Kira. Iar acum te întrebi cât de bolnavă sunt și
dacă e contagios.
Kira ridică o sprânceană.
– Presupun că Falconi nu te-ar fi lăsat la bord dacă aveai o
bacterie mortală, mâncătoare de carne.
Cealaltă femeie aproape că râse, apoi își duse mâna la piept, cu
o expresie îndurerată.
– Nu e așa de grav. Cel puțin, nu pentru ceilalți.
– Ești... adică, e ceva terminal?
– Viața e ceva terminal, răspunse Nielsen sec. Chiar și cu
injecții STEM. Entropia câștigă mereu.
Kira își luă cana.
– Să bem pentru entropiști, atunci. Fie să găsească un mod de a
inversa decăderea tuturor lucrurilor comandată de timp.
– Pentru entropiști! Nielsen lovi cana de a ei. Deși nu pot să
spun că mă atrage ideea unei vieți care nu se termină.
– Nu. Ar fi drăguț să ai un cuvânt de spus în toată treaba.
După o altă gură și o altă pauză, Nielsen rosti:
– Boala mea a fost un cadou de la părinți, dacă-ți vine să crezi.
– Cum așa?
Prim-ofițerul își frecă fața, iar adevărata profunzime a epuizării
ei deveni evidentă.
– Au încercat să facă lucrul corect. Asta fac oamenii mereu.
Doar că uită de vechea expresie despre intenții bune și drumul spre iad.
– E o perspectivă destul de cinică.
 – Mă simt destul de cinică.
Nielsen își îndreptă picioarele pe pat, iar asta păru să o doară.
– Înainte să mă nasc, legile despre modificarea genetică nu erau
la fel de stricte ca acum. Părinții mei au vrut să-i ofere copilului lor,
adică mie, toate avantajele posibile. Ce părinte nu ar vrea asta?
Kira înțelese imediat problema.
– O, nu.
– O, da. Așa că m-au burdușit cu toate secvențele genetice
pentru inteligență, inclusiv câteva artificiale care tocmai fuseseră
dezvoltate.
– A funcționat?
– Nu am avut niciodată nevoie să folosesc un calculator, dacă la
asta te referi. Au existat însă efecte secundare nedorite. Doctorii nu știu
sigur ce s-a întâmplat, dar o parte a modificărilor mi-a declanșat
sistemul imunitar, ca o alarmă de presiune într-un dom care a fost
deschis. Expresia lui Nielsen deveni împietrită. Prin urmare, pot să
calculez cât de repede iese aerul fără să fiu nevoită să -mi verific
calculele, dar nu pot face nimic pentru a-mi opri asfixierea. Metaforic
vorbind.
– Nimic?
Nielsen clătină din cap.
– Doctori au încercat să rezolve conflictele cu tratamente retro–
virale, dar nu pot face prea multe. Genele au schimbat țesutul de aici,
zise ea, arătând spre cap. Dacă le șterg, scot sau, pur și simplu, editează,
pot să mă omoare sau să-mi afecteze amintirile sau personalitatea. Viața
e plină de mici astfel de ironii.
– Îmi pare rău.
– Se întâmplă. Nu sunt singura, deși cea mai mare parte din noi
nu au trecut de 30 de ani. Atât timp cât îmi iau pastilele, nu e prea rău,
dar în unele zile... Nielsen scânci. Uneori, pastilele nu prea au niciun
efect. Își luă perna și și-o așeză la spate; tonul ei era amar, ca arsenicul.
Când corpul tău nu e al tău, e mai rău decât dacă ai fi într-o închisoare.
Știi asta.
Kira știa și știa și faptul că, dacă se tot gândea la asta, nu avea să
rezolve nimic.
– Deci, ce s-a întâmplat după ce ai fost concediată?
Nielsen bău ultima parte de ceai. Așeză cana pe marginea
biroului și o împinse deoparte, ca să se asigure că avea să stea acolo.
– Au început să se adune facturile și, ei bine, soțul meu, Sarros,
a plecat. Nu-l învinovățesc, dar rămăsesem singură, fiind nevoită să o
iau de la capăt la 63 de ani... Râsul ei ar fi putut tăia sticla. Nu
recomand nimănui asta.
Kira scoase un sunet de înțelegere, iar prim-ofițerul spuse:
– Nu am găsit un loc de muncă să mi se potrivească pe Venus,
așa că am plecat.
– Așa, pur și simplu?
Oțelul din privirea lui Nielsen ieși din nou la suprafață.
– Exact. Am petrecut o vreme tot mutându-mă prin Sol,
încercând să găsesc ceva stabil. Într-un final, am ajuns pe stația
Harcourt, lângă Titan, și acolo l-am întâlnit pe Falconi. L-am convins să
mă ia ca prim-ofițer.
– Asta e o conversație pe care mi-ar fi plăcut să o aud, spuse
Kira.
– E posibil să fi fost puțin cam prea insistentă, chicoti Nielsen.
Practic, a trebuit să-mi forțez intrarea pe Wallfish. Nava era într-o mare
dezordine când am ajuns. Avea nevoie de organizare și de un program,
iar astea au fost mereu punctele mele forte.
Kira își făcu de lucru cu pachetul de miere în plus pe care-l
adusese.
– Pot să-ți pun o întrebare?
– E cam târziu să-mi ceri permisiunea, nu crezi?
– Despre Falconi.
Expresia lui Nielsen deveni mai precaută.
– Da.
 – Care e povestea cicatricelor de pe brațele lui? De ce nu le-a
reparat?
– A... Nielsen se foi, încercând să-și găsească o poziție mai
confortabilă. De ce nu-l întrebi chiar tu?
– Nu știam dacă e un subiect sensibil sau nu.
Nielsen o privi direct. Kira observă pentru prima oară că ochii ei
aveau nuanțe verzi.
– Dacă Falconi o să vrea să-ți spună, o s-o facă. Oricum, nu e
povestea mea, așa că nu o pot spune. Sunt sigură că înțelegi.
Kira nu insistă, dar reticența lui Nielsen doar îi înteți
curiozitatea.
După asta, petrecură o jumătate de oră plăcută, vorbind despre
complexitățile existenței și munca pe Venus. Pentru Kira, planeta era
frumoasă, exotică și periculoasă, într-un mod seducător. Perioada în
care Nielsen lucrase la editură fusese atât de diferită de profesia Kirei,
încât o făcu să se gândească la numeroasele experiențe personale care
existau prin Ligă.
Într-un final, când cana Kirei se goli și Nielsen păru să se simtă
relativ bine, Kira se ridică. Prim-ofițerul o prinse de încheietură.
– Mulțumesc pentru ceai. A fost foarte drăguț din partea ta.
Vorbesc serios.
Complimentul o înmuie pe Kira.
– Oricând. A fost plăcerea mea.
Și atunci, Nielsen zâmbi, un zâmbet sincer, iar Kira îi răspunse
la fel.

4.

Ajunsă înapoi în cabina ei, Kira se opri în fața oglinzii de lângă

chiuvetă. Lumina slabă a nopții de pe navă arunca umbre puternice pe
fața ei, care îi scoteau în evidență problema de la nas.
Simți pielea strâmbă. Era ușor de reparat. O mișcare puternică
l-ar fi întors la normal, apoi Lama Delicată i-ar fi vindecat fața așa cum
ar fi trebuit să o facă de prima oară.
Însă nu voia asta, iar acum înțelegea de ce. Xeno ștersese fiecare
semn de pe corpul ei, fiecare umflătură și rid și pistrui. Ștersese jurnalul
fizic al vieții ei și îl înlocuise cu o haină neînsemnată de fibre, care nu
conținea nicio urmă a experiențelor sale. Îi luase atât de multe, încât nu
mai voia să piardă nimic.
Păstrarea nasului strâmb era alegerea ei, modul ei de a-și
remodela pielea pe care o împărțeau. Era și o amintire a păcatelor din
trecut, pe care era hotărâtă să nu le mai repete.
Animată de acea determinare, precum și de o serie de imagini
noi cu sistemul în care ajunseseră, Kira se întinse pe pat și, chiar și după
trei luni în care hibernase în cea mai mare parte, adormi.

Ea și pielea cu care era unită - nu un apucător, ci un oferitor -

mergeau ca martor în urma Celui Mare, pe un câmp de excrescențe cu
forme ciudate: intenții canceroase cu fructe otrăvitoare. Iar Cel Măreț
ridică Toiagul Albastru și spuse un singur cuvânt tăios: „Nu”.
Apoi lăsă toiagul în jos, lovind cu putere pământul. Un cerc de
gri se extinse apoi spre Cel Măreț, pe măsură ce fiecare celulă mutată
se sfâșia singură. Mirosul morții și al putrefacției acoperi câmpul și
durerea îl îndoi pe Cel Măreț.
O fractură de la început: una dintre rudele ei stând în fața
Heptarhiei adunate, în camera lor cu boltă înaltă. Cel Măreț coborî pe
podeaua cu modele și atinse cu Toiagul Albastru fruntea pătată de
sânge a rudei ei.
– Nu mai ești vrednic.
Apoi carnea se despărți de carne când cealaltă Lamă Delicată
pluti departe de toiag, fugind de puterea sa și lăsând corpul celui cu
care fusese unit expus, vulnerabil. Deoarece nu aveai cum să negi
Toiagul Albastru.
O altă disjuncție și se trezi stând lângă Cel Măreț, pe puntea de
observație a unei nave spațiale enorme. Înaintea lor și dedesubt era o
planetă stâncoasă, verde și roșie, cu roiuri de viață. Era ceva în
neregulă cu ea, însă senzația unei amenințări care o făcea să-și
dorească să fi fost în altă parte, ca și cum planeta în sine ar fi fost
răufăcătoare.
Cel Măreț ridică din nou Toiagul Albastru.
– Destul.
Toiagul se înclină în față, un jet de lumină ca safirul trimise
umbre în jos, iar planeta dispăru.
În depărtare, dincolo de locul unde fusese planeta, se răsuci o
rază de lumină stelară și, odată cu ea, i se întoarse stomacul pe dos.
Deoarece știa ce anunța distorsiunea...

Când Kira se trezi, inima îi bătea cu putere. Rămase sub pătură

câteva minute bune, trecând în revistă amintirile sosite dinspre Lama
Delicată. Apoi se dădu jos din pat și îi sună pe Falconi și pe Akawe.
În clipa în care aceștia răspunseră, le zise:
– Trebuie să găsim Toiagul Albastru! Apoi le povesti visul ei.
– Dacă și numai o parte din vis e adevărată..., rosti Falconi.
– Atunci e și mai important să ținem Meduzele departe de
această tehnologie, spuse Akawe.
Conversația se termină, iar Kira verifică unde se aflau: încă erau
pe drum spre planeta e. „Are nevoie de un nume mai bun”, își spuse ea.
De la distanța actuală și fără amplificare, planeta era numai un punct
strălucitor pe camerele navei, cu nimic diferit de punctele din apropiere,
care marcau celelalte planete ale sistemului.
În timpul nopții, mințile navelor găsiseră numeroase alte
structuri presărate în jurul lui Bughunt. Era evident că sistemul fusese
baza unei așezări pe termen lung. Kira se uită la cele mai noi
descoperiri ale ei, dar nu văzu nimic revelator, așa că le puse deoparte,
ca să le studieze mai târziu.
Apoi își verifică mesajele. O așteptau două. Primul, așa cum se
așteptase parțial, era de la Gregorovich:

Praful de la companionul tău extraterestru îmi

 înfundă din nou filtrele, Sac de Carne. - Gregorovich

Ea răspunse:

Îmi cer scuze. Nu am avut timp să curăț ieri. O să văd

ce pot să fac. - Kira

Nu contează, cel mai probabil o să faci și mai multă

mizerie. Lasă ușa deschisă și o să-l trimit pe unul dintre
roboții mei de serviciu să măture ce lași în urmă. Vrei să-ți
schimbe și cearceafurile? Da/Nu - Gregorovich
... Nu, mulțumesc, mă descurc. - Kira

Cum vrei, Sac de Carne. - Gregorovich

Celălalt mesaj era de la Sparrow.

Hai să trecem la treabă. Cală. Te aștept. - Sparrow

Kira își trecu mâna peste ceafa. Se așteptase să fie contactată de

Sparrow. Orice îi pregătise femeia, nu avea să fie ușor, dar Kira nu era
deranjată de asta. Era curioasă să afle dacă eforturile ei cu Lama
Delicată aveau să dea rezultate. Comunicarea cu xeno trebuia să fie mai
ușoară acum, că era trează și bine hrănită.
Kira își luă cafeaua de dimineață din cantină, apoi porni spre
cală. Pușcașii marini erau acolo, pregătindu-și echipamentul pentru
călătoria pe care aveau s-o facă pe planeta e. Brigada o întâmpină cu
semne din cap și mormăieli, ba chiar primi un salut din partea lui
Sanchez. Fie datorită augmentărilor lor militare sau constituțiilor lor
naturale, niciunul dintre bărbați nu părea la fel de epuizat de criogenare
ca echipajul de pe Wallfish.
Așa cum îi spusese, Sparrow era în sala mică, ascunsă de rafturi
de echipament. Mesteca gumă în timp ce făcea pe o saltea niște
abdomene ce păreau dureroase.
 – Recuperare, răspunse ea expresiei întrebătoare a Kirei.
După ce-și termină setul, Sparrow se așeză pe genunchi.
– Deci? Trei luni. Ai putut să-ți faci antrenamentele?
– Da.
– Și? Cum a mers?
Kira îngenunche și ea.
– Cred că bine. Uneori, a fost al naibii de greu, dar am încercat
cât am putut. Chiar am făcut-o.
Un zâmbet strâmb apăru pe fața lui Sparrow.
– Arată-mi.
Kira asta și făcu. Împinse și trase și alergă și făcu toate
exercițiile pe care i le ceru Sparrow, în timp ce modela și remodela
Lama Delicată. Spre satisfacția Kirei, se descurcă bine. Nu perfect, dar
foarte aproape de asta. Nu pierdu niciodată controlul asupra lui xeno
până în punctul în care acesta să înjunghie. Cel mult formă niște
umflături sau valuri ca reacție la stresul impus asupra corpului ei. Reuși
să formeze modele complexe cu fibrele xeno. Era ca și cum organismul
ar fi lucrat cu ea, nu împotriva ei, ceea ce era o schimbare bine-venită.
Sparrow o privi cu intensitate. Nu o lăudă și nici nu arătă vreun
semn de aprobare, iar când Kira reușea să facă tot ce îi cerea, doar îi
cerea mai mult. Mai multă greutate. Mai multă complexitate cu Lama
Delicată. Mai mult timp sub tensiune. Mai mult.
Într-un final, Kira se trezi gata să renunțe. Simțea că se
descurcase destul de bine încât să-și demonstreze noile abilități, dar
Sparrow avea alte idei.
Femeia se dădu jos de pe banca unde stătea și se duse spre Kira,
care gâfâia, transpirată, lângă raftul cu greutăți. Se opri la numai câțiva
centimetri de ea. Cam prea aproape.
Kira se luptă cu impulsul de a se da înapoi.
– Fă cel mai detaliat model pe care-l poți face, spuse Sparrow.
Kira dori să se certe cu ea. Nu o făcu însă și, după ce se gândi
puțin, convinse Lama Delicată să imite fractalul pe care i-l arătase de
mai multe ori. Suprafața costumului se încreți și se deformă într-un
design detaliat aproape microscopic. Nu fu ușor să-l mențină, dar
tocmai asta și era ideea.
– Bun, ce altceva mai vrei..., începu să spună Kira, dar Sparrow
îi dădu o palmă. Cu putere.
Șocată, Kira clipi, lacrimi formându-i-se în ochiul ei stâng, în
partea în care o lovise Sparrow.
– Ce...
Sparrow o lovi din nou. Un șoc luminos, ca de gheață, care o
făcu să vadă stele. Simți cum masca începe să i se întindă pe față și cum
Lamă Delicată începea să formeze țepi. Cu foarte mult efort, reuși să o
controleze. Era ca și cum ar fi ținut un fir aflat în tensiune, cu o greutate
foarte mare în celălalt capăt, care o trăgea în față și amenința să se rupă.
Își încordă maxilarul și se uită la Sparrow, știind acum ce voia
femeia.
Sparrow zâmbi. Era un zâmbet malefic, care doar o enervă pe
Kira și mai mult. Cel mai mult o irită superioritatea sadică a expresiei
femeii.
Sparrow o lovi a treia oară.
Kira văzu lovitura venind. Ar fi putut să se ferească sau să se
protejeze cu Lamă Delicată. Asta voia să facă. Ar fi putut și să riposteze
cu costumul. Xeno era nerăbdător să lupte și să oprească amenințarea.
Dacă-și pierdea controlul, Sparrow ar fi fost întinsă pe podea, cu
zeci de răni din care i-ar fi curs sânge. Kira avea acest lucru în mintea
ei.
Inspiră din nou, apoi se forță să zâmbească. Nu un zâmbet
furios. Nu unul malefic. Unul calm, care spunea: „Nu poți să mă
distrugi”. Și vorbea serios. Ea și Lamă Delicată lucrau împreună, iar
Kira simți o senzație puternică de control, nu asupra asupra xeno, ci
asupra ei însăși.
Sparrow mormăi și se dădu în spate, relaxându-și umerii.
– Nu e rău, Navárez. Nu e rău.
 Kira lăsă modelul să se topească în suprafața Lamei Delicate.
– A fost foarte riscant ce ai făcut.
– A mers, nu? râse Sparrow.
Se întoarse la bancă și se așeză.
– Și dacă n-ar fi mers?
În sinea sa, Kira avu o senzație de triumf. Chiar făcuse progrese
în drumul spre Bughunt. Toate acele sesiuni de antrenament pe care le
făcuse singură, în întuneric, dăduseră roade.
– Mâine te duci să te uiți printr-un oraș extraterestru, în căutarea
unei superarme extraterestre înfricoșătoare. Situația e posibil să
escaladeze foarte repede și știi și tu asta. Dacă nu poți să faci față unei
situații ca asta, ridică din umeri Sparrow, nu ar trebui să pleci de pe
Wallfish. În plus, am avut încredere în tine.
– Ești nebună, știi asta? întrebă Kira, dar zâmbi când spuse acest
lucru.
– Nu-mi zici nimic nou.
Sparrow începu să facă tracțiuni la aparat, folosind greutăți
destul de mici. Făcu un set de zece, apoi se opri și se aplecă, închizând
ochii strâns.
– Cum merge recuperarea?
Sparrow făcu o față dezgustată.
– Destul de bine. Doctorul m-a ținut la o rată metabolică ceva
mai mare când am fost criogenată, ceea ce a ajutat cu vindecarea, dar tot
trebuie să treacă vreo câteva săptămâni până o să primesc undă verde,
ca să pot folosi din nou un exo. Iar asta mă deranjează foarte tare.
– De ce? întrebă Kira.
– Pentru că nu pot să lupt așa, spuse Sparrow, în timp ce se masa
la rană.
– Nici nu ar trebui s-o faci. În plus, avem nava CMU cu noi.
– Ai crescut într-o colonie sau cum? pufni Sparrow.
– Da. Ce are asta de-a face?
– Atunci ar trebui să știi că nu poți să pui responsabilitatea în
cârca altcuiva. Trebuie să poți să ai grijă de tine când se înrăutățește
situația.
Kira se gândi puțin la asta, în timp ce așeză jos greutățile pe care
le ținea în mâini.
– Uneori nu putem, iar atunci trebuie să ne bazăm pe alți
oameni. Așa funcționează societățile.
– Poate, mormăi Sparrow. Asta nu înseamnă că îmi place să fiu
invalidă.
– Nu, nu asta înseamnă.

5.

Când plecară din cală și trecură pe lângă pușcașii marini, Kira îi

salută, așa cum o făcuse și la venire. Bărbații începură să răspundă, dar
o văzură pe Sparrow și se albiră la față.
Tatupoa arătă cu bărbia spre ea. Tatuajele îi străluceau ca niște
fire din safir în umbrele aruncate de rafturi.
– Da, te-am căutat. Mergi în continuare, Cap-de-Gaz! Nu avem
nevoie de oameni ca tine pe aici.
– Soldat! strigă Hawes. Destul! adăugă el, dar evită să o
privească pe Sparrow, la fel ca și ceilalți.
– Da, domnule.
Sparrow continuă să meargă și nu reacționă, ca și cum nu ar fi
auzit nimic. Confuză, Kira merse la pas cu ea. Odată ce ieșiră din cală,
întrebă:
– Ce naiba a fost asta?
Spre surprinderea ei, Sparrow se rezemă cu o mână de perete.
Femeia arăta ca și cum ar fi urmat să i se facă rău. Cumva, Kira se
îndoia că era din cauza criogenării.
– Hei, ești bine?
Sparrow tremură.
– O, da. Foarte. Își ridică mâna liberă la ochi.
Fără să știe ce altceva să facă, Kira o întrebă:
 – Cum și-au dat seama cine ești?
– Jurnalele de serviciu. Fiecare navă din flotă are un set complet
de jurnale, pe lângă rucsacul negru. Chestii legate de operațiunile
speciale. Pun pariu că mi-au folosit poza ca să caute prin fișiere. Nu ar
fi greu. Sparrow se împinse de perete. Dacă o să spui altcuiva despre
asta, te omor.
– E posibil ca Meduzele să mă prindă înainte de... Ce înseamnă
Cap-de-Gaz? Presupun că nu e ceva bun.
Un zâmbet amar apăru pe fața lui Sparrow.
– Cap-de-Gaz îi spui unei persoane care crezi că ar trebui să fie
aruncată în spațiu. Sângele fierbe, se transformă în gaz. Ai înțeles?
Kira o fixă cu privirea, încercând să citească printre rânduri.
– De ce tu?
– Nu contează, bombăni Sparrow, care se îndreptă de spate.
Începu să meargă, dar Kira păși în fața ei.
– Ba eu cred că e important.
Sparrow o privi direct în ochi și-și încordă maxilarul.
– Dă-te din fața mea, Navárez.
– Nu până nu îmi spui și nu poți să mă obligi să mă dau la o
parte.
– Bine, atunci o să stau aici.
Iar Sparrow se așeză cu picioarele încrucișate.
Kira luă și ea loc lângă ea.
– Dacă nu poți să lucrezi cu pușcașii marini, trebuie să știu de
ce.
– Nu ești căpitanul.
– Nu, dar toți ne riscăm viețile aici... Ce e, Sparrow? Nu are cum
să fie atât de rău.
– Ai o imaginație defectă dacă asta crezi, pufni femeia. Bine. La
naiba. Vrei adevărul? Am fost dată afară din CMUM pentru lașitate în
fața dușmanului. Am petrecut șapte luni în închisoare din cauza asta.
Gata, ești fericită?
 – Nu te cred, spuse Kira.
– Acuzațiile exacte au fost abandonarea postului, lașitate în fața
dușmanului și lovirea comandantului. Sparrow își încrucișă brațele,
sfidătoare. De asta sunt Cap-de-Gaz. Niciun pușcaș marin nu vrea să
servească alături de un laș.
– Nu ești lașă, spuse Kira cu sinceritate. Te-am văzut în luptă.
La naiba, te-ai dus după fetița aia ca și cum ar fi fost o nimica toată.
Sparrow clătină din cap.
– Aia a fost ceva diferit.
– Prostii... De ce am eu impresia că adevăratul motiv a fost
„lovirea comandantului”?
Sparrow oftă și-și lăsă capul pe spate, rezemat de perete.
Impactul craniului cu placajul produse un zgomot al cărui ecou se auzi
pe tot holul.
– Pentru că gândești prea mult, de aia. Numele lui era locotenent
Eisner și era un nemernic adevărat. Am fost transferată în unitatea lui la
mijlocul perioadei de mobilizare. Asta se întâmpla în timpul războiului
pentru granițe cu Shin-Zar. Eisner era un ofițer groaznic. Își tot băga
unitatea în situații problematice pe câmpul de luptă și, dintr-un motiv
anume, părea să aibă ceva personal cu mine. Nu mă lăsa în pace,
indiferent ce făceam. După ce una dintre operațiunile noastre a mers
prost, m-am dus la el și i-am zis vreo două. Am răbufnit și am ajuns să-l
lovesc în față. L-am lovit puternic. Doar că atunci fusesem desemnată
să păzesc unitatea și-mi părăsisem postul, așa că Eisner m-a acuzat de
lașitate în fața dușmanului.
Sparrow ridică din nou din umeri.
– Șapte ani de serviciu militar s-au dus pe apa sâmbetei într-o
secundă. Nu am putut să-mi păstrez decât augmentările.
Și își încordă brațul, după care îl lăsă jos.
– La naiba, spuse Kira. Nu poți să contești acuzațiile?
– Nu. Totul s-a întâmplat pe teren, în timpul operațiunilor de
luptă. Liga nu avea să ne trimită înapoi pentru o investigație. Imaginile
mă arătau pe mine părăsindu-mi postul și lovindu-l pe Eisner. Doar asta
a contat.
– Atunci, de ce nu mergi acolo ca să explici situația? întrebă
Kira, arătând spre cală.
– Nu ar folosi la nimic, spuse Sparrow, care se ridică. De ce
m-ar crede? Din punctul lor de vedere, nu sunt cu nimic mai bună decât
un dezertor. O lovi pe Kira pe umăr. Oricum, nu contează. Nu trebuie să
ne placă unii de alții ca să ne facem treaba. Acum vrei să te dai din
calea mea sau nu?
Kira se dădu la o parte, iar Sparrow șchiopătă pe lângă ea,
lăsând-o singură pe coridor. După ce se gândi puțin, Kira urcă spre
centrul navei și se îndreptă spre puntea de control. Falconi era acolo,
așa cum se așteptase, precum și Nielsen, care arăta mult mai bine decât
cu o zi în urmă.
Ea și prim-ofițerul se salutară, apoi Kira se duse la căpitan.
– Ceva vești?
– Nu, pentru moment.
– Bun. Vreau să-ți cer o favoare.
– Serios? o întrebă el precaut.
– Vii cu mine pe planetă?
Falconi ridică sprâncenele.
– De ce?
În cealaltă parte a camerei, Nielsen se opri din citit ceva pe un
ecran ca să asculte.
– Pentru că nu vreau să fiu singură acolo cu CMU.
– Nu ai încredere în ei? întrebă Nielsen.
Kira ezită preț de o secundă.
– Am mai multă încredere în tine.
Falconi o lăsă să aștepte câteva secunde, apoi spuse:
– Ei bine, azi e ziua ta norocoasă. Deja am aranjat asta cu
Akawe.
– Vii? întrebă Kira uimită.
 – Nu doar eu, ci și Trig, Nielsen și entropiștii.
Prim-ofițerul pufni.
– Fix ce voiam să fac într-o duminică după-amiaza.
Falconi îi zâmbi Kirei.
– Exclus să ajung atât de departe și să nu ies ca să văd
împrejurimile.
Informația mai liniști grijile Kirei.
– Deci Sparrow, Hwa-jung și Vishal vor rămâne la bord?
– Exact. Cei de la CMU vin cu propriul lor doctor. Sparrow nu a
primit încă undă verde, iar Hwa-jung nu încape în exo-ul pe care îl
avem. În plus, vreau ca Hwa-jung să fie pe navă în caz că merge ceva
prost.
Era logic.
– Atunci, cine ia exo-urile? întrebă Kira.
Falconi arătă spre Nielsen.
– Ea și Trig.
– Nu e nevoie. Sunt perfect capabilă să...
Căpitanul nu o lăsă să termine.
– Da, ești, dar prefer ca, pentru excursia asta, echipajul meu să
poarte armură. În plus, niciodată nu mi-au plăcut exo-urile. Sunt prea
restrictive. Prefer un costum simplu.

6.

Restul zilei trecu într-o atmosferă de intensitate tăcută. Echipajul

făcu treabă, pregătindu-se pentru aterizarea pe planetă, în timp ce Kira
trecu în revistă procedurile pentru prevenirea contaminării într-un
mediu extraterestru necunoscut (și unde era posibil să existe forme de
viață). Le știa pe dinafară, dar mereu era bine să le recitească înainte de
începerea unei expediții.
În mod ideal, ar fi petrecut luni întregi, chiar ani, studiind de la
distanță biosfera planetei înainte să îndrăznească să trimită un om pe
suprafața acesteia, dar, având în vedere circumstanțele, era un lux pe
care nu și-l permiteau. Cu toate astea, Kira voia să reducă șansele de
contaminare, din orice direcție, oricât de mult posibil. Planeta era o
sursă incredibilă de informație, ar fi fost o crimă să o infecteze cu
microbi umani. Din păcate, nici măcar cea mai minuțioasă
decontaminare nu putea îndepărta fiecare corp străin de pe suprafața
echipamentului lor, dar aveau să facă tot ce puteau.
După ce se gândi puțin, făcu o listă de recomandări: cele mai
bune practici pentru protejarea locului și a lor, bazate pe experiența ei
profesională. Le trimise lista lui Falconi și lui Akawe.

<Toate astea vor fi o adevărată neplăcere, Navárez.

Să facem decontaminarea de două ori? Să nu atingem niciun
obiect fără permisiune expresă? Să mergem în șir indian?
Fără ventilarea CO2? CMUN are deja propriul set de
protocoale pentru astfel de situații și sunt foarte bune. -
Akawe>

<Ba nu sunt. Nu am mai găsit niciodată un astfel de

loc. Nu putem să greșim. Generațiile viitoare ne vor mulțumi
pentru asta. - Kira>

<Mai întâi trebuie să ne asigurăm că vor exista

generații viitoare. - Akawe>

Bărbatul continuă să mormăie, dar, după alte câteva discuții,

acceptă să-i implementeze recomandările în timpul operațiunii de
aterizare.

<Dar doar asta și sunt, Navárez, recomandări. Pe

teren se întâmplă diverse lucruri și trebuie să ne adaptăm. -
Akawe>

<Atât timp cât încercăm să protejăm acest loc. Atâta

 cer. – Kira>

<Am înțeles. - Akawe>

După asta, Kira se întoarse la examinarea imaginilor trimise de

Gregorovich și de Horzcha Ubuto cu planeta e, precum și cu restul
sistemului. Nu află prea multe, dar nu se lăsă, sperând să mai observe
ceva ce i-ar fi putut ajuta să găsească Toiagul Albastru.
Cina fu mai prietenoasă și mai plină de energie decât cea din
seara anterioară. Nielsen era acolo și, deși toată lumea era puțin
tensionată din cauza călătoriei pe care aveau s-o facă, atmosfera era una
optimistă. Era ca și cum ei, și oamenii în general, ar fi reușit, în sfârșit,
să facă progrese semnificative în privința Meduzelor.
Cele mai multe conversații se învârtiră în jurul a ce puteau să
întâlnească sau nu pe planetă, precum și care erau cele mai bune
echipamente pe care să le ia cu ei. Spațiul era limitat pe naveta CMU,
așa că trebuiau să aleagă cu înțelepciune.
Așa cum se așteptase Kira, Sparrow fu nemulțumită că avea să
rămână pe Wallfish (lui Hwa-jung nu păru să-i pese), la care Falconi îi
spuse:
– Când nu o să mai trebuiască să-mi fac griji că o să-ți spinteci
din nou stomacul, atunci poți să te sui într-un exo și nicio secundă mai
devreme.
Sparrow nu mai insistă, dar Kira își dădu seama că femeia nu
era fericită. Ca să-i distragă atenția, îi spuse:
– Sunt curioasă, Sparrow e prenumele tău sau numele de
familie? Nu mi-ai spus niciodată.
– Nu? Sparrow luă o gură de vin. Ca să vezi.
– Numele ei e trecut doar Sparrow pe buletin, spuse Falconi,
care se aplecă spre Kira.
– Serios? Ai un singur nume?
O licărire apăru în ochii lui Sparrow.
– Doar unul la care să răspund.
 „Pun pariu că pușcașii marini ar putea să-mi spună sigur”, se
gândi ea, dar Kira nu avea de gând să-i întrebe.
– Și tu? zise ea, uitându-se la Trig.
Puștiul bombăni și își înfundă capul între mâini.
– Hai, chiar trebuia să întrebi?
– Ce e?
Restul echipajului începu să zâmbească.
Vishal își așeză cana pe masă și arătă cu degetul spre Trig.
– Tânărul nostru companion are un nume extrem de interesant,
zău așa.
– Trig e doar porecla, spuse Sparrow. Numele lui adevărat e...
– Nuuuuu! strigă puștiul, în timp ce se înroși. Mătușa mea a avut
un simț al umorului foarte ciudat, da?
– Probabil că așa a și fost, de l-a numit pe săracul copil
Epiphany Jones, îi spuse Vishal Kirei.
Și toată lumea, cu excepția lui Trig, râse.
– E un nume... unic, spuse Kira.
– Stai, că nu e tot, zise Falconi. Spune-i cum l-am găsit pe Trig.
Puștiul scutură din cap, în timp ce restul începură să vorbească
în același timp.
– Haide, nu povestea aia!
– O, ba da, zise Sparrow zâmbind.
– De ce nu-mi spui chiar tu? îl întrebă Kira.
Puștiul se strâmbă.
– Era dansator, spuse Hwa-jung și făcu un semn din cap, ca și
cum tocmai i-ar fi împărtășit un secret foarte important.
– Dansator, deci? zise Kira, în timp ce-l analiza.
– Pe stația Undset, în jurul lui Cygni B, adăugă Vishal. Își
câștiga traiul dansând într-un bar, pentru mineri.
– Nu era așa! protestă Trig.
Ceilalți încercară să intervină, dar puștiul își ridică vocea.
– Nu, serios, chiar nu a fost așa. Prietenul meu lucra acolo și
încerca să găsească un mod de a atrage clienți. Așa că mi-a venit ideea
asta. Am pus niște bobine Tesla pe scenă și le-am folosit ca să facem
muzică. Apoi am modificat un costum ca să funcționeze pe post de
cușcă Faraday și am stat între bobine, prinzând fulgere cu mâinile, cu
brațele, genul ăsta de lucru. Era grozav.
– Și nu uita de dans! spuse Falconi, zâmbind.
Trig ridică din umeri.
– Și ce dacă am dansat puțin?
– Eu nu am fost acolo, zise Nielsen, care-și așeză mâna pe brațul
Kirei, dar am auzit că era foarte... entuziast.
În ciuda jenei sale evidente, Trig păru oarecum mândru de lauda
prim-ofițerului, chiar dacă era în glumă.
– Chiar era. Era, adăugă Vishal.
Kirei i se făcu milă de disconfortul puștiului și schimbă
subiectul:
– Ce fel de muzică era?
– În cea mai mare parte, scramrock. Thresh. Genul ăsta de
lucruri.
– Și de ce ai plecat?
– Nu aveam niciun motiv ca să rămân, mormăi el și bău restul
de apă.
O atmosferă sumbră înăbuși conversația. Apoi Falconi se șterse
la gură cu un șervețel și spuse:
– Știu ce îți trebuie.
– Ce? întrebă Trig, în timp ce își privea farfuria.
– O experiență religioasă.
Puștiul pufni, apoi buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet
reticent.
– Da, bine. E posibil să ai dreptate.
– Bineînțeles că am dreptate, spuse Falconi.
Cu un nou entuziasm, Trig mâncă tot ce mai avea în farfurie,
mestecă și înghiți.
 – O să regret asta, spuse el, zâmbind în timp ce se ridica în
picioare.
– Vezi să nu te rănești, spuse Hwa-jung.
– Hai, mănâncă tot de data asta, zise Sparrow.
– Video! Fă un video! strigă Falconi.
– Ai grijă doar să te speli după, zâmbi Nielsen.
– Da, doamnă.
Kira îi privi confuză.
– O experiență religioasă.
Falconi își duse farfuria la chiuvetă.
– Trig are o pasiune neobișnuită pentru ardeii iuți. În trecut, a
luat un Black Nova de la un pasionat de tehnologie de pe Eidolon.
– Să înțeleg că Black Nova e un tip de ardei iute.
– Cel mai picant din galaxie, zise Trig, încântat.
– Se spune că e atât de iute, încât, dacă ești destul de idiot să
mănânci unul, o să vezi fața lui Dumnezeu. Asta sau o să leșini și o să
mori.
– Hei, protestă Trig. Nu e chiar așa de rău.
– Ha!
– L-ai încercat? îl întrebă Kira pe Falconi.
Bărbatul clătină din cap.
– Prefer să nu-mi distrug stomacul.
Kira se uită apoi la Trig.
– De ce îți place așa de mult?
– Păi, dacă nu ai destulă mâncare, sosul iute ajută, știi? Taie
foamea. Asta m-a atras la ardeii iuți. Asta și faptul că îmi place
provocarea. Îmi dă o senzație de control. După o perioadă, nici nu mai
doare și doar mă simt fericit! Și amețit!
– Spui că ajută cu foamea? Kira începea să înțeleagă.
– Da. Trig își duse vasele în chiuvetă și apoi ieși în grabă din
cantină. Urați-mi noroc!
Kira luă o gură de chell.
 – Ar trebui să așteptăm? întrebă ea, uitându-se la ceilalți.
Falconi activă ecranul holografic de pe masa lui.
– Dacă vrei.
– Acum ceva timp, Trig a menționat că era criză de alimente pe
stația Undset...
Sparrow se încruntă.
– Dacă așa vrei să-i spui. Eu aș zice că a fost o greșeală enormă.
– Ah?
– Da. La cum am înțeles eu situația, transportul subluminic
trebuia folosit ca să realimenteze Undset de pe Cygni. Evident că s -a
stricat. O nimica toată, nu? Stația avea un grădină hidroponică, plus
provizii multe de mâncare. Singura problemă era...
– Singura problemă, spuse Falconi, care se uita la hologramă,
era că intendentul îi păcălise. Mai puțin de o treime din mâncare era
acolo și cea mai mare parte era putrezită. Sigilii defecte sau ceva de
genul ăsta.
Kira scânci.
– La naiba.
– Poți să mai spui o dată. Când și-au dat seama exact cât de
gravă era situația, stația aproape că rămăsese fără mâncare, iar
transportorul de înlocuire ajungea abia peste câteva săptămâni.
– Săptămâni? De ce așa mult? Cygni B nu e atât de departe de
A.
– Birocrație. A fost nevoie de timp să strângă proviziile, să
pregătească o navă și tot așa. Se pare că nu aveau transporturi FTL
aranjate atunci, așa că au fost nevoiți să facă totul subluminic. A fost o
întreagă colecție de greșeli.
– Din ce a zis Trig, interveni Sparrow, situația a fost foarte rea
pe Undset înainte să apară noul transport. Se pare că i-au aruncat în
spațiu pe intendent și pe comandantul stației.
– Thule! Acum cât timp s-a întâmplat asta? întrebă Kira.
Sparrow se uită la Falconi.
 – Când, acum 10-l2 ani?
– Cam așa, încuviință bărbatul.
Kira își privi mâncarea, gândindu-se.
– Trig era probabil foarte mic pe atunci.
– Da.
– Nu e de mirare că a vrut să scape de pe Undset.
Falconi își îndreptă din nou atenția spre hologramă.
– Nu a fost singurul lui motiv, dar da.

7.

Peste patruzeci de minute, încă mai erau în cantină, iar Trig se

întoarse. Obrajii îi erau roșii. Ochii umflați, cu vene roșii și sticloși.
Pielea îi era lucioasă de la transpirație, dar părea fericit, aproape
euforic.
– Cum a mers, puștiule? întrebă Sparrow, sprijinindu-se de
perete.
Trig zâmbi și își umflă pieptul.
– Grozav, dar, la naiba, ce mă doare gâtul.
– Nu înțeleg de ce! spuse Nielsen pe un ton sec.
Puștiul o luă spre bucătărie, apoi se opri și se uită la Kira.
– Îți vine să crezi că mâine chiar o să explorăm ruine
extraterestre?
– Ești nerăbdător?
Trig încuviință, serios, dar în continuare entuziasmat.
– Da, dar mă întrebam ce se întâmplă dacă ei încă mai sunt pe
acolo...
– Și eu aș vrea să știu asta, șopti Nielsen.
În gând, Kira îl văzu din nou pe Cel Măreț aruncând Toiagul
Albastru în jos și o planetă întunecată și mizerabilă dispărând de pe cer.
– Să sperăm că sunt într-o dispoziție bună.

8.
 Întrebarea finală a lui Trig încă îi mai răsuna în minte Kirei când
se întoarse în cabină: „Ce se întâmplă dacă ei încă mai sunt acolo?” Da,
chiar, ce se putea întâmpla? Verifică progresul navei pe consolă: cursul
era neschimbat, planeta e fiind acum mai luminoasă decât orice stea
vizibilă. Se întinse apoi pe pat și închise ochii.
Grijile de mâine trebuiau să aștepte ziua de mâine.
Dormi și, de data asta, nicio amintire nu o invadă.

9.

Un țiuit persistent o trezi.

Iritată, Kira se forță să deschidă ochii. Pe hologramă, văzu ora:
03.45. Mai aveau 15 minute până la plecare. Mormăi și se dădu jos din
pat, simțind fiecare secundă pierdută de somn. Apoi își dădu seama că
uitase să-și pună alarma. Oare Gregorovich era responsabil?
În timp ce se îmbrăca, Kira deschise o fereastră nouă și trimise
un singur rând minții navei:

Mulțumesc. - Kira

Peste o secundă, primi și răspunsul:

De Nada. - Gregorovich

Era bine să te porți frumos cu mințile navei, mai ales dacă nu

erau tocmai normale.
Încă morocănoasă, Kira fugi prin navă și se urcă spre centrul ei.
Propulsia nu se oprise, ceea ce însemna că naveta nu ajunsese încă. Ce
bine. Nu întârziase.
Găsi echipajul, împreună cu cei doi entropiști și patru pușcași
marini în armură, în partea de sus a navei, lângă trapă.
– Era și timpul, spuse Falconi, care îi aruncă o armă.
Bărbatul purta costumul mulat, inclusiv casca, iar lansatorul său
imens de grenade, Francesca, îi era atârnat la spate.
 – E închisă naveta? întrebă Kira.
Ca un răspuns, se auzi alarma propulsoarelor, iar Gregorovich
spuse:
– Inițiez manevrele de andocare cu Ilmorra CMUS. Vă rog să vă
țineți de cel mai apropiat mâner, să vă puneți centura și/sau pernuțele
adezive.
Vishal o văzu căscând și îi oferi o pastilă de AcuWake.
– Poftim, domnișoară Kira. Încearcă asta.
– Nu cred că...
– Poate nu te va ajuta, dar eu zic că merită să încerci.
În continuare suspicioasă, Kira băgă capsula în gură. Aceasta îi
explodă între dinți cu un gust intens, destul de puternic încât să o
mănânce nasul și să-i lăcrimeze ochii. În doar câteva secunde, epuizarea
și ceața mentală începură să se disipeze, și se simți ca și cum ar fi
dormit toată noaptea. Uimită, se uită la doctor:
– A funcționat! Cum de a funcționat?
Un zâmbet viclean apăru pe fața doctorului, care își lovi o parte
a nasului.
– Mă gândeam eu că e posibil s-o facă. Medicamentul se duce
direct în sânge, apoi la creier. E foarte rapid, prin urmare e foarte dificil
pentru Lamă Delicată să îl oprească fără să-ți rănească creierul. Și e
menit să ajute, da, deci poate xeno știe că nu e cazul să intervină.
Oricare ar fi fost explicația, Kira fu recunoscătoare pentru
ajutorul chimic. Nu-și permitea să fie obosită tocmai atunci. Apoi toată
senzația de greutate o părăsi și i se făcu greață.
Andocarea fu rapidă și eficientă. Naveta CMU se apropie de
Wallfish din față, astfel că niciuna din nave nu era afectată de radiația
provenită de la scuturile de protecție. Se atinseră, bot în bot și, în acel
moment, un tremur de lumină trecu peste Wallfish.
Trapele unite se deschiseră. Un pușcaș marin își băgă capul din
cealaltă parte.
– Bun venit la bord, spuse el.
Falconi îi zâmbi Kirei.
– E timpul să ne băgăm nasul pe unde nu ne fierbe oala.
– Hai s-o facem, zise ea și sări pe Ilmorra.
 C APIT OLUL II
* * * * * * *

A CAELO USQUE AD CENTRUM

1.

Kira se uită pe interfață în timp ce Wallfish și Darmstadt se

îndepărtau: două puncte luminoase care dispărură în neant. Navele se
mișcau ca o pereche unită, în drum spre asteroidul pe care-l aleseseră
pentru extracție. În spatele lor, Bughunt era o sferă roșiatică, un cărbune
pe moarte aflat într-un câmp de negru.
Kira stătea pe un scaun de lângă perete, având centura pusă,
alături de Falconi. Restul membrilor echipajului aveau și ei centurile
puse, cu excepția celor care purtau armurile, precum Trig și Nielsen.
Aceștia stăteau prinși în anumite puncte, aproape de partea din spate a
navei.
Erau douăzeci și unu de oameni în grup. Paisprezece dintre ei,
inclusiv Hawes și cei trei pușcași marini de pe Wallfish, purtau costume
exo. Două dintre costumele exo CMU păreau a fi variante ale armurii
grele: tancuri ambulante cu tunuri portabile atașate de partea din față a
armurii.
Cei mai mulți dintre pușcașii marini erau bărbați care se
oferiseră voluntari, deși Akawe își trimisese și secundul, pe Koyich, ca
să supravegheze operațiunea. Bărbatul cu ochi galbeni tocmai îi spunea
lui Falconi:
– Dacă noi îți spunem să sari, tu sari, e clar?
– Da, zise Falconi, care nu părea însă fericit.
– Nu știu de ce a fost de acord căpitanul să vină în această
misiune niște aventurieri ca voi, dar ordinele sunt ordine. Dacă situația
ia o întorsătură proastă, să nu ne stați în cale, da? Dacă intrați în linia de
foc, o să tragem prin voi, nu pe lângă, e clar?
Expresia lui Falconi deveni și mai rece.
– O, am înțeles.
În mintea ei, Kira bifa căsuța „nemernic”în dreptul numelui lui
Koyich.
Deasupra, rândurile de lumini se modificară, de la un alb
strălucitor cu iluminare completă la o strălucire mov cu ultraviolete
iradiante, iar rafale de gaze o acopereau pe ea și pe ceilalți pasageri de
la jeturile montate de-a lungul pereților.
Ilmorra era structurată altfel decât Valkyrie, dar era destul de
similară încât să aibă o senzație puternică de déjà vu. Încercă să lase
la o parte emoția și să se concentreze pe prezent. Orice se întâmpla pe
planetă, nu aveau să rămână în navă. Nu când Darmstadt și Wallfish
erau în apropiere. Chiar și așa, era tulburător să fie pe o navă atât de
mică, atât de departe de orice sistem colonizat de oameni. Erau cu
adevărat exploratori ai necunoscutului.
Aveau destulă mâncare cât să stea pe planetă o săptămână. Dacă
era nevoie, Darmstadt putea să le-o arunce din orbită odată ce se
întorcea de pe centura de asteroizi. Dacă se loveau de complicații
neprevăzute, puteau sta pe planetă până când găseau Toiagul Albastru
sau puteau determina cu certitudine că nu era acolo. Întoarcerea la nave
avea să fie o mare bătaie de cap, nu doar din cauza combustibilului de
care era nevoie pentru ca naveta să ajungă înapoi pe orbită, dar și din
cauza decontaminării prin care trebuiau să treacă pentru a fi primiți
înapoi la bord.
Ca toți cei care nu purtau un exo, Kira avea un costum din piele,
pe care-l purtase de când părăsiseră planeta, și o cască. Toată lumea, cu
excepția entropiștilor, care își transformaseră cumva materialul
inteligent al robelor lor în costume mulate, cu vizoare și căști. Ca
întotdeauna, tehnologia lor era impresionantă.
Costumele erau necesare, indiferent de preocupările de
bioizolare. Analiza spectografică arăta că atmosfera planetei avea să-i
omoare fără protecție (nu imediat, dar destul de repede).
Wallfish și Damrstadt încetiniseră considerabil în timp ce se
apropiau de planetă, dar niciuna din nave nu se opri complet, ceea ce îi
lăsase navetei Ilmorra câteva ore de propulsie înainte să intre pe orbită.
Kira închise ochii și așteptă.

2.

Țiuitul alarmelor o trezi pe Kira. Luminile roșii străluceau

deasupra lor, iar pușcașii marini țipau unii la alții într-un jargon pe care
nu-l înțelegea.
– Ce se întâmplă? întrebă ea.
Nimeni nu-i răspunse, dar Kira văzu răspunsul cu ochii ei când
își activă interfața.
Nave. Multe nave care ieșeau din FTL. Meduzele.
Un impuls de adrenalină făcu inima Kirei să bată cu putere, iar
Lama Delicată se răsuci sub costumul ei. Kira analiză detaliile. Patru,
cinci, șase nave apăruseră până acum. Intraseră în spațiul normal destul
de departe de centrul sistemului, o eroare a sistemelor lor de navigație
poate, dar la ce viteză aveau navele Meduzelor, nu aveau cum să fie la
mai mult de câteva ore distanță la viteză maximă.
Șapte nave.
Lângă ea, Falconi vorbea frenetic în microfonul căștii. În
mijlocul navetei, Koyich făcea același lucru.
– La naiba, zise Sanchez. Cred că Meduzele erau deja aici,
căutând Toiagul Albastru.
Un zgomot puternic se auzi când Tatupoa lovi armura lui
Sanchez.
– Nu, idiotule. Ne-au luat urma, asta au făcut. Altfel
sincronizarea nu se potrivește.
– E prima oară când îi văd făcând asta. Nemernicii! interveni
caporalul Nishu.
– Cumva, și-au dat seama cum să ne găsească, chiar și cu toate
ajustările de direcție, rosti locotenentul Hawes, apoi scutură din cap. Nu
e bine.
– Ce ajustări de direcție? întrebă Kira.
Nishu fu cel care îi răspunse:
– De fiecare dată când ieșim din FTL ca să scăpăm de căldură,
facem o mică schimbare de curs. Nu mai mult de un grad sau o
fracțiune de grad, dar îndeajuns cât să deruteze pe oricine încearcă să
stabilească destinația finală. Nu e mereu de ajutor în Ligă, unde stelele
sunt atât de apropiate, dar este un lucru important dacă mergi din Cygni
la Eidolon.
Koyich și Falconi încă vorbeau în microfoane.
– Wallfish a făcut și ea aceste schimbări? întrebă Kira.
Hawes încuviință.
– Horzcha le-a coordonat cu mintea navei tale. Ar fi trebuit să le
împiedice pe Meduze să ne dea de urmă, dar se pare că nu a fost așa.
„Urmărirea după lumină.”
Kira își aminti termenul din Șapte Minute către Saturn, filmul
de război care-i plăcea atât de mult lui Alan. Conceptul era destul de
simplu. Dacă voiai să vezi ce se întâmplase într-un loc înainte de
momentul sosirii tale, nu trebuia decât să călătorești FTL și să zbori din
acel loc până când străbăteai o distanță mai mare decât lumina
evenimentului. Apoi, pur și simplu, îți parcai nava în spațiul liber,
deschideai telescopul și așteptai.
Detaliile imaginilor primite aveau să fie limitate de mărimea
echipamentului de la bord, dar chiar și la distanțe interstelare, era destul
de ușor să vezi ceva precum, să zicem, Wallfish și Darmstadt, sărind în
FTL. Unitățile navelor erau niște torțe încinse pe fundalul spațiului și
erau foarte simplu de găsit și de urmărit.
Kira se supără pentru că nu se gândise mai devreme la această
posibilitate. Bineînțeles că Meduzele ar fi făcut orice le stătea în putere
ca să descopere unde se dusese Lamă Delicată după momentul Cygni
61. De ce n-ar fi făcut-o? Știa cât de important era xeno pentru ele.
Cumva, odată cu apariția Coșmarurilor, presupusese că Meduzele vor
avea lucruri mai importante pentru care să-și facă griji.
Se părea însă că lucrurile nu stăteau așa.
Falconi țipă ceva în cască, însă Kira nu auzi decât versiunea
înfundată, deoarece dispozitivul lui era închis. Apoi bărbatul își lăsă
capul pe spate, lipit de perete, cu o expresie sumbră pe față. Îi bătu în
vizor și el o privi.
– Ce este? întrebă ea.
– Suntem prea departe pentru ca Wallfish să ajungă aici înaintea
Meduzelor, se încruntă Falconi. Și chiar dacă ar putea să o facă,
rezervoarele sunt goale mai mult de jumătate, și nu au cum să... Se opri
și se uită la Trig. Șansele nu sunt bune, ca să zic așa.
– Mergem tot înainte, spuse Koyich, destul de tare încât să fie
auzit prin toată naveta. Singura noastră șansă e să găsim acest toiag
înaintea Meduzelor. Dacă o facem, ai face bine să îl folosești, Navárez.
Kira făcu un semn rapid din cap și, cu toate că era departe de a fi
sigură, spuse:
– Pune-mi toiagul în mâini și o să avem o surpriză mare pentru
Meduze.
Koyich păru satisfăcut de afirmația ei, dar un mesaj îi apăru în
interfață.
 <Ești sigură? - Falconi>

<Xeno pare să știe cum să-l folosească, așa că... să

sperăm. - Kira>

Apoi se auzi din nou alarma propulsoarelor și o pătură de plumb

se lăsă asupra Kirei în timp ce viteza navetei Ilmorra ajunsese la 2G.
– Timp estimat de sosire pe Nidus, 14 minute, spuse
pseudo-inteligența navetei.
– Nidus? întrebă Nielsen, înainte să o poată face Kira.
– Ăsta e numele nostru neoficial pentru planetă, răspunse
locotenentul Hawes. E mai ușor de ținut minte decât o literă oarecare.
Kira consideră că i se potrivea. Închise ochii și își mută interfața
pe camerele exterioare ale navetei. Curba planetei se ridica în fața lor,
jumătate în umbră, jumătate în lumină, cu linia mediană fiind un tărâm
sumbru care le împărțea pe cele două de la un pol la celălalt. Inele de
nori învolburați acopereau mijlocul sferei, furtuni uriașe alimentate de
căldura transferată din partea cu soare. Nidus.
Vertijul o făcu pe Kira să apuce brațele scaunului deoarece,
pentru o clipă, avu senzația că atârnau deasupra unei prăpăstii enorme,
fiind pe cale să cadă.
Nu era nevoie, dar pseudo-inteligența oferea actualizări
continue, poate pentru că era liniștitor sau poate pentru că acesta era
protocolul CMU:
„Reluarea imponderabilității în cinci... patru... trei... doi...”
Pătura principală dispăru, iar Kira își înghiți greața în timp ce
stomacul încercă să-i evadeze prin gură.
– Începe schimbarea axului z.
Simți o împunsătură în partea dreaptă a corpului, iar Nidus
dispăru, fiind înlocuită de profunzimea spațiului, în timp ce Ilmorra se
tot învârtea, apoi o altă împunsătură când se opri. Își închise interfața și
se concentră pe controlarea stomacului său rebel.
– Retragerea radiatoarelor... T-minus un minut, 15 secunde până
la intrarea în atmosferă.
Timpul trecea groaznic de lent. Apoi:
– Contact în zece... nouă... opt...
În timp ce pseudo-inteligența își continua numărătoarea, Kira
analiză Meduzele. Patru dintre nave își schimbaseră cursul, fiind pe
urma navetei lor. Celelalte trei o luau spre centura de asteroizi, probabil
ca să-și alimenteze rezervoarele, la fel ca Darmstadt și Wallfish. Pentru
moment, niciunul dintre extratereștri nu părea interesat de atacarea
vreuneia dintre nave, dar Kira știa că acest lucru avea să se schimbe.
– Contact.
O trepidație străbătu Ilmorra, iar Kira se întoarse la scaunul ei,
în timp ce vibrațiile se transformară într-un zgomot asurzitor. Se uită
repede afară, prin camerele cu vedere spre partea din spate. Un perete
de flăcări o întâmpină. Tremură și opri transmisia.
– Inițiez frânarea, spuse pseudo-inteligența.
O lovitură puternică o împinse pe Kira în scaun. Scrâșni din
dinți, recunoscătoare pentru sprijinul Lamei Delicate. Trepidațiile se
intensificară, iar Ilmorra se zgudui destul de tare încât capul Kirei să se
dea pe spate și dinții să-i clănțăne.
Mai mulți pușcași marini exclamară: '
– Oooo, mamă! Călărim dragonul!
– Apas-o, omule!
– E ca săritul orbital cu parașuta, de acasă!
– Asta da aterizare serioasă!
O parte din Kira se gândi că lui Sparrow i-ar fi plăcut turbulența.
Apoi sunetul motoarelor se schimbă, devenind mai adânc, mai discret,
și vibrațiile se intensificară ca frecvență.
– Unitatea de fuziune trece la operațiunea de ciclu închis, spuse
pseudo-inteligența.
Asta însemna că erau cam la nouăzeci de kilometri de sol. Sub
acea înălțime, densitatea atmosferei avea să provoace destulă
împrăștiere termică a luminii încât un reactor cu ciclu deschis să
topească partea din spate a navetei. Nu numai asta, dar o evacuare
neprotejată avea să iradieze tot ce se afla lângă zona de aterizare.
Problema cu operațiunea cu ciclu închis era însă că reactorul
devora hidrogen de aproape zece ori mai mult decât în mod normal. În
situația de față, Kira își făcea griji că vor avea nevoie de tot
combustibilul posibil ca să scape de Meduze.
Asta dacă nu putea să pună mână pe Toiagul Albastru.
Pereții etanși din jurul lor scârțâiau și, undeva, o bucată de
echipament zăngănea pe jos.
Kira se uită la camere: un strat de nori ascundea priveliștea,
după care se dădură la o parte și Kira văzu încrețitura mică a munților
spre care se îndreptau. Complexul Celor Dispăruți abia dacă se vedea,
fiind o sclipire de linii albe ascunse adânc în valea umbrită.
Ilmorra se zgudui din nou, chiar mai puternic decât înainte.
Durerea străbătu limba Kirei, iar sângele îi umplu gura când își dădu
seama că se mușcase. Tuși când sângele se scurse pe partea greșită.
– Ce a fost asta? țipă ea.
– Parașute pentru frânare, răspunse Koyich cu o voce enervant
de calmă.
Kira putea jura că bărbatului îi făcea plăcere ce se întâmpla.
– Ajută la economisirea combustibilului! adăugă Sanchez.
Kira aproape că izbucni în râs la auzul acestei absurdități.
Zgomotul de afară al vântului se îmblânzi, iar presiunea de pe piept se
relaxă. Inspiră adânc. Nu mai era mult...
Se auziră propulsoarele RCS: explozii scurte deasupra și
dedesubt, de-a lungul calei. Nava se legănă și păru să se întoarcă ușor
spre Kira. Ajustări ale stabilității, care repoziționau Ilmorra pentru
aterizare.
Kira numără secundele. Trecu aproape jumătate de minut, iar
apoi propulsia bruscă o aruncă în scaun. Îi era greu să respire. Ilmorra
trepidă și se legănă, greutatea Kirei se normaliză, iar din spatele navei
se auziră niște zgomote puternice. Apoi motoarele se opriră și urmă o
nemișcare șocantă.
Se apropiau de planetă.
 C APIT OLUL III
* * * * * * *

CIOBURI

1.

– Am ajuns, spuse Kira.

După ce călătorise atât de mult timp, sosirea la destinație părea
ireală. Falconi își dezlegă centura.
– E timpul să-i întâlnim pe localnici.
– Nu încă, spuse Koyich, ridicându-se. Ochi și urechi, maimuțe
urâte. Exo sunt liberi să se decupleze. Luați-vă armele. Și nu aduceți
dronele alea în aer decât când vă spun eu. M-ați auzit! Haideți!
În jurul lor, naveta se transformă într-o forfotă de activitate în
timp ce pușcașii marini se pregăteau pentru lansare. Înainte să deschidă
trapa, verificară atmosfera pentru factori de risc necunoscuți, apoi
scanară zona înconjurătoare pentru semne de mișcare.
– E ceva? întrebă Koyich.
– Nu, domnule.
– Verifică semnalele termice.
 – Am făcut asta deja, domnule. Nu e nimic aici.
– Bun. Porniți. Exo, luați-o înainte.
Kira se trezi înghesuită între cei doi entropiști, în timp ce
pușcașii marini se așezară în dreptul trapei.
Veera spuse:
– Nu este foarte...
– ...palpitant? termină Jorrus.
Kira strânse și mai strâns arma.
– Nu știu dacă ăsta e cuvântul pe care l-aș alege.
Nici măcar nu știa ce simțea. O combinație puternică între frică
și anticipare și... și nici măcar nu suporta să se gândească la asta.
Trebuia să-și păstreze emoțiile pentru mai târziu. În acel moment, avea
o treabă de făcut. Se uită la Trig. Puștiul era palid în spatele vizorului,
dar tot părea incredibil de nerăbdător să vadă unde aterizaseră.
– Cum te simți? îl întrebă ea.
Puștiul încuviință, cu privirea fixată asupra trapei.
– Bine.
Aceasta se deschise cu un zgomot puternic și o coroană de
condensare se scurse în jurul marginilor ușii în timp ce aceasta se
retrăgea. Lumina roșie și monotonă de pe Bughunt se revărsă înăuntru,
formând un oval alungit pe puntea striată. Se auzi șuierul singuratic al
vântului. Koyich făcu un semn cu mâna și cei patru pușcași marini
ieșiră afară. După câteva clipe, unul dintre ei spuse:
– Cale liberă.
Kira fu nevoită să aștepte până când pușcașii marini rămași
ieșiră din navetă și le făcură semn, ei și entropiștilor, să îi urmeze.
Afară, lumea era împărțită în două. Spre est, cerul ruginiu
arunca o strălucire de seară și Bughunt se înălța deasupra orizontului
chinuit - o sferă roșie, umflată, mult mai puțin luminoasă decât Epsilon
Indi, soarele copilăriei Kirei. Spre vest se întindea un tărâm al
întunericului continuu, învăluit într-o noapte fără stele. Nori groși
atârnau jos deasupra pământului, roșii, portocalii și mov, înnodați cu
vârtejuri alimentate de vântul care nu se oprea. Fulgerele luminau
profunzimile împăturite ale norilor, iar zgomotul tunetelor din depărtare
se auzea pe toată întinderea.
Ilmorra aterizase pe ce părea să fie o fâșie de pietre pentru pavaj
crăpate. Mintea Kirei le catalogă automat ca fiind artificiale, dar se
atenționă să nu facă presupuneri.
În jurul zonei de aterizare erau câmpuri deschise, acoperite cu
ceva ce arăta ca mușchiul negru. Câmpiile erau urmate de dealuri, iar
acestea de munți. Vârfurile acoperite cu zăpadă erau marcate de trecerea
timpului, dar siluetele lor întunecate aveau o constituție solidă, fiind în
continuare intimidante. Ca și pe câmpii și pe dealuri, vegetație neagră și
lucioasă creștea pe pantele munților - neagră, ca să absoarbă mai bine
lumina roșie venită de la steaua-părinte.
Clădirile pe care le identificase din spațiu nu erau vizibile. Se
aflau mai departe, în vale, în spatele muntelui vecin, poate la doi sau
trei kilometri depărtare (mereu îi era greu să judece distanțele pe
planetele noi. Densitatea atmosferei, curba orizontului și mărimea
relativă a obiectelor din apropiere erau toate lucruri cu care te obișnuiai
în timp).
– Spectaculos, spuse Falconi, venind lângă ea.
– Arată ca un tablou, rosti Nielsen, care li se alătură.
– Sau o imagine dintr-un joc, adăugă Trig.
Pentru Kira, locul părea străvechi. Părea improbabil să fi fost
casa Celor Dispăruți, deoarece ar fi fost extrem de dificil pentru o
specie conștientă și avansată tehnologic să evolueze pe o planetă în
rotație sincronă, dar nu avea niciun dubiu că Cei Dispăruți se stabiliseră
acolo în urmă cu mult timp și pentru mult timp.
Pușcașii marini se grăbeau să pună autoturnuri în jurul navetei,
să ridice drone în aer (care stăteau îndreptate spre cer cu un zgomot
iritant) și să plaseze senzori, activi și pasivi, pe un perimetru mare.
– Adunarea! strigă Koyich, iar pușcașii marini se strânseră în
fața trapei acum închise. Apoi bărbatul se duse spre locul unde se aflau
Kira, Falconi și entropiștii și spuse: Avem două ore înainte ca Meduzele
să intre pe orbită.
Inima Kirei se strânse.
– Nu e destul timp.
– E tot timpul pe care-l avem, spuse Koyich. Nu vor risca să ne
lovească cu bombe, proiectile sau bare ale zeilor, deci...
– Poftim?
– Proiectile kinetice, rosti Falconi. Bucăți mari și greoaie de
tungsten sau ceva de genul ăsta. Impactul lor e aproape la fel de
puternic precum cel al armelor nucleare.
– Așa. Meduzele nu vor risca să te distrugă pe tine sau toiagul.
Vor trebui să vină aici personal. Dacă putem intra în clădirile pe care
le-ai văzut mai devreme, putem să-i întârziem. Dacă îi reținem destul de
mult, Darmstadt e posibil să ne poată trimite întăriri. Un lucru e sigur,
asta nu o să fie o luptă câștigată în spațiu.
– Presupun că putem să uităm de procedurile de siguranță
prevăzute, rosti Kira.
– Ai putea spune asta, mormăi Koyich.
Prim-ofițerul strigă câteva comenzi și, în doar câteva clipe,
grupul lor porni cu viteză peste pietrele sparte, fiecare pas al celor
paisprezece seturi de armuri zguduind solul. Doi dintre soldații de pe
Darmstadt rămaseră în urmă, cu naveta. Când Kira se uită înapoi, îi
văzu mișcându-se în jurul acesteia, verificându-i scutul de căldură.
Vântul o împinse constant pe Kira într-o parte. După ce
petrecuse atâta timp pe nave și pe stații, mișcarea aerului părea ciudată.
În plus, solul era accidentat.
Făcu în minte calculele. Trecuseră aproape șase luni de când
fusese pe Adrasteia. Șase luni de camere închise, lumini artificiale și
mirosul corpurilor înghesuite.
Fâșii de mușchi negru îi trosneau sub ghete. Mușchiul nu era
singura vegetație din apropiere. Mai erau grămezi de lujeri bombați
(presupunând că erau plante) care creșteau pe formațiunile stâncoase
din zonă. Lujerii cădeau ca niște șuvițe de păr unsuros peste fața pietrei.
Kira observă trăsăturile diferite: structuri ca niște frunze, cu vene care
formau nervuri reticulate, asemănătoare cu dicotiledonatele de pe
Pământ. Ramuri împleticite, cu șanțuri adânci pe tulpini. Fără flori
vizibile sau fructe.
Una era să se uite, dar ce voia ea cu adevărat era să ia o mostră
din celulele plantei și să sape în biochimia ei. Acolo se afla adevărata
magie. Era un biom cu totul nou, care putea fi explorat, însă nu îndrăzni
să se oprească pentru a afla ceva despre el.
Ocoliră baza muntelui și, printr-o înțelegere tacită, nouăsprezece
dintre ei se opriră.
Înaintea lor, în adâncitura joasă din capătul văii, se afla
complexul de clădiri extraterestre. Așezarea se întindea pe câțiva
kilometri, fiind chiar mai mare decât Highstone, capitala planetei
Weyland (nu că acesta ar fi fost mare, mai ales după standardele Ligii;
numai optzeci și patru de mii de oameni locuiau acolo când plecase
Kira).
Turnuri înalte, fusiforme, se înălțau spre cer, albe ca osul și
acoperite cu o scufie dintr-un mușchi rapace, care se insinuase în fiecare
fisură și în fiecare defect al structurii. Prin pereții sparți erau vizibile
camere de toate mărimile, acum acoperite cu praf și ascunse de lianele
oportuniste. Adunări de clădiri mai mici se înghesuiau în spațiile dintre
turnuri, toate având acoperișuri conice și ferestre ca niște lănci, fără
geamuri sau altceva care să le acopere. Nu existau decât câteva linii
drepte, iar estetica arhitecturii era dominată de cupole.
Chiar și în acea stare, pe jumătate distruse, clădirile aveau o
anumită eleganță, pe care Kira o văzuse numai în artă sau în
videoclipuri despre vechile comunități de pe Pământ. Totul la acel
complex părea intenționat, de la curbura pereților la structura aleilor
care șerpuiau ca niște râuri prin așezare.
Locul era, fără doar și poate, abandonat. Însă în lumina apusului
etern, sub platoul de nori arzători, era ca și cum orașul nu ar fi fost
mort, ci doar adormit, ca și cum ar fi așteptat un semnal ca să revină la
viață și să reînvie fosta sa glorie.
Kira expiră. Uimirea o lăsase fără cuvinte.
– Thule, spuse Falconi, rupând vraja.
Bărbatul părea să fie la fel de marcat ca și ea.
– Încotro? întrebă Koyich.
Îi luă Kirei ceva timp până să-și limpezească mintea destul încât
să răspundă.
– Nu știu. Nu-mi sare nimic în evidență. Trebuie să ajung mai
aproape.
– Înainte! strigă Koyich și continuară în josul pantei, spre oraș.
Lângă Kira, entropiștii rostiră:
– Suntem, într-adevăr, binecuvântați să vedem asta, Prizoniere.
Kira le dădea dreptate.

2.

Turnurile deveniră tot mai înalte pe măsură ce se apropiară de

marginea așezării. Culoarea predominantă a clădirilor era albul, dar
panouri neregulate de albastru ofereau contrast structurilor,
înfrumusețând cu un strop de ornamentație vioaie o priveliște altfel
dezolantă.
– Aveau simțul frumosului, spuse Nielsen.
– Nu știm asta, zise Falconi. Totul e posibil să aibă un motiv
practic.
– Chiar așa ți se pare?
Căpitanul nu răspunse.
Intrară în oraș pe un drum lat, dinspre sud, și o senzație
puternică de familiaritate o copleși pe Kira, dându-i o stare de
neverosimil, ca și cum ar fi călătorit în timp. Nu mai fusese niciodată în
acel oraș al răsăritului, dar Lamă Delicată fusese acolo, iar amintirile îi
erau aproape la fel de vii ca ale ei. Își aminti...
 ... viață. Lucruri care se mișcau: zburau și mergeau, și
mașinării care făceau la fel. Atingerea pielii, sunetul vocilor, parfumul
dulce al florilor, adus de vânt...

Aproape că văzu orașul așa cum fusese: plin de viață,

înălțându-se spre cer cu speranță și mândrie.
„Nu-ți pierde controlul”, își spuse. „Nu-ți pierde controlul.“Își
întări strânsoarea mentală asupra Lamei Delicate. Orice avea să se
întâmple în acea zi, era hotărâtă să nu-l lase pe xeno să facă tot ce voia.
Nu după toate greșelile ei anterioare.
– Când crezi c-a fost construit? întrebă Trig, care privea prin
vizor cu o mirare evidentă.
– În urmă cu multe secole, răspunse Kira, care-și aminti senzația
vechimii din amintirile Lamei Delicate. Înainte să fi părăsit noi
Pământul. Poate chiar înainte de asta.
Koyich o privi peste umăr.
– Încă nu știi unde să mergem?
Kira ezită.
– Încă nu. Să mergem spre centru.
Cu doi soldați la înaintare, continuară să-și croiască drum prin
labirintul de clădiri. Deasupra, vântul care șuiera printre turnuri părea că
voia să le șoptească secrete, dar, oricât de atentă ar fi ascultat, Kira nu
reușea să înțeleagă cuvintele din aer.
Continuă să observe clădirile și străzile, căutând ceva care să-i
declanșeze o anumită amintire. Spațiul dintre clădiri era mai îngust
decât ar fi preferat oamenii. Proporțiile erau mai zvelte, mai înguste,
ceea ce se potrivea cu imaginile Celor Dispăruți pe care le văzuse.
Un morman de dărâmături bloca drumul din fața lor, forțându-i
să ocolească. Veera și Jorrus se opriră și ridicară o bucată care căzuse
dintr-unul dintre turnurile din apropiere.
– Nu pare să fie piatră, spuse Veera.
– Nici metal, zise Jorrus. Materialul...
– Nu contează acum, mergeți mai departe, îi îndemnă Koyich.
 Ecoul pașilor lor se auzea în jurul clădirilor, tare și deconcertant
în spații goale.
Snikt!
Kira se întoarse spre zgomot, ca și restul grupului. Acolo, lângă
o ușă goală, flutura un panou dreptunghiular cu lumină artificială. Era
un fel de ecran, alb-albăstrui și deformat de crăpături. Nu apăru niciun
text sau poză, doar câmpul palid al luminii.
– Cum e posibil să mai existe energie? întrebă Nielsen pe un ton
mult prea calm.
– Poate că nu suntem primii care vizitează locul, spuse Trig.
Kira se îndreptă spre ecran, iar Koyich întinse un braț spre ea.
– Stai. Nu știm dacă e sigur.
– O să fiu bine, zise ea și trecu pe lângă el.
De aproape, ecranul strălucitor scotea un zgomot ușor. Kira puse
mâna pe el. Ecranul nu se schimbă.
– Alo? spuse ea, simțindu-se oarecum caraghioasă.
Din nou, nu se întâmplă nimic.
Peretele de lângă ecran era acoperit cu mizerie. Șterse o parte
din ea, întrebându-se dacă era ceva dedesubt.
Și iată! Un sigiliu, aflat pe suprafața materialului, iar când îl
văzu, Kira îngheță pe loc. Emblema era o linie cu forme fractale,
răsucite îndeaproape, una peste alta.
Nu putu să descifreze înțelesul simbolului, dar recunoscu limba
ca aparținând aceluiași model important care ghida existența Lamei
Delicate. Fără să-și poată lua ochii de la sigiliu, se dădu în spate.
– Ce e? întrebă Falconi.
– Cred că Dispăruții au construit Marele Far, spuse ea.
Koyich își reașeză cureaua armei.
– Ce te face să spui asta?
Kira le arătă.
– Fractali. Erau obsedați de fractali.
– Asta nu ne ajută acum, spuse Koyich, decât dacă poți să-i
citești.
– Nu pot.
– Atunci, nu pierde...
Koyich se încordă, ca și Falconi.
Alarmată, Kira își verifică interfața. Acolo, pe cealaltă parte a
lui Bughunt, alte patru nave ale Meduzelor tocmai ieșiseră din FTL.
Veneau repede, mult mai repede decât prima serie de nave ale
dușmanilor.
– La naiba, șuieră Falconi printre dinții încleștați. Câte nave au
trimis?
– Uite: restul Meduzelor își măresc viteza de propulsie ca să
ajungă în același timp, spuse Koyich.
Apoi bărbatul deveni extrem de calm, trecând de la modul serios
la cel de luptă. Kira recunoscu schimbarea și în Falconi.
– Avem o oră ca să găsim toiagul ăsta. Poate chiar mai puțin.
Haideți, să mărim pasul.
Cu exo-urile la înaintare, intrară și mai adânc în oraș, până când
ajunseră la o piață deschisă, care avea în centru o piatră înaltă, fisurată
și bătută de vreme. Examinând-o, simți un șoc similar pe care-l avusese
când văzuse sigiliul, deoarece era decorată cu un model fractal. Când îl
privi mai cu atenție, cele mai mici detalii ale modelului părură să înoate,
ca și cum s-ar fi mișcat de bunăvoie.
Simți că pământul se mișca. Ce i se întâmpla? Furnicături îi
străbăteau pielea, iar Lamă Delicată se foia, ca și cum ar fi fost agitat.
– Ceva?
– Nu... Nu recunosc nimic. Nu în mod special.
– Bun, mormăi prim-ofițerul. Nu putem să așteptăm. Hawes,
stabilește un model de căutare. Caută orice seamănă cu un toiag.
Folosește dronele, folosește tot ce avem. Dacă nu găsești toiagul până
când Meduzele intră în orbită, atunci ne concentrăm pe luptă și nu le
lăsăm să înainteze.
– Da, domnule!
 Locotenentul și caporalul Nishu împărțiră restul pușcașilor
marini în patru brigăzi, care apoi se împrăștiară în clădiri. Plecară toți,
mai puțin Koyich, care se instală într-o parte a pieței și, din pachetul pe
care îl căra, scoase o antenă de comunicație pe care o îndreptă spre cer.
– Navárez, spuse el în timp ce își făcea de lucru cu butoanele
panoului de control. Te conectez la transmisia brigăzii. Vezi dacă
recunoști ceva.
Kira încuviință și se aplecă lângă piatra cea mare. Un contact îi
apăru pe interfață. Îl acceptă și o rețea de ferestre îi umplu vederea.
Fiecare fereastră era o legătură cu un pușcaș marin sau cu o dronă.
Era derutant să le privească, dar încercă să o facă, mutându-și
atenția de la o fereastră la următoarea, în timp ce soldații se grăbeau
prin clădirile dărăpănate, trecând dintr-o cameră goală în alta.
Cu toate astea, nu avu senzația de siguranță. Erau în locul
potrivit, de asta era convinsă, dar nu știa unde trebuiau să se ducă în
acel complex.
„Spune-mi”, îi comandă, disperată, Lamei Delicate. Niciun
răspuns nu-i fu de ajutor și, cu fiecare clipă care trecea, Kira știa că
Meduzele se apropiau.
Falconi se plimba în jurul pieței, alături de Trig și de Nielsen,
stând de gardă. Într-o parte, entropiștii ședeau ghemuiți lângă un panou
care se desprinsese din colțul unei clădiri, studiind ce se afla dedesubt.
– Navárez, spuse Koyich după o vreme.
Kira clătină din cap.
– Tot nimic.
– Hawes, începe să cauți o locație unde am putea să ne
ascundem, mormăi bărbatul.
– Da, domnule, răspunse sergentul la radio.
După aproape o jumătate de oră de tăcere, Falconi se duse la
Kira și se așeză lângă ea, punând-o pe Francesca pe genunchi.
– Timpul aproape că a epuizat, zise el încet.
– Știu, răspunse ea, în timp ce ochii i se plimbau de la o
fereastră la alta.
– Pot să te ajut?
Ea scutură din cap.
– Ce ne scapă?
– Nu am nici cea mai vagă idee, spuse ea. Poate a trecut prea
mult timp de când Lamă Delicată a fost aici. E posibil să se fi schimbat
foarte multe. Mi-e... mi-e teamă că, venind aici, v-am condus pe toți la
moarte.
Bărbatul își frecă bărbia și tăcu preț de câteva secunde.
– Nu cred că e așa. Ăsta trebuie să fie locul, doar că nu îl privim
cum trebuie... Lamă Delicată nu vrea să moară sau să fie capturat de
Meduze, nu-i așa?
– Nu, zise ea încet.
– Bun. Atunci, de ce ți-a arătat sistemul ăsta? Orașul ăsta?
Trebuie să se aștepte să găsești ceva, ceva evident, care ne scapă.
Kira se uită la piatra cea mare.
„Nu îl privim cum trebuie.”
– Pot să preiau controlul dronei? îl întrebă ea pe Koyich.
– Doar să nu o izbești de pământ, spuse prim-ofițerul. O să avem
nevoie de toate dronele în curând.
Kira conectă drona la interfață, apoi închise ochii, pentru a se
putea concentra mai bine la transmisia pe care o primea de la mașinărie.
Aceasta zbura lângă un turn, la jumătate de kilometru depărtare.
– La ce te gândești? întrebă Falconi.
Kira îi simțea prezența lângă ea.
– La fractali.
– Adică?
Kira nu-i răspunse, dar îndreptă drona în sus în aer, pornind din
ce în ce mai sus, până ajunse să zboare deasupra vârfului celui mai înalt
turn. Atunci privi așezarea ca pe un întreg, o privi cu adevărat,
încercând să vadă nu numai clădirile individuale, ci și formele mai mari.
Simți o licărire de recunoaștere dinspre Lamă Delicată, dar atât.
 Întoarse drona lent într-un cerc, îndreptând-o în sus și în jos, ca
să se asigure că nu rata nimic. Din aer, turnurile erau dezolante și
frumoase, dar nu-și dădu voie să se oprească asupra priveliștii, oricât de
impresionantă ar fi fost.
Un zgomot se auzi în oraș din partea de vest. Kira deschise ochii
și, în timp ce căuta sursa acestuia, imaginea orașului deveni neclară.
În acea clipă, percepția i se schimbă și văzu ce căutase.
Degradarea clădirilor și invazia florei native îl ascunsese până atunci,
dar acum îl vedea. Conturul orașului antic era, așa cum bănuise, un
fractal, iar forma acestuia avea un înțeles.
Acolo! În centrul modelului, unde se întorcea în sine ca o
cochilie de nautilus. Acolo, fix în centru!
Structura pe care o identificase era în celălalt capăt al așezării:
un loc jos, în formă de dom, despre care, dacă ar fi fost pe Pământ, ar fi
crezut că era un templu al unei civilizații de mult dispărute. Totuși,
templu nu părea să fie cuvântul potrivit. Mausoleu era mai corect spus,
având în vedere starea dezolantă a clădirii.
Priveliștea nu declanșă nicio amintire sau confirmare dinspre
Lamă Delicată, nu mai mult decât o făcuse orașul întreg. Faptul că acea
clădire era importantă părea evident, știind ce afinitate aveau Cei
Dispăruți pentru fractali, dar Kira nu putea spune dacă avea sau nu de-a
face cu toiagul.
Speriată, își dădu seama că era obligată să ghicească. Nu aveau
timp să aștepte ca xeno să ofere o altă informație utilă. Trebuiau să
acționeze și trebuiau s-o facă acum. Dacă alegea greșit, mureau, dar
ezitarea avea să-i ucidă la fel de sigur.
– Hawes, zgomotul a venit de la tine? întrebă Koyich.
*Da, domnule. Am găsit intrarea spre o structură subterană.
Pare că poate fi apărată.*
Kira însemnă clădirea pe transmisia dronei, apoi ieși din
program.
– E posibil să nu avem nevoie de ea, zise ea, ridicându-se în
picioare. Cred că am găsit ceva.

3.

– Crezi, dar nu ești sigură, spuse Koyich.

– Așa este.
– Nu sună prea promițător, Navárez. Chiar nu poți să ne dai ceva
mai bun decât o impresie?
– Îmi pare rău, nu pot.
– La naiba.
– Nu pare posibil să putem ajunge acolo înainte de aterizarea
Meduzelor, spuse Falconi.
Kira verifică poziția extratereștrilor: primele trei nave tocmai
intraseră pe orbită. Chiar în timp ce se uita, îi văzu coborând în timp ce
intrau în atmosferă.
– Trebuie să încercăm.
– La naiba, mormăi Koyich, în cel mai rău caz, o să ne strângem
în clădirea aia și o să încercăm să ne luptăm cu Meduzele. Ele nu știu
încotro ne îndreptăm, iar asta ne dă un avantaj. Hawes, ia două exo și
mergi cu viteză maximă spre locul marcat de Navárez. Restul,
strângeți-vă în jurul meu, cât de repede puteți.
*Da, domnule.*
Prim-ofițerul coborî antena de comunicație și o puse la loc în
rucsacul său în timp ce ieșiră din piață și o luară pe cea mai apropiată
stradă șerpuită.
– Poate Ilmorra să ne acopere? întrebă Kira.
Tatupoa și un alt soldat apărură dintr-o parte a străzii.
– Meduzele doar ar distruge-o, răspunse Koyich.
Zgomotul dronelor deveni mai puternic în timp ce mai multe
aparate se așezară în pozițiile lor deasupra, sus, oferind supraveghere
constantă.
– Wallfish e pe drumul de întoarcere, anunță Falconi. Viteză de
urgență. O să ajungă aici în curând.
– Mai bine spune-le să nu o facă. Nava aia a ta nu are nicio
șansă împotriva Meduzelor.
Falconi nu răspunse, dar Kira își dădu seama că acesta nu era de
acord.

<Ce plănuiești? - Kira>

<Câteva rachete Casaba-Howitzer plasate în locurile

potrivite ar putea să distrugă cel puțin jumătate din Meduze.
- Falconi>

<Poate Wallfish să se apropie destul de mult? -

Kira>

<Lasă-i pe Sparrow și pe Gregorovich să-și facă griji

pentru asta. - Falconi>

Trig mergea lângă ei, purtându-și armura, și arăta aproape la fel

de îngrijorat pe cât se simțea Kira.
– Stai lângă mine și o să fii bine, îi spuse ea.
Puștiul îi aruncă un zâmbet firav.
– Bine, dar să nu mă înjunghii cu costumul tău.
– Nicio șansă.
Niște zgomote puternice se auziră în aer și două nave ale
Meduzelor străpunseră pătura de nori și coborâră prin lumina apusului,
părând că se sprijină pe coloane de flăcări albastre, orbitoare. Navele
dispărură în spatele turnurilor aflate aproape de marginea estică a
așezării, după care zgomotul lor se opri.
– Mișcați-vă! strigă Koyich, deși niciunul dintre ei nu avea
nevoie de acest îndemn.
Deja fugeau cât de repede puteau. Hawes, Nishu și restul
echipelor de căutare li se alăturaseră din nou și se așezaseră în formație
lângă Kira și ceilalți. Radioul foșni în urechea Kirei. Unul din cei doi
soldați care o luaseră înainte spuse:
*Domnule, am ajuns la țintă. E închisă mai strâns decât seiful
unei bănci. Nu există o intrare evidentă.*
– Folosește-te de forță ca să intri, asta dacă poți, spuse Koyich.
Orice ai face, apără acea poziție cu orice preț.
*Am înțeles.*
Kira își făcu griji că soldații vor deteriora toiagul, dar lăsă
îngrijorarea deoparte. Oricum nu conta dacă nu puteau intra în clădire.
– Mișcare! rosti Sanchez, aflat la stânga ei. La patru sute de
metri și se apropie.
– La naiba, sunt rapizi, spuse Nielsen, care își scoase arma.
Kira activă programul de țintire de pe blasterul ei. O cruce de un
roșu aprins apăru în centru. Apoi Sanchez înjură într-o limbă pe care
Kira nu o recunoscu și pe care interfața nu reuși să o traducă.
– Tocmai mi-au distrus drona, spuse el.
– Și pe a mea, zise un alt soldat.
– La naiba, la naiba, la naiba! strigă Hawes. Și pe a treia!
– Trebuie să ieșim de pe strada asta, spuse Falconi. Suntem ținte
sigure aici.
Koyich clătină din cap.
– Nu, mergem înainte. Dacă ne oprim, o să ne prindă.
– Două sute cincizeci de metri și se apropie, spuse Sanchez.
Acum, auzeau zgomote printre clădiri: zumzăitul, zdrăngănitul
și scârțâitul dronelor.
Kira evaluă controlul mental pe care-l avea asupra Lamei
Delicate. „Numai ce vreau eu”, gândi ea, încercând să imprime noțiunea
xeno. Oricât de incerte deveneau lucrurile, oricâtă durere sau teamă
urma să simtă, nu avea să-l lase pe Lamă Delicată să mai rănească pe
cineva din greșeală. Niciodată.
Apoi îl convinse să-i acopere fața. Deși purta o cască, își dorea
protecția suplimentară. Vederea i se întunecă pentru o clipă, după care
putu să vadă exact ca înainte, doar că acum zărea ca prin ceață și undele
electromagnetice. Spirale groase emanau din pereții mai multor clădiri
din apropiere, marcând locurile unde încă mai exista energie. (De ce nu
se uitase înainte?)
– Asta e sinucidere, spuse Falconi, apoi o luă pe Kira de braț și o
trase spre o ușă deschisă, aflată în cea mai apropiată clădire. Pe aici.
– Oprește-te! strigă Koyich. E un ordin!
– Prostii, nu mă conduci tu! spuse Falconi.
Nielsen îl urmă, ca și Trig, și entropiștii. După un moment,
Koyich nu avu de ales decât să le ordone pușcașilor marini să facă
același lucru.
Parterul clădirii era înalt și spațios, cu stâlpi mari așezați la
intervale regulate. Când îi văzu, Kira își aminti de vise cu o forță
aproape fizică. Koyich dădu buzna peste Falconi.
– Dacă mai faci așa ceva, o să îi pun să te ia și să te care pe sus.
Arătă cu arma spre soldații în armură.
– Asta e...
Falconi se opri când zgomotele de afară deveniră mai puternice.
Kira văzu mișcare pe strada de pe care tocmai plecaseră.
Prima Meduză se târî la lumină: o caracatiță cu multe tentacule,
care se semăna ca formă cu cele pe care Kira le întâlnise și înainte.
După ea veneau alte câteva caracatițe, o creatură ca un homar, un
sfărâmător și alte câteva forme pe care le văzuse numai la știri. Drone
albe, sferice țâșneau deasupra lor, iar mai în spate văzu un fel de vehicul
fragmentat care le urma pe strada plină de moloz.
Cam în același timp, Meduzele și soldații eliberară nori de praf,
ascunzându-se unii de ceilalți.
– Hai, hai, hai! strigă Hawes.
Focuri de lasere și de armă erupseră și o bucată din stâlpul aflat
deasupra capului Kirei explodă. Aceasta se feri și fugi, stând aproape de
Trig. În spatele lor se auzeau explozii. Falconi se întoarse și trase cu
lansatorul său de grenade, dar Kira nu privi în urmă.
 Singura lor speranță acum era viteza.
Cei doi soldați din față își aplecară umerii acoperiți cu metal și
loviră fix prin peretele din fața lor. O altă cameră goală urmată de un alt
perete, apoi ieșiră pe o stradă îngustă.
– Mergeți în continuare! strigă Nielsen.
Kira se uită după entropiști și îi văzu vag prin praf: siluete ca
niște fantome, aproape căzute, cu mâinile întinse.
– Pe aici! spuse ea, sperând că așa îi ajuta să se ghideze.
Împreună, ea și restul grupului traversară strada și intrară într-o
altă clădire. Aceasta era mai mică, având coridoare înalte și înguste,
Costumele exo abia dacă încăpeau. Cu fiecare pas, mașinăriile râcâiau
bucăți de pe pereții îmbrăcați în mușchi, acoperind podeaua.
Pușcașii marini continuau să înainteze, depășind fiecare barieră.
Kira se gândi că viitorii arheologi nu aveau să fie prea fericiți văzând
toate acele pagube.
Trecură printr-o cameră care avea de-a lungul podelei câteva
adâncituri superficiale - Kira își aminti aroma parfumurilor și sunetul
apei -, apoi o sală lungă, ai cărei pereți erau acoperiţi de conducte mari,
acum distruse, dintr-un material transparent - corpuri crescând prin
spațiu, ambele perechi de brațe fiind întinse pentru echilibru -, apoi
ieșiră pe o altă stradă, mai lată decât prima.
Zgomotul dronelor deveni mai puternic, iar Kira văzu
străfulgerări ca niște fire de aer fierbinte, în timp ce laserele
străpungeau norii de praf care-i înconjurau.
Apoi Meduza care semăna cu un homar se cățără pe o parte a
clădirii pe lângă care tocmai treceau, ținându-se de perete ca o insectă
uriașă, și sări pe spatele armurii lui Tatupoa.
Bărbatul țipă și se întoarse, dând din brațe, într-o încercare
inutilă de a lovi și de a da la o parte creatura.
– Nu te mișca! strigă Hawes, care trase cu arma.
Fiecare foc producea un puls de presiune pe care Kira o simțea
în piept. Sângele țâșni dintr-o parte a homarului, iar acesta căzu pe
asfaltul fisurat, dar își îndeplinise misiunea. Întârzierea dăduse destul
timp altor trei caracatițe să dea ocol clădirii și să se apropie de ei.
Soldații nu fură luați prin surprindere. În clipa în care Meduzele
apărură în linia lor de foc, mitralierele care se aflau pe partea din față a
celor două armuri exo greoaie se activară. Chiar și prin cască, și chiar și
prin masca Lamei Delicate, sunetul fu dureros și terifiant, visceral în
intensitatea sa.
Kira continuă să înainteze, simțind cum oasele îi erau zdrobite.
Cele trei caractițe se zvârcoliră sub impactul gloanțelor
explozive ale soldaţilor. Mai multe dintre tentaculele lor răspunseră la
foc cu arme și lasere și cu o lamă mortală care se înfipse într-un perete,
în cealaltă parte a străzii.
Unul dintre soldați aruncă o grenadă. Falconi trase cu lansatorul
lui, iar setul de explozii le ascunse pe caracatițe într-un nor de praf.
Bucăți de carne care se zvârcoleau se împrăștiară pe clădiri și căzură
peste Kira. Aceasta se feri, acoperindu-și fața cu un braț.
Apoi erau din nou înăuntru și jumătate din soldați se întoarseră
ca să le asigure flancul posterior. Erau răspândiți în ambele părți,
folosind pentru acoperire colțurile, molozul și ceva ce păreau să fie
niște bănci cu spătarul înalt. Trei dintre bărbați sângerau: Tatupoa, în
armura exo, ceilalți doi, în costume simple de luptă. Se părea că
fuseseră loviți de lasere.
Nu se opriră ca să-și îngrijească rănile. Fără să-și lase arma jos,
unul din cei doi scoase o canistră cu spumă medicală, se dădu pe rană și
i-o aruncă tovarășului său, care făcu la fel. Niciunul din ei nu ezită în tot
acest proces.
– Hai! Hai! Ieșiți prin spate! strigă Koyich, care continua să se
retragă dinspre intrarea clădirii.
– Cât mai avem? întrebă Nielsen.
– O sută de metri! țipă Hawes.
– Th...
BUM!
 Pereții și tavanul vibrară ca o tobă și praful secular pluti în aer în
timp ce latura opusă a clădirii se prăbuși înspre ei. Tavanul atârna, iar
Kira auzea scârțâituri și gemete de peste tot în jurul ei. Îl convinse pe
Lamă Delicată să comute pe viziunea cu infraroșu. Prin noua deschidere
a încăperii, văzu afară vehiculul Meduzelor: negru și amenințător, cu o
carapace segmentată care îi reamintea de o cazemată imensă. Pe spate,
un tun uriaș țintea spre ei...
Trig și Nielsen deschiseră focul, împreună cu soldații. Apoi
Jorrus și Veera îi surprinseră pe toți când pășiră în față și, mișcându-se
ca unul, tăiară aerul cu brațele și strigară același cuvânt.
O străfulgerare orbitoare umplu camera. Kira clipi, fiind
cuprinsă de teama că orbise.
Puncte stacojii îi presărară vederea în timp ce lumina dispărea.
În fața grupului lor, văzu o pânză de monofilamente care acoperea
pereții, colțul distrus al clădirii și vehiculul de afară, care era acum
răsturnat într-o parte și se zguduia în timp ce fire de electricitate îi
străbăteau carapacea expusă.
Mai multe Meduze se apropiau din depărtare.
– Fugiți! strigară entropiștii.
Fugiră.
– Ce ați făcut? întrebă Kira.
– Magie! răspunse Veera.
Răspunsul nu era deloc satisfăcător, dar Kira nu avea aer pentru
mai multe întrebări. Intrară prin spatele unei clădiri și, în cealaltă parte a
unei piețe, Kira văzu structura ca un mausoleu pe care o identificase din
aer. Ceilalți doi soldați cu armuri erau ghemuiți lângă intrarea închisă,
lumina albă-albăstruie a torțelor tăioase fiind puternică sub costumele
lor din metal. Oamenii opriră torțele și se întinseră pe jos, ca să tragă și
să-i acopere pe Kira și pe ceilalți în timp traversau piața.
Unul dintre soldații de lângă Koyich se împiedică și căzu. Sânge
și os țâșniră din genunchiul lui. Trig îl ridică și îl duse până la templu.
Kira se ascunse în spatele unei grămezi de moloz, folosind-o ca
acoperire în timp ce-și revenea puțin. Dacă Meduzele se apropiau destul
de mult, putea să le omoare cu Lama Delicată, dar până acum acestea
păstraseră distanța. Știau cu ce aveau de-a face și se purtau ca atare. La
naiba, de ce trebuiau să fie atât de deștepți?
O dronă a Meduzelor apăru deasupra lor. Nielsen o arse cu un
singur foc tras de armele armurii sale exo. Prin mască, părea roșie la
față și transpirată. Șuvițe de păr i se eliberaseră din coadă și îi căzuseră
pe față.
În spatele unei alte grămezi, Trig îl așeză pe soldatul cu
genunchiul zdrobit pe pământ. Pe insigna costumului său scria
„Redding”. Sanchez fugi la ei și, înainte ca Kira să înțeleagă ce vedea,
tăie restul piciorului rănit al soldatului. Redding nici măcar nu țipă, dar
ținu ochii strâns închiși în timpul procedurii. Probabil că folosise un
blocaj nervos ca să oprească durerea. Sanchez bandajă ciotul piciorului
și dădu capătul însângerat cu spumă medicinală, apoi îl bătu pe bărbat
pe umăr și se alătură celorlalți soldați care trăgeau din vârful grămezii.
Kira se uită la partea din față a templului. Intrarea era sigilată cu
ceva ce părea a fi un dop din metal solid. Cei doi soldați nu reușiseră să
taie decât cât să intre o mână sau chiar mai puțin.
Praful o acoperi când Nielsen și Trig ridicară bucata de piatră
sub care se ghemuise și, folosindu-și costumele exo, o ridicară ca să
formeze o barieră între ei și Meduzele care se strângeau la marginile
pieței. Soldaţii făcură la fel cu alți bolovani, aranjându-i în semicerc în
fața templului.
– Dacă e să faci ceva, acum e momentul, spuse Falconi, care o
reîncărca pe Francesca.
– La naiba cu asta, spuse Koyich. Folosește încărcături
configurate și aruncă totul în aer!
– Nu! strigă Kira. Ai putea distruge toiagul!
Koyich se aplecă în timp ce gloanțe și șrapnel vuiau pe deasupra
lui. Luă o altă canistră cu praf și o aruncă în centrul pieței.
– Noi o să fim distruși dacă nu reușim să intrăm acolo.
 O imagine îi apăru Kirei în minte cu momentul când scosese
transmițătorul din peretele navei Meduzelor.
– Țineți-i pe loc, spuse ea și se ridică în picioare.
Cu fruntea plecată, alergă spre intrarea blocată a templului și își
puse mâinile pe metalul rece.
Transpirația îi curgea în ochi în timp ce slăbi strânsoarea asupra
Lamei Delicate, doar pentru o clipă, și se întinse înainte folosindu-și
costumul, alungindu-se ca o bucată de cauciuc trasă cu putere. „Nu
pierde controlul... nu pierde controlul...“
Un glonț se opri în metalul de deasupra capului ei, acoperind-o
cu așchii argintii. Kira se aplecă și încercă să ignore focul constant și
grenadele.
Pielea o furnică atunci când Lamă Delicată îi deschise costumul
și formă o pânză de ramificații întortocheate între degete. Ramificațiile
se extinseră, plutind deasupra suprafeței de metal, căutând și
prinzându-se cu milioane de antene subțiri ca firul de păr.
– Thule! exclamă Trig.
– Poate vrei să te grăbești, spuse Falconi pe un ton indiferent.
Kira apăsă în interior cu fibrele țesute de xeno, presând în
fiecare fisură și fractură microscopică. Îl simțea pe xeno, se simțea pe
ea însăși săpând prin structura de metal, ca rădăcinile unui copac care
sapă prin pământ.
Metalul era incredibil de gros. Metri peste metri de material
blindau intrarea în templu. „Ce încercau să țină afară?”, se întrebă. Apoi
își dădu seama că poate Lamă Delicată era răspunsul la această
întrebare.
Căldura radia dinspre suprafața metalului când aceasta începu să
cedeze.
– Pregătiți-vă! strigă ea.
În clipa în care simți mișcare între nenumăratele ei ramificații,
trase cu putere.
Cu un scârțâit asurzitor, metalul cedă. Praf strălucitor umplu
aerul, în timp ce fibrele costumului traseră bucăți grele, gri și argintii,
din clădire. O intrare întunecată se formă în fața ei.
Deasupra, alte trei nave ale Meduzelor brăzdară cerul, meteoriți
care lăsau în urmă foc și fum. Din ele căzură o mulțime de capsule:
semințe malefice plantate prin oraș. „Prea târziu”, își spuse Kira,
triumfătoare.
Îl întoarse pe Lamă Delicată înapoi la ea și deveni, din nou,
întreagă.

4.

Gloanțele ricoșau în bucățile de metal sfâșiat, iar laserele topeau

găuri de mărimea unui deget, împrăștiind stropi incandescenți în toate
direcțiile, în timp ce Kira înainta în întuneric.
Falconi era în spatele ei, apoi veneau Trig, Nielsen și restul
grupului. Soldaţii activară luminile cu strălucire emisferică, pe care le
proiectară de-a lungul perimetrului spațiului.
Camera era imensă și adâncă. Chiar și cu luminile care fremătau
nebunește, Kira recunoscu ușor curba tavanului arcuit și modelul de pe
podea. În acest loc pășise demult, alături de Cel Mare, aproape de
sfârșitul zilelor... Un fior ca de cimitir o opri în loc.
– Toată lumea să fie atentă! Nu atingeți nimic! rosti ea în șoaptă.
În spatele ei, Hawes strigă câteva ordine și soldații își îndreptară
armele spre deschiderea prin care intraseră.
– Păziți locul ăsta! spuse Koyich. Să nu lăsați nici măcar o
Meduză să treacă de voi!
– Da, domnule!
Kira se aventură mai adânc în întuneric, iar Falconi, Koyich,
Nielsen, Trig și entropiștii i se alăturară. Totuși, o lăsară pe ea să
meargă prima.
Acum că erau în templu, Kira știa exact unde să meargă. Nu era
niciun dubiu în mintea ei. Amintirile antice o asigurau că ăsta era locul
potrivit și că obiectul căutat era înaintea lor...
 Focuri de armă continuară să răsune prin încăpere, puternice,
asemenea unor tunete. Cât timp fusese acest loc scufundat în tăcere? Iar
acum, violența Meduzelor și a oamenilor distrusese acea pace. Kira se
întrebă pe cine ar fi învinovățit mai mult Cei Dispăruți dacă ar fi fost
prezenţi.
La treizeci de metri de intrare, camera se termina cu niște uși
foarte înalte și înguste, care se curbau spre exterior. Albe și. cu linii
fractale de albastru, erau mult mai impunătoare decât orice altceva
văzuse prin oraș.
Kira ridică mâna. Înainte să atingă ușile, un cerc strălucitor
apăru în dreptul capului ei, luminând spațiul îngust dintre cele două uși.
Apoi acestea se deschiseră fără niciun sunet, alunecând în pereți și
dispărând în niște cotloane ascunse.
O altă cameră se afla în fața lor, mai mică decât prima. Avea
formă heptagonală, iar tavanul strălucea ca și cum pe el ar fi atârnat
stele, iar podeaua avea un ușor luciu irizat, asemenea celui al unei bule
de săpun. În fiecare ungher al camerei se afla câte un obelisc din cristal,
alb-albăstrui și translucid, cu excepția colțului din fața Kirei, unde
obeliscul era roșu cu negru. Ca și celelalte, avea o înfățișare aspră, ca și
cum ar fi supravegheat camera cu o privire de dezaprobare.
Însă centrul camerei îi atrase atenția Kirei. Trei trepte, prea
înalte și înguste ca să fie confortabile pentru anatomia umană, duceau la
un podium, și el heptagonal. De pe acesta se ridica un piedestal, iar din
acesta, o cutie cu patru fețe, care strălucea ca un diamant tăiat.
În cutia din diamant erau suspendate trei cioburi: Toiagul
Albastru, acum rupt.
Kira îl privi. Nu reușea să înțeleagă sau să accepte ce vedea.
– Nu, șopti ea.
Apoi în interfață îi răsunară alertele și, deși nu voia, se uită. Îi
scăpă un mormăit, care răsună în mausoleul Celor Dispăruți.
Alte paisprezece nave intraseră în sistem. Nu erau Meduze. Erau
Coșmaruri.
 C APIT OLUL I V
* * * * * * *

TEROARE

1.

Erau înconjurați. Erau nevoiți să rămână acolo, să lupte și, cel

mai probabil, să moară.
Mintea Kirei deveni un vârtej când realitatea situației se închise
în jurul ei ca un coșciug din fier. De data asta, nu mai era nicio scăpare,
niciun truc, posibilitate de întoarcere sau vreo speranță. Erau prea
departe de orice loc cunoscut ca să aștepte ajutor și nici Meduzele, nici
Coșmarurile nu urmau să aibă milă de ei.
Totul era din vina ei și nu putea îndrepta nicicum situația.
– Așa ar trebui să fie? întrebă Falconi pe un ton aspru, arătând
spre toiagul rupt.
– Nu.
– Poți să-l repari? întrebă Koyich.
– Nu. Nici măcar nu știu dacă poate fi reparat.
– Ăsta nu e un răspuns acceptabil, Navárez. Noi...
 BUM!
Clădirea se zgudui. Bucăți din tavanul înstelat căzură pe podea,
cerul desfăcându-se. Cutia din diamant se legănă și căzu. Se sparse, iar
bucățile Toiagului Albastru zburară în diverse direcții.
Entropiștii se aplecară ca să ia unul dintre cioburi.
Prin ușa care dădea spre sanctuarul interior, Kira văzu că partea
din față a templului fusese aruncată în aer. Vehiculul Meduzelor era
parcat afară, arma principală a acestuia, fixată pe locul unde stăteau ei.
Soldaţii se retrăgeau dinspre deschiderea zimțată, în timp ce acopereau
vehiculul cu gloanțe și fascicule de laser. Scântei ieșiră dintr-o parte a
armei blindatului, în timp ce focul concentrat o lovi.
– Falconi! Cât de departe e Wallfish? întrebă Koyich, care se
mută într-o parte a ușii.
– Cincisprezece minute, răspunse Falconi, care se așeză de
cealaltă parte a ușii.
– La naiba! Treci aici! Treci aici! Mișcă! Mișcă! strigă Koyic la
oamenii lui, în timp ce trăgea în nori de fum și praf, precis ca o
mașinărie.
– Sunt lovit, spuse Hawes. Am fost rănit. Nu pot...
Zgomotul puternic al costumului exo pe care-l purta Nielsen o
sperie pe Kira când femeia alergă pe lângă ea, în partea din față a
templului. Falconi înjură și aruncă trei grenade, una după alta, ca să-i
câștige puțin timp.
Când grenadele explodară, degajară fiecare câte un nor sferic de
fum și praf. Apoi se instală ceața gri-albă, obturând din nou privirea.
Rușinată, Kira fugi după Nielsen. O văzu ridicând doi soldați
căzuți și alergând înapoi spre partea interioară a templului. Kira văzu un
alt soldat rănit, doar că acesta era încă echipat în costumul exo. Se opri
lângă el și lovi încuietorile pentru eliberare rapidă dintr-o parte a
mașinăriei. Partea din față a armurii se deschise, iar bărbatul căzu din
ea, scuipând sânge.
– Hai să mergem, spuse Kira, trecându-i brațul peste umerii ei.
 Cărându-l pe jumătate, se grăbi spre ușa sanctuarului. Nielsen îi
lăsase deja pe răniții ei și se întorcea. Un impact puternic o lovi pe Kira
în partea dreaptă, făcând-o să cadă într-un genunchi. Se uită în jos și își
dori imediat să nu o fi făcut: fibrele negre aflate de-a lungul coastelor ei
erau dispersate ca niște ace. Sângele, mușchii și oasele îi erau
împrăștiate în mod vizibil printre ele.
Chiar în timp ce se uita, fibrele începură să se țeasă,
apropiindu-se de rană. Scânci și se împinse în picioarele pe care nu le
mai simțea, încercând să continue să înainteze. Un pas, doi pași, apoi
mergea din nou cu greutatea bărbatului pe umeri.
Când intră pe ușă, Falconi îl preluă pe bărbat. Kira se întoarse
imediat ca să iasă, dar Falconi o prinse de braț.
– Nu e cazul să faci o prostie!
Kira îl dădu la o parte și se îndreptă adânc în norii de praf,
căutând ultimii soldați. În afara templului se auzeau și mai multe
explozii, și mai multe focuri. Dacă nu ar fi fost Lama Delicată, Kira nu
credea c-ar fi reușit să gândească sau să funcționeze în tot acel zgomot.
Fiecare explozie era un șoc destul de mare încât să-l resimtă în oase, iar
obiectele din jurul ei deveneau neclare de la forța loviturilor. Zgomotul
părea să se fi intensificat.
„Unde sunt?”Nu vedea Meduze prin fum, doar forme răsucite,
de neînțeles, care se plimbau prin obscuritate.
– Vin SJAM-uri? strigă Koyich. Jos!
Kira se lăsă jos și-și acoperi capul.
Jumătate de secundă mai târziu, patru explozii separate se auziră
pe străzile din jurul pieței, luminând zona cu flăcări coborâte parcă din
iad. Pământul se cutremură și o lovi pe Kira în obraz, făcându-i dinții să
clănțăne cu o forță dureroasă.
– Raportați, spuse Koyich. Vreau supravegherea inamicilor.
– Se pare că i-am omorât pe cei mai mulți, spuse Hawes, dar
nu-mi dau seama sigur. Aștept o imagine mai bună.
Exploziile doar întețiră norii de praf și resturi, îngroșindu-i până
în punctul în care în piață totul era aproape negru.
Kira ascultă. Nu mai auzea focuri de armă sau zgomotul
Meduzelor care se mișcau. În timp ce vântul curăța aerul, riscă să-și
scoată capul și să se uite în jur.
Clang!
În anticamera expusă a templului, Nielsen se legăna înapoi, cu o
lovitură mare în partea din față a armurii. Trase de mai multe ori în
ceață cu arma de pe braț, iar Kira auzi cum gloanțele loviră carnea.
Pe străzile luate cu asalt, văzu alte zeci de puncte termice
apropiindu-se. Tot mai multe Meduze.
Trig ieși în fugă din sanctuarul interior, îndreptându-se spre
Nielsen. Când se opri lângă ea, Koyich spuse:
– Ăsta e tot ajutorul la care putem să ne așteptăm de la Ilmorra.
Am fi norocoși dacă nu s-ar duce după ea pentru că a declanșat acele
rachete SJAM. Toată lumea înăuntru. Repede!
Mai erau patru soldați pe jos. Kira se duse spre cel mai apropiat.
Una dintre dronele albe ale Meduzelor zbură la vedere, pe lângă
marginea fațadei distruse a templului, iar în același timp, o caracatiță
mare, cu tentacule, se urcă peste grămada de moloz, cu niște lasere în
membrele sale răsucite.
Kira își căută arma, dar nu o găsi. Unde era? O scăpase? Nu era
destul timp, nu era timp, nu era timp...
Trig sări în fața lui Nielsen, trăgând cu laserul și cu arma în
același timp. Fața îi era contorsionată în timp ce țipa:
– Daaaa, nemernicule! Haide, ia-o pe-asta!
Drona albă, sferică, se învârti în timp ce o loviră gloanțele, apoi
căzu pe jos. În spatele ei, caracatița tresări și ridică un tentacul cu o
armă lungă, ca un baton.
Lamă Delicată pulsă în exterior, în timp ce se străduia să atace.
Din reflex, Kira îi rezistă, nedorind să-și piardă controlul și să aibă
încredere în xeno...
Bang!
 Zgomotul armei Meduzei fu scurt și ascuțit. Tăie prin agitație ca
un punct sonor. Urmă o tăcere șocantă. Armele lui Trig nu mai trăgeau,
în timp ce armura lui se deschise, iar el se dădu încet înapoi. Era ca o
statuie care cădea. În centrul vizorului său era o gaură de mărimea unui
deget, iar pe față îi era înghețată o expresie de surpriză teribilă.
– Nu! țipă Falconi.
Șocul o paraliză pe Kira, apoi înțelegerea groaznică o aduse
înapoi în prezent. „Prea lent.“Își relaxă controlul asupra Lamei Delicate
și se extinse cu ea, dorind să elibereze xeno și să facă Meduza bucăți.
Înainte să poată face asta, o femeie în costum se opri în fața
caracatiței, fluturând o bucată albă de material.
– Stai! Oprește-te! Oprește-te! Venim cu gânduri pașnice!
Kira îngheță. Nu-i venea să creadă ce vede.
Pe măsură ce străina înaintă în templu, luciul auriu al vizorului
său se limpezi și dezvălui o față cu linii dure. Kira nu văzu decât o
colecție de trăsături necunoscute. Apoi perspectiva i se schimbă și
planeta păru să se încline sub ea.
– Tu! spuse ea.
– Navárez, zise maiorul Tschetter.

2.

Mai multe Meduze se strânseră în jurul fațadei distruse a

templului, dar, dintr-un motiv anume, nu traseră. Prin urmare, Kira îi
ignoră în timp ce se duse lângă Trig.
Falconi și doctorul brigăzii erau și ei în spatele lor. Doctorul îi
scoase casca lui Trig cu o viteză exersată și sângele țâșni pe podea, în
valuri aprinse de roșu. Puștiul era conștient, ochii lui având o privire
panicată. Un glonț îl lovise aproape de baza gâtului, distrugându-i
arterele. Sângele pompa într-un ritm înfricoșător, fiecare jet fiind mai
slab decât cel anterior. Gura i se mișca, dar nu se auzea niciun cuvânt în
afară de un sunet groaznic de bulbuci - icnetul disperat al unui înotător
care se îneacă.
 „E vina mea”, se mustră Kira. Ar fi trebuit să acționeze mai
repede. Ar fi trebuit să aibă încredere în xeno. Dacă nu s-ar fi concentrat
atât de mult pe a-l controla, ar fi trebuit să fie în stare să-l protejeze pe
puști.
Medicul scoase din buzunar o mască de oxigen pe care o fixă
peste gura lui Trig. Apoi luă o canistră de spumă medicinală, puse
vârful peste centrul rănii și apăsă. Ochii lui Trig se dădură peste cap,
respirația i se îngreună, iar brațele începură să-i tremure. Medicul se
ridică.
– Are nevoie de criogenare. Dacă nu puteți să aduceți Ilmorra
aici în următoare minute, e mort.
În timp ce bărbatul vorbea, Nielsen se ridică în picioare,
ținându-și mâna pe placa din zona de piept a armurii. Bărbatul arătă
spre ea.
– Ai nevoie de ajutor?
– O să supraviețuiesc, răspunse ea.
Apoi doctorul se duse la soldații care aveau și ei nevoie de
ajutor.
– Nu putem să... începu să-i spună Kira lui Koyich.
– Ilmorra e deja pe drum.
Kira privi cerul. După câteva secunde, auzi huruitul unei rachete
care se apropia.
– Unde ar trebui...
Un trio de fascicule laser, fiecare având efectul a douăsprezece
blastere manuale, împușcară în sus, de undeva de dincolo de periferia
orașului. Peste o secundă, o stea arzătoare străbătu o pătură de nori:
Ilmorra, care lăsa în urmă diamante albastre din cauza șocului și o
dungă albă de la gaze. Nava dispăru în spatele celui mai apropiat munte,
iar o străfulgerare orbitoare lumină valea, trimițând umbre la est de baza
clădirilor.
– Atenție! strigă Koyich, apoi sări după o grămadă de moloz.
Falconi se aruncă peste Trig. Kira făcu același lucru, folosind o
țesătură de fibre de la Lamă Delicată ca să-i țină pe loc.
Numără secundele în minte: „Unu, doi, trei, patru, cinci, șase,
șapte...”
Podeaua se îndoi, iar direcția vântului se schimbă când unda de
șoc lovi, mai puternică și mai zgomotoasă decât o mie de tunete. Cu ea
veni și un val de căldură sufocantă. Turnurile se legănară și gemură,
bucăți de pereți zburând din ele, iar ghirlandele de praf explodară pe
străzile șuierătoare. Reziduuri umplură aerul, mortale ca orice glonț.
Zeci de fragmente loviră molozul în spatele căruia se ascundeau. Pe sub
braț, Kira văzu cum blindatul lovit era aruncat în întuneric.
Se uită în sus. Un nor ciupercă imens se ridica deasupra
muntelui, urcând spre stratosferă. Stâlpul de furie nucleară era uimitor
de mare. În fața lui, Kira se simțea mai mică decât se simțise vreodată.
Dacă nu ar fi fost muntele care să-i protejeze, toți ar fi murit.
Îi eliberă pe Falconi și pe Trig din pânza de fibre.
– Aia a fost..., spuse Falconi.
– Ilmorra nu mai e, răspunse Koyich.
Volumul exploziei venise de la antimateria depozitată în
motorul Markov al navei. „Acum, ce urmează?”Situația trecuse, într-o
clipă, de la rea la apocaliptic de rea.
Când șuieratul vântului își mai pierdu din intensitate, se ridicară
în picioare. Trig încă avea spasme. Kira își dădu seama că nu mai avea
mult de trăit.
Meduzele se strânseseră foarte aproape în jurul lor în timpul
exploziei. Acum, Tschetter stătea lângă una și părea să îi vorbească,
deși Kira nu auzea nimic.
Caracatița se apropie de Trig. Falconi își ridică lansatorul de
grenade, iar Kira se aplecă, scoțând lame ascuțite din degete.
– Stai naibii departe sau o să te fac bucăți, rosti căpitanul.
– Companionii mei spun că pot să ajute, zise Tschetter.
– De asta l-au împușcat?
Expresia lui Tschetter se umplu de regret.
 – A fost o greșeală.
– Sigur. Și tu cine naiba ești?
Ochii lui Falconi erau sălbatici. Femeia se îndreptă.
– Maior Ilina Tschetter de la CMUI, om și cetățean loial al Ligii
Lumilor Aliate.
– Ea e cea despre care ți-am povestit, îi spuse Kira lui Falconi.
– Cea de pe Extenuating Circumstances?
Kira încuviință, fixându-le cu privirea pe Tschetter și pe
Meduze.
Falconi nu păru impresionat.
– Cum...
Nielsen își puse mâna pe umărul lui.
– Trig nu o să supraviețuiască dacă nu îi lași să-l ajute.
– Hotărăște-te, Falconi, spuse Koyich. Nu avem timp de joacă.
După un moment, Falconi dădu mâna lui Nielsen la o parte și se
îndepărtă de Trig, în timp ce o ținea în continuare pe Francesca
îndreptată spre extratereștri.
– Bine. Dar dacă îl omoară, o să-i împușc, fără alte întrebări.
Afară, norul ciupercă continua să se înalțe.
Kira își ținu ieșite lamele din degete când caracatița se duse
lângă Trig. Mișcându-se precis și delicat ca un chirurg, Meduza își
folosi tentaculele ca să desfacă armura bărbatului, până când puștiul
rămase întins pe podea, îmbrăcat doar în costum și având pe față masca
de oxigen. Apoi Meduza își înfășură un tentacul gros în jurul lui, iar în
câteva secunde, o substanță densă, gelatinoasă, începu să-i iasă din
ventuze.
– Ce naiba e asta? întrebă Falconi, stăpânindu-se cu greutate.
– E în regulă. Mi-au făcut și mie asta. E o procedură sigură,
spuse Tschetter.
Meduza își folosi tentaculul ca să întindă substanța peste tot
corpul lui Trig. Apoi aceasta deveni opacă și se întări, formând o
capsulă lucioasă, de formă umană. Întregul proces dură mai puțin de un
minut. Extraterestrul așeză capsula pe podea și se retrase lângă
Tschetter. Falconi atinse carcasa.
– Ce i-au făcut? Mai poate să respire? Nu avem timp pentru...
– E forma lor de criogenare, spuse Tschetter. Ai încredere în
mine, o să fie bine.
În depărtare se auziră din nou focuri de armă și mai multe
Meduze se îndreptară spre zgomot. Tschetter se ridică și se uită la Kira,
la Koyich și la ce mai rămăsese din grupul lor.
– O să ne câștige niște timp. Trebuie să vorbim. Acum.

3.

– Cum știm că ești chiar tu? întrebă Koyich.

Kira își aminti că bărbatul fusese prezent când îi spusese lui
Akawe că îi lăsase pe maior și pe caporalul Iska pe Adrasteia. Tschetter
zâmbi când se așeză pe o grămadă de moloz și se uită la Kira.
– Îmi amintesc că te-am întrebat ceva asemănător pe
Extenuating Circumstances.
Maiorul era așa cum și-o amintea Kira, deși părea mai zveltă, ca
și cum ar fi slăbit patru sau cinci kilograme, iar expresia ei avea o
intensitate maniacală, care nu fusese acolo înainte. Poate că era
rezultatul circumstanțelor actuale sau poate că era un semn pentru
altceva. Kira nu era încă sigură.
Nu reușea să proceseze prezența lui Tschetter. Kira nu se
așteptase să o mai vadă vreodată, cu atât mai puțin aici, pe o planetă
moartă, atât de departe în spațiu. Neconcordanța o deruta pe Kira mai
mult decât explozia de mai devreme.
Falconi își încrucișă brațele.
– Meduzele puteau să-ți scaneze implanturile și să afle tot ce
aveau nevoie ca să se poarte ca tine.
– Nu contează dacă mă credeți, spuse Tschetter. Cine sunt nu are
nimic de-a face cu motivul pentru care sunt aici.
 Koyich o privi sceptic.
– Și de ce ești aici, maior?
– Mai întâi de orice, ați găsit Toiagul Albastru?
Când nici Kira, nici ceilalți nu răspunseră, Tschetter pocni din
degete.
– E important. Îl aveți sau nu? Trebuie să știm, acum.
Koyich făcu un semn spre entropiști.
– Arătați-i.
Veera și Jorrus întinseră mâinile. În ele se afla un fragment al
Toiagului Albastru.
– E spart, spuse Tschetter pe un ton sumbru.
– Da.
Femeia își lăsă umerii în jos.
– La naiba, zise ea încet. Meduzele se bazau pe folosirea
toiagului împotriva Corupților. Așa le spun Coșmarurilor. Fără el... Se
încordă și îndreptă. Nu știu ce șansă avem. Ei sau noi.
– E chiar așa de grav? întrebă Kira.
– Mai rău chiar, încuviință maiorul. Corupții au lovit în mod
repetat teritoriile Meduzelor. La început au fost raiduri mici, apoi din ce
în ce mai mari. Unii Corupți erau deja în Sigma Draconis când Iska și
cu mine am fost luate. Au distrus două dintre navele Meduzelor, iar cea
pe care eram abia dacă a scăpat.
– Ce sunt Corupții? Știi? întrebă Kira.
Tschetter clătină din cap.
– Nu știu decât că Meduzelor le e foarte frică de ei. Spun că s-au
mai luptat cu Corupții și înainte. Din ce am înțeles, nu a mers bine, iar
actualii Corupți se pare că sunt și mai periculoși. Au forme diferite,
nave mai mari, genul ăsta de lucruri. De asemenea, Meduzele sunt
convinse că avem ceva de-a face cu Corupții, dar nu știu toate detaliile.
Nielsen ridică o mână.
– De unde știi cum le spunem Meduzelor și Coșmarurilor? Și
cum de vorbești cu Meduzele?
 – Meduzele au monitorizat toate transmisiile Ligii. Mi-au spus
toate noutățile înainte să plecăm. Arătă spre partea din față a căștii.
Vorbitul e miros devenit sunet și viceversa. Meduzele folosesc aceeași
metodă pentru conversia semnalelor electromagnetice. Așa am reușit să
le învăț limba, deși nu a fost ușor.
Koyich se foi, nerăbdător.
– Încă nu ne-ai spus de ce ești aici. Și de ce se poartă frumos
Meduzele care sunt cu tine?
Tschetter inspiră adânc. Focurile din stradă se apropiau.
– Detaliile sunt în fișierul pe care vi-l trimit. Versiunea scurtă e
că Meduzele care sunt cu mine reprezintă o facțiune care vrea să
înlăture conducerea și să formeze o alianță cu Liga, ca să asigure
supraviețuirea ambelor specii. Dar au nevoie de ajutorul nostru pentru a
face asta.
După expresiile apărute pe fețele tuturor, părea că Kira nu era
singura căreia îi era greu să înțeleagă situația. Ochii lui Koyich se
îngustară și bărbatul privi spre cer.
– Ai auzit, căpitane?
După câteva secunde, Akawe răspunse:
*Vă aud dar. Maior, dacă e adevărat, de ce nu ai abordat direct
Liga? De ce ai venit până aici ca să faci oferta?*
– Pentru că, așa cum am spus, Meduzele monitorizează toate
transmisiile înspre și dinspre spațiul uman. Companionii mei nu puteau
risca să-l contacteze direct pe premier. Dacă superiorii lor observau
asta, aveau să fie prinși și executați. În plus, mai era și problema cu
Toiagul Albastru și nevoia de a împiedica ajungerea Kirei și a
costumului în mâini greșite.
*Am înțeles. Bine, o să mă uit la fișier. Până atunci, trebuie să
găsiți o cale prin care să scăpați de pe piatra aia. În momentul de față
suntem încolțiți și aveți Meduze și Coșmaruri pe urmele voastre.*
– Am înțeles, spuse Koyich.
– Mai sunt multe de spus, zise Tschetter în grabă. Meduzele
construiesc o flotă uriașă chiar în afara Ligii. În clipa în care o vor
termina, ne vor disturge forțele înainte să se concentreze pe Corupți. Mi
s-a spus că Meduzele plănuiesc cucerirea noastră de foarte mult timp,
dar evenimentele recente le-au accelerat programul. Conducerea
Meduzelor o să fie acolo timp de câteva luni, ca să supravegheze
realizarea flotei. Companionii mei propun ca CMU să se întâlnească cu
ei aproape de flotă și să coordonăm o lovitură de mare precizie prin care
să le decapităm guvernul.
O explozie înfundată se auzi în depărtare. Se pare că lupta se
îndrepta spre piață și spre structura ca un templu.
*Prietenii tăi sunt sută la sută siguri că liderii lor vor fi cu
flota?*, întrebă Akawe.
– Asta susțin, răspunse Tschetter. Par să spună adevărul.
*Am înțeles. Chiar dacă informația asta se dovedește a fi o
păcăleală, tocmai a devenit prioritatea noastră să o ducem înapoi la
Ligă. Meduzele bruiază tot sistemul, așa că asta exclude un semnal
direct. Oricum, ar dura prea mult. La distanța asta, numai semnale cu
putere mare și lente ar ajunge înapoi. Asta înseamnă că măcar una din
navele noastre trebuie să plece de aici, iar pentru asta o să fie nevoie
de un efort.*
În timp ce Akawe vorbea, Falconi se îndepărtă câțiva pași,
buzele mișcându-i-se încet. Apoi înjură destul de tare încât să se audă
prin casca lui.
– La naiba! Nu-mi vine să cred!
– Ce e? întrebă Kira.
– Țeava de răcorire pe care a reparat-o Hwa-jung pe Cygni
tocmai s-a stricat din nou. Wallfish nu poate opri până nu o repară. Vor
zbura fix pe lângă noi.
– La naiba!
– Însoțitorii mei au două nave la marginea orașului, spuse
Tschetter, arătând spre Meduzele din spatele lor, care așteptaseră
răbdătoare în tot acest timp. Ei pot să vă ducă înapoi în spațiu.
 Kira se uită la Falconi, la Koyich și la Nielsen. Își dădu seama
că toți gândeau același lucru: Să aibă destulă încredere în Meduze cât să
urce pe navele lor? Dacă se hotărau să o ia pe Lamă Delicată? Ar fi
putut să-i oprească?
– Sunt sigur că ai dreptate, maior, dar nu mă prea încântă ideea,
spuse Koyich.
Akawe interveni:
*Asta e, comandante. Trebuie să plecați de pe piatra aia acum.
Iar tu, maior, dacă asta e cumva o capcană, Darmstadt o să arunce în
aer ambele nave înainte să ieși din sistem, așa că nu-ți lăsa prietenii
să-și facă idei greșite.*
Tschetter dădu din cap ca și cum ar fi urmat să salute.
– Da, domnule. Nu, domnule.
Koyich dădu să se întoarcă.
– Bun, trebuie să...
– Stai, zise Kira, care se așeză fix în fața lui Tschetter. Am o
întrebare.
– Termină, nu avem timp, zise Koyich.
Kira nu dădu înapoi.
– De ce cred Meduzele că noi am început acest război? Doar ele
au atacat Extenuating Circumstances.
Koyich rămase pe loc, degetul odihnindu-i-se pe trăgaci.
– Și eu aș vrea să știu asta, maior.
Tschetter vorbi repede.
– Meduzele cu care am avut eu de-a face au pus un xeno pe
Adra ca să-l ascundă de restul celor din specia lor. Se pare că acest xeno
era o amenințare mare în trecut, iar Meduzele îl privesc și acum cu un
amestec de frică și de respect. Din ce mi-au spus, grupul lor ar fi făcut
orice, absolut orice, ca să îl oprească pe xeno să intre în simbioză cu o
altă gazdă.
– Deci de asta ne-au atacat, spuse Kira.
Tschetter încuviință.
 – Din punctul lor de vedere, nu suntem cu nimic diferiți de hoții
care au intrat prin efracție într-o unitate militare secretă. Imaginează-ți
cum ar fi reacționat CMU.
– Asta tot nu explică de ce restul Meduzelor ne-au atacat și ele,
spuse Koyich. Prietenii tăi le-au spus ce s-a întâmplat pe Adra?
Maiorul nu ezită.
– În niciun caz. Din ce am văzut, cele mai multe dintre Meduze
au aflat despre Kira când a trimis semnalul de pe Cygni 61. Ăla a fost
momentul când prietenii mei m-au scos din celulă și chiar au început să
converseze cu mine. Ideea e că, din punctul de vedere al conducerii
Meduzelor, acest război a început când Corupții au atacat fără niciun
motiv, în timp ce trimiteau mesaje în engleză. De asta au crezut că
suntem aliați cu ei. De asta și, în plus, pentru că acei Corupți nu atacau
teritoriul uman.
– Dar Meduzele planificau oricum să ne invadeze, indiferent de
situație, spuse Falconi.
– Așa e.
– Corupții știu de toiag sau de Lamă Delicată? întrebă Kira.
Tschetter se ridică în picioare.
– N-am idee dacă știu de toiag, dar Meduzele par să creadă că
Cei Corupți sunt atrași de prezența costumului sau ceva de genul ăsta.
Nu sunt foarte sigură, având în vedere bariera lingvistică.
Ca și cum i-ar fi subliniat ideea, o serie de bubuituri zgudui
valea, și patru nave întunecate, unghiulare, coborâră cu zgomot din cer
și se prăbușiră în diverse zone ale orașului. Nu semănau cu navele
Corupților de pe Cygni 61, dar Kira simțea că era ceva în neregulă cu
ele.
Gândul că era ținta Coșmarurilor, că acestea o vânau pe ea în
mod special, era extrem de tulburător.
Zgomote de foc și de fascicule laser răsunau în întregul oraș,
fiind vestitorii distorsionați ai violenței. „Jumătate de kilometru, poate
mai puțin.“Lupta se apropia din nou.
 – Gata, toată lumea în formație, spuse Koyich. Trebuie să ne
grăbim.
– Lasă-mă să mă asigur că Meduzele cu care mergem înțeleg
planul, spuse Tschetter.
Se întoarse spre ele și începu să le vorbească, dar vocea nu i se
auzea în cască.
În timp ce maiorul vorbea, Kira își sfâșie costumul. O deranja și,
în plus, voia să... Da, acolo era: mirosul Meduzelor adunate. Cu pielea
Lamei Delicate expusă total, simțea intențiile Meduzelor în timp ce
acestea se uitau și reacționau la împrejurimile lor.
Ar fi trebuit să se dezbrace mai devreme. Ar fi putut să pună
întrebările direct extratereștrilor.
Era evident cine era liderul lor, după formele și structurile
mirosurilor folosite. Era o caracatiță imensă, cu un strat întunecat de
armură flexibilă care-i acoperea membrele. Armură care, în ochii Kirei,
nu era diferită de Lama Delicată.
Se apropie de extraterestru și spuse:
[[Kira aici: Cum te cheamă, lider de banc?]]
Meduzele se întoarseră surprinse, tentaculele lor rotindu-se,
având o viață proprie.
[[Lphet aici: Idealis te lasă să ne înțelegi! Ce altceva a...]]
O serie de explozii îi întrerupse. Zgomotele erau periculos de
aproape. De pe o stradă din est se apropia un roi de Meduze, care
trăgeau în două caracatițe care se retrăgeau, despre care Kira presupuse
că îi aparțineau lui Lphet. Și îndreptându-se spre ei de pe mai multe
străzi din vest erau mase de corpuri răsucite, care se cățărau peste
grămezile de moloz și chiar unele peste altele: carne torturată, roșie și
neagră, topită precum cicatricele de pe antebrațele lui Falconi - o armată
de Corupți. O armată de Coșmaruri.
Apoi se auzi un zgomot puternic în spatele lor, ca un foc de
armă. Kira se ghemui și se întoarse, așteptându-se la o ambuscadă.
În adâncul sanctuarului intern al templului, obeliscul întunecat
se fractură, iar linii albe începură să-i șerpuiască pe suprafață, dând
praful la o parte. Kira simți cum i se face pielea de găină când partea
din față a stâlpului căzu cu un zgomot puternic.
Obeliscul era gol. Înăuntru se afla un ceva înalt, unghiular - o
siluetă subțire ca un schelet, cu picioare care aveau articulațiile întoarse
și două perechi de brațe. O pelerină neagră părea să-i atârne de umerii
ascuțiți, și o formă dură, ca de glugă, îi ascundea toată fața, cu excepția
ochilor stacojii, care ardeau.
Kira nu crezuse că ar fi fost posibil să-i fie și mai frică. Se
înșelase. Deoarece recunoscu creatura din visele ei. Nu era unul dintre
Cei Dispăruți, ci unul dintre temuții lor servitori.
Era un Căutător, iar asta însemna moarte.
 C APIT OLUL V
* * * * * * *

SIC ITUR AD ASTRA

1.

Căutătorul se mișca, dar încet, ca și cum ar fi fost dezorientat

după somnul său lung.
– Fugiți, le spuse Kira și oamenilor, și Meduzelor. Acum. Nu vă
opriți. Nu vă luptați. Fugiți!
[[Lphet aici: Un Spintecător de Minți! Fugiți!]]
Meduzele activară un ecran de fum, iar Căutătorul dispăru.
Împreună, ele și pușcașii marini ieșiră prin fațada distrusă a templului.
Inima Kirei bătea cu o panică pe care nu și-o putea suprima. Un
Căutător. Și-i amintea din trecut: creaturi făcute pentru a asigura
respectarea cuvântului Heptarhiei. Unul singur provocase haos printre
Meduze în timpul Scindării. Nici nu voia să se gândească la ce putea
face Căutătorul Ligii dacă scăpa de pe planetă.
Nielsen căra în brațe forma mumificată a lui Trig. Falconi o
păzea în stânga, iar Kira în dreapta.
 – Pe aici, spuse Tschetter, care îi conduse pe o stradă lăturalnică
îngustă, de lângă templu, una pe care nu se afla niciun inamic, cel puțin
pentru moment.
În piață, cele două Meduze care se luptaseră ca să amâne venirea
Coșmarurilor aruncară în aer dronele, apoi își abandonară
ascunzătoarea, fugind pe tentacule în spațiul deschis ca să se alăture
celorlalți. Unul dintre extratereștri se împiedică pe drum și sânge
portocaliu îi țâșni din partea de mijloc a unui tentacul.
– Ce a fost chestia aia? strigă Nielsen, care se aplecase pentru a-l
proteja pe Trig.
– Vești rele, răspunse Kira.
Norul ciupercă încă se înălța deasupra lor, fiind copleșitor prin
dimensiunea sa. Vântul bătea cu putere în centrul columnei, împrăștiind
valuri din ea spre vest, în partea planetei cufundate în noapte. Un miros
de ars umplea aerul, și aroma ozonului, ca și cum s-ar fi apropiat o
furtună.
Dar furtuna lovise deja, sub forma antimateriei ucigașe.
Kira se întrebă cum va reuși Lamă Delicată să o protejeze de
urmări. Dacă reușeau să ajungă înapoi în spațiu, trebuia să ia de la
medic niște pastile împotriva radiațiilor...
Un cor terifiant, de țipete animalice, erupse la depărtare de
câteva străzi, mii de voci strigând cu furie și cu durere. Un val de miros
acoperi orașul, sufocant prin intensitatea sa, în timp ce Coșmarurile se
luptau cu Meduzele.
– Din lac...
– ...în puț, spuseră Jorrus și Veera.
În spatele lor, un țiuit puternic străpunse aerul, iar urletele se
întețiră.
– La naiba. Ia uite, spuse Hawes.
O fereastră se deschise pe interfața Kirei, cu o transmisie de la
una dintre dronele rămase ale pușcașilor, care plutea deasupra pieței,
lângă templu. Căutătorul ieșise din clădirea distrusă și se plimba printre
nori de fum, în timp ce mai multe Meduze și Coșmaruri se luptau în
jurul lui.
În timp ce Kira privea transmisia, Căutătorul prinse ca pe un
câine un Coșmar roșu și își înfipse degetele negre în craniul său. După o
jumătate de secundă, Căutătorul dădu drumul Coșmarului, aruncându-l
pe jos. Creatura se ridică în picioare, după care, în loc să -l atace pe
Căutător, se duse în spatele lui, credincios ca un animal de companie
dresat. Nu fu singurul: vreo șase Meduze și Coșmaruri îl ascultau deja
pe Căutător, mergând în jurul lui ca un grup care îl proteja de un atac
direct.
Nici armata de Meduze, nici Coșmarurile nu păreau să-l fi văzut
încă pe Căutător, deoarece erau prea preocupați să se lupte unii cu alții.
– Dumnezeule, ce face? întrebă Nielsen.
– Nu sunt sigură, răspunse Kira.
[[Lphet aici: Spintecătorul de Minți îți controlează corpul, îți
impune să faci tot ce vrea.]]
Căutătorul putea face mult mai mult de atât, Kira era sigură de
asta, dar nu-și amintea detalii, ceea ce era frustrant. Avea însă încredere
în frica pe care o simțea. Dacă Lamă Delicată îi spunea să fie precaută,
atunci amenințarea era, într-adevăr, mare.
Tschetter traduse, iar Koyich spuse:
– Dacă se apropie, să nu-l lăsați să vă atingă.
– Da, domnule!
– Nicio șansă, domnule! rostiră pușcașii marini.
Grupul soldaților arăta destul de jalnic. Tatupoa îl căra pe
Redding, soldatul care-și pierduse piciorul. Nishu avea sânge întins pe
costumul lui exo. Hawes și doctorul echipei șchiopătau, și cei mai mulți
dintre bărbați aveau îndoituri în căști de la reziduuri. Doi dintre soldații
de pe Darmstadt păreau să lipsească. Kira nu era sigură unde sau când
căzuseră.
O izbitură se auzi deasupra lor. Kira se uită și văzu un roi de
Coșmaruri alergând de-a lungul unei margini pline cu liane, care
înconjura un turn din apropiere.
Pușcașii marini deschiseră focul, ca și Meduzele: un zgomot
asurzitor de puști automate și lasere. Acestea opriră mai multe
Coșmaruri, spulberându-le trupurile aspre, dar restul se aruncă asupra
grupului lor. Doi aterizară pe soldați, aruncându-i la pământ. Creaturile
erau de mărimea unui tigru, cu rânduri de dinți ca de rechini, mari cât
palma Kirei. Alte trei Coșmaruri, fiecare cu forme foarte diferite, unul
cu brațe pe care erau cioturi de oase, unul cu aripi cu solzi, care îi ieșeau
din spatele cocoșat, unul cu trei picioare și colți, se năpustiră asupra
Meduzelor lui Lphet, într-o încrengătură de tentacule care fremătau.
„De data asta, e altceva”, gândi Kira când văzu Coșmarurile
îndreptându-se spre ei.
Nu avea să se mai țină în frâu, așa cum făcuse în timpul atacului
asupra lui Trig. Prefera să moară prima. Convinse Lama Delicată să
scoată țepii și alergă spre Coșmarul care îl atacase pe cel mai apropiat
soldat (era Sanchez).
Țepii negri ai costumului ei străpunseră Coșmarul cu patru
picioare, iar acesta muri scoțând un țipăt uman înfricoșător, în timp ce
sângele îi șiroia din gât.
„Nu îl răni”, gândi Kira. Spre ușurarea ei, Lamă Delicată ascultă
gândul și niciunul dintre țepii săi nu îl atinseră pe Sanchez. Acesta îi
făcu semn că era bine.
O luă spre următoarele Coșmaruri, dar nu era nevoie de ajutorul
ei. Puterea combinată a armelor soldaților și ale Meduzelor aliate
omorâse deja restul creaturilor.
Falconi își șterse o dâră de sânge de pe vizor, expresia lui fiind
una sumbră.
– Acum știu unde suntem.
– Mișcați-vă în continuare! strigă Koyich, iar grupul continuă să
înainteze pe stradă.
– Nu prea mai avem amuniție, spuse Hawes.
– Văd, zise Koyich. Treci la rafale de două runde de acum
încolo.
Se concentrară pe fugă.
– Contact! strigă un soldat în timp ce dezlănțuia mai multe
gloanțe într-un Coșmar care apăruse de după o clădire. Capul creaturii
explodă într-o ceață roșie.
„Hemoglobină”, gândi Kira. Sânge pe bază de fier, spre
deosebire de Meduze.
Coșmarurile continuară să-i hărțuiască, ori câte unul, ori câte doi
în timp ce alergau spre periferia orașului. Când clădirile făcură loc
pământului acoperit de mușchi, Kira verifică situația din orbită.
Wallfish trecuse deja de planetă și se îndrepta spre capătul sistemului.
Un haos de nave ale Meduzelor și ale Coșmarurilor se luptau deasupra:
cele două părți una împotriva celeilalte și Meduzele și împotriva lor
însele. Darmstadt încă era la distanță de Nidus, dar se apropia repede,
scoțând fum din mai multe motoare.
– Veniți după mine, spuse Tschetter, care preluă comanda.
Mușchiul din acea zonă fusese expus la furia completă a
exploziei nucleare și arsese sub căldura acesteia. Fâșii mici foșneau la
fiecare pas, lăsând urme de cenușă pe tălpi.
O luară spre vest, departe de clădiri, tot mai adânc în întuneric.
În timp ce fugeau, Kira se duse lângă Tschetter și întrebă:
– După ce ai fost salvată, le-ai spus Meduzelor că eu încă
trăiesc?
– Bineînțeles că nu. Doar nu era să le dau dușmanilor noștri
informații.
– Deci Lphet și restul nu știau unde eram sau că xeno exista?
– Nu, până nu ai trimis tu semnalul. De fapt, nici măcar nu au
întrebat. Cred că au presupus că xeno fusese distrus odată cu
Extenuating Circumstances. De ce?
– Încerc doar să înțeleg.
Ceva din explicațiile lui Tschetter nu părea a fi în regulă. În
urma evenimentelor de pe Adra, de ce nu ar fi fost curioase Meduzele
care ascunseseră Lama Delicată unde era aceasta? Dacă s-ar fi sinchisit
să o urmărească după lumină, ar fi văzut Valkyrie ieșind din sistemul
Sigma Draconis. Sigur ar fi fost de ajuns ca să-i dea de urmă în Cygni
61. Așa că de ce nu o făcuseră? Apoi mai era și problema
Coșmarurilor...
– Iska e cu tine?
Maiorul nu răspunse, expresia ei fiind una obosită.
– A rămas în urmă, în caz că mi se întâmpla ceva.
– Deci cum ne-ai găsit?
– Lphet știa de navele trimise ca să te găsească. Pur și simplu,
le-am urmărit. Nu a fost greu. Corupții au făcut probabil la fel.
Deasupra se auzi un țipăt și un roi de siluete întunecate sări spre
ei, fluturându-și aripile ca de lilieci. Kira se feri, în timp ce lovi cu un
braț. Atinse un corp solid, tulburător de moale, apoi costumul se întări,
formând o lamă, iar brațul ei tăie prin carne și os foarte ușor.
Un val de sânge o acoperi. Restul grupului suferi o soartă
asemănătoare, în timp ce oamenii și Meduzele îi împușcau pe atacatori.
Creaturile aveau mandibule pe post de guri și brațe mici, cu niște clești
pe care-i țineau aproape de piept.
Când se opriră focurile de armă, trei dintre soldați erau întinși pe
jos, nemișcați, și alți șase păreau să fie răniți.
Nishu lovi una dintre creaturi.
– Nu au niciun simț de autoconservare.
– Da, spuse Tatupoa, care se aplecă să-și ridice unul dintre
colegii răniți. Sunt nerăbdători să moară.
[[Kira aici: Chestiile astea sunt ale voastre?]]
În timp ce trimitea mesajul, arătă spre cadavrele înaripate.
[[Lphet aici: Nu. Sunt tot Corupți.]]
Confuzia Kirei se intensifică atunci când le traduse și celorlalți.
De data asta nu exista hemoglobină și părea să nu fie o concordanță
între formele diferitelor Coșmaruri. Cel puțin cu Meduzele era clar că
diversele tipuri erau cumva înrudite, datorită sângelui pe care-l
împărtășeau, a marcajelor de pe piele, a fibrelor mușchilor și tot așa.
Coșmarurile însă nu aveau deloc o astfel de coeziune, cu excepția
înfățișării bolnăvicioase.
Tschetter arătă spre creasta unei stânci care se ridica în fața lor.
– Navele sunt în față, pe cealaltă parte.
În timp ce înaintau, pușcașii marini ajutându-i pe cei răniți,
Nielsen spuse:
– Uitați-vă la cer!
Norul ciupercă făcuse o gaură mare, rotundă, în cer. Prin
deschizătură, în valurile zdrențuite de ceață, Kira văzu fâșii mari de
culoare străbătând întinderea. Nuanțe de roșu, de albastru și de
verde-gălbui, șerpuind ca niște funde din mătase pe un ecran strălucitor
și mare, care se întindea pe mii de kilometri.
Imaginea o lăsă pe Kira fără aer. Văzuse doar de câteva ori
aurora pe Weyland, și atunci doar în miezul nopții. Arăta ireal. Părea a
fi o interfață, prea intensă, netedă și colorată ca să fie naturală.
– Ce a provocat așa ceva? întrebă ea.
– Bombe nucleare sau antimaterie din atmosfera superioară,
spuse Tschetter. Orice aruncă particule încărcate în ionosferă.
Kira tremură. Priveliștea era minunată, dar și terifiantă, acum
că-i știa cauza.
– O să se liniștească în câteva ore, spuse Hawes.
În vârful crestei, Kira se opri ca să se uite la orașul pe care-l
lăsaseră în urmă. Nu era singura care făcu asta.
O mulțime de trupuri se revărsa de pe străzi: Coșmaruri și
Meduze, divergențele lor anterioare fiind acum uitate. Iar în spatele lor
mergea Căutătorul - o apariție înaltă, ca un schelet, aproape monastică,
înveșmântat cu gluga și pelerina sa. Se opri la marginea clădirilor și se
uită peste câmpia cu mușchi ars. Căutătorul întinse ambele perechi de
brațe. Pelerina i se ridică, dezvăluind o pereche de aripi venoase, mov,
și cu un diametru de aproape nouă metri.
– Moros, spuse Koyich pe un ton surprinzător de calm. Vezi
dacă poți să pui un glonț în capul nemernicului.
Kira aproape că obiectă, dar se abținu. Dacă exista vreo șansă să
îl omoare pe Căutător, era cel mai bine, deși o parte din ea avea să
jelească pierderea unei creaturi atât de bătrâne, capabile și, evident,
inteligente.
– Am înțeles, doctore, spune unul dintre soldații în armură, apoi
făcu un pas în față, ridică un braț și trase.
Capul Căutătorului se mișcă într-o parte. Apoi acesta îi privi cu
o atitudine pe care Kira o interpretă ca fiind răutate pură.
– L-ai lovit? întrebă Koyich.
– Nu, domnule. S-a ferit.
– S-a... Soldat, lovește chestia aia cu cel mai puternic laser pe
care-l ai.
– Da, domnule!
În armura lui Moros se auzi zgomotul încărcării acumulatorilor,
iar apoi urmă un BZZT! la fel de zgomotos ca un foc de armă. Pe Kira o
gâdilă pielea de la sarcina electrică reziduală.
Văzu fasciculul laserului folosindu-se de viziunea termică: o
dungă aparent instantanee de forță care îl uni pe Moros de Căutător.
Doar că lovitura nu îl atinse pe extraterestru. Mai degrabă îl
ocoli și arse o gaură cât un pumn în peretele clădirii din spate. Chiar și
de la acea distanță, Kira putea să jure că extraterestrul zâmbea. Atunci
își aduse aminte: aceștia asigurau îndeplinirea ordinelor Heptarhiei și
protejau cele mai periculoase profunzimi ale spațiului...
[[Lphet aici: Nu are rost.]]
În timp ce vorbea, Meduza o luă spre cealaltă parte a crestei,
împreună cu tovarășii săi.
Cuvintele lui Lphet nu aveau nevoie de traducere. Kira îl urmă,
împreună cu toți ceilalți. Bocetul asuzitor se auzi din nou și, dincolo de
el, Kira auzi sunetul pașilor care se apropiau.
Cele două nave globulare ale Meduzelor așteptau la baza crestei.
Acestea nu erau mari după standardele navelor spațiale - Darmstadt
le-ar fi întrecut cu mult în lungime -, dar acolo, pe sol, păreau enorme.
Erau mari cât o clădire administrativă din Highstone, de unde Kira își
luase licența pentru semințe.
Câte o rampă coborî din centrul fiecărei nave.
Meduzele se împărțiră în două grupuri, fiecare îndreptându-se
spre câte o navă. Tschetter făcu echipă cu Lphet și cu alte Meduze care
se îndreptară spre nava din stânga.
– Voi mergeți în aia, îi zise lui Koyich, arătând spre nava din
dreapta.
– Vino cu noi! spuse Kira.
Tschetter scutură din cap.
– E mai sigur dacă ne împărțim. În plus, eu rămân cu Meduzele.
– Dar...
– Există ocazia de a face pace aici, Navárez, și nu o să renunț la
așa ceva. Du-te!
Kira s-ar mai fi certat cu ea, dar nu aveau timp. În timp ce alerga
alături de Falconi spre navă, simți decât admirație și invidie pentru
Tschetter. Presupunând că încă mai avea toate mințile la ea, ceea ce
făcea era incredibil de curajos, ca și decizia ei de a rămâne în urmă pe
Adra.
Kira nu credea că o s-o placă vreodată, dar niciodată nu avea să
aibă dubii când venea vorba de devotamentul femeii față de datoria ei.
Mai multe Meduze îi așteptau în capătul rampei, păzind intrarea
cu o gamă impresionantă de arme. Se dădură la o parte când Kira și
ceilalți sosiră - Koyich își ghidă oamenii la bord, țipând la ei să se
grăbească. Aceștia se împiedicară, curgându-le sânge din corpuri și
fluide din exo-uri. Nishu și Moros erau ultimii, apoi rampa se retrase și
orificiul pentru încărcare al navei se închise, sigilându-se.
– Nu-mi vine să cred că facem asta, spuse Falconi.

2.

[[Wrnakkr aici: Securizare pentru ascensiune.]]

 Marginile peretelui erau niște mânere potrivite. Kira se prinse de
unul dintre ele, ca și ceilalți oameni, în timp ce Meduzele își folosiră
tentaculele ca să facă același lucru sau, în cazul Meduzelor cu picioare,
se duseră pe coridoarele întunecate.
Ca și cealaltă navă a Meduzelor pe care fusese Kira, și aceasta
mirosea a saramură, iar lumina era de un albastru șters, apos. Camera
avea o formă ovală, cu tuburi și grămezi de echipament neidentificabil
într-o parte și capsule ca niște ouă în cealaltă. Pe rânduri cu rafturi
duble erau depozitate o mulțime de obiecte pe care le recunoscu ca fiind
arme: blastere, pistoale și chiar și lame.
În apropiere, mirosul Meduzelor se acumulă până când spulberă
orice alt miros. Extratereștrii miroseau a furie, a panică și a frică, iar
Kira simțea din partea lor o modificare continuă a formelor, a funcțiilor
și a rolurilor..
Kirei i se părea că ea și tovarășii ei erau înconjurați de monștri.
Ca urmare, îl ținu pe Lamă Delicată la limita acțiunii, pregătită să îl
trimită la luptă cu țepi cu tot dacă una dintre Meduze făcea vreo mișcare
ostilă. Koyich și soldații lui păreau să aibă aceeași părere, deoarece se
strânseseră într-un semicerc defensiv aproape de ușa de încărcare și, cu
toate că își țineau armele îndreptate spre podea, nu le coborâră complet.
– Puteți să ne duceți pe nava noastră, pe Wallfish? întrebă
Falconi, care apoi se uită la Kira. Pot să ne ducă pe Wallfish?
– Pe Darmstadt trebuie să ajungem, nu pe nava ta veche și
ruginită, zise Koyich.
– Wallfish e mai aproape, spuse Falconi. În plus...
Kira repetă întrebarea lui Falconi și, ca răspuns, Meduza care
vorbise mai devreme spuse:
[[Wrnakkr aici: O să încercăm să ajungem la nava mai
apropiată, dar Corupții sunt aproape.]]
Un zgomot îndepărtat străbătu puntea, iar Kira avu o foarte
ciudată senzație ca și cum ar fi coborât și ar fi urcat în același timp. Era
o senzație similară cu saltul într-un lift care cobora. Apoi senzația ei de
greutate crescu puțin peste 1G: se simțea, dar nu era ceva neplăcut. Cu
toate astea, știa că se deplasau cu mult, mult mai mult de 1G.
„Asta trebuie să fie gravitația din lumea Meduzelor”, realiză ea.
– Iisuse Hristoase! exclamă Hawes. Uite ce altitudine avem.
Kira își verifică interfața. Coordonatele ei spațiale o luaseră
razna, ca și cum calculatorul nu ar fi putut decide cu exactitate unde era
sau cât de repede mergea.
– Gravitația artificială ne afectează probabil senzorii, spuse
Nishu.
– Poți să trimiți vreun semnal? întrebă Falconi, ușor îngrijorat.
Hawes clătină din cap.
– Totul e bruiat.
– La naiba. Nu avem cum să ne dăm seama încotro ne
îndreptăm.
Kira se concentră pe Wrnakkr. Extraterestrul avea o dungă albă
pe carapacea centrală, care îl făcea ușor de recunoscut.
[[Kira aici: Putem să vedem ce se întâmplă în exteriorul
navei?]]
Cu un tentacul, Meduza mângâie peretele.
[[Wrnakkr aici: Uită-te, atunci.]]
O bucată curbată a calei deveni transparentă. Prin ea, Kira văzu
discul de mărimea unei monede al lui Nidus care se micșora în
depărtare. Explozii izbucneau de-a lungul liniei mediane: străfulgerări
aprinse de descărcări fluorescente. Chiar și de departe, rezultatele
aurorelor erau vizibile, presărate în partea de sus a atmosferei
turbulente.
Kira se uită după alte nave, dar dacă erau prezente, nu erau
destul de aproape încât să poată fi văzute cu ochiul liber. Nu că asta ar
fi însemnat mare lucru în spațiu.
– Cât mai avem până ajungem pe Wallfish? întrebă ea.
Entropiștii fură cei care răspunseră:
– Dacă propulsia e aceeași...
 – ...cu accelerația observată în general printre Meduze...
– ...și având în vedere distanța anterioară față de Wallfish...
– ...nu mai mult de cinci sau zece minute.
Nielsen oftă, iar articulațiile armurii scârțâiră când se lăsă pe
vine. Încă mai ținea în brațe forma rigidă a lui Trig.
– Chiar avem vreo șansă să ieșim din sistem?...
Lumina se înteți și un miros alarmat invadă camera, înfundând
nările Kirei.
[[Wrnakkr aici: Avem Corupți pe urmele noastre.]]
Kira le spuse celorlalți, apoi rămaseră în tăcere, așteptând, în
timp ce propulsorul navei accelera. Nu mai puteau face nimic. În
exteriorul ferestrei create de Wrnakkr, stelele dansau în bolte nebunești,
dar singura forță centrifugă pe care o simți Kira fu o ușoară presiune
către direcția întoarcerilor.
Așa cum văzuseră în Cygni 61, Coșmarurile puteau să le
întreacă până și pe Meduze. Asta implica un nivel de tehnologie pe care
îl puteau deține numai civilizațiile interstelare foarte avansate, iar asta
nu părea să se potrivească cu creaturile pe care le văzuseră.
„Nu judeca după aparențe”, își spuse Kira, deoarece
Coșmarurile hămesite, ca niște animale cu dinți de rechin, puteau fi la
fel de inteligente ca o minte a unei nave.
O explozie de praf argintiu străluci pe geam. Urmă unul de
cretă, ascunzând imaginea pentru câteva secunde.
Koyich și Hawes își șopteau ceva unul altuia. Kira își dădu
seama că se pregăteau de luptă.
Apoi nava se zdruncină sub ei și i se făcu greață când, pentru o
clipă, se simți trasă pe toate cele trei axe în același timp. Gravitația
artificială se răspândi, provocându-i o senzație de comprimare șerpuită
prin tot corpul, după care se opri de tot.
Luminile pâlpâiră. Găuri de mărimea degetelor apărură prin
pereți și se auzi un zgomot surd. Alarmele începură să răsune, mai
zgomotoase chiar decât șuieratul aerului care se scurgea din navă. Kira
rămase unde era, ținându-se strâns de perete, neștiind ce altceva să facă.
Nava se zdruncină din nou. Un cerc alb apăru pe ce fusese în
urmă cu puțin timp tavanul și, peste câteva secunde, o secțiune în formă
de disc a navei zbură înăuntru.
– Așezați-vă în formație! strigă Koyich, în timp ce roiuri de
Coșmaruri năvăleau pe nava Meduzelor.
 C APIT OLUL VI
* * * * * * *

ÎN ÎNTUNERIC

1.

Un perete dens de fum și praf umplu aerul. Soldații deschiseră

focul, ca și Wrnakkr, și restul Meduzelor. Zgomotul asurzitor al armelor
lor spulbera orice alt sunet.
Coșmarurile abia dacă încetiniră în fața barajului, iar numărul
mare de creaturi le permise să acopere rapid distanța dintre ele și prima
linie a Meduzelor.
Meduzele săriră în acțiune, prinzând și rupând cu tentaculele
fiecare Coșmar din apropiere. Atacatorii lor, ca niște bestii, erau
groaznic de privit. Fie că erau echipate cu patru membre sau două, brațe
sau tentacule, dinți sau ciocuri, solzi sau blană, sau o combinație
nefericită între acestea, toate creaturile păreau să aibă malformații,
tumori și să fie bolnave. Însă aveau o energie maniacală, de parcă ar fi
înghițit destule stimulente cât să ucidă un om în toată firea.
Kira știa că putea supraviețui atacului, dar nu credea că Nielsen
sau Falconi o puteau face. Și nici nu îi putea proteja, nici pe ei, nici pe
Trig. Erau mult prea multe Coșmaruri.
Falconi părea să fi ajuns la aceeași concluzie. Se retrăgea deja
spre o ușă deschisă din spatele camerei, în timp ce îl trăgea pe Trig după
el. Nielsen îl urmă îndeaproape, trăgând din când în când cu arma în
hoarda de corpuri care veneau spre ea.
Kira nu ezită și se aruncă pe două dintre ele. Mai multe gloanțe
ricoșară în ea în timp ce plutea, gloanțe care scoaseră niște zgomote
puternice, care o lăsară fără aer.
Ajunse la ușă chiar după Nielsen. Împreună, alergară pe
coridorul întunecat în cealaltă parte.
– Am trimis un semnal către Wallfish, spuse Falconi. Sunt pe
drum.
– Timpul estimat de sosire? întrebă Nielsen, clar și profesionist.
– Șapte minute.
– Atunci, o să...
Ceva apărut în colțul ochiului Kirei o făcu să se întoarcă,
așteptând să sară cineva la ea. Nielsen făcu la fel. O Meduză se târî
într-o parte a coridorului rotund. Sângele îi curgea dintr-o gaură din
carapace, iar unul dintre tentaculele sale fusese spulberat aproape
complet.
[[Itari aici: Liderul Wrnakkr m-a trimis să te păzesc.]]
– Ce vrea? întrebă Falconi.
– E aici ca să ajute.
Câțiva dintre soldați se duseră și își luară pozițiile de o parte și
de alta a ușii.
– Mergeți! strigă unul dintre ei. Ascundeți-vă undeva!
– Haide, spuse Falconi, care înaintă.
[[Itari aici: Pe aici.]]
Meduza o luă înainte. Tentaculul său rănit împroșca pereții cu
sânge.
Se grăbiră să înainteze spre centrul navei, prin camere slab
luminate și pasaje înguste. Zgomotele luptei continuau să răsune în
exteriorul carenei: explozii goale, rupturi și țipetele ascuțite ale
Coșmarurilor furioase.
Apoi nava se zdruncină din nou, mai puternic decât înainte.
Scântei umplură vederea Kirei când intră în perete și rămase fără aer. În
fața ei, Falconi îl scăpă pe Trig...
Cu un zgomot groaznic de râcâit, o țepușă mare, roșie cu negru,
plonjă prin punte în fața ei, separând-o, împreună cu Trig, de ceilalți. O
altă țepușă de câțiva metri alunecă pe lângă ea, apoi se opri și rămase
acolo, îngropată în inima navei Meduzelor - o aparentă imposibilitate.
Kira încercă să înțeleagă ce vedea. Apoi își dădu seama:
Coșmarurile îi agățaseră. Ce vedea era prora uneia dintre navele lor.
Radioul îi sună în ureche în timp ce apucă silueta încremenită a lui Trig.
*Kira, ești bine?*, întrebă Nielsen.
*Da. Nu mă așteptați. O să găsesc o ieșire.*
*Am înțeles. Există o trapă aproape de partea din față a navei.
Wallfish o să încerce să ne preia de acolo.*
*Dacă o să poată să se apropie destul de mult*, spuse Falconi.
Trăgându-l pe Trig în spatele ei, Kira se întoarse și o luă pe
coridor, în căutarea celei mai apropiate uși. În fața ei, zgomotele luptei
deveneau din ce în ce mai puternice.
– La naiba.
Ușa se deschise și intră repede prin ea. Trecu rapid dintr-o
cameră în alta, ferindu-se de orice urmă de Coșmaruri.
Pe un culoar jos, boltit, văzu o Meduză homar. Aceasta își
încleștă cleștii spre ea, alarmată, și spuse:
[[Sffarn aici: Pe acolo, Idealis.]]
Și arătă spre ușa de lângă cea pe care intrase Kira.
[[Kira aici: Mulțumesc.]]
Peretele camerei se deschise și dezvălui o bulă de apă plutitoare,
ridicată de gravitație din partea camerei unde stătea de obicei. Kira nu
se gândi de două ori. Intră în masa lichidă, țintind celălalt capăt al
încăperii.
Niște creaturi mici, ca niște călugărițe, trecură pe lângă fața ei în
timp ce înota. Undeva, în adâncul minții, își aminti că-i plăcea gustul
lor. Erau crocante și bune cu yrannoc, orice ar fi fost ăla.
Străpunse suprafața apei. Aceasta i se prinse de față ca o
pojghiță care îi distorsiona vederea. Clipi și lipi un lujer din mână de cel
mai apropiat perete, apoi se trase. Odată ce ajunse în siguranță și ținând
strâns picioarele lui Trig sub braț, își șterse apa de pe față.
Picături mici zburară libere în timp ce-și scutură mâna.
Situația o copleși și Kira se trezi năpădită de frică. Apoi se
relaxă și inspiră adânc.
„Concentrează-te.“Singurul lucru care conta în acel moment era
să supraviețuiască destul de mult încât să ajungă înapoi la Falconi și la
ceilalți. Până acum avusese noroc. Nu dăduse nici măcar peste un
Coșmar.
Se târî de-a lungul curburii peretelui până găsi următoarea ușă,
apoi intră, trăgându-l și pe Trig cu ea, pe un alt coridor întunecat.
– Ți-ar fi plăcut la nebunie asta, șopti ea, gândindu-se cât de
interesat era puștiul de Meduze și de extratereștri în general.
În cască, auzi:
*Kira, suntem la trapă. Unde ești?*
– Mă apropii, cred, spuse ea încet.
*Grăbește-te. Wallfish aproape că a ajuns aici.*
– Am înțeles. Eu...
*La nai...*, exclamă Falconi, după care zgomotul de fond
acoperi convorbirea. Peste o secundă, nava se înclină, iar pereții
scârțâiră cu o violență alarmantă.
Kira se opri.
– Ce? Ce s-a întâmplat?... Falconi? Nielsen?
Mai încercă de câteva ori, dar niciunul nu-i răspunse. Frica o
cuprinse pe Kira. Aceasta înjură, îl strânse și mai bine pe Trig și se
îndreptă spre ieșire mai repede decât înainte.
 O mișcare de la capătul coridorului o făcu să se apuce de o
crăpătură din perete și să nu se miște. Un haos de umbre apăruse la
intersecția din fața ei, iar chestiile de la care veneau umbrele se
apropiau...
Disperată, Kira căută un loc unde să se ascundă. Singura opțiune
era alcovul cu structură ca de coral aflat chiar în fața ei, pe hol.
Se duse acolo și se ascunse în spatele coralului, trăgându-l și pe
Trig lângă ea. Corpul rigid, acoperit într-o carapace, al lui Trig se lovi
de perete, iar Kira îngheță, sperând că sunetul nu fusese destul de
puternic încât să atragă atenția.
Zumzet ca de insecte ajunse până la ea, din ce în ce mai
puternic. Tot mai puternic.
... Și mai puternic.
Kira se lipi de partea din spate a alcovului. „Să nu mă vedeți...
Să nu mă vedeți... Să nu...“
Patru Coșmaruri apărură în peisaj. Trei dintre ele erau
asemănătoare celor pe care le mai văzuse: mutații cu pielea julită, care
se târau pe punte cu patru sau cu șase picioare, botul lor plin de colți
legănându-se în timp ce își căutau prada. Al patrulea Coșmar era diferit.
Era umanoid, cu o singură pereche de picioare și brațe care începeau ca
lungimi segmentate ale carapacei și care apoi se transformau în
tentacule fără ventuze. Capul său alungit avea niște ochi albaștri
profunzi, ca ai lui Falconi, și o gură cu fălci mici, care păreau destul de
ascuțite încât să muște prin oțel. O umflătură acoperită de armură între
picioare indica un fel de organ genital.
Creatura era înfricoșător de alertă: se tot uita în jur, verificând
colțurile, asigurându-se că nimeni nu îi lua prin surprindere. Avea o
inteligență pe care Kira nu o simțise la celelalte Coșmaruri. Și altceva:
pielea de pe pieptul său placat lucea într-un mod care părea incomod de
familiar, dar nu-și dădea seama de ce...
Umanoidul spuse ceva repede, iar celelalte trei Coșmaruri
formară un cordon strâns în jurul său ca răspuns.
 În ciuda îngrijorării ei pentru protejarea lui Trig și a ei, Kira era
intrigată. Până acum, nu văzuseră dovezi ale unei ierarhii între
Coșmaruri. Dacă umanoidul era unul dintre liderii lor, atunci... poate
uciderea lui avea să îi oprească pe ceilalți.
„Nu.“Atragerea atenției avea să provoace și mai multe
probleme. „Să nu mă vedeți... Să nu mă vedeți...“
Își folosi tot autocontrolul de care era capabilă ca să nu se miște
când Coșmarurile se apropiară. Fiecare instinct de autoconservare o
îndemna să sară și să atace înainte să fie văzută, dar o parte din ea o
îndemna la răbdare și pe aceasta o ascultă.
Iar Coșmarurile nu o văzură.
Când trecură pe lângă ea, le mirosi: un miros de ars, ca de
scorțișoară, amestecat cu o combinație grețoasă de fecale și de
putrefacție. Orice erau, creaturile nu erau sănătoase. Două dintre
Coșmaruri se uitară în direcția ei când trecură pe lângă locul unde era.
Aveau ochii mici, cu vene roșii, și din ei li se scurgeau picături de fluid
gălbui.
Kira era nedumerită. De ce nu o observaseră? Alcovul nu era
chiar atât de adânc. Se uită în jos la ea însăși și, pentru o clipă, ameți.
Nu văzu decât forma umbrită a peretelui. Își ridică mâna în față. Nimic.
Poate o mică distorsiune la marginile degetelor, dar atât.
Corpul încastrat al lui Trig încă era vizibil, dar nu păru să atragă
atenția Coșmarurilor.
Kira zâmbi. Nu se putu abține. Lama Delicată reflecta lumina în
jurul ei, la fel ca pelerina invizibilității cu care ea și sora ei se jucaseră
când erau mici. Doar că acum era mai bine. Mai puțină distorsiune.
Coșmarurile înaintară pe coridor câțiva metri. Apoi cel cu șase
picioare se opri și își întoarse capul în direcția ei. Nările i se mișcară în
timp ce testa aerul, iar buzele sale crăpate se retraseră de pe dinți,
într-un rânjet malefic.
„La naiba.“Doar pentru că extratereștrii nu puteau să o vadă, nu
însemna că nu puteau să o miroasă.
 Coșmarul cu șase picioare hâsâi și începu să se întoarcă spre ea,
înfigându-și ghearele în punte pentru a înainta.
Kira nu așteptă. Eliberă un strigăt și sări spre creatură. Întinse o
mână către ea, iar Lamă Delicată o ascultă și înjunghie Coșmarul
acoperit de răni cu o lamă triunghiulară, din care ieșiră apoi ace negre.
Creatura țipă, se zvârcoli și deveni moale. Cu cealaltă mână,
Kira înjunghie celălalt Coșmar de lângă ea și îl ucise în același mod.
Mai rămăseseră doi.
Coșmarul umanoid aținti un dispozitiv mic spre ea. Un zgomot
puternic o lovi pe Kira în ambele urechi și la șold, oprind-o în loc.
Șoldul îi amorți, iar durerea îi radie în sus, pe spate, trimițând șocuri
electrice prin nervii din brațe.
Suspină, dar nu reuși să se miște.
În acel moment, celălalt Coșmar sări pe ea. Impactul îi făcu pe
amândoi să se rostogolească pe coridor. Kira își acoperi fața cu brațele,
în timp ce creatura încerca să o muște cu fălcile sale puternice.
Dinții patinau pe suprafața întărită a Lamei Delicate, în timp ce
ghearele o zgâriau fără niciun efect pe abdomen.
În ciuda fricii ei instinctive, Coșmarul nu părea să o poată răni.
Apoi acesta își retrase capul și, din gura deschisă, o pulveriză cu
un lichid verzui pe față și pe piept.
Un miros înțepător îi umplu nările, iar fire de fum se ridicară de
pe bucățile de piele lovite. Cu toate astea, nu simțea durere.
Creatura o împroșcase cu acid. Kira deveni furioasă când își
dădu seama de asta. „Cum îndrăznești?”Dacă nu ar fi fost Lamă
Delicată, acidul ar fi ars-o și ar fi făcut-o de nerecunoscut.
Lovi creatura în gură cu pumnii. Îi spintecă țeasta, împroșcând
pereții cu sânge și carne.
Gâfâind, Kira se uită după Coșmarul umanoid, având de gând
să-l omoare și pe el.
Acesta era fix lângă ea, iar mandibulele lui erau desfăcute în așa
fel încât dezvăluiau niște dinți rotunzi, ca niște perle. Apoi vorbi, cu o
voce ca un șuierat:
– Tu! Carne uitată! O să te alături lui Maw.
Șocul întârzie reacția Kirei. Coșmarul profită de ocazie ca să-și
înfășoare un tentacul în jurul brațului ei drept și un curent de foc păru
să-i curgă prin piele și în creier.
O senzație oribilă de recunoaștere o cuprinse și urlă în timp ce
văzu alb în fața ochilor.

2.

Se văzu din două unghiuri diferite, stând în camera de

depozitare de pe Extenuating Circumstances. Perspectiva era
derutantă: puncte de vedere concurente, care se suprapuneau și se
amestecau, producând o recreere distorsionată a momentului. Odată cu
imaginile, simți și un amestec complex de emoții: surpriză, frică, triumf,
furie, dispreț, regret.
Una dintre perspective încerca să se ascundă, trăgându-se în
spatele unui raft cu echipament cu o viteză născută din teroare.
Cealaltă părea încrezătoare, curajoasă. Rămase unde era și atacă,
fasciculi de lumină străpungând aerul.
Se văzu alergând spre ieșire, dar prea încet, mult prea încet.
Țepi negri ieșeau din pielea ei în petice aleatorii, neorganizate.
Apoi se întoarse, cu fața contorsionată de frică și de furie, în
timp ce ridică pistolul pe care-l luase de la un membru mort al
echipajului. Trase, iar gloanțele loviră peretele.
Perspectiva care se temea țipa și dădea din mâini, disperată să
se oprească.
Perspectiva care nu evadase traversa locul. Nu simțea
îngrijorare.
Scântei ieșiră când laserele spulberară gloanțele.
Apoi unul dintre gloanțe lovi țeava marcată cu roșu din spatele
camerei, iar perspectivele se îndepărtară în timpul unui zgomot
puternic. Un moment de confuzie și, când reveni percepția, era și mai
fracturată. Acum erau trei seturi de amintiri, niciunul familiar. Cea mai
nouă adiție era mai mică, mai puțin distinctă decât celelalte. Nu vedea
cu ochii, dar, cu toate astea, era conștientă de împrejurimile sale
într-un mod vag și încețoșat. Avea aceeași frică și aceeași furie pe care
le simțise, doar că acum erau amplificate de confuzie și de lipsă de
direcție.
Explozia sfâșiase corpul navei Extenuating Circumstances.
Vântul șuiera prin diferite părți ale ei, apoi se învârtea prin spațiu. Trei
minți diferite vedeau același caleidoscop de stele, iar durerea îi afecta
trinitatea de carne sfâșiată. Din cele trei, primele două păreau mai
slăbite: vederea lor se diminua pe măsură ce conștiința aluneca. Dar
nu și a treia. Era afectată, îi era teamă și era furioasă, era incompletă,
dar nu era încă lipsită de forța motoare.
Unde să se ducă? Pierduse contactul cu forma-părinte și nu mai
avea abilitatea să o localizeze. Prea multe fibre erau rupte. Prea multe
bucle întrerupte. Redundanța eșuă și autorepararea stagnă. Îi lipseau
cunoștințele și elementele necesare.
Motivată de furie și de teroarea care refuzau să dispară, se
întinse și aruncă fire ca de păianjen în vid, în timp ce căuta cea mai
apropiată sursă de căldură, căutându-și frenetic forma-părinte, așa
cum îi ordona modelul. Dacă eșua, hibernarea avea să fie soarta sa.
Când ultima lumină a zilei dispăru din vizorul celorlalte două -
tocmai când pelerina sufocantă a uitării le înconjura -, firele prinseră
ceva și își ținură cu putere carnea. Domnea confuzia. Apoi necesitatea
de vindecare întrecu toate celelalte comenzi ale firelor aflate în
căutare, și o nouă durere se manifestă: o înțepătură ca de ac, care se
extinse rapid într-o agonie acaparatoare, ce cuprindea fiecare
centimetru al corpurilor lor agresate.
Carnea se uni cu altă carne într-o împerechere frenetică, în
timp ce acele trei perspective deveniră una singură. Nu mai erau
Apucător sau Formă dublă sau Lamă Delicată. Acum, erau cu totul
altceva.
 Era un parteneriat deformat, născut din grabă și din ignoranță.
Părțile nu se potriveau, deși erau lipite împreună la cel mai mic nivel,
și se revoltau împotriva lor însele și împotriva realității. Apoi, în mintea
combinată a noului corp, nebunia începu să domine. Gândul rațional
nu mai locuia acolo, numai furia care fusese a ei, și frica. Rezultatul
erau panica și alte dereglări.
Deoarece erau incompleți. Fibrele care îi uniseră fuseseră
defecte, imperfecte, otrăvite de emoțiile lor. Așa cum era sămânța, era
și fructul.
Se chinuiră să se miște, iar dorințele lor contradictorii îi făcură
să se zbată fără scop.
Apoi lumina unui soare dublu îi învălui cu multă căldură când
Extenuating Circumstances explodă, distrugând Tserro, nava
Apucătorilor, odată cu ea.
Explozia îi aruncă departe de discul strălucitor al lunii
apropiate, o bucată plutitoare în fața unei furtuni. Pentru o perioadă,
plutiră în frigul spațiului, la mila inerției. La scurt timp însă, noua piele
le oferi un mod de a se mișca și își stabilizară rotirea, privind cu ochi
noi universul gol.
Foamea neîncetată îi măcina. Voiau să mănânce, să crească și
să se întindă dincolo de acest loc pustiu, așa cum le comanda corpul.
Așa cum dicta modelul. Și, cuplat cu acel apetit feroce, era un vuiet
constant de furie și de frică: o respingere instinctivă a extincției în sine,
moștenită de la confruntarea cu Carr-Qwon.
Aveau nevoie de mâncare. Și de putere. Dar mai întâi mâncare,
ca să hrănească carnea. Se întinseră ca să prindă lumina stelei
sistemului și zburară pe o distanță scurtă, spre inelele stâncoase din
jurul gigantului gazos, în a cărui gravitație locuiră.
Stâncile conțineau materiile brute pe care le căutau. Se hrăniră
cu piatră, cu metal și cu gheață, folosindu-le ca să tot crească. În
spațiu, exista energie din belșug și era ușor de obținut. Steaua le oferea
tot ce aveau nevoie. Se întinseră de-a lungul imensității și transformară
fiecare rază de lumină pe care o prindeau informe utile de energie.
Sistemul ar fi putut fi o casă pentru ei. Existau luni și planete
potrivite pentru viață. Dar ambiția lor era mai mare. Auziseră de alte
locuri, alte planete, unde viața abunda cu miliardele. Un banchet de
carne și de energie, care aștepta să fie revendicat și transformat și pus
în folosul cauzei lor principale: expansiunea. Cu asemenea resurse la
dispoziție, creșterea lor avea să fie exponențială. Aveau să se
răspândească precum focul printre stele, până când umpleau această
galaxie și altele aflate dincolo de ea.
Avea să le ia timp, dar aveau timp la dispoziție. Deoarece acum
erau nemuritori. Carnea lor nu se putea opri din crescut și, atât timp
cât rămânea și o singură bucată din ea, atunci, semințele lor aveau să
se răspândească și să înflorească...
Exista însă un obstacol în planul lor. O problemă de inginerie
de care nu puteau trece, nici cu tot corpul lor și nici cu toată puterea
lor laolaltă.
Nu știau cum să construiască dispozitivul care le va permite să
alunece prin țesătura spațiului și să călătorească mai repede decât
viteza luminii. Știau de el, dar nicio parte a minții lor nu cunoștea
detaliile construirii lui.
Asta însemna că erau blocați în sistem, asta dacă nu erau
dispuși să se aventureze la viteze mai mici decât ale luminii, și nu erau.
Nerăbdarea lor îi obliga să rămână, deoarece știau că vor veni alții.
Alții, cu dispozitivul necesar.
Așa că avură răbdare și așteptară și tot așteptară, continuând
să se pregătească.
Nu așteptară mult. Trei străfulgerări de-a lungul limitei
sistemului îi alertară de sosirea navelor Apucătorilor. Două fuseseră
atât de naive încât să se apropie să investigheze. Carnea era pregătită
și lovi. Acaparară navele și, într-un exces de furie, le goliră de
conținuturi, absorbiră corpurile Apucătorilor și făcură nava a lor.
A treia navă scăpă de Maw, dar asta nu conta. Aveau ce le
trebuia: mașinării care să le dea voie să acopere prăpăstiile dintre
stele.
Așa că plecară ca să-și hrănească foamea. Mai întâi în cel mai
apropiat sistem al Apucătorilor: o colonie nou stabilită, fragilă și
neprotejată. Acolo, găsiră o stație care orbita în întuneric: un fruct
copt, gata să fie cules. Intrară în el și se făcură o parte din structura sa.
Informațiile din computere deveniră ale lor și deveniră și mai
încrezători în ambiția lor.
Încrederea lor fu prematură. Apucătorii trimiseră și mai multe
nave după ei: nave care ardeau și distrugeau și le tăiau carnea. Nu
conta. Aveau ce le trebuie, deși nu era ce voiau.
Fugiră înapoi în spațiul interstelar. De data asta, aleseră un
sistem fără Apucători sau Forme duble. Dar nu lipsit de viață. Una
dintre planete era o bubă purulentă, plină de creaturi vii preocupate să
mănânce alte creaturi vii. Astfel, Maw coborî și le devoră pe toate,
transformându-le în noi forme de carne.
Acolo stătură. Acolo se stabiliră. Acolo mâncară, și crescură, și
construiră cu frenezie. La scurt timp, suprafața planetei era acoperită
și cerul presărat cu navele pe care le construiau.
Nu, nu construiau... Creșteau.
Odată cu acele nave, crescură și servitori, care, în esență, se
bazau pe amintirea parțială a formatelor din carnea lor unită, pe
altoirea modelelor sugerate de diferite părți ale minții lor. Rezultatele
erau crude și neplăcute, dar ascultau așa cum li se cerea și asta era
îndeajuns. O hoardă de creaturi făcute să îndeplinească comenzile
modelului. Viață autosuficientă și capabilă să se propage. Dar unii
dintre servitori erau mai mult decât atât - erau bucăți de Maw, cărora
li se dăduse o sămânță a propriei lor cărni, pentru ca esența lor să
călătorească printre stele.
Când puterea forțelor lor fu suficientă, le trimiseră ca să
recaptureze sistemul Apucătorilor și să atace și altele. Foamea nu era
potolită, iar același lucru se aplica și furiei alimentate de frică a celor
două minți combinate.
Urmă un sezon de ospățuri. Apucătorii ripostară, dar erau
nepregătiți și prea înceți ca să-i înlocuiască pe cei căzuți. Maw nu avea
o asemenea problemă. În fiecare sistem lovit, își stabilea rapid invazia
permanentă și începea procesul de răspândire pe fiecare planetă
disponibilă.
Progresul îi aduse pe servitorii lor mai aproape de spațiul
formelor bipede. Carnea lui Maw se întindea acum pe șapte sisteme și
era încrezătoare în puterea sa. Așa că își trimise minionii împotriva
formelor bipede, ca să înceapă procesul de conversie.
Apoi, când se așteptau mai puțin, auziră un țipăt în întuneric.
„Terminați!“Recunoscură semnalul și vocea. Primul aparținea
creatorilor cărnii, de mult dispăruți, iar a doua era a ei, a Kirei
Navárez.
Ea își văzu din nou fața contorsionată de frică și de furie când
trase cu pistolul...
Maw răcni și le spuse servitorilor lor: Găsiți carnea uitată!
Distrugeți-o! Spulberați-o! Mâncați-o!

3.

*Kira... Unde ești?... Kira?*

Kira țipă când se întoarse la ea însăși.
Coșmarul umanoid încă avea tentaculul înfășurat în jurul
brațului ei, dar nu era doar atât. Fire negre uneau suprafața Lamei
Delicate de carnea Coșmarului și simțea cum conștiința creaturii apăsa
pe ea, încercând să o șteargă. Pielea Coșmarului o mânca pe a ei, pe
măsură ce asimila Lama Delicată. Nu era un proces pe care să-l poată
opri prin puterea voinței: xeno nu recunoștea Coșmarul ca pe un
dușman. Ba chiar părea să vrea să se asimileze în carnea distrusă a
creaturii, să devină din nou unul cu părțile sale pierdute.
Dacă mai aștepta, Kira știa că avea să moară. Sau cel puțin avea
să fie transformată în ceva ce ura.
 Încercă să-și tragă brațul și se tot rostogoliră până când se loviră
de punte. Carnea Coșmarului încă se topea în ea.
– Renunță, spuse monstrul. Nu poți să câștigi. Totul o să fie
carne pentru gura multora. Alătură-te nouă și lasă-te mâncată.
– Nu! exclamă Kira.
Îl îndemnă pe Lamă Delicată să iasă în afară și acesta răspunse
cu o mie de țepi, străpungând Coșmarul. Creatura se zvârcoli, dar nu
muri. Apoi Kira simți cum țepii din corpul creaturii se dizolvau și
pluteau în Coșmar, lăsându-l pe Lamă Delicată mai slab, mai mic decât
înainte.
Tentaculul intră și mai adânc în brațul ei. Numai vârful se vedea
deasupra suprafeței învolburate a Lamei Delicate.
„Nu!“Refuza să moară așa. Pielea era dispensabilă. Conștiința,
nu.
Kira formă costumul de pe brațul stâng într-o lamă și, cu un
strigăt de disperare, tăie de două ori.
O dată tăie prin brațul ei drept, de la cot.
A doua oară, prin Coșmar, tăindu-l în două de la mijloc.
Sângele țâșni din ciotul brațului ei, dar numai pentru scurt timp.
Apoi Lamă Delicată se închise peste rană.
Ar fi trebuit s-o doară, dar nu o durea, fie de la adrenalină, fie
datorită xeno.
Cele două jumătăți ale Coșmarului zburară în capete opuse ale
coridorului, însă creatura tot nu muri. Partea de sus continuă să-și miște
brațele, capul și fălcile, în timp ce partea inferioară se zbătea ca și cum
ar fi încercat să fugă. Fire negre ieșiră din suprafețele expuse ale
interiorului său, întinzându-se și căutând, în încercarea de a se reuni.
Kira știa că era depășită.
Se uită după alcov: acolo. Se chinui să ajungă la el, luă coconul
cu Trig cu singura ei mână, apoi îl îndemnă pe Lamă Delicată să îi
propulseze de-a lungul coridorului, în direcția în care se îndreptau
inițial.
 Pe măsură ce se apropiau de capătul coridorului, se uită peste
umăr, la Coșmar. Cele două părți ale corpului creaturii erau aproape
reunite. Apoi văzu cum torsoul ridică tentaculul care-i rămăsese și
îndreptă același dispozitiv mic spre ea, ca înainte.
Încercă să-și ascundă capul în spatele brațului. Prea târziu.
Un zgomot ca de clopot îi umplu urechile când își reveni. Inițial,
nu-și amintea cine era sau unde se afla. Se uită la pereții cu lumini
albastre în timp ce treceau pe lângă ei, încercând să înțeleagă. Era
convinsă că era în neregulă ceva.
Inspiră aerul și, odată cu el, și amintirile. Informațiile. Frica.
Coșmarul o împușcase în cap. Kira simțea o durere surdă în
craniu, iar gâtul îi pulsa cu fiori de durere. Creatura încă era în celălalt
capăt al coridorului, încercând să-și reunească jumătățile tăiate.
BUM!
Trase din nou în ea, dar de data asta glonțul îi ricoșă în suprafața
tare de pe umăr.
Kira nu așteptă să vadă ce se mai întâmpla. Încă amețită, se
apucă de perete, se trase după colțul de la capătul coridorului și îl luă și
pe Trig cu ea. Astfel, Coșmarul nu mai putea să o vadă.
În timp ce înainta prin navă, Kira se simți deconectată de la
realitate, ca și cum totul i s-ar fi întâmplat altcuiva. Sunetele abia dacă
aveau sens și vedea halouri ca niște curcubeie în jurul luminilor.
„Probabil că am o contuzie”, se gândi ea.
Lucrurile pe care le văzuse dinspre Coșmar... Nu puteau fi
adevărate, și totuși știa că erau. Doctorul Carr și Meduza, uniți
împreună într-o oribilitate de fragmentele pe care Lamă Delicată le
scosese din ea. Dacă nu ar fi fost atât de consumată de emoții în timpul
confruntării... Dacă ar fi ascultat rugămintea lui Carr... Dacă ar fi evitat
să tragă în tubul cu oxigen... Ea era mama Corupților. Acțiunile ei
duseseră la crearea lor, iar păcatele lor erau ale ei. Toți acei morți:
Meduze, oameni și atâtea forme de viață nevinovate de pe planete
îndepărtate - inima o durea când se gândea la asta.
 Abia dacă știa unde merge. Lamă Delicată părea să hotărască
pentru ea: stânga aici, dreapta acolo.
O voce o scoase din amețeală:
– Kira! Kira, aici! Unde...
Ridică privirea și îl văzu pe Falconi în fața ei, cu o expresie
sălbatică pe față. Meduza Itari era cu el, cu armele îndreptate spre ușă.
În spatele lor se zărea o gaură uriașă, zimțată, destul de mare încât să
poată trece o mașină prin ea. Întunericul spațiului se vedea dincolo de
aceasta și, plutind în întuneric, ca o bijuterie strălucitoare, era Wallfish,
la câteva sute de metri depărtare.
Uimită, Kira își dădu seama că pluteau în vid. Cumva, asta se
întâmplase fără să observe.
– ...brațul tău! Unde...
Kira clătină din cap, nereușind să-și găsească cuvintele.
Falconi păru să înțeleagă. O apucă de talie și îi trase și pe ea, și
pe Trig spre deschizătura din carenă.
– Trebuie să sari. Nu pot să se apropie mai mult. Poți să...
Într-o parte a navei Wallfish, Kira văzu că sasul de intrare era
deschis. În cadrul lui se mișcau mai multe siluete: Nielsen și niște
soldați.
Kira încuviință și Falconi îi dădu drumul. Ea își adună forțele,
apoi sări în vid. Pentru o clipă, pluti în tăcere. Lamă Delicată îi schimbă
cursul cu doar câțiva centimetri și Kira zbură direct spre trapa navei. Un
pușcaș marin o prinse, oprindu-i avântul. Urmă Falconi, care îl aduse pe
Trig cu el. Meduza veni și ea, spre surprinderea Kirei, și își înghesui
corpul cu tentacule prin trapă.
În clipa în care ușa exterioară se închise, Falconi strigă:
– Bagă viteză!
Vocea șoptită a lui Gregorovich răspunse:
– Da, căpitane. Bag viteză chiar acum.
Un val de gravitație puternică. Kira scânci atunci când ciotul
brațului i se lovi de partea interioară a trapei. Apoi se gândi la Coșmarul
pe care-l tăiase în două și frica o ajută să se concentreze.
Se uită la Falconi și spuse:
– Trebuie să... Trebuie să...
Nu găsea cuvintele potrivite.
– Trebuie să ce?
– Trebuie să distrugi nava aia!
Sparrow fu cea care îi răspunse, vocea ei auzindu-se în
difuzoarele de deasupra:
– M-am ocupat deja de asta, scumpete. Ține-te bine.
În afara trapei se văzu o străfulgerare de lumină de un alb pur,
apoi fereastra se întunecă până deveni opacă. Doar câteva secunde mai
târziu, nava Wallfish se zdruncină și o serie de zgomote vagi se auziră
din exterior. Apoi nava se liniști din nou.
Kira expiră și își lăsă capul să-i cadă pe podea.
Erau în siguranță. Pentru moment.
 C APIT OLUL VII
* * * * * * *

NECESITATE

1.

Ușa interioară a sasului de intrare se deschise. Sparrow stătea

acolo, cu o pușcă pe umăr, țintind spre Meduza din spatele trapei. Părul
îi era turtit, atârnând greoi din cauza gravitației mari.
– Ce caută chestia asta aici, căpitane? Ar trebui să trag?
Pușcașii se îndepărtară de Meduză, în timp ce-și țineau armele
ațintite asupra ei. O tensiune subită umplu aerul.
– Falconi? strigă Hawes.
– Meduza ne-a ajutat, zise Falconi, ridicându-se în picioare.
Fu nevoie de un efort considerabil ca să facă asta.
[[Itari aici: Liderul Wrnakkr mi-a comandat să te păzesc, așa
că o să te păzesc.]]
Kira traduse ce spusese creatura, iar Falconi zise:
– Bine, dar o să stea aici până rezolvăm situația. Nu vreau să se
plimbe pe navă. Să-i spui și lui asta.
 – E o chestie, zise Kira, nu un el.
– Chestia, mormăi Falconi. Cum vrei, zise el și își așeză
lansatorul de grenade pe spate, apoi ieși din sas. O să fiu pe puntea de
comandă.
– Am înțeles, spuse Nielsen, vocea ei fiind înfundată în timp
ce-și scotea casca armurii.
Căpitanul se legănă pe coridor cât de repere putea, în ciuda
propulsiei navei, iar Sparrow îl urmări îndeaproape.
– Mă bucur că ați supraviețuit, capete pătrate! strigă ea peste
umăr.
Kira îi transmise Meduzei ordinele lui Falconi. Creatura formă
un cuib cu tentaculele sale și se așeză într-un capăt al sasului.
[[Itari aici: O să aștept.]]
[[Kira aici: Ai nevoie de ajutor cu rănile tale?]]
Un miros de negare ajunse la ea.
[[Itari aici: Forma asta o să se vindece singură. Nu e nevoie de
ajutor.]]
Kira văzu că gaura din caparacea Meduzei era deja acoperită cu
o substanță maronie, dură.
Când ieși din sas, trecu pe lângă Nielsen.
– Brațul tău! exclamă prim-ofițerul.
Kira ridică din umeri. Încă era atât de șocată după tot ce aflase
despre Coșmaruri, încât pierderea nu părea foarte importantă. Cu toate
astea, evită să se uite la absența de sub cot.
Entropiștii erau acolo, dar din întreaga lor trupă, numai șapte
pușcași marini supraviețuiseră.
– Koyich? Nishu? îl întrebă pe Hawes.
Locotenentul clătină din cap în timp ce-l îngrijea pe Moros, care
avea o bucată de os care îi ieșea din costum. În ciuda șocului propriu,
Kira simți un junghi de durere pentru bărbații pierduţi.
Vishal veni în grabă la ea, cu geanta în mână. Fața lui era
acoperită de transpirație. Îi aruncă o privire îngrijorată lui Trig, după
care spuse:
– Domnișoară Nielsen! Domnișoară Kira! Credeam că v-am
pierdut! Mă bucur să vă văd.
– Și noi, Vishal, spuse Nielsen, care ieși din armură. Când ai
timp, o să avem nevoie de niște pastile.
Doctorul încuviință.
– Poftim, domnișoară Nielsen.
Îi dădu o cutie prim-ofițerului, apoi îi întinse una și Kirei.
Aceasta încercă să o ia cu mâna lipsă, iar doctorul făcu ochii mari când
observă.
– Domnișoară Kira!
– E în regulă, spuse ea, și luă pastilele folosindu-și cealaltă
mână.
Deși era evident că nu era în regulă.
Vishal continuă să o fixeze cu privirea, în timp ce Kira părăsi
sasul.
După ce ieși din raza lor vizuală, se opri pe coridor și înghiți
pastilele. În mod neplăcut, acestea i se opriră în gât. După asta, Kira,
pur și simplu, rămase acolo. Nu știa ce voia să facă și, pentru o
perioadă, creierul ei refuză să-i ofere un răspuns.
Apoi întrebă:
– Gregorovich, ce se întâmplă?
– Sunt destul de ocupat în momentul de față, răspunse mintea
navei pe un ton neobișnuit de serios. Îmi pare rău, Sac Țepos de Carne.
Kira încuviință și o luă spre puntea de comadă, fiecare pas
trimițându-i dureri prin călcâie.
Falconi era aplecat deasupra ecranului central împreună cu
Sparrow. În hologramă, o fereastră arăta transmisia de la camera unui
costum al cuiva care se mișca în afara carenei navei Wallfish.
Vocea lui Hwa-jung se auzi prin difuzoare:
– ...verific sudurile. Promit. Cinci minute, atâta, căpitane.
– Nu mai mult. Falconi încheiat.
 Bărbatul atinse un buton și holograma se transformă într-un
sistem de hărți, navele fiind marcate pentru a fi observate mai ușor.
Kira se așeză în îmbrățișarea bine-venită a unui scaun tapițat, iar
Sparrow se uită la ea. Femeia făcu ochii mari când observă ce nu văzuse
înainte.
– La naiba, Kira. Ce s-a întâmplat cu...
– Nu acum, zise Falconi. Poveștile trebuie să aștepte.
Sparrow își mușcă buzele, dar Kira simțea intensitatea privirii
ei.
Meduzele și Coșmarurile încă mai mișunau prin apropierea lui
Nidus. Lupta era însă una derutantă. Cele trei nave rămase, care
aparțineau Meduzelor prietenoase, inclusiv cea pe care se afla Tschetter,
trăgeau și în Coșmaruri, și în propria lor specie. Două nave ale
Meduzelor și una a Coșmarurilor decolaseră de pe planetă și trăgeau în
toată lumea. Kira bănuia că erau controlate de Căutător. De asemenea,
restul Coșmarurilor se luptau cu toți, mai puțin cu cei din specia lor.
Când una dintre navele Meduzelor - din fericire, nu a celor
prietenoase - explodă într-o erupție nucleară, Sparrow tresări.
– Ce haos, spuse ea.
Inițial, Kira crezuse că Wallfish fusese destul de norocoasă încât
să scape fără să fie urmărită, dar apoi văzu traiectoriile a două nave ale
Coșmarurilor: interceptau cursul navei lor. Navele lungi, unghiulare
(arătau ca niște grămezi de femururi enorme, legate între ele prin bucăți
de mușchi expus) se aflau în cealaltă parte a planetei, dar accelerau cu
aceeași viteză distrugătoare pe care o folosiseră și celelalte Coșmaruri.
În ritmul acesta, aveau să îi ajungă în aproximativ paisprezece minute.
Sau poate că nu.
Dinspre centura de asteroizi se apropia Darmstadt, care lăsa în
urmă dâre de lichid de răcire de la radiatoarele sale afectate. Kira studie
datele. Crucișătorul avea să se intersecteze cu nava Coșmarurilor la
limită înainte să treacă mai departe. Dacă nava Coșmarurilor sporea
chiar și cu puțin viteza, atunci crucișătorul CMU avea să fie mult prea
încet.
Din difuzoare se auzi vocea lui Akawe:
– Căpitane Falconi, ești acolo?
– Da.
– Putem să-ți câștigăm niște timp. Poate destul cât să atingi
limita Markov.
Falconi strânse marginea mesei, vârfurile degetelor devenindu-i
albe din cauza forței.
– Cum rămâne cu tine, căpitane?
Râsul lui Akawe o surprinse pe Kira.
– O să vă urmăm dacă putem, dar nu contează decât ca un om să
spună Conducerii despre oferta Meduzelor lui Tschetter, iar acum
Wallfish are cele mai mari șanse să scape din sistem. Știu că ești civil,
Falconi, nu pot să-ți ordon să faci nimic, dar nu există ceva mai
important decât asta.
– O să ducem mesajul înapoi la Ligă, spuse Falconi. Apoi, după
o pauză, adăugă: Ai cuvântul meu, căpitane.
– O să țin minte, căpitane... Pregătește-te pentru un spectacol de
lumini. Terminat.
– Ce au de gând? întrebă Kira. Nu pot să întreacă nava
Coșmarurilor.
Sparrow își umezi buzele, în timp ce privirea îi era ațintită
asupra hologramei.
– Nu, dar poate Akawe reușește să-i lovească destul de puternic
și de rapid încât să îi ia de pe urma noastră. Depinde de câte proiectile
mai are Darmstadt.
Kira și ceilalți încă stăteau, priveau și așteptau când Hwa-jung
intră pe ușă.
– Ai rezolvat problema? întrebă Falconi.
Hwa-jung o surprinse pe Kira când făcu o plecăciune mare.
– A fost vina mea. Reparația de pe Cygni 61 am făcut-o la furie.
Rezultatul nu a fost bun. Îmi pare rău. Ar trebui să găsești un alt
mecanic-șef mai bun care să lucreze pentru tine.
Falconi se duse la ea, își așeză mâinile pe umerii lui Hwa-jung și
o ridică pe aceasta din nou în poziție dreaptă.
– Prostii, zise el pe un ton neașteptat de blând. Doar să nu se mai
întâmple.
Hwa-jung își întoarse capul într-o parte. Avea ochii plini de
lacrimi.
– Nu o să se mai întâmple, promit.
– Atâta cer. Și dacă...
– La naiba, zise Sparrow, arătând spre hologramă.
Coșmarurile acceleraseră. Darmstadt avea să le rateze cu o
distanță cu siguranță mai mare decât raza eficientă a laserelor principale
ale crucișătorului.
– Acum ce facem? întrebă Kira.
Se simțea amorțită de la toate catastrofele care se întâmplaseră.
Ce altceva mai putea să meargă prost în acel moment? Nu conta.
„Trebuie să faci față situației.“În cazul în care Coșmarurile aterizau pe
Wallfish, putea să se lupte cu unii dintre invadatori, dar dacă erau mai
multe creaturi precum cea care o prinsese pe nava Meduzelor, atunci era
pierdută. Toți erau pierduţi.
– Organizăm o zonă mortală drept înainte, spuse Falconi.
Afumăm Coșmarurile într-acolo și le lovim din toate părțile.
– Asta presupunând că nu ne vor arunca în aer, zise Sparrow.
– Nu, spuse Hwa-jung, arătând spre Kira. O vor pe ea.
– Așa e, rosti Falconi. Putem să folosim asta în avantajul nostru.
– Momeală, zise Kira.
– Exact.
– Atunci...
O explozie de alb din centrul hologramei o întrerupse și îi făcu
pe toți să se oprească și să se uite într-acolo. Ambele nave ale
Coșmarurilor explodaseră, lăsând în urmă numai un nor de vapori care
se extindea.
 – Gregorovich, ce s-a întâmplat? întrebă Falconi.
– Rachete Casaba-Howitzer. Trei.
Imaginea hologramei se deplasă în sens opus și văzură cum
proiectilele căzuseră pe navele Coșmarurilor și, chiar înainte de asta,
trei ace de lumină pâlpâiră într-o linie întreruptă, la zeci de mii de
kilometri distanță.
– Cum? întrebă Kira, confuză. Nu sunt în raza de acțiune a lui
Darmstadt.
Sparrow se pregătea să răspundă când linia de comunicație pârâi
și se auzi vocea lui Akawe:
– Ăla a fost spectacolul de lumini, oameni buni, spuse el
amuzat. Am aruncat niște RD 52 când ne apropiam de Nidus. E o
jucărie nouă. Rachete Casaba-Howitzer răcorite cu hidrogen. Le face
aproape imposibil de detectat. Funcționează foarte bine, doar că a
trebuit să forțăm Coșmarurile să intre în raza noastră de acțiune. Idioții
nici măcar nu și-au dat seama că intrau într-o capcană. Acum ne
schimbăm cursul. O să facem tot ce putem ca să-i ținem la distanță pe
restul. Voi mențineți accelerația și nu vă opriți pentru nimic. Terminat.
– Am înțeles, spuse Falconi... Și mulțumesc, căpitane. Îți suntem
datori. Terminat.
– O să bem pe Pământ când terminăm cu asta, căpitane.
Terminat, spuse Akawe.
După ce linia de comunicație se opri, Sparrow spuse:
– Am auzit de RD52. Nu am avut însă ocazia să mă joc cu ele.
Falconi se îndepărtă de hologramă. Își trecu mâna prin păr,
scărpinându-se cu vârful degetelor, apoi spuse:
– Bun, avem puțin timp să respirăm. Nu mult, doar puțin.
– Cât mai e până putem să facem saltul? întrebă Kira.
– La viteza noastră actuală de 2G, o să avem libertatea de a
pleca din acest cimitir sacru în exact douăzeci și cinci de ore, șopti
Gregorovich.
„E prea mult.“Kira nu fu nevoită să spună asta cu voce tare. Își
dădu seama că și ceilalți gândeau același lucru.
Coșmarurile și Meduzele ajunseseră pe Nidus în doar câteva ore
după ce ieșiseră din FTL. Dacă mai mulți dintre ei se hotărau să
urmărească Wallfish, le-ar fi fost ușor să o ajungă din urmă.
– Gregorovich, avem șansa să ne întâlnim cu o explozie solară?
întrebă Falconi.
„Isteț.“Ca toți piticii roșii, și Bughunt era probabil predispus la o
variație mare, ceea ce însemna explozii solare enorme și imprevizibile.
Una destul de mare ar fi bruiat câmpurile magnetice folosite în duzele
de evacuare ale unităților lor de fuziune, împiedicând Meduzele și
Coșmarurile să cucerească Wallfish.
Asta presupunând că nu găsiseră un mod mai bun de apărare.
– Nu în momentul de față, spuse Gregorovich.
– La naiba!
– Va trebui doar să sperăm că Meduzele lui Tschetter și Akawe
vor putea să-i țină pe toți la distanță de noi, spuse Sparrow.
Falconi arăta de parcă ar fi înghițit o piatră.
– Nu-mi place. Absolut deloc. Chiar și dacă numai unul dintre
nemernicii ăștia vine după noi, o să avem o groază de probleme.
Sparrow ridică din umeri.
– Nu sunt sigură că putem să facem ceva în privința asta,
căpitane. Wallfish nu e ca un cal. Nu o să meargă mai repede dacă o
lovești.
Kira se gândi la ceva: Coșmarurile, aceste forme nedefinite,
reușiseră să folosească tehnologia Meduzelor, așa că de ce nu puteau și
ei să facă același lucru? Ideea era atât de neobișnuită, încât aproape că o
ignoră. Însă din cauza naturii disperate a circumstanțelor lor, întrebă:
– Cum rămâne cu Meduza Itari?
– Ce e cu ea? întrebă Falconi.
– Ar putea să ne ajute.
Hwa-jung își micșoră ochii și păru de-a dreptul ostilă când
întrebă:
 – Ce vrei să spui?
– Nu sunt sigură, răspunse Kira, dar poate o să reușească să
modifice motorul Markov în așa fel încât să sărim în FTL mai repede.
Hwa-jung înjură.
– Vrei să lași chestia aia să umble la motoarele lui Wallfish?
Pfff!
– Merită încercat, spuse Sparrow, în timp ce se uita la Falconi.
Bărbatul se strâmbă.
– Nu pot să spun că-mi place, dar dacă Meduza ne poate ajuta,
trebuie să încercăm.
Hwa-jung păru profund nefericită.
– Nu, nu, nu, spuse ea încet, după care, mai tare: Nu știi ce poate
să facă. Ar putea să distrugă fiecare sistem de pe navă. Ar putea să ne
arunce în aer. Nu! Meduza nu ne știe calculatoarele sau...
– Deci poți să-l ajuți tu, spuse Falconi pe un ton blând. Suntem
morți dacă nu reușim să ieșim din sistemul ăsta, Hwa-jung. În
momentul ăsta, merită să încercăm orice ne poate ajuta.
Hwa-jung se încruntă și își frecă mâinile. Apoi bombăni și se
ridică în picioare.
– Bine. Dar dacă Meduza afectează cumva Wallfish, o s-o
distrug.
– Nici nu m-aș aștepta la altceva, zâmbi Falconi. Gregorovich,
să fii și tu cu ochii pe Meduză.
– Mereu, șopti vocea navei.
Apoi Falconi își mută privirea.
– Kira, tu ești singura care poate să stea de vorbă cu Meduza.
Vezi dacă ea crede că ne poate ajuta și, dacă poate, atunci mediază tu
între el și Hwa-jung.
Kira încuviință și se ridică de pe scaun, simțind fiecare kilogram
în plus produs de accelerație.
Căpitanul încă vorbea:
– Sparrow, și tu. Asigură-te că situația nu scapă de sub control.
 – Da, domnule.
– Când terminați, duceți Meduza înapoi în sasul de intrare.
– O s-o lași acolo? întrebă Sparrow.
– Pare singurul loc oarecum sigur pentru ea. Ai o idee mai
bună?
Sparrow clătină din cap.
– Bun, atunci să mergem. Și, Kira? Când termini, mergi la
doctor, să-ți examineze brațul.
– Da, rosti Kira.

3.

Când Kira ieși din camera de control împreună cu celelalte două

femei, Hwa-jung arătă spre brațul ei și întrebă:
– Te doare?
– Nu, răspunse Kira. Nu chiar. E doar... ciudat.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Sparrow.
– Unul dintre Coșmaruri m-a prins. Singura scăpare a fost să-mi
tai brațul.
Sparrow tresări.
– La naiba. Cel puțin ai supraviețuit.
– Da.
Dar, în sinea ei, Kira se întreba dacă era chiar așa.
Doi dintre pușcașii marini, Tatupoa și un altul, al cărui nume
nu-l știa, stăteau în anticamera sasului de intrare, supraveghind Meduza
dinăuntru. Restul soldaților plecaseră, lăsând în urmă pe punte bandaje
și urme de sânge. Cei doi mâncau când Kira și celelalte două femei se
apropiară. Amândoi erau palizi și păreau epuizați și stresați.
Kira recunoscu expresia. Și ea se simțea la fel. După ce
adrenalina trecuse, urmase prăbușirea. Și se prăbușise cu putere.
Tatupoa se opri cu bucata de carne de porc în aer.
– Ai venit ca să vorbești cu caracatița?
– Da, răspunse Kira.
 – Bine. Dacă ai nevoie de ajutor, strigă. O să fim în spatele tău.
Deși Kira avea dubii că soldații o puteau proteja mai bine decât
Lama Delicată, o bucură să îi știe acolo, cu armele pregătire.
Sparrow și Hwa-jung rămaseră în urmă când ea se îndreptă spre
sas și se uită înăuntru prin geam.
Meduza Itari încă stătea pe podea, odihnindu-se printre
tentaculele sale înnodate. Pentru o clipă, o cuprinse teama. Apoi Kira
apăsă butonul de deschidere și ușa interioară a sasului se deschise. O
lovi mirosul Meduzei: un miros care îi reamintea de saramură și de
condimente, și care avea o aromă ca de cupru.
Extraterestrul vorbi primul.
[[Itari aici: Cum pot să te ajut, Idealis?]]
[[[Kira aici: Încercăm să părăsim sistemul, dar nava noastră nu
e destul de rapidă încât să întreacă Wranaui sau pe Corupți.]]
[[Itari aici: Nu pot să vă construiesc un modificator al
plutirii.]]
[[Kira aici: Adică... un schimbător al greutății?]] întrebă ea,
încercând să găsească cuvântul potrivit.
[[Itari aici: Da. Permite navei să înoate mai ușor.]]
[[Kira aici: Înțeleg. Dar un aparat care să ne permită să înotăm
mai repede decât lumina?]]
[[Itari aici: Sfera Conversiunii.]]
[[Kira aici: Da, aia. Poți să faci ceva care să o îmbunătățească
și să plecăm mai devreme?]]
Meduza se foi și păru să arate spre ea însăși cu două tentacule.
[[Itari aici: Forma asta e pentru luptat, nu construit. Nu am
asamblatorii sau materialele necesare pentru genul ăsta de muncă.]]
[[Kira aici: Dar știi cum să ne îmbunătățești Sfera
Conversiunii?]]
Tentaculele Meduzei se înfășurată în jurul acesteia, frecându-se
și rotindu-se cu o energie agitată.
[[Itari aici: Da, dar e posibil să nu se poată fără timpul,
uneltele și forma necesare.]]
[[Kira aici: Poți măcar să încerci?]]
... [[Itari aici: Din moment ce mă rogi tu, Idealis, da.]]
[[Kira aici: Vino după mine.]]
– Ei bine? întrebă Sparrow când Kira ieși din cameră.
– Poate să o facă. O să aibă nevoie de o mână de ajutor.
Hwa-jung?
Femeia mecanic zise bombănind:
– Pe aici.
– Stai un pic, nimeni nu ne-a zis nimic despre asta, spuse
Tatupoa, care-și ridică o mână tatuată. Vreți să scoateți Meduza de
acolo?
Sparrow fu nevoită să-l sune pe Falconi, iar acesta, la rândul lui,
pe Hawes, înainte ca pușcașii marini să le dea voie să-l ducă pe Itari în
camera motoarelor. Kira stătu aproape de el, Lamă Delicată fiind
acoperită de țepi ascuțiți, bonți, pregătită pentru o posibilă luptă și
ucidere.
Totuși, Kira nu credea că era necesar. Nu încă.
Deși era alertă și funcțională, se simțea slăbită, apăsată de
trauma zilei. Avea nevoie de mâncare și nu doar pentru ea. Și Lamă
Delicată avea nevoie de hrană. Costumul părea... subțire, ca și cum
energia necesară pentru luptă și pentru pierderea materialului care-i
acoperea antebrațul îl lăsaseră fără rezerve.
– Ai un baton la tine? o întrebă Kira pe Sparrow.
Femeia clătină din cap.
– Îmi pare rău, nu.
„Unde e Trig când ai nevoie de el?”Kira tresări la acest gând.
Nu conta, putea să mai aștepte. Doar nu avea să leșine de foame și
mâncarea, sau mai degrabă lipsa ei, nu era pe lista sa de priorități.
Camera motoarelor era o încăpere înghesuită, plină cu ecrane.
Pereții, podeaua și tavanul erau vopsiți cu același gri monoton pe care
Kira și-l amintea de pe Extenuating Circumstances. În contrast, fiecare
țeavă, sârmă, supapă și mâner avea o altă culoare: nuanțe aprinse de
roșu, de verde, de albastru și chiar de portocaliu.
Erau imposibil de încurcat. Plăcuțe grele din metal marcate în
alfabetul Braille însoțeau obiectele, ca să poată fi identificate atât în
întuneric, cât și în timp ce purtai costum.
Podeaua părea mai curată decât barul din cantină, însă aerul era
sufocant din cauza căldurii și a umezealii, precum și a mirosului
neplăcut al lubrifianților, al substanțelor de curățare și al ozonului. Îi
lăsă un gust de cupru Kirei, care simți electricitatea statică.
– Aici, spuse Hwa-jung, care îi conduse spre spatele camerei,
unde se afla o jumătate de sferă mare, neagră: Motorul Markov de pe
Wallfish.
Sfertul frustrant de oră care urmă fu o serie de traduceri eșuate
pentru Kira. Meduza folosea tot felul de termeni tehnici, pe care ea nu îi
înțelegea și pe care nu îi putea reda în engleză, iar Hwa-jung, la rândul
ei, folosea tot termeni tehnici, pe care Kira nu îi putea traduce în limba
Meduzei. Hwa-jung activă un ecran holografic construit în consola
aflată lângă motorul Markov și accesă scheme și alte reprezentări
vizuale ale mecanismelor mașinăriei, ceea ce fu de ajutor, dar care, la
final, tot nu reuși să depășească bariera lingvistică.
Matematica din spatele motorului Markov nu era deloc simplă.
Însă execuția, așa cum o înțelegea Kira, era destul de clară. Anihilarea
antimateriei era folosită pentru a genera electricitate, care, la rândul ei,
era folosită pentru alimentarea câmpului electromagnetic condiționat,
care permitea tranziția în spațiul superluminic. Cu cât densitatea
energiei câmpului era mai mică, cu atât nava putea zbura mai repede,
deoarece mai puțină energie însemna viteze mai mari când intrau în
FTL (exact opusul spațiului normal). Eficiența dimensiunilor însemna
că navele mai mari aveau viteze mai mari, dar, la final, factorul
limitator suprem ținea de inginerie. Era dificil să menții câmpuri cu
energie mică. Acestea erau predispuse la întreruperi din numeroase
cauze, din interiorul și din exteriorul unei nave. Tocmai din acest motiv,
un puț gravitațional forța nava înapoi în spațiul normal. Chiar și în
timpul zborului interstelar, câmpul trebuia ajustat de nenumărate ori la
fiecare nanosecundă ca să mențină aparența stabilității. Nimic din toate
acestea nu o făcea pe Kira să creadă că Itari putea reconfigura motorul
Markov fără echipamentul potrivit, fără înțelegerea limbii engleze sau a
codului matematicii umane. Cu toate astea, spera, în ciuda a tot ceea
ce-i spunea rațiunea.
Într-un final, se auzi vocea lui Falconi:
– Ceva progrese? Lucrurile nu arată prea bine aici.
– Nu încă, răspunse Hwa-jung.
Părea la fel de iritată pe cât se simțea Kira.
– Nu vă lăsați, spuse căpitanul.
– Poate că... zise Kira, care fu însă întreruptă de Meduză;
aceasta se întoarse cu spatele la hologramă și se târî spre suprafața
bombată a motorului Markov.
– Nu! exclamă Hwa-jung când extraterestrul începu să tragă de
panouri cu una dintre tentacule.
Femeia traversă camera și încercă să tragă Meduza de acolo, dar
creatura o împinse fără efort cu un tentacul.
– Kira, spune-i să se oprească. Dacă sparge containerul, o să ne
omoare pe toți.
Sparrow deja își ridica arma, cu degetul pe trăgaci, când Kira
spuse:
– Stop! Toată lumea să se clameze. O să întreb, dar nu trage.
Știe ce face.
Sunetul metalului îndoit o făcu să tresară când Itari scoase
carcasa protectoare din jurul ghemului de cabluri care era motorul
Markov.
– Ar face bine să fie așa, bombăni Sparrow.
Aceasta își lăsă arma în jos, dar nu complet.
[[Kira aici: Ce faci? Colegii mei sunt îngrijorați.]]
[[Itari aici: Trebuie să văd cum e construită Sfera voastră a
Conversiei. Nu-ți face griji, formă dublă. Nu o să o distrug.]]
Kira traduse, dar asigurările lui Itari nu o liniștiră deloc pe Hwa–
jung. Aceasta stătu lângă Meduză, uitându-se peste tentaculele sale,
încruntându-se și frecându-și mâinile.
– Shi-bal, mormăi ea. Nu... Nu... Ah, creatură proastă, ce faci?
După câteva minute de confruntare tensionată, Meduza își
retrase cleștii ca niște brațe din interiorul unității și se întoarse spre
Kira.
[[Itari aici: Nu pot face Sfera să meargă mai bine.]]
O arsură ca de acid o lovi pe Kira în stomac, în timp ce Meduza
continuă să vorbească:
[[Itari aici: Aș putea să o fac mai puternică, dar...]]
[[Kira aici: Mai puternică?]]
[[Itari aici: Prin creșterea fluxului de energie, puterea bulei
poate fi îmbunătățită, iar conversia în mai repede decât lumina va avea
loc mai aproape de stea. Dar pentru asta am nevoie de echipament de
pe una dintre navele noastre. Nu am timp să fac părțile de care am
nevoie din materiale brute.]]
– Ce spune? întrebă Hwa-jung.
Kira îi explică, iar Hwa-jung întrebă:
– Cât de mult mai aproape?
[[Itari aici: Cu Sfera voastră de Conversie... cel puțin pe
jumătate.]]
– Nu pari prea impresionată, spuse Kira, după ce termină de
tradus.
Hwa-jung răspunse:
– Nu sunt. Deja am mărit puterea câmpului înainte să intrăm în
FTL. E un truc vechi. Unitatea nu poate să suporte însă mai multă
putere. Camera de reacție o să se strice sau circuitele se vor arde. Nu
merge. Oricum, nu contează. Așa cum ai spus și tu, Meduza nu poate să
facă nimic fără echipamentul potrivit, adăugă ea și ridică din umeri.
În timp ce vorbeau, Kira se gândi. Inițial, se întrebă dacă Lamă
Delicată îi putea oferi lui Itari ustensilele și materialele de care avea
nevoie. Era sigură că era posibil, dar nu știa de unde și cum să înceapă,
iar xeno nu îi dădea niciun indiciu. Apoi trecu în revistă tot ce știa
despre Wallfish, căutând ceva, orice, ce ar fi putut-o ajuta.
Răspunsul îi veni în minte aproape imediat.
– Stați un pic, spuse ea.
Hwa-jung și Sparrow se opriră, privind-o. Kira îi apelă pe
entropiști.
– Veera, Jorrus, avem nevoie de voi în camera motoarelor, cât
mai repede. Aduceți obiectul pe care l-ați găsit pe nava Meduzelor.
– Suntem pe drum, Prizoniere, răspunseră cei doi.
Hwa-jung o fixă cu privirea.
– Doar nu te aștepți ca o bucată oarecare de aparatură, luată de
pe o navă extraterestră, să fie de ajutor, Navárez.
– Nu, spuse Kira, dar merită să încercăm.
Îi explică apoi lui Itari ce se întâmpla, iar Meduza se așeză pe
punte ca să aștepte, cu tentaculele înfășurate în jurul său.
– Oricum, cum e posibil ca Meduza asta să facă așa ceva?
întrebă Sparrow, care arătă cu arma spre Itari. E doar un soldat. Toți
soldații lor au și pregătire de ingineri?
– Și eu aș vrea să știu asta.
Kira îi puse întrebarea Meduzei, iar aceasta răspunse:
[[Itari aici: Nu, forma asta nu e pentru construit mașinării, dar
fiecare formă primește o sămânță de informație pe care să o folosească
la nevoie.]]
– Ce vrei să spui prin „formă”? întrebă Sparrow.
Mai multe dintre tentaculele extraterestrului se îndreptară spre
trupul său.
[[Itari aici: Forma asta. Forme diferite au utilizări diferite. Ar
trebui să știi, doar și voi aveți două forme.]]
– Se referă al bărbați și la femei? spuse Hwa-jung.
Sparrow se încruntă și ea.
 – Meduzele pot să-și schimbe forma? Asta vrea să...
Sosirea entropiștilor o întrerupse. Cei doi cercetători se
apropiară cu grijă de Kira și, în timp ce se uitau la Itari, îi dădură
obiectul albăstrui pe care îl luaseră de pe nava Meduzelor în Cygni 61.
Miros de entuziasm lovi nările Kirei când îi dădu piesa lui Itari. Meduza
întoarse obiectul cât pumnul cu brațele sale ca de crab, iar tentaculele
sale căpătară nuanțe tomnatice de roșu și de portocaliu.
[[Itari aici: Acesta este un modul dintr-un Aspect al Vidului.]]
[[Kira aici: Da. Aia era camera în care l-au găsit colegii mei.
Îți este de ajutor?]]
[[Itari aici: Poate.]]
Apoi Kira privi cu interes și cu uimire cum o pereche de brațe și
mai mici ieșiră la suprafață dintr-un loc ascuns, aflat la marginea
carapacei. Ca și celelalte membre mai mari, acestea erau acoperite de un
material lucios, chitinos, dar, spre deosebire de ele, erau articulate, iar
în vârf aveau un set delicat de cili, cu o lungime de un centimetru, poate
doi.
Cu ele, Itari dezasamblă rapid modulul. Înăuntru erau mai multe
componente solide, însă niciunul nu semăna cu nicio parte a unui
computer sau a unui dispozitiv mecanic pe care îl cunoștea Kira. Mai
degrabă semănau cu secțiuni modelate ale bijuteriilor sau ale cristalelor.
Ținând componentele în cili, Itari reveni la motorul Markov și
își întinse membrele mici, terțe, în adâncul dispozitivului sferic. Un
zgomot puternic și scârțâituri metalice ascuțite se auziră din unitate, iar
Hwa-jung spuse pe un ton de avertizare:
– Kira!
– Dă-i o șansă, spuse ea, deși era la fel de stresată.
Împreună cu entropiștii și cu Hwa-jung, se uită dincolo de
tentaculele lui Itari, în unitate. Acolo, Kira văzu cum Meduza fixa
componentele cristaline în diferite părți ale mașinăriei. Toate piesele pe
care le atingea se uneau după câteva momente, fire mici și strălucitoare
conectându-le de materialul din apropiere. Însă Kira observă că acest
lucru se întâmpla doar acolo unde era nevoie. Fie directivele lui Itari, fie
un program intern ghidau firele.
– Cum fac asta? întrebă Hwa-jung, cu o intensitate stranie în
voce.
[[Itari aici: Prin voința Celui Dispărut.]] traduse Kira.
Răspunsul Meduzei nu liniști deloc grijile Kirei, și nici pe cele
ale lui Hwa-jung. Totuși, femeile îl lăsară pe extraterestru să lucreze.
Apoi acesta spuse:
[[Itari aici: Va trebui să închideți mintea de piatră care
guvernează Sfera Conversiei ca să funcționeze ce am făcut.]]
– Mintea de piatră? întrebă Hwa-jung. Se referă la computer?
– Cred că da, zise Kira.
– Mhm.
Hwa-jung nu păru prea încântată, dar după câteva momente de
tăcere, în timp ce ochii i se plimbau dintr-o parte în alta a interfaței,
spuse:
– Gata. Gregorovich supraveghează unitatea acum.
După ce Kira informă Meduza, aceasta spuse:
[[Itari aici: Sfera Conversiei e gata. Puteți să o activați de două
ori mai repede decât înainte.]]
Hwa-jung se încruntă când se aplecă peste unitate, studiind
bucățile misterioase adăugate în interiorul mașinăriei.
– Și după?
[[Itari aici: După, fluxul de energie o să se întoarcă la normal,
iar nava va putea merge de două ori mai repede decât înainte.]]
Hwa-jung nu părea convinsă, dar mormăi și spuse:
– Presupun că mai bine de atât nu se poate.
– De două ori mai repede decât înainte, spuse Sparrow. Acum
accelerăm cu 2G, asta înseamnă că putem să sărim... când?
– În șapte ore, rosti Hwa-jung.
Era mai bine decât se temuse Kira, dar mai rău decât sperase.
Șapte ore tot era destul pentru ca una sau mai multe nave ale dușmanilor
să îi prindă din urmă.
Când Hwa-jung apelă puntea de comandă și îi spuse lui Falconi
care era situația, acesta zise:
– E bine. Nu am scăpat încă de pericol, dar e posibil să vedem
lumina dintre copaci. Nici Meduzele și nici Coșmarurile nu se vor
aștepta să facem saltul atât de repede. Dacă avem noroc, vor crede că au
foarte mult timp ca să vină după noi și se vor concentra acum pe lupta
dintre ei... Ați făcut o treabă bună toți. Kira, mulțumește-i Meduzei din
partea noastră și vezi dacă are enevoie de mâncare, apă, pături, chestii
de astea. Sparrow, asigură-te că se întoarce în sasul de intrare.
– Da, domnule, spuse Sparrow. Apoi când linia de comunicație
se închise, adăugă: Dacă avem noroc. Sigur. Când am avut noi noroc în
ultimul timp?
– Încă suntem în viață, spuse Jorrus. Asta...
– ...contează, zise Veera.
– Mhm, mormăi Sparrow, care arătă apoi spre Itari: Haide, uriaș
urât. E timpul să mergem.
Pomenirea Coșmarurilor îi readuse Kirei în minte gânduri
neplăcute. În timp ce ghidau Meduza pe coridorul îngust din afara
camerei motoarelor, îi transmise creaturii mulțumirile lui Falconi și
întrebă ce nevoi avea, la care aceasta răspunse:
[[Itari aici: Niște apă ar fi bine-venită. Atât. Forma asta e
rezistentă și nu are nevoie de prea multe.]]
[[Kira aici: Știai că Cei Corupți provin din Idealis?]]
Extraterestrul păru surprins de întrebare.
[[Itari aici: Desigur, formă dublă. Tu nu știai?]]
[[Kira aici: Nu!]]
Culori stridente șerpuiră pe suprafața tentaculelor sale, iar un
miros de confuzie umplu aerul.
[[Itari aici: Cum e posibil? Sigur ai fost prezentă la înmulțirea
acestor Corupți... Noi suntem foarte curioși care au fost circumstanțele,
Idealis.]]
 Kira își puse mâna pe umărul lui Sparrow:
– Stai un pic, am nevoie de un minut.
Femeia se uită la ea și la extraterestru.
– Ce e?
– Trebuie să clarific ceva.
– Serios? Acum? Puteți să vorbiți cât vreți în sas.
– E important.
– Bine, dar grăbește-te, oftă Sparrow.
În ciuda reticenței sale, Kira îi explică lui Itari secvența de
evenimente care rezultase în nașterea lui Maw.
Sări însă peste detalii, mai exact cum explodase Extenuating
Circumstances, deoarece îi era rușine de ce făcuse și de consecințele pe
care le avuseseră acțiunile ei. Când termină, un buchet de mirosuri
neplăcute veniră dinspre Meduză.
[[Itari aici: Deci, Corupții pe care îi vedem acum sunt un
amestec de Wranaui, forme duble și Idealis binecuvântat?]]
[[Kira aici: Da.]]
Meduza tremură. Nu era o reacție pe care Kira să o mai fi văzut
înainte de la cineva din această specie.
[[Itari aici: Asta e... regretabil. Dușmanul nostru e și mai
periculos decât credeam inițial.]]
„Mie-mi spui.“
Itari continuă: [[Până nu ai răspuns la tsuro, semnalul de
căutare al Celor Dispăruți, am crezut că ești Coruptă. Cum puteam să
credem altceva, când am găsit Corupți așteptându-ne după steaua unde
îl ascunsesem pe Idealis?]]
[[Kira aici: De asta nu m-ați căutat după ce am plecat din acel
sistem?]]
Urmă un miros de confirmare.
[[Itari aici: Am căutat, Idealis, dar, repet, credeam că ești parte
din Corupți, așa că pe ei i-am urmărit. Nu capsula ta mică.]]
Kira se încruntă, încă încercând să înțeleagă.
 [[Kira aici: Deci motivul pentru care tu și restul Wranaui ați
crezut că Cei Corupți erau aliați cu noi e pentru că... știați că eu i-am
creat?]]
[[Itari aici: Da. S-a mai întâmplat așa ceva odată, în timpul
Scindării, și aproape că a dus la exterminarea noastră. Deși cei ca noi
nu știau sursa exactă a acestor Corupți, știau că trebuie să fie o formă
de Idealis. Și, așa cum a zis coforma ta, Corupții vorbeau limba voastră
și, pentru o perioadă, nu v-au atacat. Așa că apărut clar că erați aliați.
Doar când am auzit semnalul tău și am văzut reacția Corupților ne-am
dat seama că nu îi creșteați ca să începeți un război împotriva
noastră.]]
[[Kira aici: Restul Wranaui și-au dat probabil și ei seama de
asta, nu?]]
[[Itari aici: Da.]]
[[Kira aici: Și, cu toate astea, continuă să ne atace.]]
[[Itari aici: Pentru că ei încă mai cred că tu și coformele tale
sunteți responsabili pentru Corupți. Și așa e, Idealis. Din punctul ăsta
de vedere, nu contează detaliile, cum și de ce. A fost planul nostru de
mult să vă limităm întinderea. Apariția Corupților nu a făcut nimic să
schimbe asta. Dar cei pe care îi servește această formă au altă părere.
Ei îi consideră pe Corupți o amenințare mult prea mare pentru
Wranaui pentru a o depăși singuri. Și cred că acum e cea mai bună
ocazie de la Scindare pentru înlocuirea conducerii Brațelor. Pentru
asta avem nevoie de ajutorul tău, Idealis, și de ajutorul coformelor
tale.]]
[[Kira aici: Mai exact, ce vă așteptați să fac?]]
Meduza licări în nuanțe de albastru și de roz.
[[Itari aici: Să te opui Corupților. Nu e evident? Fără Toiagul
Albastru, tu ești cea mai mare speranță a noastră.]]

4.

După ce Meduza se întoarse în siguranță în sas, Kira se îndreptă

spre cantină. Luă trei batoane de hrană și bău un pahar cu apă. În timp
ce mânca unul dintre batoane, se îndreptă spre centrul navei, spre
atelierul mecanic. Ca și data trecută, deschise sertarele și își băgă mâna
în diferite pudre. „Mănâncă”, îi spuse Lamei Delicate.
Și asta făcu.
Metale, materiale organice și plastic: xeno le absorbi pe toate și
în cantități mari. Părea să își caute forța pentru ce putea să mai apară. În
timp ce costumul de hrănea, Kira mâncă restul de batoane, deși era greu
să le deschidă ambalajul cu o singură mână, mai ales dacă era vorba
despre cea pe care nu o folosea de obicei. „De ce nu putea să fie
stânga?”, se întrebă ea.
În orice caz, neplăcerea o împiedica să se gândească la lucruri
mai întunecate și mai cumplite.
Trecuse destul de mult timp când ea și costumul terminară de
mâncat, iar Kira se gândi că Vishal cu siguranță terminase de îngrijit
răniții. Cel puțin destul cât să îi acorde câteva minute. Așa că închise
rafturile și se îndreptă spre infirmerie.
În cameră era dezastru. Bandaje, pansamente, canistre goale cu
spumă medicinală și resturi de haine însângerate erau înșirate pe podea.
Patru soldați erau acolo: unul pe singura masă de examinare, iar trei
erau întinși pe podea, mai mult sau mai puțin dezbrăcaţi, în timp ce
medicul CMU îi îngrijea, împreună cu Vishal. Toți bărbații răniți păreau
să fie sedați.
Kira nu văzu însă singura persoană pentru care își făcea cele mai
multe griji.
– Unde e Trig? E bine?
Expresia lui Vishal se întunecă.
– Nu, domnișoară Kira. L-am scos din capsula în care îl pusese
Meduza. Cu siguranță i-a salvat viața, dar...
Doctorul dădu din cap în timp ce-și scoase mănușile însângerate.
– O să supraviețuiască?
Vishal scoase o altă pereche de mănuși din cutia de pe masă și și
le puse înainte să răspundă.
– Dacă putem să-l ducem la o unitate medicală, atunci, da, o să
supraviețuiască. Altfel, nu.
– Nu poți să-l repari aici?
Vishal clătină din cap.
– Proiectilul a distrus vertebra de aici - îi atinse partea
superioară a gâtului - și i-a trimis fragmente în craniu. Are nevoie de o
operație făcută de un robot medical care nu există aici. E posibil chiar
să fie nevoie să-i fie transferat creierul într-un construct cât o să fie
crescut un corp nou pentru el.
Gândul o făcu pe Kira să se simtă și mai rău. La cât de tânăr era,
nu părea în regulă ca Trig să-și piardă corpul.
– E criogenat?
– Da, în adăpostul pentru furtuni, spuse Vishal, apoi se întinse
spre capătul brațului ei tăiat. Acum, domnișoară Kira, hai să văd. Ce ai
făcut?
– Nimic distractiv, răspunse ea.
Vishal clătină din cap în timp ce scoase un scaner și începu să
examineze ciotul de braț.
– Da, sunt de acord. Privirea i se ridică spre ea. Oamenii mi-au
arătat ce ai făcut pe Nidus. Cum te-ai luptat cu Meduzele și
Coșmarurile.
Kira ridică din umeri, simțindu-se jenată.
– Doar încercam să nu fiu ucisă.
– Sigur că da, domnișoară Kira. Sigur că da. Doctorul atinse
capătul ciotului. Te doare?
Ea clătină din cap.
În timp ce palpă mușchii din jurul capătului scurtat al brațului ei,
Vishal spuse:
– Înregistrarea pe care am văzut-o... Ce poți să faci cu acest
xeno...
– Ce e cu asta? întrebă Kira.
 Partea negativă din ea se întrebă cum îl afectase pe doctor să
vadă Lama Delicată ucigând. Oare acum o considera un monstru?
Vishal se întoarse cu un tub de gel verde, pe care îl aplică pe ciot. Era
răcoros și vâscos. Doctorul puse un proiector cu ultrasunete pe brațul ei
și se concentră pe interfață, în timp ce spuse:
– Am un nume pentru acest xeno al tău, domnișoară Kira.
– Da? rosti Kira, curioasă; își dădu seama că nu îi spusese
niciodată faptul că însuși costumul își spunea Lamă Delicată.
Vishal o privi serios.
– Varunastra.
– Și ce e asta?
– O armă foarte faimoasă din mitologia hindusă. Varunastra este
făcută din apă și poate lua forma oricărei arme. Și, da, mulți războinici,
precum Arjuna, au folosit-o. Cei care poartă armele zeilor se numesc
Astradhari. Tu ești o Astradhari, domnișoară Kira.
– Cumva, am dubii în privința asta, dar îmi place numele.
Varunastra.
Doctorul zâmbi și îi dădu un prosop.
– E numită după zeul Varuna, care a făcut-o.
– Și care e prețul pentru mânuirea Varunastrei? întrebă Kira, în
timp ce-și ștergea gelul de pe braț. Mereu există un preț pentru folosirea
armelor zeilor.
Vishal puse la locul lui aparatul cu ultrasunete.
– Nu există un preț în sine, domnișoară Kira, dar trebuie folosită
cu mare grijă.
– De ce?
Doctorul păru reticent să-i răspundă, dar, într-un final, spuse:
– Dacă pierzi controlul Varunastrei, poate să te distrugă.
– Serios? rosti Kira și un fior îi străbătu spinarea. Ei bine,
numele i se potrivește. Varunastra. Apoi arătă spre ciotul brațului. Poți
să faci ceva pentru mine?
– Nu pari să ai dureri, dar...
 – Nu.
– ...dar nu avem timp să printăm un braț înlocuitor înainte să
părăsim sistemul. Hwa-jung e posibil să-ți poată face o proteză, dar,
repet, avem foarte puțin timp.
– Dacă nu ar fi așa, crezi că ai putea să atașezi înlocuitorul? Pot
să fac costumul să se retragă din zona aia, dar... nu știu sigur cât de mult
pot să-l țin retras, și dacă trebuie să tai pielea din nou...
Scutură din cap. Anestezia nu era nici ea o opțiune. Poate o
proteză era, până la urmă, cea mai bună variantă.
Vishal se aplecă pentru a verifica bandajul de la piciorul unui
soldat, apoi spuse:
– Adevărat, adevărat. Xeno știe cum să vindece, nu?
– Da, răspunse Kira, care se gândi la cum îi unise pe Carr și pe
Meduză. „Uneori prea bine.“
– Atunci, poate o să reușească el să îți atașeze un braț nou. Nu
știu, dar pare capabil de foarte multe lucruri, domnișoară Kira.
– Varunastra.
– Da. Vishal îi zâmbi, expunându-și dinții albi. Cu excepția rănii
în sine, nu găsesc nimic în neregulă cu brațul tău. Să-mi spui dacă o să
ai dureri și o să mă uit din nou, dar, până atunci, nu cred că e necesar să
luăm precauții speciale.
– Bine. Mulțumesc.
– Pentru nimic, domnișoară Kira. E plăcerea mea să ajut.
Kira ieși din infirmerie și se opri pe hol, cu mâna pe șold, și îi
luă câteva secunde să se adune. Lucrul de care avea nevoie cu adevărat
era timp în care să stea și să se gândească, să proceseze tot ce se
întâmplase. Totuși, așa cum spusese și Vishal, timpul era scurt, și erau
lucruri care trebuiau făcute, și nu toate erau atât de evidente sau de
directe ca lupta.
De la infirmerie porni spre centrul navei și adăpostul pentru
furtuni, care se afla exact sub puntea de comandă. O găsi acolo pe
Nielsen, lângă unul dintre cele șapte tuburi de criogenare prinse de
pereți. Trig se afla în el, fața lui abia văzându-se prin ecranul înghețat.
Urme de sânge închis la culoare încă îi erau întinse pe gât, iar pe fața lui
se citea o absență care o tulbură pe Kira. Corpul din fața ei nu părea să
fie persoana pe care o cunoștea, ci un obiect. Un lucru. Ceva lipsit de
scânteia vieții.
Nielsen se dădu la o parte când Kira intră și își așeză mâna pe o
parte a tubului. Era rece sub palma ei. Nu mai avea să-l vadă pe puști o
vreme. Care era ultimul lucru pe care i-l spusese? Nu-și amintea, iar
acest lucru o deranja.
– Îmi pare rău, șopti ea.
Dacă ar fi fost mai rapidă, dacă n-ar fi fost atât de preocupată să
controleze Lama Delicată, l-ar fi putut salva. Sau poate că nu... Având
în vedere ce știa acum despre crearea Coșmarurilor, ultimul lucru pe
care trebuia să-l facă era să-și piardă controlul. Lama Delicată era ca o
bombă activată de mișcare. Putea să explodeze în orice moment și să
omoare pe cineva.
Atunci, care era răspunsul? Kira nu știa. Trebuia să existe o cale
de mijloc, un mod care să-i permită să acționeze nu din frică, ci din
încredere. Nu știa însă unde se afla aceasta. Prea mult control, și Lama
Delicată devenea doar un costum preaslăvit. Nu destul și, ei bine,
văzuse rezultatul. Catastrofă. Încerca să meargă în echilibru pe lama
unui cuțit și, până acum, eșuase și se tăiase.
– Mănâncă drumul, șopti Kira, amintindu-și cuvintele lui Inare.
– E vina mea, spuse Nielsen, luând-o prin surprindere.
Prim-ofițerul se apropie de ea, în partea din față a tubului.
– Ba nu e, spuse Kira.
Nielsen clătină din cap.
– Ar fi trebuit să știu că avea să facă o nebunie dacă credea că
sunt pericol. Mereu s-a purtat ca un cățeluș în preajma mea. Ar fi trebuit
să-l trimit înapoi pe navă.
– Nu poți să te învinovățești, spuse Kira. În plus, eu sunt cea
responsabilă, explică ea.
 – Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi lăsat costumul să
acționeze singur.
– Poate. Iar tu nu aveai de unde să știi că Meduza aia avea să
apară. Nu ai făcut nimic greșit.
După o clipă, Nielsen cedă.
– Presupun că așa e. Chestia e că nu ar fi trebuit să-l punem în
situația asta în primul rând.
– Chiar am avut de ales? Nici pe Wallfish nu era mult mai sigur.
– Asta nu înseamnă că e corect. E mai mic decât ambii fii ai
mei.
– Dar nu e un copil.
Nielsen atinse partea superioară a tubului.
– Nu, nu e. Nu mai e.
Kira o îmbrățișă și, după surpriza inițială, Nielsen o îmbrățișă și
ea.
– Hei, doctorul spune că va supraviețui. Și tu ai supraviețuit.
Toată lumea de pe Wallfish a scăpat cu viață. Pun pariu că Trig ar
considera asta o victorie.
Prim-ofițerul reuși să zâmbească.
– Să încercăm să evităm și alte victorii de genul ăsta pe viitor.
– De acord.

5.

Douăzeci și opt de minute mai târziu, Darmstadt explodă. Unul

dintre Coșmarurile controlate de Căutător lovi crucișătorul CMU cu un
proiectil, distrugându-i motorul Markov și spulberând jumătate de navă.
Kira era pe puntea de comandă când se întâmplă asta, dar chiar
și de acolo, auzi un puternic „La naiba!“dinspre soldații răniți aflați în
infirmerie. Privi cu neîncredere holograma sistemului și punctul roșu,
care pâlpâia, care marca ultima transmisie a navei. Toți acei oameni
muriseră din cauza ei. Senzația de vinovăție era copleșitoare.
Falconi probabil că îi citi acest lucru pe față, deoarece spuse:
 – Nu puteam face nimic.
Poate că așa era, dar asta nu o făcea pe Kira să se simtă mai
bine. Tschetter îi contactă aproape imediat.
– Căpitane Falconi, Meduzele care sunt cu mine vor continua să
te acopere cât mai mult posibil. Însă nu putem să-ți garantăm siguranța,
așa că te sfătuiesc să menții accelerația curentă.
– Am înțeles, spuse Falconi. Nava ta în ce stare e?
– Nu-ți face griji pentru noi, căpitane. Doar ai grijă să te întorci
întreg la Ligă. O să ne ocupăm noi de restul. Terminat.
În hologramă, Kira văzu nave ale Meduzelor prietenoase țâșnind
în miezul conflictului. Mai rămăseseră doar patru dintre navele ostile
ale Meduzelor și cele mai multe nave ale Coșmarurilor fuseseră avariate
sau distruse, dar ultimele încă luptau, încă erau periculoase.
– Gregorovich, spuse Falconi, bagă viteză.
– Căpitane, spuse Hwa-jung pe un ton alarmat, e posibil ca
reparațiile să nu reziste.
Bărbatul o privi cu mult calm.
– Am încredere în tine, Song. Reparațiile vor rezista.
Gregorovich își drese glasul simulat, apoi spuse:
– Măresc propulsia, O, Căpitane, Căpitanul Meu.
Kira simți din nou cum îi crește greutatea membrelor. Se afundă
în cel mai apropiat scaun, iar asta mai ușură din presiunea de pe oase.
Chiar și cu ajutorul Lamei Delicate, propulsia suplimentară era departe
de a fi plăcută. Chiar și respirația necesita un efort considerabil.
– Cât timp ne câștigă asta? întrebă Falconi.
– Douăzeci de minute, răspunse Gregorovich.
Falconi se strâmbă.
– Va trebui să fie îndeajuns.
Umerii îi erau aplecați sub forța vitezei greoaie, iar pielea de pe
față lăsată, făcându-l să pară mai bătrân decât era de fapt. Apoi Nielsen,
care se afla de cealaltă parte a hologramei, întrebă:
– Ce o să facem cu pușcașii marini?
 – E vreo problemă? întrebă Kira.
Falconi se așeză în scaun.
– Nu avem destule tuburi de criogenare pentru toată lumea. Ne
lipsesc patru. Și clar nu avem destule provizii cât să rămână cineva treaz
până ne întoarcem la Ligă.
Teama se formă în Kira când își aminti perioada pe care o
petrecuse fără mâncare pe Valkyrie.
– Atunci, ce facem?
O licărire malefică apăru în ochii lui Falconi.
– Căutăm voluntari, asta facem. Dacă Meduza a putut să-l pună
pe Trig în stază, atunci poate să facă asta și cu soldații. Nu pare să o fi
afectat pe Tschetter.
Kira expiră greu.
– Lui Hawes și oamenilor lui nu o să le placă deloc asta.
Falconi chicoti, dar, în spatele reacției, era în continuare serios.
– Păcat. E mai bine decât să iasă printr-o trapă. Audrey, o să te
las pe tine să le spui. Sunt șanse mai mici să lovească o femeie.
– Vai, mulțumesc, spuse Nielsen cu o expresie ironică.
Nu se plânse însă și se ridică ușor de pe scaun, îndreptându-se
spre cală.
– Acum ce facem? întrebă Kira după plecarea prim-ofițerului.
– Acum, așteptăm, spuse Falconi.
 C APIT OLUL VIII
* * * * * * *

PĂCATELE PREZENTULUI

1.

Ziua începu devreme. Unul câte unul, cei din echipaj, entropiștii
și soldații care încă mai puteau să meargă se adunară în cantină. Cu
atâția oameni, camera era înghesuită, dar asta nu părea să deranjeze pe
nimeni.
Hwa-jung și Vishal încălziră ei mâncarea și o serviră tuturor. În
ciuda batoanelor pe care le mâncase, Kira nu refuză castronul de
friptură rehidratată când acesta îi fu împins în mâna care îi mai
rămăsese. Se așeză pe podea, într-un colț, cu spatele lipit de perete. La
2,22G, era de departe cea mai confortabilă opțiune, în ciuda efortului de
care era nevoie ca să se ridice sau să se așeze. Acolo mâncă, în timp ce-i
privea și îi asculta pe ceilalți.
La fiecare masă, o hologramă arăta o transmisie în direct a
navelor din spatele lor. Toată lumea se concentra pe proiecții. Toată
lumea voia să vadă ce se întâmpla.
 Meduzele și Coșmarurile încă se luptau. Unele zburaseră spre
planeta c sau b și se urmăreau pe la granițele atmosferei, în timp ce un
alt grup, format din trei nave, plutea în jurul stelei Bughunt.
– Se pare că încă au impresia că au mult timp ca să ne prindă
înainte de FTL, spuse locotenentul Hawes.
Avea ochii roșii și sumbri. Toți soldații erau așa. Pierderile pe
care le suferiseră în timpul evadării de pe planetă, precum și distrugerea
navei Darmstadt îi făcuseră să pară distruși, goi și retrași.
Kira se gândi că era o reprezentare bună a cum se simțea toată
lumea de pe Wallfish.
– Acum trebuie să ținem pumnii să nu se răzgândească, spuse
Falconi.
Hawes mormăi, apoi se uită la Kira.
– Când o să te simți în stare, trebuie să vorbim cu Meduza. E
prima ocazie pe care o avem să comunicăm cu unul dintre ei. Șefii de
acasă vor dori toate informațiile posibile pe care putem să le obținem de
la chestia aia. Până acum, am luptat în întuneric. Ar fi drăguț să avem
niște răspunsuri.
– Putem să facem asta mâine? Sunt frântă și nu o să conteze
dacă nu o să putem pleca mai întâi.
Locotenentul își frecă fața și oftă. Părea mai epuizat decât ea.
– Da, sigur, dar hai să nu amânăm și mai mult.
În timp ce așteptau, Kira se retrase din ce în ce mai mult în ea
însăși, ca și cum s-ar fi ascuns într-o carapace. Se gândea numai la ce
aflase despre Coșmaruri. Ea era responsabilă pentru crearea lor.
Alegerile ei proaste și propria frică și furie duseseră la nașterea
monstruozităților care mișunau nestăpânite printre stele, deși Kira știa
că, rațional, nu putea fi învinovățită pentru acțiunile pe care Coșmarul
umanoid le numise Maw - fuziunea deformată, o mutație dintre doctorul
Carr, o Meduză și părțile afectate ale Lamei Delicate, asta nu schimba
cu nimic felul în care se simțea. Emoția întrecea logica. Gândul la toți
cei care fuseseră uciși în conflictul dintre oameni, Meduze și Coșmaruri
îi apăsa inima cu o durere surdă, nimicitoare, pe care Lama Delicată nu
o putea vindeca.
Se simțea de parcă ar fi fost otrăvită.
Pușcașii marini mâncară repede, apoi se întoarseră în cală, ca să
se ocupe de pregătirile pentru tranziția spre FTL. Entropiștii și echipajul
de pe Wallfish rămaseră în jurul hologramelor. În cantină era tăcere, cu
excepția comentariilor șoptite din când în când.
La un moment dat, Hwa-jung spuse, în felul ei direct:
– Mi-e dor de Trig.
Toată lumea încuviință. La mijlocul mesei, Vishal se uită la
Falconi și întrebă:
– E destulă de sărată mâncarea, căpitane?
– E perfectă, doctore. Mulțumesc.
– Da, dar care-i treaba cu toți morcovii? întrebă Sparrow, care
ridică o lingură plină ochi cu discuri portocalii. Mereu e ca și cum ai fi
pus o pungă în plus.
– Sunt sănătoși, spuse Vishal. În plus, îmi plac.
Sparrow râse.
– Asta știu. Pun pariu că ții morcovi ascunși prin infirmerie,
pentru când ți se face foame. Fix ca un iepure, adăugă ea și făcu o
mișcare de ronțăit cu dinții. Sertare peste sertare, toate pline cu
morcovi. Roșii, galbeni, mov, de...
O roșeață întunecă obrajii lui Vishal, iar bărbatul își puse lingura
jos cu zgomot. Kira și restul se uitară la el.
– Domnișoară Sparrow, spuse el, cu o notă neobișnuită de furie
în voce. Mereu ai făcut glume pe seama mea și, pentru că Trig te admira
atât de mult, făcea la fel.
Cu o expresie uimită, Sparrow spuse:
– Nu lua și tu totul atât de în serios, doctore. Doar te tachinam.
Dacă...
Vishal o privi în ochi.
– Ei bine, te rog să nu o mai faci, domnișoară Sparrow. Nu faci
asta cu nimeni altcineva, așa că aș vrea să mă tratezi cu același respect
cu care te tratez și eu pe tine. Da. Mulțumesc.
După asta, Vishal continuă să mănânce. Sparrow păru rușinată și
uimită. Apoi Falconi îi aruncă o privire de avertizare, iar Sparrow tuși și
spuse:
– Off, dacă ai sentimente atât de puternice legate de asta,
doctore, atunci...
– Am, spuse Vishal ferm.
– Atunci îmi pare rău. Nu o să se mai repete.
Vishal încuviință și continuă să mănânce.
„Bravo lui”, se gândi Kira. Observă un mic zâmbet pe fața lui
Nielsen și, după câteva minute, prim-ofițerul se ridică și se duse să stea
lângă Vishal, vorbind cu el în șoaptă. La scurt timp după aceea,
Sparrow se duse să verifice Meduza.
Toată lumea terminase de mâncat, iar Nielsen și Vishal spălau
vasele când Falconi se duse spre Kira și se așeză cu atenție pe podea,
lângă ea.
Kira îl privi fără prea multă curiozitate. Bărbatul nu îi susținu
privirea, uitându-se cumva la tavanul din celălalt capăt al camerei și
scărpinându-și barba de o zi de pe gât.
– O să-mi spui ce te deranjează sau trebuie să scot cu forța de la
tine informația?
Kira nu avea chef să vorbească. Adevărul despre Coșmaruri era
încă prea proaspăt și șocant și, dacă era să fie sinceră cu ea însăși, o
umplea de rușine. În plus, era obosită până în măduva oaselor. Nu putea
face față unei discuții dificile și emoționante. Așa că schimbă subiectul.
Arătă spre holograme și spuse:
– Asta mă deranjează. Ce crezi? Totul a mers prost.
– Prostii, zise Falconi pe un ton prietenos. Îi aruncă o privire pe
sub sprâncene, albastrul ochilor săi fiind profund și limpede. Nu ai fost
în apele tale de când ne-am întors de pe nava aia a Meduzelor. Ce s-a
întâmplat? E vorba de brațul tău?
 – Sigur, da. Asta e.
Un zâmbet strâmb apăru pe fața lui, dar nu era prea mult umor
in expresia căpitanului.
– Bine. Dacă așa vrei să fie...
Deschise un buzunar al jachetei și puse un pachet de cărți pe
podea, între ei.
– Ai jucat vreodată Răzuiește Șapte?
Kira îl privi precaută.
– Nu.
– Atunci, o să te învăț. E destul de simplu. Joacă o rundă cu
mine. Dacă voi câștiga, îmi răspunzi la întrebare. Dacă vei câștiga, o să
răspund la orice întrebare vrei.
– Îmi pare rău, nu am chef.
Dădu să se ridice, dar Falconi o apucă de încheietură, oprind-o.
Instinctiv, Kira formă o manșetă de țepi în jurul încheieturii, țepi destul
de ascuțiți cât să provoace disconfort, dar nu cât să rănească. Falconi
scânci, dar nu-i dădu drumul.
– Nici eu, spuse el, încet, cu o expresie serioasă. Haide, Kira. De
ce te temi?
– De nimic, rosti ea, dar nu era convingătoare nici măcar pentru
ea însăși.
– Atunci, rămâi. Joacă o rundă cu mine... Te rog.
Kira ezită. Deși nu voia să vorbească, nu voia nici să fie singură.
Nu în acele momente. Nu când simțea acea durere groaznică din piept și
când luptele sfâșiau sistemul din jurul lor. Astea nu erau însă motive
destul de bune cât să o facă să se răzgândească, dar se gândi la
cicatricele de pe brațele lui Falconi. Poate reușea să-l convingă să-i
spună cum le obținuse. Ideea o atrăgea. În plus, o parte din ea, adânc
îngropată, chiar voia să spună cuiva ce aflase. Poate că o confesiune nu
avea să îmbunătățească situația, dar poate că îi mai diminua durerea din
suflet.
Ce bine ar fi fost să îl aibă acolo pe Alan. Asta își dorea Kira
mai mult decât orice, să poată vorbi cu el. El ar fi înțeles. Ar fi liniștit-o,
ar fi compătimit-o și poate chiar ar fi ajutat-o să găsească o soluție
pentru problema globală pe care o provocase. Dar Alan era mort. Nu îl
avea decât pe Falconi. Trebuia să se mulțumească cu el.
– Dacă întrebi ceva ce chiar nu vreau să-ți spun? rosti Kira.
– Atunci te dai bătută, răspunse Falconi, pe un ton care însă o
provoca să facă exact opusul.
O senzație de rebeliune se trezi în Kira.
– Bine.
Se așeză din nou la loc, iar el îi dădu drumul la încheietură.
– Învață-mă, atunci.
Falconi se uită la mâna cu care o prinsese și o frecă de coapsă.
– E un joc pe puncte. Nimic special.
Amestecă toate cărțile și începu: trei cărți pentru ea, trei pentru
el și patru în mijlocul mesei. Toate cu fața în jos. Așeză deoparte restul
pachetului.
– Scopul e să ai cât mai mulți de șapte sau multipli de șapte
posibili.
– Cum? Multiplicând cărțile?
– Adunându-le. Unu plus șase. Zece plus patru. Ai prins ideea.
Valeții sunt unsprezece puncte, reginele douăsprezece și regii
treisprezece. Fără jokeri. Cum fiecare jucător are șapte cărți,
incluzându-le pe cele de jos, cea mai mare mână pe care o poți obține e
un câștig direct; patru regi, două regine și un as. Asta înseamnă...
– Șaptezeci și șapte.
– Pentru un punct. Da. Cărțile își mențin întotdeauna valoarea
nominală, cu excepția cazului în care ai toți șeptarii. Atunci, valorează
dublu. În cazul ăsta, cea mai mare mână este Razia completă: patru
șeptari, doi regi și un nouă. Ceea ce înseamnă...
O așteptă pe Kira să calculeze.
– Nouăzeci și unu.
– Pentru treisprezece puncte. Pariurile se fac în mod normal
după ce fiecare carte comună e întoarsă, dar o să începem ușor și vom
paria doar o dată, după prima carte. Există însă o șmecherie...
– Da?
– Nu poți să-ți folosești interfața pentru adunări. Ar fi prea
simplu.
Un mesaj apăru în colțul ochiului Kirei. Îl deschise și văzu că
era de la o aplicație de confidențialitate, care le bloca interfața atât timp
cât amândoi alegeau să o folosească. Iritată, acceptă. Falconi făcu la fel
și totul de pe interfața Kirei îngheță.
– Bine, spuse ea.
Falconi încuviință și își luă cărțile. Kira se uită și ea la ale ei. Un
doi, un opt și un valet: douăzeci și unu. Se chinui să-și amintească tabla
înmulțirii. Trecuse o groază de timp de când făcuse orice fel de calcule
în minte. „Șapte plus șapte fac paisprezece. Plus încă un șapte, douăzeci
și unu.“Zâmbi, încântată că avea deja trei puncte. Apoi Falconi întoarse
prima dintre cele patru cărți comune: un as.
– O să deschid eu pariurile, spuse bărbatul.
În spatele lui, entropiștii își aruncară la gunoi ambalajele
mâncării și ieșiră din cantină.
– Tu ai împărțit cărțile. Nu ar trebui s-o fac eu?
– E dreptul căpitanului. Când ea nu îl contrazise, el spuse: Am
aceeași întrebare ca și înainte: Ce te deranjează?
Kira își pregătise deja întrebarea:
– Cum ai obținut cicatricele de pe brațe?
Expresia lui Falconi deveni dură. Kira își dădu seama că nu se
așteptase la asta de la ea. „Foarte bine.“Așa îi trebuia.
– Arată-mi. Sau poate vrei să mărești miza?
Puse întrebarea pe același ton provocator pe care-l folosise și el
înainte. Buzele lui Falconi se strânseră într-o linie subțire.
– Nu, cred că se pune ca provocare.
Întoarse apoi următoarea carte. Era un cinci. Amândoi tăcură în
timp ce făceau calcule în minte. Kirei îi dădu aceeași sumă: douăzeci și
unu. Era o mână bună? Nu era sigură. Dacă nu era, singura ei șansă de a
câștiga era să pună o altă întrebare, una care avea să-l facă pe Falconi să
cedeze.
Nielsen și Vishal își uscau mâinile după ce terminaseră de spălat
vasele. Prim-ofițerul veni spre ei, pașii săi fiind dureros de lenți în
gravitație mare, și îl atinse pe Falconi pe umăr.
– O să mă duc înapoi pe puntea de control. O să supraveghez
situația de acolo.
– Bine. O să te înlocuiesc în maximum o oră.
Nielsen îl bătu pe umăr și își continuă drumul. În timp ce ieșea
din cantină, se întoarse și spuse:
– Să nu pariezi ceva prea valoros, Kira.
– O să-ți smulgă și ultimul cuvânt, adăugă Vishal, care era în
urma ei.
Apoi în cantină rămaseră doar ei doi.
– Ei bine? întrebă Kira.
Falconi întoarse a treia carte: un nouar. Kira încercă să nu-și
miște buzele în timp ce făcea calculele. Nu era ușor să-și amintească
toate numerele, și de câteva ori le pierdu șirul și fu nevoită s-o ia de la
început. Treizeci și cinci. Asta era cea mai bună variantă pe care o găsi.
Cinci șeptari. Ceva mai bine decât ce avusese înainte. Începu să simtă
că exista o șansă să câștige acea mână. Era timpul să-și asume niște
riscuri.
– O să măresc miza, spuse ea.
– Da?
– Da. Cum ai reușit să cumperi Wallfish?
Pielea de sub ochii lui se ridă. Lovise un alt punct sensibil.
Foarte bine. Dacă avea să-i spună despre Coșmaruri, nu voia să fie
singura care își împărtășea secretele. Când Falconi nu-i răspunse nici
după câteva secunde, întrebă:
– Ce să să fie? Răspunzi sau mărești miza?
Falconi își frecă bărbia.
 – Răspund. Ce s-a întâmplat cu brațul tău? Cum l-ai pierdut, de
fapt? Și nu-mi spune prostiile alea pe care i le-ai zis lui Sparrow, cum
că te-a apucat un Coșmar. Ar fi nevoie de jumătate de duzină de exo-uri
ca să-ți facă ție probleme.
– Astea sunt două întrebări.
– E o reformulare. Dacă tu vrei să spui că sunt două, poți să spui
că am... mărit miza.
Kira își opri o replică sarcastică. Bărbatul nu îi ușura dorința de
a se deschide, asta era sigur.
– Mergi mai departe.
– Ultima carte, spuse Falconi, aparent calm; o întoarse.
Era un rege. Treisprezece.
Mintea ei alergă între trei combinații diferite. Următorul
multiplu de șapte era șapte ori șase, sau... patruzeci și doi. Unsprezece
plus treisprezece, plus unu, plus opt, plus nouă - asta era! Patruzeci și
doi! Satisfăcută, Kira începu să se relaxeze. Apoi înțelese: dacă adăuga
doiarul și cinciarul, avea un alt șapte. Patruzeci și nouă. Șapte ori șapte.
Buzele i se curbară. Cât de potrivit.
– Ai o expresie periculoasă, spuse Falconi, care își puse apoi
cărțile jos. Doi de trei și un șapte. Păcat că nu o să te ajute cu nimic.
Cinci șeptari.
Kira își dezvălui și ea cărțile.
– Șapte șeptari.
Privirea lui se plimbă de la o carte la alta, în timp ce-i verifica
toate calculele. O linie dură se formă între sprâncenele lui.
– Norocul începătorului.
– Sigur, spune-ți asta. Hai, plătește.
Își încrucișă brațele inegale, mulțumită de ea însăși. Falconi lovi
puntea cu degetele. Apoi se opri și spuse:
– Cicatricele le-am căpătat într-un incendiu. Și am reușit să
cumpăr Wallfish pentru că am economisit aproape un deceniu tot ce am
câștigat. Am găsit o ofertă bună și... Ridică din umeri.
 Probabil că fusese foarte bine plătit la locul de muncă de-și
permisese o navă.
– Astea nu prea sunt niște răspunsuri bune, spuse Kira.
Falconi luă cărțile și le amestecă din nou.
– Atunci, mai joacă o rundă. Poate că o să ai noroc.
– Poate, zise Kira. S-a făcut.
El împărți cărțile. Trei pentru ea, trei pentru el și patru pe masă.
Kira își privi cărțile. Nu avea niciun șapte, nimic care adunat să
devină șapte sau multiplu de șapte. Apoi Falconi întoarse prima carte de
pe masă: doi de inimă neagră. Asta îi dădea... un șapte.
– De ce ai păstrat cicatricele?
Falconi o surprise cu întrebarea lui:
– De ce îți pasă?
– Ăsta e... pariul tău?
– Da.
Falconi întoarse următoarea carte. Kira avea în continuare un
singur șapte. Se hotărî să aleagă o altă miză.
– Ce ai făcut mai exact înainte să cumperi nava Wallfish?
– Ce te deranjează?
Niciunul nu mai parie pentru restul rundei. La sfârșitul cărților
de joc comune, Kira avea trei de șapte. Nu era rău. Însă când Falconi îi
arătă ce avea, spuse:
– Patru de șapte.
„La naiba.“Kira făcu o pauză, recalculă punctele, apoi scoase un
sunet de dezgust.
– Trei.
Falconi se lăsă pe spate și își încrucișă brațele, așteptând. Pentru
câteva clipe, singurele sunete care se auzeau erau cele ale navei și ale
ventilatoarelor. Kira se folosi de timp ca să-și pună ordine în gânduri:
– Îmi pasă pentru că sunt curioasă. Am trecut cu mult de limita
spațiului cunoscut și, cu toate astea, nu știu mai nimic despre tine.
– De ce contează?
 – Asta e o altă întrebare.
– Mmmm... Știi că îmi pasă de Wallfish și de echipajul meu.
– Da, spuse Kira, care avu o senzație neașteptată de apropiere
față de el.
Falconi era, într-adevăr, protector cu nava și cu echipajul său.
Văzuse asta. Și cu bonsaiul său. Asta nu însemna neapărat că era o
persoană bună, dar nu putea să-i nege loialitatea față de oamenii și de
lucrurile pe care le considera a fi ale lui.
– Cât despre ceea ce mă deranjează, e vorba de Coșmaruri.
– Ăsta nu prea e un răspuns.
– Nu, nu e, spuse Kira, care, cu o mână, luă cărțile de pe podea.
Poate o să obții mai multe de la mine dacă o să mă bați din nou.
– Poate că da, spuse Falconi cu o licărire periculoasă în ochi.
Fu dificil, dar Kira reuși să amestece cărțile. Le așeză lângă
genunchi, le agită într-un haos, după care le împărți, alegând cărți
individuale între degetul mare și arătător. Se simți groaznic de stângace
pe tot parcursul procesului și se enervă aproape destul de tare încât să îl
folosească pe Lamă Delicată ca să-și ușureze situația. Dar nu o făcu,
deoarece în acel moment nu voia să aibă nimic de-a face cu xeno. Nici
atunci, nici altă dată.
Cum nu i se răspunsese la întrebări ultima oară, le repetă. În
schimb, Falconi o întrebă:
– Ce anume de la Coșmaruri te deranjează atât de mult? Și cum
ți-ai pierdut, de fapt, brațul?
Spre iritarea Kirei, pierdu din nou, unu la trei. Cu toate astea,
simți o oarecare ușurare, deoarece nu mai trebuia să evite adevărul.
– Nu am băut destul pentru asta, spuse ea.
– E o sticlă de votcă în dulap, zise Falconi.
– Nu. Își lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de perete. Nu ar
rezolva nimic. Nu cu adevărat.
– Poate că te-ar face să te simți mai bine.
– Mă îndoiesc. Dintr-odată, lacrimile îi umplură ochii și clipi cu
putere. Nimic n-o s-o facă.
– Kira, zise Falconi, pe un ton neașteptat de blând. Ce e? Ce se
întâmplă, de fapt?
Kira expiră cu putere.
– Coșmarurile... au apărut din vina mea.
– Cum adică?
Privirea lui nu se mută de la ea. Iar Kira îi povesti. Îi spuse
întreaga poveste, începând cu crearea monstruozității
Carr-Meduză-Lamă Delicată și tot ce se întâmplase de atunci. Era ca și
cum o barieră se rupsese în ea și o năpădea un val de cuvinte și de
sentimente, într-un tumult de vinovăție, de durere și de regret.
Când se opri, expresia lui Falconi era imposibil de pătruns.
Nu-și dădea seama ce gândea bărbatul, decât că privirea și liniile din
jurul gurii sale deveniseră mai adânci. Dădu să vorbească, dar ea îl opri:
– Chestia e că nu cred că mă pot lupta cu Coșmarurile. Cel
puțin, nu cu cele care sunt ca Lama Delicată. Când ne-am atins, l-am
simțit cum mă absorbea. Dacă aș fi rămas acolo... Clătină din cap. Nu
pot să-i înving. Suntem prea similari și sunt mult mai mulți ca ei. M-aș
îneca în carnea lor. Dacă aș întâlni chestia asta Carr-Meduză, m-ar
mânca. Știu asta. Carne pentru Maw.
– Trebuie să existe un mod prin care să oprim chestiile astea,
spuse Falconi; vocea lui era gravă și joasă, ca și cum ar fi suprimat o
emoție neplăcută.
Kira își ridică fruntea, apoi își lăsă capul să se lovească din nou
de perete. Impactul fu puternic, o lovitură dureroasă care o făcu să vadă
stele verzi.
– Lamă Delicată e capabil de foarte multe, mult mai multe decât
pot înțelege. Dacă este liber și dezechilibrat, nu văd cum ar putea fi
oprit... Situația Coșmarurilor e cel mai groaznic tip de catastrofă. Cu
adevărat un scenariu de coșmar. O să tot mănânce, și o să crească, și o
să construiască... Chiar dacă omorâm orice ar fi chestia asta în care s-au
transformat Carr și Meduza Qwon, tot vor mai exista Coșmaruri care
păstrează carnea Lamei Delicate. Totul poate începe din nou totul. La
naiba, chiar și dacă o fărâmă din Maw supraviețuiește, ar putea infecta
pe altcineva, exact ca în sistemul Sigma Draconis. Nu există niciun mod
prin care să...
– Kira.
– ...fie controlat. Iar eu nu pot să mă lupt cu el, nu pot să-l
opresc, nu pot...
– Kira.
Nota poruncitoare din vocea lui Falconi răzbi prin haosul
gândurilor din mintea ei. Privirea lui de un albastru înghețat era fixată
asupra ei, stabilă și, într-un fel, liniștitoare. Kira lăsă o parte din
tensiune să i se scurgă din corp.
– Da. Bine... Cred că Meduzele s-au confruntat cu ceva de genul
ăsta înainte. Sau, cel puțin, cred că știau că e posibil. Itari nu a părut
surprins.
– Asta e încurajator. Ai vreo idee cum au controlat Coșmarurile?
Kira ridică din umeri.
– Cu prețul a foarte multe morți, presupun eu. Nu cunosc foarte
bine detaliile, dar sunt destul de sigură că, la un moment dat, întreaga
lor specie a fost în pericol. Nu neapărat din cauza Coșmarurilor, ci din
cauza dimensiunii conflictului. La un moment dat, s-au luptat cu un
Căutător, la fel ca noi.
– În cazul ăsta, se pare că Hawes are dreptate: trebuie să vorbești
cu Meduza. Îți poate oferi niște răspunsuri. Poate există moduri pe care
nu le știm prin care să oprim Coșmarurile.
Kira nu se așteptase la sprijin din partea lui Falconi, dar era un
dar bine-venit.
– O s-o fac.
Se uită în jos, la punte, și luă o bucată de mâncare uscată blocată
în grilaj.
– Dar tot e din vina mea. Tot ce se întâmplă acum e din vina
mea.
 – Nu aveai de unde să știi, spuse Falconi.
– Asta nu schimbă faptul că eu sunt cea care a provocat acest
război. Eu. Nu altcineva.
Falconi lovi absent marginea cărților sale de joc de podea, deși
era prea isteț și prea alert pentru ca o acțiune de-a sa să fie lipsită de
sens.
– Nu poți să gândești așa. O să te distrugă.
– Mai e ceva, zise ea, încet și apăsător.
Falconi îngheță, apoi strânse restul cărților de joc și începu să le
amestece.
– Da?
Acum, că își începuse confesiunea, Kira nu se mai putea opri.
– Te-am mințit. Nu Meduzele au fost cele care mi-au ucis
echipa...
– Cum adică?
– A fost exact ca și cu numenistul. Când mi-e frică, sunt furioasă
sau tristă, Lamă Delicată scapă de sub control, sau încearcă să facă
asta... Lacrimi îi curgeau pe obraji acum, iar Kira nu încercă să le
oprească. Cam toți din echipa mea erau furioși când am ieșit din
criogenare. Nu chiar pe mine, dar tot eram responsabilă, știi?
Colonizarea fusese anulată, urma să ne pierdem primele. A fost greu.
Am ajuns să mă cert cu Fizel, doctorul nostru, iar când Alan și cu mine
ne-am dus în pat... Clătină din cap, cuvintele blocându-i-se în gât. Încă
eram foarte afectată, apoi... Apoi, în noaptea aia, Neghar tușea. Probabil
că avea un fragment de xeno în ea, de când mă salvase. Tușea și nu se
mai oprea și era... foarte mult sânge. Mi-era frică. N-nu mă puteam
controla. Frică. Ș-și Lamă Delicată a țâșnit, înjunghiind... L-l-a
înjunghiat pe Alan. Pe Yugo. Pe Seppo. Pe K-Jenan. Dar totul a fost din
cauza mea. Eu sunt responsabilă. Eu i-am ucis. Kira își lăsă capul într-o
parte, neputând să suporte privirea lui Falconi, și își lăsă lacrimile să
curgă libere. Pe piept și picioare, costumul i se mișcă, drept reacție.
Dezgustul o umplu și limită acțiunile xeno, obligându-l să dea înapoi.
 Tresări când Falconi o luă în brațe. O ținu așa și, după câteva
secunde, Kira își lăsă capul să i se rezeme de pieptul lui în timp ce
plângea. Nu mai jelise în mod deschis de pe Extenuating
Circumstances. Revelația Coșmarurilor trezise dureri vechi și le
întețise.
Când lacrimile începură să i se usuce și respirația să i se mai
calmeze, Falconi îi dădu drumul. Rușinată, Kira se șterse la ochi.
– Îmi pare rău, spuse ea.
El scoase un zgomot și se ridică în picioare. Mișcându-se ca și
cum i-ar fi amorțit oasele, se legănă de-a lungul cantinei. Kira se uită la
el când dădu drumul la ibric și făcu două căni de chell, apoi le aduse
înapoi unde stăteau.
– Ai grijă, zise el, în timp ce-i dădu o cană.
– Mulțumesc.
Kira o luă și inspiră vaporii, savurând mirosul. Falconi își
plimbă degetul de-a lungul marginii cănii sale, urmărind o picătură de
apă.
– Înainte să cumpăr Wallfish, am lucrat pentru Hanzo
Tensegrity. E o companie mare de asigurări din Sol.
– Vindeai asigurări?
Cumva, Kirei îi era greu să creadă asta.
– Am fost angajat să verific afirmațiile minerilor, ale
acționarilor, ale liber-profesioniștilor, genul ăsta de lucru. Singura
problemă era însă că oamenii companiei nu voiau cu adevărat să
verificăm ceva. Sarcina noastră, de fapt, era să-i descurajăm pe posibilii
clienți. Ridică din umeri. După o vreme, n-am mai suportat, așa că
mi-am dat demisia. Nu avea niciun rost. La una dintre cereri, era un
băiat care...
– Un băiat?
– E o poveste. Ascultă. Era un băiat care trăia pe un inel locuit,
lângă Farrugias Landing. Tatăl lui lucra în mentenanță și, în fiecare zi,
băiatul mergea cu tatăl lui și verifica și curăța costumele folosite de
echipa de mentenanță. Falconi lovi picătura de apă de pe cană. Evident,
nu era un loc de muncă real. Era doar ceva care să-l țină ocupat cât
lucra tatăl lui.
– Nu avea mamă?
Falconi clătină din cap.
– Era singurul lui părinte. Nu avea nici mamă, nici bunici, nici
măcar un frate sau o soră. Băiatul nu-l avea decât pe tatăl lui. Și, în
fiecare zi, băiatul verifica și curăța costumele, le aranja în șir, lua
diagnostice înainte ca echipa de mentenanță să se ducă să îngrijească
locul.
– Apoi?
Privirea lui Falconi păru să o ardă.
– Unul dintre tipi, pentru că erau în cea mai mare parte bărbați,
nu suporta să-i fie atins costumul. Spunea că asta îl agită. I-a spus
băiatului să se potolească, doar că regulile erau clare. Cel puțin doi
oameni trebuiau să inspecteze tot echipamentul de siguranță, inclusiv
costumele. Așa că tatăl băiatului i-a spus să-l ignore pe nemernic și să
continue să facă exact ce făcea.
– Dar băiatul nu a făcut asta.
– Nu. Era mic, era doar un copil. Nemernicul l-a convins că era
în regulă. Că el, nemernicul, va diagnostica singur costumul.
– Dar nu a făcut-o, șopti Kira.
– Dar nu a făcut-o. Și, într-o zi... puf! Costumul s-a rupt, iar
domnul Nemernic a avut parte de o moarte oribilă. Falconi se apropie.
Acum, cine e de vină?
– Nemernicul, bineînțeles.
– Poate, dar regulile erau clare, iar băiatul le-a ignorat. Dacă
n-ar fi făcut-o, bărbatul încă ar fi fost în viață.
– Dar era doar un copil, protestă Kira.
– Așa e.
– Deci tatăl lui a fost de vină.
Falconi ridică din umeri.
 – Posibil. Suflă în băutura lui, apoi luă o gură. De fapt, s-a
dovedit a fi un defect de fabricație la costume. Și restul s-ar fi rupt în
timp. Tot lotul a trebuit să fie înlocuit.
– Nu înțeleg.
– Uneori, spuse Falconi, totul merge prost și nu putem să facem
nimic în privința asta. Nu e nimeni vinovat Sau poate că toată lumea e.
Kira se gândi la poveste, încercând să găsească sămânța de
adevăr din centrul ei. Simțea că Falconi i-o spusese în spiritul
înțelegerii, dacă nu al iertării și, pentru asta, îi era recunoscătoare. Dar
tot nu era îndeajuns să-i aline inima.
– Poate, dar pun pariu că băiatul tot s-a simțit responsabil.
– Bineînțeles. Cred c-a făcut-o. Dar nu poți să lași vina pentru
ceva de genul ăsta să-ți consume viața.
– Ba sigur că poți.
– Kira.
Aceasta închise ochii din nou, neputând să blocheze imaginea cu
Alan căzut peste ea.
– Ce s-a întâmplat nu poate fi schimbat. L-am omorât pe
bărbatul pe care-l iubeam, Falconi. Ai crede că ăsta e cel mai groaznic
lucru posibil, dar nu, a trebuit să încep un război, unul interstelar, și e
numai vina mea. Nu ai cum să repari așa ceva.
Falconi rămase tăcut o bună bucată de vreme. Apoi oftă și își
puse cana pe jos.
– Când aveam nouăsprezece ani...
– Nimic din ce ai putea să spui nu o să îmbunătățească situația.
– Ascultă doar, e o altă poveste. El își făcu de lucru cu mânerul
cănii și, când ea nu-l întrerupse din nou, continuă: Când aveam
nouăsprezece ani, părinții m-au lăsat să am grijă de sora mea în timp ce
ei au ieșit la cină. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să fiu blocat
acolo, cu sarcina asta, mai ales într-un weekend. M-am enervat destul
de tare, dar nu a contat. Părinții mei au plecat și aia a fost. Doar că nu a
fost chiar așa. Sora mea era cu șase ani mai mică decât mine, dar m-am
gândit că e destul de mare să aibă grijă singură de ea, așa că m-am
furișat și m-am dus să petrec timpul cu niște prieteni, așa cum aș fi făcut
în orice altă sâmbătă. Apoi... Vocea lui Falconi tremură, iar mâinile i se
deschiseră și închiseră ca și cum ar fi zdrobit ceva invizibil. A avut loc
o explozie. Când m-am întors în camerele noastre, acestea erau pe
jumătate distruse. Am intrat după ea, dar era deja prea târziu. Inhalase
fum... Așa m-am ars. Am aflat mai târziu că sora mea gătea și, cumva, a
declanșat un incendiu. Dacă aș fi fost cu ea, unde trebuia să fiu, totul ar
fi fost bine.
– Nu ai de unde să știi asta.
– Serios? Falconi ridică pachetul de cărți, le aranjă pe cele libere
în mijloc și le amestecă de două ori. Nu l-ai ucis pe Alan, nici pe ceilalți
din echipa ta.
– Ba da. Eu...
– Termină, spuse Falconi, ridicând degetul mijlociu spre ea.
Poate că ești responsabilă, dar nu a fost o decizie conștientă din partea
ta. Nu i-ai fi ucis, la fel cum nici eu nu mi-aș fi omorât sora. Cât despre
afurisitul ăsta de război, nu ești atotputernică, Kira... Meduzele au făcut
propriile alegeri, ca și Liga și acest Maw. În fond, ei sunt singurii
răspunzători pentru acțiunile lor, așa că nu te mai învinovăți.
– Nu pot să fac asta.
– Prostii. Adevărul este că nu vrei. Te simți bine
învinovățindu-te. Știi de ce?
Kira clătină din cap, tăcută.
– Pentru că îți oferă senzația de control. Cea mai grea lecție în
viață e să înveți să accepți că există lucruri pe care nu le poți schimba.
Falconi se opri, privirea lui fiind tăioasă și scânteietoare. E perfect
normal să te învinovățești, dar nu te ajută cu nimic. Până nu te oprești,
nu o să poți să-ți revii niciodată.
Apoi își desfăcu nasturii cămășii și își suflecă mânecile ca să
examineze pielea topită de pe antebrațe. Le ridică, arătându-i-le Kirei.
– De ce crezi că am păstrat cicatricele astea?
 – Pentru că... te simți vinovat pentru...
– Nu, rosti Falconi tăios. Apoi, pe un ton mai blând, adăugă: Nu.
Le păstrez ca să-mi reamintească de situațiile cărora le pot supraviețui.
Cărora le-am supraviețuit. Dacă trec printr-o perioadă mai grea, mă uit
la brațe și știu că o să trec peste orice problemă aș avea. Viața nu o să
mă îngenuncheze. Nu poate să mă distrugă. Poate să mă omoare, dar
nimic din ce aruncă soarta în direcția mea nu o să mă facă să renunț.
– Și dacă nu sunt atât de puternică?
Bărbatul zâmbi amar.
– Atunci o să te târăști prin viață cu maimuța asta în cârca ta și o
să te sfâșie până când o să te omoare. Ai încredere în mine când îți spun
asta.
– Tu cum ai reușit să scapi de ea?
– Am băut mult. M-am bătut. Aproape că am murit de câteva
ori. După o perioadă, mi-am dat seama că mă pedepseam fără motiv. În
plus, știam că sora mea nu ar fi vrut să ajung în halul ăsta, așa că m-am
iertat. Chiar dacă nu a fost vina mea în mod direct, la fel cum nu e nici
vina ta, m-am iertat. Atunci am reușit, în sfârșit, să merg mai departe și
să fac ceva cu viața mea.
Atunci, Kira luă o hotărâre. Nu putea să vadă drumul limpede
din cauza noroiului în care era blocată, dar putea măcar să încerce să se
elibereze. Atâta lucru putea să facă: să încerce.
– Bine, spuse ea.
– Bine, repetă Falconi încet și, în acel moment, Kira simți o
conexiune profundă cu el, una născută din dureri împărtășite.
– Cum o chema pe sora ta?
– Beatrice, dar noi mereu i-am spus Bea.
Kira se uită la suprafața uleioasă a chellului, studiindu-și
reflecția întunecată.
– Tu ce vrei, Falconi?
– Salvo... Spune-mi Salvo.
– Ce vrei cu adevărat, Salvo? Din tot Universul?
 – Vreau să fiu liber. Eliberat de datorii. Eliberat de guverne și de
corporații care să-mi spună cum să-mi trăiesc viața. Dacă asta înseamnă
că o să-mi petrec restul anilor fiind căpitanul navei Wallfish, atunci îmi
accept soarta cu brațele deschise.
Falconi își ridică ușor cana, într-un toast în glumă. Kira îi imită
gestul.
– Un scop nobil. Pentru libertate.
– Pentru libertate.
Băutura o gâdilă în gât când luă încă o gură și, în acel moment,
terorile zilei nu mai părură chiar atât de imediate.
– Ești din Farrugias Landing? întrebă ea.
Falconi încuviință.
– M-am născut pe o navă, dar am crescut în avanpost.
O amintire pe jumătate uitată apăru în mintea Kirei.
– Nu a fost o revoltă acolo? Un fel de rebeliune corporatistă?
Îmi aduc aminte că am văzut un articol despre asta. Majoritatea
muncitorilor au făcut grevă și mulți oameni au ajuns răniți sau în
închisoare.
Falconi luă o gură de chell.
– Îți amintești bine. Situația s-a deteriorat foarte rapid, devenind
o baie de sânge.
– Ai luptat și tu?
– Ce crezi? întrebă bărbatul pufnind. Apoi o privi pieziș și păru
că încerca să se hotărască. Cum e?
– Ce anume?
– Lama Delicată.
– E... așa. Se întinse și îl atinse pe Falconi pe încheietură. Acesta
o privi cu atenție, surprins. E ca și cum ar fi pielea mea.
Apoi Kira îndemnă un rând de lame ascuțite să iasă din spatele
mâinii. Xeno devenise o parte atât de integrantă a ei, încât nu mai era
nevoie de aproape niciun efort ca să convingă lamele să apară. După o
clipă, le lăsă să dispară. Falconi își puse mâna peste a ei. Tremură și
aproape că tresări când acesta își plimbă degetele peste palma sa,
trimițându-i scântei reci de-a lungul brațului.
– Așa?
– Exact așa.
Falconi zăbovi, degetele lui atingându-le pe ale ei. Apoi își
retrase mâna și luă cărțile.
– Încă o rundă?
Ce mai rămăsese din chell nu avea un gust atât de bun, așa că îl
dădu pe gât. Ce naiba făcea? „Alan...“
– Cred că mi-a ajuns.
Falconi încuviință, înțelegând.
– O să îi spui lui Hawes despre Carr și Maw?
– Deocamdată nu am niciun motiv s-o fac. Poți să completezi un
raport când ne întoarcem în Ligă.
Kira se strâmbă la acest gând. Apoi îi spuse, din suflet:
– Mulțumesc pentru că ai vorbit cu mine și pentru că m-ai
ascultat.
Falconi își băgă cărțile înapoi în buzunar.
– Sigur că da. Doar să nu renunți. Niciunul dintre noi nu o să
trecem peste asta dacă abandonăm lupta.
– Nu o s-o fac, promit.

2.

Kira îl lăsă pe Falconi gânditor în cantină. Se întrebă dacă să se

ducă direct la Itari și să încerce să discute cu el. (Oare era treaz?
Meduzele dormeau?) Totuși, oricât și-ar fi dorit niște răspunsuri, în acel
moment avea nevoie de odihnă. Ziua o epuizase într-un mod pe care
niciun AcuWake nu îl putea repara. Somnul era singurul remediu.
Așa că se întoarse în cabina ei. Nu o aștepta niciun mesaj de la
Gregorovich și nici nu i-ar fi răspuns dacă ar fi avut vreunul. Lăsă
lumina aprinsă, se așeză pe pat și oftă ușurată, în timp ce greutatea
începu să-i cadă de pe umeri.
 Cuvintele lui Falconi - nu reușea să se gândească la el
folosindu-i prenumele - încă îi mai alergau prin minte când închise
ochii și, aproape imediat, căzu într-un somn fără vise.

3.

Un zgomot ca de clopoțel răsună prin difuzoarele navei

Wallfish.
Kira încercă să se ridice și nu reuși, trezindu-se țintuită de saltea,
fixată de lujeri ai Lamei Delicate. Propulsia de 2,25G pornise, lăsând-o
fără greutate. Dacă nu ar fi fost xeno, ar fi plutit în somn.
Inima îi bătea cu putere, dar forță Lama Delicată să își relaxeze
strânsoarea și se trase spre birou. Oare își imaginase totul? Chiar
dormise atât de mult?
Verifică interfața. Da, chiar asta se întâmplase.
Tocmai săriseră în FTL.
 * * * * * * *

I EȘI REA III

1.

Scăpaseră, dar nu erau în siguranță.

Kira verifică jurnalele navei. Nu-i venea să creadă că niciuna
dintre navele Meduzelor sau ale Coșmarurilor nu îi doborâseră.
Una dintre navele Meduzelor o luase spre Wallfish în urmă cu o
oră și ceva, fiind urmată îndeaproape de cele două nave rămase ale
Coșmarurilor. Cele trei nave mai aveau doar câteva minute înainte să
deschidă focul asupra lui Wallfish atunci când nava tranziționase spre
FTL.
Ca să plece cât mai repede de pe Bughunt, Wallfish executase un
salt fierbinte, tranziționând spre FTL fără să răcorească nava așa cum ar
fi trebuit. În mod normal, unitatea de fuziune ar fi fost închisă pentru
cea mai mare parte a zilei înainte de salt, o mișcare deloc practică atunci
când navele dușmane erau atât de aproape.
Chiar și cu unitatea oprită, căldura care radia din ea, precum și
energia termică degajată de restul încărcăturii de pe Wallfish aveau să se
ridice rapid la niveluri intolerabile în bula Markov. Insolația avea să
devină un risc foarte real, urmată, la scurt timp, de defectarea
echipamentului.
Kira auzea deja că ventilatoarele care susțineau sistemele vitale
funcționau mai intens decât de obicei.
Nu peste mult timp, Wallfish avea să fie nevoită să intre din nou
în spațiul normal, dar era prea puțin important. Fie că se aflau în spațiul
subluminic, fie în cel superluminic, navele care îi urmăreau erau mai
rapide decât orice navă construită de om.
Scăpaseră, dar tot părea că navele Meduzelor și ale
Coșmarurilor aveau să îi prindă. Iar când asta avea să se întâmple, Kira
nu-și făcea iluzii în legătură cu ce avea să urmeze.
Nu vedea cum puteau să iasă din acea situație. Poate că Falconi
sau Gregorovich avea o idee, dar ea considera că singura opțiune era
lupta. Și nu avea încredere în abilitățile ei de a proteja echipajul, cu atât
mai puțin pe ea însăși, dacă erau atacați de mai multe Coșmaruri
asemănătoare Lamei Delicate.
Simți un nod în gât și se forță să respire și să se calmeze. Nava
Wallfish nu era atacată. Nu se suise nimeni la bordul său. Mai bine își
păstra adrenalina pentru când chiar avea să fie cazul...
Tocmai o luase spre ușă când se auzi din nou sunetul ca de
clopoțel. Atât de repede? Era ceva în neregulă cu Wallfish? Dintr-un
instinct șlefuit de mult prea multe călătorii pe nave spațiale, dădu să
apuce mânerul de lângă birou.
Ciotul brațului ei trecu pe lângă acesta, ratându-l.
– La naiba!
Inerția aproape că o răsuci, dar Kira reuși să se prindă cu mâna
stângă și să se echilibreze. Un fior subtil îi străbătu pielea, ca și cum
încărcătura electrică din aer ar fi crescut brusc, și-și dădu seama că
tocmai se întorseseră înapoi în spațiul normal.
Apoi se auzi alarma propulsiei și simți cum peretele apasă pe ea
în timp ce Wallfish se întoarse și o luă într-o altă direcție.
 – Zece minute până la următorul salt, șopti Gregorovich.
Kira se grăbi spre camera de comandă. Falconi, Nielsen și
Hawes se uitară la ea când intră. Locotenentul era palid și arbora o
expresie dură. Arăta mai rău decât cu o zi înainte.
– Ce se întâmplă? De ce ne-am oprit? întrebă Kira.
– Schimbăm cursul, spuse Falconi.
– De ce? Tocmai am părăsit sistemul.
Arătă spre holograma prezentă, ca de obicei, în centrul camerei.
– Asta parcă ar fi harta lui Bughunt.
– Tocmai asta e și ideea. Meduzele bruiază toată zona, iar noi
încă suntem afectați de asta. Asta înseamnă că nimeni nu ne-a văzut
ieșind din FTL și, cum lumina de la Wallfish o să ajungă pe Bughunt în
mai bine de o zi...
– Nimeni nu știe că suntem aici, zise Kira.
– Pentru moment, nu, spuse Falconi. Senzorii FTL nu pot să
detecteze obiecte subluminice, deci nemernicii care ne urmăresc nu ne
vor vedea când vor trece pe lângă noi, decât...
– Decât dacă avem ghinion și se hotărăsc să revină în spațiul
normal ca să se uite, continuă Nielsen.
Hawes își frecă fruntea.
– Nu ar trebui s-o facă totuși. Nu au niciun motiv.
Falconi o privi pe Kira pe sub sprâncene.
– Tocmai asta e și ideea. Să așteptăm ca Meduzele și
Coșmarurile să treacă, după care să o luăm într-o cu totul altă direcție.
Kira se încruntă, oglindind expresia lui Hawes.
– Totuși, nu o să ne detecteze cu instrumentele lor când părăsim
zona bruiată?
– Nu ar trebui să se întâmple asta, zise Falconi. Presupun că
Meduzele nu vor ca restul Coșmarurilor să afle de tine, Toiagul
Albastru sau altceva provenit de pe Bughunt. Dacă am dreptate, atunci
Meduzele care ne urmăresc vor menține bruiajul, ceea ce înseamnă că
vor fi limitați la observații pe distanțe scurte în FTL.
 Kira avea dubii.
– Ăsta e un risc foarte mare.
– Da, dar chiar și dacă Meduzele renunță la bruiaj... Știi ceva
despre senzorii FTL?
– Nu chiar.
– Sunt destul de slabi. Cei pasivi trebuie să fie mari, foarte mari,
ca să fie eficienți. Nu e ceva ce ar putea căra majoritatea navelor. Cei
activi sunt și mai răi, și pentru ei trebuie să ne facem griji. Raza de
acțiune este, în cel mai bun caz, de câteva zile-lumină, ceea ce nu
înseamnă mare lucru la vitezele cu care călătorim, și nu sunt foarte
sensibili, ceea ce e o problemă dacă încerci să detectezi bulele Markov,
din moment ce acestea au o energie scăzută. În plus... Hawes, de ce nu
îi spui tu?
Locotenentul nu-și mută privirea de la ecran în timp ce vorbea,
cuvintele sale fiind lente și bine gândite.
– CMU a descoperit că senzorii Meduzelor sunt cu aproximativ
20% mai puțin eficienți chiar în spatele navelor lor. Asta se întâmplă
probabil din cauza faptului că scutul de umbră și unitatea de fuziune
sunt chiar acolo și le împiedică să acționeze.
Falconi încuviință din nou.
– Sunt șanse ca și Coșmarurile să aibă aceleași probleme, chiar
dacă nu folosesc scuturi. Deschise pe hologramă o imagine cu navele
care îi urmăreau. Odată ce trec de noi, vor avea probleme în a ne detecta
- presupunând că vor opri bruiajul - și fiecare minut care trece o să
îngreuneze și mai mult acest lucru.
– Cât o să dureze până își vor da seama că Wallfish nu e în fața
lor? întrebă Kira.
Bărbatul ridică din umeri.
– Nu știu. În cel mai bun caz, câteva ore. În cel mai rău caz, vreo
treizeci de minute. Oricum, tot ar trebui să fie destul timp cât să ieșim
din raza de acțiune a senzorilor lor FTL.
– Și apoi?
 O umbră de viclenie apăru pe fața lui Falconi.
– Facem o plimbare, asta o să se întâmple. CMU ne-a dat
destulă antimaterie cât să zburăm până pe Bughunt și înapoi. Folosim
rezervele ca să facem câteva salturi în plus, schimbând cursul de fiecare
dată, ca să derutăm pe oricine încearcă să ne urmărească.
– Dar tot pot să ne găsească după lumină, nu?
Gregorovich râse și spuse:
– Pot, O, tu, Mamifer Curios, dar o să dureze, iar acest timp ne
permite să ne retragem în grabă.
Falconi îndreptă un deget spre difuzoarele din tavan.
– Cu fiecare săritură, o să fie din ce în ce mai greu pentru
Meduze și Coșmaruri să ne dea de urmă. Nu va fi ca excursia spre acest
loc. Nu o să ieșim din FTL la intervale regulate, acesta nefiind un zbor
direct.
– Ne-am luat și altă dată măsuri de precauție, spuse Hawes, dar
nimic atât de extrem precum ce facem acum.
– Odată ce ieșim din raza de acțiune a senzorilor, spuse Nielsen,
Meduzele nu vor putea prezice momentul în care vom merge
subluminic. Și, dacă vor calcula greșit chiar și o traiectorie, sau dacă
ratează până și o săritură...
– Vor ajunge foarte departe, zise Falconi cu un zâmbet
satisfăcut. Wallfish poate să acopere aproape trei sferturi dintr-un
an-lumină într-o zi. Gândește-te cât ar trebui să aștepte o urmă de
lumină dacă ar fi la depărtare chiar și de câteva ore față de unul dintre
salturile noastre. Ar putea să dureze zile întregi, săptămâni, chiar luni,
pentru ca lumina să ajungă la ei.
– Deci o să reușim, spuse Kira.
Un zâmbet sinistru apăru pe fața lui Falconi.
– Așa se pare. Odată ce ajungem destul de departe, șansele ca
oricare dintre ei să găsească Wallfish, chiar și din întâmplare, vor fi
aproape nule. La naiba, dacă nu ne dau de urmă până la ultimul salt, nici
măcar nu vor ști spre ce sistem al Ligii ne îndreptăm.
 Presiunea care o împingea pe Kira în perete se opri și își trecu
ciotul brațului printr-un mâner, ca să nu plutească prin cameră. Apoi se
auzi iar alarma saltului și din nou simți un fior ciudat pe piele.
– Și care sistem este? întrebă ea.
– Sol, răspunse Nielsen.

2.

Al doilea salt fu mai lung decât primul: mai exact, patruzeci și

trei de minute.
În timp ce așteptau, Kira se duse cu Hawes să discute cu Itari.
– Ești bine? îl întrebă când ieșiră din camera de comandă.
– Sunt bine, mulțumesc, răspunse bărbatul, fără să o privească.
– Akawe părea să fie un căpitan bun.
– Da, era. Și era al naibii de isteț. El și Koyich... Au fost mulți
oameni buni pe Darmstadt.
– Știu. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
Bărbatul încuviință, acceptându-i condoleanțele.
– E ceva ce nu vrei să-i spun? îl întrebă Kira în timp ce se
apropiau de locul unde era Meduza.
Locotenentul se gândi.
– Probabil că nu mai contează în momentul ăsta, dar orice știi
despre Sol, Ligă sau CMU ține pentru tine.
Kira încuviință, împingându-se ușor de perete ca să își păstreze
echilibrul pe coridor.
– O să încerc. Dacă nu sunt sigură în privința unui lucru, o să te
întreb pe tine mai întâi.
Hawes încuviință.
– Ar trebui să meargă așa. În cea mai mare parte, suntem
interesați de armata Meduzelor - plasarea trupelor, tactici, planuri de
viitor etc. -, precum și de tehnologia lor. Și detalii despre motivele
pentru care acest grup al Meduzelor vrea să-și unească forțele cu noi.
Deci politică, presupun. Orice altceva poți afla ar fi un bonus.
 – Am înțeles.
În sasul de intrare, Kira îl văzu pe Itari plutind aproape de
peretele din spate, având tentaculele înfășurate în jurul său într-un mod
protector. Extraterestrul se foi și privi afară cu un singur ochi sticlos,
aflat între o pereche de tentacule. „Curiozitate.“Era de așteptat din
partea oricărui organism conștient, dar Kirei tot i se părea intimidant.
Inteligența din ochii Meduzei îi amintea în mod constant că
aveau de-a face cu o creatură la fel de capabilă ca un om. Probabil chiar
mai mult decât un om, având în vedere carapacea sa cu armură și
numeroasele membre.
Hawes vorbi cu soldații aflați de o parte și de alta a sasului -
Sanchez și un alt bărbat, pe care Kira nu-l recunoscu, iar aceștia
deschiseră ușa, lăsându-i pe Kira și pe locotenent să intre. Kira păși în
față. Hawes rămase în spatele ei, în dreapta.
[[Kira aici: Vrem să-ți punem niște întrebări. O să ne
răspunzi?]]
Meduza își rearanjă tentaculele în timp ce se așeză pe podea, în
fața lor, ținându-se pe loc cu ajutorul ventuzelor.
[[Itari aici: Vorbește, Formă dublă, și o să răspund cât de bine
pot.]] Mai întâi de toate, trebuiau definiți termenii discuției.
[[Kira aici: De ce ne spuneți „forme duble”? Te referi la...]]
Se opri, nereușind să găsească cuvântul Meduzelor pentru
masculin, feminin sau chiar și sex.
[[... te referi la ceva ca noi?]] Și arătă spre ea și Hawes.
Mirosi o dezaprobare respectuoasă.
[[Itari aici: Nu. Mă refer la forma pe care o ai și care trăiește
pe navele voastre spațiale.]]
„Bineînțeles.“
[[Kira aici: Mințile navelor noastre?]]
[[Itari aici: Dacă așa le spuneți, atunci, da. Ne îngreunează
situația foarte mult când urcăm pe carapacele voastre. Primul nostru
scop e mereu să le deconectăm sau să le distrugem.]]
 Când Kira îi traduse lui Hawes, acesta pufni, amuzat.
– Foarte bine. Cel puțin au învățat să se teamă de mințile
navelor.
– Așa cum ar fi trebui să o facă de la început, șopti Gregorovich
din tavan.
Hawes aruncă o privire iritată spre difuzoare.
– Ce facem aici e secret, Gregorovich. Nu te băga.
– Iar asta e nava mea, răspunse Gregorovich, scurt și la obiect.
Hawes mormăi, dar nu-l contrazise.
Meduza se foi, o nuanță de roșu-rozaliu mișcându-se de-a lungul
tentaculelor sale.
[[Itari aici: Ne întrebăm ce relație au mințile navelor voastre cu
actualele voastre forme? Cea pe care o numiți]] - și produse un
amestec de mirosuri, iar Kira își dădu seama, mai greu, că erau
încercarea Meduzei de a reproduce numele lui Tschetter - [[Tschetter
refuză să discute despre acest subiect. Mințile navelor sunt subordonate
formei voastre sau superioare ei?]]
Kira se uită la Hawes și acesta îi făcu semn de încuviințare.
– Putem să-i spunem câte ceva, zise locotenentul. Reciprocitatea
trebuie să valoreze ceva, nu? Civilizația lor nu ar funcționa altfel.
– Poate, rosti Kira.
Când venea vorba de societățile extraterestre, nu era sigură de
nimic.
[[Kira aici: Mințile navelor încep ca unul dintre noi. Noi
decidem dacă devenim o minte a navei. Nu se întâmplă de la sine. O
minte a navei deseori știe și înțelege mai multe decât noi, dar nu
primim mereu ordine de la ele. Depinde de poziția și de autoritatea
minții navei. Și nu toate mințile navelor sunt pe nave. Multe există și în
alte locuri.]]
Meduza păru să rumege informația pentru o vreme.
[[Itari aici: Nu înțeleg. De ce o formă mai mare și mai
inteligentă nu ar fi liderul vostru?]]
 – Chiar așa? întrebă Gregorovich când Kira repetă cuvintele
Meduzei, apoi râse.
Kira se strădui să răspundă:
[[Kira aici: Pentru că toți suntem diferiți. Printre noi, trebuie
să-ți câștigi funcția. Nu îți este dată pentru că te-ai născut sau ai fost
construit cu anumite trăsături.]]
Urmară alte definiții ale termenilor, apoi:
[[Și prin formă te referi la corp, nu?]]
[[Itari aici: Da.]]
Pentru prima oară, Meduza spusese ceva la care Kira se
așteptase. Ar fi vrut să continue întrebările pe aceeași direcție, dar
Hawes avea alte idei.
– Întreabă-l de Lamă Delicată. De unde vine?
Mirosul Meduzei deveni mai dens, mai înțepător și culori
contrastante îi apărură pe piele.
[[Itari aici: Vrei să afli secrete pe care nu le împărtășim.]]
[[Kira aici: Eu sunt un secret.]] Arătă spre ea însăși, apoi spre
Lamă Delicată. [[Iar Corupții sunt pe urmele noastre. Spune-mi.]]
Meduza își roti tentaculele, unul în jurul celuilalt.
[[Itari aici: Acum multe cicluri, am descoperit munca Celor
Dispăruți - creațiile lor ne-au permis să înotăm prin spațiu, atât mai
încet, cât și mai repede decât lumina. Creațiile lor ne-au dat armele pe
care le folosim în luptă.]]
[[Kira aici: Ați găsit aceste... creații în lumea voastră?]]
Miros de confirmare.
[[Itari aici: Adânc pe Câmpia Abisală. Mai târziu, am găsit și
mai multe resturi de la Cei Dispăruți plutind în jurul unei stele care se
învârtea în sens invers lumii noastre. Printre acestea se afla și Idealis,
inclusiv cel cu care ești unită acum. Asta a provocat războiul care a dus
la Scindare.]]
„Cât de mult din tehnologia lor chiar au inventat Meduzele?”, se
întrebă ea.
 [[Kira aici: Cine sunt Cei Dispăruți? Sunt Wranaui?]]
[[Itari aici: Nu. Au înotat cu mult înaintea noastră și nu știm
unde s-au dus sau ce s-a întâmplat cu ei. Dacă nu ar fi fost ei, noi nu
am fi fost ceea ce suntem, așa că îi lăudăm pe Cei Dispăruți și creațiile
lor.]]
[[Kira aici: Dar creațiile lor au dus la război.]]
[[Itari aici: Nu putem să îi învinovățim pe Cei Dispăruți pentru
propriile noastre nereușite.]]
Hawes lua notițe în timp ce Kira traducea.
– Deci se confirmă: au fost sau încă sunt cel puțin alte două
civilizații avansate în această zonă a galaxiei. Grozav.
– Viața conștientă nu e atât de rară pe cât credeam, zise Kira.
– Asta nu e chiar bine dacă noi suntem la baza lanțului trofic.
Întreabă-l dacă mai există Cei Dispăruți.
Răspunsul fu rapid și definitiv:
[[Itari aici: Nu, din câte știm noi, dar mereu sperăm...
Spune-mi, Idealis, câte creații ale Celor Dispăruți ați găsit voi?]]
O nuanță puternică de dorință condimentă cuvintele
extraterestrului.
[[Probabil că au fost multe în sistemul vostru ca să vă
răspândiți atât de repede.]]
Kira se încruntă și vorbi din nou cu Hawes.
– Par să creadă că...
– Da.
– Să îi spun de Marele Far?
Locotenentul se gândi un moment.
– Da, dar să nu-i spui unde se află.
Cu multe emoții, Kira spuse:
[[Kira aici: Am găsit una dintre creațiile Celor Dispăruți. Cred.
Am găsit... o gaură mare, care emite miros cu unde joase la intervale
regulate.]]
O explozie de satisfacție roșiatică apăru pe pielea Meduzei.
 [[Itari aici: Te referi la Vârtej! Este necunoscut nouă, deoarece
suntem cu ochii pe toate creațiile Celor Dispăruți.]]
[[Kira aici: Există și alte Vârtejuri?]]
[[Itari aici: Din câte știm noi, sunt șase.]]
[[Kira aici: Care e scopul lor?]]
[[Itari aici: Numai Cei Dispăruți ar putea să spună... dar nu
înțeleg. Iscoadele noastre nu au simțit un Vârtej în niciunul dintre
sistemele voastre.]]
[[Kira aici: Asta pentru că nu e într-unul dintre sistemele
principale și l-am găsit doar în urmă cu doar câteva cicluri. Creațiile
Celor Dispăruți nu ne-au ajutat să învățăm cum să luptăm sau să
înaintăm prin spațiu.]]
Itari deveni de un gri plictisitor, iar tentaculele sale se înnodară
singure, ca și cum și-ar fi frecat împreună mâinile - mâini cu niște
degete mult prea lungi și flexibile. Extraterestrul părea foarte tulburat.
Până și mirosul său se schimbă, devenind acru și migdalat. (Simțea
arsenic?)
– Navárez, ce se întâmplă? întrebă Hawes. Vorbește cu mine.
Când Kira deschise gura, Meduza spuse:
[[Itari aici: Minți, Idealis.]]
[[Kira aici: Ba nu.]]
Și imprimă un miros de sinceritate în cuvintele ei. Meduza
deveni și mai agitată.
[[Itari aici: Cei Dispăruți sunt sursa înțelepciunii, Idealis.]]
[[Kira aici: Înțelepciunea poate să vină din interior, precum și
din exterior. Tot ce au făcut semenii mei, am făcut de unii singuri, fără
ajutorul Celor Dispăruți, Wranaui, Idealis sau vreo altă formă sau
specie.]]
Cu un zgomot umed și lipicios, Itari dădu drumul punții cu
ventuzele sale și începu să se împingă prin cameră, ca și cum ar fi înotat
în cercuri. Kira consideră că era versiunea Meduzelor pentru plimbat.
Cu jumătate de gură, spuse:
 – Ideea că ne-am inventat toată tehnologia singuri pare să îl
tulbure pe prietenul nostru.
– O bilă albă pentru omenire, nu? zâmbi Hawes.
Meduza se opri și își întoarse tentaculele spre Kira,
îndreptându-le spre ea ca și cum ar fi avut ochi în vârfurile lor.
[[Itari aici: Acum înțeleg.]]
[[Kira aici: Ce anume?]]
[[Itari aici: De ce, din momentul în care v-am simțit prezența,
după finalul Scindării, planul a fost să vă distrugem conclavele odată
ce atingeam forța potrivită.]]
O expresie de neliniște străbătu fața Kirei. Rezistă impulsului de
a se foi.
[[Kira aici: Te-ai răzgândit? Ești de acord cu acel plan?]]
Simți mirosul echivalent unui ridicat din umeri.
[[Itari aici: Dacă nu ar fi Cei Corupți, da. Dar circumstanțele
nu sunt ce erau sau ce vor fi.]]
– Chiar a spus asta? întrebă Hawes. Serios?
Uimită, dar nu într-un mod plăcut, Kira spuse:
– Nu pare îngrijorat de cum am putea reacționa.
Locotenentul își trecu degetele aspre prin păr.
– Deci... cum rămâne? Meduzele au impresia că xenocidul e
ceva normal? Asta e?
Dintr-odată, Kira se gândi că bărbatul era foarte tânăr. Nu făcuse
injecții STEM. Nu putea avea mai mult de douăzeci și cinci de ani. Era
încă un puști, în ciuda responsabilității pe care i-o dăduse armata.
– E posibil, zise ea.
Hawes îi aruncă o privire îngrijorată.
– Atunci, cum o să funcționeze pacea vreodată? Pe termen lung,
adică.
– Nu știu... Stai să mai pun niște întrebări.
– Haide.
Întorcându-și atenția spre Meduză, Kira spuse:
 [[Kira aici: Spune-ne despre Scindare. Ce a fost mai exact?]]
[[Itari aici: Cea mai mare confruntare a speciei noastre. Braț a
luptat împotriva Brațului, în încercarea de a controla creațiile Celor
Dispăruți. La final, creațiile aproape că ne-au distrus. Planete întregi
au devenit de nelocuit și ne-a luat multe cicluri ca să putem să
reconstruim și să ne recăpătăm forța.]]
– Crezi că Scindarea explică de ce nu am văzut semnale de la
Meduze în ultima sută de ani? Dacă au fost foarte afectate și au trebuit
să-și reconstruiască tehnologia, e posibil ca lumina să nu fi avut timp să
ajungă la noi.
– Posibil, zise Kira.
– Hmmm. Șefilor de acasă o să le placă asta.
Acum ajungeau la esența problemei.
[[Kira aici: O mare parte din distrugerile din timpul Scindării
au fost provocate de Corupți, așa e?]]
Din nou, miros de confirmare.
[[Itari aici: Ei au provocat cele mai mari calamități ale
războiului. Ei au marcat cele mai întunecate zile ale conflictului. Și tot
ei au trezit din somn una dintre ființele pe care o numiți Căutător.]]
[[Kira aici: Și cum au fost opriți Corupții?]]
[[Itari aici: Au supraviețuit puține dovezi din timpul Scindării,
deci nu știm exact cum. Dar atâta lucru știm: colonia unde au apărut
prima oară Corupții a fost distrusă de un impact de sus. Fundul mării
este crăpat și toate formele de viață de pe planetă au murit. O parte din
Corupți au înotat în spațiu și s-au răspândit la fel de mult cât o fac și
cei de acum, și a fost nevoie de multe resurse și de mult efort să fie
uciși.]]
Greața i se formă în stomac și nu doar din cauza lipsei
gravitației.
[[Kira aici: Crezi că putem să-i oprim pe Corupți?]]
Tentaculele Meduzei deveniră de un violet profund.
[[Itari aici: Tu și restul coformelor tale? Nu. Credem nici că
Wranaui nu îi pot opri. Nu singuri. Acești Corupți sunt mai puternici și
mai virulenți decât cei din timpul Scindării. Trebuie să luptăm
împreună dacă vrem să avem măcar o șansă de reușită. Trebuie să știi
asta, Idealis: ca să îi oprești pe Corupți, fiecare celulă din corpurile lor
trebuie distrusă, altfel vor crește la loc. De asta am căutat Toiagul
Albastru. Avea puterea de a comanda Idealis și nu numai. Cu el, am fi
putut să-i distrugem pe Corupți. Fără el, suntem slabi și vulnerabili.]]
– Care e problema? întrebă Hawes. Te-ai înverzit la față.
– Coșmarurile... începu Kira să spună, apoi se opri, simțind un
gust de acid.
În clipa aia, nu voia să-i dezvăluie locotenentului rolul ei în
crearea lui Maw și nici celor din CMU. La un moment dat, avea să le
spună, dar nu vedea cum adevărul putea să schimbe ceva în reacția
Ligii. Trebuiau să ucidă Coșmarurile. Ce altceva mai conta?
– Coșmarurile vin de la Cei Dispăruți, spuse ea, apoi traduse
restul cuvintelor lui Itari.
Locotenentul își scărpină gâtul.
– Asta nu e bine deloc.
– Nu.
– Nu e cazul să subestimezi CMU, spuse el cu o falsă încredere.
Ne pricepem foarte bine la uciderea ființelor și acasă avem niște genii
care descoperă moduri noi de a face față morții. Nu suntem scoși din
luptă, absolut deloc.
– Sper că ai dreptate, spuse Kira.
Bărbatul atinse logoul CMU de pe mânecă.
– Ce nu înțeleg eu e de ce vedem Coșmarurile abia acum? Doar
există de ceva timp. nu? Ce i-a declanșat? Faptul că ai găsit tu un xeno?
Kira ridică din umeri, simțindu-se neliniștită.
– Meduza nu a spus.
Într-o oarecare măsură, era adevărat.
– Asta trebuie să fie, spuse locotenentul. Altfel nu are sens.
Semnalul e trimis, apoi... Expresia i se schimbă. Ia spune-mi, cum au
știut Meduzele lui Tschetter să apară pe Adra când au făcut-o?
Supravegheau sistemul, în caz că îl găsea cineva pe xeno.
[[Nu,]] răspunse Itari. [[Asta ar fi atras o atenție pe care nu o
voiam. Când a fost compromisă relicva, a fost eliberat un miros cu
unde joase și, după ce a ajuns la noi, ne-am trimis nava, Tserro, să
investigheze.]]
– Să cer niște detalii despre cine e mai exact acest „noi”? întrebă
Kira.
Hawes încuviință.
– Bună idee. Hai să aflăm cu cine suntem pe cale să ne aliem.
[[Kira aici: Cei pe care îi servești, cei care vor să formeze un...
banc... cu liderii noștri, au un nume?]]
Miros de confirmare.
[[Itari aici: Nodul Minților.]]
De la Lamă Delicată veni o imagine cu tentacule care se roteau
și apucau și, odată cu ea, o senzație de încredere, iar Kira înțelese că
nodul era o formă de apropiere de grup printre Meduze, una care
semnifica o cauză comună și indestructibilă.
Itari încă vorbea.
[[Nodul a fost format pentru protejarea secretului liderului de
banc Nmarhl.]]
Un fior de recunoaștere trecu prin ea la auzul numelui. Și-l
aminti pe Nmarhl dintr-una din amintirile pe care i le arătase Lamă
Delicată când investiga sistemul de calculatoare de pe nava Meduzele,
în Cygni 61. Și își reaminti dragul neobișnuit pe care părea să-l simtă
xeno pentru liderul bancului.
[[Kira aici: Și care a fost acel secret?]]
[[Itari aici: Locul unde se afla Idealis, pe care Nmarhl l-a
ascuns la finalul Scindării.]]
Kira avea atâtea întrebări, încât nu știa pe care să o pună mai
întâi.
[[Kira aici: De ce a ajuns Nmarhl să-l ascundă pe Idealis?]]
 [[Itari aici: Pentru că liderul bancului nu a reușit să preia
controlul Brațelor. Și pentru că ascunderea lui Idealis era singurul mod
de a-l proteja și de a ne proteja de alți Corupți. Dacă Idealis ar fi fost
folosit, Scindarea ar fi putut foarte ușor să fie sfârșitul pentru
Wranaui.]]
Kira procesă informația și i-o transmise lui Hawes.
– Îți amintești de acest lider al bancului? întrebă locotenentul. Ea
încuviință, în timp ce privirea îi era ațintită asupra lui Itari.
– Puțin. Cu siguranță a fost unit cu Lamă Delicată la un moment
dat.
Hawes îi făcu semn să îl privească.
– Deci stai să văd dacă înțeleg bine. Nodul Minților a încercat să
organizeze o lovitură de stat în timpul Scindării, oricând o fi fost ea, iar
acum încearcă să facă același lucru?
Când punea lucrurile în perspectiva asta, realitatea nu suna chiar
așa de bine.
– Așa se pare, spuse Kira.
– Care a fost justificarea lor atunci și care e acum?
Răspunsul Meduzei fu scurt:
[[Itari aici: Motivul nostru a fost și este același: credem că
există un curent mai bun de urmat. Cel în care suntem prinși acum nu
poate decât să ducă la moartea tuturor Wranaui, în acest val și în
altele.]]
[[Kira aici: Atunci, dacă reușiți să vă înlocuiți conducerea,
există cineva din Nodul Minților care o să emane miros pentru
Wranaui?]]
Meduza răspunse mai greu.
[[Itari aici: Asta o să depindă de cei ale căror modele vor
supraviețui. Mdethn e posibil să se ridice la nivelul sarcinii. Lphet de
asemenea, dar altor Brațe nu le-ar plăcea să răspundă celui care a
urmat erezia lui Tfeir. Oricum, ar fi dificil pentru orice Wranaui să-l
înlocuiască pe mărețul Ctein.]]
 La auzul acelui nume și al acelei fraze, Kira simți un fior de
gheață pe spinare. Străfulgerări cu imagini din visele ei îi umplură
mintea: o prezență uriașă și uneltitoare care satura apa de cât de
înțepătoare era.
[[Kira aici: Ctein e un nume sau un titlu?]]
[[Itari aici: Nu înțeleg.]]
[[Kira aici: Toți liderii voștri se numesc Ctein sau e doar
numele unuia?]]
[[Itari aici: Nu există decât un singur Ctein.]]
– Nu e posibil, șopti ea, simțind un fior de frică.
[[Kira aici: Cât de bătrân e Ctein?]]
Trebui să se oprească să adauge și „Cel măreț”.
[[Itari aici: Înțeleptul și anticul Ctein a ghidat Brațele încă de
la ultimele cicluri ale Scindării.]]
[[Kira aici: Câte cicluri în jurul soarelui a însemnat asta?]]
[[Itari aici: Numărul nu ar însemna nimic pentru tine, dar
Nmarhl l-a pus pe Idealis sub supravegherea sa când cei ca tine s-au
aventurat prima oară în afara lumii tale, dacă asta te ajută să-ți faci o
idee.]]
Kira făcu calculele în minte. Peste două secole și jumătate.
[[Kira aici: Și Ctein a condus apele în tot acest timp?]]
[[Itari aici: Și mai mult.]]
[[Kira aici: Și în tot acest timp a avut aceeași formă?]]
[[Itari aici: Da.]]
[[Kira aici: Cât de mult trăiesc Wranaui?]]
[[Irati aici: Asta depinde de când suntem uciși.]]
[[Kira aici: Și dacă nu sunteți uciși? După cât timp ați muri de
bătrânețe?]]
Miros de înțelegere.
[[Itari aici: Vârsta nu ne omoară, formă dublă. Putem mereu să
revenim la forma noastră imatură și să creștem din nou.]]
[[Kira aici: Forma de eclozare?]]
 Următoarele întrebări nu reușiră decât să o deruteze în legătură
cu ciclul de viață al Meduzelor. Existau ouă, pui, capsule, forme
înrădăcinate, forme mobile, forme care nu păreau să fie conștiente și,
așa cum părea să indice Itari, o serie de forme adaptate la anumite
sarcini sau medii. Natura unică a biologiei Meduzelor stârni curiozitatea
profesională a Kirei și se trezi revenind la rolul ei de xenobiolog. Nu
avea sens. Ciclurile complexe de viață nu erau nimic nou. Existau o
mulțime de exemple pe Pământ și pe Eidolon. Totuși, Kira nu reușea
să-și dea seama cum toate părțile și piesele menționate de
Itari se potriveau împreună. De fiecare dată când credea că
înțelege, Meduza menționa ceva nou. Asemenea unui puzzle, era
frustrant și palpitant.
Hawes avea însă alte idei.
– Ajunge cu întrebările despre ouă, spuse el. Poți să le descifrezi
mai încolo. Acum avem probleme mai mari.
Din acel moment, conversația se învârti în jurul unor lucruri pe
care Kira le considera mai puțin interesante, dar care, așa cum avea să
recunoască, erau la fel de importante. Lucruri precum plasarea flotei și
numere, abilitățile șantierului naval, distanțele dintre avanposturile
Meduzelor, planuri de bătălie, aptitudini tehnologice și tot așa. Itari
răspunse la majoritatea întrebărilor într-un mod direct, dar unele
subiecte le evită sau refuză, pur și simplu, să răspundă. În cea mai mare
parte, era vorba despre întrebări despre localizarea lumilor Meduzelor.
Era de înțeles, se gândi Kira, chiar dacă uneori frustrant.
Totuși, indiferent de subiect, nu putea să nu se gândească la
marele Ctein. Formidabilul Ctein. Într-un final, întrerupse șirul
întrebărilor lui Hawes ca să pună una a ei:
[[Kira aici: De ce refuză Ctein să ni se alăture în lupta
împotriva Corupților?]]
[[Itari aici: Pentru că înfometatul și crudul Ctein s-a umflat
odată cu trecerea timpului și, în aroganța lui, crede că Wranaui pot să
îi învingă pe Corupți fără ajutor. Nodul Minților are altă părere.]]
 [[Kira aici: Ctein a fost un lider bun?]]
[[Itari aici: A fost un lider puternic. Datorită lui Ctein, ne-am
reconstruit bancurile și ne-am extins din nou de-a lungul stelelor. Însă
mulți Wranaui sunt nemulțumiți de deciziile luate de Ctein în ultimele
cicluri, așa că ne luptăm ca să avem un lider nou. Nu e o problemă
mare. Următorul val o să fie mai bun.]]
Hawes scoase un zgomot de nerăbdare, iar Kira reveni la
întrebările dorite de locotenent. Nu se mai discută despre subiectul
Ctein. Încă vorbeau cu Itari când se auzi alerta pentru salt și Wallfish
făcu tranziția înapoi în spațiul FTL.
– Mai avem încă două, spuse Hawes, care își șterse fruntea cu
mâneca.
În timpul perioadei petrecute în bula Markov, aerul de pe navă
devenise dens, sufocant și deștul de cald încât până și Kira începu să se
simtă incomod. Putea doar să-și imagineze cât de rău era pentru ceilalți.
Se prinseră de mânerele aflate pe pereți, în timp ce Gregorovich
reorientă Wallfish și porniră din nou, zburând de multe ori mai repede
decât viteza luminii.
Interogarea lui Itari continuă.
Al treilea salt fu mai scurt decât cel precedent, de numai un sfert
de oră, iar al patrulea fu și mai scurt.
– Doar ca să îi dezorientăm, spuse Gregorovich.
Apoi Wallfish își dezactivă motorul Markov și rămaseră, aparent
fără să facă nicio mișcare, în adâncurile întunecate ale spațiului
interstelar, cu radiatoarele extinse și interiorul navei pulsând de căldură.
– Gregorovich, există vreun semn de Meduze sau de Coșmaruri?
întrebă Kira.
– Nicio urmă, răspunse mintea navei.
Kira simți cum se relaxează puțin. Poate, doar poate, chiar
reușiseră să scape.
– Mulțumesc pentru că ne-ai adus întregi până aici, spuse ea.
Un râs blând se auzi în difuzoare.
 – Era și pielea mea la bătaie, O, Sac de Carne, dar, da, cu mare
plăcere.
– Bun, o să încheiem pentru moment, spuse Hawes. Avem
destul material. O să le ia celor de acasă ani întregi ca să proceseze toate
aceste informații. Ai făcut o treabă bună cu traducerea.
Kira eliberă strânsoarea Lamei Delicate de pe perete.
– Sigur.
– Să nu pleci încă. O să am nevoie de tine ca să mai traduci
puțin. Încă trebuie să-mi organizez oamenii.
Așa că rămase cât timp Hawes îi chemă pe pușcașii marini care
nu aveau tuburi de criogenare și, unul câte unul, Itari îi înfășură în câte
un cocon. Bărbații nu erau încântați de idee, dar cum nu exista nicio altă
alternativă rezonabilă, nu aveau de ales decât să fie de acord.
Odată ce aceștia fură așezați în siguranță în cală, lângă locul
unde Hawes și restul echipei sale aveau să stea înghețați în tuburile lor,
Kira plecă și se duse să ajute echipajul să pregătească Wallfish pentru
călătoria de trei luni înapoi spre Ligă.
– Gregorovich mi-a spus noutățile, zise Falconi în timp ce
cobora spre ea pe scara centrală.
Bun. Așa, nu mai trebuia să repete ea tot ce spusese Itari.
– Simt că acum am mai multe întrebări decât răspunsuri, zise ea.
Falconi scăpă un zgomot detașat și se opri în fața ei.
– Nu i-ai spus lui Hawes, așa e?
Kira știa la ce se referea.
Nu.
Privirea lui albastră o fixă.
– Nu poți să eviți asta pentru totdeauna.
– Știu, dar... nu încă. Când ne întoarcem. O să spun totul Ligii
atunci. Oricum, acum nu ar fi de niciun ajutor.
În timp ce vorbea, tonul ei avu și o nuanță de rugăminte. Falconi
nu îi răspunse imediat.
– Bine, dar să nu mai tot amâni. Cumva, trebuie să înfrunți
lucrul ăsta.
– Știu.
Bărbatul încuviință și continuă să coboare scara, trecând atât de
aproape de ea, încât îi simți mirosul înțepător de transpirație.
– Hai cu mine. Mi-ar prinde bine ajutorul tău.

3.

Cât timp Wallfish se răci, Kira munci alături de Falconi la

pregătirea echipamentului, la curățarea țevilor, la închiderea sistemelor
neesențiale și, per total, la pregătirea navei pentru călătorie. Nu îi fu
ușor cu o singură mână, dar se descurcă, folosind Lama Delicată ca să
țină obiectele pe care nu le putea lua direct.
În tot acest timp, se gândi la conversația ei cu Itari. Mai multe
lucruri pe care le spusese Meduza o deranjau: cuvinte și fraze care nu
prea aveau sens. Expresii aparent inofensive, care puteau fi considerate
simple ciudățenii ale limbii Meduzelor, dar care păreau să facă aluzie la
tot mai multe lucruri necunoscute cu cât Kira se concentra mai mult
asupra lor. Nu îi plăceau lucrurile necunoscute. Nu după ce aflase
adevărul despre Maw...
Când terminară sarcinile principale, Falconi le trimise pe ea și
pe Sparrow să îi ducă apă și mai mulți saci cu zahăr lui Itari. Meduza
susținea că forma sa putea să digere moleculele simple de zahăr fără
dificultate, deși nu era o mâncare ideală pe termen lung. Din fericire,
asta nu era o problemă. Itari putea să se acopere într-un cocon odată ce
Wallfish se întorcea la FTL. Sau, cel puțin, așa susținea. Kira era agitată
când se gândea la Meduză ca fiind posibil trează atunci când toți ceilalți
erau în stare de inconștiență, fără să știe ce se întâmpla în jurul lor.
Lăsară Meduza în timp ce-și turna sacii de zahăr în maxilarul ca
un cioc, din partea interioară a carapacei sale, și se îndreptară spre
adăpostul de furtună aflat aproape de centrul navei.
Acolo, Kira privi cu o senzație din ce în ce mai intensă de
singurătate în timp ce, unul câte unul, membrii echipajului intrau din
nou în tuburile lor de criogenare. (Entropiștii deja se retrăseseră în
cabina lor și în tuburile aflate acolo.)
Înainte să tragă peste el capacul, Vishal spuse:
– A, domnișoară Navárez, am uitat să-ți spun mai devreme: te
așteaptă o nouă pereche de lentile de contact în infirmerie. Îmi pare rău.
Verifică dulapul de deasupra chiuvetei.
– Mulțumesc, rosti ea.
Ca și în Cygni 61, Falconi așteptă să fie ultimul. În timp ce se
ținea cu o mână de un mâner, își scoase ghetele cu cealaltă.
– Kira.
– Salvo.
– O să exersezi cu xeno pe drum, cum ai făcut și înainte?
Ea încuviință.
– O să încerc. Dețin controlul, dar nu e de ajuns. Dacă aș fi
simțit mai bine Lama Delicată, poate că aș fi reușit să-l salvez pe Trig.
Falconi o studie cu o expresie înțelegătoare.
– Doar să fii atentă.
– Știi că o să fiu.
– Cum o să rămâi singura persoană trează de pe navă, poți să
faci ceva pentru mine?
– Desigur. Ce?
Își așeză ghetele în dulapul de lângă el și începu să se dezbrace
de vestă și de cămașă.
– Fii cu ochii pe Meduză în timp ce suntem criogenați. Avem
încredere în ea să nu evadeze și să nu ne omoare, dar, sincer să fiu, nu
am chiar atât de multă încredere în ea.
Kira încuviință încet.
– Și eu m-am gândit la același lucru. Pot să atârn niște fire în
fața hubloului și să stau acolo.
– Perfect. Oricum am pus alarme, în caz că Meduza reușește să
evadeze, deci ar trebui să ai parte de multe avertizări în caz că se
întâmplă asta.
 Îi aruncă un zâmbet reținut.
– Știu că nu o să fie chiar confortabil acolo, la intrare, dar nu
prea avem alte opțiuni mai bune.
– E în regulă, spuse Kira. Nu-ți face griji.
Falconi încuviință și își dădu jos cămașa. Apoi își dădu jos și
pantalonii, și șosetele, le puse în dulap și se împinse spre tubul gol de
criogenare. Pe drum, își plimbă mâna peste tubul lui Trig, lăsând o
urmă în formă de trei degete pe stratul de gheață care acoperea
mașinăria.
Kira i se alătură lui Falconi când bărbatul deschise capacul
tubului. Nu reuși să se abțină să admire mușchii de pe spatele lui.
– O să fii bine? întrebă el, fixând-o cu o privire de înțelegere
neașteptată.
– Da, o să fiu bine.
– Gregorovich o să mai fie prezent încă puțin și, ține minte, dacă
ai nevoie să vorbești, oricând, să mă trezești. Vorbesc foarte serios.
– O s-o fac. Promit.
Falconi ezită, apoi își puse mâna pe umărul ei. Ea o acoperi cu a
ei, simțind căldura de la pielea lui radiind într-a ei. Falconi o strânse
ușor înainte să-i dea drumul și să se așeze în tubul de criogenare.
– O să ne vedem din nou pe Sol, spuse el.
Kira zâmbi, recunoscând versurile.
– La umbra lunii.
– La lumina acelui Pământ verde... Noapte bună, Kira.
– Noapte bună, Salvo. Somn ușor.

4.

Kira ghidă cu atenție cearceafurile pe coridoarele navei. Le

înfășurase în mai mulți cârcei ai Lamei Delicate, ca să aibă mâna liberă
și să oprească păturile să plutească.
Când ajunse la hublou, îl văzu pe Itari plutind aproape de ușa
exterioară, uitându-se prin hublou la stelele de afară. Wallfish încă nu
sărise înapoi în FTL. Gregorovich aștepta până când nava era complet
răcită. Temperatura scăzuse deja destul de mult în timp, ceea ce
însemna că radiatoarele își făceau treaba.
Kira prinse păturile de podea cu cleme și pânză. Apoi se duse
și-și luă câteva provizii pentru călătoria lungă ce o aștepta: apă, batoane
de hrană, șervețele, pungi pentru gunoi, lentilele de contact pe care i le
printase Vishal și armonica ei.
Când deveni satisfăcută de micul ei cuib, se duse și deschise
trapa. Se ancoră de rama ușii deschise și se pregăti să vorbească, însă
Meduza îi spuse:
[[Itari aici: Mirosul tău persistă, Idealis.]]
[[Kira aici: Ce vrei să spui?]]
[[Itari aici: Lucrurile pe care le-ai spus mai devreme... Specia
ta și a mea diferă în mai multe moduri decât doar carnea. Am tot
încercat să înțeleg, dar mă tem că această formă e depășită.]]
[[Kira aici: Și eu simt la fel.]]
Meduza clipi, a treia pleoapă, transparentă, lucind pe globurile
negre ale ochilor săi.
[[Itari aici: Ce anume consideră formele duble sacru, Idealis?
Dacă nu pe Cei dispăruți, atunci, ce?]]
Întrebarea o bântuia. Trebuia să vorbească acum despre religie și
filozofie cu un extraterestru? Cursurile ei de xenobiologie nu
acoperiseră niciodată această posibilitate.
Inspiră adânc.
[[Kira aici: Multe lucruri. Nu există un singur răspuns corect.
Fiecare formă dublă trebuie să decidă singură. E o...]] - încercă să
găsească o traducere pentru individual - [[... o alegere pe care fiecare
formă dublă trebuie să o facă pe cont propriu. Unora, această alegere
li se pare mai simplă decât altora.]]
Una dintre tentaculele Meduzei se roti peste carapacea sa.
[[Itari aici: Tu ce consideri sacru, Idealis?]]
Întrebarea o făcu pe Kira să se oprească. Ce anume considera ea
sacru? Nimic atât de abstract precum conceptul de Dumnezeu, de
frumusețe sau ceva de genul ăsta. Nici numerele, ca numeniștii. Nici
cunoștințele științifice, ca entropiștii. Se gândi să spună „umanitatea”,
dar nici asta nu era corect. Era un răspuns prea limitat.
La final, spuse:
[[Kira aici: Viața. Cred că viața e ceva sacru. Fără ea, nimic
altceva nu contează.]]
Când Meduza nu răspunse imediat, continuă:
[[Și Wranaui? Cum rămâne cu tine? E ceva în afară de Cei
Dispăruți ce consideri sacru?]]
[[Itari aici: Pe noi, Wranaui. Brațele și extinderea noastră în
vârtejul stelelor. Este dreptul nostru din naștere și destinul nostru și un
ideal căruia toți Wranaui îi sunt devotați, chiar dacă uneori nu suntem
de acord asupra modului prin care să ne îndeplinim scopul.]]
Răspunsul o deranjă pe Kira. Răspunsul avea prea mult zel, prea
multă xenofobie și imperialism ca să fie pe placul ei. Hawes avusese
dreptate. Nu avea să fie ușor să trăiască în pace alături de Meduze.
„Dificil nu înseamnă imposibil”, își reaminti ea.
Schimbă subiectul.
[[Kira aici: De ce spui uneori „această formă”când vorbești
despre tine însuți? E pentru că Wranaui au atâtea forme diferite?]]
[[Itari aici: Forma unuia îi determină funcția. Dacă ar fi nevoie
de o altă funcție, atunci forma poate fi schimbată.]]
[[Kira aici: Cum? Poți să schimbi aranjamentul pielii tale doar
gândindu-te la asta?]]
[[Itari aici: Bineînțeles. Dacă nu ar exista gândurile, de ce ar
merge cineva în Cuibul Transferului?]]
Era un termen al cărui înțeles Lama Delicată încă nu-l înțelesese
sau nu o putea face.
[[Kira aici: Este Cuibul Transferului tot o creație a Celor
Dispăruți?]]
[[Itari aici: Da.]]
 [[Kira aici: Deci, dacă vrei să te schimbi în forma ta de pui sau
cea înrădăcinată, te-ai duce la Cuibul de Transfer și...]]
[[Itari aici: Nu. Ai înțeles greșit, Idealis. Acelea sunt forme ale
cărnii originale. Cuibul Transferului este folosit pentru forme
manufacturate.]]
Kira fu luată prin surprindere.
[[Kira aici: Adică forma ta actuală a fost făcută? Într-o
mașinărie?]]
[[Itari aici: Da. Și, dacă e nevoie, aș putea alege o altă formă
din Cuibul Transferului. Iar dacă această carne e distrusă, e posibil să
aleg alta.]]
[[Kira aici: Dar dacă forma ta ar fi distrusă, și tu ai fi ucis.]]
[[Itari aici: Cum pot fi ucis dacă există un dosar cu modelul
meu în Cuibul Transferului?]]
Kira se încruntă în timp ce se strădui să înțeleagă. Celelalte
întrebări nu clarificară cu nimic problema. Nu părea să poată convinge
Meduza să facă o distincție între corpul lui și modelul, orice ar fi fost
acela.
[[Kira aici: Dacă forma ta ar fi distrusă chiar acum, modelul
tău ar conține toate amintirile tale?]]
[[Itari aici: Nu. Toate amintirile de când am părăsit sistemul
Celor Dispăruți ar fi pierdute. De asta carapacea noastră înoată mereu
în seturi de două sau mai multe, cu excepția cazului în care nevoia
pentru confidențialitate e mare, ca atunci când când am trimis Tserro la
raclă.]]
[[Kira aici: Apoi... modelul nu ești tu, nu-i așa? Modelul ar fi o
copie expirată. Un alt tu, din trecut.]]
Culorile Meduzei deveniră neutre.
[[Itari aici: Bineînțeles că modelul aș fi tot eu. De ce nu ar fi
așa? Trecerea câtorva momente nu schimbă cine sunt.]]
[[Kira aici: Și dacă modelul tău ar primi o formă nouă în timp
ce vechea formă ar fi tot acolo? Ar fi posibil așa ceva?]]
 Un miros de dezgust învălui aerul.
[[Itari aici: Asta ar fi erezia lui Tfeir. Niciun Wranaui din alte
Brațe nu ar face așa ceva.]]
[[Kira aici: Deci nu ești de acord cu Lphet?]]
[[Irari aici: Scopurile noastre sunt mai presus de diferențele
dintre noi.]]
Kira se gândi puțin la asta. Deci Meduzele își încărcau
conștiința, sau cel puțin amintirile, în corpuri diferite. Totuși, nu păreau
deranjați de actualele lor morți... Nu putea înțelege aparenta indiferență
a lui Itari față de soarta lui ca individ.
[[Kira aici: Nu vrei să trăiești? Nu vrei să păstrezi forma
asta?]]
[[Itari aici: Atât timp cât modelul meu supraviețuiește, o să
depășesc acest moment.]]
Întinse unul dintre tentacule, iar Kira se strădui să nu se dea în
spate când membrul cauciucat o atinse pe piept. Lama Delicată se întări,
ca și cum ar fi urmat să atace.
[[Forma nu e importantă. Chiar și dacă modelul meu o să fie
șters, așa cum i-a făcut Ctein lui Nmarhl acum mult timp, o să continue
să se propage în valurile care vor urma.]]
[[Kira aici: Cum poți să spui asta? Ce vrei să spui prin „val”?
La ce te referi prin „cei care urmează”?]]
Meduza lumină în roșu și verde, iar tentaculele sale se înfășurară
și mai strâns în jurul carapacei sale, dar refuză să răspundă. Kira mai
puse întrebările de două ori, fără să primească vreun răspuns. Iar asta fu
tot ce putu să obțină de la Meduză pe subiectul valurilor.
Apoi puse alte întrebări:
[[Kira aici: Sunt curioasă. Ce este tsuro, chemările pe care
le-am simțit când Nodul Minților a ajuns la locul de odihnă al lui
Idealis? L-am simțit din toate carapacele voastre, cu excepția
momentelor când eram aici, în sistem.]]
[[Itari aici: Tsuro este un alt artefact sacru al Celor Dispăruți.
Vorbește cu Idealis și îl convinge să-și facă apariția. Dacă nu ar fi fost
unit cu tine, Idealis ar fi răspuns din proprie inițiativă și s-ar fi mișcat
ca să se prezinte la sursa chemărilor. Prin utilizarea lui tsuro,
carapacele Wranaui de peste tot îl caută pe Idealis.]]
[[Kira aici: Și ați mai găsit și altele de la sfârșitul Scindării?]]
[[Itari aici: De atunci? Nu. Al tău e ultimul care a supraviețuit.
Dar trăim cu speranța că Dispăruții au lăsat mai multe dintre creațiile
lor, ca să le găsim, și că de data asta o să le tratăm cu mai multă
înțelepciune decât înainte.]]
Kira se uită la pânza de fibre de pe spatele mâinilor ei: negre,
strălucitoare, complexe.
[[Kira aici: Forma ta știe... Nodul Minților știe cum să-l scoată
pe Idealis de pe cel cu care e unit?]]
Pielea Meduzei se lumină în culorile jignirii, iar mirosul deveni
un amestec de șoc și de indignare.
[[Itari aici: În ce val ar fi asta o dorință? Să fii unit cu Idealis e
o onoare!]]
[[Kira aici: Am înțeles asta. Era doar... o curiozitate.]]
Extraterestrul păru să aibă probleme în a înțelege, dar, într-un
final, spuse:
[[Itari aici: Singurul mod prin care această formă știe să se
separe de Idealis este moartea. Lphet și celelalte forme conducătoare
ale Nodului e posibil să știe și alte metode, dar nu le-au transmis.]]
Kira acceptă vestea cu resemnare. Nu era surprinsă, doar...
dezamăgită.
Apoi fantoma vocii lui Gregorovich se auzi în difuzoare,
spunând:
– Retragerea radiatoarelor. Trecem la FTL în patru minute.
Pregătiți-vă.
Abia atunci observă Kira cât de frig se făcuse în anticameră.
Frustrată că nu avea mai mult timp pentru alte întrebări, îi spuse lui Itari
despre saltul pe care urma să îl facă nava, apoi se retrase din ușă și o
închise.
Luminile trecură la roșul navelor de noapte, un scârțâit se auzi
aproape de partea din spate a navei și pielea expusă de pe obrajii Kirei o
gâdilă când se activă motorul Markov și apoi porniră în ultima și cea
mai lungă parte a călătoriei lor: cea spre Sol.

5.

Prin fereastra de pe ușa sasului, Kira privi cu interes cum Itari

țesu un cocon în jurul său cu o substanță secretată de partea interioară a
tentaculelor sale. Substanța vâscoasă se întări rapid și, în numai câteva
minute, Meduza stătea ascunsă într-o capsulă opacă, oarecum verzuie,
lipită de podeaua trapei.
Kira se întrebă cum va ști extraterestrul când să se trezească.
Nu era însă problema ei.
Se retrase în propriul cuib, se prinse bine și se acoperi cu pături.
Anticamera era întunecată și intimidantă în lumina de noapte. Nu era
cel mai prietenos loc unde să petreacă următoarele trei luni. Tremură,
simțind, în sfârșit, frigul.
– Suntem doar noi doi, țicnitule, spuse ea adresându-se
tavanului.
– Nu-ți face griji, șopti Gregorovich. O să-ți țin companie, O,
Varunastra, până când pleoapele îți vor deveni grele și mâinile blânde
ale somnului îți vor ușura mintea.
– Cât de liniștitor, spuse Kira, dar era doar pe jumătate
sarcastică.
Era bine să aibă pe cineva cu care să vorbească.
– Iartă-mi curiozitatea de nestăpânit, spuse Gregorovich și
chicoti, dar ce mirosuri stranii ai schimbat cu invitatul nostru cu
tentacule? Ai stat acolo câteva minute bune și păreai afectată de mirosul
care-ți afecta nările delicate.
Kira pufni.
– Ai putea spune asta... O să scriu o descriere detaliată mai
încolo. O să poți să vezi detaliile acolo.
– Să înțeleg că nu a fost nimic care să-ți fie de ajutor imediat,
rosti Gregorovich.
– Nu, dar... Îi explică despre Cuibul Transferului și termină cu:
Itari a spus că forma nu e importantă.
– Corpurile tind să devină destul de neimportante zilele astea,
spuse mintea navei sec. Așa cum am descoperit amândoi.
Kira își înfășură păturile și mai strâns în jurul ei.
– A fost dificil să devii o minte a navei?
– Ușor nu e cu siguranță un cuvânt pe care l-aș folosi pentru a
descrie procesul. Fiecare simț din mine a fost luat și înlocuit, iar
fundația conștiinței mele a fost extinsă dincolo de orice limită naturală.
A fost confuzie peste confuzie.
Kira simți cum i se face greață și înghiți în sec. Ura senzația de
plutire din gravitația zero. Întunericul anticamerei și sentimentul de
abandon, de gol de pe Wallfish, o afectau mai mult decât îi plăcea să
recunoască. Chiar trecuse mai puțin de jumătate de zi de când se
luptaseră pe străzile de pe Nidus? I se părea că totul se întâmplase în
urmă cu mai bine de o săptămână.
Încercând să-și alunge singurătatea subită, spuse:
– În prima mea zi aici, Trig mi-a spus cum, pe ultima ta navă,
te-ai prăbușit și ai rămas blocat. Cum a fost să fii tu cu tine pentru atâta
timp?
– Cum a fost? întrebă Gregorovich, care râse pe un ton dement.
Kira știu în acel moment că mersese prea departe.
– Cum a fost?... A fost ca o moarte, ca o distrugere a sinelui.
Pereții din jurul minții au căzut și m-au lăsat să vorbesc prostii înaintea
feței goale a Universului. Aveam la dispoziție cunoștințele combinate
ale întregii rase umane. Aveam fiecare descoperire științifică, fiecare
teorie și teoremă, fiecare ecuație, fiecare dovadă și milioane peste
milioane de cărți, cântece, filme și jocuri, mai mult decât orice
persoană, chiar și minte de navă, ar putea spera vreodată să consume.
Și, cu toate astea... Oftă. Cu toate astea, am fost singur. Am văzut cum
echipajul meu moare de foame și, când au dispărut, nu mai puteam face
nimic decât să stau singur în întuneric și să aștept. Am lucrat la ecuații,
concepte matematice pe care nu le-ai putea înțelege niciodată cu micul
tău creier, și am citit și vizionat și numărat spre infinit, așa cum fac
numeniștii. Și tot ce a făcut asta a fost să țină la distanță întunericul
pentru încă o secundă. Încă un moment. Am țipat, deși nu am gură să
țip. Am plâns, deși nu am ochi pentru lacrimi. M-am târât prin spațiu și
timp, un vierme care înaintează pas cu pas printr-un labirint construit de
visele unui zeu nebun. Asta am învățat, Sac de Carne, asta și atât: când
aerul, mâncarea și adăpostul sunt asigurate, numai două lucruri
contează: munca și compania. Să fii singur și fără un scop înseamnă să
fii un mort viu.
– Revelația a fost chiar atât de mare? întrebă Kira încet.
Mintea navei chicoti și îl auzi legănându-se pe marginea
nebuniei.
– Nu, deloc. Ha. E evident, nu? Chiar banal. Orice persoană
rezonabilă ar fi de acord, nu-i așa? Dar să trăiești lucrul respectiv nu e
același lucru cu a-l auzi sau a citi despre el. Absolut deloc. Revelația
adevărului e rareori ușoară. Și exact asta a fost, O, Tu, Cea cu Țepi. A
fost o revelație. Și aș prefera să mor decât să mai suport încă o dată o
asemenea experiență.
Atâta lucru Kira putea înțelege și aprecia. Propriile revelații
aproape că o distruseseră.
– Da, la fel și pentru mine... Care era numele navei pe care ai
fost?
Gregorovich refuză însă să răspundă, iar Kira decise că era
probabil mai bine așa. Discuțiile despre prăbușire păreau doar să-l facă
mai instabil.
Își activă interfața și se uită la ea fără să o vadă. Cum ofereai
terapie unei minți a unei nave? Nu era prima oară când se întrebase asta.
Falconi spusese că cei mai mulți psihiatri care lucrau cu ele erau tot
minți ale navelor, dar chiar și așa... Spera că Gregorovich găsise pacea
pe care o căuta, atât pentru binele lor, cât și al lui, dar rezolvarea
problemelor lui era ceva ce o depășea.

6.

Noaptea cea lungă se strecură asupra lor.

Kira își scrise conversația cu Itari, cântă la armonică, se uită la
mai multe filme din baza de date a navei, niciunul memorabil în mod
deosebit, și exersă cu Lamă Delicată. Înainte să înceapă să lucreze cu
xeno, Kira se gândi la ce încerca să realizeze. Așa cum îi spusese lui
Falconi, doar controlul nu era îndeajuns. Avea mai degrabă nevoie de o
sinteză. De o alăturare mai naturală între ea și Lamă Delicată. Încredere.
Altfel, avea să își subestimeze mereu acțiunile, atât ale ei, cât și ale lui
xeno. Cum putea să nu o facă, având în vedere greșelile din trecut?
(Mintea i se îndreptă spre subiectul lui Maw. Cu un efort de voință,
reuși să se întoarcă de acolo.) Așa cum învățase prin experiențe
dureroase, dubiile puteau fi la fel de fatale ca și reacțiile exagerate.
Oftă. De ce trebuia totul să fie atât de greu?
Cu scopul stabilit, Kira începu să exerseze. Exerciții izometrice,
amintiri neplăcute, presiune fizică și emoțională... toate lucrurile la care
se putea gândi pentru testarea Lamei Delicate. Odată ce se convinse că
putea controla xeno la fel de bine ca înainte, abia atunci începu să
experimenteze cu relaxarea controlului său dictatorial. La început, doar
puțin: puțin spațiu, ca să vadă cum va alege Lamă Delicată să acționeze.
Rezultatele erau incerte. Cam jumătate din timp, xeno făcea
exact ce voia Kira, așa cum își dorea aceasta, fie că era vorba de
formarea unui model pe piele, ajutarea menținerii unei poziții stresante
sau îndeplinirea oricărei alte sarcini. Poate un sfert din timp, Lamă
Delicată făcea tot ce îi cerea, dar nu așa cum se aștepta Kira. Iar în
restul timpului, reacționa într-o manieră complet disproporționată sau
nerezonabilă, trimițând țepi sau cârcei în toate direcțiile.
Acelea erau momentele pentru care Kira își făcea cele mai multe
griji.
Când se opri, Kira nu simți că făcuse vreun progres evident.
Gândul o întristă, până când își aminti că aveau să ajungă pe Sol în trei
luni și că mai avea mult timp ca să lucreze cu Lamă Delicată. Era
foarte, foarte mult timp...
Gregorovich începu să discute cu ea la scurt timp după aceea.
Părea să-și fi revenit, ceea ce o bucură pe Kira. Jucară mai multe jocuri
de Transcendență și, cu toate că Gregorovich o bătu de fiecare dată,
Kira nu fu deranjată, deoarece îi plăcea să aibă companie, orice
companie.
Încercă să nu se gândească prea mult la Coșmaruri sau la Maw
sau chiar la mărețul Ctein, din adâncurile Culmii Plângătoare, însă
mintea i se întorcea la ele din când în când. Astfel, îi era dificil să se
relaxeze în starea de somnolență necesară ca să supraviețuiască
călătoriei.
Trecuseră poate câteva ore, poate mai bine de o zi, dar, într-un
final, Kira simți lentoarea familiară a corpului ei, când Lamă Delicată
reacționă la lipsa de mâncare și de activitate și începu să o pregătească
pentru somnul care era mai mult decât un somn. De fiecare dată când
intra în hibernare, părea să devină mai ușor. Xeno îi recunoștea mai
repede intenția și lua măsurile necesare.
Își puse alarma săptămânală și, în timp ce ochii i se închideau,
spuse:
– Gregorovich... cred că o să adorm.
– Odihnă plăcută, Sac de Carne, șopti mintea navei. Cred că și
eu o să dorm.
– ...poate o să și visez.
– Așa e.
Vocea lui dispăru, fiind înlocuită de notele blânde ale unui
concert al lui Bach.
Kira zâmbi, afundându-se și mai adânc în pături, și, într-un final,
se relaxă în uitare.
 7.

Trecu o perioadă fără formă, plină de gânduri și de dorințe pe

jumătate formate: frici, speranțe, vise și durerea regretelor. O dată pe
săptămână, alarma o trezea pe Kira și aceasta, morocănoasă și cu ochii
tulburi, exersa cu Lamă Delicată. Deseori, avea impresia că era o muncă
fără rezultate, dar persistă. La fel făcu și xeno. Kira simțea dinspre el
dorința de a-i face pe plac și, odată cu repetarea acțiunii, venea
claritatea intenției, dacă nu chiar stăpânirea formei, și începu să simtă o
urmă de dorință dinspre Lamă Delicată, ca și cum ar fi aspirat la un
nivel de profesionalism în sarcinile sale, la o formă de creativitate. În
cea mai mare parte, se feri de acele instincte, dar acestea îi trezeau
curiozitatea și, deseori, Kira avea vise lungi și foarte stranii despre
serele copilăriei ei, cu plante care înmugureau și se ramificau și
răspândeau viață, bună și sănătoasă.
O dată la două săptămâni, Wallfish ieșea din FTL, iar Kira se
ducea în sala improvizată a lui Sparrow și își împingea mintea și corpul
până la limită în timp ce nava se răcorea. De fiecare dată, ducea dorul
mâinii sale drepte.
Lipsa ei îi provoca dificultăți, deși îl folosea pe Lamă Delicată
ca înlocuitor, să țină și să ridice lucruri. Se consola spunându-și că
folosirea xeno era un antrenament bun. Și chiar așa și era.
În timp ce se antrena în cală, pușcașii marini stăteau de veghe
printre rafturile cu antrenamente din apropiere: Hawes și ceilalți trei,
înghețați, în tuburile lor de criogenare cu lumină albastră. Sanchez,
Tatupoa, Moros și celălalt, învăluiți în aceleași forme ovoidale precum
cea care îi salvase viața lui Trig. Când îi vedea, Kira avea senzația că
dăduse peste niște statui antice, menite să apere sufletele morților.
Încercă să evite să se uite la ei.
Uneori mânca, dar doar după ce se antrena, ca să-și mențină
puterea, dar în cea mai mare parte a timpului, prefera apa și întoarcerea
la hibernare.
 La jumătatea primei luni, în orele goale ale nopții, în timp ce
plutea în afara camerei unde era Itari, fără să fie conștientă de Universul
care o înconjura, o viziune se formă în spatele pleoapelor ei închise, o
amintire dintr-un alt timp și a unei alte minți:

Chemate încă o dată în camera cu boltă înaltă, ea și carnea ei

stăteau în dreptul Heptarhiei adunate, câte trei în fiecare ascensiune și
Cel Mare aflat între ele.
Sigiliul central se rupse, iar din podeaua cu model se înălță o
prismă strălucitoare. În cușcă, o sămânță de întuneric fractal se
zvârcolea cu furie, perversiunea pulsând, înjunghiind-o, lovind
neîncetat închisoarea sa transparentă. Carne din carnea ei, dar acum
pătată cu intenții malefice.
– Ce trebuie făcut? întrebă Cel Mare.
Heptarhia răspunse cu multe voci, dar una vorbi cel mai clar:
– Trebuie să tăiem ramura. Trebuie să ardem rădăcina.
Flagelul nu are voie să se răspândească.
Însă o altă voce își exprimă dezacordul:
– E adevărat că trebuie să ne protejăm grădinile, dar oprește-te
un pic și gândește-te. Există aici un potențial pentru viață dincolo de
planurile noastre. Ce aroganță avem noi să dăm la o parte acest lucru
fără să-l examinăm? Nu sunt atotștiutori și nici atotvăzători. În haos se
află și frumusețe și, poate, sol fertil pentru semințele speranței.
Urmă o discuție lungă, o mare parte din ea furioasă. In tot acest
timp, întunericul captiv se chinuia să evadeze. Apoi Cel Mare se ridică
și lovi podeaua cu Toiagul Albastru, spunând:
– Vina este a noastră, dar flagelul nu poate să persiste. Riscul
este prea mare, recompensele nesigure, prea mici. Deși e posibil să
iasă lumină din întuneric, ar fi greșit să permitem întunericului să
sufoce lumina. Unele acțiuni există dincolo de iertare. Iluminați
umbrele. Puneți capăt flagelului.
– Puneți capăt flagelului! strigă Heptarhia.
Apoi prisma în culorile curcubeului străluci orbitor, iar
răutatea din ea tremură și explodă într-un nor de jăratic.
PARTEA A IV-A
* * * * * * *

FIDELITATIS
Nu ne naștem numai pentru noi înșine.
- Marcus Tullius Cicero
 C APIT OLUL I
* * * * * * *

DISONANȚĂ

1.

Kira deschise ochii.

De ce se trezise? O schimbare din mediul său înconjurător îl
trezise pe Lamă Delicată, apoi o trezise pe ea. Era o modificare aproape
de neperceput în curenții de aer care circulau prin Wallfish. Un vâjâit
îndepărtat de mașinărie care se trezește la viață. O ușoară scădere în
temperatura de altfel sufocantă. Se petrecea ceva.
Alarma o făcu să se uite la sasul din apropiere. Meduza Itari era
încă înăuntru, acolo unde trebuia să fie, închisă în capsula sa, abia
vizibil în lumina roșie a lungii nopți de pe navă.
Kira expiră ușurată. Chiar nu voia să se lupte cu acea Meduză.
– G-Gregorovich? rosti ea; vocea îi era ruginită, ca a unei
bătrâne.
Tuși și încercă din nou, dar mintea navei tot nu răspunse.
Încercă o tactică diferită apoi:
 – Morven, ești aici?
– Da, domnișoară Navárez, răspunse pseudo-inteligența navei.
– Unde suntem?
Gâtul Kirei era atât de uscat, încât cuvintele ieșeau aspre.
Încercă să înghită, în ciuda lipsei de umezeală din gură.
– Tocmai am ajuns la destinație, răspunse Morven.
– Sol.
– Corect, domnișoară Navárez. Sistemul Sol. Wallfish a ieșit din
FTL acum patru minute și douăzeci de secunde. Procedurile standard de
sosire au fost declanșate. Căpitanul Falconi și restul echipajului o să se
trezească în curând.
Reușiseră. Chiar reușiseră. Kira nu voia să se gândească la toate
lucrurile care ar fi putut să se întâmple de când părăsiseră Cygni 61, în
urmă cu șase luni. Părea ireal că fuseseră pe drumuri vreme de jumătate
de an. Erau minunile hibernării, artificiale sau de orice altfel.
– Ne-a apelat cineva?
– Da, domnișoară Navárez, răspunse Morven prompt. Avem
paisprezece mesaje de la stațiile de monitorizare CMU. Le-am explicat
faptul că echipajul nostru este momentan indisponibil. Autoritățile
locale insistă însă să identificăm sistemul nostru de origine și misiunea
actuală cât de curând posibil. Sunt destul de agitate, domnișoară
Navárez.
– Da, da, mormăi Kira.
Falconi putea să se ocupe de CMU odată ce ieșea din
criogenare. Se pricepea la genul ăsta de lucruri. În plus, știa că el ar fi
vrut să vorbească în numele navei Wallfish. Simțindu-se incomod de
rigidă, începu să iasă din cuibul de pături și pânze pe care îl construise
aproape de hublou.
Mâna ei.
Mâna pe care și-o tăiase pe nava Meduzelor... reapăruse. Uimită,
nevenindu-i să creadă, Kira ridică brațul și îl întoarse ca să îl privească
pe toate părțile. Își mișcă degetele, le deschise și le închise.
 Nu-și imagina lucruri. Brațul era real. Îl atinse folosindu-și
cealaltă mână și simți cum degetele îi alunecară peste degete. Trecuseră
numai cinci zile de când se trezise ultima oară și, în acea perioadă,
Lamă Delicată construise o replică perfectă a cărnii pe care o pierduse.
Sau nu?
O nuanță subită de teamă acoperi gândurile Kirei. Inspiră adânc
și se concentră pe partea din spate a mâinii. Cu un efort de voință, îl
forță pe Lamă Delicată să se retragă. Xeno o ascultă și Kira scoase un
țipăt când forma mâinii ei se prăbuși, topindu-se ca înghețata într-o zi
caldă de vară. Se dădu înapoi, și mental, și fizic, pierzându-și
concentrarea. Lamă Delicată reluă din nou forma membrului ei lipsă.
Lacrimile îi umplură ochii și Kira clipi, având un sentiment de pierdere
dureroasă.
– La naiba, spuse furioasă pe ea însăși.
De ce lăsa mâna lipsă să o afecteze atât de mult? Nu era mare
lucru să ai înlocuit un braț sau un picior. Dar așa era. Ea era corpul ei,
iar corpul ei era ea. Nu exista separare între minte și materie. Mâna
făcuse parte din imaginea pe care o avusese despre ea pe parcursul
întregii vieți, până la Bughunt, iar fără ea, Kira se simțea incompletă.
Pentru o clipă, sperase că era întreagă din nou, dar nu, nu fusese așa.
Cu toate astea, avea o mână, iar asta era mai bine decât
alternativa. Faptul că Lamă Delicată reușise să îi imite membrul lipsă
era un motiv de optimism. De ce făcuse asta acum și nu înainte? Pentru
că știa că se apropiau de finalul călătoriei? Era o demonstrație a
cooperării pe care încercase s-o antreneze de când plecaseră din
sistemul Bughunt? Oricare ar fi fost răspunsul, Kira se simți răzbunată
de rezultate. Lamă Delicată acționase din propria sa voință (deși poate
ghidat de dorințele neexprimate ale Kirei) și o făcuse într-un mod
constructiv.
Kira își examină din nou mâna și se minună când văzu detaliile.
Din ce vedea, era o copie perfectă a originalului. Singura diferență reală
pe care o observă fu o ușoară discrepanță a densității. Noul braț era
poate puțin mai greu. Era însă o schimbare mică, greu de observat.
În timp ce testa mobilitatea noilor sale degete, Kira coborî din
cuib. Încercă să-și activeze interfața și abia atunci își dădu seama că
Lamă Delicată îi absorbise lentilele de contact, cum făcuse și în timpul
călătoriei spre Bughunt.
Mai târziu își aminti de cutiuța în care erau înlocuitoarele pe
care i le printase Vishal. Le scoase dintre pături și așeză cu atenție
fiecare lentilă transparentă pe ochiul corespunzător.
Clipi și avu o senzație de confort când apăru interfața familiară.
„Gata.” Era din nou o persoană perfect funcțională. Kira rezistă
impulsului de a verifica știrile și ieși din cameră, trăgându-se de-a
lungul pereților până când ajunse în centrul navei, apoi începu să urce.
Nava era în continuare atât de tăcută, goală și întunecată, încât
părea abandonată. Dacă nu ar fi fost sunetul ventilatoarelor care
susțineau sistemele vitale, ar fi putut fi o relicvă care plutea singură prin
spațiu după cine știe cât timp. Kira se simțea ca un prădător, trecând
prin holurile locuite odată de alții... sau ca un explorator care deschidea
un mausoleu vechi de secole întregi.
Gândurile i se întoarseră la orașul de pe Nidus și la descoperirile
pe care le făcuseră acolo. Mârâi și scutură din cap enervată. Imaginația
ei începea să-i vină de hac.
Când ajunse la nivelul de sub puntea de control, se auzi alarma
propulsoarelor. Kira se pregăti. Își propti picioarele pe podea și o
senzație intensă de greutate o apăsă în timp ce unitatea de fuziune a
navei intră în funcțiune.
Oftă ușurată.
Luminile din jur pâlpâiră și se schimbară din roșii în
albul-albăstrui al zilei de pe navă. Lumina era aproape dureros de
puternică după ce petrecuse tot acel timp în întuneric. Kira își acoperi
fața până i se obișnuiră ochii.
Falconi și restul echipajului tocmai ieșeau din criogenare când
Kira ajunse la adăpostul pentru furtuni al navei. Sparrow stătea în patru
labe pe podea și gâfâia ca o pisică înecată cu un ghem de păr.
– Dumnezeule, urăsc călătoriile lungi, spuse femeia și se șterse
la gură.
– Ce bine, v-ați trezit, zise Kira.
Falconi mormăi.
– Dacă poți să zici asta.
Era la fel de tras la față ca Sparrow și restul echipajului și avea
cercuri negre sub ochi. Kira nu îi invidia pentru efectele secundare ale
unui somn atât de lung în criogenare. Sparrow tu și din nou și se ridică
în picioare, alăturându-i-se lui Falconi, lui Nielsen și lui Hwa-jung, care
își scoteau hainele din dulapuri. Lui Vishal îi luă mai mult să își revină.
Odată ce o făcu, trecu pe la toți și le dădu micile pastile albastre pe care
Kira le cunoștea atât de bine. Ajutau cu greața și completau nutrienții
pierduți ai corpului. Vishal îi oferi o pastilă și ei, dar Kira îl refuză.
– Cum stau lucrurile? întrebă Falconi, care tocmai se încălța.
– Nu sunt sigură încă, răspunse Kira.
Apoi vocea lui Gregorovich îi întrerupse cu un ton șugubăț.
– Salutări, dragii mei. Bun venit pe tărâmul celor vii. Da, o, da.
Am supraviețuit măreței călătorii prin vid. Am sfidat din nou
întunericul și am supraviețuit ca să putem povesti experiența.
Și râse până când răsună întreaga navă.
– Cineva e binedispus, spuse Nielsen când își închise dulapul.
Vishal i se alătură și se aplecă, întrebând-o încet ceva.
– Hei, spuse Sparrow, care se uită mai bine la Kira. De unde ai
făcut rost de un braț nou?
Kira ridică din umeri.
– Lama Delicată. M-am trezit cu el.
– Aha. Ai grijă să nu plece de lângă tine.
– Da, mulțumesc.
Toate tuburile de criogenare erau deschise, mai puțin cel al lui
Trig. Kira se duse să-l salute. Prin sticla înghețată, puștiul arăta la fel ca
înainte, expresia lui fiind tulburător de serenă. Dacă nu ar fi fost
paloarea mortală a pielii, lumea ar fi putut crede că dormea.
– Bun, spuse Falconi în timp ce se îndrepta spre ușă. Hai să
vedem cum stă treaba.

2.

– Sfinte Iisuse Hristoase, spuse Sparrow.

Lângă ea, Hwa-jung ridică o sprânceană și scoase un sunet de
dezaprobare, cu toate că nu-și mută privirea de la hologramă. Niciunul
nu o făcu.
Falconi se uita la imaginile din sistem - Sol era o zonă de război.
Ruinele fermelor de antimaterie pluteau pe orbita lui Mercur. Rămășițe
ale unor nave umpleau cerul deasupra lui Venus și lui Marte. Pe
asteroizi, domurile locuite fuseseră despicate ca niște ouă. Stații spațiale
distruse, inele și cilindri O’Neill care pluteau abandonate prin întregul
sistem.
Facilitățile de alimentare cu hydrotek evacuau vapori de
hidrogen ars din rezervoare de depozitare găurite. Pe Pământ - tocmai
acolo, dintre toate locurile! -, cratere de impact împânzeau emisfera
nordică și pe cea sudică și o lumină neagră acoperea o parte din
Australia.
Numeroase vase și platforme orbitale erau strânse în jurul
planetelor locuite. Flota Șapte a CMU era adunată lângă Deimos, destul
de aproape de limita Markov pentru a putea sări cât mai rapid, dar nu
atât de departe încât să nu poată ajuta planetele din sistem în cazul unei
urgențe.
În mai multe locuri, lupta continua. Meduzele stabiliseră o mică
bază de operare tocmai pe Pluto și invadaseră mai multe așezări
subterane aflate de-a lungul regiunii arctice a lui Marte. Tunelurile
împiedicaseră forțele CMU să îi omoare pe extratereștri în cadrul unor
atacuri aeriene, dar erau în desfășurare operațiuni la sol pentru
eliminarea Meduzelor, în timp ce soldații încercau să-i salveze și pe
civilii din acea zonă. O problemă și mai serioasă era în Australia: o
navă a Coșmarurilor se prăbușise acolo și, în câteva ore, infecția lor
prinsese rădăcini, răspândind țesutul lor corupt prin sol. Din fericire
pentru Pământ, prăbușirea avusese loc în cel mai pustiu deșert, iar
folosirea unei stații solare orbitale pentru arderea și topirea zonei
izolase infecția, deși se făceau în continuare eforturi ca să se asigure că
nicio bucată de țesut nu scăpase distrugerii.
– Dumnezeule, rosti Vishal, care își făcu cruce.
Până și Falconi păru șocat de amploarea distrugerilor. Nielsen
scoase un sunet tulburat în timp ce deschise o fereastră pentru a vedea
știrile de pe Venus. Kira zări o parte a unui titlu, care spunea: „Orașul
căzut este...”
– Trebuie să dau un telefon, spuse prim-ofițerul, care se albise la
față. Trebuie să verific dacă... dacă...
– Du-te, zise Falconi, care o atinse pe umăr. Ne ocupăm noi de
asta.
Nielsen îi aruncă o privire recunoscătoare și ieși în grabă din
camera de comandă. Kira făcu schimb de priviri îngrijorate cu restul
membrilor echipajului. Dacă situația în Sol era atât de gravă, cum arăta
restul Ligii?
Weyland! Luptă cu un fior brusc de disperare.
Tocmai când începuse să caute vești de acasă, Gregorovich
spuse:
– Dacă îmi permiteți să fac o sugestie, ar fi cel mai bine să le
răspundem celor de la CMU înainte să facă vreo prostie. Ne amenință
cu tot felul de violențe dacă nu le oferim imediat informațiile zborului și
nu clarificăm scopul nostru.
Falconi oftă.
– Ar fi cazul să rezolv și asta. Știu cine suntem?
Mintea navei chicoti, lipsită de umor.
– Judecând după natura frenetică a apelurilor lor, aș spune mai
mult ca sigur că da.
– Bun. Fă-mi legătura.
 Kira rămase în partea din spate a camerei de control și ascultă
cum Falconi vorbea cu persoana de la celălalt capăt al legăturii.
– Da, spuse el. Nu... Așa e. CMUS Darmstadt... Gregorovich, o
să... Mhm... E aici... Bine. Am înțeles. Terminat.
– Ei bine? întrebă Kira.
Falconi își frecă fața și își plimbă privirea între ea, Sparrow și
Hwa– jung. Părea că cearcănele de sub ochi i se întunecaseră și mai
mult.
– Ne iau în serios, deci ăsta e un început. CMU vrea să aterizăm
pe stația Orsted, cât de repede.
– Cât de departe e? întrebă Kira.
Înainte să își verifice interfața, Falconi răspunse:
– Șapte ore.
– Orstead e un inel locuit de lângă Ganymede, una dintre lunile
lui Jupiter, zise Sparrow. CMU îl folosește ca punct strategic important.
Avea sens. Limita Markov pentru Sol era chiar lângă orbita lui
Jupiter. Kira nu știa foarte multe despre Sol, dar atâta lucru își amintea
de la cursul de geografie stelară.
– Nu le-ai spus că avem o Meduză la bord? întrebă Kira.
Falconi luă o gură lungă din sticla de apă.
– Nu. Nu am vrut să-i alarmez prea mult. M-am gândit că putem
să ajungem mai ușor acolo.
– Vor fi foarte nervoși când vor afla, spuse Kira.
– Asta așa e.
Apoi se auzi vocea lui Hawes, aspră de la criogenare:
– Căpitane, am ieșit din tuburi, dar avem nevoie ca Meduza să
vină să scoată coconii ăștia afurisiți de pe restul oamenilor mei. I-am
tăia, dar nu sunt sigur ce efect ar avea asta asupra lor.
– Am înțeles, locotenente. Trimite pe cineva la ușa sasului și o
să îi zic Kirei să meargă și ea acolo.
– Apreciez, căpitane.
Falconi se uită la tavan.
 – Gregorovich, Meduza s-a trezit?
– De puțin timp.
– Mă întreb oare cum de a știut, bombăni Falconi.
Kira deja se îndrepta spre ușă când bărbatul o privi.
– Mă ocup eu de asta.

3.

Escortarea lui Itari până la cală și așteptarea până când îi extrase

pe cei trei pușcași marini și, cu un alt gel secret, îi readuse la viață, dură
aproape 40 de minute. Când nu traducea, Kira stătea lângă unul din
rafturile cu echipament și citea vești de pe Weyland.
Nu erau încurajatoare.
Cel puțin un articol susținea că Weyland suferise un
bombardament orbital lângă Highstone. Familia ei nu locuia foarte
aproape de oraș, dar erau destul de aproape încât vestea să o îngrijoreze
pe Kira și mai mult.
Meduzele aterizaseră și lângă Toska, o așezare din emisfera
sudică a lui Weyland, însă, potrivit celor mai recente știri (care aveau
aproximativ o lună), nu rămăseseră acolo. Mai multe Coșmaruri
trecuseră prin partea exterioară a sistemului, iar ele și Meduzele se
înfruntaseră într-o luptă crâncenă, al cărei rezultat era necunoscut,
deoarece toate navele făcuseră saltul în FTL, una câte una. Liga
trimisese întăriri în sistem, dar fusese vorba numai de o unitate de forță
mică. Cea mai mare parte a navelor erau concentrate pe toată întinderea
lui Sol, ca să protejeze Pământul.
Kira se opri din citit când Itari termină cu soldații și o conduse
pe Meduză înapoi în hublou. Când Kira îi spuse de Orsted, Itari îi
răspunse politicos și nimic mai mult. Extraterestrul părea surprinzător
de neinteresat de direcția în care se îndrepta Wallfish sau ce avea să se
întâmple când ajungeau acolo. Când îl întrebă despre asta, acesta
răspunse:
 [[Itari aici: Valul o să se răspândească așa cum o să vrea.]]
După ce Meduza reveni în camera ei, Kira trecu pe la cantină ca
să ia ceva de mâncare și urcă înapoi pe puntea de comandă. Nielsen
ajunse odată cu ea. Femeia era trasă la față și avea lacrimi în ochi.
– Totul e bine? întrebă Falconi din cealaltă parte a mesei pe care
licărea holograma.
Nielsen încuviință în timp ce se așeză pe scaun.
– Familia mea trăiește, dar fiica mea, Yann, și-a pierdut casa.
– Pe Venus? întrebă Kira.
Nielsen pufni și își aranjă partea din față a fustei.
– Întregul oraș a fost atacat. Abia a scăpat cu viață.
– La naiba! exclamă Falconi. Măcar a supraviețuit.
Urmă un minut de tăcere, după care Nielsen se încordă și se uită
în jur.
– Unde e Vishal?
Falconi arătă, distras, spre partea din spate a navei.
– S-a dus la infirmerie. A zis ceva de niște teste făcute
soldaților.
– El nu locuia aici, într-un cilindru de pe Sol?
îngrijorarea se citi pe fața lui Falconi.
– Da? Nu mi-a zis niciodată asta.
Nielsen scoase un sunet de exasperare.
– Voi, bărbații. Dacă v-ați sinchisi să mai puneți și întrebări din
când în când, ați putea afla câte ceva.
Se ridică de pe scaun și părăsi puntea. Falconi se uită în urma ei
cu o expresie de nedumerire. O privi apoi pe Kira, ca și cum ar fi sperat
să obțină o explicație. Aceasta însă ridică din umeri și se uită din nou la
interfață.
Războaiele interstelare erau o treabă lentă, chiar și cu o
tehnologie atât de avansată ca a Meduzelor, însă tot ce se întâmplase
semăna deprimant de mult de la un loc la altul. Experiența de pe
Weyland era oglindită de câteva dintre celelalte colonii (cu toate că
bătăliile de pe Lumea lui Stewart erau mai asemănătoare ca mărime cu
cele din Sol).
Apoi mai erau Coșmarurile. Pe măsură ce treceau lunile, acestea
deveniseră din ce în ce mai răspândite, până în punctul în care CMU se
lupta cu aceste creaturi la fel de des ca și cu Meduzele. De fiecare dată
când apăreau, monștrii păreau să ia alte forme, de parcă ar fi fost
rezultatul unei mutații constante. Sau, așa cum simțea Kira, ca și cum
inteligența din spatele lor - combinația Maw născută dintr-o fuziune
deloc sfântă dintre un om, un Wranaui și o Lamă Delicată - experimenta
aleatoriu, cu fervoare și nebunie, pentru a găsi cea mai bună formă
pentru a lupta. Amploarea suferinței pe care probabil că o suportau
Coșmarurile și pe care o provocau la rândul lor îi făcea rău Kirei.
Nu era surprinsă să vadă că războiul adusese laolaltă întreaga
omenire, într-un mod fără precedent. Până și zarienii trecuseră peste
conflictele cu Liga, unindu-și forțele cu aceasta împotriva dușmanului
comun. Ce rost avea să se certe între ei, când în întuneric existau
monștri care îi atacau?
Totuși, în ciuda acestui lucru, puterea combinată a tuturor
oamenilor nu era îndeajuns încât să le facă față atacatorilor. Oricât de
fragmentate erau știrile, era clar că pierdeau. Omenirea pierdea
războiul, în ciuda tuturor eforturilor depuse.
Știrile erau copleșitoare, epuizante și deprimante. Într-un final,
nemaiputând să suporte, Kira își închise interfața și rămase pe loc,
uitându-se la luminile și la butoanele de deasupra ei, încercând să nu se
gândească la cum totul părea să se năruie în jurul său.
O alertă îi apăru în colțul vizorului. O aștepta un mesaj. Kira îl
deschise, așteptându-se să vadă ceva de la Gregorovich.
Nu era de la el.
În căsuța o aștepta un răspuns la clipul pe care îl trimisese
familiei sale de pe Cygni 61. Un răspuns de la mama ei.
Kira îl privi, șocată, apoi își aminti să respire. Nu se așteptase la
vreun răspuns. Familia ei nu avea cum să fi știut unde și când se va
întoarce, deci cum ar fi putut să o aștepte un mesaj aici, pe Sol? Doar
dacă...
Tremurând ușor, deschise fișierul.
În față îi apăru un clip, o fereastră întunecată din ceva ce părea
să fie un buncăr subteran. Kira îl recunoscu - era genul de construcție
folosită pentru protejarea de radiații de primul val de coloniști de pe
Weyland... Părinții ei stăteau cu fața la ea, strânși în jurul unui birou
plin cu unelte și kituri medicale. Isthah era în spatele lor, aplecându-se
cu o expresie neliniștită între mama și tatăl lor.
Tatăl ei avea un bandaj în jurul coapsei drepte. Arăta dureros de
slab, iar ridurile din jurul ochilor și a nasului erau mult mai adânci decât
și le amintea. Avea fire albe în perciuni, care nu ar fi trebuit să fie
acolo, nu dacă și-ar fi făcut injecțiile STEM programate. Cât despre
mama ei, aceasta devenise și mai dură, ca un vultur sculptat din granit,
iar părul îi era tuns scurt, în stilul preferat de coloniștii care își
petrecuseră cea mai mare parte din viață purtând costume.
Numai Isthah părea neschimbată, iar Kira se bucură de acest
lucru. Mama ei tuși.
– Kira, tocmai am primit mesajul tău ieri. Cu o lună mai târziu
de când l-ai trimis, dar a ajuns aici.
Apoi tatăl ei:
– Suntem foarte fericiți să auzim că trăiești, draga mea. Foarte
fericiți. Ne-am făcut griji o perioadă.
În spate, Isthah își plecă fruntea. Kira fu surprinsă că aceasta nu
interveni. Controlul nu îi stătea în fire. Pe de altă parte, trăiau vremuri
deloc obișnuite. Mama ei se uită la ceilalți doi înainte să se concentreze
din nou asupra camerei de filmat.
– Îmi pare rău, ne pare atât de rău să auzim de colegii tăi, Kira.
Și de... Alan. Părea o persoană bună.
– Nu are cum să-ți fie ușor, adăugă tatăl ei. Să știi că ne gândim
la tine și îți dorim toate cele bune. Sunt sigur că oamenii de știință de
acolo din Ligă vor găsi un mod prin care să scoată extraterestrul ăsta...
ezită... parazitul ăsta extraterestru de pe tine.
Mama ei își așeză mâna peste brațul lui și spuse:
– Nu știu exact de ce Liga a lăsat mesajul tău să ajungă la noi.
Poate că l-au ratat, dar nu contează. Mă bucur că a ajuns aici. După cum
vezi, nu suntem acasă. Meduzele au venit acum câteva săptămâni și s-au
tot dus lupte în jurul lui Highstone. A trebuit să evacuăm casa, dar
suntem bine. Ne simțim bine. Avem un loc unde să stăm aici, cu niște
oameni care se numesc Niemerases...
– De cealaltă parte a munților, spuse tatăl ei.
Mama ei încuviință.
– Ne lasă să locuim în adăpostul lor deocamdată. Ne oferă
protecție și avem mult loc.
Kirei nu i se părea că era chiar atât de mult loc.
– Meduzele au ars serele, spuse Isthah încet. Le-au ars. Pe
toate...
„Nu!”
Părinții se foiră, neliniștiți. Tatăl își privi mâinile mari, care i se
odihneau pe genunchi.
– Da, spuse el. Kira nu-l văzuse niciodată să pară trist sau
învins. Îi scăpă un râs gol. Am obținut zgârietura asta încercând să scap
la timp.
Atinse bandajul de pe picior și-și forță un zâmbet. Apoi mama ei
se încordă și spuse:
– Ascultă-mă, Kira. Nu trebuie să-ți faci griji pentru noi, bine?
Mergi în expediția asta în care trebuie să mergi și noi o să fim aici când
te întorci... O să trimitem înregistrarea asta în fiecare sistem al Ligii.
Astfel, oriunde ai ajunge, o să te aștepte.
– Te iubim, draga noastră, spuse tatăl ei. Și suntem foarte
mândri de tine și de munca pe care o faci. Încearcă să ai grijă de tine, o
să ne vedem în curând.
Mai urmară niște cuvinte de rămas-bun de la mama ei și de la
Isthah, apoi clipul se termină. Interfața Kirei înota în fața ei, încețoșată
și apoasă. Inspiră adânc și își dădu seama că plângea. Închise ecranul, se
aplecă în față și își îngropă fața în mâini.
– Hei, spuse Falconi, care părea alarmat și îngrijorat în același
timp. Acesta se apropie de ea, iar Kira îi simți ușor mâna pe spate. Ce
s-a întâmplat?
– Am primit un mesaj de la familia mea, răspunse ea.
– Sunt...
– Nu, nu, sunt bine, dar... Kira clătină din cap. Au fost nevoiți să
plece din casa în care am crescut. Și doar când i-am văzut... pe mama,
pe tata, pe sora mea... nu le e ușor deloc.
– Nimănui nu-i e ușor zilele astea, spuse Falconi cu blândețe.
– Știu, dar asta e din... Verifică data fișierului. De acum aproape
două luni. Două luni. Meduzele au lovit Highstone cu un
bombardament orbital în urmă cu o lună, și nici măcar nu știu dacă
sunt...
Se opri. Suprafața brațelor i se întări cu țepi mici când Lamă
Delicată îi oglindi emoțiile. O lacrimă îi curse pe antebraț și fu absorbită
rapid de fibre.
Falconi îngenunche lângă ea.
– Pot să ajut cu ceva?
Surprinsă, Kira se gândi la întrebarea lui.
– Nu, dar... mulțumesc. Singurul lucru pe care tu sau eu sau
oricine îl poate face e să găsim un mod de a opri războiul ăsta afurisit.
– Asta ar fi chiar drăguț.
Kira își șterse lacrimile.
– Și familia ta? Ai...
Un fior de durere îi întunecă privirea lui Falconi.
– Nu, simt prea departe, chiar și pentru un simplu apel. Oricum,
nu știu dacă ar vrea să primească un mesaj de la mine.
– Nu ai cum să știi asta, zise Kira. Nu ai cum să fii sigur de asta.
Uite ce se întâmplă acolo, în sistem. Trebuie să înfruntăm posibilul
sfârșit. Ar trebui să iei legătura cu părinții tăi. Dacă nu acum, atunci
când?
Falconi tăcu, apoi o bătu pe umăr și se ridică:
– O să mă gândesc la asta.
Nu era mult, dar Kira oricum nu credea că se putea aștepta la
mai mult de la el. Se ridică și ea în picioare și spuse:
– O să mă duc în cabina mea. Vreau să le răspund înainte să
ajungem la Orsted.
Falconi mormăi, deja pierdut în examinarea hologramei.
– Nu m-aș baza pe faptul că Liga o să-ți lase mesajul să treacă
mai departe. Nici ei, nici Meduzele. Pun pariu că Weyland este bruiat la
fel de tare ca toaleta pe care o aveam în cală.
Un moment de incertitudine zdruncină încrederea Kirei. Apoi,
acceptând situația așa cum era, se îmbărbătă și spuse:
– Nu contează. Trebuie să încerc, mă înțelegi?
– Familia e chiar atât de importantă pentru tine, nu-i așa?
– Bineînțeles. Nu e așa și pentru tine?
Bărbatul nu răspunse, dar Kira văzu cum umerii i se tensionară.

4.

Șapte ore.
Trecură mai repede decât se așteptase Kira. Își înregistră
răspunsul pentru familie. Le spuse ce se întâmplase în sistemul
Bughunt, deși, așa cum făcuse și cu Hawes, evită să amintească rolul ei
în crearea lui Maw. Ba chiar le arătă puțin din ce era capabil Lamă
Delicată când își întinse mâna și formă o floare de Constelații de la
Miezul Nopții în palmă. Speră că asta avea să-l facă pe tatăl ei să
zâmbească. În mare, le făcu urări de bine și le spuse să aibă grijă de ei.
Termină mesajul spunând:
– Sper că o să primiți asta în jur de săptămâna viitoare. Nu știu
ce o să mă pună Liga să fac, dar bănuiesc că nu mă va lăsa să comunic
cu voi o perioadă... Orice se întâmplă acolo, pe Weyland, rezistați.
Avem o șansă de pace cu Meduzele și o să încerc să fac să se
materializeze cât mai repede posibil. Așa că nu renunțați, m-ați auzit?
Nu vă dați bătuți... Vă iubesc pe toți. La revedere.
Apoi Kira își îngădui câteva minute doar pentru ea în întunericul
cabinei ei, cu ochii închiși și luminile stinse, timp în care își dădu voie
să respire mai lent și își lăsă corpul să se răcorească. Apoi se adună și se
întoarse în camera de comandă. Vishal era acolo, vorbind încet cu
Falconi și cu Sparrow.
Doctorul stătea cu gâtul îndoit, ca să fie mai aproape de
înălțimea lor.
– ...e mare păcat, doctore, zise Falconi. Serios, dacă trebuie să
ne lași în urmă, o să înțeleg. O să aducem alt...
Vishal clătina deja din cap.
– Nu, nu o să fie nevoie, căpitane, dar îți mulțumesc. Unchiul
meu mi-a zis că o să mă contacteze în clipa în care vor afla.
Sparrow îl luă prin surprindere cu o lovitură pe umăr.
– Știi că suntem alături de tine, doctore. Orice pot să fac pentru
a te ajuta, nu trebuie decât să-mi spui și... scoase un șuierat... Ușșșș, o să
fiu acolo.
Inițial, Vishal păru ofensat de familiaritatea ei, apoi postura i se
mai relaxă și spuse:
– Apreciez asta, domnișoară Sparrow. Cu adevărat.
Când Kira se așeză, îi aruncă lui Falconi o privire întrebătoare.

<Ce s-a întâmplat? - Kira>

<Meduzele au distrus clindrul lui Vishal. - Falconi>

<La naiba. Și mama și surorile lui? - Kira>

<E posibil să fi scăpat la timp, dar până acum nu

sunt vești. - Falconi>

Când Vishal se așeză pe scaunul de lângă al ei, Kira spuse:

– Falconi tocmai mi-a zis. Îmi pare rău. E groaznic.
 Vishal se așeză. Era încruntat, însă vocea îi era blândă când
spuse:
– Îți mulțumesc pentru bunătate, domnișoară Kira. Sunt sigur că
totul o să fie bine, cu voia lui Dumnezeu.
Kira speră că avea dreptate.
Se mută pe interfață și accesă transmisia de la camerele din
spatele navei Wallfish, ca să vadă cum se apropiau de Jupiter și de
discul mic, pătat, care era Ganymede.
Priveliștea cu Jupiter în toată gloria sa portocalie îi reaminti cu o
intensitate dureroasă de Zeus, care plutea pe cerul Adrasteiei. Nu era de
mirare: similaritățile fuseseră motivul pentru care echipa de cercetare
originală îl numise pe Zeus așa.
Prin comparație, Ganymede părea atât de mică, încât putea fi
neînsemnată, deși, așa cum o informase interfața pe Kira, era cea mai
mare lună din sistem, mai mare chiar și decât Mercur.
Cât despre destinația lor, stația Orsted, era o pată de praf care
plutea deasupra suprafeței maltratate a lui Ganymede. Niște fire
strălucitoare, și mai mici, o acompaniau pe orbita sa, fiecare marcând
poziția unui mijloc de transport, nave de marfă și drone adunate în jurul
stației.
Kira tremură. Nu se putu abține. Oricât de mult ar fi trăit cu
impresia că înțelegea imensitatea spațiului, se întâmpla ceva care îi
reamintea că, de fapt, nu înțelegea. Creierul uman era fizic incapabil să
înțeleagă distanțele și amploarea implicate. Cel puțin, oamenii nealterați
erau. Poate mințile navelor erau altfel. Toată acea întindere goală și
nimic din ce construiseră oamenii (sau aveau să construiască vreodată)
nu se putea compara cu ea.
Își întoarse privirea către stație. Chiar și cei mai experimentați
călători în spațiu puteau să înnebunească dacă se uitau în vid destul de
mult.
Fusese mereu un scop al Kirei să viziteze Sol, mai ales
Pământul, acea mare comoară a biologiei. Niciodată nu își imaginase
însă că vizita ei avea să se întâmple așa, pe grabă și sub presiune, la
umbra unui război.
Cu toate astea, când văzu Jupiter, simți cum se umple cu o
senzație de uimire și își dori ca Alan să fi fost acolo, ca să trăiască totul
împreună cu ea. Vorbiseră despre asta de câteva ori: să strângă destui
bani cât să-și permită o vacanță pe Sol. Sau să obțină o bursă de
cercetare care să le permită să călătorească prin sistem pe banii
companiei. Nu fuseseră însă decât niște gânduri. Niște speculații despre
un posibil viitor.
Kira se forță să-și îndrepte gândurile spre altceva.
– Totul e în regulă? întrebă Falconi când Nielsen intră plutind pe
ușă peste câteva minute.
– Cât de în regulă poate fi, spuse Nielsen. Nu ar trebui să avem
probleme cu inspectorii.
– În afară de Itari, spuse Kira.
Primul ofițer zâmbi, cu o expresie seacă.
– Da, cel puțin nu pot să ne învinovățească pentru că nu am
respectat carantina. Nu au existat niște reguli clare de izolare cu
Meduzele din prima zi.
Apoi femeia se duse și se așeză pe scaunul de lângă Vishal.
Sparrow se uită la Nielsen cu o expresie dezgustată.
– Vezi ce fac stelariștii?
– Hmmm. Nu sunt mai răi decât partidele de expansiune sau de
conservare. Și ele ar face la fel dacă s-ar afla la putere.
Sparrow clătină din cap.
– Da, repetă-ți asta. Premierul folosește starea asta de urgență ca
să combată coloniile.
– Of! exclamă Kira.
De ce nu era surprinsă? Stelariștii puneau mereu Sol pe primul
loc. Era de înțeles, până la un anumit punct, dar asta nu însemna că
trebuia să-i placă.
Nielsen afișă o expresie neutră.
 – Sparrow, asta e o perspectivă destul de extremă.
– Stai să vezi, spuse femeia cu părul scurt. După ce se termină
toată nebunia asta, dacă o să existe vreun „după”, nu o să poți nici
măcar să scuipi fără să obții permisiunea centrului de comandă de pe
Pământ. Îți garantez.
– Exagerezi...
– Dar ce tot zic eu? Ești de pe Venus. Bineînțeles că o să te
întorci pe Pământ, exact ca toți ceilalți care au crescut cu capul în nori.
Nielsen se încruntă și dădu să răspundă, când Falconi spuse:
– Destulă politică. Păstrați discuția asta pentru când o să bem
destul cât să fie tolerabilă.
– Da, domnule, spuse Sparrow.
Kira își îndreptă atenția spre interfață. Nu putea niciodată să țină
evidența detaliilor politicilor interstelare. Existau prea multe
componente schimbătoare. Dar știa că nu-i plac stelariștii (și nici
majoritatea politicienilor).
În timp ce privea, Orsted crescu în dimensiuni până când
domina priveliștea din spate. Stația părea greoaie și brutală, ca un
giroscop gotic, cu nuanțe întunecate și margini ascuțite. Scutul staționar
nu părea să fie afectat, dar inelul rotativ locuit lipit de el avea mai multe
găuri de-a lungul unui cadran, ca și cum un monstru ar fi apucat Orsted
cu ghearele. O decompresie explozivă domina partea superioară. Printre
petalele din metal apărute în urma exploziei, erau vizibile camerele,
albe și strălucitoare, acoperite de un strat de gheață.
Partea de sus a punctului central de pe Orsted (unde sus însemna
că era îndreptat în direcția opusă lui Ganymede) era o rețea de antene,
de farfurii de satelit, de telescoape și de arme, care stăteau nemișcate.
Cea mai mare parte a echipamentului părea distrus sau atacat. Din
fericire, atacurile nu păreau să fi penetrat reactorul de fuziune care se
afla în centrul stației.
Suspensorul fusiform, încrucișat, care se întindea până la câteva
sute de metri în partea de jos a stației Orsted, părea să fie intact, dar
multe dintre radiatoarele transparente care se aflau pe el aveau găuri sau
fuseseră dislocate, arătând ca niște cioburi din venele cărora curgea
metal topit. Zeci de roboți de serviciu se mișcau în jurul radiatoarelor
stricate, încercând să oprească pierderea lichidului de răcire.
Liniile auxiliare de comunicație și de apărare, care se aflau la
capătul suspensorului, păreau să fie arse. Printr-un noroc incredibil,
camera de izolare a generatorului Markov (care alimenta senzorii FTL
ai stației) nu fusese distrus. Generatorul nu avea decât foarte puțină
antimaterie, dar dacă pierdea camera de izolare, întreaga rețea (și o
mare parte din suspensor) ar fi fost anihilată.
Patru crucișătoare CMU se aflau în portul stației, o demonstrație
vizibilă a puterii militare pe care o avea Liga.
– Thule, spuse Sparrow, care se așeză. Chiar i-au făcut praf.
– Ai mai fost pe Orsted până acum? întrebă Kira.
Sparrow își linse buzele.
– O dată. În permisie. Nu aș vrea să repet experiența.
– Ați face bine să vă puneți centurile, spuse Falconi.
– Da, domnule.
Își puseră centurile, apoi propulsia se opri. Kira se strâmbă când
reveniră la condițiile de gravitație zero.
Wallfish făcu un ultim salt, cu botul spre stație, iar Gregorovich
spuse:
– Timpul estimat de sosire, paisprezece minute.
Kira încercă să-și golească mintea.
Hwa-jung li se alătură la scurt timp, trăgându-se în camera de
comandă cu grația unei balerine. Pe față avea o expresie dezgustată și
părea mai ursuză decât de obicei.
– Cum se simt Runcible și domnul Fuzzypants? întrebă Falconi.
Hwa-jung se strâmbă.
– Pisica a avut încă un accident. Bleah. Erau fecale peste tot.
Dacă o să-mi cumpăr vreodată o navă, nu o să am o pisică. Porcii sunt
în regulă. Pisicile nu.
 – Mulțumesc pentru că ai curățat.
– Mhm. Merit un spor de risc.
Pentru o perioadă, se lăsă tăcerea peste ei, apoi Sparrow spuse:
– Știi, apropo de bioizolare, chiar nu ar fi trebuit să fie atât de
supărați pe noi cei de pe Ruslan.
– De ce? întrebă Nielsen.
– Toate animalele alea eliberate au fost o sursă grozavă de
sala-mâncare.
Kira mormăi, împreună cu toți ceilalți, dar era un semn de
protest. Se gândi că celor mai mulți le părea rău pentru că Trig nu era
acolo ca să facă glumele lui obișnuite.
– Thule să ne apere de jocurile de cuvinte, spuse Vishal.
– Se putea și mai rău, zise Falconi.
– Da? Cum?
– Putea să fie mim.
Sparrow aruncă o mănușă în el, iar căpitanul izbucni în râs.

5.

Kira simți un nod în stomac când Wallfish încetini și, cu o

ușoară zdruncinătură, andocă în portul alocat ei de pe inelul scut al lui
Orsted.
După câteva secunde se auzi zgomotul care anunța faptul că
primiseră undă verde.
– Bun, fiți atenți, spuse Falconi, desfăcându-și centura.
Căpitanul Akawe a aranjat grațieri pentru noi... Îi aruncă o privire Kirei.
Noi, neadaptații. Liga ar trebui să le aibă la dosar, dar asta nu înseamnă
că e cazul să vă faceți de râs. Nimeni nu spune nimic până nu primim
reprezentanți legali și știm clar care e situația. Asta e valabil intr-o și
mai mare măsură pentru tine, Gregorovich.
– Cum spui, O, Tu, Căpitane, Căpitanul meu, răspunse mintea
navei.
Falconi mormăi.
 – Și să nu vorbiți nici despre Meduze. Kira și cu mine o să ne
ocupăm de asta.
– Dar Hawes și oamenii lui nu au vorbit deja cu CMU despre
asta? întrebă Kira.
Un zâmbet apăru pe buzele lui Falconi.
– Sunt sigur că ar fi făcut asta dacă le-aș fi dat acces la liniile de
comunicație. Dar nu am făcut-o.
– Hawes e al naibii de furios din cauza asta, spuse Nielsen.
Falconi se îndreptă spre ușa etanșă.
– Nu contează. O să vorbim direct cu CMU și o să le ia ceva
timp ca să îi interogheze pe prietenii noștri soldați.
– Trebuie să mergem toți? întrebă Hwa-jung. Wallfish încă are
nevoie de mentenanță după saltul ăla.
Falconi arătă spre ușă.
– Hwa-jung, o să ai destul timp să te ocupi de navă mai târziu,
îți promit. Și, da, trebuie să mergem toți.
Sparrow bombăni, iar Vishal își dădu ochii peste cap.
– Ofițerul de legătură de pe Orsted a cerut clar să vină toată
lumea de pe navă. Cred că nu știu ce să facă cu noi încă. Au pomenit în
treacăt faptul că trebuie să verifice ordinele la centrul de comandă de pe
Pământ. În plus, nu o lăsăm pe Kira să se ducă acolo singură.
– ...Mulțumesc, spuse ea cu toată sinceritatea.
– Nu ai pentru ce. Nu aș lăsa pe nimeni din echipajul meu să se
ducă acolo singur.
Falconi zâmbi și, cu toate că era un zâmbet dur, periculos, Kirei
i se păru liniștitor.
– Dacă nu se poartă bine cu tine, o să facem scandal până vor
schimba tactica. Voi, restul, știți deja procedura. Ochii mari și gurile
închise. Țineți minte, ăsta nu e un concediu.
– Am înțeles.
– Da, domnule.
– Sigur, căpitane.
 Hwa-jung încuviință.
Falconi lovi peretele.
– Gregorovich, ține nava în așteptare, în caz că trebuie să
plecăm în grabă. Și monitorizează complet interfața până ne întoarcem.
– Sigur, răspunse Gregorovich. O să fiu atent la transmisiuni. Ce
minunat, să trag cu ochiul. Cât de delicios!
Kira pufni. Somnul lor lung era limpede că nu-l schimbase.
– Te aștepți să avem probleme? întrebă Nielsen când ieșiră din
camera de comandă.
– Nu, răspunse Falconi, dar e mai bine să fim siguri că e așa
decât să regretăm mai târziu.
– De acord, zise Sparrow.
Cu Falconi în frunte, se îndreptară spre centrul navei și urcară
scara care îi ducea la sasul de ieșire de pe botul navei. Entropiștii li se
alăturară acolo, robele lor de Cercetători fluturând libere, ca niște melci
în bătaia vântului. Aceștia își înclinară capetele și șoptiră:
– Căpitane!
– Bine ați venit la petrecere, zise Falconi.
Sasul de ieșire era plin, cu toți cei nouă oameni înghesuiţi în el,
mai ales că Hwa-jung ocupa spațiu cât aproape trei dintre ei la un loc.
Însă, cu puțin efort, reușiră să încapă.
Camera se umplu de zgomotele obișnuite unei deschideri după o
lungă vreme, iar când ușa exterioară se ridică, Kira văzu că puntea de
încărcare era organizată exact la fel cu a navei care o dusese pe
Vyybord în urmă cu mai bine de un an. Asta îi provocă o senzație
ciudată, nu chiar de déjà-vu, nici de nostalgie. Ceva altădată
familiar, chiar plăcut, acum părea rece, dezolant și dislocat, deși știa
că asta era doar din cauza emoțiilor.
O dronă mică și sferică îi aștepta, plutind în stânga trapei.
Lumina galbenă de lângă camera sa video era aprinsă și dintr-un difuzor
se auzi o voce:
– Pe aici, vă rog.
 Propulsându-se cu o serie de jeturi de aer comprimat, drona se
întoarse și de îndreptă spre ușa etanșă de la celălalt capăt al unei camere
lungi, acoperită cu metal.
– Presupun că o să ne ținem după ea, zise Falconi.
– Așa se pare, spuse Nielsen.
– Nu-și dau seama că ne grăbim? întrebă Kira.
– Navárez, ar trebui să știi mai bine de atât, interveni Sparrow.
Nu poți să grăbești birocrația. Există timpul nostru, și există timpul
militar. Să te grăbești și să aștepți e procedura standard de operare.
Apoi Falconi ieși din sas și se îndreptă spre ușa etanșă. Se
învârti ușor în aer, cu un braț deasupra capului, pe care să se sprijine
când ateriza.
– Figurantule, spuse Nielsen, care se târî din sasul de ieșire și se
prinse de mânerele de pe un peretele din apropiere.
Unul câte unul, ieșiră din Wallfish și traversară puntea de
aterizare acoperită cu striații și șanțuri, folosite pentru ținerea pe loc a
containerelor de transport. În timp ce făceau asta, Kira știa că lasere,
magneți și alte bucăți de echipament le verificau identitatea, îi scanau în
căutare de explozibili și alte arme, cercetau după urme de contrabandă
și așa mai departe. I se făcu pielea de găină, dar nu putea face nimic în
privința asta.
Pentru o secundă, se gândi să lase masca să-i acopere fața, dar
rezistă impulsului. Până la urmă, nu se pregătea de o bătălie.
Dincolo de ușa etanșă, drona intră pe holul lung aflat după
aceasta. Avea o lățime de cel puțin șapte metri și, după ce petrecuse atât
de mult timp pe Wallfish, tot acel spațiu i se părea enorm.
Toate ușile de pe hol erau închise și blocate și, în afară de ei, nu
mai era nimeni. Nici acolo, nici după colțul primei zone. Nici după a
doua.
– Ce mai comitet de întâmpinare, spuse Falconi sec.
– Probabil că le e frică de noi, zise Vishal.
– Nu, interveni Sparrow. Le e frică doar de ea.
 – Poate că ar trebui să le fie, bombăni Kira.
Sparrow o surprinse când râse atât de tare, încât ecoul răsună pe
tot holul.
– Așa, arată-le lor.
Până și Hwa-jung părea amuzată.
Holul îi duse prin toate cele cinci uși ale inelului scut și apoi, așa
cum știa Kira că avea să fie, la o mașină maglev care îi aștepta la capăt.
Ușa laterală a acesteia era deja deschisă, iar locurile dinăuntru goale. În
întunericul aflat dincolo de mașină, auzea murmurul inelului rotativ,
care se tot întorcea.
– Vă rog să aveți grijă la mâini și la picioare când intrați, zise
drona, care se oprise lângă mașină.
– Da, da, bombăni Falconi.
Kira se așeză alături de ceilalți și își puse centura. Apoi se auzi
un ton muzical și, din difuzoarele ascunse, vocea unei femei spuse:
– Mașina urmează să plece. Vă rugăm să vă puneți centurile și
să vă asigurați toate obiectele personale.
Ușa se închise cu un scârțâit.
– Următoarea oprire: secțiunea C.
Mașina acceleră înainte, ușor și fără niciun zgomot. Trecu prin
capacul de etanșare de la capătul terminalului și intră în coridorul
principal de tranzit, care se întindea între inelul de andocare și inelul
locuit. În tot acest timp, Kira simți mașina cum se învârte în interior,
simți cum se rotea, și o senzație de greutate începu să o apese în scaun.
Brațele și picioarele i se obișnuiră și, în doar câteva secunde, simți că să
își recăpătase numărul obișnuit de kilograme.
Rotația, combinată cu accelerația, îi dădea un sentiment ciudat.
Pentru o clipă, se simți amețită, apoi perspectiva i se schimbă când se
obișnui cu noul jos.
Josul era între picioarele ei (unde și trebuia să fie). Josul arătă
înspre exterior, prin inelul scut și departe de centrul stației.
Mașina se opri, iar ușa opusă celei pe care intraseră se retrase.
 – Mă simt ca și cum aș fi fost învârtit pe un fus, spuse Vishal.
– Și eu, doctore, zise Falconi.
Un cor de clicuri se auzi când își dădură jos centurile, apoi ieșiră
în terminal, încă încercând să-și găsească echilibrul pe picioarele lor
instabile.
Falconi se opri după numai un pas sau doi. Kira se opri lângă el.
- Shi-bal.
Îi așteptau acolo trupe în armuri negre. Toți aveau arme.
Îndreptate spre ea și echipaj. Două unități de asalt stăteau în spatele
celorlalți, ca niște uriași cu fețe de insecte, reci și impersonali. La
anumite intervale, între soldați, fuseseră bătute în podea turnuri, iar
aerul era plin de zgomotul venit de la dronele de luptă, care sunau ca un
milion de viespi furioase.
Ușa mașinii se închise. O voce răsună:
– Mâinile pe cap! În genunchi! O să fiți împușcați dacă nu
ascultați ordinele. MIȘCAȚI!
 C APIT OLUL II
* * * * * * *

STAȚIA ORSTED

1.

Kira nu era sigură de ce se așteptase la altceva. Dar așa era, iar

comportamentul CMU o înfuriase, o dezamăgise.
– Nemernicilor! spuse Falconi.
Vocea se auzi din nou prin spațiul terminalului:
– Pe podea. ACUM!
Nu avea niciun rost să se împotrivească. Kira nu avea de ales
decât să fie ucisă. Sau să moară membrii echipajului ei. Sau soldații,
care nu erau dușmanii săi. Cel puțin asta își tot repeta. Doar erau
oameni. Kira își ridică mâinile la cap și se lăsă în genunchi, fără să-și ia
ochii de la soldați. Membrii echipajului făcură la fel, ca și entropiștii.
Șase soldați se grăbiră în față, ghetele zguduind podeaua din
metal. Kira simți vibrațiile prin glezne. Soldații se mișcară în spatele lor
și începură să le lege încheieturile membrilor echipajului. Și pe ale
entropiștilor. Hwa-jung mârâi când unul dintre soldați o apucă de brațe.
Pentru o secundă, se împotrivi, iar Kira auzi cum armura soldatului
scârțâie împotriva puterii ei. Apoi Hwa-jung se relaxă și bombăni o
înjurătură în coreeană.
Soldaţii îi ridicară în picioare pe Falconi și pe ceilalți și îi duseră
într-o parte, spre o ușă etanșă care se deschise când se apropiară.
– Nu îi lăsa să te rănească! strigă Falconi la ea. Dacă te ating,
rupe-le mâinile, m-ai auzit?
Unul dintre soldați îi împinse din spate.
– Pfff! Avem grațieri! Dați-ne drumul sau o să angajez un
avocat care o să distrugă tot locul ăsta pentru încălcarea contractului.
Nu aveți nimic împotriva noastră. Noi...
Vocea îi dispăru când trecură de ușă. În câteva secunde, restul
echipajului și entropiștii dispăruseră. Kira simți un fior în degete, în
ciuda celor mai bune eforturi ale Lamei Delicate. Era, din nou, singură.
– Asta a fost o pierdere de timp, spuse ea. Trebuie să vorbesc cu
persoana care e la conducere. Avem informații importante, care nu pot
aștepta, despre Meduze. Aveți încredere în mine, Premierul va vrea să
afle ce avem de spus.
Soldaţii se dădură într-o parte, creând un drum în față, iar Kira
crezu că tot ce spusese avusese efectul scontat. Apoi vocea puternică
răsună din nou:
– Dă-ți jos lentilele de contact și lasă-le pe podea.
„La naiba.” Probabil că le detectaseră când intrase pe Orsted.
– Nu m-ați auzit? strigă ea; pielea Lamei Delicate se încordă ca
reacție. În timp ce vă bateți joc de mine, Meduzele continuă să omoare
oameni. Cine e la conducere? Nu o să fac nimic până când...
Volumul vocii fu destul cât să-i facă urechile să o doară.
– O SĂ ASCULȚI sau O SĂ FII împușcată! Ai zece secunde ca
să te supui. Nouă. Opt. Șapte...
Pentru o clipă, Kira se imagină trăgându-l pe Lamă Delicată
peste ea și lăsându-i pe soldați să o împuște. Era destul de sigură că
xeno o putea proteja de toate armele, cu excepția celor mai mari. Dar
dacă era să se ia după ce se întâmplase pe Nidus, cele mai mari arme
aveau să fie îndeajuns ca s-o rănească, iar atunci Falconi și restul
echipajului aveau să simtă consecințele acțiunilor ei...
– Bine! Bine! spuse ea, controlându-și furia.
Nu avea de gând să-și piardă controlul Nu acum. Nici altă dată.
La îndemnul ei, Lamă Delicată se întoarse la starea relaxată normală.
Își ridică mâinile spre ochi. Ura că avea să piardă din nou
accesul la computer. Odată ce lentilele de contact ajunseră pe podea,
vocea reveni:
– Pune-ți din nou mâinile pe cap. Bun. Acum, când îți spun, o să
te ridici și o să te duci în cealaltă parte a terminalului. O să vezi o ușă
deschisă. Treci prin ea. Dacă o să te întorci într-o parte, o să fii
împușcată. Dacă încerci să te duci înapoi, o să fii împușcată. Dacă îți
lași mâinile jos, o să fii împușcată. Dacă faci ceva neașteptat, o să fii
împușcată. Ai înțeles?
– Da.
– Mergi acum.
Cu mișcări ciudate, Kira se ridică în picioare fără să-și
folosească brațele pentru echilibru. Apoi o luă înainte.
– Mai repede! spuse vocea.
Kira grăbi pasul, dar nu cu mult. Nu avea de gând să fugă pentru
ei, ca un robot servitor programat să le asculte fiecare cuvânt.
Dronele de luptă o urmară în timp ce mergea, huruitul lor fiind
înnebunitor, ca o durere de cap. Când trecu de soldați, aceștia se așezară
în spatele ei, formând un perete din fier, neutru și impasibil.
La capătul terminalului văzu ușa deschisă despre care îi spusese
vocea. Un alt grup de soldați o aștepta în cealaltă parte a ușii - un rând
dublu, cu armele îndreptate spre ea.
Kira păstră același ritm controlat și lăsă terminalul în urmă,
intrând pe culoarul aflat după el. Era o cameră mare (aproape decadentă
din cauza utilizării extravagante a spațiului), cu ecrane luminoase în
tavan. Acestea făceau ca întreaga cameră să pară îmbăiată în lumina
soarelui Pământului. Era nevoie de lumină, deoarece pereții și podeaua
erau întunecate, iar acel întuneric dădea camerei o senzație opresivă, în
ciuda luminii.
Ca și până acolo, toate ușile și holurile care duceau afară din
cameră fuseseră închise cu niște plăci, proaspăt sudate. Existau în zonă
câteva bănci, terminale și câțiva copaci în ghivece, dar ce îi atrase, de
fapt, atenția fu structura din centru.
Era un fel de poliedru, înalt de aproximativ trei metri și pictat
într-un verde militar. În jurul lui, cam la o palmă distanță, era un cadru
din sârmă care imita perfect forma poliedrului. Niște discuri groase din
metal (fiecare de diametrul unei farfurii) erau atașate de cadru, aranjate
astfel încât spațiul dintre ele era destul de mic. Discurile aveau pe spate
panouri cu butoane și un ecran mic și strălucitor.
În partea interioară a poliedrului era o ușă deschisă. Poliedrul
era gol. Înăuntru părea a fi o singură cameră, atât de obscură și de
umbrită, încât nu vedea detaliile.
Kira se opri.
În spatele și deasupra ei, auzi cum soldații și dronele se opriră și
ei.
– Înăuntru! Acum! spuse vocea.
Kira știa că le testa răbdarea, dar mai rămase acolo câteva clipe,
savurând ultimul ei moment de libertate. Apoi se pregăti și intră în
poliedru.
O secundă mai târziu, ușa se trânti în spatele ei, iar camera
întunecată se umplu cu ceea ce îi părea a fi sunetul morții ei.

2.

Trecură câteva minute, timp în care Kira ascultă cum soldații

făceau zgomot în timp ce mutau echipamente în camera de lângă
închisoarea ei.
Apoi în afara ușii se auzi o nouă voce: un bărbat cu un accent
dur și aparte, atât de intens, încât își dori să fi avut interfața ca să poată
beneficia de subtitrări.
– Domnișoară Navárez, mă auzi?
Cuvintele lui erau înăbușite din cauza pereților, dar putea auzi
destul de bine.
– Da.
– Numele meu este colonelul Stahl. O să te interoghez.
Colonel. Ăsta nu era un rang al forțelor navale.
– De unde ești? Din armată?
O ezitare scurtă din partea lui.
– Nu, doamnă. CMUI. Informații.
„Bineînțeles.” Ca Tschetter. Kira aproape că izbucni în râs. Ar fi
trebuit să ghicească asta.
– Sunt arestată, colonel Stahl?
– Nu, doamnă, în niciun caz. Ești ținută aici potrivit articolului
34 al Actului de Securitate Stelară, potrivit căruia...
– Da, îl știu, zise ea.
O altă pauză, de data asta ca și cum Stahl ar fi fost surprins.
– Înțeleg. Îmi dau seama că nu sunt circumstanțele la care te
așteptai, domnișoară Navárez, dar îți apreciez poziția. Am văzut tot
felul de lucruri nebunești de la Coșmaruri în ultimele luni. Nu putem să
avem încredere în xeno pe care îl porți cu tine.
Kira își opri un răspuns sarcastic.
– Da, bine. Înțeleg. Acum, te rog, putem să...
– Nu încă, doamnă. Permite-mi să fiu dar, ca să nu existe
accidente pe viitor. Discurile pe care le-ai văzut în afara celulei, știi ce
sunt?
– Nu.
– Încărcături. Pereții celulei tale sunt electrificați. Dacă le
întrerupi circuitul, încărcătoarele se vor detona și te vor transforma pe
tine și totul în jurul tău într-o minge de metal topit. Nici măcar xeno nu
poate să supraviețuiască la așa ceva. Ai înțeles?
– Da.
 – Ai întrebări?
Avea multe. O groază. Atâtea întrebări, încât se îndoia că avea
să găsească vreodată răspunsuri. Dar trebuia să încerce.
– Ce o să se întâmple cu echipajul de pe Wallfish?
– Membrii acestuia vor fi deținuți și interogați până când va fi
determinată adevărata amploare a implicării lor în situația ta, a
costumului și a Meduzelor.
Kira își înghiți frustrarea. Doar nu se aștepta ca CMU să facă
altceva. Asta nu însemna însă că trebuia să-i placă. Cu toate astea, nu
avea niciun rost să îl contrazică pe Stahl. Nu încă.
– Bun, o să mă interoghezi sau ce?
– Când ești pregătită, domnișoară Navárez. Avem înregistrarea
conversației tale inițiale cu căpitanul Akawe, pe stația Malpert, așa că
de ce să nu începem de acolo?
Prin urmare, Kira îi spuse ce voia să știe. Vorbi rapid, concis,
încercând să prezinte informația în cel mai organizat mod posibil.
 Mai întâi, îi explică motivele pentru care plecaseră din Cygni 61
în Bughunt. Apoi îi descrise ce descoperiseră pe Nidus. După asta, îi
povesti din nou atacul Coșmarurilor. Iar într-un final, îi sublinie în
detaliu oferta de prietenie pe care Tschetter i-o încredințase din partea
Meduzelor rebele.
Singurul lucru pe care Kira nu i-l spusese lui Stahl fu rolul ei în
crearea Coșmarurilor. Avusese de gând să o facă. Îi promisese lui
Falconi că avea s-o facă, dar modul în care o trata Liga nu o făcea să-și
dorească asta. Dacă informația ar fi putut să îi ajute să câștige războiul,
atunci i-ar fi spus-o, indiferent de disconfortul de care ar fi avut parte ea
însăși. Dar cum nu vedea că asta s-ar fi întâmplat, nu o făcu.
Apoi Stahl tăcu pentru atât de mult timp, încât Kira se întrebă
dacă era în continuare acolo. Apoi acesta întrebă:
– Mintea navei tale poate să confirme totul?
Kira încuviință, deși bărbatul nu o putea vedea.
– Da, nu trebuie decât să-l întrebi. Tot el are și toate
documentele relevante de pe Darmstadt.
– Am înțeles.
Concizia răspunsului colonelului nu putea ascunde agitația lui.
Povestirea ei îl afectase, și nu într-o măsură minoră.
– În cazul ăsta, aș face bine să le verific imediat. Dacă nu mai e
altceva, domnișoară Navárez, atunci o să...
– De fapt... zise Kira.
– Ce este? întrebă Stahl, precaut.
Inspiră adânc, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze.
– Ar trebui să știi că avem o Meduză pe navă.
– Poftim?!
Kira auzi pașii rapizi ai soldaților care alergau spre celulă.
– E totul în regulă, domnule? strigă cineva.
– Da, da, răspunse Stahl, iritat. Sunt bine. Ieșiți de aici.
– Da, domnule.
Pașii se retraseră. Stahl înjură încet.
 – Navárez, ce naiba ai vrut să spui cu asta? Cum adică aveți o
Meduză pe Wallfish? Explică.
Kira îi explică. Când termină, Stahl înjură din nou.
– Ce o să faci? întrebă ea.
Dacă CMU încerca să-și forțeze intrarea pe Wallfish,
Gregorovich nu putea face prea mult ca să-l oprească, nu fără să ia cele
mai drastice și aproape suicidale măsuri.
– ...Sun la centrul de comandă de pe Pământ. Situația asta mă
depășește, Navárez.
Apoi Kira îl auzi pe Stahl îndepărtându-se și îi ascultă zgomotul
pașilor până când acesta dispăru, lăsând-o singură, în tăcere.
– Da, asta credeam și eu, spuse ea, simțind o anumită satisfacție
perversă.

3.

Kira privi în jur.

Interiorul poliedrului era gol. Nu exista niciun pat. Nicio toaletă.
Nici chiuvetă sau vreo scurgere. Pereții, podeaua și tavanul erau toți
făcuți din același placaj verde. În jurul ei, o lampă mică și rotundă
oferea singura sursă de lumină. Câteva deschideri acoperite de plase
dese, fine, mărgineau tavanul; Kira bănuia că erau guri de aerisire.
Și apoi, era ea. Singurul locatar al unei închisori stranii.
Nu le vedea, dar presupunea că era înregistrată de camere și că
Stahl sau altcineva urmărea tot ce făcea. N-aveau decât să se uite.
Kira o îndemnă pe Lamă Delicată să îi acopere fața, iar viziunea
i se extinse, cuprinzând și spectrul infraroșu, și pe cel electromagnetic.
Stahl nu mințise. Pereții străluceau în cercuri albăstrui de
energie și, între capetele fiecăruia, trecea câte un fuior de electricitate,
luminos și strălucitor. Firele nu erau încadrate în pereți. Kirei i se părea
că tot curentul venea dinspre cadrul acela cu forme ciudate, trecând prin
sârmele întinse de-a lungul poliedrului. Până și podeaua strălucea cu
ceața blândă a unui câmp magnetic indus.
La ușă și în colțurile tavanului, Kira observă câteva mici
perturbări în câmpuri: vârtejuri ca niște noduri, conectate de fire mici de
electricitate. Avusese dreptate. Erau camere.
Lăsă masca să se retragă și se așeză pe jos.
Nu mai avea ce face.
Furia și frustrarea amenințară să o copleșească, dar apoi le dădu
la o parte. Nu. Nu avea să-și dea voie să se enerveze din cauza unor
lucruri pe care nu le putea schimba. Nu de data asta. Orice avea să se
întâmple, urma să încerce să înfrunte situația cu o senzație de
autocontrol. Lucrurile erau destul de delicate fără să le înrăutățească
prin acțiunile ei.
În plus, sosirea pe Sol fusese singura ei opțiune reală. Oferta
Nodului Minților era prea importantă ca să riște o întârziere, încercând
să o transmită mai departe dintr-un alt sistem al Ligii. Cu tot bruiajul și
cu toate luptele care se dădeau, nu exista nicio garanție că informațiile
ar fi ajuns la centru. Apoi mai era Itari: Meduza reprezenta o legătură
importantă cu Nodul Minților, iar Kira trebuia să fie acolo ca să traducă
pentru ea. Se gândea că ar fi putut să sară în sistem, să transmită
informația Ligii, apoi să plece, dar asta ar fi fost o neglijare a datoriei
sale. Îi datorau căpitanului Akawe să transmită personal mesajul
Meduzelor.
Kira își dorea doar să nu îi fi implicat pe Falconi și pe ceilalți
membri ai echipajului în situația ei. Se simțea vinovată pentru asta.
Spera că CMU nu avea să-i țină închiși prea multă vreme. O consolare
minoră, dar singura la care se putea gândi în acel moment.
Inspiră adânc, apoi din nou, în timp ce încercă să-și golească
mintea. Când asta nu funcționă, Kira își aminti cântecul ei preferat,
Tangagria, și lăsă melodia să-i împrăștie gândurile. Iar când se sătură
de cântec, se mută la alta, apoi la alta.
Timpul trecu.
I se părea că trecură ore întregi când auzi zgomotul puternic al
unei armuri care se apropia. Se opri lângă celulă, apoi se deschise o
fantă mică din ușă și o mână acoperită cu metal împinse o tavă cu
mâncare spre ea. O luă și mâna se retrase. Fanta se închise, iar soldatul
spuse:
– Când ai terminat, să bați la ușă.
Apoi pașii se retraseră, dar nu prea departe.
Kira se întrebă câți soldați o păzeau. Doar acela? Sau era o
brigadă întreagă?
Puse tava pe jos și se așeză pe podea, cu picioarele încrucișate.
Cu o singură privire, catalogă conținutul: un pahar din hârtie plin cu
apă. O farfurie din hârtie cu două batoane de hrană, trei roșii galbene,
jumătate de castravete și o bucată de pepene portocaliu. Fără furculiță.
Fără cuțit. Fără condimente.
Oftă. Mâncase atâtea batoane, încât i-ar fi ajuns o viață întreagă,
dar măcar CMU o hrănea. Iar produsele proaspete erau un răsfăț
bine-venit.
În timp ce mânca, se uită la fanta din ușă. Era evident că prin ea
puteau trece lucruri fără să declanșeze explozibilii. Dacă reușea să
strecoare o fibră sau două prin el, poate găsea un mod de a opri curentul
din afara celulei...
Nu, nu avea să încerce să scape. Nu și de această dată. Dacă ea
sau, mai exact, Lama Delicată ar putea ajuta Liga, atunci avea
responsabilitatea să rămână. Chiar dacă reprezentanții CMU erau niște
nemernici.
Când termină de mâncat, strigă de câteva ori la ușă, iar soldatul
veni și luă tava.
Apoi încercă să se plimbe, dar pereții erau la depărtare de numai
doi pași jumătate, așa că renunță în scurt timp și făcu flotări,
genuflexiuni și stătu în mâini, până când scăpă de toată energia
nervoasă.
Tocmai terminase când lumina de deasupra capului începu să
devină slabă și roșiatică. În mai puțin de un minut, rămase într-un
întuneric aproape total.
În ciuda hotărârii ei de a nu-și face griji, și deși era foarte
obosită, Kirei îi era greu să adoarmă. Se întâmplaseră prea multe lucruri
în timpul zilei ca să se poată relaxa. Gândurile ei se tot întorceau la
Coșmaruri și niciunul nu îi era de ajutor. Nu ajuta nici faptul că podeaua
era tare și, în ciuda faptului că purta costumul, aceasta i se părea
incomodă.
Se concentră pe încetinirea respirației. Chiar dacă totul îi
scăpase de sub control, măcar atâta lucru putea face. Cu timpul, pulsul îi
încetini, iar tensiunea i se scurse din mușchii gâtului, Kira simțind o
răcoare bine-venită prin membre.
În timp ce aștepta, numără laturile celulei: erau douăsprezece în
total, ceea ce o transforma într-un... dodecaedru? Așa credea. În lumina
roșiatică, pereții păreau maro, iar culoarea și forma concavă îi
reaminteau de interiorul unei coji de alună.
Râse încet.
– ...și mă consider rege al spațiului infinit...
Își dorea ca Gregorovich să o poată vedea. Dintre toți oamenii,
el ar fi apreciat gluma.
Spera că era bine. Dacă se purta bine cu CMU, poate scăpa
numai cu o amendă și câteva citații. Mințile navelor erau prea valoroase
ca să fie pedepsite până și pentru infracțiuni relativ majore. Cu toate
astea, dacă avea să trăncănească așa cum făcuse în timpul unor
conversații cu ea, iar CMU decidea că era instabil, Liga nu avea să ezite
să-l dea afară de pe Wallfish și să-i interzică să zboare. Oricum, urma să
suporte o serie de teste psihologice, iar Kira nu știa dacă Gregorovich
era dispus sau capabil să-și ascundă nebunia. Dacă nu o făcea...
Se opri, enervată pe ea însăși. Acesta era genul de gânduri pe
care trebuia să îl evite. Ce avea să fie, avea să fie. În acel moment, conta
doar prezentul. Lucrurile concrete, nu castelele din cuvinte sau
gândurile ipotetice. Iar în acel moment, trebuia să doarmă.
Trecuse probabil de trei dimineața când creierul ei îi dădu, în
sfârșit, voie să se afunde în uitare. Sperase că Lamă Delicată va
împărtăși o altă viziune cu ea, dar, cu toate că visă, visele erau ale ei.

4.

Lumina din celulă deveni mai puternică.

Kira deschise ochii și se ridică. Inima îi bătea cu putere, fiind
pregătită pentru acțiune. Când văzu pereții celulei și își aminti unde era,
mormăi și își lovi coapsa cu pumnul.
De ce îi lua atât de mult Ligii? Nu era nimic complicat în oferta
de alianță a Meduzelor lui Tschetter. Așa că de ce întârziau?
Când se ridică, un strat mic de praf căzu de pe corpul ei.
Alarmată, verifică podeaua de sub ea.
Părea să fie la fel ca înainte.
Kira expiră ușurată. Dacă Lamă Delicată ar fi ronțăit prin podea
în timpul nopții, ar fi avut o surpriză explozivă. Xeno știa însă mai bine
de atât. Voia să trăiască la fel de mult ca ea.
– Ai grijă cum te porți, șopti ea.
Un pumn bătu în ușă, speriind-o.
– Navárez, trebuie să vorbim, spuse Stahl.
În sfârșit.
– Ascult.
– Mai am niște întrebări pentru tine.
– Întreabă.
Iar Stahl fix asta și făcu. Avea întrebări despre Tschetter -
maiorul părea să fie într-o stare mentală bună, fusese așa cum și-o
amintea Kira de pe Extenuating Circumstances? -, întrebări despre
Meduze, despre Căutător și Toiagul Albastru și multe, multe întrebări
despre Coșmaruri.
Într-un final, Stahl spuse:
– Am terminat aici.
– Stai, zise Kira. Ce s-a întâmplat cu Meduza? Ce ați făcut cu
ea?
 – Meduza? Am mutat-o în izolare.
Un fior de frică o cuprinse pe Kira.
– Mai... mai trăiește?
Colonelul păru ofensat de întrebare.
– Bineînțeles, Navárez. Ce ne crezi, niște incompetenți? A fost
ceva de lucru, dar am reușit să-ți, hmmm, convingem prietenul acoperit
de tentacule să se mute de pe Wallfish pe stație.
Kira se întrebă ce implica această convingere, dar se hotărî că nu
era înțelept să întrebe.
– Înțeleg. Ce o să facă Liga în privința asta? Legat de Tschetter,
de Nodul Minților și de restul lucrurilor?
– Asta e o informație confidențială, doamnă.
Kira scrâșni din dinți.
– Colonele Stahl, după tot ce s-a întâmplat, nu crezi că ar trebui
să fac parte din conversația asta?
– Poate că da, doamnă, dar asta nu ține de mine.
Kira inspiră adânc, ca să se calmeze.
– Poți măcar să-mi spui cât timp o să fiu ținută aici?
Dacă Liga o transfera pe o navă CMU, avea să fie dovada clară
că urmau să o ducă să întâlnească Nodul Minților, ca să ajute la
negocierea condițiilor alianței.
– O să fii mutată pe o navă de transport mâine, la ora 09.00, și
dusă pe stația de cercetare LaCern pentru alte examinări.
– Poftim? De ce ați... Liga nici măcar nu o să discute cu Nodul
Minților? Cine mai poate să traducă pentru voi? Iska? Tschetter? Nici
măcar nu știm dacă mai trăiește! Iar eu sunt singura care chiar poate să
vorbească limba Meduzelor!
Stahl oftă, iar când răspunse, păru mult mai obosit.
– Nu o să vorbim cu ei, Navárez.
Iar Kira realiză că bărbatul încălca protocolul spunându-i asta. O
senzație groaznică de teamă o cuprinse.
– Cum adică? întrebă ea, fără să-i vină să creadă.
 – Adică Premierul și consilierii săi au decis că Meduzele sunt
prea periculoase ca să avem încredere în ele. Hostis Humani Generis,
până la urmă. Sigur ai auzit. A fost anunțat înainte să pleci de pe Cygni
61.
– Și ce vor face? întrebă ea, aproape șoptind.
– Deja s-a făcut, Navárez. Flota a Șaptea a plecat azi, sub
comanda amiralului Klein, ca să atace flota Meduzelor aflată lângă
steaua despre care ne-a dat informații Tschetter. Este o stea din seria K,
aflată la distanță de o lună și jumătate. Obiectivul este să distrugem
Meduzele când se așteaptă mai puțin, ca să ne asigurăm că nu ne mai
pot amenința niciodată.
– Dar... Kira se gândi la mai multe lucruri care erau în neregulă
cu acel plan.
Chiar dacă CMU erau niște nemernici, nu erau proști.
– Se vor aștepta la asta. Și vor dispărea înainte să vă apropiați
destul de aproape încât să trageți. Singura noastră șansă este să le
ucidem conducerea înainte...
– Ne-am ocupat de asta, doamnă, spuse Stahl. Nu am stat
degeaba în ultimele șase luni. Chiar dacă Meduzele au arme mai
puternice decât noi, există un lucru la care oamenii se pricep, și anume
improvizarea soluțiilor. Avem moduri prin care putem să-i împiedicăm
să ne vadă și, astfel, să nu plece. Situația nu va dura mult, dar ne va
oferi destul timp de manevră.
– Și cum rămâne cu Meduzele lui Tschetter? întrebă Kira. Cu
Nodul Minților?
Stahl mormăi. Când vorbi din nou, vocea lui avea un ton fragil,
ca și cum omul s-ar fi protejat.
– Un grup de vânători-căutători a fost trimis la locul întâlnirii.
– Ca să...?
– Eliminare cu prejudicii extreme.
Kira avu senzația că o lovește ceva. Nu era cel mai mare fan al
Ligii, dar niciodată nu o considerase ca fiind malefică în mod real.
 – Ce naiba, colonele? De ce ar...
– E o decizie politică, Navárez. Situația nu depinde de noi.
Hotărârea a fost luată deja. Dacă le lăsăm în viață conducerea, chiar
dacă sunt rebeli, e un risc prea mare pentru omenire. Ăsta nu e un
război, Navárez. E vorba despre o exterminare. O eradicare. Mai întâi
învingem Meduzele, apoi putem să ne concentrăm pe distrugerea
acestor Coșmaruri.
– Hotărârea a fost luată, repetă ea, scuipând cuvintele cu tot
disprețul pe care-l simțea. Cine a hotărât?
– Premierul. Urmă o pauză scurtă. Îmi pare rău, Navárez. Așa
stau lucrurile.
Colonelul dădu să se îndepărteze, iar Kira strigă după el:
– Ei bine, la naiba cu Premierul și la naiba și cu tine!
Rămase acolo, respirând greoi, cu pumnii încleștați pe lângă
corp. Abia atunci observă că Lamă Delicată, și prin urmare ea însăși,
era acoperit cu țepi care-i ieșeau prin costum. Din nou nu-și ținuse firea.
– E rău, rău, rău, șopti ea și nu era sigură dacă se referea la ea
sau la Ligă.
Calmă, dar în continuare simțind o furie rece, aproape clinică,
Kira rămase cu picioarele încrucișate pe podea, în timp ce încerca să
evalueze situația. Privind în urmă, părea clar că Stahl nu fusese de acord
cu decizia Premierului. Faptul că Stahl îi spusese planurile Ligii
însemna ceva, dar nu era sigură ce anume. Poate voia ca ea să fie
avertizată dintr-un motiv anume.
Asta nu mai conta. Trădarea Ligii când venea vorba de Nodul
Minților era o situație mult mai importantă decât problemele ei. Aveau,
în sfârșit, ocazia de a face pace (cel puțin cu Meduzele), iar Premierul
avea să arunce totul pe fereastră deoarece nu era dispus să încerce. Oare
încercarea era chiar un risc atât de mare?
Frustrarea și furia se amestecară în Kira. Nici măcar nu votase
cu Premierul, niciunul dintre ei nu o făcuse, iar acesta avea să le
provoace un nou conflict cu Meduzele. Se gândi că frica era cea care-i
împingea de la spate, nu speranța. Iar așa cum o învățaseră
evenimentele, frica nu era un ghid bun.
Care era numele Premierului? Nici măcar nu și-l amintea. Liga îi
schimba foarte repede.
Dacă ar fi existat vreun mod prin care să avertizeze Nodul
Minților... Poate atunci putea fi salvată această alianță. Kira se întrebă
dacă Lamă Delicată putea să contacteze cumva Meduzele. Dar nu, orice
semnale putea produce xeno, acestea păreau să nu facă diferențe, fiind
transmise în întreaga galaxie. Iar atragerea și mai multor Meduze și
Coșmaruri în Sol nu avea să ajute.
Dacă reușea să evadeze, atunci... atunci ce? Kira nu văzuse
fișierul cu informațiile pe care Tschetter i-l dăduse lui Akawe (și pe
care Darmstadt îl copiase pe Wallfish), dar era sigură că trebuiau să
existe informații de contact în el: ore, frecvențe și coordonate, genul
ăsta de lucruri. Avea însă dubii că tehnicienii CMU lăsaseră măcar o
copie a fișierului în calculatoarele de pe Wallfish, iar Kira nu știa dacă
Gregorovich memorase informațiile.
Iar dacă nu, și Kira credea că era iresponsabil să presupună
contrariul, atunci Itari era singura lor speranță să avertizeze Nodul
Minților. Nu trebuia să se salveze doar pe ea însăși, ci și pe Itari, să
ducă Meduza pe o navă și apoi să piloteze nava afară din sistem, unde
aveau să fie feriți de bruiaje, iar în tot acest timp, CMU urma să facă tot
ce putea pentru a-i opri.
Era o simplă fantezie, iar Kira știa asta.
Mormăi și se uită la tavan. Se simțea atât de neajutorată, încât o
durea. Dintre toate suferințele pe care le putea suporta o persoană, era
convinsă că aceasta era cea mai rea.
Micul dejun întârzie să apară. Când o făcu, Kira abia dacă putu
să mănânce, atât de agitat îi era stomacul. După ce scăpă de tavă, se
așeză în centrul celulei, medită și încercă să se gândească la ce putea să
facă.
„Ce bine ar fi dacă aș avea armonica.” Cântatul ar fi ajutat-o să
se concentreze, de asta era sigură.

5.

Nimeni nu mai veni să o viziteze pentru tot restul zilei. Furia și

frustrarea ei rămaseră, însă plictiseala le sufoca, asemenea unei pături.
Fără interfață, nu avea decât gândurile ei care să-i țină companie, iar
gândurile ei erau departe de a fi amuzante în acel moment.
Într-un final, făcu ce făcea mereu când încerca să facă timpul să
treacă în timpul călătoriilor FTL lungi pe care le suportase de când
părăsise Sigma Draconis. Mai exact, ațipi, alunecând în încețoșatul
somn parțial care îi permitea Lamei Delicate să îi păstreze forța, în timp
ce era totuși pregătită pentru ce avea să urmeze.
Așa își petrecu ziua, singura ei întrerupere fiind un prânz anost
și cina și mai fadă pe care i-o aduseră soldații.
Apoi luminile deveniră roșii, iar somnul ei parțial deveni
complet.

6.

Un tremur străbătu podeaua.

Kira deschise ochii, amintirile de pe Extenuating Circumstances
trecând prin ea. Putea să fie miezul nopții. Putea să fie trei dimineața.
Nu avea cum să-și dea seama, dar stătuse pe o parte atât de mult timp,
încât șoldul o durea și brațul îi amorțise.
Un alt tremur, mai puternic decât primul și, odată cu el, o
senzație stranie, asemănătoare cu ce simțise în mașina maglev. Un
moment de vertij o făcu să se țină de podea pentru sprijin, apoi se
echilibra.
O doză de adrenalină îi dădu la o parte și ultima rămășiță de
somn. Nu exista decât o explicație: inelul se mișcase. „La naiba.” Nu
era bine. Trăia exact definiția unei situații grave. Meduzele sau
Coșmarurile - cineva ataca stația Orsted.
 Se uită spre camere.
– Hei, ce se întâmplă?
Însă nimeni nu-i răspunse.
Un al treilea tremur zgudui celula, iar lumina de deasupra
pâlpâi. Undeva, în depărtare, auzi un zgomot care era posibil să fi fost o
explozie.
Kira încremeni când intră în modul de supraviețuire. Stația era
atacată. Era în siguranță? Asta depindea de sursa de energie a celulei,
presupunând că aceasta nu fusese lovită de o rachetă sau de un laser.
Dacă celula era conectată la reactorul principal, iar acesta de dezactiva,
explozibilii care o înconjurau puteau să se detoneze.
Același lucru se putea întâmpla și dacă exista o sursă de energie
destul de mare. Pe de altă parte, dacă celula era conectată la baterii,
atunci avea o șansă să fie în regulă. Era un risc însă. Unul mare.
BUM!
Se împletici atunci când celula se cutremură în jurul ei. Lumina
pâlpâi din nou, mai mult decât înainte, iar inima i se strânse. Era
convinsă că murise, dar... Universul continua să existe. Ea continua să
existe.
Kira se îndreptă și se uită la ușă.
La naiba cu CMU și cu Liga. Avea să evadeze.
 C APIT OLUL III
* * * * * * *

EVADARE!

1.

Hotărâtă, Kira se duse la ușă.

Nu avea decât două opțiuni: să găsească un mod de a dezamorsa
explozibilii sau de a redirecționa curentul, ca să dărâme ușa fără să fie
arsă.
Podeaua se cutremură.
Orice avea de gând să facă, trebuia s-o facă repede.
Era mai sigur să o dezarmeze, dar nu știa cum să facă asta. Chiar
dacă strecura câțiva lujeri prin gaura ușii, tot nu putea să vadă ce făcea
pe partea cealaltă. Bâjbâind în întuneric, putea la fel de bine să se
arunce în aer.
Bun. Atunci rămânea redirecționarea curentului. Știa că xeno o
putea proteja de electrocutare, iar asta însemna că putea să canalizeze
electricitatea pe niște conductori în jurul corpului ei. Deci, teoretic,
putea forma fire sau alte astfel de lucruri care să nu lase curentul să se
întrerupă dacă deschidea ușa. Nu-i așa? Dacă nu, era moartă.
Lumina se micșoră pentru o secundă.
Putea să moară oricum.
Își acoperi fața folosindu-și costumul și studie cablurile de
electricitate încorporate în suprafața exterioară a poliedrului. Șase dintre
acestea traversau ușa. De ele trebuia să treacă.
Kira vizualiză, cu atâtea detalii și cu câtă claritate putea, ce voia
să facă. Mai important, încercă să-și imprime intențiile asupra Lamei
Delicate, precum și consecințele eșecului. Așa cum spunea Alan, „Totul
face bum”.
– Nu face bum, șopti Kira. Nu de data asta.
Apoi îl eliberă pe Lamă Delicată și îl lăsă să-și facă treaba.
O grămadă de țepi negri îi ieșiră din piept și se extinseră până
atinseră punctele, în ambele părți ale ușii, de unde porneau cablurile de
electricitate. Apoi firele suplimentare se întinseră pe ușă și legară
fiecare punct de contact cu partenerul său.
Apoi îl simți pe xeno forând prin pereți, săpând cu vârfurile sale
ascuțite prin material, spre fire.
Celula se zgudui destul de tare cât să o dezechilibreze și să o
lase fără aer.
Încă alți câțiva microni de forat și... Contact! Liniile
strălucitoare, albastre-albe, de electricitate se mutară din circuitele lor
stabilite în firele pe care le întinsese Lamă Delicată. În jurul lor,
cercurile translucide de forță magnetică se mutară și ele, răsucindu-se și
redirecționându-se în timp ce căutau o nouă stare de echilibru.
Kira rămase înghețată, așteptând explozia inevitabilă. Când
aceasta nu avu loc, se relaxă puțin.
„Stai”, îi spuse ea Lamei Delicate și se întinse spre fire. Le așeză
cu degetele peste mecanismul de închidere al ușii și împinse costumul
în ușă. Metalul scârțâi și urmă un sunet lipicios, de rupere, când sigiliul
din jurul ușii cedă.
Zgomotul sirenei se strecură prin deschizătură.
 Simțind ca și cum încerca să mângâie un tigru fără să-l
trezească, Kira împinse ușa ușor.
Aceasta se deschise cu un scârțâit de protest, dar se deschise.
Kira aproape că izbucni în râs. Nu urmă nicio explozie.
Apoi păși afară. Firele se distorsionară în jurul ei când trecu prin
ușă și, cu toate că liniile de electricitate se îndoiră, nu se rupseră.
Libertate!
Culoarul era un adevărat coșmar. Luminile de urgență pictau
pereții în roșu, în timp ce rânduri de săgeți galbene străluceau pe podea
și pe tavan. Săgețile arătau spre interior, iar Kira știu că dacă le urma,
aveau să o ducă la cel mai apropiat adăpost de furtuni.
Acum ce trebuia să facă?
– Nu te mișca! strigă un bărbat. Pune mâinile pe cap!
Kira se întoarse și văzu doi soldați în armuri aflați lângă un
stâlp, la nouă metri în dreapta ei. Unul din ei avea un blaster, celălalt un
aruncător de obuze. În spatele lor, patru drone se ridicară de pe podea,
plutind deasupra capetelor lor.
– Ai cinci secunde să faci exact ce ți-am spus sau o să te împușc
în cap! strigă soldatul cu blaster.
Kira ridică brațele și făcu un singur pas, îndepărtându-se de
celulă. Doi lujeri subțiri o conectau de circuitele ocolitoare pe care
costumul le formase pe ușă.
Soldaţii se încordară, iar zgomotul dronelor deveni mai puternic
atunci când mașinăriile se așezară în poziție, într-un cerc mare în jurul
ei.
Kira făcu un alt pas.
Bang!
Un obuz auriu căzu pe podeaua din fața ei, iar Kira simți o
înțepătură în gamba stângă când fragmentul o lovi.
– Vorbesc serios! O să te anihilăm! Pe podea, acum! Nu mai
spun din...
– Nu fi idiot, zise Kira pe o voce tăioasă. Nu o să mă împuști,
soldat. Știi ce probleme o să ai cu domnul colonel Stahl dacă faci așa
ceva. CMU a pierdut mulți oameni buni ca să mă aducă aici.
– La naiba cu asta. Avem ordine să te oprim dacă încerci să
evadezi, chiar dacă asta înseamnă să te ucidem. Acum, întinde-te pe jos!
– Bine. Bine.
Kira făcu niște calcule. Era la doar un metru și jumătate de
celulă. Speră că era de ajuns...
Se aplecă, de parcă ar fi îngenuncheat, după care se pregăti să se
rostogolească în față. Când făcu asta, trase firele din celulă spre ea.
O lumină puternică o orbi și un tunet o lovi cu atâta putere, încât
îl simți chiar și în rădăcinile dinților ei.

2.

Dacă nu ar fi fost costumul, lovitura ar fi aruncat-o pe Kira la

jumătatea culoarului, însă xeno o ținu lipită de podea, ca o lipitoare care
rezista unui tsunami. O căldură sufocantă o învălui. Era atât de intensă,
încât nici măcar Lama Delicată nu o putu proteja în întregime.
Apoi aerul mai rece o copleși și vederea i se limpezi.
Amețită, Kira se ridică în picioare.
Explozia distrusese mai mulți metri ai podelei, creând un crater
în podeau, fire, țevi și piese neidentificate de mașinării. În centrul
craterului era o umflătură deformată, pe jumătate topită, din metal și din
compozitul care fusese poliedrul.
Șrapnelul se împrăștiase pe tavan și pe podea, într-un cerc mai
mare în jurul epicentrului. O bucată zimțată de carcasă de la una dintre
încărcături se înfipsese în podea, la numai câțiva centimetri de capul ei.
Kira nu se aștepase ca explozia să fie atât de puternică. CMU
probabil că dorise cu adevărat să îl oprească pe Lamă Delicată să
evadeze. Încărcăturile fuseseră menite nu numai să ucidă, ci și să
spulbere.
Trebuia să-l găsească pe Itari.
Într-o parte, cei doi soldați stăteau întinși pe podea. Unul își
mișca brațele, ca și cum nu ar fi fost sigur în ce direcție era susul.
Celălalt era așezat în patru labe și se târa spre armă.
Trei dintre drone fuseseră distruse. A patra plutea înclinată,
într-un unghi ciudat, iar lamele sale se roteau cu greu.
Kira împunse drona cu o lamă a xeno-ului, format din mâna pe
care acesta o făcuse pentru ea. Mașinăria distrusă se prăbuși la podea,
cu un scârțâit jalnic, când elicele sale se opriră.
Apoi Kira alergă pe culoar și îl atacă pe soldatul care se întindea
după arma sa. Îl lovi și acesta căzu pe burtă. Înainte ca bărbatul să poată
reacționa, îl aruncă pe Lamă Delicată în încheieturile armurii sale și tăie
cablurile de curent, imobilizându-l. Armura cântărea o tonă, ba chiar
mai mult, însă îl întoarse, puse o palmă pe masca sa și i-o trase.
– ...răspunde-mi, la naiba! strigă bărbatul.
Apoi închise gura și o privi cu frică deghizată în furie. Ochii lui
erau verzi și părea la fel de tânăr ca Trig, deși asta nu însemna nimic.
Deci liniile de comunicație nu funcționau. Asta era în favoarea
ei. Totuși, Kira ezită o secundă. Evadarea din celulă fusese o decizie
impulsivă, dar acum realitatea situației o lovi cu putere. Nu avea cum să
se ascundă pe o stație spațială. Nu avea cum să evite camerele prezente
peste tot. CMU putea să o localizeze oriunde. Și cu toate că liniile de
comunicație nu funcționau, în clipa în care îl întreba pe soldat despre
Itari, acesta avea să știe unde voia să se ducă.
Bărbatul îi observă nehotărârea.
– Ei bine? Ce naiba aștepți? Termină odată treaba!
„Crede că o să-l omor.” Ideea îi păru atât de nedreaptă, încât o
făcu pe Kira să devină defensivă.
Stația se zgudui sub ei, iar alerta de presiune răsună cu o urgență
stridentă în depărtare.
– Ascultă-mă, spuse ea. Încerc să te ajut, nemernicule.
– Da, sigur că da.
– Taci și ascultă. Suntem atacați. Poate sunt Coșmarurile. Poate
că sunt Meduzele. Nu contează. Oricum ar fi, dacă ne vor arunca în aer,
s-a terminat totul. Așa stau lucrurile. O să pierdem. Ai înțeles?
– Prostii, spuse soldatul, care o scuipă în față. Amiralul Klein
tocmai a plecat cu Flota a Șaptea ca să-i trimită pe nemernicii ăia înapoi
în Epoca de Piatră. O să se asigure că primesc ce merită.
– Nu înțelegi, soldat. Meduza care a venit aici cu mine, pe
Wallfish, cea pe care ați închis-o, a venit aici cu o ofertă de pace. Pace.
Dacă moare, cum crezi că vor reacționa celelalte Meduze? Cum crezi că
o să reacționeze Premierul?
Kira văzu o nehotărâre similară cu a ei pe fața bărbatului.
– Dacă Meduza aia o să fie aruncată în aer, nu o să mai conteze
ce face Flota a Șaptea. Ai înțeles? Cât crezi că o să mai reziste stația
asta?
Ca și cum și-ar fi punctat întrebarea, totul în jurul lor vibră, în
timp ce Orsted se zgudui mai puternic decât înainte.
 Kira își înghiți greața, fiindu-i rău.
– Trebuie să scoatem Meduza aia de aici.
Soldatul închise ochii strâns pentru o clipă. Apoi dădu din cap,
cu o expresie de durere, și spuse:
– La naiba. Bioizolare. Acolo au dus Meduza. La bioizolare.
– Unde...
– Puntea asta. Sus. Grădina hidroponică.
– Și echipajul de pe Wallfish?
– În celule. Aceeași secțiune. Nu ai cum să le ratezi.
Kira îl împinse și se ridică.
– Bun. Ai luat decizia corectă.
Bărbatul scuipă din nou, de data asta pe podea.
– Dacă ne trădezi, o să vin să te omor cu mâinile mele.
– Nici nu m-aș aștepta la altceva, spuse Kira, care se îndepărta
deja.
Bărbatului avea să-i ia cel puțin jumătate de oră să iasă din
armură, așa că nu îl consideră o amenințare. Însă celălalt soldat începea
să se miște. Se grăbi spre el, îi luă casca în mâini și îi rupse sistemul de
răcire al armurii. Aceasta se dezactivă imediat, ca să evite topirea.
Gata. Să încerce doar să o urmărească acum!
Kira îi lăsă și începu să alerge în direcția opusă săgeților
galbene. „Ascunde-mă”, îi spuse Lamei Delicate. Un foșnet moale, ca
de mătase, îi trecu peste piele, iar când se uită în jos, Kira putu să se
vadă ca și cum corpul i s-ar fi transformat în sticlă.
Semnalele termice încă o putea detecta, dar nu credea că toate
camerele de interior ale stației dețineau spectrul complet. Oricum ar fi
fost, avea să fie mult mai greu pentru CMU să o găsească. Cât dura
până când trupele ajungeau să investigheze explozia celulei ei? Nu
mult, credea ea. Deloc mult, chiar dacă stația Orsted era atacată.
La ieșirea din coridor era un hol lung. Gol. Toată lumea fie se
ascundea, fie ajuta cu serviciile de urgență, fie se lupta cu atacatorii.
Oricare ar fi fost motivele absenței lor, Kira se simți recunoscătoare. Nu
voia să se lupte cu niște pușcași marini. Doar erau de aceeași parte a
baricadei. Sau, cel puțin, așa ar fi trebuit să fie.
Fugi pe hol, evitând holurile ocazionale pline de viață. Se mișca
mai repede pe jos. În tot acest timp, se uita pe pereți după litere care
puteau indica situarea grădinii hidroponice. Cei mai mulți dintre oameni
își foloseau, pur și simplu, interfața, dar legea arăta că fiecare navă și
stație trebuiau să aibă niște însemne clare în caz de urgențe.
„Asta clar se califică drept o urgență”, se gândi Kira. Fie că
existau niște cerințe legale sau nu, literele pe care le vedea erau mici,
șterse și greu de citit, ceea ce o obliga să încetinească pentru a le putea
descifra.
Ajunsă la o intersecție dintre un hol și o altă alee, ocoli o
fântână, în care șuvoiul de apă trasa două treimi ale unui simbol al
infinitului, în timp ce se ridica și cădea. Era doar un detaliu, dar
imaginea o fascină pe Kira într-un mod neclar. Efectul Coriolis mereu îi
schimba perspectiva asupra modului în care funcționa gravitația (sau
apariția gravitației). Se gândi că probabil nu i s-ar fi părut ciudat dacă ar
fi crescut pe un inel locuit, mai ales pe unul mai mic, precum Orsted.
Alergase probabil aproape o jumătate de kilometru și începea să
se întrebe dacă soldatul o mințise și trebuia să se întoarcă, când observă
două rânduri de litere verzi, șterse, pe un colț din apropiere.
Rândul de sus spunea: „Grădina hidroponică 7G”.
Cea de jos spunea: „Detenție 42G”.
În cealaltă parte a holului era un alt set de litere: „Bioizolare &
Decontaminare 7G”. În acea direcție, Kira văzu ce părea să fie un punct
de verificare: o ușă închisă, flancată de portaluri armate, și două ecrane.
Doi pușcași marini în costume exo complete stăteau lângă ușă și o
apărau. Chiar și când stația era atacată, nu-și părăsiseră posturile.
Kira nu ar fi fost surprinsă să fie și mai mulți soldați de cealaltă
parte a ușii.
Calculă rapid. Poate reușea să se apropie destul de mult încât să
dezamorseze armura celor doi soldați, dar oricine ar fi venit după ei
avea să fie o provocare. Iar după ce îl recupera pe Itari, restul din CMU
avea să știe unde era.
„La naiba.” Dacă ataca, nu avea cum să știe ce se întâmpla după
aceea. Evenimentele puteau să scape de sub control într-o perioadă
șocant de scurtă de timp, apoi... apoi, foarte mulți oameni puteau să
moară.
Un tremur ușor străbătu puntea. Orice avea să facă, trebuia s-o
facă acum. Dacă mai aștepta, situația de pe stație putea să scape de sub
control.
Mormăi și se întoarse cu spatele la secția de bioizolare. La naiba
cu asta. Avea nevoie de ajutor. Dacă putea să elibereze echipajul de pe
Wallfish, știa că aceștia aveau s-o susțină. Poate că împreună reușeau să
găsească o soluție. Poate.
Pulsul Kirei era atât de puternic, încât îi răsuna în urechi, în timp
ce alerga pe coridorul care ducea spre celulele de detenție. Nu era sigură
ce avea să facă dacă în jurul celulelor întâlnea la fel de mulți soldați ca
la bioizolare. Tentația de a scăpa controlul asupra Lamei Delicate era
mare, dar Kira își învățase lecția. Indiferent ce se întâmpla, nu avea să
facă o altă greșeală precum cea care dusese la crearea Coșmarurilor.
Galaxia nu ar fi supraviețuit.
Textele de pe pereți o duseră prin mai multe holuri, identice ca
lungime.
După încă un colț, văzu doi oameni - un bărbat și o femeie - care
îngenuncheau lângă o ușă etanșă aflată la jumătatea coridorului, cu
mâinile băgate până la încheieturi într-o trapă pe care o deschiseseră în
perete, un pâlpâit electric luminându-le fețele. Cei doi erau fără bluză,
fără pantaloni, purtând numai niște pantaloni scurți, gri. Pielea lor era
albă ca creta peste tot, cu excepția fețelor, care erau acoperite cu tatuaje
albastre, strălucitoare. Liniile formau circuite ca niște modele, care îi
reaminteau Kirei de formele pe care le văzuse pe Adrasteia.
Din cauza lipsei lor de haine, îi luă puțin să îi recunoască pe cei
doi ca fiind entropiștii, Veera și Jorrus.
 Kira era încă invizibilă și mult prea departe ca să o audă, dar,
cumva, entropiștii o detectară. Fără să se uite în direcția ei, Jorrus
spuse:
– A, Prizonier Navárez...
– ...ai reușit să ni te alături. Asta...
– ...speram să se întâmple.
Apoi entropiștii atinseră ceva din perete, iar ușa etanșă se
deschise, dezvăluind o celulă din care ieși Falconi.
– Era și timpul, spuse bărbatul.

3.

Kira îi dădu voie invizibilității să se retragă, iar Falconi o

observă.
– Acolo erai. Mă gândeam că va trebui să venim după tine.
– Nu, spuse ea, în timp ce se îndreptă spre el.
Entropiștii se mutară lângă ușă.
– Și tu ai fost închisă? întrebă Falconi.
– Știi bine că da.
– Presupun că nu te-ai eliberat fără să observe cineva asta?
– În niciun caz.
– La naiba. Trebuie să ne mișcăm repede.
– Cum ați reușit să scăpați? întrebă ea.
Veera râse, un sunet rapid, ascuțit, plin de tensiune.
– Mereu ne iau robele și au impresia...
– ...că e îndeajuns. Suntem mai mult decât niște haine colorate,
Prizoniere.
– Ce noroc pe noi, mormăi Falconi, care o întrebă apoi pe Kira:
Ai idee cine atacă stația?
Kira tocmai se pregătea să-i spună că nu, dar se opri să se
gândească. Nu exista nicio urmă a impulsului pe care-l simțea când
navele Meduzelor erau aproape. Ceea ce însemna că...
 – Sunt destul de sigură că e vorba despre Coșmaruri, răspunse
ea.
– Grozav. Avem deci un motiv în plus să ne mișcăm repede.
Confuzia va fi mare, iar asta ne va acoperi plecarea.
– Ești sigur? întrebă Kira.
Falconi înțelese imediat ce voia să spună. Dacă el și restul
echipajului evadau, grațierile lor aveau să fie anulate și, spre deosebire
de guvernul local de pe Ruslan, CMU nu avea să se oprească din
urmărirea lor dincolo de granița sistemului. Membrii echipajului de pe
Wallfish aveau să fie fugari prin întreg spațiul cunoscut, cu posibila
excepția a sistemului Shin-Zar și a altor câteva zone mici de la periferie.
– Să fii sigură că sunt, spuse el.
Kira simți imediat o senzație puternică de camaraderie. Măcar
nu avea să fie singură.
– Veera, Jorrus, ați reușit să deschideți o linie de comunicare
spre Gregorovich?
Entropiștii clătinară din cap. Încă se jucau cu firele din perete,
de lângă ușa etanșă.
– Accesul la sistemul stației este restricționat și...
– ...nu avem transmițători destul de puternici încât să ajungă
până la Wallfish prin acești pereți.
– La naiba! exclamă Falconi.
– Unde e paza? întrebă Kira.
Se așteptase să găsească o brigadă întreagă de soldați lângă
celule. Falconi arătă spre cei doi entropiști.
– Nu știu sigur. Ăștia doi au hăcuit camerele ca să ne obțină
niște timp. Avem cam cinci minute până când controlul stației să fie din
nou cu ochii pe noi.
Veera ridică un deget, fără să-și mute atenția de la interiorul ușii.
– E posibil să putem afecta...
– ...senzorii stației și să mai câștigăm niște timp, spuse Jorrus.
Falconi mormăi din nou.
 – Vedeți ce puteți face... Nu puteți să deschideți afurisita aia de
ușă?
– Încercăm, căpitane, răspunse ea.
– Lăsați-mă pe mine, zise Kira.
Apoi ridică mâna dreaptă, lăsându-l pe Lamă Delicată să îi
transforme replicile degetelor în lame și țepi.
– Ai grijă, spuse Falconi. E posibil să existe linii de curent sau
linii de înaltă tensiune în perete.
– Nu ar trebui să fie...
– ...un motiv de îngrijorare, spuseră entropiștii, care se dădură la
o parte.
Kira făcu un pas în față, fericită să facă, în sfârșit, ceva. Dădu cu
pumnul în metal și îl îndemnă pe Lamă Delicată să iasă în exterior.
Aceasta se răspândi pe suprafața peretelui, trimițând lujeri adânc în
mecanismul care ținea ușa închisă. Apoi trase, iar cu un scârțâit,
șuruburile ieșiră, și ușa se deschise.
Înăuntru era o celulă mică. Sparrow stătea pe jumătate cocoșată
în fața patului, ca și cum ar fi fost gata de luptă.
– Thule, spuse ea când o văzu pe Kira. Mă bucur că ești de
partea noastră.
Falconi trosni din degete.
– Perimetru de supraveghere, acum.
– Am înțeles, zise femeia și ieși repede din celulă, apoi se duse
și se uită după colț.
– Acolo! îi spuse Flaconi Kirei, arătând spre o altă ușă etanșă.
Kira se duse la a doua ușă și o deschise ca pe prima. Înăuntru,
Hwa-jung se ridică de unde stătea.
– La luptă! spuse femeia mecanic și zâmbi.
– La luptă! spuse Kira.
– Și asta! spuse Falconi.
O altă ușă și un alt scârțâit o dezvăluiră pe Nielsen. Aceasta îi
făcu un semn scurt și se duse lângă Falconi. Într-un final, Kira intră cu
forța în celula în care se afla Vishal. Acesta părea tras la față, dar îi
zâmbi și spuse:
– Cât de minunat!
Și mai multă ușurare se citi pe fața ei când ieși și îi văzu pe
Nielsen și pe ceilalți. Falconi se întoarse spre entropiști.
– L-ați găsit?
Urmă o tăcere care o făcu pe Kira să vrea să țipe din cauza
nerăbdării. Jorrus răspunse:
– Nu e sigur, dar se pare că...
– ...l-au lăsat pe Trig în stază pe Wallfish.
– Falconi, spuse Kira, mai încet. Trebuie să salvăm Meduza.
Dacă nu putem să o scoatem de aici, există o șansă ca nimic din toate
astea să nu mai conteze.
Bărbatul o privi, ochii săi glaciali fiind concentrați, căutători,
aproape lipsiți de emoție, deși își dădea seama că era îngrijorat, ca și ea.
Era atât de îngrijorat, încât nu exista loc pentru panică.
– Ești sigură? întrebă el încet.
– Da.
Spunând asta, văzu cum o lumină se aprinse în el. Expresia lui
deveni chiar mai dură și o licărire mortală îi apăru în ochii palizi.
– Sparrow, spuse el.
– Da, domnule.
– Trebuie să ajutăm o Meduză să evadeze din închisoare, apoi să
o scoatem de pe bucata asta de metal. Vreau variante.
Pentru un moment, Sparrow părea că avea să se certe cu el.
Apoi, ca și Falconi, păru să-și pună deoparte obiecțiile și să se
concentreze numai pe problema pe care o aveau.
– Putem încerca să tăiem curentul spre zona de bioizolare, spuse
Nielsen, care se apropie de ei.
Sparrow clătină din cap.
– Nu o să funcționeze. Are propriile sale surse de energie de
rezervă.
 În timp ce vorbea, îngenunche și își ridică partea de jos a
pantalonilor. Apoi își înfipse degetele în pielea de deasupra tibiei și,
spre nedumerirea Kirei, o ridică, dezvăluind un mic compartiment aflat
dedesubt, încorporat în os.
– E bine să fii pregătit, spuse Sparrow, ca răspuns la privirea
Kirei.
Din compartiment, Sparrow scoase un cuțit îngust, cu lamă
subțire, dintr-un material lucios, nemetalic, o plasă din sârmă pe care o
trase peste mâini, ca pe niște mănuși, și trei pietre mici, care păreau
moi, aproape cărnoase.
– Într-o zi va trebui să ne explici asta, spuse Falconi, arătând
spre tibia lui Sparrow.
– Într-o bună zi, răspunse femeia cu părul scurt, care acoperi
compartimentul și se ridică. Dar nu azi. Apoi o întrebă pe Kira: Ce ai
văzut la bioizolare?
Kira descrise punctul de verificare și pe cei doi pușcași marini
din fața ușii. Un zâmbet vag apăru pe fața lui Sparrow.
– Bun, uite ce o să facem. Își trosni degetele și îi făcu semn
Veerei să se apropie. Tu, entropistule, când o să-ți dau semnalul, vreau
să te duci undeva unde te pot vedea soldații.
– Asta e...
– Pur și simplu, fa așa cum îți spun. Kira...
– Pot să mă ascund, zise Kira repede și îi explică.
– Asta o să ușureze situația, spuse Sparrow. Eu o să mă ocup de
cele două gărzi. Tu să fii pregătită să sari pe oricine vine. Ai înțeles?
– Da.
– Bun. Să mergem!

4.

Kira se forță să devină din nou invizibilă, în timp ce se ascundea

cu Sparrow pe holul care dădea spre coridorul central.
– Drăguț truc, spuse Sparrow.
 În fața lor, Veera se duse la intersecție, îndreptându-se spre zona
de bioizolare. Femeia era mai voluptuoasă decât părea când purta
robelele sale, iar tatuajele de pe pielea ei palidă nu făceau decât să
intensifice această impresie.
Priveliștea era una care distrăgea atenția, ceea ce Kira fu nevoită
să admită că era și ideea.
– Du-te, spuse Sparrow.
Aceasta se așeză într-o parte, evitând raza vizuală a soldaților.
Kira o luă în direcția opusă, iar cele două o flancară pe Veera și
își ocupară pozițiile, în părțile opuse ale pasajului care ducea spre
bioizolare.
Când Veera ajunse la ușă, pușcașii marini o observară. Kira auzi
bubuituri puternice când armura lor se mișcă, iar un bărbat spuse pe un
ton confuz:
– Hei, tu! Ce...
Nu-și termină propoziția. Sparrow se duse după colț și aruncă
pietricelele cărnoase spre soldați. Se auziră trei zgomote când costumele
exo ale pușcașilor traseră în pietricele când erau în aer.
O greșeală.
Un bliț triplu de lumină străluci pe hol, fumul sufocă aerul și, cu
viziunea ei amplificată de la Lama Delicată, Kira văzu licăriri de
energie electromagnetică violetă. „Ce naiba?”
Sparrow nu așteptă. Fugi după colț și dispăru în fum. Se auziră
scârțâituri metalice, apoi două bubuituri enorme, când soldații în
costume exo căzură pe podea, imobilizați.
Kira era cu un pas în urma ei. Își mută viziunea pe infraroșu și
văzu cum ușa spre bioizolare se deschidea. Un alt soldat în armură ieși,
cu arma ridicată, pregătit să tragă. În spatele său, văzu alți trei pușcași
marini care încercau să se ascundă după niște birouri.
Soldatul din ușă nu se aștepta la o lovitură din partea ei. Kira se
izbi de costumul exo, aruncând în armură sute de fibre diferite dinspre
Lamă Delicată. Îi luă numai o fracțiune de secundă ca să găsească
punctele slabe și să dezarmeze costumul exo.
Armura pușcașului marin se deschise și începu să cadă. Kira o
trase într-o parte, apoi ateriză în zona de bioizolare, se dădu peste cap și
se ridică din nou în picioare. Niciunul dintre soldații din încăpere nu
reușea să-i calculeze localizarea exactă, dar asta nu îi opri să tragă
orbește spre locul unde Kira se aflase.
„Prea lent.” Un fascicul de laser făcu o gaură prin spătarul unui
scaun de lângă ea, dar Kira era deja în mișcare, aruncând fire în partea
cealaltă a camerei, răsturnându-i pe soldați.
„Nu ucide”, îi spuse ea Lamei Delicate, sperând că aceasta o va
asculta.
Câteva bătăi de inimă mai târziu, și ceilalți soldați căzură pe
podea. Greutatea armurilor lor zdrobi mese, distruse rafturi și îndoi
podeaua.
– I-ai rezolvat pe toți? întrebă Sparrow, care băgă capul
înăuntru.
Kira își lăsă invizibilitatea să dispară și încuviință. În spate era o
altă ușă, care ducea spre ceea ce Kira își dădu seama că era o cameră de
decontaminare impresionant de mare. Dincolo de ea era o a treia ușă
etanșă, care presupuse că dădea spre camera de izolare unde era ținut
Itari.
– Păzește-mi spatele, spuse ea.
– Am înțeles.
Ar fi putu obține codurile de acces de la soldați, dar Kira nu
văzu niciun rost să piardă timpul. Grăbindu-se înainte, își întinse brațele
și îl lăsă pe Lamă Delicată să țâșnească și să rupă ușa camerei de
decontaminare.
La celălalt capăt al camerei, îl văzu pe Itari prin geamul ușii
etanșe. Meduza stătea cu tentaculele strânse sub ea, ca picioarele unui
păianjen mort.
Un val de ușurare o străbătu pe Kira. Măcar erau în locul
potrivit.
 Se propti de ușa etanșă și îl lăsă din nou pe Lamă Delicată să se
strecoare prin mecanism și apoi să îl destrame.
Clic. încuietoarea se deschise. Kira trase și împinse cu xeno
până deschise ușa.
Un miros întrebător ajunse la ea dinspre Meduză, care își
desfăcu tentaculele.
[[Itari aici: Idealis?]]
[[Kira aici: Dacă vrei cu adevărat pace, trebuie să plecăm din
locul ăsta.]]
[[Itari aici: Formele astea duble sunt dușmanii noștri?]]
[[Kira aici: Nu, dar nu știu ce e bine pentru ele. Te rog să nu îi
ucizi. Dar nici să nu te lași ucis.]]
[[Itari aici: Cum vrei, Idealis.]]
Kira se alătură celorlalți în afara zonei de bioizolare și îl auzi pe
Itari urmând-o, cu un foșnet al tentaculelor.
– E totul în regulă? întrebă Falconi când ea, Sparrow și Itari
ieșiră din fum.
Veera găsise o jachetă undeva în birourile de bioizolare și o
îmbrăcase, acoperindu-se.
– Da, răspunse Sparrow. Sânii funcționează de fiecare dată.
Toată lumea se lasă păcălită de ei.
– Hai să ieșim naibii de aici, spuse Kira.
Orsted hurui în jurul lor, iar Vishal spuse:
– Cerurile să aibă grijă de noi.
– Veera! Jorrus! exclamă Falconi.
– Da, domnule?
– Încă nimic de la Gregorovich?
– Nimic.
– E bruiat?
– Nu, e izolat.
– O să înnebunească, spuse Hwa-jung.
– Bine, putem să ne folosim de asta, spuse Falconi, apoi îi
strânse pe toți laolaltă. Bun, o să mergem prin pasajul principal. Dacă
apare cineva, rupeți rândurile și ascundeți-vă. Nu-i lăsați să vă ia
ostatici. Kira, tu va trebui să te ocupi de toate obstacolele. Niciunul
dintre noi nu avem arme.
– Vorbește în numele tău, spuse Sparrow, care ridică mâna
dreaptă, în care cuțitul strălucea ca o bucată de sticlă.
Kira arătă spre soldații căzuți.
– Cum rămâne cu...
– Nu sunt bune, spuse Falconi. Sunt blocate. Civilii nu pot să
folosească armele CMU. Nu fără autorizare. Destul cu vorbăria. Hai
să...
Cu o bufnitură puternică, ușile etanșe se închiseră în jurul
intersecției, blocând coridorul în toate părțile, mai puțin în direcția din
care venise Kira. Acolo, auzi zgomotul puternic al armurilor care se
apropiau, iar apoi apărură în jur de douăzeci de pușcași marini, cu arme
și tunuri. Un nor mic de drone, ca niște viespi, îi acompania.
– Stați! Nu mișcați! strigă o voce amplificată.

5.

Kira și ceilalți, inclusiv Meduza, se retraseră pe holul care ducea

spre bioizolare și se ascunseră după tocurile ușii.
Vocea se auzi din nou.
– Navárez, știm că încerci să salvezi Meduza. Soldatul Larrett
ne-a spus tot.
Kira bănui să Larrett era soldatul cu care vorbise în afara celulei
sale explodate.
– Nemernicul, murmură ea.
– Dacă nu aveți alte idei, am rămas fără noroc, spuse Falconi, cu
o expresie sumbră.
Apoi Stahl se auzi în difuzoarele încorporate în tavanul
strălucitor, destul de tare încât să se audă peste zgomotul alarmelor.
– Kira, nu vrei să faci asta. Lupta nu o să ajute pe nimeni, cu atât
mai puțin pe voi. Predați-vă, spuneți-i Meduzei să se întoarcă în celulă
și nimeni nu trebuie să...
Puntea se zgudui și se roti din nou sub ei.
Kira nu ezită. Trebuia să facă ceva.
Sări pe coridor și trimise niște săgeți din piept și din picioare.
Acestea erau ațintite în față și în jos și străpunseră puntea mai multe
locuri.
„Nu-ți pierde controlul. Nu...”
Urechile îi țiuiră când un glonț îi trecu pe lângă cap și simți ceva
ca niște pumni în coaste, direct deasupra inimii. Apoi trase săgețile spre
ea, sfâșiind bucăți mari din punte.
La ordinul ei, Lamă Delicată izbi bucățile de punte împreună,
aranjându-le în așa fel încât să formeze în dreptul ei un scut. Găuri de
mărimea unui deget, fierbinți în jurul marginilor și scăpărând metal
topit, presărau scutul în timp ce zgomotul fasciculelor de laser răsunau
de-a lungul coridorului.
Kira făcu un pas în față, iar Lamă Delicată mișcă scutul odată cu
ea. Când făcu asta, se întinse și mai departe folosind costumul și apucă
și alte bucăți din podea, adăugându-le barierei, făcând-o mai, lată și mai
groasă.
– Veniți cu mine! strigă ea, iar echipajul și Meduza o luară în
urma ei.
– Suntem fix în spatele tău! spuse Falconi.
Gloanțe zburau deasupra capetelor lor, apoi o explozie zgudui
scutul, iar Kira simți impactul în tot corpul ei.
– Grenadă! strigă Sparrow.
[[Itari aici: Pot să te ajut, Idealis?]]
[[Kira aici: Nu omorî pe nimeni dacă poți să eviți asta și nu te
așeza în fața mea.]]
Două drone apărură la marginea scutului. Kira le distruse cu
două împunsături rapide și continuă să înainteze. Podeaua era un
amestec haotic de grinzi răsucite și de țevi expuse. Era dificil să-și
mențină echilibrul.
– Du-ne la terminal! zise Falconi.
Kira încuviință, abia reușind să fie atentă. Deși nu vedea ce era
în fața ei, continuă să se folosească de costum ca să apuce bucăți de
podea, panouri de pe perete, bănci și tot ce putea folosi pentru protecție.
Nu știa câtă greutate mai putea mișca sau susține costumul, dar era
hotărâtă să afle.
O altă grenadă lovi scutul. Pe aceea abia dacă o simți.
Mai multe dintre tentaculele costumului simțiră ceva lung, neted
și cald (foarte cald, chiar fierbinte. Dacă l-ar fi atins cu pielea goală,
bănuia că i-ar fi lăsat o gaură prin trup): unul dintre tunurile cu laser. Îl
adăugă și pe el la grămadă, rupând arma din podea și așezând-o m locul
dintre două bănci.
– Vin și mai multe drone! strigă Vishal.
Înainte ca acesta să termine de vorbit, Kira creă o rețea de spițe
și de tije (unele din metal, altele chiar din materialul costumului) între
scut, tavan și pereții mai îndepărtați. În mai multe locuri, simți și auzi
dronele lovindu-se de barieră.
Tresări când grenadele făcură o gaură în rețea.
– Thule! exclamă Falconi.
Dronele se îndreptară spre gaură. Una dintre ele trecu prin ea, iar
Itari o doborî cu o lovitură a tentaculelor. Înainte ca restul să apuce să
treacă și înainte ca dronele să găsească un unghi care să le permită să
tragă în echipaj, Kira prinse mașinăriile din aer, ca o broască la
vânătoare de muște, și le zdrobi pe toate.
Simți cum costumul se mări, întărindu-se cu metal, carbon și
orice mai avea nevoie din structura stației. Brațele ei păreau mai groase,
la fel și picioarele, iar o senzație de putere curgea prin ea. Simțea că ar
fi putut să își facă loc și prin piatră.
Focurile de armă se potoliră când soldații din fața ei încetară
focul și începură să alerge pe coridor, pașii lor greoi răsunând într-un
ritm rapid.
 Kira rânji. Deci își dăduseră seama că era inutil să lupte. Bine.
Acum, voia să îi ducă pe toți în siguranță pe Wallfish, apoi...
Auzi, fără să vadă, cum ușa etanșă din fața lor se închidea. Apoi
cea de dincolo de ea și tot așa de-a lungul coridorului.
– La naiba! spuse Nielsen. Ne-au încuiat aici.
– Stați cu mine! spuse Kira, care continuă să înainteze până când
simți că scutul i se lovi de ușa etanșă.
Aceasta era prea mare și prea grea ca să fie tăiată într-o perioadă
rezonabilă de timp, dar cadrul din jurul ei nu era la fel. Ei și Lamei
Delicate le luă numai câteva minute să facă ușa să cedeze și să se
prăbușească cu un zgomot asurzitor pe podea.
Peste zece metri, următoarea ușă le bloca înaintarea. Kira repetă
procedura, iar a doua ușă avu soarta primei uși. Apoi urmară a treia... și
a patra.
Toate ușile din față păreau să fie închise. Asta nu îi oprea, dar o
încetinea pe Kira.
– CMU încearcă să tragă de timp, îi spuse Falconi.
– Pun pariu că ne pregătesc un comitet de întâmpinare minunat
la terminal, mormăi Kira.
Un șuierat puternic se auzi în apropierea pereților. Părul de la
ceafă i se ridică de îngrijorare. Aerul era pompat în exterior sau
înăuntru?
– Gaz! strigă Falconi, și își trase gulerul cămășii peste gură și
nas.
Ceilalți făcură la fel. Materialul se mulă pe fețele lor, formând
filtre strâmte. Entropiștii făcură niște gesturi tainice cu mâinile, iar
liniile tatuajelor le alunecară peste față, formând o membrană subțire, ca
din hârtie, care le acoperea gurile și nasurile.
Kira era impresionată. Foloseau nanotehnologie de cel mai înalt
nivel.
Își dădu seama că erau aproape de clipa în care intrau în ultima
secțiune a culoarului, cea adiacentă terminalului, unde o ploaie
puternică de gloanțe, de fascicule de lasere, de proiectile și de
explozibili loviră bariera pe care o construise. Impactul o făcu să se dea
înapoi, dar își propti umărul în scut și continuă să înainteze.
Când străbătuseră cam o treime din culoar, Falconi o bătu pe
umăr și spuse:
– Dreapta! Ia-o la dreapta! și îi făcu semn.
Când Kira o luă în acea direcție, țevile de sub picioare se
zguduiră și auzi un sunet ca o avalanșă când pușcașii marini atacară.
Cu mai puțin de o secundă ca să se pregătească, rupse mai multe
dintre grinzile punții, ca să susțină partea din spate a scutului și să îl
oprească să alunece în spate.
– Pregătiți-vă! strigă ea.
Oricât de gros ar fi fost, scutul se îndoi și cedă când trupele
intrară în el cu armura. Urmă un scârțâit groaznic când soldații începură
să rupă bucăți din scut.
– Bine, spuse Kira.
Îndemnă sute de fibre, ca niște fire de păr, prin scut, prin toate
micile fisuri și cotloane și crăpături ascunse până când acestea găsiră
carapacea netedă a armurii soldaților. Apoi făcu exact ce făcuse și
înainte. Trimise fibre spre încheieturi și între straturile armurii și tăie
fiecare fir și cablu de răcire pe care le putea găsi, oprindu-se numai
când simțea atingerea pielii supraîncălzite.
Era un efort să se oprească, dar Lamă Delicată o asculta și
respecta limitele cărnii. Încrederea în sine îi crescu. De cealaltă parte a
scutului, scârțâitul se opri, iar soldații se prăbușiră cu un zgomot demn
de niște titani.
– I-ai ucis? întrebă Nielsen, vocea ei părând prea ascuțită în
tăcerea subită.
Kira își linse buzele.
– Nu.
Era ciudat să vorbească. Scutul părea să ocupe o parte mai mare
din ea decât propriul ei corp. Simțea fiecare centimetru pătrat al
barierei. Cantitatea de informații era copleșitoare. Experiența era oare
similară cu situația în care se aflau mințile navelor?
Se pregătea să se detașeze de scut când se auziră și alți pași în
celălalt capăt al culoarului. Înainte să poată Kira să reacționeze,
luminile pâlpâiră și se stinseră, cu excepția celor de urgență, aflate de-a
lungul podelei, iar puntea se încreți ca un val, făcându-i pe toți, cu
excepția Kirei și a lui Itari, să se împiedice și să cadă.
O bubuitură industrială, de metal care se prăbușește, răsună pe
coridor și o săgeată neagră, un fragment dintr-un înveliș al navei,
străpunse puntea în partea de sus a holului. Răsunară alarmele de
presiune și printr-o deschizătură dintr-o parte a navei invadatoare
începură să iasă zeci de Coșmaruri.
Zgomotul puternic al armelor umplu aerul, laolaltă cu sunetul
electric al laserelor, când soldații nou-sosiți îi înfruntară pe invadatorii
grotești.
– Shi-bal! strigă Hwa-jung.
Kira țipă și trase scutul în față, brăzdând spațiul dincolo de
greutatea fără vlagă a trupelor pe care le imobilizase. Dacă acele
Coșmaruri își dădeau seama cine și ce erau ei, aveau să se năpustească
toate asupra ei. Kira pe jumătate sălta, pe jumătate mergea, cu scutul
întins în față, dar se opri și îi adăugă și mai mult material, singura ei
preocupare fiind ca ei să scape.
Se întoarse, răsucind scutul în jurul lui Falconi și al celorlalți,
astfel încât spatele ei era spre ieșirea de pe coridor și spre terminalul
aflat dincolo de aceasta. Apoi se retrase, pas cu pas, până când
marginile scutului se loviră de peretele aflat lângă ușă.
Mișcându-se rapid, trase scutul spre ea, aruncându-l cu putere
peste ușă. Îl fixă în podea, în tavan și în pereți cu alte bucăți de metal.
Astfel, singurul mod practic prin care ar fi putut fi îndepărtat era prin
tăiere.
Falconi o bătu pe umăr.
– Lasă-l acolo! strigă el.
 O bubuitură răsună prin terminal când o grenadă explodă de
cealaltă parte a barierei. Pușcașii marini începură să lovească scutul,
producând un zgomot înăbușit. Scutul avea să reziste, dar nu pentru
mult timp.
Kira scoase costumul din material și, când făcu asta, se simți
diminuată, redusă la mărimea ei normală.
Se învârti și văzu că toți ceilalți deja traversaseră terminalul și
forțau ușile unei mașini maglev. Din tavan răsună vocea unui bărbat:
– Aici Udo Grammaticus, șef al acestei stații. Nu vă mai
împotriviți și vă garantez că nu veți fi răniți. Acesta este ultimul vostru
avertisment. Sunt douăzeci de soldați în armură în dreptul...
Bărbatul continuă să vorbească, dar Kira nu îl mai asculta.
Alergă spre mașină, iar Falconi întrebă:
– Putem s-o folosim?
– În afară de lumini, tot curentul a fost întrerupt, răspunse
Hwa-jung.
– Deci nu putem să plecăm? întrebă Nielsen.
Hwa-jung mormăi.
– Nu așa. Mașina nu o să funcționeze.
– Trebuie să existe un alt mod prin care să ajungem pe inelul de
andocare, spuse Vishal.
– Cum? întrebă Sparrow. Ne mișcăm mult prea repede ca să
sărim acolo, pur și simplu. Poate Kira sau Meduza ar supraviețui, dar
noi, restul, ne-am transforma într-o baltă de sânge. Am ajuns într-un
punct mort.
În exteriorul scutului se auzeau în continuare focuri de armă.
Niște bubuituri surde, care deveniseră rafale controlate, în timp ce
soldații se luptau cu Coșmarurile. Sau, cel puțin, asta presupunea Kira
că se întâmpla.
– Da, mulțumesc, zise Falconi pe un ton sec; se întoarse apoi
spre Hwa-jung: Tu ești inginer. Ai vreo idee? Apoi se uită la entropiști:
Dar voi?
 Veera și Jorrus întinseră mâinile, într-un gest de neajutorare.
– Mecanica...
– ...nu e specialitatea noastră.
– Nu-mi spuneți asta. Trebuie să existe un mod de a ajunge de
aici acolo fără să fim uciși.
Hwa-jung se încruntă.
– Bineînțeles că e, dacă am avea destul timp și materiale.
O altă explozie răsună pe coridor.
– Nu avem noi așa un noroc, spuse Falconi. Haideți, orice. Nu
contează cât e de absurd. Fii creativă, domnișoară Song. De asta te-am
angajat.
Hwa-jung se încruntă și mai mult și, pentru o clipă, tăcu. Apoi
bombăni:
– Aigoo, și se duse la mașină.
Își trecu mâinile peste podea, lovind-o în anumite locuri. Apoi îi
făcu semn Kirei și spuse:
– Aici. Deschide podeaua aici, spuse ea și trasă un pătrat pe
podea. Ai grijă. Scoate doar stratul superior. Nu strica nimic din ce e
dedesubt.
– Am înțeles.
Kira trasă din nou pătratul cu degetul ei arătător, iar vârful
unghiei ei zgârie materialul gri. Repetă mișcarea, cu mai multă
presiune, și o lamă subțire, ca de diamant, se extinse din deget și tăie
prin primul centimetru de material. Apoi apucă pătratul, conec– tându-l
cu palma ei, ca și cum ar fi avut pernițe adezive, și îl trase,
îndepărtându-l de restul podelei, ca și cum ar fi tăiat o bucată de-a
lungul unor linii prestabilite.
Hwa-jung se lăsă în mâini și în genunchi în timp ce se uită în
gaură, studiind firele și echipamentul aflat înăuntru. Kira nu știa pentru
ce erau, dar Hwa-jung părea să înțeleagă la ce se uita.
Zgomotul se intensifică, iar Kira se uită la scut. Începea să se
îndoaie înăuntru. Încă un minut și urma să fie nevoită să îl întărească.
 Hwa-jung scoase un sunet, apoi se ridică.
– Pot să mișc mașina, dar am nevoie de o sursă de energie.
– Nu poți să... începu Falconi să spună.
– Nu, zise Hwa-jung. Fără curent, e o piatră inutilă. Nu pot să
fac nimic cu ea.
Kira se uită la Meduză.
[[Kira aici: Poți să repari mașinăria asta?]]
[[Itari aici: Nu am sursa de energie care ar funcționa.]]
– Cum rămâne cu armura? întrebă Nielsen. Ar putea fi de folos?
Hwa-jung clătină din cap.
– Destulă putere, da, dar nu ar fi compatibilă.
– Poți să folosești tunul cu lasere? întrebă Kira.
Hwa-jung ezită, apoi încuviință.
– Poate. Dacă acumulatorii pot fi setați la...
Kira nu mai așteptă să audă și restul. Ieși din mașină și se grăbi
spre bariera improvizată. Când ajunse la ea, bufniturile se opriră, lucru
care o îngrijoră, dar nu avea de gând să se plângă.
Extinse costumul în zeci de tentacule, se înrădăcină printre
rămășițe și căută tunul pe care îl îngropase odată cu scutul. Îl găsi în
scurt timp: o bucată netedă și dură de metal, care încă mai era caldă
după ce fusese folosită. Kira se mișcă pe cât de repede putu. Se aplecă
și apăsă pe diverse părți ale scutului până când creă un tunel destul de
mare încât să tragă tunul prin el, toate astea în timp ce menținea
integritatea structurală a scutului, păstrând solidă partea din față a
acestuia.
– Mai repede, te rog! spuse Falconi.
– Ce crezi că fac? strigă ea.
Tunul se eliberă, iar Kira îl luă cu mâna. Ținându-l de parcă ar fi
fost o bombă activă, se grăbi înapoi în mașină și îi dădu arma lui
Hwa-jung.
Sparrow bătea cuțitul ca de sticlă de coapsă în timp ce se uita în
jur. Apoi o apucă pe Kira de braț și o trase la câțiva metri distanță.
 – Ce e? întrebă Kira.
Pe un ton jos, plin de tensiune, Sparrow spuse:
– Nemernicii ăia vor folosi explozibili ca să intre prin tavan sau
prin pereți. Îți garantez. Ai face bine să improvizezi un fel de
fortificație, altfel suntem terminați.
– Acum mă ocup de asta.
Sparrow încuviință și se întoarse la mașină, unde Vishal o ajuta
pe Hwa-jung să demonteze tunul.
– Toată lumea să se dea în spate! spuse Kira.
Apoi se întoarse spre terminal și, ca și pe culoar, trimise în față
zeci de fire din Lamă Delicată, lăsând-o să facă tot ce trebuia. Un
vacarm asurzitor o copleși când xeno începu să demonteze podeaua,
pereții și tavanul.
Trase bucățile mai aproape și, cât de repede putu, începu să le
asambleze într-un soi de dom al cărui centru era situat peste portul de
andocare al mașinii. Când bucățile se așezară la locul lor, Kira avu din
nou senzația de autoextindere. Era îmbătătoare. Nu avea încredere în
acel sentiment - nici în ea, nici în Lamă Delicată -, dar ispita de a
experimenta tot mai mult era seducătoare, iar ușurința cu care ea și xeno
lucrau împreună îi întărea încrederea.
Probabil că unul dintre panourile pe care le folosise conținea un
difuzor, deoarece auzi zgomot de fond, apoi vocea șefului de stație se
întrerupse.
Metru cu metru, dezmembră terminalul, expunând scheletul de
bază al lui Orsted, format din grinzi întrepătrunse, tratate împotriva
eroziunii și punctate cu găuri, care să reducă din greutate.
La scurt timp, nu mai putea vedea decât interiorul domului, și
tot adăuga la scut. Întunericul îi învălui și Vishal spuse, din mașină:
– Nu ne ușurezi situația, domnișoară Navárez!
– Ori asta, ori vom fi împușcați! strigă ea.
O explozie zgudui terminalul.
– E momentul să plecăm, spuse Falconi.
 – Mă ocup de asta, zise Hwa-jung.
Kira se extinse tot mai departe, împingându-și limitele și
descoperind că putea ajunge și mai departe. Faptul că avea conștiința
slăbită, răspândită pe o zonă din ce în ce mai mare, și cantitatea de efort
deveni dezorientantă: presiune și zgârieturi aici, țevi acolo, fire
deasupra și dedesubt, furnicături de la descărcările electrice, căldură și
frig și mii de impresii diferite dinspre o mie de puncte diferite aflate
de-a lungul Lamei Delicate, toate zvârcolindu-se, schimbându-se,
extinzându-se și inudând-o cu și mai multe senzații.
Era prea mult. Nu putea supraveghea tot. Nu mai putea rezista.
În anumite locuri, supravegherea ei dădu greș, iar acolo Lamă Delicată
acționă pe cont propriu, mișcându-se tot înainte cu intenții fatale. Kira
simți cum mintea i se fragmentă când încercă mai întâi să se
concentreze pe un loc, apoi pe un altul, apoi pe un altul, de fiecare
aducând costumul înapoi. Totuși, în timp ce era ocupată, continua să
mișune altundeva, crescând... construind... devenind.
Se îneca, dispărând în existența extinsă a Lamei Delicate. Panica
se declanșă în ea, însă scânteia era prea fragilă ca să controleze
costumul.
O senzație de plăcere emană dinspre Lamă Delicată, care era, în
sfârșit, lăsat să își urmeze scopul. Kira avu străfulgerări dinspre ea...
câmpuri galbene cu flori care cântau... amintiri care... o excrescență ca
un copac, cu solzi din metal în loc de scoarță... o dezorientau și mai
mult, până când îi era aproape... un grup de creaturi lungi, blănoase,
care săreau spre ea dintre mandibule... imposibil să se concentreze.
Într-o clipă scurtă de luciditate, Kira fu lovită de oroarea
situației. Ce făcuse?
Cu urechi care nu erau ale ei, auzi un zgomot ca însăși pieirea:
pașii măsurați ai soldaților înarmați care mărșăluiau în partea exterioară
a terminalului. Disconfortul, ascuțit și pătrunzător, deranjă mai multe
fire apucătoare. Uimită, e se retrase.
Aveau să o atace?
 Pereții, grinzile și stâlpii de susținere se prăbușiră sub
strânsoarea ei în timp ce dărâmară stația în jurul scutului. Puntea se
fărâmă, dar nu conta. Nu conta decât să găsească și mai multe
materiale: metale, minerale, mai mult, mai mult, mai mult. O foame se
formă înăuntrul ei, o foame de neostoit, care ar fi înghițit lumea.
– Kira!
Vocea răsuna de parcă ar fi venit de la capătul unui tunel.
Oricine ar fi fost, ea nu îl recunoscu. Sau poate că nu voia asta. Existau
lucruri mult mai importante de care să se ocupe.
– Kira!
Când îndepărtă ceva, simți mâini care trăgeau și scuturau.
Evident însă că nimic nu o putea mișca din locul ei: fibrele erau prea
puternice.
– Kira!
Durerea o străpunse prin față, dar era atât de neînsemnată și de
distantă, încât putea fi ignorată cu ușurință. Durerea apăru din nou.
Apoi a treia oară.
Furie se formă într-o parte din ea. Se uită înspre interior, din
fiecare direcție, cu ochi aflați deasupra și dedesubt și cu ochi făcuți în
continuare din carne și, cu ei, observă un bărbat care stătea lângă ea.
Avea fața roșie și țipa.
O lovea peste față.
Șocul fu destul cât să îi limpezească mintea Kirei. Icni, iar
Falconi strigă:
– Revino-ți! O să ne omori pe toți!
Kira simți cum aluneca deja în mlaștina Lamei Delicate.
– Lovește-mă din nou.
Falconi ezită, apoi făcu asta. Kira văzu roșu în fața ochilor, dar
înțepătura aprinsă de pe obraz îi dădu ceva în afara Lamei Delicate pe
care să se concentreze și care să o ajute să se echilibreze. Era o
adevărată bătălie să strângă diferitele părți ale minții ei, să le aducă
laolaltă, de parcă ar fi încercat să se elibereze dintr-o piscină plină de
mâini agățătoare, câte una pentru fiecare fibră a costumului și fiecare
ciudat de puternică.
Teama îi dădu Kirei motivația de care avea nevoie. Pulsul i-o
luă razna până când ajunse pe punctul de a leșina. Dar nu o făcu, iar cu
fiecare moment care trecea, reușea să se retragă în ea însăși. În același
timp, îl chemă pe Lamă Delicată din pereții înconjurători și camerele
stației. Inițial, acesta i se împotrivi. Nu dorea să-și abandoneze proiectul
măreț și să renunțe la ce realizase deja. Însă, într-un final, o ascultă.
Lamă Delicată se retrase, contractându-se și restrângându-se în timp ce
se întorcea la forma corpului ei. Era chiar mai mult din ea decât avea
Kira nevoie, iar la acel gând, bucăți din materialul costumului se uscară
și se transformară în praf, fără să lase nimic util în urmă.
Falconi dădu să-și ridice mâna din nou.
– Stai, spuse Kira, iar el o ascultă.
Auzul îi revenise la normal. Observă șuieratul aerului care scăpa
prin spărturi și alarmele de presiune care se auzeau în depărtare,
acoperind celelalte alarme.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Falconi.
Kira clătină din cap. Nu se simțea încă întreagă.
– Ai făcut o gaură în cală. Aproape că ne-ai aruncat în spațiu.
Kira se uită în sus și tresări când văzu o bucată subțire și
întunecată de spațiu, care se putea vedea prin tavanul distrus și prin
numeroasele punți sfărâmate. Stelele se învârteau dincolo de
deschizătură, un caleidoscop nebun de constelații, amețitoare prin viteza
lor.
– Mi-am pierdut controlul. Îmi pare rău.
Kira tuși. Ceva se prinse de partea exterioară a domului.
– Hwa-jung! strigă el. Trebuie să plecăm de aici. Vorbesc
serios!
– Aigoo! Nu mă mai bate la cap!
Falconi se întoarse din nou spre Kira.
– Ești bine? Ești în stare să te miști?
 – Cred că da.
Prezența intruzivă a Lamei Delicate încă se agita în mintea ei,
dar senzația ei de identitate se ținea tare pe poziții.
Dinspre sursa zgomotului, Kira auzi niște sunete ca de scuipat,
ca de hâsâit, asemănătoare celor făcute de flacăra unei torțe pe benzină.
Un punct din interiorul domului începu să lucească în roșu, apoi în
galben, apoi, aproape imediat, Kira simți cum temperatura creștea.
– Ce e asta? întrebă Nielsen.
– La naiba! spuse Sparrow. Nemernicii folosesc o lance termică.
– Căldura o să ne omoare! spuse Vishal.
– Toată lumea în mașină! zise Falconi.
– Pot să-i opresc, rosti Kira, deși gândul o umplu din nou cu
teamă.
Atât timp cât își concentra eforturile asupra unei singure zone și
nu îl lăsa pe Lamă Delicată să scape de sub control... Chiar în timp ce
vorbea, începu să distrugă podeaua domului și să lipească bucăți pe
zonele strălucitoare și fierbinți. Fum ieși din unele secțiuni ale
materialului, pe măsură ce acestea deveneau roșii și se înmuiau.
– Lasă asta! Trebuie să plecăm! strigă Falconi.
– Închideți ușile. O să câștig ceva timp.
– Termină cu prostiile și treci în mașină! E un ordin!
[[Itari aici: Idealis, trebuie să plecăm.]]
Meduza era deja înghesuită în partea din față a mașinii, cu
tentaculele într-o parte și în alta.
– Nu, pot să le fac față. Să-mi spui când...
Falconi o prinse de umeri și o întoarse spre el.
– Acum! Nu las pe nimeni în urmă. Haide!
În lumina puternică, ochii lui albaștri păreau aprinși ca niște
sori. În acel moment, Kira se opri. Eliberă domul și îl lăsă pe bărbat să o
tragă în mașină. Sparrow și Nielsen închiseră ușa și o blocară.
– Încerci să te sinucizi? mormăi Falconi în urechea Kirei. Nu
ești invincibilă.
 – Da, dar...
– Termină. Hwa-jung, putem să plecăm?
– Aproape, căpitane. Aproape...
În afara mașinii, un jet de metal fierbinte erupse din centrul
punctului strălucitor, în timp ce lancea își făcea loc prin grosimea
domului. Jetul începu să se îndrepte în jos, tăind ușor o parte a
deschizăturii de mărimea unui soldat.
– Nu vă uitați la ea! spuse Sparrow. E prea luminoasă! O să vă
ardă retinele.
– Hwa-jung...
– Gata! spuse Hwa-jung.
Kira și ceilalți se întoarseră spre ea. Tunul fusese făcut bucăți
între picioarele ei. Acumulatorul electric fusese dezasamblat și câteva
fire care ieșeau din el duceau spre caroseria mașinii maglev.
– Ascultați-mă, spuse Hwa-jung, care atinse acumulatorul. Ăsta
e stricat. Când îl aprind, e posibil să se topească și să explodeze.
– O să ne asumăm acest risc, spuse Falconi.
– Asta nu e tot.
– Nu e chiar momentul potrivit pentru un discurs.
– Ascultați-mă! Aish! Ochii lui Hwa-jung străluciră cu
intensitatea lancei termice. Am putut să o lipesc. Chestia asta o să ne
ridice, dar atât. Nu pot să accesez controlul direcției. Nu o să ne ducă în
față, nici în spate.
– Atunci, cum... încercă să spună Nielsen.
– Kira, poți să faci așa: rupe scaunele și sparge geamurile, acolo
și acolo. Hwa-jung arătă într-o parte și în alta a mașinii. Când activez
circuitul, o să folosești costumul ca să ne tragi în față și o să ajungem în
tubul principal. Superacumulatorii nu au destulă energie decât cât să ne
țină suspendați timp de 43 de secunde. O să avem în jur de 250 de
kilometri pe oră față de inelul de andocare. Trebuie să reducem cât mai
mult viteza înainte să ne prăbușim. Asta facem scoțând scaunele pe
geamuri și împingându-le în pereții tubului. Vor funcționa ca frâne. Ați
înțeles?
Kira încuviință, împreună cu toți ceilalți. Afară, fântâna de metal
topit dispăru când lancea termică ajunse la podea. Apoi reapăru în
vârful inciziei și începu să facă o tăietură orizontală.
– Va trebui să împingeți cu foarte multă putere, spuse Hwa-jung.
Cât de tare puteți. Altfel, prăbușirea o să ne omoare.
Kira apucă scaunul de lângă ea și îl scoase din locul său, cu un
zgomot gol. Următoarele trei scaune produseră sunete similare. Cu un
schimb rapid de mirosuri, Kira îi explică lui Itari ce făceau, iar Meduza
apucă și ea niște scaune cu membrele sale răsucite.
– Ăsta e un plan nebunesc, Unni, spuse Sparrow.
Hwa-jung mormăi.
– O să funcționeze, o să vezi.
– Aveți grijă la ochi, spuse Kira.
Apoi folosi Lama Delicată și sparse geamurile din ambele părți
ale mașinii.
Un val puternic de căldură îi copleși din interiorul domului.
Falconi, Nielsen, Vishal și entropiștii se lăsară la podea, iar Falconi
strigă:
– Să fie al naibii!
Lancea termică începu o a doua tăietură în jos.
– Pregătiți-vă, spuse Hwa-jung. Contact în trei, doi, unu.
Podeaua se ridică vreo câțiva centimetri sub Kira. Se legănă
ușor, apoi se stabiliză. Kira își ridică brațele și, din degete, lansă câteva
fire prin ferestrele sparte și spre pereții de afară. Xeno îi înțelese intenția
și firele se lipiră, ca ițele mătăsii unui păianjen. Apoi trase.
Mașina era grea, dar aluneca înainte, aparent fără frecare. Cu un
sunet vag, trecu prin sigiliul de la capătul stației, apoi se înclină în jos și
înaintă în întuneric, prin tub.
Vântul șuiera pe lângă ei. Dacă nu ar fi avut masca, Kirei i -ar fi
fost greu să vadă sau să audă din cauza curentului puternic de aer.
Era și rece, cu toate că, din cauza costumului, nu era sigură
exact cât de frig era. Ridică unul dintre scaunele rupte și îl scoase pe cea
mai apropiată fereastră. Un scârțâit groaznic înfruntă vântul, iar scântei
asemănătoare cozii unei comete ieșiră de-a lungul interiorului tubului.
Impactul aproape că îi smulse scaunul din mâini, chiar și cu ajutorul
Lamei Delicate, dar strânse din dinți și ținu scaunul cu mai multă
putere.
În fața ei, Itari făcu același lucru. În spatele său, era conștientă
că toți ceilalți se legănau în picioare. Scârțâitul se înrăutăți când
Nielsen, Falconi, Vishal, Sparrow și entropiștii apăsară și ei propriile
scaune de pereții tubului. Mașina se clătină și bufni ca un pickhammer.
Kira încercă să numere secundele, dar zgomotul era prea
puternic, iar curentul prea amețitor. Părea că, în ciuda eforturilor lor, nu
încetineau. Kira apăsă și mai tare în scaunul ei, care i se zmuci în mâini
de parcă ar fi fost viu.
Tubul deja distrusese picioarele scaunului și jumătate din
șezutul acestuia. În curând, urma să nu mai rămână nimic din el.
Încet, mult prea lent, Kira simți că devine tot mai ușoară, iar
tălpile începură să i se ridice de la podea. Se stabiliză cu ajutorul
costumului, apoi eliberă fire care îi fixară și pe ceilalți, ca să poată să
continue să acționeze asupra propriilor scaune, și să nu plutească din
mașină.
Scârțâitul scăzu în intensitate, iar trombele de scântei deveniră
mai scurte și mai groase, devenind în curând spirale și curbe care
închipuiau tipare elaborate.
Kira tocmai își spunea că reușiseră când electromagneții
pierdură contactul cu sursa de energie.
Mașina se lovi cu putere de șina exterioară, cu un zgomot care
acoperi cu totul scârțâitul scaunelor. Capsula săltă, iar tavanul se
încovoie și se rupse de parcă ar fi fost o bomboană gumată, întinsă la
maximum. Itari zbură prin parbriz, tentaculele fluturându-i în toate
direcțiile, iar din spatele mașinii se declanșă un fulger de electricitate,
strălucitor, iar fumul învălui mașina maglev.
 Cu un vaiet prelung, se opriră.

6.

Stomacul Kirei se întoarse pe dos când senzația de greutate

dispăru, dar, de data asta, greața nu o copleși. Era perfect. Era ultimul
lucru de care voia să se ocupe în acel moment. Explozii, lănci termice și
accidente cu mașini maglev... Avusese parte de destule evenimente
pentru o singură zi. Cu sau fără costum, își simțea trupul plin de lovituri
și răni.
„Itari!” Oare Meduza mai era în viață? Fără ea, tot ce făceau nu
ar fi avut niciun rost.
Mișcându-se ca și cum ar fi avut convulsii, chiar și în gravitație
zero, dădu drumul mașinii și echipajului. Falconi sângera de la o
tăietură la tâmplă. Își frecă rana cu podul palmei și întrebă:
– Toată lumea e bine?
– Cred că am pierdut câțiva ani din viață, dar da, mormăi Vishal.
– Mda, zise Sparrow. La fel și eu.
Nielsen își îndepărtă câteva bucăți de sticlă din păr,
trimițându-le plutind prin parbrizul distrus, ca un mic nor de fire de praf
din cristal.
– Sunt puțin răvășită, căpitane.
– Și noi, rostiră Veera și Jorrus.
Bărbatul entropist avea niște zgârieturi peste coapse, care păreau
dureroase, dar nu grave.
Kira se trase spre partea din față a mașinii distruse și se uită
afară. Îl văzu pe Itari la câțiva metri în fața lor, ținându-se de o bară din
cală. Sânge portocaliu ieșea dintr-o rană urâtă aflată aproape de baza
uneia dintre tentaculele mai mari ale Meduzei.
[[Kira aici: Ești bine? Poți să te miști?]]
[[Itari aici: Nu-ți face griji pentru mine, Idealis. Forma asta
poate să suporte foarte multe.]]
În timp ce vorbea, unul dintre brațele osoase ale Meduzei se
întinse din carapacea sa și, spre șocul Kirei, începu să taie cu cleștele
tentaculul rănit.
– Ce naiba?! exclamă Sparrow, care ajunse alături de Kira.
Cu o viteză incredibilă, extraterestrul își tăie tentaculul și îl lăsă
să plutească în aer, abandonat într-un nor de pete portocalii. În ciuda
mărimii ciotului rămas pe carapacea lui Itari, sângerarea Meduzei se
oprise deja.
Hwa-jung tuși și înotă afară din norul de fum, părând o navă
care se ridica din adâncurile unei ape uleioase. Se prinse de un mâner și
arătă în față.
– Următoarea stație e tot înainte.
Kira ieși prima, folosindu-și costumul ca să dea la o parte
rămășițele parbrizului. Apoi ieși din mașină și, unul câte unul, și ceilalți
ieșiră dintre dărâmături. Hwa-jung rămase ultima. Abia încăpu prin
cadru, dar, cu puțin efort, reuși.
Folosind mânerele de pe pereți, se târâră de-a lungul interiorului
tubului negru, până când luminile pâlpâiră la numai câțiva metri în fața
lor.
Cu o senzație de ușurare, Kira se îndreptă spre ele.
În timp ce pluteau deasupra stației, niște uși automate din perete
se deschiseră și îi lăsară să plutească în vestibulul aflat pe cealaltă parte.
Apoi se opriră să se regrupeze și să verifice unde se aflau.
– Unde suntem? întrebă Kira.
Aceasta observă că Vishal avea o tăietură urâtă pe antebrațul
drept și că ambele mâini ale lui Hwa-jung erau arse. Durerea probabil
că era îngrozitoare, dar femeia mecanic o ascundea bine.
– Suntem cu o oprire dincolo de locul în care trebuie să fim, zise
Nielsen și arătă în jos, spre inelul rotativ, acum nemișcat.
Cu ea în frunte, grupul o luă pe holurile abandonate ale inelului
de andocare al lui Orsted.
Din când în când, întâlneau roboți: unii își încărcau bateriile în
prizele din pereți, alții se plimbau pe șine, alții scoteau jeturi de aer
comprimat, ocupați cu multitudinea de sarcini necesare pentru
funcționarea stației. Niciuna dintre mașinării nu păru să îi bage în
seamă, dar Kira știa că fiecare dintre ele le înregistra prezența și
acțiunile.
Docurile exterioare erau pline cu obiecte industriale grele. Erau
rafinării mobile care, chiar și în timpul atacului Coșmarurilor, încă
funcționau, continuându-și operațiunile. Stații de procesare a
combustibilului, unde apa era decompusă în elementele sale de bază.
Unități de depozitare pline cu materiale utile. Și, bineînțeles, șirurile
imense de fabrici în gravitație zero, unde totul, de la medicamente la
arme, era produs în cantități suficiente nu numai pentru a satisface
nevoile populației de pe Orsted, ci și a flotei extinse a CMUN.
Așa, lipsite de activitate, regiunile inferioare ale stației îi dădeau
Kirei fiori. Chiar și acolo, alarmele continuau să răsune, iar săgeți
strălucitoare (mai mici și mai slabe decât cele din partea principală a
stației) arătau în ce direcție se aflau cele mai apropiate adăposturi pentru
furtună. Însă niciun adăpost nu o putea ajuta pe Kira acum.
Înțelesese și acceptase asta. Singura certitudine pe care se putea
baza era izolarea spațiului cosmic, dar și acolo o puteau găsi
Coșmarurile și Meduzele.
Se mișcară repede și, după numai câteva minute, Falconi rosti:
– Aici, și arătă spre holul care ducea spre marginea inelului.
Kira recunoscu holul prin care trecuseră când sosiseră pe Orsted.
Cu o senzație din ce în ce mai intensă de nerăbdare, înaintă pe el. După
tot ce se întâmplase pe stație, întoarcerea pe Wallfish era ca o întoarcere
acasă. Ușa etanșă spre docul de încărcare se deschise, iar prin trapa
laterală văzu... Întuneric.
Vid.
Și, poate la un kilometru depărtare, zări nava Wallfish
micșorându-se tot mai mult, împinsă de propulsoarele RCS.

7.
 Falconi scoase un țipăt. Nu un cuvânt sau o frază, ci, pur și
simplu, un strigăt de furie și de pierdere. Când îl auzi, Kira simți cum
sufletul i se prăbușește, lăsându-se pradă disperării. Lăsă masca să i se
dea la o parte de pe față.
Pierduseră. După tot ce se întâmplase...
Falconi sări spre trapă. Ateriză stângaci și rămase fără aer, dar se
ținu de barele aflate lângă încuietoare. Apoi se trase spre fereastră și își
lipi fața de marginea din safir, uitându-se după Wallfish.
Kira privi în altă parte. Nu suporta să vadă așa ceva. Se simți
jenată să îl vadă așa, ca și cum ar fi fost martorul unei situații private și
delicate. Durerea lui era prea deschisă, prea plină de disperare.
– Ha! zise Falconi. Te-am prins! Da! Am prins-o la timp!
Se întoarse și le zâmbi cu o expresie vicleană.
– Căpitane? rosti Nielsen, care pluti spre el ca să i se alăture.
Bărbatul arătă spre fereastră și, spre uimirea ei, Kira văzu cum
Wallfish încetinea și se întorcea spre trapă.
– Cum ai reușit să faci asta? întrebă Hwa-jung.
Falconi arătă spre tâmpla lui, pătată de sânge.
– Semnal vizual direct, trimis prin interfață. Atât timp cât
funcționează senzorii pasivi ai navei și atât timp cât sunt în raza de
acțiune și există o rază vizuală directă, nu pot fi bruiați. Nu sunt ca
radiourile sau ca transmisiunile FTL.
– Astea sunt câteva condiții aparte, căpitane, spuse Vishal.
– Da, dar a funcționat, chicoti Falconi. Am stabilit un
suprasistem de control, în cazul în care cineva încearcă să fure Wallfish.
Nu îmi ia nimeni nava.
– Și nu ne-ai spus niciodată despre asta? întrebă Nielsen.
Femeia părea cu adevărat ofensată. Kira era însă impresionată.
Amuzamentul lui Falconi dispăru.
– Doar mă știi, Audrey. Trebuie să știu mereu unde sunt ieșirile.
Trebuie să am mereu un as în mânecă.
– Mhm.
 Femeia nu părea convinsă.
– Te rog, lasă-mă să-ți examinez brațele, spuse Vishal, care se
îndreptă spre Hwa-jung, iar aceasta îl lăsă. Mmm, nu e prea rău, spuse
el. În cea mai mare parte, ai arsuri de gradul doi. O să te dau cu un
spray împotriva cicatricelor.
– Și niște calmante, te rog, spuse ea.
Bărbatul râse ușor.
– Sigur, și calmante.
Wallfish ajunse rapid înapoi la ei. În timp ce se apropia de
fereastră, mărindu-se cu fiecare clipă care trecea, Veera apucă mânerul
din centrul trapei, în încercarea de a vedea mai bine.
– Ahhh!
Strigătul ei se opri într-un bolborosit sufocat. Își îndoi spatele
aproape în jumătate, iar întregul corp îi deveni rigid, cu excepția unor
mici tresăriri în mâini și în picioare. Fața i se contorsionă într-un rânjet
hidos, iar dinții i se încleștară. Jorrus țipă și el, la fel ca Veera, deși
bărbatul nu era aproape de trapă. De asemenea, trupul i se contorsionă.
– Nu o atinge! strigă Hwa-jung.
Kira nu o ascultă. Știa că avea să fie protejată de costum.
Înfășură mai multe tentacule în jurul taliei Veerei, în timp ce se atașă de
cel mai apropiat perete. Apoi o trase pe femeia entropist de lângă ușă.
Nu era ușor să facă asta. Mâna Veerei era strânsă cu putere în jurul
mânerului. În timp ce strânsoarea mâinii se mai relaxă, Kira speră că nu
îi rupsese vreun mușchi de la mână.
În clipa în care degetele Veerei pierdură contactul cu ușa, corpul
ei deveni moale, iar strigătul lui Jorrus se opri, cu toate că încă mai avea
expresia unui bărbat care tocmai văzuse o oroare de nedescris.
– Să o ia cineva! strigă Nielsen.
Vishal se îndepărtă de perete și o trase pe Veera, prinzând-o de
mâneca jachetei. Își înfășură brațul în jurul entropistei și, cu mâna
liberă, îi ridică pleoapele. Apoi îi deschise gura și se uită în gâtul ei.
– O să trăiască, dar trebuie să o duc la infirmerie.
 Jorrus mormăi. Avea brațele în jurul capului, iar pielea îi era
alarmant de palidă.
– Cât de rău e? întrebă Falconi.
Doctorul îi aruncă o privire îngrijorată.
– Nu sunt sigur, căpitane. Va trebui să îi supraveghez inima. E
posibil ca șocul să îi fi ars implanturile. Nu pot să mă pronunț încă. Au
nevoie de o resetare.
Jorrus bombănea ceva, nimic ce Kira să poată înțelege.
– Ăsta a fost un truc groaznic, spuse Nielsen.
– Sunt panicați, zise Sparrow. Încearcă orice ca să ne oprească.
Își ridică degetul mijlociu spre centrul stației. Sper că o să fiți și voi
curentați! M-ați auzit?
– E vina mea, spuse Kira, care arătă spre fața ei. Ar fi trebuit
să-mi țin masca. Aș fi văzut electricitatea.
– Nu e vina ta, rosti Falconi. Nu îți face griji din cauza asta.
Apoi arătă spre Jorrus: Hei, Veera o să trăiască, da? Relaxează -te, e în
regulă.
– Nu înțelegi, spuse Jorrus, care respira greu.
– Explică-mi.
– Ea... Eu... Noi...
Își frecă mâinile, ceea ce îl făcu să plutească și să se îndepărteze.
Falconi îl prinse, stabilizându-l.
– Nu suntem „noi”! Nu există „noi”! Nici „eu”. Totul a dispărut.
Dispărut, dispărut, dispărut!
Vocea bărbatului se transformă din nou într-un bombănit fără
sens. Falconi îl zgudui.
– Revino-ți! Nava aproape că a ajuns.
Nu se schimbă însă nimic în comportamentul lui Jorrus.
– Mintea lor de colonie a fost afectată, spuse Hwa-jung.
– Și? Nu e tot el însuși?
– Asta e...
Veera se trezi cu un scâncet și cu o zmucitură care o zgudui
violent. După o secundă, își ridică mâinile la tâmple și începu să țipe.
La auzul sunetului, Jorrus se ghemui în poziție fetală și scânci.
– Grozav! spuse Falconi. Acum avem de-a face și cu doi nebuni.
Absolut grozav.
Încet, ca o pană în cădere, Wallfish încetini și se opri în fața
trapei. Se auziră niște zgomote când clemele de andocare se activară,
fixând pe loc botul navei.
– Kira, dacă nu te deranjează? rosti Falconi și făcu un gest din
mână.
În timp ce doctorul încerca să-i calmeze pe entropiști, Kira lăsă
masca să-i acopere fața. Curentul din ușa trapei îi apăru ca o dungă de
lumină albastră, ca și cum ar fi făcut parte dintr-un fulger care fusese
prins în mânerul ușii. Dunga era atât de luminoasă și de lată, încât era
surprinzător că nu o omorâse imediat pe Veera.
Întinse două fibre, le afundă în ușă și, așa cum făcuse și la celula
ei, redirecționă fluxul de electricitate prin suprafața cablată a Lamei
Delicate.
– E sigur acum, spuse ea.
– Incredibil, rosti Falconi, care încă părea foarte precaut când se
întinse spre panoul de control al trapei. Când nu îl lovi niciun șoc,
umerii i se relaxară și activă rapid deschiderea.
Urmă un țiuit și o lumină verde apăru deasupra panoului de
control. Cu un șuierat de aer care scapă, ușa se deschise. Kira își retrase
apoi mâna și lăsă electricitatea să-și urmeze traseul normal.
– Nimeni să nu atingă mânerul, spuse ea. E încă fierbinte.
Îi repetă și lui Itari ce spusese.
Falconi trecu primul. Bărbatul pluti spre botul navei Wallfish,
apăsă pe o combinație de butoane, iar trapa acesteia se deschise. Kira și
ceilalți îl urmară, Vishal cu un braț în jurul Veerei, în timp ce Hwa-jung
îl ajută pe Jorrus, care abia putea să se miște. Itari fu ultimul, Meduza
fiind grațioasă ca un țipar când se strecură prin trapă.
Kira avu un gând. Unul oribil. Cinic. Dacă CMU alegea acel
moment să detoneze clemele de andocare și să îi arunce pe ea și pe
ceilalți în aer? Având în vedere tot ce făcuseră Liga și armata, era ceva
de care îi considera în stare.
Însă sigiliul dintre trape rezistă, iar când ultimul centimetru al
tentaculelor lui Itari intră pe Wallfish, Nielsen închise ușa navei.
– Sayonara, Orsted, spuse Falconi, după care se îndreptă spre
centrul navei.
Aceasta părea moartă. Abandonată. Cele mai multe lumini erau
stinse, iar temperatura era foarte joasă. Mirosul era însă familiar, iar
acea familiaritate o liniști pe Kira.
– Morven, spuse Falconi, inițiază secvența de pornire și
pregătește lansarea. Și dă naibii drumul la căldură.
Pseudo-inteligența răspunse:
– Domnule, procedurile de siguranță menționează clar că nu...
– Dezactivează procedurile de siguranță, spuse el, oferindu-i
apoi un cod lung de autorizare.
– Procedurile de siguranță au fost dezactivate. Încep pregătirile
de lansare.
Falconi îi spuse lui Hwa-jung:
– Vezi dacă poți să îl activezi pe Gregorovich înainte să plecăm
de aici.
– Da, domnule.
Hwa-jung i-l dădu pe Jorrus lui Sparrow, apoi pluti pe coridor,
înaintând spre centrul navei.
– Vino, te rog, îi spuse Vishal, care o trase pe Veera în aceeași
direcție. Mergem la infirmerie. Și tu, Jorrus.
Lăsându-i pe entropiști cu Sparrow și cu doctorul, Kira, Nielsen
și Falconi se îndreptară spre camera de comandă. Itari era în urma lor și
nimeni, nici măcar căpitanul, nu obiectă.
Falconi scoase un zgomot de dezgust când intră în cameră. Zeci
de obiecte mici umpleau aerul: pixuri, două căni, o farfurie, mai multe
harduri de computer și alte fragmente care pluteau. Încăperea arăta ca și
cum CMU ar fi umblat cu multă neatenție prin fiecare sertar, dulap și
coș de gunoi.
– Curăță asta, spuse Falconi, care se îndreptă spre consola
principală.
Kira făcu o pânză cu Lama Delicată și începu să adune obiectele
care pluteau. Itari rămase lângă ușa etanșă, strângându-și tentaculele
lângă el.
Falconi apăsă pe mai multe butoane de sub consolă, iar în jurul
lor se aprinseră lumini și se activară mai multe mașinării. În centrul
camerei, ecranul holografic prinse viață.
– Bun, spuse Falconi. Avem din nou acces complet la toate
sistemele.
Apăsă butoanele aflate la marginea hologramei, iar ecranul arătă
o hartă a zonei din jurul stației Orsted, cu reperele și vectorii vaselor din
apropiere. Patru puncte roșii marcau dușmanii: Coșmarurile se luptau cu
forțele CMU în jurul orbitei lui Ganymede. Un al cincilea punct marca
nava Coșmarurilor, care se afla pe inelul intern al lui Orsted.
Kira speră că locotenentul Hawes și ceilalți soldați erau în
siguranță pe stație. Chiar dacă lucrau pentru CMU și Ligă, erau oameni
buni.
– Se pare că au lovit stația și au zburat mai departe, spuse
Nielsen.
– Se vor întoarce, zise Falconi, sigur pe el.
Ochii i se mișcau dintr-o parte în alta în timp ce studia ce îi arăta
interfața. Apoi râse scurt.
– Ei bine, să fiu al...
– Cine ar fi crezut? rosti Nielsen.
Kira nu voia să întrebe.
– Ce anume?
– CMU ne-a realimentat, rosti Falconi. Vă vine să credeți?
– Probabil că plănuiau să folosească nava pentru transportarea
proviziilor, spuse Nielsen.
 – Ne-au lăsat și bombele, mormăi Falconi. Ce drăguț din partea
lor!
Apoi intercomunicațiile se activară și se auzi vocea specială a
lui Gregorovich:
– Dar, vai, ce ocupați ați fost, marionetele mele mici. Mmmm...
Ați împuns cuibul de viespi, nu-i așa? Să vedem ce putem să facem în
privința asta. Da, o s-o facem. Hihiii. Apropo, infestațiile mele
fermecătoare, am reaprins unitatea de fuziune. Cu plăcere.
Un zgomot de intensitate scăzută se auzi din partea din spate a
navei.
– Gregorovich, anulează toate restricțiile, spuse Falconi.
Urmă o pauză scurtă din partea minții navei.
– Ești absolut sigur, Căpitane, O, Căpitane?
– Da, sunt. Anulează-le.
– Trăiesc doar ca să servesc, spuse Gregorovich, care chicoti
puțin cam mult pentru gustul Kirei.
Era îngrijorată pentru mintea navei. Se așeză pe scaun și își puse
centura. CMU îl ținuse pe Gregorovich în izolare, ceea ce însemna că
avusese parte de o deprivare senzorială încă de când ajunseseră pe
stație. Asta nu ar fi prins bine nimănui, cu atât mai puțin unei
inteligențe precum mintea navei și, mai mult, o minte precum
Gregorovich, având în vedere experiențele sale din trecut.
– De unde vin aceste restricții? îl întrebă Kira pe Falconi.
– E o poveste lungă. Avem un dispozitiv în unitatea de fuziune
care schimbă semnătura propulsorului nostru, făcându-l mai puțin
eficient. Dacă îl scoatem, bam!, arătăm ca o cu totul altă navă.
– Și nu le-ai anulat pe Bughunt? întrebă Kira, scandalizată.
– Nu ne-ar fi ajutat. Nu îndeajuns, dar stai puțin. Ne referim la o
diferență de câteva sutimi dintr-un procent.
– Asta nu o să ne ascundă de...
Falconi făcu un gest nerăbdător.
– Gregorovich plantează câte un virus în fiecare computer căruia
îi trimitem informațiile noastre de înmatriculare. Asta creează o a doua
intrare cu un alt nume decât al navei noastre, un alt curs al zborului și
alte specificații ale motorului, care se potrivesc cu informațiile unității
noastre fără restrictor. Din punctul de vedere al computerelor, de aici nu
va pleca nava Wallfish. Probabil că nu vom păcăli pe nimeni mai mult
de câteva minute, dar, în momentul de față, prefer să profit de orice
avantaj putem obține. Ai înțeles?
– Da. Isteț truc.
– Din păcate, spuse Nielsen, este un dispozitiv care poate fi
folosit o singură dată. Cel puțin până când ajungem la un alt port și
instalăm unul nou.
– Și sub ce nume zburăm acum? întrebă Kira.
– Finger Pig, spuse Falconi.
– Chiar îți plac porcii, nu?
– Sunt animale inteligente. Apropo... Gregorovich, unde sunt
animalele?
– Sunt din nou blocuri de gheață blănoasă, căpitane. CMU a
hotărât că mai bine îi criogenează decât să îi hrănească și să curețe după
ele.
– Cât de atent din partea lor...
Wallfish se zdruncină când se deconectă de la inelul de
andocare, iar alerta de manevră se auzi la câteva secunde înainte ca
propulsoarele RCS să pornească și să îi poarte departe de stație.
– O să le dăm azi celor de pe Orsted o doză suplimentară de
radiații, spuse Falconi, dar cred că o merită.
– Cu dobândă chiar, adăugă Sparrow, care pluti pe lângă Itari
spre ușă.
Femeia se așeză pe scaunul ei, iar Meduza se lipi de podea,
pregătindu-se ca nava să prindă viteză. Fața lui Vishal apăru pe ecranul
hologramei.
– Aici, în infirmerie, suntem gata de plecare, căpitane. Hwa-jung
este și ea aici.
 – Am înțeles. Gregorovich, scoate-ne naibii de aici!
– Da, căpitane. Pornim spre „să ieșim naibii de aici”.
Cu un zgomot din ce în ce mai puternic, racheta principală a
navei o împinse pe Kira înapoi în scaun, în timp ce se îndepărtau de
stația Orsted. Propulsia forță din ea un hohot de râs, deși acesta se
pierdu în marea de sunete. Chiar reușiseră. Ideea părea aproape absurdă.
Acum, poate că reușeau să împiedice Flota a Șaptea să distrugă șansele
de pace.
Se auzi un zgomot ca de clopot, iar bucuria ei se topi.
Cu un efort, își întinse gâtul ca să vadă ecranul, dorindu-și să fi
avut în continuare lentilele de contact. Holograma se mută la o
priveliște a planetei Saturn, în timp ce un nor consistent de puncte roșii
se apropia de gigantul gazos.
Alte paisprezece Coșmaruri ieșiseră din FTL.
 C APIT OLUL I V
* * * * * * *

NECESITATE II

1.

Itari se apropie de ecran, ținându-și tentaculele lipite de punte.

– Kira, spuse Falconi pe un ton de avertizare.
– E în regulă, răspunse ea, sperând că avea dreptate.
Nielsen extinse holograma și, pentru prima oară, Kira reuși să
vadă ce se întâmpla prin Sol. Pe lângă Coșmarurile de lângă Orsted și
cele treisprezece de lângă Saturn, zeci de alte Coșmaruri intraseră în
sistem. Unele se îndreptau cu viteză spre Marte. Altele erau lângă
Neptun, hărțuind rețeaua de apărare a planetei. Și mai multe se
îndreptau spre Pământ și spre Venus.
O linie strălucitoare se aprinse pe hologramă, dinspre un satelit
din apropiere de Jupiter spre una dintre navele Coșmarurilor. Nava
dispăru într-un semnal luminos. Linia luminoasă împunse din nou în
exterior, iar și iar, și, de fiecare dată, câte un alt inamic exploda.
– Ce e aia? întrebă Kira.
 – Nu... sunt sigură, spuse Sparrow, care se încruntă în timp ce își
studia interfața.
– Pot să explic eu, chicoti Gregorovich. Da, eu sigur pot. Liga a
construit un laser solar. Fermele de energie de lângă Mercur colectează
lumina soarelui, apoi o trimit în receptorii din sistem. În cea mai mare
parte a timpului, energia e folosită doar pentru producerea energiei.
Totuși, în cazul unei invazii extraterestre, puteți să vedeți cu ochii voștri
ce se întâmplă. Pompează energia printr-un laser imens și obțin o
adevărată rază a morții. Chiar așa.
– Isteț, spuse Falconi.
– Da, zâmbi Sparrow. Faptul că au receptori locali micșorează
decalajul luminii. Nu e rău deloc.
– Ne urmărește cineva? întrebă Kira.
– Nu încă, dragii mei, răspunse Gregorovich. Acreditările
noastre false continuă să reziste.
– Deci, ce naiba e un „Finger Pig”? întrebă Kira.
– Mulțumesc! spuse Nielsen, pe un ton exasperat, și arătă spre
Falconi. Vezi?
Colțurile gurii lui se ridicară.
– E un deget care e un porc.
– Sau un porc care e un deget, spuse Sparrow.
În hologramă, văzu cum sprâncenele lui Vishal se ridicau.
– Din ce am înțeles eu, e un termen din jargon, care înseamnă un
hotdog cu porc.
Apoi fața doctorului dispăru când acesta se deconectă.
– Adică, acum suntem pe un hotdog zburător? spuse Kira.
Falconi chicoti cu un amuzament fals.
– Poate.
Sparrow pufni.
– Nu asta însemna când eram în Marină.
– Pentru ce îl foloseați? întrebă Kira.
– O să-ți spun când o să fii mai mare.
 – Destul cu vorba, spuse Falconi, care își răsuci scaunul ca să se
uite la Kira. Se întâmplă mai multe aici decât știm, nu-i așa? De asta ai
insistat atât de mult să salvăm Meduza.
Kira se încordă. Evadarea fusese o nimica toată în comparație cu
ce trebuia să facă acum.
– CMU v-a zis ce au hotărât să facă?
– Nu.
– Nimic.
– Niciun indiciu.
– ...Bine.
Kira se pregăti, dar, înainte ca ea să deschidă gura, se auzi un
zgomot dinspre ecran, iar Gregorovich spuse:
– Stația Orsted transmite un mesaj pe toate canalele. Este
colonelul Stahl. Cred că îți este menit ție, O, Cea Țepoasă.
– Pune-l să-l vedem cu toții, spuse Falconi. Nu strică să auzim
ce are de spus.
– Nu aș merge chiar așa de departe, bombăni Sparrow.
O imagine cu Stahl înlocui holograma cu sistemul. Colonelul
părea chinuit, rămas fără aer și avea o zgârietură însângerată pe obrazul
stâng.
– Domnișoară Navárez, dacă poți să auzi asta, te implor să te
întorci. Xeno e prea important pentru Ligă. Tu ești prea importantă. Nu
știu ce urmează să faci, dar îți promit că nu o să ajute pe nimeni cu
nimic. Ba chiar o să înrăutățești situația. Dacă o să fii ucisă, dacă
dușmanii noștri vor pune mâna pe xeno, e posibil să murim cu toții. Nu
vrei să ai asta pe conștiință, Navárez. Chiar nu vrei asta. Știu că situația
nu e așa cum ți-ai dorit-o, dar, te rog, pentru supraviețuirea speciei
noastre, te rog să te întorci. Îți promit că tu și echipajul de pe Wallfish
nu o să vă atrageți acuzații suplimentare. Aveți cuvântul meu.
Apoi transmisia se încheie și imaginea sistemului reveni în
cadrul hologramei. Kira simți greutatea privirilor tuturor. Chiar și ochii
mici, asemenea unor nasturi, ai lui Itari se iveau prin carapace.
 – Ei bine? rosti Falconi. E alegerea ta. Noi nu o să ne întoarcem,
dar, dacă vrei, o să opresc motorul destul de mult încât să poți să sari
prin trapă fără să fii arsă. Sunt sigur că forțele CMU ar fi încântate să te
preia.
– Nu, spuse Kira. Mergem mai departe.
Apoi le spuse, inclusiv lui Itari, despre decizia Premierului de a
trăda Nodul Minților și de a ataca flota Meduzelor. Sparrow scoase un
sunet dezgustat.
– Asta am urât cel mai mult când eram în armată. La naiba cu
politica!
Pielea Meduzei se acoperi de nuanțe de verde și mov.
Tentaculele sale se răsuciră, aparent din cauza stresului.
[[Itari aici: Dacă Nodul nu poate fi format între specia ta și a
noastră, cei Corupți ne vor copleși pe toți.]]
După ce Kira traduse, Falconi întrebă:
– La ce te gândești?
Kira se uită la Itari.
– Speram că poate Itari va reuși să trimită un mesaj de avertizare
spre Nodul Minților înainte ca CMU să-și trimită navele acolo.
Kira repetă gândul pentru Meduză, după care îi spuse:
[[Kira aici: Poți să folosești transmițătorul nostru ca să
avertizezi Nodul Minților?]]
[[Itari aici: Nu. Raza voastră de acțiune nu e destul de rapidă.
Nu ar ajunge la punctul de întâlnire la timp ca să salveze Nodul
Minților... Al Șaptelea Banc pe care conclavul vostru l-a trimis nu
poate să-l ucidă pe marele Ctein de unul singur. Are nevoie de ajutorul
nostru și are nevoie să preluăm conducerea și să ghidăm Brațele în
direcția potrivită. Fără Nodul Minților, bancul vostru o să fie
condamnat, ca noi toți.]]
O senzație de disperare amenință să o dezechilibreze pe Kira,
care simți că planurile ei erau distruse. Sigur trebuia să existe o soluție!
[[Kira aici: Dacă înotăm după al Șaptelea Banc, putem să ne
apropiem destul de mult de locul de întâlnire cât să avertizăm Nodul
Minților la timp?]]
O nuanță de stacojiu trecu peste membrele Meduzei, iar mirosul
de confirmare umplu aerul.
[[Itari aici: Da.]]
Asta nu avea să rezolve problemele mai mari dintre Meduze și
Ligă, dar acelea oricum erau mult prea mari pentru ca Wallfish să le
rezolve.
Kira încercă să-și controleze emoția din voce când le traduse lui
Falconi și celorlalți. Pe un ton mult mai calm decât în mod normal,
Sparrow spuse:
– Te referi la o incursiune pe teritoriul inamic. Aish. Dacă ne
prind celelalte Meduze sau Coșmarurile...
– Știu.
– Stahl avea dreptate, spuse Nielsen. Nu ne permitem ca xeno să
cadă în mâinile greșite. Îmi pare rău, Kira, dar e adevărat.
– Dar nu ne permitem nici să stăm degeaba și să nu facem
nimic.
Sparrow își frecă fața.
– Deja suntem niște infractori în ochii Ligii, dar asta e trădare.
Ajutarea dușmanului și complicitatea cu acesta o să-ți aducă pedeapsa
cu moartea aproape pe toate teritoriile.
Falconi se aplecă în față și apasă butonul de intercomunicații.
– Hwa-jung, Vishal, veniți în camera de comandă cât de repede
puteți.
– Da, domnule.
– Venim direct acolo, căpitane, da, da.
Angoasa îi întoarse stomacul pe dos Kirei. Lama Delicată era
problema. Mereu fusese problema, chiar și în trecutul îndepărtat. Din
cauza Lamei Delicate, milioane de ființe, chiar miliarde, muriseră, și
oameni, și Meduze. Din cauza Lamei Delicate, Coșmarurile amenințau
să-și împrăștie boala prin galaxie, distrugând orice altă formă de viață.
 Cu toate că asta nu era complet adevărat. Xeno nu era singurul
vinovat pentru Coșmaruri. Și ea jucase un rol în crearea devoratorului
Maw. Frica ei, violența ei nesăbuită dezlănțuiseră toată acea durere
asupra stelelor.
Kira mormăi și își acoperi fața cu mâinile, iar degetele și le
înfundă în scalp, până când acesta o duru la fel de mult ca interiorul.
Xeno părea confuz. Îl simți întărindu-se și îngroșându-se în jurul ei, ca
și cum s-ar fi pregătit de atac.
Dac-ar fi putut să scape de Lamă Delicată, lucrurile s-ar fi
simplificat. Ar fi avut mai multe opțiuni atunci.
Nodul Minților îl păzise pe xeno vreme de secole întregi, o
putea face din nou.
Kira mormăi iar. Dacă n-ar fi fost Lama Delicată, Alan ar fi fost
încă în viață. El și mulți alții. Tot ce voia, tot ce-și dorise încă de când
Lama Delicată o infestase prima oară, era să fie liberă. Liberă!
Deschise centura și se ridică de pe scaun. În gravitația de 2, 5G,
costumul o ajută să stea dreaptă, dar brațele îi erau ca de plumb, iar
picioarele începură să-i tremure.
Nu-i păsa.
– Kira, începu să spună Nielsen.
Kira țipă. Țipă ca atunci când își dăduse prima oară seama că
Alan era mort. Țipă și își întinse brațele, folosind tot ce învățase în timp
ce exersase cu Lamă Delicată, fiecare detaliu pentru care lucrase din
greu în lunile lungi și întunecate petrecute în FTL, ca să îl împingă pe
xeno de pe ea. Își turnă toată furia, durerea și frustrarea în acea dorință
primară.
Xeno se extinse în exterior. Țepi și membrane zimțate se
întinseră în fiecare direcție, vibrând ca reacție la atacul ei mental, însă
doar până într-un punct. Kira îl limită cu mintea, îi puse o lesă, ca să
nu-i mai poată amenința pe alții.
Chiar și așa, era un risc.
În golurile dintre proeminențe, simțea cum costumul se subția și
se retrăgea, iar aerul îi lovi pielea expusă.
Aerul rece și uscat era șocant prin intimitatea sa. I se făcu pielea
de găină când petice goale se întinseră, insule de goliciune palidă în
întunericul zimțat.
La ușă, Itari se replie, ridicându-și tentaculele, ca și cum și-ar fi
apărat carapacea.
Kira împinse și împinse, forțându-l pe xeno să se retragă, până
când nu mai rămaseră decât niște fâșii ca niște tendoane care o conectau
de el. O mână de fibre și nimic altceva. Se concentră pe ele și încercă să
le îndepărteze. Urlă la ele să se desprindă. Le îndemnă să se desprinsă.
Le ordonă asta.
Tendoanele se zvârcoliră în fața ochilor ei, dar refuzară să
cedeze, iar în mintea ei, Kira îl simțea pe Lamă Delicată opunându-i-se.
Aceasta se retrăsese și se contractase, dar atât. Dacă o mai făcea încă un
pic, aveau să fie separați, și se pare că xeno nu voia să accepte asta.
Furioasă, Kira aplică și mai multă presiune. Vederea îi pâlpâi și
se întunecă la marginile câmpului său vizual din cauza efortului, și se
gândi că avea să leșine. Rămase însă în picioare, iar Lamă Delicată
continuă să o sfideze.
Kira primi niște gânduri stranii de la ea, obscure și abia
inteligibile, care șerpuiau din adâncurile minții ei în regiunile superioare
ale conștiinței sale. Gânduri precum: Creația nedespicată nu trebuia să
fie distribuită greșit. Și: Timpul era dezechilibrat. Apucătorilor încă le
era foame și niciun leagăn nu era aproape. Pentru moment, creația
trebuia să reziste.
Chiar dacă erau ciudate, înțelesul cuvintelor era clar.
Kira urlă și se aruncă împotriva Lamei Delicate cu fiecare urmă
de putere pe care o mai avea. O ultimă încercare de a o îndepărta. O
ultimă șansă de a se elibera și de a recâștiga ceva ce pierduse. Însă
Lamă Delicată se ținea pe poziții și, dacă empatiza cu ea, dacă simțea o
urmă de simpatie pentru rugămintea ei sau vreun regret pentru opoziție,
Kira nu își dădea seama. Simțea din partea ei doar o senzație de scop
absolut și de satisfacție că menirea sa avea să se îndeplinească.
Și, din nou, pentru prima oară de când își dăduse seama că Alan
era mort, Kira renunță. Universul era plin de lucruri pe care nu le putea
controla, iar ăsta părea să fie unul dintre ele.
Cu un hohot de plâns sugrumat, se opri din luptă și căzu în
mâini și în genunchi. Moale ca nisipul, xeno pluti înapoi spre ea, iar
răceala aerului dispăru de peste tot împrejurul ei, cu excepția feței. Încă
simțea podeaua, încă simțea cum curenții atmosferei navei îi gâdilau
spatele, dar numai filtrați prin pielea artificială a Lamei Delicate.
Aceasta îndepărtă orice disconfort, îndepărtă înțepătura răcorii și
ascuțimea marginilor de sub genunchii ei. Astfel, totul redeveni cald și
confortabil.
Kira închise ochii strâns, simțind cum lacrimile îi scăldau
obrajii.
– Tată de sus, spuse Vishal din ușă, apoi își puse brațul în jurul
ei. Domnișoară Kira, sunteți bine?
– Da, sunt bine, răspunse ea, forțându-și cuvintele dincolo de
nodul din gât.
Pierduse. Încercase din toate puterile și nu fusese îndeajuns. Iar
acum nu îi mai rămăseseră decât necesitățile de bază. Își aminti de fraza
pe care Inare o folosise și care se potrivea. Cât de bine putea să se
potrivească, asemenea unor cătușe din fire negre care se învârteau și se
tot învârteau...
– Ești sigură? întrebă Falconi.
Kira încuviință fără să se uite la el, iar lacrimile îi umeziră
căușurile palmelor. Nu erau reci. Nici calde. Doar ude.
– Da, rosti ea, trăgând aer în piept și tremurând. Sunt sigură.

2.

După ce Kira se ridică în picioare și se întoarse în scaunul ei,

Hwa-jung intră în grabă pe ușă. Propulsia puternică nu părea să o
afecteze câtuși de puțin. Hwa-jung se mișca ușor, deși Kira știa că
viteza și gravitația lor din acel moment erau mai puternice decât
gravitația de pe Shin-Zar.
– Să înțeleg că nu am scăpat de xeno, spuse Falconi.
Kirei îi luă puțin ca să răspundă. Era ocupată să-l asigure pe Itari
că era în regulă.
– Ai dreptate.
– Mă scuzi, căpitane, spuse Vishal, dar care este problema?
Trebuie să hotărâm unde mergem, nu?
– Da, spuse Falconi pe un ton sumbru.
De dragul doctorului și al lui Hwa-jung, bărbatul prezentă
situația în câteva propoziții scurte, apoi spuse:
– Ce vreau eu să știu este dacă Wallfish o să reziste încă unei
călătorii lungi.
– Căpitane... dădu Nielsen să spună.
Falconi o întrerupse cu un gest brusc.
– Încerc să-mi dau seama care sunt opțiunile noastre. Arătă spre
Hwa-jung. Ei bine?
Femeia mecanic își mușcă buza de jos.
– Țevile trebuie curățate, unitatea de fuziune și motorul Markov
au nevoie de verificare, amândouă... Apa, aerul și mâncarea sunt
aproape intacte, dar aș face provizii dacă am pleca pentru mult timp.
Hmmm.
Femeia își mușcă din nou buza.
– Este posibil? întrebă Falconi. Trei luni de călătorie în FTL,
dus-întors. Calculează trei săptămâni fără criogenare, ca să fim siguri.
Hwa-jung clătină din cap.
– Am putea face asta, dar nu aș recomanda.
Falconi râse.
– Majoritatea lucrurilor pe care le-am făcut în ultimul an se
încadrează în categoria „nu aș recomanda”. Se uită înapoi la Kira:
Întrebarea e, ar trebui s-o facem?
– Nu ne iese niciun profit din asta, spuse Sparrow, care se
aplecă, ținându-și coatele pe genunchi.
– Nu, recunoscu Falconi. Nu ne iese.
– Există o șansă mare să fim uciși, spuse Nielsen. Și, dacă nu
uciși...
– ...executați pentru trădare, spuse Falconi. Da, asta credeam și
eu.
– Tu ce ai face? întrebă Kira.
Simțea delicatețea momentului. Dacă insista prea mult, avea să-i
piardă. Inițial, nimeni nu răspunse. Apoi Nielsen vorbi:
– Am putea să îl ducem pe Trig la o facilitate medicală potrivită,
undeva în afara Ligii.
– Dar familia ta e în continuare aici, în Sol, nu-i așa? întrebă
Kira.
Tăcerea prim-ofițerului fu un răspuns îndeajuns de bun.
– Și a ta, nu-i așa, Vishal?
– Da, răspunse doctorul.
Kira se uită la expresiile celorlalți.
– Toți avem oameni la care ținem și niciunul dintre ei nu e în
siguranță. Nu putem să mergem, pur și simplu, și să ne ascundem... Nu
putem.
Hwa-jung încuviință, iar Falconi se uită în jos, la mâinile sale
încleștate.
– Feriți-vă de tentația speranței false, șopti Gregorovich. Rezitați
și căutați validare în altă parte.
– Taci, spuse Nielsen.
Falconi își ridică privirea spre tavan și se scărpină sub bărbie.
Sunetul unghiilor sale pe barbă era surprinzător de puternic.
– Cere-i lui Itari asta din partea mea: Dacă avertizăm Nodul
Minților, o să mai existe vreo șansă de pace între Meduze și oameni?
Kira repetă întrebarea, iar Meduza spuse:
[[Itari aici: Da, dar dacă Nodul va fi tăiat, atunci crudul și
mărețul Ctein o să domnească peste noi până la finalul acestui val, în
detrimentul tuturor.]]
Falconi mormăi din nou.
– Aha. La asta mă gândeam și eu. Se întoarse spre Kira. Tu te-ai
duce?
În ciuda fricii pe care o simțea la gândul de a se aventura din
nou în necunoscut, Kira încuviință.
– Da.
Falconi se uită prin cameră, la fiecare membru al echipajului în
parte.
– Ei bine? Care e verdictul?
Sparrow se strâmbă.
– Nu-mi place gândul că o să-i ajut pe cei din CMU după ce
ne-au făcut, dar... Sigur. Ce naiba. Să facem asta.
Vishal oftă și își ridică o mână.
– Nu-mi place gândul că acest război va continua. Dacă putem
să-l oprim cumva, simt că trebuie s-o facem.
– Unde merge ea, merg și eu, spuse Hwa-jung, și își așeză mâna
pe umărul lui Sparrow.
Nielsen clipi de câteva ori, iar Kira își dădu seama că
prim-ofițerul avea lacrimi în ochi. Apoi femeia scânci și încuviință.
– Și eu votez tot pentru.
– Cum rămâne cu entropiștii? întrebă Kira.
– Nu sunt în stare să ia decizii, răspunse Falconi, dar o să-i
întreb.
Privirea lui deveni neutră când își activă interfața. Buzele i se
mișcară când își subvocaliza mesajele, iar în camera de comandă se lăsă
tăcerea.
Kira presupuse că Falconi discuta cu entropiștii printr-un ecran
din infirmerie, din moment ce implanturile lor fuseseră arse. Profită ca
să-l pună la curent pe Itari cu discuția care avusese loc.
Traducerile continue începeau să o afecteze. Verifică și
holograma din ecranul central. Spre ușurarea ei, nu văzu nave care să-i
urmărească, dar Coșmarurile reușiseră să distrugă receptorul/emițătorul
din apropiere, care alimenta laserul solar.
– Bun, spuse Falconi. Veera nu poate să vorbească, dar Jorrus
votează pentru. Mergem. Bărbatul le analiză încă o dată expresiile.
Toată lumea e de acord?... Atunci, bine. Am căzut de acord.
Gregorovich, stabilește cursul spre punctul de întâlnire pe care ni l-a dat
Tschetter.
Mintea navei pufni, un sunet surprinzător de normal venind din
partea lui. Apoi spuse:
– Ai uitat de mine, nu crezi? Votul meu nu contează?
– Bineînțeles că da, spuse Falconi, exasperat. Spune-ne votul
tău, în cazul ăsta.
– Votul meu? rosti Gregorovich, cu o înțepătură neechilibrată în
voce. Ei bine, acum că mă întrebi, votez contra.
Falconi își dădu ochii peste cap.
– Îmi pare rău că asta e părerea ta, dar deja am hotărât,
Gregorovich. Ești întrecut, sunt șapte voturi la unu. Stabilește cursul și
scoate-ne de aici.
– Nu prea cred.
– Poftim?
– Nu o s-o fac. E destul de clar, Căpitane, asprul meu Căpitan?
Apoi Gregorovich chicoti și tot chicoti, până când izbucni
într-un râs dement, care răsună pe coridoarele navei.
O teamă rece își făcu loc în Kira. Mintea navei fusese mereu
puțin instabilă, dar acum înnebunise cu totul și toți erau la mila lui.

3.

– Gregorovich... începu Nielsen să spună.

– Obiectez, șopti mintea navei, oprindu-se din râs. Obiectez cu
fermitate. Nu o să vă duc acolo, nu o s-o fac. Nimic din ce veți spune
sau veți face nu o să mă convingă de contrariu. Aranjați-mi părul și
mângâiați-mă pe cap, puneți-mi funde din satin și răsfățați-mă cu cele
mai mari curmale. Nu o să mă răzgândesc, nu o să retrag ce am zis, nu o
să dau înapoi.
[[Itari aici: Care e problema?]]
Kira îi explică, iar Meduza se făcu verde.
[[Itari aici: Formele navelor voastre sunt la fel de periculoase
ca și curenții ascunși.]]
Falconi înjură.
– Ce naiba e în neregulă cu tine, Gregorovich? Nu avem timp
pentru prostiile astea. Îți dau un ordin direct. Modifică naibii cursul
navei.
– Nu o s-o fac niciodată.
Căpitanul lovi consola din fața lui.
– Serios? Nu ai obiectat când am pornit spre Bughunt, dar acum
o să te răzvrătești?
– Riscul pericolului nu era o certitudine. Riscurile calculate se
aflau în limitele rezonabile, având în vedere informațiile pe care le
aveam la dispoziție. Nu mergeați să vă aruncați în mijlocul unei crize
marțiale și nu o să vă las să faceți așa ceva acum. Nu, nu o s-o fac.
Mintea navei părea groaznic de atotștiutoare.
– De ce? întrebă Nielsen. De ce ți-e teamă?
Chicotitul dezechilibrat al minții navei reveni.
– Universul se destramă: o morișcă dusă până în punctul
eșecului. Întunecat și gol, și ce altceva mai contează? Căldura
prietenilor, lumina bunătății umane. Trig este la limita morții, înghețat
într-un mormânt de gheață, și nu o să permit ca echipajul acesta să se
destrame și mai mult. Nu o s-o fac. Dacă o să ne aventurăm printre
Coșmaruri și Meduze care se luptă, cu Flota a Șaptea care încearcă să
facă probleme, cel mai probabil circumstanțele ne vor aduce finalul sub
forma unei nave care o să ne atace ca furia sorții crude, neîngreunate de
grație, sau de milă, sau de cea mai mică idee de considerație umană.
– Îngrijorarea ta s-a notat, spuse Falconi. Acum, îți ordon să
întorci nava.
 – Nu pot, căpitane.
– Adică nu vrei.
Gregorovich hohoti din nou.
– Neputința este un rezultat al naturii sau al educației? Tu spui
mere, eu spun pere.
Falconi se uită la Nielsen, iar Kira văzu îngrijorarea de pe fața
lui.
– Ai auzit-o pe Kira. Dacă nu avertizăm Nodul Minților, o să
ratăm singura șansă de pace pe care o avem cu Meduzele și, posibil,
singura noastră șansă de a învinge Coșmarurile. Asta vrei?
Gregorovich râse din nou.
– Când o forță imobilă întâlnește un obiect irezistibil,
cauzalitatea devine confuză. Probabilitățile se extind dincolo de
resursele computaționale. Variabilele statistice devin neîngrădite.
– Vrei să spui o forță irezistibilă și un obiect imobil, spuse
Nielsen.
– Mereu am intenția să spun ce vreau să spun.
– Dar nu o faci?
Sparrow își drese glasul.
– Pare doar un mod pretențios de a recunoaște că nu știi ce o să
se întâmple.
– Ah! spuse Gregorovich, dar tocmai asta și e ideea. Niciunul
dintre noi nu știe, iar eu vă protejez de însăși această incertitudine,
drăguții mei. Asta fac.
– Gata, m-am săturat de insubordonarea ta, izbucni Falconi. Nu
voiam să fac asta, dar nu-mi dai altă opțiune. Cod de acces
4-6-6-9-du-te-naibii. Autorizare: Falconi-alpha-bravo-bravo–
whisky-tango.
– Îmi pare rău, căpitane, spuse Gregorovich. Chiar te așteptai să
funcționeze? Nu poți să mă forțezi să navighez în afara sistemului.
Wallfish e a mea, mai mult decât a fost vreodată a ta. Carne din carnea
mea și toate prostiile alea. Acceptă-ți înfrângerea cu o atitudine demnă.
Mergem spre Alpha Centauri și, dacă o să se dovedească a fi un loc prea
periculos, o să ne adăpostim la marginea spațiului locuit, unde
extratereștrii și tentaculele lor căutătoare nu au niciun motiv să vină.
Da, asta o să facem.
În timp ce Gregorovich vorbea, Falconi îi făcu semn lui
Hwa-jung și pocni zgomotos din degete. Femeia încuviință, își
desprinse centura și se duse rapid spre ușa camerei de comandă.
Aceasta se închise în fața ei și se blocă, scoțând un zgomot
puternic.
– Domnișoară Song, șuieră mintea navei. Ce faci? îți știu toate
trucurile și strategiile. Să nu te gândești să-mi dejoci planurile. Nici
dacă ai face planuri vreme de o mie de ani nu m-ai putea întrece în
istețime, domnișoară Song. Domnișoară Song, melodia ta e evidentă.
Abandonează-ți intențiile neonorabile. Motivația ta nu conține nicio
surpriză...
– Repede, spuse Falconi. Consola. Poate reușești să...
Hwa-jung pivotă și fugi spre unul dintre panourile de acces
aflate lângă masa pe care trona holograma.
– Cum rămâne cu mine? întrebă Kira; nu știa ce plănuia Hwa–
jung, dar părea o idee bună să-i distragă atenția lui Gregorovich. Nu
poți să mă ții aici. Termină cu asta, altfel o să-ți desfac carcasa și o să-ți
rup toate cablurile de alimentare.
Un mănunchi de scântei erupse din panoul de acces când
Hwa-jung îl atinse. Aceasta scânci și își retrase brațul, ținându-se de
încheietură și părând rănită.
– Nemernicule! strigă Sparrow.
– Încearcă doar, șopti mintea navei în timp ce Wallfish tremura
în jurul lor. Doar încearcă. Nu o să conteze însă. Am activat pilotul
automat și nimic din ce veți face nu o să-l dezactiveze, nici măcar dacă
ați șterge unitatea principală și ați reconstrui-o de la...
Expresia lui Hwa-jung se întunecă și femeia șuieră printre dinți.
Scoase o cârpă din buzunarul curelei și o strânse în jurul mâinii rănite,
acoperindu-și degetele. Apoi se întinse din nou spre panoul de acces.
– Lasă-mă pe..., începu să spună Kira, dar Hwa-jung deja
deschisese panoul și umbla în el.
– Song, zise Gregorovich. Ce crezi că faci, frumoasă Song?
Rădăcinile mele sunt adânci. Nu poți să mă scoți, nici de aici, nici de
acolo, nici cu o mie de lasere venite de la o mie de roboți. Sunt
ominiscient și omniprezent pe Wallfish. Sunt unul și singurul, sunt
voința și mijloacele. Termină cu prostiile astea fără niciun rost și...
Hwa-jung trase ceva de sub consolă și luminile pâlpâiră, iar din
difuzoare se auzi o explozie de zgomot static, întrerupându-l pe
Gregorovich, iar jumătate din indicatoarele de pe pereți se stinseră.
– Greșit, spuse femeia mecanic.

4.

Urmă un moment de tăcere șocantă.

– La naiba. Ești bine? întrebă Sparrow.
– Sunt bine, mormăi Hwa-jung.
– Ce ai făcut? întrebă Falconi.
În întrebarea lui, Kira îi auzi furia îndreptată spre Gregorovich,
dar și furia legată de faptul că Hwa-jung era posibil să fi rănit mintea
navei și/sau pe Wallfish.
– L-am eliminat pe Gregorivich din computer, rosti Hwa-jung.
Femeia își frecă mâna rănită și zâmbi.
– Cum? întrebă Falconi.
Kira se întreba și ea același lucru. Gregorovich nu mințise.
Mințile navelor erau atât de adânc integrate în funcțiile unei mașinării,
ca în cazul navei Wallfish, încât îndepărtarea lor nu era mai ușoară decât
îndepărtarea dintr-un corp viu a unei inimi care încă bătea (și asta fără
să ucizi pacientul).
Hwa-jung își lăsă brațele în jos.
– Gregorovich este foarte isteț, dar nici măcar el nu înțelege
unele lucruri despre Wallfish. Cunoaște circuitele. Eu știu țevile prin
care trec circuitele. Aish. Asta a fost, rosti ea, apoi clătină din cap.
Există întrerupători mecanici la toate liniile sale de curent conectate, în
cazul unei supraîncărcări electrice. Acestea pot fi activate aici sau în
adăpostul de furtuni, adăugă ea și ridică din umeri. E simplu.
– Deci, e complet eliminat? E singur, în întuneric? întrebă
Nielsen.
– Nu complet, zise Hwa-jung. Are un computer încorporat în
carcasa sa. Poate să vadă orice e depozitat acolo.
– Slavă Domnului pentru asta! exclamă Vishal.
– Dar nu poate să contacteze pe nimeni? întrebă Nielsen.
Hwa-jung clătină din cap.
– Nu are acces la comunicații. Noi putem să vorbim cu el, dacă
vrem, asta dacă ne conectăm la partea exterioară a carcasei lui, dar
trebuie să fim atenți. Orice acces la un sistem extern ar putea să-l facă
să preia din nou controlul asupra lui Wallfish.
– Nu cred că o să fie fericit din cauza asta, spuse Sparrow.
Kira încuviință. Gregorovich probabil că era furios. Să fie blocat
în baia sa de nutrienți, fără niciun mod de a contacta lumea exterioară,
era probabil un coșmar pentru el. Gândul îi trimise fiori pe șira spinării.
– Cui îi pasă dacă e fericit? mormăi Falconi, care-și trecu mâna
prin păr. În momentul ăsta, trebuie să ieșim din Sol înainte să fim
atacați. Poți să stabilești un nou curs?
– Da, domnule.
– Atunci, fă-o. Programează o altă plimbare aleatorie. Trei
salturi ar trebui să fie suficiente.
Hwa-jung se întoarse la locul ei și se concentră la interfața sa.
Peste un minut, se auzi alerta căderii în gol și senzația de greutate
apăsătoare dispăru când motoarele se opriră.
Lamă Delicată o ținu pe Kira lipită de scaunul ei când Wallfish
își modifică direcția. Bineînțeles că xeno făcea asta. Era foarte atent.
Foarte preocupat de siguranța și de bunăstarea ei, mai puțin când venea
vorba de ce voia ea cu adevărat. Vechea ei ură pentru el ieși din nou la
suprafață, o otravă amăruie, dar inutilă. Era o ură slabă și ineficientă,
pentru că nu putea face nimic în privința situației, absolut nimic, la fel
cum nici Gregorovich nu putea face nimic ca să se salveze din
închisoarea minții sale.
– Cât mai e până când putem să sărim în FTL? întrebă ea.
– Treizeci de minute, răspunse Hwa-jung. Modificările aduse de
Meduză încă rezistă. Putem să facem saltul mai repede decât în mod
normal.
[[Itari aici: Idealis?]]
Ca răspuns la întrebare, Kira îi spuse Meduzei ce se întâmpla,
iar verdele bolnăvicios din tentaculele sale dispăru, fiind înlocuit de
portocaliul său normal și sănătos.
– Ce spectacol de lumini, spuse Sparrow, arătând spre
extraterestru. Niciodată nu mi-am dat seama că sunt atât de colorați.
Kira era impresionată de cât de repede acceptase echipajul
prezența Meduzei. Ca și ea, de altfel.
Nava se întorcea, în sfârșit, apoi puntea o apăsă pe Kira când
reluară propulsia, îndreptându-se spre un alt punct aflat de-a lungul
limitei Markov a sistemului.

5.

Echipajul petrecu treizeci de minute pregătind Wallfish pentru

FTL și pe ei pentru o altă rundă de criogenare. În mod ideal, ar fi avut
mai mult timp să-și revină din hibernare, deoarece fiecare ciclu le afecta
corpul. Cu toate astea, erau cu mult sub limita anuală. De două ori pe
an, timp de trei luni, fusese limita comercială pentru corporația
Lapsang, dar Kira cunoștea cazuri de cetățeni și personal militar care
deseori întrecuseră aceste limite. Existaseră însă consecințe.
Înainte de plecare, primiră o veste bună. Vishal intră în camera
de control cu un zâmbet mare pe față.
– Am primit vești de la unchiul meu! spuse el. Mama și surorile
mele sunt pe Lună, slavă Domnului! Unchiul meu mi-a promis că o să
aibă grijă de ele. Are un adăpost, săpat foarte adânc pe Lună. Pot să stea
cu el atât timp cât au nevoie. Slavă Domnului!
– Asta e o veste minunată, Vishal! exclamă Falconi, care îl bătu
pe umăr.
Apoi toți îl felicitară pe doctor.
Când avu timp, Kira își oferi o pauză scurtă în cabina ei. Activă
o transmisie în direct a sistemului și mări punctul verde și albăstrui care
era Pământul.
Pământul. Casa ancestrală a omenirii. O planetă plină de viață, o
mare parte din ea fiind formată din organisme complexe, multicelulare,
mult mai avansate decât cele găsite vreodată în xenosferă. Numai
Eidolon se apropia de realizările evoluționare ale Pământului, iar
Eidolon nu avea nici măcar o singură specie conștientă de sine.
Kira studiase diversitatea biomului Pământului. Toți
xenobiologii o făcuseră. Și mereu sperase că va călători acolo într-o zi.
Nu ajunsese însă mai aproape de stația Orsted și părea puțin probabil să
pună vreodată piciorul pe planetă.
Priveliștea Pământului părea ușor ireală. Nu-i venea să creadă
că, până în urmă cu trei sute de ani, toată omenirea trăise și murise pe
acea singură sferă de noroi. Toți acei oameni, blocați, neputând să se
aventureze mai departe printre stele, ca ea și mulți alții care făcuseră
asta.
Până și cuvântul „pământ” venea de la planeta la care se uita. Și
„lună” de la sfera palidă care se afla în apropierea acestuia (amândouă
având inele orbitale, luminoase ca firele de argint).
Pământ.
Lună.
Planetele originale.
Kira inspiră adânc, simțindu-se neobișnuit de copleșită de
emoție.
– La revedere, șopti ea, fără să fie sigură cui îi adresase
cuvintele.
 Apoi închise ecranul și se alătură din nou echipajului. În scurt
timp, se auzi alerta de salt, iar Wallfish tranziționă în FTL, lăsând în
urmă Sol, Pământul, Jupiter, Ganymede, Coșmarurile invadatoare și
masele fremătătoare de oameni.
 * * * * * * *

I EȘI REA I V

1.

Când avu loc cel de-al treilea salt de la ieșirea din Sol, toată
lumea era deja criogenată, cu excepția lui Falconi, a lui Hwa-jung și,
bineînțeles, a Kirei. Până și Itari intrase în starea lui de hibernare,
învăluindu-se într-un cocon în cală (Falconi hotărâse că nu mai aveau
niciun motiv să țină Meduza în sasul de intrare).
În timp ce așteptau în spațiul interstelar ca Wallfish să se
răcească, înainte să pornească în ultima parte a călătoriei, Kira se duse
la cantină și mâncă trei pachete de mâncare, bău patru pahare de apă și
mâncă și un săculeț întreg cu nuci. Nu îi făcea prea mare plăcere să
mănânce în gravitație zero, dar eforturile xeno de pe Orsted o
extenuaseră.
În timp ce mânca, nu putu să nu se gândească la Gregorovich.
Mintea navei încă era încuiată în afara sistemului informatic al navei și
stătea singură în carcasa sa, ca într-un mormânt. Acest lucru o tulbura
din mai multe motive, principalul fiind că empatiza cu situația sa. Kira
știa cum e să fii singur în întuneric, perioada petrecută pe Valkyrie
făcându-i cunoscută acea senzație. Își făcea griji ce efect urma să aibă
acest lucru asupra lui Gregorovich. Abandonul și izolarea nu erau o
soartă pe care să o dorească nici măcar celui mai aprig inamic. Nici
măcar Coșmarurilor. Moartea ar fi fost o opțiune mult mai bună.
În plus... deși nu recunoștea ușor asta, Gregorovich devenise
prietenul ei. Sau cât de prieten putea să îi devină vreodată o minte a
navei. Conversațiile lor din timpul FTL fuseseră un sprijin real pentru
Kira și nu-i plăcea să-l vadă pe Gregorovich în actuala sa stare.
Ajunsă înapoi în camera de comandă, îl bătu pe Falconi pe braț,
ca să-i atragă atenția, și îl întrebă:
– Hei, ce ai de gând să faci cu Gregorovich?
Falconi oftă și lumina reflectată de interfața sa îi dispăru din
ochi.
– Ce pot să fac? Am încercat să vorbesc cu el, dar nu prea are
sens ce spune, răspunse el și își frecă tâmplele. În momentul de față,
singura mea opțiune reală este să-l criogenez.
– Și după aceea ce urmează? îl ții înghețat de acum încolo?
– Poate, zise Falconi. Nu știu cum aș mai putea să am încredere
în el după asta.
– Ai putea...
Falconi o opri cu o privire.
– Știi ce le fac minților navelor care refuză un ordin, exceptând
circumstanțele extreme?
– Le pensionează?
– Exact. Mințile sunt luate de pe navele lor și le sunt revocate
acreditările de zbor. Pur și simplu. Chiar și în cazul navelor civile. Și
știi de ce?
Kira își țuguie buzele, anticipând deja răspunsul.
– Pentru că sunt prea periculoase.
Cu un deget ridicat deasupra capului, Falconi arătă în jur.
– Orice navă spațială, chiar și una mică, așa cum e Wallfish,
este, practic, o bombă zburătoare. Te-ai gândit vreodată ce se întâmplă
dacă, să spunem, cineva, nu știu, o minte tulburată a navei, zboară cu un
transportor sau cu un crucișător direct într-o planetă?
Kira scânci, amintindu-și accidentul de pe Orlog, una dintre
lunile sistemului ei natal. Craterul încă mai putea fi văzut cu ochiul
liber.
– Nimic bun.
– Exact, nimic bun.
– Știind toate astea, te-ai simțit totuși în siguranță să-l știi pe
Gregorovich la bord? Pare un risc al naibii de mare, spuse ea, privindu-l
curioasă.
– Chiar a fost, mormăi Falconi. Este, dar Gregorovich avea
nevoie de o casă și am crezut că putem să ne ajutăm unii pe alții. Până
acum, niciodată nu m-a făcut să-l consider un pericol pentru noi sau
pentru Wallfish. Își trecu degetele prin păr. La naiba, nu știu.
– Ai putea limita accesul lui Gregorovich doar la liniile de
comunicație și la navigația subluminică?
– Nu ar funcționa. Odată ce mintea navei are acces la o parte a
sistemului, e imposibil să o ții departe de restul. Sunt prea deștepte și
prea integrate în computer. E ca și cum ai încerca să apuci un țipar cu
mâinile goale. La un moment dat, tot îți va scăpa.
Kira își frecă brațele în timp ce se gândea. „Nu e bine.” În afară
de îngrijorarea ei pentru Gregorovich ca persoană, nu îi plăcea ideea de
a intra pe un teritoriu ostil fără să-l aibă la cârmă.
– Te-ar deranja dacă aș vorbi cu el? întrebă Kira și arătă spre
tavan.
– De fapt, e mai degrabă... Falconi arătă spre punte. Dar de ce?
Ești bine-venită să o faci, dar nu văd cu ce ar ajuta.
– Poate că nu o va face, dar îmi fac griji pentru el. E posibil să-l
pot ajuta să se calmeze. Cât eram în FTL, am vorbit destul de mult.
Falconi ridică din umeri.
– Poți să încerci, dar, repet, nu știu cu ce ar putea să ajute.
Gregorovich chiar părea dus.
 – Cum adică? întrebă Kira, devenind și mai îngrijorată.
Bărbatul își scărpină bărbia.
– Adică... ciudat. Știu că el mereu a fost altfel, dar acum e mai
mult decât atât. E ca și cum ar fi ceva cu adevărat în neregulă cu el.
Sincer, nu contează cât de calm e sau nu e Gregorovich. Nu o să-i dau
înapoi controlul navei decât dacă mă poate convinge că tot ce s-a
întâmplat a fost o scăpare. Și nu văd cum ar putea face asta. Unele
lucruri nu mai pot fi rezolvate.
Kira îl privi cu atenție.
– Toți facem greșeli, Salvo.
– Iar acestea au consecințe.
– ...Da, dar e posibil să avem nevoie de Gregorovich când
ajungem la Meduze. Morven e în regulă, dar e numai o
pseudo-inteligență. Dacă o să avem probleme, nu o să ne poată ajuta
prea mult.
– Așa e.
Kira își puse o mână pe umărul lui.
– În plus, chiar tu ai spus asta: Gregorovich e unul dintre voi, la
fel ca Trig. Chiar o să renunți atât de ușor la el?
Falconi o privi o bună bucată de timp, încordându-și mușchii
maxilarului. Într-un final, se dădu bătut.
– Bine, vorbește cu el. Vezi dacă poți să îi bagi mințile în bucata
aia de ciment pe care o numește creier. Du-te să o cauți pe Hwa– jung.
O să-ți arate ea unde să te duci și ce să faci.
– Mulțumesc.
– Mhm. Doar să nu-i dai lui Gregorovich acces la unitatea
principală.
Kira plecă în căutarea lui Hwa-jung. O găsi în camera
motoarelor. Când îi spuse ce voia, Hwa-jung nu păru surprinsă.
– Pe aici, zise ea, și o duse înapoi spre puntea de comandă.
Holurile navei erau întunecate și straniu de tăcute. Condensul
afectase pereții pe care bătea aerul rece, iar umbrele Kirei și a lui
Hwa-jung se întindeau în fața lor ca niște suflete torturate, în timp ce
pluteau de-a lungul navei.
Cu o punte mai jos de camera de comandă, aproape de centrul
navei, găsiră o ușă închisă, pe lângă Kira mai trecuse, dar pe care nu o
observase neapărat. Arăta ca un dulap sau ca o cameră cu servere.
Într-un fel, chiar asta și era.
Hwa-jung deschise ușa și Kira văzu o a doua ușă, la un metru
depărtare.
– Funcționează ca un minisas, în caz că restul navei este ventilat.
– Am înțeles.
A doua ușă se deschise. Dincolo de ea era o cameră mică,
sufocantă, plină cu ventilatoare și tapițată cu o mulțime de indicatori,
aprinși ca niște lumini de Crăciun: fiecare punct luminos marca un
buton, sau o comutare, sau un cablu. În centrul camerei era un sarcofag
neuronal, uriaș și greu. Un edificiu din metal, de două ori mai lung și
mai lat decât patul Kirei, și care se ridica până la pieptul ei. Era o
prezență impunătoare, ca și cum ar fi fost menit să avertizeze pe oricine
se apropia, ca și cum ar fi spus: „Nu te apropia, altfel o să regreți”.
Accesoriile erau închise la culoare, aproape negre, iar într-o parte era un
ecran holografic, precum și rânduri de măsurători electronice verzi, care
marcau diferitele niveluri ale gazelor și ale lichidelor..
Deși Kira mai văzuse sarcofage în jocuri și în videoclipuri,
niciodată nu fusese atât de aproape de unul. Știa că dispozitivul era
conectat la instalațiile și la curentul navei, dar și dacă avea să fie
separat, îl putea ține pe Gregorovich în viață vreme de luni întregi, chiar
ani, în funcție de cât de eficientă era sursa internă de energie. Erau un
craniu și un corp artificial, construite atât de sigur, încât puteau
supraviețui vitezelor de reintrare în atmosferă și presiunilor care ar fi
distrus majoritatea navelor. Durabilitatea acestor carcase era legendară.
De multe ori, sarcofagul (și mintea dinăuntrul lui) era singura parte
rămasă intactă după distrugerea navei sale.
Era ciudat să știe că înăuntru, în bucata de metal și de safir, era
ascuns un creier. Și nu unul de rând. Era mai mare, mult mai mare, și
mai extins: niște aripi de fluturi ridate, din materie cenușie, care
înconjurau nucleul ca o nucă, acesta fiind locul original al conștiinței lui
Gregorovich, acum ajunsă la niște proporții uriașe. Imaginea o făcu pe
Kira să se simtă stingheră. Și, într-un exces irațional al imaginației, avu
impresia că și carcasa aceea ranforsată era vie. Era vie și o privea, deși
știa că Hwa-jung îi dezactivase senzorii lui Gregorovich.
Hwa-jung scoase niște căști cu un cablu lung din buzunar și i le
dădu.
– Bagă-le aici. Ține căștile pe urechi atunci când vorbești. Dacă
o să poată transmite vreun sunet, poate ataca sistemul informatic.
– Serios? întrebă Kira, care avea dubiile ei.
– Da, serios. Orice fel de intrare i-ar fi îndeajuns.
Kira găsi mufa dintr-o parte a sarcofagului, băgă cablul în ea și,
fără să știe la ce să se aștepte, spuse:
– Bună.
– Aici, mormăi Hwa-jung și apăsă un buton aflat lângă mufă.
Un urlet furios umplu urechile Kirei. Aceasta tresări și căută să
dea volumul mai încet. Urletul se transformă într-un curent de
bombăneli, cuvinte fără final, între care abia dacă exista o pauză. Un
flux al conștiinței care verbaliza fiecare gând care-i trecea prin minte lui
Gregorovich. Bombănelile aveau nenumărate staturi: un trăncănit ca de
mulțime, într-un amalgam de vorbe, deoarece nicio limbă din Univers
nu putea ține pasul cu procesele neliniștite și rapide ale minții sale.
– O să aștept afară, spuse Hwa-jung, care ieși pe ușă.
– ...Bună, spuse Kira, în timp ce se întreba în ce se băgase oare.
Trăncănitul nu se opri, dar se mai liniști, și o singură voce, pe
care o știa, vorbi:
– Bună? Bună, drăguța mea, draga mea, gingașa mea. Ai venit
să te bucuri, domnișoară Navárez? Să arăți cu degetul și să râzi de
nefericirea mea? Să...
– Ce? Nu, bineînțeles că nu.
 Un hohot de râs îi răsună în urechi. Un hohot înfiorător, spart,
care îi făcu pielea de găină. Vocea sintetică a lui Gregorovich avea un
ton ciudat, un tremur distorsionat care îngreuna înțelegerea vocalelor,
iar volumul se tot schimba, de la încet la mai tare. De asemenea, existau
tot felul de pauze în sunet, ca o transmisie radiofonică întreruptă din
timp în timp.
– Atunci, de ce? Ca să îți liniștești conștiința? Asta e realizarea
ta, O, Sac de Carne Copleșit de Angoase. Alegerea ta. Responsabilitatea
ta. O închisoare făcută de tine și, per total, o...
– Tu ai fost cel care a încercat să deturneze Wallfish, nu eu,
spuse Kira; avea impresia că, dacă nu o întrerupea, mintea navei nu
avea să se mai oprească. Dar nu am venit aici ca să ne certăm.
– Ahahahaha, atunci, de ce ai mai venit? Dar mă repet. Ești
înceată, mult prea înceată. Mintea ta e ca noroiul, limba îți este plumb
mânjit...
– Nu este nimic în neregulă cu mintea mea! strigă ea. Doar că,
spre deosebire de tine, gândesc înainte să vorbesc.
– O, nu! Acum văd ce-ți poate pielea. Pirați la bord. Craniu și
oase, gata să înjunghie un prieten la ananghie. Ahahaha, când pe
recifele stâncoase se află un far cu obloanele trase, iar gardianul se
îneacă singur. „Malcolm, Malcolm, Malcolm”, strigă el, iar miriapodul
țipă, într-o înțelegere singuratică.
Kira își dădu seama că Falconi avea dreptate. Era ceva în
neregulă cu mintea navei și era ceva dincolo de faptul că el nu era de
acord cu decizia lor de a ajuta Nodul Minților. „Ia-o ușor.”
– Nu, spuse ea. Am venit să văd cum te simți înainte să plecăm.
Gregorovich izbucni în râs.
– Sentimentul tău de vinovăție e evident ca aluminiul
transparent, chiar este. Da, da. Ce mai fac?
Urmă o pauză bine-venită în voma sa verbală și chiar și
zgomotul de fundal se opri, apoi tonul său deveni mai controlat, o
întoarcere neașteptată la ceva ce semăna cu normalitatea.
 – Efemeritatea naturii m-a înnebunit acum mult timp, sau nu ai
observat?
– Încercam să fiu politicoasă și să nu menționez asta.
– Tactul și considerația ta sunt cu adevărat impresionante.
Așa mai mergea. Kira zâmbi pe jumătate. Ideea lui de echilibru
era însă fragilă, iar Kira se întrebă cât de departe putea să îndrăznească
să-l împingă.
– O să fii bine?
Un chicotit îi scăpă lui Gregorovich, dar îl suprimă repede.
– Eu? O să fiu bineeee, sigur că da. O să stau aici,
singur-singurel, și o să mă dedic gândurilor pozitive și speranței
acțiunilor din viitor. Asta o să fac, da, da.
„Deci ăsta e un nu.” Kira își Unse buzele.
– De ce ai făcut-o? Știai că Falconi nu o să te lase, pur și simplu,
să preiei conducerea. Așa că, te întreb, de ce ai făcut-o?
Zgomotul de fundal deveni mai puternic.
– Cum să explic? Ar trebui să explic? Ce rost mai are acum,
când acțiunile au fost făcute și consecințele resimțite? Dar o să zic asta:
am mai stat în întuneric și înainte, când mi-am pierdut echipajul și nava.
Nu am suportat gândul că s-ar putea întâmpla din nou. Prefer neantul. E
o soartă preferabilă exilului pe stâncile reci, unde sufletele bâjbâie în
izolare, fiecare fiind un paradox al lui Boltzmann, fiecare o tortură de
Coșmaruri. Ce e minte nu are materie, ce e materie nu are minte, iar
izolarea e cea mai crudă reducere a lui aprilie și...
O explozie de zgomote îl întrerupse, iar vocea i se auzi din ce în
ce mai încet, însă Kira deja începuse să-l ignore. Bătea câmpii din nou.
Credea că înțelegea ce spusese, dar nu asta o îngrijora. Câteva ore de
izolare nu l-ar fi dezechilibrat pe Gregorovich atât de mult. Trebuia să
existe o altă cauză. Ce putea afecta o minte a navei atât de mult? Kira
își dădu seama că nu știa.
Poate că dacă îndrepta conversația spre ape mai calme, reușea
să-l aducă într-o stare mai bună și să afle care era, de fapt, problema.
Poate...
– Gregorovich... Gregorovich, mă auzi? Dacă ești acolo,
răspunde-mi. Ce se întâmplă?
După o clipă, mintea navei îi răspunse pe un ton slăbit.
– Kira... Nu mă simt prea bine. Totul e cu sus-n jos.
Își apăsă căștile mai aproape de urechi, încercând să audă mai
bine.
– Poți să-mi spui care e cauza?
Un râs slăbit, care deveni mai puternic.
– Acum ne facem confesiuni și ne împărtășim lucruri? Asta se
întâmplă? Un alt chicotit tulburător. Ți-am spus vreodată de ce m-am
hotărât să devin o minte a navei, O, Cea cu întrebări?
Kirei nu-i plăcu schimbarea de subiect, dar nu voia să-l supere.
Atât timp cât Gregorovich era dispus să vorbească, ea era dispusă să
asculte.
– Nu, nu mi-ai spus, răspunse ea.
Mintea navei pufni.
– Pentru că părea o idee bună la momentul respectiv, de astaaaa.
Idioțenia fără limite a tinereței... Vezi tu (nu vezi, dar, de fapt, vezi),
corpul meu nu era într-o stare prea bună. Îmi lipseau mai multe membre
și anumite organe și mi s-a spus că o cantitate spectaculoasă de sânge și
de fecale fusese întinsă pe drum. Fundă neagră pe piatră neagră, roșu,
roșu, roșu, iar cerul, o fâșie vagă de durere. Singurele opțiuni erau ori să
fiu instalat într-un construct, cât fabricau un nou corp pentru mine, ori
să fac tranziția spre a deveni o minte a navei. Iar eu, în toate aroganța și
în ignoranța mea, m-am hotărât să îndrăznesc să pășesc în necunoscut.
– Deși știai că o să fie ireversibil? Nu te-a deranjat asta?
Kira regretă întrebările în clipa în care le puse. Nu voia să-l
dezechilibreze și mai mult. Spre ușurarea ei, Gregorovich le acceptă.
– Atunci nu eram atât de deștept pe cât sunt acum. În niciun caz.
Singurele lucruri de care credeam că o să-mi fie dor erau băile calde,
îmbrățișările strânse și plăcerile companiei carnale ținute îndeaproape,
simțite în profunzime. Însă am considerat că, în ambele cazuri,
realitatea virtuală va oferi un înlocuitor potrivit. Fragmente și biți,
coduri binare, umbre ale unor idealuri care se topesc, înfometate, pe
electroni, înfometați. Înfometați... Unde am greșit? M-am înșelat...
greșit, greșit, greșit. Mereu puteam să mă folosesc de un construct ca să
mă desfăt în deliciile senzuale așa cum voiam.
Kira deveni curioasă.
– Dar de ce? întrebă ea, pe o voce cât mai liniștitoare. De ce să
devii o minte a navei?
Gregorovich râse, iar în vocea lui se simțea o aroganță.
– De dragul plăcerii, evident. Ca să devin mai mult decât eram
înainte și ca să mă plimb printre stele ca un colos nelimitat de granițele
cărnii.
– Nu are cum să fi fost o schimbare ușoară, totuși. Într-o clipă,
viața ta merge într-o direcție, apoi, dintr-odată, un accident te trimite
într-o cu totul altă direcție.
Se gândea mai mult la ea însăși decât la el.
– Cine a spus că a fost un accident?
– Am presupus...
– Adevărul nu contează, chiar nu contează. Deja mă gândeam să
mă ofer voluntar să devin minte a navei. Dezasamblarea bruscă nu a
făcut decât să grăbească decizia. Pentru unii, schimbarea vine mai
natural decât pentru alții. Monotonia e plictisitoare și, în plus, așa cum
au spus și anticii, așteptările pentru ce ar putea sau ar trebui să fie sunt
cele mai comune surse ale nefericirii noastre. Așteptările duc la
dezamăgire, iar dezamăgirea duce la furie și la resentimente.
Și, da, sunt conștient de ironie, de delicioasa ironie, dar
cunoașterea de sine nu e o protecție împotriva prostiei, Simbiotul meu
Fandosit. E o armură defectă, în cel mai bun caz.
Cu cât Gregorovich continua să vorbească, cu atât părea mai
calm și mai normal. „Ține-l de vorbă.”
– Dacă ai putea să faci totul din nou, ai face aceeași alegere?
 – În privința deciziei de a deveni o minte a navei, da. Alte
alegeri însă nu neapărat. Degete și castroane mongole.
Kira se încruntă. O scăpare din partea lui.
– Ți-e dor de ceva dinainte? Am vrut să spun „de când aveai un
corp”, dar presupun că Wallfish e corpul tău.
Un oftat îi răsună în urechi.
– Libertatea. De asta mi-e dor. De libertate.
– Cum adică?
– Tot spațiul cunoscut este, sau era, la dispoziția mea. Pot să
întrec lumina. Pot să sar în atmosfera unui gigant gazos și să mă desfăt
cu aurora de pe Eidolon, și am și făcut toate astea. Dar cum ai spus și
tu, Mică Iritare Perceptivă, Wallfish e corpul meu și o să continue să fie
corpul meu până când o să vină momentul să fiu îndepărtat (dacă asta o
să se întâmple vreodată). Când andocăm undeva, tu ești liberă să pleci
de pe Wallfish și să te duci oriunde vrei. Dar nu și ei. Pot să particip de
la depărtare, prin camere și senzori, dar tot sunt legat de Wallfish și
același lucru ar fi valabil și dacă aș avea un aparat pe care l-aș putea
pilota de la distanță. De asta mi-e dor, de libertatea de mă mișca fără
restricții, de a mă muta când vreau eu, fără bătăi de cap... Am auzit că e
o minte a navei pe Lumea lui Stewart care și-a construit un corp de 10
metri înălțime și care acum își petrece timpul plimbându-se prin părțile
nelocuite ale planetei, pictând peisaje ale munților cu o pensulă mare
cât un om. Mi-ar plăcea ca, într-o zi, să am un asemenea corp. Mi-ar
plăcea foarte mult, deși probabilitatea pare mică în prezent. Dacă ar fi
să-mi dau un sfat mie, cel din trecut, dinainte de tranziție, mi-aș spune
să mă bucur de ce am atunci când îl aveam. Prea des nu apreciem
valoarea unui lucru până când l-am pierdut.
– Uneori, ăsta e singurul mod prin care învățăm, spuse Kira.
Se opri, resimțindu-și cuvintele.
– Se pare că așa e. Tragedia ignorantă a speciei noastre.
– Și, cu toate astea, ignorarea viitorului sau complacerea în
regret pot fi lucruri la fel de distructive.
 – Așa e. Important e să încercăm și, încercând, să devenim mai
buni. Altfel am fi putut la fel de bine să nu fi coborât din copaci. Dar nu
are rost să devin sentimental uitându-mă la buric, când acesta plutește în
derivă și sălbatic. Am o memorie de scris, baze de date de curățat,
subprograme de rearanjat, chyroni de creat, enoptromanție de stăpânit,
pătrați peste pătrați dintr-o undă sau stropi indivizibili, spune-mi,
spune-mi, spune-mi...
Pentru o clipă, păru blocat într-o groapă mentală, fraza
„spune-mi, spune-mi” repetându-se în urechile Kirei la volume diferite.
Aceasta se încruntă, frustrată. Se descurcaseră foarte bine, dar mintea
navei nu părea să se poată concentra.
– Gregorovich... Apoi mai tăios decât dorise: Gregorovich!
Urmă o pauză bine-venită în logoreea lui, apoi, prea încet ca să
audă bine, mintea rosti:
– Kira, ceva nu e bine. Nu e bine deloc.
– Poți să...
Corul de voci de fundal reveni cu putere, făcând-o să scâncească
și să micșoreze volumul căștilor. În torentul de zgomot, îl auzi pe
Gregorovich spunând, aproape prea calm, prea cult:
– Rafale prielnice de vânt în somnul tău viitor, Confesoarea mea
conciliatoare. Să te ușureze de angoasa care fermentează în tine. Data
viitoare când ni se vor întâlni drumurile, o să mă asigur că o să-ți
mulțumesc cum trebuie. Da. Și ține minte să eviți așteptările alea
enervante.
– Mulțumesc, o să încerc, spuse ea, încercând să-i facă pe plac.
Regina spațiului infinit, așa-i? Dar nu ai...
Auzi un râset.
– Toți suntem regi și regine ai propriei noastre demențe. Singura
întrebare e cum conducem. Acum, pleacă, lasă-mă cu ale mele. Am
atomi de numărat, CET-uri de aranjat, trebuie să pun la îndoială
cauzalitatea, toate astea într-o matrice de indecizie, iar realitatea se
îndoaie ca fotonii dincolo de deformarea masei spațiu-timp ce
torturează transgresiunile superluminice tangențiale, platouri cu susul în
jos, hahaha.

2.

Kira își scoase căștile din urechi și se uită la punte. Se încruntă.

Mișcându-se cu atenție în lipsa gravitației, ieși și o găsi pe
Hwa-jung așteptând-o.
– Cum e? o întrebă aceasta.
Kira îi dădu căștile.
– Nu e bine. E... Încercă să găsească cel mai bun mod de a
descrie comportamentul lui Gregorovich. Nu e bine, ceva nu e în regulă.
Deloc. Nu se poate opri din vorbit și, în cea mai mare parte a timpului,
nu pare să fie în stare să lege o propoziție coerentă.
Acum, și Hwa-jung se încruntă.
– Aish. Aș vrea să Vishal să fie treaz. Eu lucrez cu mecanisme,
nu cu creiere.
– E posibil să încercăm și ceva mecanic? întrebă Kira. E posibil
să i se fi întâmplat ceva lui Gregorovich când eram pe Orsted? Sau când
l-ai deconectat de la unitatea principală?
Hwa-jung o fixă cu privirea.
– Ăla a fost un întrerupător de circuite. Nu ar fi trebuit să
provoace nicio problemă, spuse ea, dar continuă să se încrunte în timp
ce-și băga căștile în buzunar. Stai aici, zise ea abrupt. Pot să verific
ceva.
Hwa-jung se răsuci și o luă pe hol.
Kira așteptă cât de răbdătoare putea. Nu-și putea scoate din
minte conversația cu Gregorovich. Tremură și își strânse brațele în jurul
corpului, deși nu-i era frig. Dacă Gregorovich chiar era într-o stare atât
de rea pe cât părea... păstrarea lui în criogenare era, poate, singura lor
opțiune. O minte dezechilibrată a navei era ceva de coșmar.
Se gândi că existau diferite tipuri de coșmaruri în galaxie. Unele
mici, altele mari, dar cele mai groaznice erau cele pe care le trăiai.
 Kira voia să-i spună lui Falconi despre Gregorovich, dar se forță
să o aștepte pe Hwa-jung.
Femeia mecanic apăru abia după o jumătate de oră. Avea ulei pe
mâini, noi urme de arsuri pe mânecile șifonate și o expresie îngrijorată,
care nu făcu decât să intensifice îngrijorările Kirei.
– Ai găsit ceva?
Hwa-jung ridică un obiect negru, mic: o cutie dreptunghiulară,
de mărimea a două degete așezate unul lângă altul.
– Asta, zise ea dezgustată. Era fixată lângă circuitele care duc
spre sarcofagul lui Gregorovich. Clătină din cap. Ce prostie. Mi-am dat
seama că e în neregulă ceva atunci când luminile au pâlpâit cum au
făcut-o în camera de comandă, când am tras întrerupătorul.
– Ce este? întrebă Kira, apropiindu-se.
– Un bloc de impedanță, spuse Hwa-jung. Împiedică semnalul
să treacă prin fir. Probabil că CMU l-a instalat ca să-l împiedice pe
Gregorovich să evadeze. Nu a apărut la niciuna dintre verificările mele
când ne-am întors pe Wallfish. Clătină din nou de cap. Când am tras
întrerupătorul, a provocat o descărcare în cutie, iar aceasta a intrat în
Gregorovich.
– Ce înseamnă asta?
Hwa-jung oftă și-și mută privirea.
– Descărcarea a ars firele minuscule care intră în Gregorovich.
Pistele nu se conectează cum trebuie cu neuronii lui, iar cele care o fac
dau semnale greșite.
– Are dureri?
Hwa-jung ridică din umeri.
– Nu știu, dar computerul spune că multe dintre firele distruse se
află în cortexul lui vizual și în zona cu procesarea limbajului, deci
Gregorovich e posibil să vadă și să audă lucruri care nu sunt acolo.
Vishal va trebui să ne ajute cu asta. Nu pot să-l repar pe Gregorovich.
O senzație de neajutorare o copleși pe Kira.
– Deci trebuie să așteptăm.
 Nu era o întrebare. Hwa-jung încuviință.
– Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să-l criogenăm pe
Gregorovich. Vishal o să îl examineze când ajungem la destinație, dar
cred că nici el nu poate să-l repare.
– Vrei să-i spun eu lui Falconi? Mă duc la el.
– Da, spune-i. Vreau să-l înghețăm pe Gregorovich. Cu cât mai
repede, cu atât mai bine. După, o să intru și eu în tubul de criogenare.
– Bine, spuse Kira, apoi își puse mâna pe umărului lui Hwa–
jung. Și mulțumesc. Măcar acum știm.
Hwa-jung mormăi.
– Cu ce ajută asta? Ce haos. Ce haos!
Se despărțiră. Mecanica-șefa se întoarse în camera unde se afla
mintea navei, iar Kira reveni în camera de comandă. Falconi nu era
acolo și nu era nici în acum defuncta grădină hidroponică a navei.
Ușor derutată, Kira se duse în cabina căpitanului. Nu părea în
stilul lui să stea în cameră într-un astfel de moment, dar...
– Intră, spuse el când bătu la ușă.
Ușa etanșă scârțâi în timp ce Kira intră. Falconi stătea la birou,
legat de scaun, ca să nu plutească. Într-o mână avea un săculeț cu
băutură.
Apoi Kira observă măslinul ca un bonsai aflat în partea din spate
a biroului. Frunzele erau zdrențuite, cele mai multe dintre ramuri, rupte,
trunchiul, înclinat, iar pământul din jurul rădăcinilor arăta de parcă ar fi
fost răscolit: bucăți mici pluteau sub capacul din plastic transparent care
acoperea partea de sus a ghiveciului, înconjurând trunchiul.
Starea copacului o luă prin surprindere, deoarece știa cât de mult
ținea Falconi la plantă.
– Deci? Cum a mers? întrebă căpitanul.
Kira se propti de perete înainte să-i dea raportul. În timp ce
vorba, expresia lui Falconi deveni din ce în ce mai sumbră.
– La naiba, spuse el. Nemernicii de la CMU. Trebuiau ei să
înrăutățească situația! De fiecare dată...
 Bărbatul își trecu mâna peste față și se uită la un punct imaginar,
dincolo de cala navei. Kira nu-și amintea să-l mai fi văzut vreodată atât
de furios sau de obosit.
– Ar fi trebuit să am încredere în instinctul meu mai devreme.
Chiar e stricat.
– Nu e stricat, spuse Kira. Nu e nimic în neregulă cu
Gregorovich în sine. Problema e cu echipamentul la care e conectat.
– Asta e o doar chestiune de semantică, pufni Falconi. Nu
funcționează. Înseamnă că e stricat, iar eu nu pot să fac nimic în privința
asta. Asta e partea cea mai groaznică. Singura dată când Greg chiar are
nevoie de ajutor și...
Clătină din cap.
– Înseamnă mult pentru tine, așa-i?
Falconi luă încă o gură din săculeț și îi evită privirea.
– Dacă ai vorbi cu restul echipajului, ai descoperi că
Gregorovich a petrecut mult timp discutând cu fiecare dintre noi. Nu
spunea el multe când eram mai mulți laolaltă, dar de fiecare dată când
am avut nevoie de el, a fost acolo. Și ne-a scos din niște situații foarte
urâte.
Kira își fixă picioarele pe punte și îl lăsă pe Lamă Delicată să o
ancoreze acolo.
– Hwa-jung a spus că e posibil ca Vishal să nu-l poată repara.
– Da, zise Falconi, expirând greoi. E dificil să lucrezi la
implanturile minții unei nave. Iar medibotul meu nici nu este echipat
pentru asta... Thule. Greg nu era în starea asta nici măcar când l -am
găsit.
– Ce o să faci dacă o să avem parte de o luptă cu Meduzele?
– O să fug mâncând pământul, dacă asta o să fie o opțiune,
spuse Falconi. Wallfish nu e navă de război. Arătă cu degetul spre ea.
Iar nimic din toate astea nu schimbă ce a făcut Gregorovich. Nu s-a
răzvrătit din cauza unui bloc de impedanță.
– Nu, presupun că așa e.
 Falconi clătină din cap.
– Ce minte fraieră a navei! îi era atât de frică să ne piardă, încât
a preferat să sară de pe o stâncă, iar acum uite unde e... unde suntem.
– Presupun că asta arată că poți face greșeli, chiar și cu un creier
ca al lui.
– Mhm. Asta presupunând că Gregorovich se înșală. Știi că e
posibil să aibă dreptate.
Kira își înclină capul.
– Dacă crezi asta cu adevărat, de ce mergem spre Nodul
Minților?
– Pentru că eu consider că merită riscul.
Kira se gândi că era mai bine să schimbe subiectul. Arătă spre
măslin și întrebă:
– Ce s-a întâmplat?
– Din nou, CMU. I-au rupt cutia de stază în timp ce căutau...
naiba știe ce. Mi-a luat foarte mult să curăț locul ăsta.
– O să-și revină?
Kira nu cunoștea ciclul de viață al acelei plante.
– Am dubii.
Falconi atinse o frunză, dar doar pentru o clipă, de teamă să nu îi
facă rău.
– Săracul, a stat afară din pământ cea mai mare parte a zilei,
temperatura a fost scăzută, nu a avut apă, frunzele i-au căzut... Îi întinse
săculețul: Vrei o gură?
Kira îl luă și ridică paiul la buze. Înțepătura dură a poșircii îi
lovi cerul gurii și aproape că tuși.
– E bun, nu? întrebă Falconi când îi văzu reacția.
– Da, zise Kira și tuși. Luă încă o gură și apoi îi dădu săculețul
înapoi.
– Probabil că nu e chiar cea mai bună idee înainte de criogenare,
dar ce naiba, nu-i așa?
– Ce naiba, exact.
 Falconi mai luă o gură, apoi oftă lung și își lăsă capul pe spate,
uitându-se la ceea ce ar fi fost tavanul dacă propulsia ar fi fost pornită.
– Ce vremuri nebune, Kira. Ce vremuri nebune! La naiba, dintre
toate navele pe care trebuia să le salvăm, a trebuit să o alegem pe a ta.
– Îmi pare rău. Nu e nici ce mi-am dorit eu.
Bărbatul împinse săculețul spre ea. Kira îl privi plutind în aer,
apoi îl luă. O altă gură de poșircă și o altă arsură pe gât.
– Nu e vina ta, spuse el.
– Ba cam e, zise ea, încet.
– Ba nu. Bărbatul luă săculețul după ce ea îl întinse spre el. Tot
ar fi trebuit să facem față războiului ăstuia, chiar dacă nu te salvam.
– Da, dar...
– Dar nimic. Crezi că Meduzele aveau să ne lase în pace pentru
totdeauna? Faptul că tu ai găsit costumul pe Adrasteia a fost doar o
scuză ca să ne invadeze.
Kira se gândi o clipă la ce-i spusese.
– Poate că e așa. Dar cum rămâne cu Coșmarurile?
– Ei bine... Falconi clătină din cap; deja părea să simtă efectele
băuturii. Ăsta e genul de tâmpenie care se întâmplă întotdeauna. Poți să
te tot pregătești, dar mereu vor fi chestii pe care nu le anticipezi care te
vor da peste cap. Mereu se întâmplă asta. Pur și simplu, îți vezi de zi și
Bam! Un asteroid apare de nicăieri și îți distruge viața. Cum să mai
trăiești într-un astfel de Univers?
Era o întrebare retorică, dar Kira tot îi răspunse:
– Luându-ți precauții rezonabile și nelăsând această posibilitate
să te înnebunească.
– Ca pe Gregorovich.
– Ca pe Gregorovich, încuviință ea. Toți trebuie să ne asumăm
riscuri, Salvo. Asta e natura vieții. Singura alternativă este să pui punct
mai devreme, iar asta înseamnă că renunți.
– Mmm.
Bărbatul o privi pe sub sprâncene, așa cum făcea deseori, ochii
lui de un albastru înghețat fiind adumbriți și având o paloare
fantomatică în lumina slabă a nopții de pe navă.
– Pe Orsted părea că Lamă Delicată o să se desprindă de tine.
Kira se foi, jenată.
– Poate pentru o clipă.
– E ceva pentru care ar trebui să-mi fac griji?
Pentru o perioadă neplăcut de lungă, Kira nu răspunse. Apoi
rosti:
– Poate.
Își încordă tendoanele și se trase în jos, spre punte, așezându-se.
– Cu cât îl las mai mult liber pe xeno, cu atât vrea mai mult să
mănânce, să mănânce și să tot mănânce.
– Pentru ce?
– Nu știu. Niciuna dintre amintirile sale nu-l arată
reproducându-se, dar...
– Poate că îți ascunde asta.
Kira arătă spre el. Falconi îi dădu din nou săculețul, iar ea
acceptă.
– Faptul că mă lași să beau e o risipă de alcool bun. Nu am cum
să mă îmbăt, nu cu Lamă Delicată, care tot intervine.
– Nu-ți face griji... Crezi că xeno este un fel de armă
apocaliptică?
– Are această capacitate, dar nu cred că a fost făcut neapărat
pentru asta. Kira căută cuvintele potrivite. Nu simt costumul ca fiind
răuvoitor. Are sens ce spun? Nu îl simt ca fiind furios sau sadic.
Falconi ridică o sprânceană.
– O mașinărie nu ar avea cum să simtă ceva.
– Nu, dar totuși simte unele lucruri. E greu de explicat, dar nu
cred că e în întregime mașinărie.
Încercă să găsească un alt mod în care să explice.
– Când am ținut scutul în jurul mașinii, erau tot felul de cârcei
care treceau prin pereți. Îi putem simți și nu părea că Lamă Delicată
voia să distrugă totul în jurul său. Simțeam că vrea să construiască.
– Dar ce anume? întrebă Falconi pe un ton blând.
– Orice și totul, în același timp. Nu știu.
Urmă o tăcere sumbră.
– A, am uitat să-ți spun, rosti Kira. Hwa-jung a spus că o să se
criogeneze după ce îl adoarme pe Gregorovich.
– Deci am rămas doar noi doi, spuse Falconi, care ridică
săculețul în semn de toast.
Kira zâmbi.
– Da. Și Morven.
– Pfff, ea nu se pune.
Ca și cum i-ar fi subliniat cuvintele, alerta de FTL se întrerupse
și apoi, cu un scârțâit îndepărtat, Wallfish își activă motorul Markov și
părăsi spațiul normal.
– Și am pornit la drum, zise Falconi.
Dădu din cap, ca și cum i-ar fi fost greu să accepte acest lucru.
Kira se uită din nou la bonsaiul distrus.
– Cât de bătrân e copacul?
– Îți vine să crezi că are aproape trei sute de ani?
– Nu!
– Serios. E de pe Pământ, înainte de schimbarea mileniului.
L-am luat de la un tip ca parte din plata pentru un transport. Nu și-a dat
seama cât de valoros era.
– Trei sute de ani...
Numărul era greu de procesat. Copacul era mai vechi decât
întreaga istorie a oamenilor care locuiau în spațiu. Preceda coloniile de
pe Marte și de pe Venus, fiecare inel locuit și fiecare stație de cercetare
făcută de oameni în afara orbitei joase a Pământului.
– Da. O expresie plină de emoție apăru pe fața lui Falconi. Iar
nemernicii ăia l-au distrus. Nu puteau doar să scaneze locul?
– Mmm.
Kira încă se gândea la cum o simțise pe Lamă Delicată pe
Orsted. La asta și la oricare era scopul pentru care fusese construită sau
se născuse. Nu putea uita senzația numeroșilor cârcei care se insinuau
prin țesutul stației, atingând, rupând, construind, înțelegând.
Lamă Delicată era mai mult decât o simplă armă, de asta era
sigură. Și din acea siguranță luă naștere o idee care îi dădu de gândit
Kirei. Nu știa dacă avea să funcționeze, dar voia s-o facă, ca să se simtă
mai puțin rău în legătură cu ea și xeno. Ca să aibă un motiv bun ca să nu
o privească pe Lamă Delicată doar ca pe un instrument al distrugerii.
– Te deranjează dacă încerc ceva? întrebă ea, întinzând mâna
spre copacul distrus.
– Ce? întrebă Falconi, precaut.
– Nu sunt sigură, dar lasă-mă să încerc. Te rog.
Bărbatul își făcu de lucru cu marginea pachetului în timp ce se
gândea.
– Bine. În regulă, dar nimic prea nebunesc. Wallfish are deja
destule găuri în cală.
– Ai măcar puțină încredere în mine.
Kira se târî pe lângă perete, spre birou. Acolo, trase ghiveciul
mai aproape și își puse mâinile pe trunchi. Scoarța era aspră la atingere
și mirosea a proaspăt și a verde, ca aerul mării plutind deasupra ierbii
tăiate.
– O să stai, pur și simplu, așa sau...
– Șșș...
Kira se concentră și o trimise pe Lamă Delicată în copac, cu un
singur gând: vindecă. Scoarța pârâi și se fisură, iar mici lujeri negri
șerpuiră pe suprafața trunchiului. Kira simți structurile interne ale
plantei, straturile de scoarță (interne și externe), inelele, miezul tare,
fiecare ramură îngustă și baza roditoare a fiecărei frunze fragile.
– Hei, spuse Falconi, care se ridică în picioare.
– Așteaptă, zise Kira, sperând că xeno va face exact ce îi ceruse.
Ramurile rupte reveniră la locul lor, ridicându-se și
îndreptându-se. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată se intensifică în timp ce
seva trecu de-a lungul trunchiului. Frunzele mototolite se întinseră, iar
găurile din ele se acoperiră. Acolo unde lipseau, noi lame apărură, niște
pumnale argintii pline de viață.
Într-un final, schimbările încetiniră și se opriră, iar Kira se simți
satisfăcută că pagubele suferite de copac fuseseră reparate. Lamă
Delicată ar fi putut să continue, voia asta, dar atunci directiva s-ar fi
schimbat de la vindecă la fă să crească, iar asta i se părea deja o
lăcomie. O tentare deloc înțeleaptă a sorții.
Așa că își chemă costumul înapoi.
– Poftim, spuse ea, ridicându-și mâinile.
Copacul stătea în fața lor, întreg și sănătos, ca înainte. O aură de
energie părea să emane dinspre el: viața proaspăt născută și ridicată la
un nou nivel.
Kira se simți copleșită, minunându-se de ce putea să facă Lama
Delicată.
De ce era capabilă ea. Reușise să vindece ceva viu, să modifice
carnea (oarecum) și să-i ofere confort în loc de durere, să creeze în loc
să distrugă. Nu se putu abține și izbucni în râs. O greutate păru să i se
ridice de pe umeri, ca și cum propulsia ar fi scăzut la jumătate de G sau
mai puțin.
Ce avea era un dar: o abilitate prețioasă, plină de potențial. Ar fi
putut realiza atât de multe cu ea pe Weyland, în grădinile coloniei. Și-ar
fi putut ajuta tatăl cu Constelațiile de la Miezul Nopții sau ar fi putut
ajuta la răspândirea vegetației pe crusta stâncoasă a lunii, pe Adrasteia.
Viață, și tot ce însemna asta. Triumful și gratitudinea îi umplură
ochii de lacrimi, iar Kira zâmbi fericită. O uimire asemănătoare îi
lumină ochii lui Falconi.
– Cum ai învățat să faci asta?
Bărbatul atinse o frunză cu vârful degetului, de parcă nu -i venea
să creadă.
– Nu mi-a mai fost frică.
– Mulțumesc, spuse el, iar Kira nu-l auzise niciodată atât de
sincer.
– Cu... cu plăcere.
Apoi Falconi se aplecă înainte, îi luă fața în mâini și, înainte ca
Kira să știe ce se întâmpla, o sărută.
Gustul lui era diferit de cel al lui Alan. Mai sărat, și îi simțea
marginile ascuțite ale bărbiei cum se frecau de pielea de lângă buzele ei.
Șocată, Kira îngheță pe loc, neștiind cum să reacționeze. Lamă
Delicată formă rânduri de țepi bonți pe brațe și pe piept, dar, ca și ea,
aceștia rămaseră pe poziții, fără să avanseze sau să se retragă.
Falconi întrerupse sărutul, iar Kira încercă să-și revină. Inima îi
bătea cu putere, iar temperatura din cabină părea să fi crescut.
– Ce a fost asta? întrebă ea, pe un ton mai aspru decât ar fi vrut.
– Îmi pare rău, spuse Falconi, care părea oarecum rușinat; era o
atitudine pe care nu o mai văzuse la el. Cred că m-a luat valul.
– Mhm.
Kira își linse buzele, fără să vrea, apoi se certă pentru asta. La
naiba! Un zâmbet viclean apăru pe fața lui.
– De obicei nu fac avansuri membrilor echipajului sau
pasagerilor. Nu e un lucru profesionist. Nu face bine la afaceri.
Inima Kirei bătea și mai tare.
– Nu zău!
– Serios... Falconi bău ultima gură din săculeț. Rămânem
prieteni?
– Suntem prieteni? întrebă Kira pe un ton care îl provoca, apoi
își înclină capul.
Falconi o privi pentru o clipă, de parcă ar fi analizat situația.
– Orice persoană în care am încredere să mă protejeze într-o
luptă e pentru mine un prieten. În ceea ce mă privește, da, suntem
prieteni. Doar dacă tu ai altă părere.
– Nu, spuse Kira, care făcu o pauză la fel de lungă ca a lui.
Suntem prieteni.
O licărire reapăru în ochii lui.
 – Ei bine, mă bucur că am clarificat asta. Și, din nou, îmi cer
scuze. Cred că mi s-a urcat băutura la cap. Ai cuvântul meu că nu o să
se mai întâmple.
– Asta e... bine.
– Aș face bine să-l pun în stază, zise el, întinzându-se după
bonsai. Și după asta aș face bine să mă criogenez și eu, înainte să
încălzim Wallfish prea mult. Tu ce o să faci?
– Ce fac de obicei, spuse ea. Cred că de data asta o să mă bag în
cabina mea, dacă nu te deranjează.
– Ne vedem la celălalt capăt al călătoriei, Kira.
– Da, Salvo.

3.

Ajunsă înapoi în cabina ei, Kira se spălă pe față cu un prosop

umed, apoi rămase plutind în fața chiuvetei, în timp ce se privea în
oglindă. Deși nu ea inițiase sărutul, tot se simțea vinovată. Niciodată nu
se uitase la un alt bărbat în felul acela când ea și Alan erau împreună.
Îndrăzneala subită a lui Falconi o luase prin surprindere. O forța să se
gândească la ce avea să facă pe viitor, dacă avea un viitor.
Cel mai rău era că sărutul fusese plăcut.
„Alan...” Alan era mort de nouă luni. Nu pentru ea, nu cu tot
timpul pe care-l petrecuse în hibernare, dar pentru restul Universului,
asta era realitatea. Era un adevăr greu de înghițit.
Măcar îi plăcea de Falconi? Kira se gândi puțin la asta. Într-un
final, hotărî că da. Era atrăgător într-un mod solid, întunecat, păros. Dar
asta nu însemna nimic. Nu era în stare să înceapă o relație cu nimeni, cu
atât mai puțin cu un căpitan de navă. Asta atrăgea mereu probleme.
Într-un mod egoist, Kira se bucură că Gregorovich nu fusese
martor al acelui moment. I-ar fi tachinat pe ea și pe Falconi la nesfârșit.
Poate că ar fi fost bine să vorbească din nou cu Falconi, să îi
spună clar că nu mai avea să se întâmple nimic între ei. La naiba, fusese
norocos că Lamă Delicată nu avusese o reacție exagerată, ca să o
protejeze...
Bărbatul fie fusese foarte curajos, fie nebun.
– Te-ai descurcat bine, șopti ea, uitându-se în jos la Lamă
Delicată și, pentru o clipă, Kirei i se păru că simte o senzație de mândrie
dinspre xeno. Totuși, momentul se dovedi a fi atât de scurt, încât ar fi
putut fi o plăsmuire a imaginației ei.
– Morven, spuse ea, Falconi încă nu e criogenat?
– Nu, domnișoară Navárez, răspunse pseudo-inteligența. Tocmai
a primit prima rundă de injecții. Nu mai poate comunica.
Kira scoase un sunet de nemulțumire. Foarte bine. Probabil că
nu era necesar să vorbească din nou cu el, dar dacă voia să facă asta,
putea s-o facă la fel de bine atunci când ajungeau la destinație.
Ideea nu era să zboare până la punctul de întâlnire propus de
Meduzele lui Tschetter. În schimb, Wallfish avea să iasă din FTL la o
oarecare distanță, dar tot îndeajuns de aproape încât să trimită o
avertizare la timp, pentru ca Nodul Minților să nu cadă într-o capcană.
Astfel, aveau să împiedice o catastrofă și mai mare decât actualul război
dintre oameni și Meduze. Apoi, după ce satisfăceau toate cerințele
onoarei și datoriei, puteau să se îndrepte din nou spre spațiul locuit.
Kira bănuia însă că Itari va dori să se alăture din nou
compatrioţilor săi, iar asta avea să necesite un fel de întâlnire.
„Asta suntem”, își spuse ea în timp ce se îndrepta spre pat, „o
capsulă de lux pentru transport.”
Asta îi reaminti de o zicală a bunicului din partea tatălui, și
anume:
– Kira, sensul vieții este să muți lucrurile din punctul a în
punctul b. Atât. Doar asta facem.
– Dar cum rămîne cu vorbitul? întrebase ea, neînțelegând foarte
clar ce-i spunea bunicul.
– Atunci, pur și simplu, mutăm o idee de aici, și o atinsese pe
frunte, în lumea reală.
Kira nu uitase niciodată aceste cuvinte. Nu uitase nici cum
bărbatul descrisese totul din exteriorul capului ei ca fiind lumea reală.
De atunci, continua să se întrebe dacă era adevărat sau nu. Câtă realitate
conținea mintea unei persoane?... Când visa, visele erau simple umbre
sau aveau și puțin adevăr în ele?
Se gândi că Gregorovich ar fi avut probabil ceva de spus despre
asta.
În timp ce făcea o rețea de bare din Lama delicată, ca să se așeze
pe saltea, continuă să se gândească la bonsai. Amintirea o făcu să
zâmbească. Petrecuse atât de mult timp pe nave spațiale, stații spațiale
și asteroizi reci și stâncoși, încât aproape că uitase de bucuria care venea
din creșterea lucrurilor.
Își aminti de toate senzațiile pe care le simțise dinspre Lamă
Delicată în timpul procesului de vindecare și le compară cu senzațiile
asemănătoare de pe Orsted. Era ceva în ele care merita investigat mai
departe. În timp ce călătoreau în FTL, avea să-și continue
antrenamentele cu xeno și avea să lucreze la îmbunătățirea comunicării
dintre ea și organism, pentru ca acesta să-i poată îndeplini dorințele fără
să-și facă griji și să microgestioneze totul. Mai mult decât atât, Kira
voia să exploreze impulsul pe care-l simțise dinspre Lamă Delicată -
înainte doar fragmentat, acum mai puternic -, impulsul de a construi și
de a crea.
Acesta îi stârni interesul și, pentru prima oară, deveni ceva ce
Kira voia să facă folosind xeno.
Așa că își setă alarma săptămânală, așa cum făcuse în timpul
fiecărei călătorii de la Cygni 61 încoace, și începu din nou să lucreze cu
Lamă Delicată.
Era o experiență ciudată. Kira era hotărâtă să-l oprească pe xeno
să strice Wallfish, așa cum făcuse pe Orsted, dar, în acel moment, voia
să experimenteze. În anumite moduri controlate, voia să înlăture toate
restricțiile și să-l lase pe Lamă Delicată să facă tot ce era atât de evident
că voia să facă.
Începu cu mânerul de lângă patul ei. Era o parte neesențială a
navei. Dacă xeno îl distrugea, Hwa-jung putea să printeze foarte ușor un
înlocuitor, deși Falconi poate că nu avea să fie prea încântat...
„Haide”, șopti ea în minte.
Din palmă i se extinseră cârcei negri și curioși. Fuzionară cu
mânerul și, dintr-odată, Kira avu senzația delicioasă, care dădea
dependență, de a crea ceva. Nu știa ce anume, dar senzația aducea cu ea
o satisfacție care îi reamintea de bucuria pe care o simțea deseori când
rezolva o problemă dificilă.
Oftă, respirația ei fiind o fantomă palidă în aerul rece.
Când fibrele ieșite din Lamă Delicată acoperiră complet mânerul
și când avu o senzație de completare și, mai mult, de trecere dincolo de
mâner și de extindere în cală, o opri și o retrase, curioasă să vadă ce
făcuse.
Văzu, dar nu înțelese.
Acolo, în locul unde fusese mânerul curbat, cilindric, văzu...
ceva. Un obiect dintr-un material cu model, care îi reaminti Kirei de o
structură celulară sau de o sculptură complexă, una acoperită cu un
model repetitiv de triunghiuri subdivizate. Suprafața părea metalică și
avea o strălucire verzuie, iar în triunghiuri erau niște noduri mici și
rotunde de un verde pal.
Atinse mânerul transformat. Era cald.
Kira își plimbă mâna peste modelul suprafeței, copleșită de o
senzație de uimire. Orice făcuse Lamă Delicată, era frumos și avea
senzația că materialul era cumva viu. Sau avea potențialul de prinde
viață.
Kira voia să facă și mai mult, dar știa că trebuia să fie atentă cu
această dorință, care era chiar și mai mortală decât țepii care-i plăceau
atât de mult xeno. Viața era cel mai periculos lucru care exista.
Cu toate astea, se întrebă dacă putea ghida sau controla
rezultatul creativ al Lamei Delicate. Maw putea face asta, așa că de ce
n-ar fi putut și ea? „Ai grijă.” Exista un motiv pentru care războiul
biologic era interzis de fiecare membru al Ligii (și de Shin-Zar). Doar
că ea nu încerca să creeze o armă. Nici servitori care să lupte pentru ea,
ca Maw.
„Așa”, își zise ea când atinse bara de lângă pat și se gândi la
formele răsucite ale unei ferigi oros: planta ei preferată de pe Eidolon.
Inițial, xeno nu răspunse. Apoi, tocmai când se pregătea să
renunțe, își plimbă mâna pe bară. Ca prin magie, din bară apărură
tulpinile delicate ale ferigilor oros. Erau replici imperfecte, atât ca
formă, cât și ca substanță, dar puteau fi recunoscute, iar când Kira îl
retrase pe Lamă Delicată, simți mirosul frunzelor.
Plantele nu erau simple sculpturi. Erau vii, organice și prețioase
datorită acestui lucru.
Kira icni ușor, șocată. Atinse fiecare ferigă și lacrimile îi
încețoșară privirea. Clipi și pe jumătate râse, pe jumătate plânse. Dacă
părinții ei ar fi văzut... Dacă Alan ar fi...
Kira știa că ar fi fost nechibzuit din partea ei să încerce ceva mai
ambițios. Era mulțumită de ce realizase.
Cât despre incertitudinea viitorului, simți o licărire de speranță
care fusese de mult absentă. Lamă Delicată nu era numai o forță a
distrugerii. Nu știa cum, dar o siguranță crescu în ea că xeno putea să-i
oprească pe Maw, dacă reușea să-și dea seama cum să-i folosească
abilitățile.
O senzație de ușurare umplu corpul Kirei (și nu era din cauza
gravitației zero). Zâmbi, iar zâmbetul îi rămase pe față în timp ce se
pregătea pentru somnul lung care o aștepta. „Poate chiar o să visez”, se
gândi ea și râse mai îndelung și mai tare decât ar fi făcut-o în jurul altor
oameni. Cel puțin, nu când era trează.
Încă gândindu-se la asta, închise ochii și îl îndemnă pe Lamă
Delicată să se relaxeze, să se odihnească, să o protejeze împotriva
frigului și a întunericului, iar în scurt timp, aripile moi ale somnului o
îmbrățișară.

4.
 O dată pe săptămână, Kira se trezea și exersa cu Lamă Delicată.
De data asta, rămase în cabina ei pe toată durata călătoriei. Nu avea
nevoie să ridice greutăți sau să-și streseze corpul ca să lucreze cu xeno.
Trecuse de etapa asta. O dată pe săptămână, îl lăsa pe Lamă Delicată să
aibă și mai mult acces în interiorul camerei ei și să construiască și să
creeze mai mult. Uneori, contribuia și ea, dar, în cea mai mare parte, îi
dădea xeno spațiu să facă orice voia, în timp ce ea îl privea cu din ce în
ce mai multă uimire. Stabili niște limite - ecranul de pe biroul ei nu
avea să fie atins -, dar restul putea fi folosit.
O dată pe săptămână, nu mai mult. Iar când nu se antrena, plutea
în liniște, hibernând în acel somn asemănător morții, unde totul era rece
și gri, iar sunetele se auzeau ca și cum ar fi fost la mare depărtare.
În acel spațiu plin de praf, îi veni un vis:

Se văzu pe ea însăși - chiar pe ea, fără costum, goală ca în ziua

în care se născuse - stând în întuneric. La început, nu era decât ea, iar
înjur era nemișcare, ca și cum ar fi existat într-o perioadă de dinaintea
timpului însuși.
Apoi în fața ei înflori o abundență de linii albastre: o rețea
fractală, care șerpuia ca niște cârcei în timp ce se extindea. Linii
formară un dom de forme care se intersectau, cu ea în centru, o
carcasă de curbe și de țepi ce se repetau la nesfârșit - un univers de
detalii în fiecare punct al spațiului.
Și știa, cumva știa, că îl vedea pe Lamă Delicată așa cum era cu
adevărat. Se întinse și atinse una dintre linii. Un fior electric o străbătu
și, într-o clipă, văzu mii de stele care se născură și muriră, fiecare cu
propriile lor planete, specii și civilizații.
Dacă ar fi putut suspina, ar fi făcut-o.
Își îndepărtă mâna de linie și se retrase. Uimirea o copleși și se
simți mică și umilă. Liniile fractalului continuară să se răsucească și să
se schimbe, cu un sunet ca mătasea care aluneca, dar nu se apropiau și
nu deveneau mai luminoase. Rămase acolo și le privi și, din matricea
strălucitoare de deasupra, emană o senzație de protecție vigilentă.
Cu toate astea, nu simți nicio urmă de confort, deoarece, în
afara liniilor, simțea, ca un instinct antic, o amenințare. O foamete fără
sfârșit, care se răspândea precum cancerul în întunericul înconjurător
și, cu ea, o natură care se zvârcolea și care rezulta în rectitudinea
unghiurilor drepte. Fără Lamă Delicată, ar fi fost expusă, vulnerabilă,
neajutorată în fața amenințării.
Teama o copleși și se chirci, simțind că domul fractal era o
lumânare aprinsă în vid, amenințată din toate părțile de vântul ostil.
Știa că ea era ținta amenințării, ea și Lamă Delicată, iar presiunea
acestei dorințe răuvoitoare era atât de mare, atât de copleșitoare, atât
de crudă și de străină, încât se simți neajutorată în fața ei.
Nesemnificativă. Lipsită de speranță.
Așa că rămase acolo, singură și speriată, cu o senzație de
pierzanie atât de puternică, încât orice schimbare, chiar și însăși
moartea, ar fi fost o ușurare bine-venită.
PARTEA A V-A
* * * * * * *
MALIGNITATEM
Și când o ramură e îndoită, ea crește.
– Marion Tinsley
 C APIT OLUL I
* * * * * * *

SOSIREA

1.

Kira se trezi.
La început, nu-și dădu seama unde era. Întunericul o înconjura,
un negru atât de profund, încât nu era nicio diferență între momentele
când stătea cu ochii închiși și cele în care stătea cu ochii deschiși. Acolo
unde ar fi trebuit să fie luminile de urgență, era doar un întuneric ca o
cerneală. Aerul era mai cald decât de obicei în timpul unei călătorii în
FTL, ca și umezeala, și nu se simțea nicio adiere de vânt în spațiul ca un
mormânt.
– Morven, aprinde luminile, șopti ea, încă morocănoasă după
lunga lipsă de activitate; vocea îi suna ciudat de înfundată în aerul
stătut.
Nicio lumină nu se aprinse, iar pseudo-inteligența nu-i dădu
niciun răspuns.
Frustrată, Kira încercă altceva. „Lumină”, îi spuse Lamei
Delicate. Nu știa dacă xeno o putea ajuta, dar se gândi că merita să
încerce.
Spre satisfacția ei, o lumină verde îi învălui împrejurimile. Era
în continuare în cabina ei, dar nu semăna cu încăperea în care plecase
din Sol. Coaste de material negrii, organic, străbăteau pereții, iar
țesături încrucișate din fibre acopereau podeaua și tavanul. Lumina
venea de la sfere care pulsau, ca niște fructe, și care atârnau de
excrescențe de cârcei răsuciți, care se târâseră prin colțurile camerei.
Ramurile aveau frunze și în ele văzu forma ferigii, repetată și elaborată
în înflorituri decorative, exuberante. Și totul - ramurile, sferele, coastele
și covoarele - era acoperit cu modele mici, texturate, ca și cum un artist
obsedat s-ar fi hotărât să umple fiecare milimetru pătrat cu decorațiuni
fractale.
Kira privi totul cu o senzație de uimire. Ea făcuse asta. Ea și
Lamă Delicată. Era mult mai bine decât să lupte și să ucidă, se gândi ea.
Nu numai că vedea rezultatele eforturilor lor, dar le și simțea, ca
pe niște extensii ale corpului ei, deși era o diferență între materialul
costumului în sine și creațiile ca niște plante. Acelea păreau mai
distante și își dădu seama că nu le putea mișca sau manipula așa cum
făcea cu fibrele Lamei Delicate. Într-un fel, erau independente de ea și
de xeno. Niște forme de viață autonome care puteau trăi fără ei, atât
timp cât aveau hrana potrivită.
Chiar și lăsând plantele la o parte, Lamă Delicată crescuse în
timpul călătoriei. Produsese mult mai mult material decât era necesar ca
să-i acopere corpul. Ce era de făcut cu el acum? Se gândi să-l pună pe
xeno să scape de material, așa cum făcuse pe Orsted cu acei cârcei
inutili, dar Kira nu voia să distrugă ce construiseră. În plus, poate că nu
era chiar înțelept să scape de masă, când exista șansa - neplăcută de luat
în considerare, dar, cu toate astea, foarte probabilă - să aibă nevoie de
tot acel material în viitorul apropiat.
Oare putea lăsa materialul în plus în cabină? „Nu există decât un
singur mod să aflu.”
 În timp ce se pregătea să se elibereze de barele care o țintuiau pe
pat, Kira își privi corpul. Mâna dreaptă, cea pe care o pierduse pe
Bughunt, se topise în saltea și se dizolvase într-o pânză de linii șerpuite
care se întindeau pe tot patul și pe pereți.
O clipă de panică făcu materialul să se unduiască și să se
zvârcolească, scoțând mai multe rânduri de țepi.
„Nu!”, se gândi ea. Țepii se retraseră, iar Kira inspiră adânc.
Mai întâi, se concentră pe reformarea brațului pierdut. Liniile
șerpuite se răsuciră și se întoarseră la pat, formându-i din nou
încheietura, palma și degetele. Apoi Kira îl convinse pe Lamă Delicată
să o elibereze de pe pat.
Cu un zgomot lipicios, reuși. Surprinsă, Kira realiză că nu avea
nicio legătură fizică cu excrescențele negre de pe pereți, cu toate că încă
le simțea ca făcând parte din ea. Era prima oară când reușise să se
separe conștient de o parte din Lamă Delicată. Aparent, pe xeno nu îl
deranja, nu atât timp cât el încă îi acoperea corpul.
Era un progres încurajator.
Încă puțin dezorientată, se trase de-a lungul peretelui, acolo
unde ar fi trebuit să fie ușa. Pe măsură ce se apropia, o combinație
dintre inteligența lui xeno și intenția ei obligă acea secțiune de material
negru și lucios să se retragă cu un foșnet.
Dedesubt, găsi ușa etanșă pe care o căuta.
Aceasta se deschise, iar Kira fu ușurată când văzu panourile
maro, normale, care acopereau pereții holului. Eforturile ei de a limita
creștea Lamei Delicate fuseseră un succes. Aceasta nu se întinsese pe
restul navei.
Se uită înapoi și spuse „Stai”, așa cum faci cu un animal de
companie, apoi ieși pe hol. Masa de fibre negre din cabina ei rămase în
urmă.
Dorind să experimenteze, Kira închise ușa etanșă. Încă îl simțea
pe xeno de cealaltă parte. Și, din nou, acesta nu încercă să o urmeze.
Se întrebă cum comunicau părțile diferite ale Lamei Delicate.
Unde radio? FTL? Altceva? Cât de departe putea ajunge, fiind totodată
în siguranță? Oare semnalul putea fi bruiat? Poate că asta era o
problemă în luptă. Era ceva la care trebuia să fie atentă.
Însă, în acel moment, Kira era fericită să lase excrescențele în
cabină. Dacă avea nevoie de ele, un simplu gând putea fi îndeajuns ca
să cheme restul de xeno lângă ea. Spera să poată face asta fără să
distrugă nava.
Zâmbi. Falconi nu avea să fie prea fericit când va afla despre
cabina ei. Nici Hwa-jung și nici Gregorovich, asta dacă mintea navei
putea să-și revină vreodată.
Kira bănuia că ajunseseră, dar Wallfish părea în continuare mai
liniștită decât ar fi fost cazul să fie. Încercă să-și activeze interfața, dar,
așa cum se întâmplase și la ultimele două călătorii în FTL, Lamă
Delicată îi absorbise lentilele de contact. Nu era sigură când făcuse asta,
dar probabil că se întâmplase în timpul hibernării, când visase.
– Când o să te înveți minte? bombăni, frustrată.
Kira se pregătea să se ducă la adăpostul de furtuni, ca să verifice
echipajul, când din difuzoare răsună vocea lui Falconi:
– Kira, vino să mă vezi în camera de comandă când te trezești.
Nu sima bine deloc; suna de parcă bărbatul tocmai ar fi vomitat.
Kira se duse la cantină, ca să-și ia un săculeț cu cheli cald
înainte să o ia spre partea din față a navei.
Când ușa etanșă de la camera de comandă se deschise scârțâind,
Falconi își ridică privirea de la ecranul cu hologramă. Pielea lui era de
un gri neplăcut, albul ochilor avea o nuanță de galben, iar bărbatul
tremura și dârdâia de parcă ar fi fost pe jumătate înghețat. Afișa toate
semnele clasice ale grețurilor de după criogenare.
– Thule, spuse Kira, care se grăbi să ajungă la el. Poftim, ai
nevoie de asta mai mult decât mine, spuse ea și îi dădu săculețul cu
chell.
– Mulțumesc, rosti Falconi, printre dinții care îi clănțăneau.
– Ai o reacție puternică?
 Bărbatul încuviință.
– Da. Am început să mă simt din ce în ce mai rău la ultimele
salturi. Cred că trupului meu nu îi plac chimicalele pe care le-am
folosit. Trebuie să vorbesc cu... Tremura atât de tare, încât îi clănțăneau
dinții în gură... Trebuie să vorbesc cu doctorul despre asta.
– Ce o să faci la întoarcere? întrebă Kira, în timp ce se ducea la
una dintre stațiile de urgență, lua o pătură termică și i-o aducea.
Falconi nu rezistă și o lăsă să i-o înfășoare în jurul umerilor.
– O să supraviețuiesc, spuse el cu un umor întunecat.
– Sunt sigură de asta, rosti ea sec, apoi se uită în jur, la camera
goală. Unde sunt ceilalți?
– Nu am văzut niciun motiv să-i trezesc dacă după aceea îi
criogenam din nou. Falconi strânse pătura în jurul lui. Nu am niciun
motiv să-i fac să treacă prin asta de mai multe ori decât e necesar.
Kira se așeză pe scaunul de lângă el și își puse centura.
– Ai trimis vreun avertisment?
– Îl aștept pe Itari. I-am trimis un mesaj, ar trebui să vină aici.
Dar tu? Cum ești? Toate bune?
– Da, dar trebuie să-ți spun ceva...
Apoi Kira îi spuse ce făcuseră ea și Lamă Delicată. Falconi
scoase un sunet exasperat.
– Chiar trebuie să începi să-mi dezasamblezi nava?
– Da. Îmi pare rău, nu am intervenit asupra multor lucruri.
– Grozav, mormăi bărbatul. Trebuie să ne facem griji că o să
strice și restul navei?
– Nu, răspunse Kira. Doar dacă mi se întâmplă ceva, dar nici
atunci nu cred că ar dăuna navei.
Falconi își înclină capul.
– Și ce ar face Lamă Delicată dacă ai muri?
– Nu sunt sigură, presupun că s-ar întoarce la starea lui de
hibernare, așa cum era pe Adrasteia. Asta sau ar încerca să se unească
cu altcineva.
 – Mmm. Ei bine, nu sună câtuși de puțin alarmant.
Falconi luă încă o gură de cheli, apoi îi dădu săculețul înapoi.
Griul din obraji începea să-i dispară, fiind înlocuit de o culoare mai
sănătoasă.
Așa cum anticipase, Itari ajunse în camera de control la scurt
timp după aceea, trăgând după el bucăți din coconul lui de hibernare
care încă îi mai atârnau de multele sale membre. Kira fu impresionată să
vadă că Meduza își recrescuse tentaculele tăiate în timpul evadării de pe
Orsted (deși înlocuitoarele erau mai scurte și mai subțiri decât celelalte).
[[Itari aici: Cum se mișcă apa?]]
Îi răspunse așa cum era potrivit:
[[Kira aici: Apa este liniștită... Suntem pregătiți să trimitem un
miros de avertizare Nodului Minților.]]
[[Itari aici: Atunci să nu mai pierdem timp.]]

2.

Transmiterea semnalului se dovedi a fi mai complicată decât se

așteptase Kira. Îl învățase pe Itari cum funcționa comunicarea în FTL
pe Wallfish, iar Meduza trebui să explice, cu multă dificultate și multe
corecturi, cum să transmită și să codifice un mesaj în așa fel încât Nodul
Minților nu numai să-l observe, dar să îl și înțeleagă. Cum le lipsea
mașinăria Meduzei care le transforma mirosurile în semnale, Kira fu
nevoită să traducă vorbele lui Itari, dacă „vorbe”era termenul potrivit, în
engleză, în speranța că Nodul se va sinchisi să traducă.
După mai multe ore de muncă, avertismentul fu transmis, iar
Falconi spuse:
– Gata, am făcut-o și pe asta.
– Acum, așteptăm, zise Kira.
Avea să dureze jumătate de zi pentru ca avertismentul să ajungă
la locul de întâlnire propus, care se afla, la rândul lui, la câteva zile
distanță de Coordova-1420, sistemul unde Meduzele își construiau
flota, și jumătate de zi ca să primească un răspuns.
 – Există șansa ca navele de vânătoare ale CMU să intercepteze
semnalul? întrebă Kira.
– Există, răspunse Falconi, dar e una astronomică.

3.

Pentru restul zilei, Kira îl ajută pe Falconi să diagnosticheze

nava, în timp ce verifica sistemele necesare pentru funcționarea bună a
acesteia. Filtrele gurilor de ventilație trebuiau curățate, țevile de apă
desfundate, unitatea de fuziune testată, computerele redeschise și
senzorii exteriori înlocuiţi, împreună cu multe alte lucruri mai mici și
mai mari care făceau posibilă supraviețuirea în spațiu.
Falconi nu ceru ajutor, dar Kira nu fusese niciodată genul care
să stea atunci când era muncă de făcut. In plus, își dădea seama că
bărbatul încă suferea din cauza efectelor secundare ale criogenării. Ea
nu avusese decât o singură reacție neplăcută, în timpul celei de-a doua
călătorii pentru corporația Lapsang. O eroare a tubului de criogenare
rezultase într-o doză mai mare al unui sedativ. Chiar și acea mică
diferență fusese îndeajuns cât s-o țină în baie, vomitând, pe tot
parcursul misiunii. Fusese foarte distractiv.
Așa că înțelegea situația lui Falconi, cu toate că, în cazul lui,
părea să fie ceva mai rău decât o simplă reacție adversă la un sedative.
Bărbatul părea cu adevărat bolnav. Greața de la criogenare dispărea în
timp, dar era posibil ca bărbatul să nu aibă prea mult timp pentru
recuperare înainte să o ai înapoi spre Ligă. Asta o îngrijora pe Kira.
În afara întreținerii obișnuite, Wallfish era, în mare parte, în
formă bună. Cea mai gravă reparație de care trebuiau să se ocupe era un
capac de etanșare defect din cală, dar chiar și acela era ușor de rezolvat.
În tot acest timp, Kira încă simțea conținutul cabinei ei, armura
neagră pe care Lamă Delicată o construise pe pereți. Ba chiar îl duse pe
Falconi în cabina ei, ca să-i arate ce construiseră ea și xeno. Bărbatul își
băgă capul înăuntru destul cât să se uite, după care se retrase.
 – Nu, spuse el. Fără supărare, Kira, dar nu pot.
– Nicio problemă, spuse ea cu zâmbetul pe buze.
Încă nu uitase de sărutul lor, dar nu vedea niciun motiv să
deschidă subiectul acum. În orice caz, Falconi nu avea starea necesară
pentru o asemenea conversație.
După o seară liniștită, ea și Falconi se retraseră fiecare în cabina
lui (și Itari în cală). Carcasa neagră care acoperea acum camera Kirei o
făcea să pară greoaie, amenințătoare. Dar și sigură, iar ramurile și florile
mai luau din greutate. Kira își făcu griji că gurile de ventilație erau
blocate, dar apoi realiză că Lamă Delicată se asigura că avea destul
oxigen, ca să nu se sufoce.
– M-am întors, șopti ea în timp ce-și plimbă mâna pe perete.
Acesta tremură ușor, ca un fior al pielii când e frig. Iar Kira
zâmbi, având o senzație neașteptată de mândrie. Camera era numai și
numai a ei și, deși era în cea mai mare parte opera Lamei Delicate,
excrescența tot era o parte din ea, născută din mintea ei, chiar dacă nu și
carnea ei.
Și-și aminti visul pe care-l avusese în timpul somnului cel lung.
– Încercai să mă protejezi, nu-i așa? întrebă ea, puțin mai tare
decât înainte.
Luminile verzui din camera părură să pulseze ca răspuns, dar
atât de vag, încât era greu să fie sigură de asta. Simțindu-se mai liniștită,
se duse în pat și se pregăti pentru somn.
4.

A doua zi, târziu de dimineață, la peste 24 de ore după ce

ieșiseră din FTL, Kira și Falconi se întâlniră în cantină ca să aștepte
posibilul răspuns al Nodului Minților. Itari veni și el, așezându-se pe
una dintre cele două mese. Meduza se ținu pe loc cu ajutorul brațelor
mici care se desfășurară din carapacea ei.
Falconi era pierdut în interfața lui, iar Kira se uita la un clip pe
ecranul holografic construit în masă, un buletin de știri pe care Wallfish
îl captase înainte să plece din Sol. Acesta nu era foarte interesant, așa
că, după câteva minute, îl închise și începu să studieze Meduza care se
afla în cealaltă parte a camerei.
Culorile tomnatice ale tentaculelor lui Itari erau acum compacte,
nu se modificau, deși asta avea să se schimbe odată cu apariția emoțiilor
mai puternice. Kirei i se păru interesant atât faptul că Meduza avea
emoții, cât și că acestea nu erau complet străine de ale ei. Se gândi că
poate erau mai ușor de înțeles datorită perioadei când Lamă Delicată
fusese unit cu apucătorii.
„Apucătorii...“Chiar și în puținele momente când xeno
pătrundea în mintea ei, îi nuanța gândurile cu înțelesuri din altă eră.
Odinioară, asta o deranjase pe Kira, însă acum accepta totul fără să
judece. Ea era cea care hotăra valoarea lucrurilor, nu xeno, indiferent
cât de puternic îi simțea amintirile moștenite.
Un nor constant de mirosuri emana dinspre Meduză. În acel
moment, erau calme, doar un „sunt aici”impersonal, ca un zumzet pe
fundal, presărate cu o creștere ocazională a mirosului, declanșată de
interes. Uneori, acesta era înțepător și oarecum neplăcut.
[[Kira aici: Spune-mi despre bancul tău, Itari.]]
[[Itari aici: La care banc te referi, Idealis? La eclozarea mea?
La coformele mele? La Brațul meu? Există multe tipuri de bancuri.
Idealis nu-ți spune despre lucrurile astea?]]
Întrebarea Meduzei semăna foarte mult cu propriile sale
ruminații.
[[Kira aici: Ba da, dar ca printr-o apă noroioasă. Spune-mi,
unde ai eclozat? Cum ai fost crescut?]]
[[Itari aici: Am eclozat într-o piscină, aproape de țărmul lui
Hugh Lfarr. Era un loc cald, cu multă lumină și mâncare. Când am
crescut într-a treia evoluție a mea, mi s-a dat această formă, și așa am
servit de atunci.]]
[[Kira aici: Nu aide ales în ceea ce privește forma ta?]]
Dinspre Meduză veni un miros de confuzie.
[[Itari aici: De ce aș avea de ales? Ce e de ales?]]
 [[Kira aici: Adică... ce ai fi vrut tu să faci?]]
Confuzia deveni și mai profundă.
[[Itari aici: De ce ar conta? Forma asta e modul în care îmi
puteam servi Brațul cel mai bine. Ce altceva ar mai fi de făcut?]]
[[Kira aici: Nu ai și tu dorințele tale proprii?]]
[[Itari aici: Bineînțeles că da. Să îmi servesc Brațul și pe
Wranaui ca întreg.]]
[[Kira aid: Dar ai ideile tale proprii despre cum e cel mai bine
să faci asta, nu? Nu ești de acord cu toți Wranaui despre cursul
acestui... val.]]
O roșeață vagă apăru pe membrele Meduzei.
[[Itari aici: Există mai multe soluții la aceeași problemă, dar
scopul în sine nu se schimbă.]]
Kira se hotărî să încerce o tactică diferită.
[[Kira aici: Dacă nu ai fi servit, ce ai fi făcut? Dacă Brațele nu
ar fi existat și nu ți-ar fi spus nimeni cum să-ți petreci timpul?]]
[[Itari aici: Atunci ar fi datoria mea să-mi reconstruiesc rasa.
Aș schimba formele și aș ecloza în fiecare moment al zilei, până când
ne-ar reveni puterea.]]
Kira oftă, frustrată, destul de tare încât să o audă Falconi.
– Vorbești cu chestia aia? întrebă el, arătând spre Itari.
– Da, dar nu prea fac progrese.
– Sunt sigur că și el are aceeași părere despre tine.
Kira mormăi. Falconi nu greșea. Ea încerca să comunice cu o
specie extraterestră. Simpla discuție cu un om dintr-un alt oraș, cu atât
mai mult de pe o altă planetă, putea fi aproape imposibilă. De ce ar fi
fost mai simplu cu un extraterestru? Simțea însă că trebuia să încerce.
Dacă pe viitor avea să aibă de-a face cu Meduzele în mod constant,
atunci voia să înțeleagă ce era important pentru ele (în afara amintirilor
Lamei Delicate).
[[Kira aici: Spune-mi asta: Ce faci când nu e nimic ce trebuie
făcut? Nu ai cum să lucrezi tot timpul. Nicio creatură nu poate face
asta.]]
[[Itari aici: Mă odihnesc. Contemplez viitoarele mele acțiuni.
Onorez acțiunile Celor Dispăruți. Dacă am ocazia, înot.]]
[[Kira aici: Te joci?]]
[[Itari aici: Jocul e pentru formele unu și doi.]]
Kirei i se păru stranie această ciudată lipsă de imaginație din
partea Meduzelor. Cum reușiseră să construiască o civilizație
interstelară când nu păreau să viseze așa cum o făceau atât de des
oamenii? Tehnologia pe care o luaseră de la Cei Dispăruți nu avea cum
să-i fi ajutat chiar atât de mult. Sau o făcuse? Se avertiză să nu tragă
concluzii centrate în jurul oamenilor. Până la urmă, Meduza cu care
fusese unită Lamă Delicată - liderul bancului Nmarhl - dăduse dovadă
de numeroase inițiative în perioada sa. Poate că nu reușea să înțeleagă
diferențele lingvistice sau culturale dintre ea și Itari.
[[Kira aici: Itari, ce vor Wranaui?]]
[[Itari aici: Să trăiască, să mănânce, să se răspândească în
toate apele prietenoase. Din punctul ăsta de vedere, suntem exact ca
tine, formă dublă.]]
[[Kira aici: Și ce sunt Wranaui? Care e esența naturii
voastre?]]
[[Itari aici: Suntem ce suntem.]]
[[Kira aici: Idealis vă spune apucători. De ce?]]
Meduza își frecă tentaculele.
[[Itari aici: Pentru că am luat bucățile sacre lăsate în urmă de
către Cei Dispăruți. Pentru că atunci când ținem ceva, ținem strâns.
Pentru că fiecare braț trebuie să facă orice consideră el că e potrivit.]]
[[Kira aici: Cei Dispăruți au fost pe planeta voastră mamă,
nu?]] [[Itari aici: Da. Le-am găsit creațiile pe pământ și adânc în
Câmpia Abisală.]]
[[Kira aici: Deci există pământ solid pe planeta voastră?]]
[[Itari aici: Mai puțin decât în majoritatea locurilor.]]
[[Kira aici: Cefei de tehnologie au avut Wranaui înainte să
găsească creațiile Celor Dispăruți?]]
[[Itari aici: Învățaserăm cum să topim metalul la gurile calde
de ventilație din oceane, dar erau foarte multe lucruri care ne depășeau
deoarece trăiam în apă. Doar datorită Celor Dispăruți am reușit să ne
extindem dincolo de adâncuri.]]
[[Kira aici: Am înțeles.]]
Continuă să-i pună întrebări Meduzei, în speranța că avea să afle
tot ce putea despre specia și civilizația acesteia, dar erau în continuare
prea multe zone de confuzie ca să facă progrese notabile. Cu cât vorbea
mai mult cu Itari, cu atât Kira realiza cât de diferite erau cele două
specii ale lor, iar diferențele treceau dincolo de cele fizice.
Se apropia de miezul nopții pe navă, iar Falconi făcea ordine în
cantină, pentru a se retrage, când se auzi o avertizare sonoră, iar Morven
spuse:
– Căpitane, urmează o transmisie.
5.
Un fior electric o străbătu pe Kira pe spinare. Acum poate că
aveau să înțeleagă ce se întâmpla, unde să se ducă și ce să facă.
– Pe ecran, spuse Falconi, tensionat; își șterse mâinile cu un
prosop și se împinse în locul unde Kira plutea la masă.
Holograma prinse viață și apăru o imagine cu Tschetter, de la
umeri în sus, îmbrăcată în același costum ca înainte. Kira fu ușurată să
vadă că maiorul supraviețuise bătăliei de la Bughunt.
– Căpitane Falconi, spuse Tschetter, mesajul tău a fost primit și
luat în considerare. Mulțumesc. Am fi avut o groază de probleme altfel,
nu că situația actuală ar fi mai bună. Având în vedere circumstanțele, e
necesar să ne întâlnim și să discutăm. Permite-mi să repet: e necesar să
ne întâlnim. La distanță nu o să fie îndeajuns de bine. Nu e sigur și nu
putem să avem o conversație sigură așa. Lphet a propus următoarele
coordonate, pe care am făcut tot ce am putut să le convertesc în notațiile
standard. De dragul siguranței tuturor, nu răspunde la acest mesaj. O să
călătorim la coordonatele specificate și o să așteptăm exact patruzeci și
două de ore după ce primești asta. Dacă Wallfish nu o să vină până
atunci, atunci Lphet o să presupună că voi, și asta înseamnă mai ales tu,
Kira, nu mai sunteți dispuși să ajutați în această misiune și Nodul
Minților o să-și facă planurile în funcție de asta. Un ton de rugăminte
apăru în vocea lui Tschetter, deși expresia ei rămase la fel de severă. Nu
pot să subliniez îndeajuns cât de important este, Kira. Te rog, trebuie să
vii. Și tu, Falconi. Omenirea are nevoie de toți aliaţii posibili în acest
moment... Tschetter încheiat.
– Ei nu știu că acum călătorim sub numele de Finger Pig, nu?
întrebă Kira, arătând spre hologramă; tocmai își dăduse seama de asta.
– Nu, răspunse Falconi. Ai dreptate. O să schimbăm
transmițătorul. Ar fi groaznic să fim aruncați în aer din cauza unei
identități greșite.
– Deci, mergem?
– Stai o secundă, să verific coordonatele. Spune-i prietenului
nostru care sunt noutățile până rezolv eu asta.
Kira observă că Itari era destul de agitat. Tentaculele sale erau
colorate în roșu cu albastru și șerpuiau pe masa pe care plutea Meduza,
apucând în mod repetat grilajul, afișând ceva ce un om ar fi descris ca
fiind energie nervoasă.
După ce Kira îi spuse tot, Meduza zise:
[[Itari aici: O să ne întâlnim cu Nodul, da? Da?]] Repetiția îi
aminti de Vishal, iar Kira zâmbi fără să vrea.
[[Kira aici: Da, cred că da.]]
– Bun, spuse Falconi. Se pare că vor să ne întâlnim mai aproape
de Cordova-1420. Presupunând că reușim să plecăm de aici repede,
putem ajunge acolo cam în douăzeci și opt de ore.
– În FTL?
– Bineînțeles.
– Doar verificam... E cam la limită, nu?
Bărbatul ridică din umeri.
– Sunt la depărtare de numai douăsprezece ore cu semnalul, deci
nu chiar.
– Trebuie să te întorci înapoi în tubul de criogenare?
– Nu, dar o să las restul echipajului acolo și va trebui să
menținem nava cât mai rece cu puțintă. Să-i spui asta lui Itari, da?
Kira asta și făcu. Apoi se pregătiră să plece din fâșia goală de
spațiu interstelat prin care trecea Wallfish, deși, neavând niciun punct de
referință, păreau să stea nemișcați.
Odată ce nava se răcori bine, unitatea Markov reporni, cu
sunetul său familiar, și intrară în FTL.
6.

Cele douăzeci și opt de ore trecură în frig, în întuneric și în

tăcere. Kira și Falconi petrecură cea mai mare parte a timpului separat,
fiecare în cabina lui, stând cât mai nemișcați posibil, ca să evite
producerea căldurii suplimentare. Itari se retrase și el în cală, unde
rămase și el nemișcat.
Kira se întâlni de câteva ori cu Falconi în cantină. Vorbiră
șoptit, iar Kirei întâlnirile i se părură precum conversațiile lente, de la
miezul nopții, pe care le avea cu prietenii de la școală.
Când terminau de mâncat, jucau Răzuiește Șapte. Rundă după
rundă. Uneori, câștiga Falconi, alteori Kira. Spre deosebire de prima
oară, nu pariau pe întrebări, ci mai degrabă pe obiecte pe care le făceau
din învelitorile pachetelor lor de mâncare.
În timpul ultimului joc, Kira rupse tăcerea și întrebă:
– Salvo, de ce ai cumpărat Wallfish?
– Poftim?
– Adică, de ce ai vrut să pleci de acasă? De ce așa?
Privirea lui albastră o învălui pe deasupra cărților.
– De ce ai devenit xenobiolog? De ce ai părăsit Weyland?
– Pentru că voiam să explorez, să văd Universul. Cu siguranță
am primit mai mult decât am cerut... Dar, cumva, nu cred că de asta ai
părăsit tu Farrugia’s Landing.
Bărbatul întoarse una dintre cărțile lipite de punte. Un șase de
treflă. Adăugat la ce avea ea în mână, rezulta... patru șeptari în total.
– Uneori nu e posibil să rămâi acasă, oricât de mult ți-ai dori.
– Tu ai vrut asta?
Bărbatul ridică ușor din umeri pe sub pătura lui termică.
– Situația nu era grozavă. Nu prea am avut de ales. Îți amintești
de răscoala de acolo?
– Da.
– Compania păcălea oamenii și îi lipsea de drepturile lor bănești
în tot felul de moduri. Ajutoare pentru cei cu dizabilități. Bolnavii.
Diverse. Lucrurile au atins, într-un final, un punct critic și toată lumea a
trebuit să-și aleagă partea.
Atunci, Kira avu o revelație.
– Tu erai investigator pentru compania de asigurări, nu-i așa?
Salvo încuviință, dar reticent.
– Așa am ajuns să înțeleg că oamenii erau păcăliți. Odată ce au
început protestele, nu am putut să stau degeaba. Trebuie să înțelegi că
ăștia erau oameni cu care eu am crescut. Prieteni. Familie.
– Și după?
– După... Își așeză cărțile jos și își frecă ambele tâmple. După,
nu am mai suportat să stau acolo. Fuseseră spuse cuvinte și întreprinse
acțiuni care nu puteau fi iertate. Așa că am strâns bani câțiva ani, apoi
am cumpărat Wallfish.
– Ca să evadezi?
– Nu, ca să fiu liber. Prefer să mă zbat și să eșuez de unul singur
decât să fiu cocoloșit ca un sclav.
Convingerea din vocea lui era atât de puternică, încât Kira simți
cum i se ridică părul pe ceafa. Îi plăcea asta.
– Deci, tu chiar ai principii, spuse ea, pe un ușor ton de glumă.
– Ai grijă, chicoti Salvo. Să nu mai spui nimănui, altfel o să-și
facă o impresie proastă despre mine.
– Nici prin cap nu mi-ar trece, zise ea, apoi își puse cărțile jos.
Stai un pic. Mă întorc imediat.
 Salvo o privi nedumerit când ieși din cantină. Kira se întoarse în
grabă în cabina ei, își luă armonica de sub pătura din țesutul viu al
Lamei Delicate, apoi se întoarse.
Când văzu armonica, Salvo mormăi:
– Acum ce, o să mă pui să ascult polka?
– Taci, spuse Kira, care folosi tonul repezit ca să-și ascundă
emoțiile. Nu știu dacă îmi amintesc toate mișcările, dar...
Apoi îi cântă Saman-Sahari, una dintre primele piese pe care le
învățase vreodată. Era un cântec lung și lent, cu o melodie frumoasă,
care îi plăcea. Muzica languroasă umplu aerul și îi reaminti de serele de
pe Weyland, de parfumurile lor înmiresmate și de zumzetul constant ale
insectelor polenizatoare. Îi reaminti de familie, de casă și de alte lucruri
care fuseseră pierdute.
Lacrimile îi umplură ochii. Când termină, rămase unde era mai
multă vreme, uitându-se în jos, la armonică.
– Kira.
Își ridică privirea și îl văzu pe Falconi uitându-se la ea cu o
expresie sinceră, ochii lui strălucind cu lacrimi.
– A fost minunat, spuse el și își puse mâinile pe a ei.
Ea încuviință și râse ușor.
– Mulțumesc. Mi-era teamă că o să stric totul.
– În niciun caz.
– Ei bine, atunci... Tuși, după care își eliberă mâna. Cred că ar
trebui să mergem la culcare. Mâine avem o zi plină.
– Da, cred că ar trebui.
– Noapte bună, Salvo.
– Noapte bună, Kira. Și mulțumesc din nou pentru cântec.
– Cu plăcere.

7.

Kira tocmai urca pe puntea centrală a navei, după ce-l verificase

pe Itari în cală, când se auzi alerta de salt și simți o schimbare subtilă,
dar vizibilă în poziția navei. Verifică ora: 15.01 GTS.
De deasupra se auzi vocea lui Falconi:
– Am ajuns și nu suntem singuri.
 C APIT OLUL II
* * * * * * *

NECESITATE III

1.

Wallfish ieșise din FTL aproape de piticul maroniu: o sferă

întunecată, de culoare magenta, fără luni sau planete. Acesta se afla î n
vidul din afara heliosferei lui Cordova-1420, o hoinară singuratică,
orbitând în jurul miezului galaxiei, învârtindu-se într-o eternitate tăcută.
Lângă ecuatorul piticului maro se afla o grămadă de douăzeci și
unu de puncte albe: navele Nodului Minților, poziționate astfel încât
masa stelei eșuate le proteja de orice telescoape FTL s-ar fi îndreptat
spre ele de pe Cordova-1420.
În clipa în care Wallfish își amuți unitatea Markov, Falconi
declanșă procedurile de trezire pentru restul echipajului (cu excepția lui
Gregorovich). Wallfish avea nevoie de patru ore ca să ajungă la viteza
Nodului Minților. Era timp destul pentru ca membrii echipajului să se
dezghețe, să mănânce și să bea tot ce aveau nevoie ca să fie funcționali.
 – Vorbim când ajungeți aici, spuse Tschetter ca răspuns la
salutul lor. O să fie mai ușor cu tine în persoană, Kira, pentru că poți să
comunici direct cu Meduzele.
După apel, Kira se duse la cantină, ca să salute echipajul.
Niciunul nu arăta prea bine.
– Am mai supraviețuit unei călătorii, spuse Sparrow, care-și
ștergea fața cu un prosop. Ce bine!
Nielsen arăta mai rău decât arătase Falconi, cu toate că nu avea
niciunul dintre simptomele grețurilor de după criogenare. Avea niște
spasme, iar buzele îi erau încordate, de parcă ar fi avut dureri. Kira
presupuse că vechea boală a prim-ofițerului se întorsese.
– Pot să-ți aduc ceva? întrebă Kira.
– Nu, dar îți mulțumesc.
Și entropiștii li se alăturară. Aceștia veniră împiedicându-se,
îmbrăcați într-un set de robe de rezervă, cu brațele unul în jurul celuilalt
și cu o expresie încercănată. Cu toate astea, păreau calmi și stăpâni pe
sine, ceea ce era o îmbunătățire. Timpul petrecut în criogenare părea că
amorțise șocul faptului că mintea lor colectivă fusese distrusă.
Niciodată nu se îndepărtau însă la mai mult de un metru unul de celălalt
și mereu se atingeau, ca și cum contactul fizic ar fi fost cumva un
înlocuitor al conexiunii mentale pe care o pierduseră.
Kira ajută la încălzirea și la servirea mâncării, încercând cât de
mult putea să le ușureze ieșirea din hibernare. În timp ce făcea asta,
Vishal rămase lângă Nielsen. Își așeză brațul în jurul ei și îi vorbi încet.
Orice îi spuse păru să ușureze agitația prim-ofițerului. Aceasta tot
încuviința și o parte din tensiune păru să îi dispară din corp.
După ce se așezară cu toții, Falconi se ridică și spuse:
– Trebuie să aflați ceva.
Apoi îi informă despre situația lui Gregorovich.
– Cât de groaznic, zise Nielsen, care se cutremură.
– O să îl dai afară? întrebă Sparrow.
Falconi clătină din cap.
 – Nu până când nu aflăm ce se întâmplă cu Nodul Minților. E
posibil să ne întoarcem și să ne îndreptăm spre Ligă. Dacă trebuie să o
pun pe Hwa-jung să îl scoată pe Gregorovich din criogenare, vreau ca
tu, doctore, să-l examinezi.
– Sigur, spuse Vishal. O să fac tot ce pot pentru el.
– Mă bucur să aud asta.

2.

Patru ore mai târziu, când toată lumea se trezise, chiar dacă
oamenii încă erau amețiți, Wallfish andocă pe nava Meduzelor: o sferă
mare, strălucitoare, care avea cel puțin douăsprezece inele cu arme.
Împreună cu echipajul, Kira se grăbi spre hublou. Numai
entropiștii rămaseră în urmă la cantină. Aveau în față niște băuturi calde
și stăteau înghesuiți unul într-altul în dreptul ecranului holografic.
– O să ne uităm...
– ...de aici, spuseră ei.
Deși era circumspectă în ceea ce privea întâlnirea, Kira era și
nerăbdătoare să încheie odată această etapă, ca să afle, într-un fel sau
altul, ce îi pregătea viitorul. În acel moment, nu avea nici cea mai vagă
idee. Dacă se întorceau în Ligă, avea să se ascundă? Avea să se predea
celor de la CMU? Avea să găsească un mod de a lupta cu Meduzele și
Coșmarurile fără să ajungă într-o celulă, undeva? Poate că avea să se
întoarcă pe Weyland și să-și găsească familia, să îi protejeze... Nu îi
plăcea deloc incertitudinea.
Își dădea seama că și Falconi se confrunta cu o stare
asemănătoare. Fusese neobișnuit de tăcut de când ajunseseră pe piticul
maro, iar când îl întrebase motivul, clătinase din cap și spusese:
– Doar mă gândeam, atâta tot. O să fie plăcut când o să
terminăm cu asta.
„Într-adevăr.”
Wallfish se cutremură când cele două nave se conectară. Sasul
exterior se deschise și, de cealaltă parte, o membrană se retrase și
dezvălui una dintre ușile ca niște perle ale Meduzelor. Aceasta se roti și
dezvălui un tunel de trei metri, care ducea spre nava Meduzelor.
Acolo se aflau Tschetter și, așa cum Kira identifică rapid după
mirosurile care veneau spre ea, forma împodobită cu tentacule a lui
Lphet.
– Cer permisiunea de a veni la bord, căpitane, spuse Tschetter.
– Aveți permisiunea mea, zise Falconi.
Tschetter și Lphet plutiră înăuntru și se așezară în anticamera
sasului.
[[Lphet aici: Salutări, Idealis.]]
– Mă bucur să te văd din nou, maior, spuse Falconi. Situația se
complicase foarte mult pe Bughunt, nu știam sigur dacă o să scapi.
Ca și restul echipajului, era înarmat, iar mâna nu i se îndepărtă
în nicio clipă de mânerul laserului.
– Am fost la un pas să nu reușim să o facem, spuse Tschetter.
– Ce S-a întâmplat cu... Kira, cum îi spuneai? Căutătorul?
întrebă Nielsen.
Kira tresări la auzul pericolului antic. Și ea se întrebase același
lucru. O expresie de dezgust apăru pe fața lui Tschetter.
– A scăpat din Bughunt înainte să-l putem distruge.
– Unde e acum? întrebă Kira.
Maiorul ridică din umeri.
„Î Se plimbă printre stele, pe undeva. Îmi pare rău, nu pot să-ți
spun mai multe. Nu am avut timp să îl urmărim.
Kira se încruntă, dorindu-și să nu fi fost așa. Gândul că acea
creatură, Căutătorul, era liberă printre stele și putea să facă orice voia,
fără niciun fel de supraveghere din partea creatorilor săi, Cei Dispăruți,
o umplea de frică. Totuși, nu putea face nimic în privința asta și, chiar
dacă ar fi putut, aveau lucruri mai importante de rezolvat.
– Ce veste groaznic de bună, spuse Sparrow pe un ton care se
potrivea cu starea Kirei.
Falconi își ridică privirea.
 – Maior, de ce a fost nevoie să ne întâlnim personal? Ce e atât
de important încât nu puteam să vorbim, pur și simplu?
Deși nu avea cum să fi înțeles întrebarea lui Falconi, Meduza
răspunse:
[[Lphet aici: Curenții sunt împotriva noastră, Idealis. Chiar
acum, bancul Brațului tău se pregătește să ne atace forțele strânse în
jurul stele vecine. Atacul sigur va eșua, dar nu fără pierderi mari de
ambele părți. Marea goală o să se umple cu sânge, iar durerea noastră
comună o să fie câștigul Celor Corupți. Trebuie să schimbăm situația,
Idealis.]]
Un miros de rugăminte sinceră umplu aerul. În spatele ei, Itari
își frecă tentaculele și deveni de un galben fermentat.
Tschetter își întoarse capul spre Meduză.
– Lphet tocmai i-a spus Kirei ceva despre situație. E mai gravă
decât v-ați imagina. Dacă nu intervenim, Flota a Șaptea o să fie distrusă
și toate speranțele pentru pace între noi și Meduze vor dispărea.
– Liga a încercat să ne ucidă, spuse Nielsen.
Maiorul reacționă imediat.
– A fost o alegere rezonabilă având în vedere circumstanțele. Nu
sunt de acord cu asta, dar, dintr-o perspectivă tactică, avea sens într-o
oarecare măsură. Ce nu are sens e să pierdem flota. E cea mai mare din
CMU. Fără ea, Liga o să aibă un dezavantaj și mai mare. Un atac serios,
iar Meduzele sau Cei Corupți ne vor putea învinge forțele.
– La ce te gândești? întrebă Kira. Trebuie să ai o idee, altfel nu
am mai vorbi acum.
Tschetter încuviință, iar Meduza spuse:
[[Lphet aici: Ai dreptate, Idealis. Planul este un salt disperat în
abis, dar e tot ce ne-a rămas.]]
[[Kira aici: Poți să înțelegi ce spun?]]
Gustă mirosul de înțelegere.
[[Lphet aici: Mașinăria pe care coforma ta Tschetter o poartă
ne traduce.]]
 Maiorul încă vorbea.
– Din păcate, decizia premierului de a distruge Nodul Minților
ne-a stricat planul original. La cea mai mare viteză posibilă, Flota a
Șaptea o să ajungă pe Cordova în următoarele ore. Odată ce se întâmplă
asta, vor fi atacați și va fi dificil să-i salvăm. Asta, plus găsirea unui
mod de a stabili pacea între noi și Meduze va fi dificil. Foarte dificil.
Kira se uită la Falconi.
– Putem să trimitem un mesaj flotei înainte să ajungă la
Cordova? Să îi avertizăm? Tschetter, trebuie să știi un mod de a-i
contacta pe canalele militare.
– Merită să încercăm, spuse Falconi, dar...
– Nu o să meargă, zise Tschetter. Nu știm exact unde e flota.
Dacă Klein este isteț, și este, nu o va aduce într-o linie dreaptă de pe
Pământ. Ar fi prea ușor să întâlnească o navă a Meduzelor.
– Nu puteți să-i reperați cu senzorii voștri FTL? întrebă Kira.
Tschetter îi aruncă un zâmbet neplăcut.
– Am încercat, dar nu apar nicăieri. Nu știu de ce. Celelalte
Meduze sigur nu i-au găsit. Nodul Minților i-ar fi găsit.
Kira își aminti ceva ce menționase colonelul Stahl.
– Pe stația Orsted, ofițerul care m-a interogat a menționat faptul
că au un mod de a opri Meduzele să depisteze flota.
– Serios? rosti Tschetter gânditoare. Înainte să fiu prinsă, îmi
aduc aminte că existau zvonuri de la diviziile de cercetare despre tehnici
experimentale de a ascunde o navă în FTL. Avea legătură cu generarea
semnalelor cu rază scurtă de acțiune, practic, un zgomot alb care ar
putea întrerupe orice încercare activă de scanare. Poate că la asta se
referea. Nu contează. Ideea e că nu putem să găsim Flota a Șaptea în
FTL și, odată ce cad din nou în spațiul subluminic, Meduzele vor bruia
sistemul. Niciun semnal care e îndeajuns de rapid cât să ajungă flota la
timp nu e destul de puternic încât să treacă de interferențe. În plus, am
dubii că ar asculta ce le spunem.
Kira începea să se simtă frustrată.
 – Atunci, despre ce vorbim? O să pleci și o să lupți alături de
flotă? Asta e?
– Nu chiar, spuse Tschetter.
Falconi interveni, ridicând mâna.
– Așteaptă o clipă. Care era planul tău original, Tschetter?
Niciodată nu mi-a fost clar. Meduzele sunt mai multe decât noi și au
mai multe arme de aici până pe Alpha Centauri. De ce ar avea nevoie să
le ajutăm? Mi se pare că doar le-am sta în cale.
– Ajungeam și la asta, răspunse Tschetter. Planul era, și este în
continuare, ca Nodul Minților să escorteze una dintre navele noastre
dincolo de perimetrul de apărare al Meduzelor. Nodul o să spună că a
capturat nava în timpul unui raid al Ligii și că pe ea sunt informații
importante. Odată ce intrăm, Nodul o să identifice ținta, iar noi o să le
ucidem liderii. Simplu ca bună ziua.
– A, doar atât, pufni Sparrow.
– Ce sarcină ușoară, spuse Vishal. Până la cină terminăm.
Un fior străbătu membrele Meduzei.
[[Lphet aici: Avem nevoie de ajutorul tău, Idealis, pentru
uciderea mărețului Ctein.]]
Un miros amestecat de greață, de durere și de panică înfundă
nările Kirei, ca și cum Meduza s-ar fi îmbolnăvit fizic.
Nu-și putu ascunde șocul la auzul cuvintelor lui.
[[Kira aici: Ctein e aici?]]
[[Lphet aici: Da, Idealis. Pentru prima oară în patru valuri și
nenumărate cicluri, mărețul și teribilul Ctein și-a dezrădăcinat multele
membre ca să supravegheze invazia planetelor voastre și distrugerea
Corupților. Asta e cea mai bună și singura noastră șansă de a-l
înlătura pe tiranul nostru antic.]]
– Kira? rosti Falconi, cu o notă tăioasă în voce; mâna i se duse
mai aproape de laser.
– E în regulă, doar... așteaptă, spuse ea; mintea îi gonea.
[[Kira aici: De asta ai vrut ajutorul Ligii? Ca să-l ucizi pe
mărețul și unicul Ctein?]]
Miros de confirmare.
[[Lphet aici: Desigur, Idealis. Ce altceva am fi putut să vrem?]]
Kira își mută privirea spre Tschetter.
– Tu ai știut de Ctein ăsta despre care vorbesc?
Maiorul se încruntă.
– I-au menționat numele și altă dată, da... Nu am crezut că are
vreo semnificație aparte.
Un hohot de râs neîncrezător izbucni din Kira.
– Nu are o semnificație aparte... Thule!
Falconi o privi îngrijorat.
– Ce s-a întâmplat?
– Eu... Kira scutură din cap. „Gândește.“Bine, stați.
Vorbi din nou cu Meduza:
[[Kira aici: Tot nu înțeleg. De ce nu îl omorâți chiar voi?
Navele voastre sunt mai bune decât ale noastre și puteți să înotați mai
aproape de Ctein fără să alarmați pe nimeni. De ce nu l-ați ucis deja pe
Ctein? Vreți ca noi să fim...]]
Nu reuși să găsească conceptul Meduzelor pentru vină, așa că
încheie spunând:
[[... cunoscuți pentru faptă?]]
[[Lphet aici: Nu, Idealis. Avem nevoie de ajutorul tău pentru că
nu putem să facem singuri asta. După evenimentele Scindării și după
revolta eșuată a lui Nmarhl, înțeleptul și istețul Ctein s-a asigurat că
toți Wranaui, chiar și noi, Tfeir, o să fim alterați, ca să nu îl putem răni
pe mărețul nostru Ctein.]]
[[Kira aici: Adică sunteți incapabili, din punct de vedere fizic,
să îl răniți pe Ctein?]]
[[Lphet aici: Tocmai asta e problema, Idealis. Dacă încercăm, o
greață ne oprește să acționăm. Chiar și doar când ne gândim să-l
rănim pe mărețul Ctein simțim un stres imens.]]
Kira se încruntă. Deci Meduzele fuseseră modificate genetic să
fie sclavi? Gândul o umplu de dezgust. Era strigător la cer. Intențiile
Nodului Minților aveau mai mult sens acum, dar nu-i plăcea forma pe
care o luau.
– Ai nevoie de o navă umană, spuse Kira, uitându-se la
Tschetter.
Expresia maiorului se îmblânzi ușor..
– Și de un om care să apese pe trăgaci, la propriu și la figurat, la
un moment dat pe parcursul procesului.
Teama se zvârcoli în Kira.
– Wallfish nu e un crucișător și mai mult ca sigur nu e o navă de
război. Meduzele ne pot distruge. Nu poți...
– Stai ușor, spuse Falconi. Avem nevoie să înțelegem contextul,
Kira. Nu toți putem vorbi prin mirosuri.
În spatele lui, echipajul părea agitat. Kira nu-i învinovățea. Își
trecu mâna peste scalp, încercând să-și organizeze gândurile.
– Da, da...
Apoi le relată ce îi spusese Lphet, iar când termină, Tschetter
confirmă și explică unele dintre ideile în privința cărora Kira era în
confuză. Falconi clătină din cap.
– Deci stai să văd dacă am înțeles bine. Vrei să lăsăm Nodul
Minților să zboare direct în inima flotei Meduzelor. Apoi vrei ca noi să
atacăm nava pe care se află acest Ctein...
– Battered Hierophant, interveni Tschetter.
– Nu dau doi bani pe cum se numește. Vrei să atacăm nava asta,
în condițiile în care fiecare Meduză care se află aici, la Cordova, o să
coboare furioasă asupra noastră și nu o să avem nici măcar o șansă. Nici
măcar una.
Tschetter nu păru surprinsă de reacția lui.
– Nodul Minților promite că va face absolut tot ce poate ca să
protejeze Wallfish, odată ce lansați bombele voastre Casaba– Howitzer
spre Battered Hierophant. Par foarte încrezători în abilitatea lor de a
face asta.
 Lui Falconi îi scăpă un hohot de râs batjocoritor.
– Prostii. Știi foarte bine că e imposibil să garantezi orice odată
ce începe atacul.
– Dacă o să cauți garanții în viață, vei fi extrem de dezamăgit,
spuse Tschetter, ridicându-se în picioare; nu era o sarcină ușoară în
condiții de gravitație zero. Odată ce Ctein e mort, Nodul Minților...
– Stai un pic, spuse Kira, căreia tocmai îi trecuse un gând
neplăcut prin minte. Cum rămâne cu Cuibul Transferului?
Un licăr de confuzie apăru pe fața lui Tschetter.
– Ce anume?
– Da, zise Falconi. Ce anume?
Șocată, Kira întrebă:
– Nu ai citit versiunea scrisă a conversației pe care am avut-o cu
Itari când ne întorceam de pe Bughunt?
Falconi deschise gura, apoi clătină din cap.
– Eu... La naiba, cred că am ratat-o. S-au întâmplat foarte multe.
– Și Gregorovich nu ți-a spus?
– Nu a menționat nimic.
– Navárez, zi-mi care-i treaba, spuse Tschetter.
Kira îi explică tot ce știa despre Cuibul Transferului.
– Incredibil! exclamă Falconi.
Sparrow își băgă o bucată de gumă în gură.
– Deci spui că Meduzele pot să se reînvie singure?
– Într-un fel, răspunse Kira.
– Stai să văd dacă am înțeles bine: noi îi împușcăm, și ei ies bine
mersi din capsulele lor de naștere, proaspeți ca niște margarete, și își
amintesc și tot ce s-a întâmplat? Adică unde și cum au fost uciși?
– Da.
– Thule!
Kira se uită înapoi la Tschetter.
– Nu ți-au spus nici ție despre asta.
Maiorul clătină din cap, părând nemulțumită de ea însăși.
 – Nu. Presupun că nu am pus întrebările potrivite, dar... asta
explică multe.
Falconi bătu mânerul laserului său, distras.
– La naiba! Dacă Meduzele pot să revină singure la viață, cum
ar trebui să-l omorâm pe acest Ctein? De-a binelea, adică? Apoi se uită
la Kira. Asta a fost întrebarea ta, nu?
Ea încuviință.
Mirosul umplu aerul, iar Kira își aminti că Meduzele îi
ascultaseră în tot acest timp.
[[Lphet aici: Îngrijorarea ta e de înțeles, Idealis, dar, în acest
caz, e nefondată.]]
[[Kira aici: Cum adică?]]
[[Lphet aici: Nu există nicio copie a modelului mărețului
Ctein.]]
– Cum e posibil? întrebă Nielsen, după ce Kira îi traduse.
Și ea avea aceeași nedumerire.
[[Lphet aici: În ciclurile care au trecut de la Scindare, Ctein s-a
complăcut în cele mai groaznice excese de mâncare și a crescut dincolo
de limitele normale ale corpului unui Wranaui. Din cauza acestui
exces, nu poate să folosească Cuibul Transferului. Cuibul nu poate fi
construit destul de mare cât să copieze modelul lui Ctein. Curenții nu
ar rezista la dimensiunea aia.]]
– Deci Ctein e un grăsan. Am înțeles, spuse Sparrow, în timp ce
făcu un balon de gumă.
[[Lphet aici: Ai face bine să nu subestimezi puterea lui Ctein,
formă dublă. Este unic printre Wranaui și nimeni dintre Brațe nu se
compară. Tocmai de asta mărețul și teribilul Ctein a început să se
complacă în supremația sa.]]
Sparrow scoase un sunet de indiferență.
[[Kira aici: Deci, dacă îl omorâm pe Ctein, ăla o să fie sfârșitul
lui? Moartea sa adevărată?]]
Se simți un miros de tulburare, apoi Meduza prinse o culoare
bolnăvicioasă.
[[Lphet aici: Corect, Idealis.]]
Când Kira termină de tradus, Tschetter spuse:
– Întorcându-mă la ce spuneam... Odată ce Ctein o să fie mort,
Nodul Minților va putea să preia controlul asupra navelor de la
Cordova. Nu va trebui să-ți faci griji că Meduzele îți vor arunca nava în
aer, căpitane.
– Eu îmi fac griji că noi o să fim aruncați în aer, mormăi
Falconi.
Pe fața lui Tschetter apăru o urmă de iritare.
– Nu fi fraier. Nu ar trebui să fii pe Wallfish. Pseudo-inteligența
ta poate să zboare cu ea. Meduzele pot să vă facă loc pe navele lor, iar
după ce Ctein e mort, vă pot transporta înapoi în Ligă.
– Gregorovich, spuse Hwa-jung.
– Da, zise Falconi. Mai e și asta. Își întoarse privirea spre
Tschetter: În caz că nu ți-ai dat seama, avem o minte a navei la bord.
Maiorul făcu ochii mari.
– Poftim?
– E o poveste lungă. Dar e aici, e mare și ar trebui să
dezasamblăm jumătate din puntea B ca să îl scoatem de pe navă. Ar
dura cel puțin două zile.
O fisură apăru în autocontrolul lui Tschetter.
– Asta... nu e ideal. Își frecă puntea nasului, colțurile ochilor
ridându-i-se, de parcă s-ar fi luptat cu o durere de cap. Gregorovich ar fi
de acord să piloteze Wallfish de unul singur? Se uită apoi spre tavan:
Minte a navei, trebuie să ai o părere despre toate astea.
– Nu poate să te audă, spuse Falconi scurt. Și asta e o poveste
lungă.
– Stai un pic. Dacă obiectivul e distrugerea navei Battered
Hierophant, de ce nu spuneți asta Flotei a Șaptea? Amiralul Klein este
un dur, dar nu e prost.
– Meduzele nu vor să lase flota să se apropie de Hierophant,
spuse Tschetter. Chiar dacă ar putea face asta, Hierophant l-ar scoate pe
Ctein din sistem și nu există nicio navă din Ligă ale cărei motoare să
poată ține pasul cu motoarele Meduzelor.
Era adevărat și toți știau asta.
– În orice caz, cred că sunteți prea optimiști în privința dorinței
amiralului Klein să asculte ce am de spus.
[[Lphet aici: Din cauza condiționării noastre, Wranaui îl vor
proteja pe mărețul Ctein până la ultima rămășiță de putere. Crede-mă,
Idealis, chiar așa e. Chiar dacă ne costă pe toți viețile noastre.]]
La auzul cuvântului „condiționare”, un fior o străbătu pe Kira pe
șira spinării. Dacă tot ce simțeau Meduzele semăna câtuși de puțin cu
durerea arzătoare care o făcuse pe Lamă Delicată să răspundă
chemărilor antice ale Celor Dispăruți... putea înțelege de ce era atât de
dificil pentru ei să scape de Ctein.
– Trebuie să vorbim despre asta între noi, îi spuse Kira lui
Tschetter, apoi se uită spre Falconi pentru confirmare, iar asta i-o oferi.
– Bineînțeles.
Kira se retrase, împreună cu restul echipajului, pe holul din afara
anticamerei sasului. Itari rămase în urmă. După ce ușa etanșă se închise,
Falconi spuse:
– Gregorovich nu este în stare să piloteze Wallfish. Și, chiar
dacă ar fi, în niciun caz nu I-am putea trimite într-o misiune sinucigașă.
– Dar chiar așa ar fi oare? întrebă Nielsen.
– Nu poți să-mi spui că tu consideri planul ăsta nebunesc o idee
bună, pufni Falconi.
Prim-ofițerul își aranjă o șuviță de păr care îi căzuse din coc.
Arăta de parcă încă se lupta cu o doză de durere, dar ochii și vocea îi
erau limpezi.
– Nu spun decât că spațiul e mare. Dacă Wallfish ar putea să-l
ucidă pe acest Ctein, Meduzele ar avea nevoie de timp ca să
reacționeze. Timp pe care Nodul Minților I-ar putea folosi ca să le
împiedice să atace nava.
 – Și eu care credeam că tu trebuie să fii cea cu o gândire
strategică, îi spuse Falconi lui Sparrow, apoi către Nielsen: Vorbim
despre cea mai mare și mai rea Meduză dintre toate. Regele sau regina
sau ce o fi a caracatițelor. Probabil că au escorte peste tot în jurul navei
lui. În clipa în care Wallfish o să deschidă focul...
– Bum, spuse Hwa-jung.
– Exact, zise Falconi. Spațiul e mare, dar Meduzele sunt rapide
și armele lor au o rază foarte mare de acțiune.
– Nu știm care o să fie situația la Cordova, spuse Kira. Chiar nu
știm. E posibil ca Battered Hierophant să fie înconjurată de jumătate
din flota Meduzelor sau să fie singură. Nu avem cum să știm dinainte.
– Presupune ce e mai rău, zise Sparrow.
– Bun, deci e înconjurată. Care crezi că sunt șansele, ca Flota a
Șaptea să poată distruge nava?
Când nimeni nu îi răspunse, Kira se uită la fiecare membru al
echipajului, studiindu-le fețele. Ea deja luase o decizie: oamenii și
Meduzele trebuiau să-și unească forțele dacă voiau să existe vreo șansă
ca speciile lor să îi supraviețuiască lui Maw.
– Cred că aici sunt două întrebări importante, spuse Vishal.
– Și anume? întrebă Falconi respectuos.
Doctorul își frecă buricele degetelor sale lungi.
– Întrebarea numărul unu: Ne permitem să pierdem Flota a
Șaptea? Răspuns: Nu prea cred. Întrebarea numărul doi: Ce valoare are
pacea dintre noi și Meduze? Răspuns: Nimic nu e mai valoros în
Univers în momentul de față. Așa văd eu lucrurile.
– Mă surprinzi, doctore, zise Falconi încet.
Kira vedea cum rotițele creierului său se învârteau la viteză
maximă în spatele ochilor încețoșați.
– E bine să fii imprevizibil din când în când, încuviință Vishal.
– Cumva, nu cred că o să fim plătiți pentru pace, spuse Sparrow;
cu o unghie roșie, se scărpină la nas. Singurele plăți de aici sunt făcute
cu sânge.
 – Tocmai de asta mi-e și mie frică, spuse Falconi, iar Kira îl
credea.
Bărbatului îi era teamă. Oricărui om cu mintea la cap i-ar fi fost.
Ei îi era frică, iar Lamă Delicată îi oferea mult mai multă protecție decât
avea oricine altcineva de pe navă. În timp ce vorbiseră, Nielsen se
uitase spre punte. Acum, spunea, pe un ton jos:
– Ar trebui să ajutăm. Trebuie s-o facem.
– De ce? întrebă Falconi, iar tonul lui nu era batjocoritor; chiar
era o întrebare serioasă.
– Da, spune-ne, domnișoară Audrey, zise Vishal cu blândețe.
Kira observă că bărbatul îi folosea acum numele mic. Nielsen își
strânse buzele, de parcă s-ar fi luptat cu propriile emoții.
– Avem o obligație morală.
Falconi își ridică sprâncenele.
– O obligație morală? Folosești niște cuvinte foarte prețioase,
adăugă el, și o nuanță din stilul său mai tăios începu să se strecoare
înapoi.
– O obligație față de Ligă. Față de omenire, în general. Nielsen
arătă spre sasul de intrare. Față de Meduze.
Sparrow scoase un zgomot sceptic.
– Față de nemernicii ăia?
– Chiar și față de ei. Nu-mi pasă că sunt extratereștri. Nimeni nu
ar trebui forțat să trăiască într-un anumit mod doar pentru că i-a
modificat cineva ADN-ul înainte să se nască. Nimeni.
– Asta nu înseamnă că avem vreo obligație să fim uciși pentru
ei.
– Nu, spuse Nielsen, dar nu înseamnă nici că ar trebui să-i
ignorăm.
– Stai să fim clari. Sparrow are dreptate: nu avem nicio
obligație. Niciunul dintre noi nu are. Nu trebuie să facem nimic din ce
spun Tschetter și Nodul Minților.
– Nu avem nicio obligație, cu excepția celor dictate de limitele
bunului-simț, spuse Vishal. Bărbatul privi în jos și, când vorbi din nou,
vocea lui părea că vine de foarte departe. Îmi place să pot să dorm
noaptea și să nu am coșmaruri, căpitane.
– Și mie îmi place să pot dormi, iar pentru asta mă ajută să fiu
viu, răspunse Falconi.
Bărbatul oftă, iar Kira văzu o schimbare în expresia lui, de parcă
ar fi luat o decizie.
– Hwa-jung, trezește-1 pe Gregorovich. Nu putem să avem
conversația asta fără el.
Hwa-jung deschise gura, ca și cum ar fi vrut să obiecteze, apoi o
închise cu zgomot și mormăi. Privirea i se încețoșă în timp ce se
concentra pe interfața sa.
– Căpitane, spuse Kira, ai vorbit cu Gregorovich înainte să
plecăm. Știi în ce stare e. Ce rost are?
– Face parte din echipaj, rosti Falconi. Și nu era complet dus,
chiar și tu ai spus asta. Încă poate să asculte ce spui. Chiar dacă e pe
jumătate dus cu pluta, tot trebuie să încercăm. Și viața lui este în joc. În
plus, am încerca asta dacă oricare dintre noi ar fi în infirmerie.
Nu greșea.
– Bine. Cât o să dureze să-l trezești? întrebă Kira.
– Zece, cincisprezece minute, spuse Falconi.
Se duse la ușa etanșă, o deschise și vorbi cu Tschetter și cu
Meduzele care așteptau de cealaltă parte a acesteia.
– O să dureze cam un sfert de oră. Trebuie să ne scoatem mintea
navei din criogenare.
Întârzierea nu fu pe placul lui Tschetter, dar aceasta doar spuse:
– Fă ce trebuie să faci. Noi o să vă așteptăm.
Falconi o salută și închise din nou ușa.

3.

Următoarele zece minute trecură într-o anticipare tăcută. Kira

vedea că și ceilalți se gândeau la tot ce le spuseseră Tschetter și Lphet.
Și ea făcea același lucru. Dacă Falconi era de acord cu planul, indiferent
de ce spunea Gregorovich, exista o șansă destul de mare să rămână
blocați pe o navă a Meduzelor, fără o navă a lor, la mila deciziilor de
călătorie ale Nodului Minților. Nu era încântată de idee. Cum nu era
nici de distrugerea Flotei a Șaptea, o continuare a războiului dintre
oameni și Meduze, timp în care Coșmarurile să invadeze ambele rase.
Când aproape că trecuseră cele cincisprezece minute, Falconi
întrebă:
– Hwa-jung? Ce se întâmplă?
În difuzoare se auzi vocea femeii mecanic.
– E treaz, dar nu primesc nimic de la el.
– I-ai explicat situația?
– Aish. Bineînțeles. I-am arătat înregistrarea conversației noastre
cu Tschetter și cu Meduzele.
– Și tot nu a răspuns?
– Nu.
– Nu poate sau nu vrea?
– Nu știu, căpitane, răspunse ea după o pauză scurtă.
– La naiba. Hai că vin.
Falconi își dezlipi ghetele de pe podea, își luă avânt spre cel mai
apropiat mâner și se grăbi spre adăpostul de furtuni. În absența lui, o
tăcere ciudată umplu coridorul.
– Cât de distractiv, spuse Sparrow.
Nielsen zâmbi, dar cu o urmă de tristețe.
– Nu pot să zic că așa mi-am imaginat c-o să-mi petrec anii de
pensie.
– Nici eu, doamnă.
Nu trecu mult până când Falconi apăru grăbit pe hol, cu o
expresie tulburată pe față.
– Ei bine? întrebă Kira, deși răspunsul părea evident.
Căpitanul clătină din cap, în timp ce-și fixă picioarele pe punte,
permițând pernițelor adezive să-l prindă într-un loc.
– Nu înțeleg. Starea lui s-a înrăutățit. Vishal, va trebui să-l
examinezi în clipa în care terminăm aici. Până atunci, trebuie să luăm o
decizie. Într-un fel sau altul. Aici și acum.
Niciunul dintre ei nu părea dispus să spună ceea ce Kira era
sigură că toți gândeau. Într-un final, preluă inițiativa și, cu o încredere
mimată, spuse:
– Eu votez „da”.
– „Da”pentru ce, mai exact? întrebă Sparrow.
– Să îi ajutăm pe Tschetter și pe Nodul Minților. Să încercăm să
le ucidem liderul, pe Ctein.
Gata, o spusese, iar acum cuvintele pluteau în aer ca un miros
nedorit. Apoi se auzi vocea joasă a lui Hwa-jung:
– Și ce facem cu Gregorovich? Îl abandonăm pe Wallfish?
– Nu aș vrea să facem asta, spuse Vishal.
Falconi clătină din cap, iar inima Kirei se opri.
– Nu. Eu sunt căpitanul acestei nave. În niciun caz nu îl trimit pe
Gregorovich singur într-o misiune ca asta. Nu aș face-o cu niciunul
dintre voi. Ar trebui să fiu mort de douăsprezece zile înainte să permit
așa ceva.
– Atunci... spuse Kira.
– E nava mea, repetă el și un licăr ciudat apăru în ochii lui de un
albastru rece, o privire pe care Kira o văzuse de nenumărate ori pe
fețele bărbaților, de obicei fix înainte de a face ceva periculos. O să mă
duc cu Gregorovich. E singura cale.
– Salvo, începu Nielsen să spună.
– Nu o să mă convingeți să mă răzgândesc, Audrey, așa că nici
măcar nu e cazul să încerci.
Sparrow se strâmbă.
– Of, la naiba... Când m-am înrolat în CMUN, am jurat să
protejez Liga împotriva tuturor amenințărilor, fie ele domestice sau
străine. Nu m-ai putea plăti îndeajuns cât să mă întorc la ei, dar
presupun că am vorbit serios când am spus cuvintele alea și cred că încă
vorbesc serios, chiar dacă CMU e format din niște nemernici.
– Nu vii cu mine, spuse Falconi. Niciunul dintre voi nu o să
vină.
– Îmi pare rău, căpitane. Dacă e alegerea noastră să nu mergem,
atunci e alegerea noastră și să mergem. Nu ești singurul care o să aibă
ocazia să facă un gest măreț. În plus, ai nevoie de cineva care să-ți
păzească spatele.
Apoi Hwa-jung își puse mâna pe umărul lui Sparrow.
– Unde merge ea, merg și eu. În plus, dacă nava se strică, cine o
să o repare?
– Bazați-vă și pe mine, spuse Nielsen.
Falconi se uită la toți, iar Kira fu surprinsă să vadă suferința de
pe fața lui.
– Nu e nevoie de voi toți ca să conduceți nava asta. Sunteți niște
fraieri dacă vreți să veniți. Dacă Wallfish o să fie aruncată în aer, viețile
voastre se vor pierde în van.
– Nu, spuse Nielsen încet. Nu o să fie așa, pentru că o să fim
alături de prieteni și o să punem umărul la ceva ce contează.
Vishal încuviință.
– Nu ai putea să mă ții la distanță, căpitane. Nici măcar dacă aș
fi mort de douăsprezece zile.
Falconi nu părea să aprecieze faptul că propriile lui cuvinte erau
folosite împotriva lui.
– Și tu? o întrebă pe Kira.
Aceasta avea deja răspunsul pregătit.
– Bineînțeles. Sunt mai bine echipată să rezist dacă situația ia o
întorsătură neplăcută.
– Asta se întâmplă mereu, spuse Falconi. Problema e doar cum
se va petrece. Îți dai seama că dacă unitatea Markov o să fie afectată,
nici măcar Lamă Delicată nu o să te mai poată proteja.
– Știu, rosti Kira.
 Deja acceptase acest risc. Nu avea niciun rost să se panicheze
din cauza asta.
– Cum rămâne cu entropiștii?
– Dacă vor să meargă cu Tschetter, bine. Dacă nu, pot veni cu
noi.
– Și Trig? întrebă Nielsen. Ar trebui...
– ...să îl scoatem de pe Wallfish, zise Falconi. Da, e o idee bună.
Poate că Tschetter reușește să-l ducă înapoi la Ligă. Are cineva vreo
obiecție? Nu? Bine. Falconi inspiră adânc, apoi zâmbi și clătină din cap.
La naiba. Se pare că facem asta. Toată lumea e convinsă? E ultima
șansă să vă răzgândiți.
Șoapte de încuviințare se auziră din partea tuturor.
– Bine, spuse el. Hai să mergem să omorâm Meduza asta.

4.

După mai multe discuții, ambele părți căzură de acord că Itari

avea să stea pe Wallfish pentru moment, atât ca gest de bună-credință
din partea lui Lphet, cât și ca ajutor, dacă aveau să fie probleme cu
modificările pe care le făcuse acesta motorului Markov. De asemenea,
și entropiștii hotărâseră să rămână pe Wallfish.
Mai exact, cei doi spuseseră:
– Cum am putea refuza...
– ...să ajutăm într-un moment crucial...
– ...al istoriei?
Kira nu era sigură exact cât de mult puteau entropiștii să-i ajute,
cu mintea lor comună scindată, dar inițiativa era lăudabilă.
Hwa-jung și Sparrow se duseră în adăpostul pentru furtuni și
aduseră tubul de criogenare al lui Trig în sasul de intrare. Când i-1
dădură maiorului, Falconi spuse:
– Dacă i se întâmplă ceva, o să te consider responsabilă.
– O să-l protejez ca și cum ar fi fiul meu, rosti Tschetter.
Mai liniștit, Falconi atinse tubul. Restul membrilor echipajului
veniră și ei, precum și Kira, apoi Tschetter manevră tubul prin tunel și
în nava Meduzelor.
În clipa în care nava Nodului Minților se separă de sas, Falconi
se întoarse și spuse:
– E momentul să ne pregătim. Nielsen, vino cu mine în camera
de comandă. Hwa-jung, în camera motoarelor. Sparrow, pregătește
armurile și armele. În caz că e nevoie.
– Da, domnule.
– Am înțeles.
– Putem să ajungem în Cordova cu toți treji? întrebă Kira.
– O să fie al naibii de cald aici, mormăi Falconi, dar, da, ar
trebui să fie posibil.
– E mai bine decât să ne întoarcem în tuburile de criogenare,
zise Sparrow.
– Asta așa e, spuse Falconi.

5.

Kira crezuse că Falconi exagera când descrisese căldura care

avea să cuprindă nava. Spre groaza ei, spunea adevărul. Wallfish era la
distanță de jumătate de zi în FTL de Cordova-1420 și, cum toată lumea
ieșise din criogenare (chiar și Gregorovich), toate sistemele navei erau
pornite și nu aveau cum să scape de energia termică pe care o pompau,
interiorul navei deveni rapid o seră.
Lamă Delicată o protejă pe Kira de ce era mai rău, dar tot simțea
cum obrajii și fruntea îi ardeau: o înțepătură fierbinte, care continua să
se intensifice. Picături de transpirație îi curgeau în ochi, enervând-o
până în punctul în care îl folosi pe xeno ca să-și facă un paravan
protector deasupra sprâncenelor.
– Chestia aia arată al naibii de ciudat, spuse Sparrow, arătând
spre ea.
– Măcar funcționează, zise Kira, în timp ce-și ștergea obrajii cu
o cârpă umedă.
 O călătorie de o jumătate de zi era incredibil de scurtă după
orice reper al călătoriilor stelare sau interstelare. Însă însemna să stai
foarte mult timp într-o cutie din metal care clocotea, în care fiecare
respirație era sufocantă și unde pereții erau neplăcut de calzi și,
indiferent ce făceau, situația doar se. Înrăutățea. Și părea și mai lungă
când așteptai să ajungi într-un loc unde erau șanse mari să fii spulberat
de un laser sau de o rachetă.
La cererea Kirei, Vishal îi dădu un alt set de lentile de contact
înainte să se ducă să-l examineze pe Gregorovich. Kira le luă și se
închise la ea în cameră. Dacă stăteau răsfirați pe Wallfish, căldura se
dispersa mai ușor, deoarece sistemele de susținere a vieții nu erau
suprasolicitate într-o singură încăpere.
– Asta nu e bine pentru Wallfish, spuse Hwa-jung.
– Știu, răspunse Falconi. Dar poate va supraviețui câteva ore.
Kira încercă să-și distragă atenția de la realitatea situației lor
citind și jucând jocuri. Totuși, se gândea mai tot timpul la Gregorovich.
Cu cât trecea mai multă vreme fără nicio veste de la Vishal, cu atât era
mai îngrijorată. De asemenea, temerile legate de Cordova continuau să
o copleșească: prezența mărețului Ctein, care îi aștepta acolo, ca o
broască mare și grasă, balonat cu aroganța încrederii în sine,
simțindu-se sigur datorită puterii sale crude. Posibilul răspuns al
amiralului Klein la sosirea navei Wallfish și a Nodului Minților în
sistem. Rezultatul incert al întregii lor aventuri șubrede...
Nu găsea niciun răspuns evident, dar Kira continua să-și rumege
îngrijorările în timp ce citea. Situația nu semăna cu nimic din ceea ce
întâlnise în trecut, singurul reper după care se putea ghida fiind propriul
sine. Însă în ultimul timp, sinele ei fusese oarecum fragil, după ce Lamă
Delicată o extinsese așa cum o făcuse.
Simți din nou substanța carcasei întunecate care îi acoperea
interiorul cabinei, carne din carnea ei, și, cu toate astea, străină. Era o
senzație stranie.
Se scutură și se obligă să se concentreze la interfață...
 6.

Trecuseră aproape patru ore când difuzoarele porniră și Falconi

spuse:
– Toată lumea, ascultați. Vishal tocmai mi-a dat o veste.
Kira se încordă, nerăbdătoare să audă.
– Pe scurt, Greg e într-o formă destul de proastă. Descărcarea
venită de la blocul de impedanță a produs daune prin rețeaua sa
neuronală. Nu numai că a ars o parte mare din fire, dar conexiunea
dintre computer și creierul lui Greg continuă să se degradeze pe măsură
ce neuronii care au fost curentați mor.
Pe fundal se auzi o agitație de voci îngrijorate, care se
suprapuneau.
– O să moară? întrebă Sparrow, directă ca de obicei.
– Doar dacă mâine o să fim aruncați în aer, răspunse Falconi.
Vishal nu e sigur dacă asta o să provoace daune permanente sau doar o
să piardă câteva celule nervoase. Momentan, nu se știe sigur, și nu e ca
și cum doctorul poate să îl ducă pe Greg în infirmerie ca să îl scaneze.
A spus că Greg suferă probabil de distorsiuni senzoriale extreme, adică
halucinații. Așa că Vishal l-a sedat și o să continue să lucreze la el.
– Aish, spuse Hwa-jung. Femeia păru neobișnuit de emotivă. E
vina mea. Nu ar fi trebuit să întrerup fără să verific mai întâi firul.
– Ba nu, Song, pufni Falconi, nu e vina ta. Nu aveai cum să știi
că blocul era acolo, iar Greg nu ne-a dat de ales, nemernicul
încăpățânat. E vina celor de la CMU și gata. Nu-ți bate capul cu asta.
– Bine, domnule.
– Bun. O să vă spun dacă apar schimbări.
Apoi difuzoarele se închiseră.
În întunericul cabinei ei, luminată numai de strălucirea verde a
sferelor ca niște fructe care atârnau de ramurile pe care le crescuse
Lamă Delicată, Kira își încolăci brațele în jurul său. Deci Gregorovich
făcuse o greșeală, deoarece nu dorise să vină pe Cordova. Tot încercase
să facă doar ce era corect. Nu merita ce i se întâmpla acum și nu îi
plăcea să-l știe blocat singur în nebunia minții lui, fără să știe ce e real,
poate chiar crezând că membrii echipajului îl părăsiseră. Era groaznic
de imaginat.
„Dacă...“Dacă l-ar fi putut ajuta.
Kira se uită la brațul pe care-l făcuse Lamă Delicată pentru ea.
Chiar dacă ea nu putea, poate că xeno reușea. Dar nu, ar fi fost nebunie
curată. Era o diferență imensă între un braț (sau un copac) și un creier,
iar o simplă greșeală cu Gregorovich putea să provoace probleme și mai
mari.
Dădu gândul la o parte.

7.

Cu modificările pe care Itari le făcuse la unitatea Markov,

Wallfish reuși să se scufunde în gravitația Cordovei aproape la fel de
adânc ca Meduzele.
Ieșiră din FTL aproape de o lună aflată pe orbita unui uriaș
minor de gaz. Nodul Minților le dăduse aceste coordonate dinainte. În
clipa în care unitatea Markov se opri, Kira, entropiștii și echipajul (cu
excepția lui Vishal) își abandonară exilul autoimpus și se îndreptară
spre camera de comandă.
Kira scană transmisia exterioară navei. Luna acoperea o parte
din imagine, dar văzu Nodul Minților care îi înconjura, gigantul gazos
mov care plutea în apropiere și, la câteva ore spre centru, un roi de
puncte care marcau poziția celei de-a șaptea flote.
Erau multe nave CMU, multe, dar ceva ce Kira văzu mai adânc
în sistem o făcu să scâncească și pe Hwa-jung să bombăne:
– Shi-bal.
Fără să-și dea seama, Hwa-jung își așeză mâna pe umărul lui
Sparrow și o mângâie, ca să o liniștească. Sparrow nici nu clipi.
Un roi de nave ale Meduzelor înconjura o planetă mică și
stâncoasă aflată aproape de steaua portocalie din clasa K. Și nu erau
numai nave: șantiere staționare de construcție, câmpuri întinse,
strălucitoare, de colectori solari, sateliți de toate formele și
dimensiunile, lasere de apărare de mărimea corvetelor CMU, două
vrejuri de fasole și patru inele orbitale pentru transportarea rapidă și
ușoară a materialelor de pe suprafața denivelată a planetei.
Meduzele exploatau sfera stâncoasă. Scoseseră o cantitate
impresionantă de material din crustă, destul cât cicatricele să fie vizibile
chiar și din spațiu, un mozaic peticit de excavări dreptunghiulare scoase
în relief de umbrele care cădeau de-a lungul marginilor lor.
Nu toate navele Meduzelor erau construite pentru luptă, dar,
chiar și așa, cele care se vedeau întreceau Flota a Șaptea cu doi la unu.
Cea mai mare dintre ele, care Kira presupuse că era Battered
Hierophant, se aflat în dreptul șantierelor, o balenă balonată care se
scălda în puțul de gravitație al planetei. Ca orice altă navă a Meduzelor,
era de un alb perlat, înconjurată cu arme și, așa cum era evident și după
micile ajustări ale propulsoarelor, era mult mai ușor de manevrat decât
orice vas uman. Mai multe nave se aflau în apropierea ei, dar păreau să
fie acolo mai mult pentru mentenanță decât pentru protecție.
– Thule, spuse Nielsen. De ce nu întoarce Flota a Șaptea? Nu are
nicio șansă.
– Fizică, răspunse Falconi. În clipa în care vor încetini, vor intra
în raza de acțiune a Meduzelor.
– În plus, adăugă Sparrow, dacă încearcă să fugă, va fi ușor
pentru Meduze să îi prindă. Nu vrei să te lupți cu o forță mai puternică
decât tine în spațiul interstelar. Nu există avantaje strategice. Cel puțin
aici au planete, luni, chestii pe care le pot folosi ca să facă manevre în
jurul Meduzelor.
– Chiar și așa... spuse Nielsen.
– Extind radiatoarele, anunță Morven.
– Era și cazul, spuse Sparrow.
Ca și ceilalți, era acoperită de transpirație.
Când Falconi se așeză pe scaunul său, Tschetter apăru pe
ecranul holografic principal. În spatele ei era o cameră cu o lumină
albastră, umplută cu o structură ca niște corali și cu Meduze care se
târau pe pereți.
– Ceva probleme cu Wallfish, căpitane?
– Totul e în regulă aici.
Femeia păru satisfăcută de răspuns.
– Lphet spune că avem undă verde să trecem prin defensiva
Meduzelor. Acum localizez Battered Hierophant pentru voi.
– Se pare că avem noroc, nu pare să fie protejată prea tare, spuse
Kira.
– Nu, are doar toate acele lasere, arme și rachete, spuse Sparrow.
Tschetter clătină din cap.
– Nu o să știm sigur care e situația până nu ne apropiem.
Meduzele își vor muta navele, ca reacție la flotă. Vedeți că deja își
schimbă pozițiile. Nu putem decât să sperăm că nu vor decide să
înconjoare nava Hierophant.
– Să ținem pumnii pentru asta, zise Falconi.
– Și picioarele, completă Sparrow.
Maiorul se uită într-o altă parte pentru o clipă.
– Suntem gata. Începeți propulsia la semnul nostru... Acum.
Se auzi alarma de propulsie, iar Kira oftă ușurată când senzația
de greutate se lăsă asupra ei. Știa că, afară, Nodul Minților ținea pasul
cu Wallfish, navele Meduzelor așezându-se într-o formațiune ca o cutie
în jurul lor. Cel puțin ăsta era planul.
– Nu închide, spuse Falconi. O să contactez flota.
– Am înțeles.
– Morven, contactează Flota a Șaptea. Doar prin fascicul limitat
de energie. Spune-le că o avem pe Kira Navárez și că trebuie să vorbim
cu amiralul Klein.
– O clipă, vă rog, spuse pseudo-inteligența.
– Măcar nu au început să tragă, zise Sparrow.
– Nu am vrea să pierdem petrecerea! exclamă Falconi.
 Nu așteptară prea mult pentru un răspuns: linia de comunicație
pâlpâi, semn că primeau un mesaj, iar Morven spuse:
– Domnule, nava CMUS Unrelenting Force ne apelează.
– Pune-i pe ecran, spuse Falconi.
Lângă fața lui Tschetter apăru o transmisie în direct, iar Kira
recunoscu încăperea de comandă a navei de luptă. În față, în centru, se
afla amiralul Klein, rigid, cu maxilarul încordat, umerii înclinați, părul
scurt și patru rânduri de medalii în partea stângă a pieptului. Ca toți
membrii CMUN, avea un bronz spațial, cu toate că al lui era mai intens
decât al altora, atât de intens, încât bănui că nu scăpa niciodată de el.
– Falconi! Navárez! Ce naiba faceți aici?
Kira nu reuși să-și dea seama de unde era accentul amiralului,
deși bănuia că era de undeva de pe Pământ.
– Nu te-ai prins, domnule? Noi suntem cavaleria, spuse Falconi,
care zâmbi într-un mod arogant.
Kira fu mândră de el, dar, în același timp, își dori să-l
plesnească. Amiralul se înroși la față.
– Cavaleria? Băiete, ultima oară când am auzit de tine, erai
închis pe stația Orsted. Am dubii că Liga ți-a dat drumul și mai mult ca
sigur că nu te-a trimis aici, în grămada aia de rugină căreia îi spui navă.
Falconi păru chiar jignit de modul în care-i fusese descrisă nava.
Kira era însă mai interesată de faptul că CMU nu reușise să anunțe flota
de evadarea lor. „Probabil că flota a rulat silențios”, se gândi ea. „Sau
poate că situația de pe Sol s-a înrăutățit după ce am plecat.”
Amiralul nu terminase.
– În plus, bănuiesc că navele Meduzelor care sunt cu tine arată
că ai avertizat Nodul Minților, ceea ce înseamnă că vânătorii mei
căutători hoinăresc cine știe pe unde, când ar putea să ne ajute aici.
Amiralul scoase un deget prin hologramă, ceea ce o făcu pe Kira să
tresară. Iar asta e trădare, căpitane. La fel și în cazul tău, Navárez. Asta
se aplică tuturor.
Kira și membrii echipajului făcură schimb de priviri.
 – Nu suntem trădători, spuse Sparrow pe un ton jignit. Domnule.
– Am venit aici pentru a ajuta, zise Kira, mai încet. Dacă vreți să
aveți o șansă cât de mică să supraviețuiți acestei bătălii, cu atât mai mult
să câștigați războiul, trebuie să ne ascultați.
– Nu zău, spuse Klein, deloc convins.
– Da, domnule. Vă rog.
Privirea amiralului se opri într-un punct de lângă hologramă, iar
Kira avu impresia că îi vorbea cineva. Apoi se concentră din nou la ei,
cu privirea tăioasă și necompromițătoare.
– Ai o singură șansă să mă convingi să nu te clasific drept un
inamic combatant, Navárez. Folosește-o cu atenție.
Kira îl crezu. Vorbi clar, rapid și cât de direct putu, însă nu
încercă să-și ascundă disperarea. Și ea era importantă. Amiralul o
ascultă fără întreruperi. Când Kira termină, bărbatul era încruntat.
– Asta e o poveste dată naibii, Navárez. Chiar te aștepți să te
cred?
Tschetter fu cea care răspunse.
– Domnule, nu trebuie să ne credeți. Noi doar avem nevoie...
– Cine sunt acești „noi”, maior? Ultima oară când am verificat,
erai membru în uniformă al Comenzii Militare Unite. Tu nu răspunzi
Meduzelor, ci celui mai apropiat ofițer superior, iar în clipa de față, ăla
sunt eu.
Tschetter se încordă.
– Da, domnule. Sunt conștientă de asta, domnule. Doar încerc să
vă răspund la întrebare.
Era ciudat pentru Kira să o vadă pe Tschetter purtându-se astfel
cu o figură autoritară. Klein își încrucișă brațele.
– Continuă.
– Domnule, așa cum spuneam, nu trebuie să ne credeți. Nu vă
cerem ajutorul și nici să ignorați ordinele primite. Nu vrem decât să nu
trageți când intrăm în sistem. Și, dacă îl omorâm pe Ctein, să nu atacați
Nodul Minților imediat după asta. Dați-le șansa să preia comanda
Meduzelor și să renunțe la atac. Amirale, putem să încheiem războiul
dintre speciile noastre dintr-o singură lovitură. Merită riscul.
– Chiar credeți că îl puteți ucide pe acest Ctein? întrebă Klein.
– Aș spune că avem o șansă destul de mare, încuviință Falconi.
Altfel nu am încerca.
– Ordinele mele erau să elimin Nodul Minților, mormăi
amiralul, flota Meduzelor și actuala conducere a Meduzelor, flota și
conducerea fiind obiectivele principale. Dacă reușiți să-l ucideți pe
Ctein și dacă Nodul reușește să preia controlul asupra celorlalte
Meduze... Atunci presupun că Nodul o să devină noua conducere a
Meduzelor. Atunci, nu ar mai fi Nodul. Asta ar ajuta și la neutralizarea
amenințării flotei Meduzelor... Povestea e cam trasă de păr, dar cred că
I-aș putea convinge pe Premier.
Kira simți o ușoară relaxare a tensiunii.
– Mulțumim, domnule, spuse Tschetter. Nu o să regretați.
Klein scoase un zgomot detașat.
– Adevărul e că atacarea Nodului Minților era de la bun început
un eșec strategic, și nu am fost singurul care a crezut asta... Dacă reușiți
să faceți asta, mulți bărbați și femei vă vor datora viețile. Privirea îi
deveni tăioasă: Cât despre tine, maior, dacă trecem peste asta, o să te
prezinți imediat pe nava flotei. Ăsta e un ordin. Omorârea conducerii
Meduzelor ar conta foarte mult pentru o întoarcere a ta fără probleme,
dar, oricum, Serviciile Secrete vor dori un raport detaliat. Știi cum e.
După asta, o să vedem ce naiba o să facem cu tine.
– Da, domnule, spuse Tschetter. Am înțeles.
Kirei nu i se păru că femeia era prea încântată de idee.
– Bun. Atenția lui Klein se întoarse asupra centrului de comandă
din jurul lui și spuse: Trebuie să închid. O să ne intersectăm cu
Meduzele în mai puțin de șapte ore. O să ne lovească cu tot ce au, dar
putem să încercăm să le atragem forțele departe de Battered
Hierophant. Restul o să țină de voi. Să ne anunțați mintea navei, pe
Aletheia, dacă vor fi schimbări de planuri. Mult noroc și zburați în
siguranță. Apoi o surprinse pe Kira când o salută: Navárez. Căpitane
Falconi.
 C APIT OLUL III
* * * * * * *

INTEGRATUM

1.

– A mers... bine, rosti Nielsen.

– Ce altceva putea spune? întrebă Sparrow.
– Cam în cât timp ajungem la destinație? întrebă Kira.
Falconi se uită la hologramă.
– Sunt doar cu puțin în urma flotei, deci, în jur de șapte ore,
după care o să intrăm în raza de acțiune a navei Battered Hierophant.
– Asta presupunând că Meduzele nu vor muta nava înainte de
asta, nu? interveni Veera.
În timp ce vorbea, Jorrus îi imita cuvintele. Fața lui Tschetter
ocupa acum aproape tot ecranul.
– Nu ar trebui s-o facă. Lphet a spus clar că avem pe Wallfish
informații pe care Ctein trebuie să le miroasă.
– Să le miroasă? întrebă Hwa-jung, nedumerită.
– Așa a formulat Lphet.
 Șapte ore. Nu era deloc mult, apoi aveau să afle dacă urmau să
trăiască sau să moară. Oricare avea să fie soarta lor, nu puteau să o
evite. Nu c-ar fi putut s-o facă vreodată. Falconi păru să-i înțeleagă
gândurile. După ce termină conversația cu Tschetter, spuse:
– A fost o zi lungă și, dacă semănați cu mine, căldura asta v-a
făcut să vă simțiți ca un covor umed.
Se auziră câteva încuviințări din partea echipajului.
– Bun. Toată lumea să-și ia ceva de mâncare și să se relaxeze.
Dormiți dacă puteți și, dacă nu, doctorul poate să vă dea niște pastile de
înviorare mai târziu. Somnul ar fi însă mai bun. Toți trebuie să fim în
formă când ajungem la Hierophant. Asigurați-vă că o să fiți toți aici, în
camera de comandă, cu o oră înainte de contact. Și să fiți echipați în
costume din cap până-n picioare. În caz de ceva.

2.

„În caz de ceva.“Expresia îi tot răsuna Kirei în minte. Ce puteau

face dacă lucrurile luau o întorsătură neplăcută, așa cum se întâmplase
deja atât de des? O singură lovitură din partea unei nave a Meduzelor
era îndeajuns să dezactiveze sau să distrugă Wallfish... Nu era cazul să
se gândească la astă, dar nu se putea abține. Pregătirea era cea mai bună
apărare pe care o avea cineva în fața problemelor inevitabile care
apăreau atunci când călătoreai în spațiu, dar oportunitățile de a te
pregăti erau limitate când actorii care luau deciziile erau nave spațiale,
și nu indivizi.
O ajută pe Hwa-jung în câteva locuri de pe navă. Apoi se
strânseră în cantină. Toată lumea, cu excepția lui Vishal, era acolo,
înghesuită în jurul celei mai apropiate mese.
Kira luă niște rații și se așeză lângă Nielsen. Prim-ofițerul o
salută și spuse:
– Cred... cred că o să înregistrez un mesaj pentru familia mea și
o să i-1 dau lui Tschetter și flotei. În caz de ceva.
“În caz de ceva.”
 – E o idee bună, poate o să fac și eu la fel.
Ca și ceilalți, Kira mâncă și, ca și ceilalți, vorbi, în cea mai mare
parte speculații, despre cel mai bun mod de a distruge Battered
Hierophant cu o rachetă Casaba-Howitzer, deoarece părea puțin
probabil să poată trage de mai multe ori fără să fie observați. Discutară
și despre cum să supraviețuiască haosului care sigur avea să urmeze.
Consensul la care ajunseră era că se aflau într-un mare
dezavantaj fără Gregorovich, care să supravegheze operațiunile de pe
Wallfish. Așa cum era cazul cu majoritatea minților de navă, fusese
responsabilitatea lui Gregorovich să opereze laserele, rachetele
Casaba-Howitzer, măsurile de apărare împotriva laserelor, a
rachetelor și a războiului cibernetic. Tot el supraveghea și pilotarea
navei în timpul luptei, care ținea în mod egal de strategie și de
calcularea matematicii precise a vectorului delta-v.
Morven, pseudo-inteligența, era capabilă, dar, ca toate
programele asemenea ei, era limitată în moduri în care inteligența
umană, sau derivata acesteia, nu era.
– Le lipsește imaginația, spuse Sparrow, și ăsta e adevărul. Nu o
să spun că suntem niște ținte ușoare, dar nu e o situație ideală.
– Cât de mult crezi că o să ne scadă eficiența operațională?
întrebă Falconi.
Sparrow ridică din umeri.
– Tu să-mi spui mie. Gândește-te doar la perioada de dinainte să
îl ai pe Gregorovich la bord. Cifrele CMU pun diferența undeva între 14
și 28 de procente. Și...
– Atât de mult? rosti Nielsen.
Hwa-jung fu cea care îi răspunse:
– Gregorovich ajută la supravegherea echilibrului dintre toate
sistemele navei și la coordonarea noastră, a tuturor.
– Da, și ce voiam să spun e că atunci când vine vorba de
logistică, de strategie - practic de orice fel de rezolvare creativă a
problemelor -, nimic nu se compară cu mințile navelor. Nu e genul de
abilitate pe care să o poți cuantifica, dar CMU estimează că mințile
navelor sunt cu cel puțin un ordin de magnitudine mai bune la orice
sarcină decât un om de rând, cu atât mai mult o pseudo-inteligență, zise
Sparrow.
Jorrus interveni.
– Dar asta atât timp cât... Ezită, așteptând ca Veera să termine
propoziția. Când aceasta clătină din cap, părând să nu știe ce să spună,
iar bărbatul continuă, dezorientat: Asta atât timp cât sunt funcționale.
– Asta așa e! exclamă Falconi.
Kira își luă mâncarea în timp ce se gândea la situație. „Dacă...”
Nu. Ideea era prea nebunească. Apoi își imagină flota Meduzelor în
sistemul Cordova. Poate că, în circumstanțele de față, nu exista o idee
prea nebunească.
Conversația din cantină se opri când Vishal apăru în tocul ușii.
Părea epuizat.
– Ei bine? întrebă Falconi. Vishal scutură din cap și ridică un
deget. Fără să spună un cuvânt, se duse în spatele cantinei, își luă un
săculeț de cafea instant, îl bău până la fund și abia după aceea se așeză
în fața căpitanului.
– E chiar atât de rău? întrebă Falconi.
Nielsen se aplecă spre el.
– Cum e Gregorovich?
Vishal oftă și își frecă mâinile.
– Implanturile lui sunt prea afectate ca să le pot repara. Nu pot
să-i înlocuiesc sau să-i scot firele distruse. Și nu pot să le identific pe
cele care se termină într-un neuron mort. Am încercat să redirecționez
semnalele spre diferite părți ale creierului său, unde firele încă
funcționează, dar nu sunt destule, sau Gregorovich nu a putut să
recepționeze semnalul din cauza informațiilor senzoriale dezorganizate
pe care le primește.
– Încă e sedat?
– Da.
 – Dar o să fie bine? întrebă Nielsen.
– Da, o să rămână cu un handicap sau ceva de genul ăsta?
completă Sparrow, în timp ce se foia pe scaun.
– Nu, rosti Vishal încet, precaut; dar va trebui să îl ducem la o
unitate medicală. Conexiunile continuă să se degradeze. Peste încă o zi,
Gregorovich e posibil să fie separat complet de computerul său intern.
Va fi total izolat.
– La naiba, spuse Sparrow.
Falconi se întoarse spre entropiști.
– Presupun că nu puteți face nimic ca să îl ajutați?
Cei doi clătinară din cap.
– Nu, spuse Veera. Implanturile sunt niște lucruri delicate și...
– ...am fi reticenți să lucrăm la o rețea neuronală de mărime
normală, cu atât mai mult la...
– ...cea a minții unei nave.
Entropiștii fură mândri de schimbul lor neîntrerupt.
– De asta mă și temeam. Doctore, poți să îl criogenezi, nu?
– Da, domnule.
– Ai face bine să te duci și să faci asta. O să fie mai în siguranță
așa.
Kira bătu cu furculița în farfurie. Toată lumea se uită la ea.
– Deci, să văd dacă am înțeles: singurul lucru care e în neregulă
cu Gregorovich simt firele care îi intră în creier, așa e?
– O, sunt mult mai multe lucruri în neregulă cu el în afară de
asta, interveni Sparrow.
Vishal afișă o expresie plină de suferință și spuse:
– Ai dreptate, domnișoară Navárez.
– Nu a suferit traume extinse ale țesutului sau alte chestii de
genul ăsta?
Vishal se îndrepta deja spre ușă, nerăbdător să se întoarcă la
Gregorovich. Se opri în prag.
– Nu. Singura traumă de țesut pe care a avut-o au fost neuronii
pe care i-a pierdut la capătul unor fire, dar e o pierdere neglijabilă
pentru o minte a navei de dimensiunile lui.
– Înțeleg, spuse Kira, care bătu din nou cu furculița în farfurie.
O expresie îngrijorată apăru pe fața lui Falconi.
– Kira, zise el pe un ton de avertizare, la ce te gândești?
– Mă gândesc că e posibil să îl pot folosi pe Lamă Delicată ca
să-l ajut pe Gregorovich.
Un foșnet de exclamații umplu cantina.
– Să vă explic! spuse Kira, apoi toată lumea tăcu. Aș putea să
fac același lucru pe care I-am făcut și cu Akawe când eram pe Cygni. Să
îl conectez pe Lamă Delicată la sistemul nervos al lui Gregorovich, doar
că, de data asta, aș conecta-o la firele din rețeaua lui neuronală.
– Thule! exclamă Sparrow. Chiar crezi că poți să faci așa ceva?
– Da, doar că nu pot să ofer garanții. Kira își mută privirea spre
Falconi. Ai văzut cum am putut să-ți vindec bonsaiul. Și ai văzut ce am
făcut în cabina mea. Lamă Delicată nu e doar o armă. E capabilă de
mult mai mult.
– Dar Greg e o persoană, nu o plantă. E o mare diferență.
– Doar pentru că Lamă Delicată e capabilă, asta înseamnă că și
tu ești, Kira? întrebă Nielsen.
Întrebarea îi răsună în minte. Și ea se întrebase de multe ori asta
de când se unise cu xeno. Îl putea controla? îl putea folosi într-un mod
responsabil? Se putea stăpâni destul de bine încât să realizeze toate
acele lucruri? Se îndreptă de spate și își ridică fruntea, simțind cum
răspunsul se lupta să iasă din ea, născut din durere și din lunile întregi
în care exersase.
– Da. Nu știu cât de bine o să funcționeze... Gregorovich va
trebui probabil să-și reajusteze implanturile, ca atunci când au fost
instalate prima oară, dar cred că pot să îl reconectez.
Hwa-jung își încrucișă brațele.
– Nu ar trebui să umbli în capul cuiva dacă nu știi ce faci. Nu e
o mașinărie.
 – Da, spuse Sparrow. Dacă îl transformi într-un piureu? Dacă îi
distrugi toate amintirile?
– Nu aș interacționa cu partea principală a creierului său, ci doar
cu interfața unde se conectează la calculator.
– Nu ai cum să fii sigură, spuse Nielsen calmă.
– Sunt destul de sigură. Uite ce e, dacă nu merită, nu merită. Nu
zic decât că aș putea să încerc, rosti Kira, subliniindu-și cuvintele cu un
gest amplu al brațelor. E alegerea ta, spuse ea apoi, privindu-l pe
Falconi.
Acesta bătea furios cu degetul în picior.
– Ai fost foarte tăcut, doctore. Tu ce spui?
Vishal își trecu degetele lungi peste fața la fel de lungă.
– Ce te aștepți să spun, căpitane? Ca doctor al navei, nu pot să
recomand asta. Riscurile simt prea mari. Singurul tratament rezonabil ar
fi să îl ducem pe Gregorovich la o unitate medicală din Ligă.
– Slabe șanse ca asta să se întâmple prea curând, doctore, rosti
Falconi. Chiar dacă o să scăpăm cu viață, nu avem cum să știm în ce
formă o să fie Liga când ne întoarcem.
– Știu asta, căpitane, spuse Vishal și își înclină capul.
Falconi se încruntă în timp ce se gândea. Timp de câteva bătăi
ale inimii, se uită la Kira, de parcă ar fi putut să îi vadă direct în suflet.
Aceasta îi susținu privirea, fără să clipească sau să-și miște capul.
Apoi Falconi spuse:
– Bine. Fă-o!
– Căpitane, ca doctor al navei, trebuie să obiectez în mod oficial,
spuse Vishal. Am îngrijorări serioase legate de rezultatul acestei
proceduri.
– S-a notat, dar va trebui să îți resping obiecția, doctore.
Vishal nu păru surprins.
– Căpitane, zise Nielsen pe un ton rugător. Ar putea să-l omoare.
– Iar noi zburăm direct spre flota Meduzelor. Asta are prioritate.
- Salvo...
 – Audrey, unul dintre membrii echipajului meu e rănit, iar asta
îmi pune în pericol și nava, și restul echipajului. Ăsta nu e un simplu
transport. Nu e o afurisită de misiune de recuperare. E pe viață și pe
moarte. Nu avem loc de manevre. Dacă greșim, suntem terminați. În
momentul de față, Gregorovich nu e de niciun folos nimănui. Eu sunt
căpitanul lui și, cum nu poate să ia decizia asta singur, va trebui să o iau
eu pentru el.
Nielsen se ridică și traversă cantina, ajungând în fața lui Falconi.
– Și dacă decide din nou să nu respecte ordinele? Ai uitat de
asta? Atmosfera dintre ei deveni tensionată.
– Greg și cu mine o să avem o mică discuție. O să rezolvăm
totul, crede-mă. Acum, viața lui e în pericol, și ale noastre odată cu ea.
Dacă poate să ajute, atunci o s-o facă. Atâta lucru știu.
Pentru o clipă, păru că Nielsen nu avea să dea înapoi. Apoi
femeia cedă cu un oftat și spuse:
– Bine, căpitane. Dacă ești convins că așa e cel mai bine...
– Sunt. Apoi Falconi își îndreptă atenția spre Kira. Ai face bine
să te grăbești. Nu avem prea mult timp.
Ea încuviință și se ridică în picioare.
– Și, Kira... ai grijă! îi spuse el cu o privire severă.
– Bineînțeles.
Falconi încuviință, părând satisfăcut.
– Hwa-jung, Vishal, mergeți cu ea. Fiți cu ochii pe Gregorovich.
Asigurați-vă că e bine.
– Domnule.
– Da, domnule!

3.

Cu doctorul și cu Hwa-jung în urma ei, Kira plecă în grabă din

camera de comandă și o luă spre camera izolată în care se afla
sarcofagul lui Gregorovich. Pe drum, Kira simți cum i se făcea pielea de
găină în timp ce adrenalina pompa din ce în ce mai tare. Chiar avea să
facă asta? La naiba! Falconi avea dreptate. Nu avea voie să greșească.
Greutatea responsabilității o făcu pe Kira să ia o mică pauză și să-și
pună sub semnul întrebării alegerile. Dar nu, putea să facă asta. Trebuia
doar să se asigure că ea și xeno lucrau în armonie. Ultimul lucru pe
care-l voia era ca extraterestrul să preia inițiativa și să înceapă să facă
modificări după cum îl tăia capul în creierul lui Gregorovich.
Ajunși la sarcofag, Hwa-jung îi dădu Kirei același set de căști pe
care-l folosise și înainte, iar Vishal spuse:
– Domnișoară Kira, căpitanul a dat ordinul, dar, dacă o să am
impresia că Gregorovich se află în pericol, atunci o să-ți spun te oprești,
iar tu o să te oprești.
– Am înțeles, zise Kira.
Nu își putea imagina ce putea face doctorul ca s-o oprească pe
ea sau pe Lamă Delicată să lucreze la Gregorovich odată ce începeau,
dar avea de gând să respecte judecata doctorului. Orice s-ar fi întâmplat,
nu voia să-l rănească pe Gregorovich.
– Bun, încuviință Vishal. O să-i monitorizez semnele vitale.
Dacă scade ceva în zona roșie, o să-ți spun.
– Eu o să monitorizez implanturile lui Gregorovich, zise Hwa–
jung. În momentul ăsta, sunt la 42 la sută funcționalitate.
– Bine, spuse Kira, care se așeză lângă sarcofag. Am nevoie de
un punct de acces pentru Lamă Delicată.
– Aici.
Hwa-jung îi făcu semn într-o parte a sarcofagului. Kira își puse
căștile pe urechi.
– Mai întâi o să încerc să vorbesc cu Gregorovich, doar ca să
văd dacă pot să îi cer și lui părerea.
Vishal clătină din cap.
– Poți să încerci, domnișoară Kira, dar eu nu am putut vorbi cu
el mai devreme. Situația nu are cum să se fi îmbunătățit.
– Tot aș vrea să încerc.
 În clipa în care Kira își conectă căștile, un urlet învolburat îi
umplu urechile. În el, i se păru că auzea bucăți de cuvinte - țipete
pierdute într-o furtună necruțătoare. Strigă după mintea navei, dar nu-și
dădu seama dacă aceasta o auzise și, dacă îi răspunsese, urletul îi
ascunsese cuvintele.
Mai încercă timp de un minut, după care-și dădu căștile jos.
– Nu merge.
Apoi Kira trimise primii cârcei din Lamă Delicată spre portul de
acces. „Cu atenție”, îi spuse Lamei Delicate. „Cu atenție”și „Să nu-i
faci rău”.
Inițial, nu simți nimic, în afară de metal și de electricitate. Apoi
gustă baia de nutrienți a lui Gregorovich, iar metalul făcu loc creierului
expus. Încet, foarte încet, Kira căută un punct de conectare, un mod de a
uni distanța dintre materie și conștiință - un portal de la creier la minte.
Lăsă cârceii să se împartă și mai mult, până când aceștia formară
niște fire subțiri și sensibili ca niște nervi. Firele căutară în interiorul
sarcofagului, până când găsiră, într-un final, ce căuta Kira: lobul de fire
care stătea pe creierul uriaș al lui Gregorovich și care penetra adânc în
faldurile gri, formând structura fizică a implanturilor sale.
Se lipi de fiecare firicel și-l urmă înăuntru. Unele se opreau la o
dendrită, marcând locul unde materia adăugată se unea cu material vie.
Multe altele se terminau într-o mărgea de metal topit sau într-un neuron
mort și uscat.
Apoi, cu multă delicatețe, Kira începu să repare conexiunile
distruse. Pentru firele topite, netezi mărgeaua la vârf, ca să asigure o
conexiune bună cu dendrita de care era legată. Pentru firele care se
opreau la un neuron mort, le repoziționă spre cea mai apropiată dendrită
sănătoasă. Le mișca infinit de puțin în țesutul creierului lui
Gregorovich.
Cu fiecare fir pe care-l reconecta, Kira simțea un mic șoc în timp
ce o cantitate mică de electricitate trecea dintr-o parte în alta. Era un
sentiment înțepător și satisfăcător, care îi lăsa pe limbă un gust vag de
cupru. Alteori, simțea că detecta fantoma unei senzații dinspre un
neuron, de parcă ar fi gâdilat-o cineva în străfundurile minții.
În ciuda scării microscopice la care lucra, Kirei i se părea ușor
să conecteze firele. Totuși, amploarea sarcinii nu era ușoară. Existau mii
și mii de fire, și fiecare trebuia verificat. După primele câteva minute,
Kira înțelese că avea să-i ia zile întregi să facă munca manual. Zile pe
care nu le aveau.
Nu era dispusă să renunțe, ceea ce însemna că nu avea decât o
singură șansă. În speranța că nu făcea o greșeală, își fixă un scop în
minte - „Netezește firele topite, atașează-le de cei mai apropiați
neuroni”- și făcu tot ce putu ca să i-1 imprime Lamei Delicate. Apoi îi
dădu drumul lui xeno, cât de atent putea să-i dea drumul unui animal
sălbatic care ar fi putut reacționa într-un mod imprevizibil.
„Te rog”, gândi ea.
Iar Lamă Delicată o ascultă. Alunecă de-a lungul firelor într-un
strat atomic subțire, mișcând metalul, dând la o parte celulele și
realiniind firele și dendritele.
Kira nu mai era la fel de conștientă de corpul ei, nici de formele
create de ea în cabină. Întreaga ei conștiință era împărțită între miile de
monofilamente pe care xeno le manipula. La o îndepărtare, o auzi pe
Hwa-jung spunând:
– 45 la sută! 47 la sută! 48 la sută!
Kira îi blocă vocea în timp ce se concentra asupra sarcinii pe
care o avea de făcut. „Fire, netezește, atașează.”
Conecta atât de multe fire, încât le simțea ca mii furnicături
care-i străbăteau mâna. Mici explozii, iar cu fiecare venea și senzația de
expansiune.
Senzațiile se acumulară, mișcându-se din ce în ce mai repede.
Apoi...
În minte, o perdea se dădu la o parte și o priveliște vastă se
deschise în fața ei, iar Kira simți înăuntru acesteia o Prezență. Dacă nu
ar fi avut experiența cu Lamă Delicată, ar fi fost copleșită, nu ar fi
suportat; o greutate monstruoasă o apăsa din toate părțile.
Scânci și încercă să se dea în spate, dar descoperi că nu putea să
se miște.
Vishal și Hwa-jung scoteau zgomote alarmate, iar doctorul
spuse, ca și cum s-ar fi aflat la o mare distanță:
– Domnișoară Kira! Oprește-te! Orice faci, îi deranjează neuro...
Vocea lui dispăru, iar Kira nu era conștientă decât de
imensitatea care o înconjura.
*Gregorovich*spuse ea, însă nu primi niciun răspuns; insistă,
încercând să se impună. *Gregorovich, mă auzi?*
Gânduri distante veneau de deasupra - zgomote ce nu puteau fi
atinse și care erau prea mari pentru a fi înțelese. Apoi lumina se opri și:

O navă se zgudui în jurul ei, iar stelele se învârteau afară. Din

partea stângă ieșea foc: o lovitură de meteorit aproape de generatorul
principal...
Străfulgerări. Țipete. Un urlet în cer. Dedesubt, un peisaj
torturat, cu fum și foc, se ridica spre ea. Prea repede. Nu putea încetini.
Parașutele de urgență nu funcționau.
Întuneric pentru o perioadă nedefinită. Recunoștință și
neîncredere în fața existenței continue: nava ar fi trebuit să explodeze.
Ar fi trebuit. Poate că ar fi fost mai bine. Șapte dintre membrii
echipajului încă trăiau, șapte din 28.
Apoi urmă o agonie lentă care dură mai multe zile. Foame și
înfometare pentru echipajul ei, apoi moarte, pentru toți. Iar pentru ea,
ceva mai rău decât moartea: izolarea. Singurătatea absolută. O regină
a spațiului infinit, prinsă într-o carcasă și bântuită de vise care o
făceau să țipe, și să țipe, și să țipe...

Amintirea o luă de la capăt, repetându-se la nesfârșit, ca într-un

cerc al logicii din care nu putea să scape și pe care nu-1 putea opri.
*Nu ești singur*, strigă Kira în furtună, dar ar fi putut la fel de
bine să încerce să atragă atenția Pământului, a mării sau a Universului.
Prezența nu o băga în seamă. Încercă din nou. Eșuă din nou. În loc de
cuvinte, încercă emoții: confort, tovărășie, înțelegere și solidaritate și, la
baza tuturor, o senzație de urgență.
Nimic nu conta, cel puțin din ce putea Kira să vadă.
Strigă din nou, dar mintea navei din nou nu o băgă în seamă,
sau, pur și simplu, refuza să-i răspundă. Mai încercă să-l contacteze pe
Gregorovich de două ori, însă rezultatele fură aceleași.
Îi venea să țipe. Nu mai putea face nimic. Oriunde s-ar fi
îngropat mintea navei, nici ea și nici Lamă Delicată nu puteau ajunge la
ea.
Iar timpul... timpul se scurta.
Într-un final, Lamă Delicată își termină treaba și, deși era
reticentă să facă asta, Kira scoase cârceii costumului din cele mai
adânci părți ale creierului lui Gregorovich. Perdeaua din mintea ei se
trase când contactul fu întrerupt, iar Prezența dispăru și ea, lăsând-o din
nou singură cu tovarășul ei extraterestru, Lama Delicată.

4.

Kira se legănă când deschise ochii. Se simțea amețită și se

rezemă de metalul rece al sarcofagului.
– Ce s-a întâmplat, domnișoară Kira? întrebă Vishal, care se
îndrepta spre ea.
În spatele lui, Hwa-jung o privea îngrijorată.
– Am încercat să te trezim, dar nu a funcționat nimic.
Kira își umezi limba, simțindu-se dezrădăcinată.
– Gregorovich? întrebă ea.
– Semnalele sale sunt normale din nou, spuse Hwa-jung.
Ușurată, Kira încuviință, apoi se îndepărtă de sarcofag.
– I-am reparat implanturile. Probabil că puteți să vedeți asta. Dar
s-a întâmplat ceva foarte ciudat...
– Ce anume, domnișoară Kira?
 Încercă să găsească vorbele potrivite.
– Lamă Delicată mi-a conectat creierul la al lui.
Vishal făcu ochii mari.
– Nu! O legătură neuronală directă?
Kira încuviință din nou.
– Nu încercam să fac asta, xeno, pur și simplu, a făcut-o. Pentru
o perioadă, am avut o... o...
– Minte comună? întrebă Hwa-jung.
– Da, ca entropiștii.
Vishal o ajută să se ridice în picioare.
– Formarea unei minți comune cu o minte a navei este un lucru
foarte periculos pentru un om neaugmentat, domnișoară Kira.
– Știu! Bine că sunt augmentată, spuse Kira amuzată; își atinse
fibrele de pe braț, ca să se facă înțeleasă.
– Ai putut să vorbești cu el? întrebă Hwa-jung.
Kira se încruntă, afectată de amintire.
– Nu. Am încercat, dar mințile navelor sunt...
– Altfel, completă Hwa-jung.
– Da. Știam asta, doar că niciodată nu am înțeles exact cât de
diferite simt. Îmi pare rău, nu am putut să-l contactez, spuse ea în timp
ce-i dădu căștile înapoi.
Vishal luă căștile de la Hwa-jung.
– Sunt sigur că ai făcut tot ce ai fi putut face, domnișoară Kira.
Ea se întreba însă dacă era chiar așa. Apoi doctorul conectă
căștile la sarcofag. Ca răspuns la privirile întrebătoare ale Kirei și a lui
Hwa-jung, le spuse:
– O să încerc să vorbesc cu Gregorovich într-o manieră mai
normală, da? Poate că acum va reuși să comunice.
– Încă e izolat de restul navei? întrebă Kira, ghicind răspunsul.
Hwa-jung scoase un zgomot afirmativ.
– O să-l ținem așa până când o să știm că nu e un pericol pentru
Wallfish.
 Kira și Hwa-jung așteptară în timp ce Vishal încercă de mai
multe ori să discute cu Gregorovich. După ce repetă aceleași câteva
fraze timp de un minut, doctorul decuplă căștile de sarcofag și oftă.
– Încă nu am primit niciun răspuns pe care să-l înțeleg.
– O să-i spun lui Falconi, zise Kira dezamăgită.
– Așteaptă câteva minute, domnișoară Kira, rosti Vishal,
oprind-o cu un gest al mâinii. Cred c-ar fi util să fac câteva teste. Până
când nu am rezultatele, nu pot să spun cu siguranță care e starea lui
Gregorovich. Acum, plecați. Suntem prea mulți aici.
– Bine, spuse Kira.
Ea și Hwa-jung se retraseră pe hol, în dreptul camerei mici, în
timp ce așteptau ca doctorul să termine de făcut testele. Mintea Kirei
încă era bulversată în urma experienței avute. Se simțea de parcă ar fi
fost ea însăși întoarsă cu susul în jos. Cum nu putea să stea locului, se
plimbă pe hol, în timp ce Hwa-jung rămase cu spatele lipit de perete, cu
brațele încrucișate și cu bărbia lăsată în jos.
– Nu știu cum de reușește, spuse Kira.
– Cine?
– Gregorovich. Sunt foarte multe lucruri în mintea lui. Nu știu
cum poate să proceseze tot, cu atât mai mult să și interacționeze cu noi
în tot acest timp.
Hwa-jung ridică din umeri.
– Mințile navelor găsesc amuzamentul în locuri ciudate.
– Asta pot să o cred.
Kira se opri și se așeză lângă Hwa-jung. Femeia mecanic o privi
impasibilă. Kira își frecă mâinile și se gândi la toate lucrurile pe care i
le spusese Gregorovich pe Sol și mai ales la cât de mult invidia mintea
navei pentru peisajele pe care le picta.
– Ce o să faci atunci când o să se termine toate astea, dacă
supraviețuim? Te întorci pe Shin-Zar?
– Dacă familia mea are nevoie de mine, o să ajut. Dar nu o să
mai trăiesc din nou pe Shin-Zar. A trecut perioada aia.
 Apoi Kira se gândi la oferta entropiștilor de a-i oferi protecție la
sediul lor de lângă Shin-Zar. Încă mai avea cadoul de la ei, în biroul din
cabină, acoperit cu un strat din excrescențele Lamei Delicate.
– Cum e pe Shin-Zar?
– Depinde. Shin-Zar e o planetă mare.
– Și acolo unde ai crescut?
– Am trăit în mai multe locuri.
Hwa-jung se uită în jos în timp ce-și încrucișă brațele. După o
clipă, spuse:
– Familia mea s-a stabilit în zona cu dealuri, lângă lanțul
montan. Era foarte înaltă, foarte drăguță.
– Asteroizii reprezentau o problemă? Am văzut un documentar
despre Tau Ceti, în care se spunea că sistemul are mai multe pietre care
zboară în jurul său decât, să zicem, Sol.
Hwa-jung dădu din cap.
– Aveam un adăpost adânc în piatră, dar nu I-am folosit decât o
dată, când a fost o furtună puternică. Forța noastră de apărare distruge
majoritatea asteroizilor înainte să se apropie de Shin-Zar, adăugă ea,
apoi o privi pe Kira. De asta e atât de bună armata noastră. Avem multă
experiență trăgând în lucruri, și dacă ratăm, murim.
– Aerul e respirabil acolo, nu?
– Oamenii de pe Pământ au nevoie de oxigen suplimentar.
Hwa– jung se bătu în piept. De ce crezi că avem plămâni atât de mari?
în două sute de ani, o să fie destul oxigen până și pentru oamenii
înguști, ca tine. Dar, pentru moment, trebuie să avem pieptul mare, ca să
respirăm bine.
– Ai fost vreodată pe Nova Energium?
– Am văzut-o. Nu am fost înăuntru.
– Aha... Ce părere ai despre entropiști?
– Sunt foarte deștepți, foarte educați, dar se bagă unde nu le
fierbe oala. Hwa-jung își desfăcu brațele și le lăsă să atârne peste
genunchi. Mereu spun că vor părăsi Shin-Zar dacă ne alăturăm Ligii.
Este motivul principal pentru care nu am făcut-o. Aduc mulți bani
sistemului și au mulți prieteni în diverse guverne, iar descoperirile lor le
oferă navelor noastre avantaje față de CMU.
– Aha. Genunchii Kirei începură să o doară de la poziție. Ți-e
dor de casă, de locul în care ai crescut?
Hwa-jung își fixă un pumn pe podea.
– Serios, pui o groază de întrebări. Ce băgăcioasă!
– Îmi pare rău!
Kira se uită la Vishal, rușinată. Hwa-jung bombăni ceva în
coreeană. Apoi, mai încet, spuse:
– Da, mi-e dor. Problema a fost că familia mea nu era de acord
cu mine. Lor nu le plăceau oamenii care îmi plăceau mie.
– Dar îți acceptă banii.
Vârfurile urechilor lui Hwa-jung se înroșiră.
– Este familia mea. E datoria mea să îi ajut. Poate că, într-o zi,
lucrurile vor sta altfel, dar până atunci... asta merit.
De pe hol, de la depărtare, Sparrow strigă:
– Meriți mai mult decât atât.
Veni spre ele și își așeză o mână peste umărul lui Hwa-jung.
Femeia mecanic se înmuie și își lăsă capul pe șoldul lui Sparrow.
Femeia mică, cu părul scurt, îi zâmbi lui Hwa-jung și o sărută pe
creștetul capului.
– Haide, dacă o să te tot încrunți, o să te transformi într-o
ajumma.
Hwa-jung scoase un zgomot gutural, din gât, dar umerii i se
relaxară iar și pielea din jurul ochilor i se încreți.
– Golancă, spuse ea pe un ton afectuos.
În acel moment, Vishal reapăru din camera minții navei. Păru
surprins să le vadă pe toate trei în mijlocul coridorului.
– Ei bine? Care e prognosticul, doctore? întrebă Sparrow.
Bărbatul făcu un gest neajutorat.
– Prognosticul e că așteptăm și sperăm, domnișoară Sparrow.
Gregorovich pare să fie sănătos, dar o să-i ia ceva timp ca să se
obișnuiască cu schimbările din implanturi.
– Cât de mult? întrebă Hwa-jung.
– Nu aș putea să spun.
Kira avea propriile ei îndoieli. Dacă starea mentală a lui
Gregorovich nu se îmbunătățea, nici nu conta dacă implanturile lui
funcționau sau nu.
– Pot să îi spun căpitanului?
– Da, te rog, zise Vishal. O să-i trimit și eu raportul mai târziu,
cu detalii ale testelor.
Ceilalți se împrăștiară, dar Kira rămase unde era în timp ce-l
apelă pe Falconi. Nu îi luă mult să-i spună tot.
– Îmi pare rău că nu am putut să fac mai mult, adăugă ea. Am
încercat, chiar am încercat, dar...
– Măcar ai făcut acest efort, spuse Falconi.
– Da.
– Și mă bucur c-ai făcut-o. Acum, du-te și odihnește-te, nu mai
avem mult timp.
– Da. Noapte bună, Salvo.
– Noapte bună, Kira.
Descurajată, se îndreptă încet spre cabină. Falconi avea dreptate.
Nu mai aveau mult timp. Ar fi avut noroc să prindă chiar și șase ore de
somn. Sigur avea să ia niște pastile de dimineață. Nu-și permitea să fie
somnoroasă când atacau Battered Hierophant.
Ușa se închise în urma ei cu un zgomot rece. Își simțea bătăile
inimii, care îi spuneau că inevitabilul se apropia cu pași repezi.
Kira încercă să nu se gândească la ce urmau să facă, dar acest
lucru se dovedi a fi imposibil. Nu-și dorise niciodată să fie soldat, dar
acum se pregăteau să zboare în miezul bătăliei, să atace poate cea mai
periculoasă Meduză dintre toate...
– Dacă ați putea să mă vedeți acum, spuse ea, gândindu-se la
părinții ei.
 Credea că ar fi fost mândri. Cel puțin asta spera. Nu ar fi fost de
acord cu uciderile, dar ar fi fost de acord cu ea și cu echipajul ei, care
încercau să-i protejeze pe alții. Ar fi considerat că era o cauză în care
merita să-ți investești timpul.
Și Alan ar fi fost de acord.
Tremură.
La comanda ei, Lamă Delicată curăță biroul și scaunul din
cabină. Kira se așeză, activă consola cu o simplă atingere și începu să
înregistreze.
– Bună, mamă, tată, soră. Urmează să atacăm Meduzele în
sistemul Cordova-1420. E o poveste lungă, dar, în caz că lucrurile nu
merg așa cum sper eu, am vrut să vă trimit asta. Nu știu dacă mesajele
mele anterioare au ajuns la voi, așa că o să includ o copie a lor.
Cu propoziții scurte și clare, Kira le povesti despre vizita sortită
eșecului din Sol și de motivele pentru care acum era de acord să ajute
Nodul Minților.
– Repet, nu știu ce o să se întâmple, încheie ea. Chiar dacă
scăpăm cu viață, CMU o să mă vrea înapoi. Oricum o fi, nu o să văd
Weyland prea curând... Îmi pare rău. Vă iubesc pe toți. Dacă pot, o să
încerc să vă trimit încă un mesaj, dar e posibil ca asta să nu se întâmple
pentru o perioadă bună de timp. Sper că sunteți în siguranță. La
revedere, adăugă ea, ridicându-și degetele la buze și lipindu-le de
camera de filmat.
Când Kira termină înregistrarea, își dădu voie să jelească pentru
o clipă. Inspiră adânc, aerul formând un pumn de durere în pieptul ei,
după care expiră.
Era bine să fie calmă. Era necesar să fie calmă. Avea nevoie să
fie calmă.
Îl puse pe Morven să trimită mesajul ei și celei de-a șaptea flote,
după care închise consola și se duse la chiuvetă. Se dădu cu apă rece pe
față și rămase acolo, clipind și lăsând picăturile să-i alunece pe față.
Apoi își dădu jos salopeta, îl convinse pe Lamă Delicată să micșoreze
intensitatea luminilor și se băgă sub pătură, în pat.
Avu nevoie de mult autocontrol ca să nu-și activeze interfața și
să vadă ce se întâmpla în sistem. Dacă făcea asta, Kira știa că nu avea să
mai doarmă.
Așa că rămase în întuneric și încercă să-și încetinească respirația
și să-și relaxeze mușchii, în timp ce se imagina afundându-se prin
saltea, în punte...
Făcu toate aceste lucruri, însă somnul continuă să o evite.
Cuvintele și gândurile nu puteau șterge apropierea pericolului și, din
acest motiv, corpul ei refuza să se relaxeze. Mintea sa nu putea să facă
altceva decât să fie cu garda sus împotriva creaturilor colțoase despre
care instinctul ei insista că bântuiau prin umbre.
În câteva ore, era posibil să fie moartă. Toți puteau fi. Finito.
Kaput. Terminați. Niciunul nu putea reveni din morți. Nu puteau lua
totul de la capăt. Erau duși.
Inima Kirei începu să bată cu putere când o lovi un val de
adrenalină, mai puternic decât orice poșircă. Gâfâi și se ridică,
ținându-se de piept. Un mormăit adânc și rănit ieși din ea, după care se
aplecă, străduindu-se să respire.
În jurul ei, un șuierat întunecat răsună de parcă o mie de țepi
ascuțiți ar fi ieșit din pereții cabinei. Nu-i păsa. Nimic nu conta, în afară
de apa înghețată care i se zvârcolea în stomac și de durerea care-i
împungea inima.
„Morți.“Kira nu era pregătită să moară. Nu încă. Nu pentru
mult, mult, mult timp. Dacă ar fi fost după ea, niciodată. Dar nu avea
cum să scape de asta. Nu avea cum să scape de ce avea să -i aducă ziua
de mâine.
Țipă, frustrată. Îi era frică, mai frică decât îi fusese vreodată. Și
ce era și mai rău era că știa că nu avea cum să îndrepte situația. Toată
lumea de pe Wallfish era legată de o rachetă care se îndrepta fix spre
pierzania lor și nimeni nu avea cum să coboare din ea decât dacă lua
câte o armă și și-o punea la tâmplă, trăgea și pornea în călătoria scurtă
spre uitare.
Oare visele întunecate ale lui Gregorovich îi infectaseră mintea?
Kira nu știa. Nu conta. Nimic nu conta, cu excepția prăpastiei terifiante
care se deschidea în fața ei.
Fără să mai poată sta nemișcată, își trecu picioarele peste
marginea patului. Ce bine ar fi fost dac-ar fi putut să discute cu
Gregorovich. El ar fi înțeles-o.
Tremură și îi trimise un gând Lamei Delicate, care activă sferele
producătoare de lumină din colțurile camerei. O strălucire verzuie,
ștearsă, lumină spațiul.
Kira se strădui să respire. „Nu te gândi la asta. Nu te gândi la
asta. Nu te...” Își plimbă privirea prin cameră, încercând să-și distragă
atenția.
O zgârietură de pe suprafața biroului îi atrase atenția, zgârietură
pe care o lăsase acolo când încercase prima oară să-l forțeze pe Lamă
Delicată afară din corpul ei. Fusese când... a doua zi pe Wallfish? Poate
a treia?
Nu conta.
Mici picături de transpirație rece îi acoperiră fața. Își încolăci
brațele în jurul corpului. Îi era frig într-un mod pe care nicio căldură
exterioară nu I-ar fi putut ameliora.
Nu voia să fie singură. Avea nevoie să vadă o altă persoană, să îi
audă vocea, să se simtă liniștită de apropierea prezenței acesteia și să
știe că nu era singura fărâmă de conștiință care înfrunta vidul. Nu era o
chestiune de logică sau de filosofie, deoarece Kira știa că făceau ce
trebuie ajutând Nodul Minților, ci mai degrabă un instinct animalic.
Logica te ducea numai până într-un anumit punct. Uneori, leacul pentru
întuneric era să găsești o altă flacără care ardea puternic.
Încă simțind că inima avea să-i iasă din piept, se ridică în
picioare, se duse la dulap și își scoase costumul. Mâinile îi tremurau în
timp ce se îmbrăcă.
Gata. Era destul de bine.
 „Jos”, îi spuse Lamei Delicate. Excrescențele din cameră
tremurară și se retraseră câțiva centimetri, dar atât.
Nu-i păsa. Țepii se retraseră în timp ce se îndreptă spre ușă, iar
asta era tot ce-și dorea.
Kira merse pe hol cu pași hotărâți, născuți din existența unui
scop. Acum că se mișca, nu mai voia să aștepte și cu siguranță nu voia
să se oprească. Cu fiecare pas, simțea că pășește pe marginea unei
prăpastii.
Urcă un nivel, până în centrul punții C. Coridorul slab luminat
de acolo era atât de tăcut, încât Kirei îi era frică să facă vreun zgomot.
Simțea că era singura persoană de la bord, iar în jurul ei exista numai
imensitatea spațiului, apăsătoare, ea fiind o scânteie singuratică.
Simți o senzație de ușurare când ajunse la ușa cabinei lui
Falconi.
Aceasta fu însă de scurtă durată. Un val de panică apăru când
auzi un zgomot ceva mai jos pe coridor. Tresări și se întoarse, doar ca
să o vadă pe Nielsen deschizând ușa unei cabine. Însă nu era a ei, ci a
lui Vishal.
Cealaltă femeie avea părul ud, de parcă tocmai s -ar fi spălat, și
avea o tavă cu gustări, două căni și un ibric de ceai. Se opri când o văzu
pe Kira, rămase pe loc și se uită la ea.
În ochii prim-ofițerului, Kira observă ceva ce recunoscu. Poate o
nevoie similară. O teamă asemănătoare. Și înțelegere.
Înainte ca Kira să decidă cum să reacționeze, Nielsen îi făcu un
semn scurt din cap și dispăru în cabină. Chiar și prin panica ce o
cuprinse, Kira simți o urmă de amuzament. Vishal și Nielsen. „Ce să
vezi!“Însă, când se gândi mai bine, își spuse că nu era chiar
surprinzător.
Ezită o clipă, apoi își ridică mâna și bătu la ușa lui Falconi.
Speră că acesta nu dormea.
– E deschis.
Sunetul vocii lui nu reuși să-i încetinească pulsul. Kira întoarse
roata și deschise ușa.
O lumină galbenă se revărsă pe coridor. Înăuntru, Falconi stătea
pe singurul scaun din cabină, cu picioarele (încă în ghete) proptite de
birou și gleznele încrucișate. Își dăduse jos vesta, iar mânecile îi erau
suflecate, expunând cicatricele de pe antebrațe. Privirea i se mută de la
interfață la fața ei.
– Nici tu nu poți să dormi?
Kira clătină din cap.
– Te deranjează dacă...?
– Ești invitata mea, spuse el, ridicându-se și dându-se mai în
spate cu scaunul.
Kira intră și închise ușa în urma ei. Falconi ridică o sprânceană,
dar nu obiectă. Se aplecă în față, ținându-și coatele pe genunchi.
– Ia să ghicesc: ești îngrijorată pentru ziua de mâine?
– Da.
– Vrei să vorbești despre asta?
– Nu neapărat.
Bărbatul încuviință, înțelegând-o.
– Doar că eu... eu...
Kira clătină din cap.
– Ce zici de ceva de băut? Falconi se îndreptă spre sertarul de
deasupra biroului. Am o sticlă de scotch venusian undeva pe aici. Am
câștigat-o la un joc de poker acum câțiva ani. Doar lasă-mă să...
Kira făcu doi pași în față, își puse mâinile pe fața lui și îl sărută
pe gură. Apăsat.
De aproape, mirosea bine: cald și înțepător. Avea buze cărnoase.
Obraji conturați. Avea un gust tăios, iar bărbia lui era o atingere
nefamiliară.
Kira întrerupse sărutul ca să se uite la el. Inima îi bătea mai
repede ca oricând, iar întregul corp îi era ba rece, ba cald. Falconi nu era
Alan, nu semăna deloc cu el, dar era suficient. Pentru acel moment, era
destul de bun.
 Încercă să se oprească din tremurat, dar nu reuși. Falconi expiră.
Avea urechile roșii și părea aproape amețit.
– Kira, ce faci?
– Sărută-mă.
– Nu simt sigur că e o idee bună.
Kira își apropie fața de a lui, fixându-i buzele cu privirea,
neîndrăznind să-l privească în ochi.
– Nu vreau să fiu singură, Salvo. Chiar nu vreau.
Bărbatul își linse buzele. Apoi Kira văzu o schimbare în postura
lui, o relaxare a umerilor, o lățire a pieptului.
– Nici eu, spuse el încet.
Kira tremură din nou.
– Atunci taci și sărută-mă.
Spatele o gâdilă când brațul lui o apucă de talie și o trase mai
aproape. Apoi o sărută. Cu cealaltă mână, o apucă de ceafă și, pentru o
perioadă, Kira nu fu conștientă decât de valul de senzații intense și
copleșitoare. Atingeri de mâini și de brațe, de buze și de limbi, piele pe
piele.
Nu era îndeajuns încât s-o facă să uite de frică, dar era destul cât
să-i redirecționeze panica și anxietatea într-o energie sălbatică, iar cu
asta se putea descurca.
Falconi o surprinse când își puse o mână pe centrul pieptului ei,
împingând-o în spate, evitându-i gura.
– Ce e? întrebă ea.
– Cum rămâne cu asta? întrebă el, în timp ce-i atinse sternul și
pe Lamă Delicată, care îl acoperea.
– Ți-am spus, e exact ca pielea.
– Și asta?
Mâna lui alunecă mai jos.
– La fel.
Bărbatul zâmbi. Era un zâmbet periculos. Când îl văzu, pasiunea
din ea se intensifică. Mârâi și își înfipse degetele în spatele lui, în timp
ce se apropie de urechea bărbatului, mușcând-o ușor.
Cu o pasiune născută din nerăbdare, Falconi îi deschise
costumul și, cu o pasiune egală, ea se dezbrăcă de el. Își făcuse griji că
Lamă Delicată avea să-l îndepărteze, dar Falconi o mângâie cu la fel de
multă pasiune și la fel de atent ca oricare dintre iubiții ei din trecut și,
dacă textura Lamei Delicate nu i se părea la fel de atrăgătoare ca pielea
ei reală, ascundea acest lucru foarte bine. După primele minute, Kira nu
își mai făcu griji și își dădu voie să se relaxeze și să se bucure de
atingerea lui.
Cât despre Lamă Delicată, acesta nu părea să știe cum să
răspundă la activitățile lor, dar într-unul dintre momentele mai lucide,
Kira îi imprimă gândul că nu avea să intervină. Spre ușurarea ei, o
ascultă.
Ea și Falconi se mișcară împreună cu o urgență frenetică,
alimentată de foamea lor comună și de faptul că știau ce îi aștepta la
finalul nopții. Nu uitară niciun centimetru de piele, nicio curbură a
mușchilor, nicio margine de os, în căutarea lor febrilă. Simțiră fiecare
senzație pe care o putea obține de la corpurile lor, nu atât de mult de
dragul plăcerii, ci ca să-și satisfacă dorința de apropiere. Sentimentul o
trase pe Kira din viitor și o obligă să trăiască în prezent, o făcu să se
simtă vie.
Făcură tot ce putură, dar, din cauza Lamei Delicată, nu tot ce
și-ar fi dorit. Cu mâini și degete, guri și limbi, se satisfăcută unul pe
celălalt, dar tot nu era îndeajuns. Falconi nu se plânse, dar Kira vedea că
era frustrat. Și ea era frustrată, deoarece voia mai mult.
– Stai, spuse ea și își puse mâna pe pieptul lui păros.
Bărbatul se dădu în spate, cu o expresie nedumerită.
Kira se concentră, trimițându-și gândurile spre zona ei genitală,
și o forță pe Lamă Delicată să se retragă din cele mai intime zone ale ei.
Atingerea aerului pe pielea expusă o făcu să se încordeze.
Falconi se uită la ea, în jos, cu un zâmbet pe buze.
– Ei bine? spuse Kira, vocea ei fiind presărată cu efort; era greu
să țină costumul retras, dar era un efort pe care-l putea menține. Își arcui
o sprânceană. Cât de curajos ești?
Așa cum se dovedi, era foarte curajos.
Într-adevăr, foarte curajos.

5.

Kira stătea cu spatele lipit de perete și cu pătura trasă până la

talie. Lângă ea, Falconi era întins pe burtă, cu privirea întoarsă spre ea,
cu brațul stâng trecut peste poala Kirei, cald și liniștitor prin greutatea
lui.
– Știi, mormăi el, în mod normal, nu mă culc cu echipajul meu
sau cu pasagerii. Asta așa, ca să știi.
– Și, în mod normal, nu îl seduc pe căpitanul navei în care
călătoresc.
– Mmm. Mă bucur că ai făcut-o...
Kira zâmbi și își plimbă degetele prin părul lui, mângâindu-i
ușor scalpul. Bărbatul scoase un sunet satisfăcut și se apropie și mai
mult.
– Și eu, Salvo, spuse ea, la fel de încet.
El nu-i răspunse, iar în scurt timp, respirația i se încetini în timp
ce adormi.
Kira îi studie mușchii de pe spate și umeri. Când erau relaxați,
păreau moi, dar încă vedea urmele liniilor și golurilor care îi separau, și
își aminti cum se încordaseră și ieșiseră în relief când se mișcase, lipit
de ea.
O mână îi alunecă peste partea inferioară a abdomenului. Era
posibil să rămână însărcinată? Părea puțin probabil ca Lamă Delicată să
tolereze creșterea unui copil în ea. Cu toate astea, era curioasă.
Își rezemă capul de perete și expiră. În ciuda tuturor grijilor ei,
se simțea mulțumită. Nu fericită, deoarece circumstanțele erau prea
cumplite pentru asta, dar nu era nici tristă. Mai erau doar câteva ore
până ajungeau la Battered Hierophant. Rămase trează până când, la
jumătatea zborului, se auzi alarma de cădere. Atunci o folosi pe Lamă
Delicată ca să se țină pe ea și pe Falconi pe loc, în timp ce Wallfish căzu
în gol, apoi reluă propulsia.
Falconi mormăi ceva incoerent atunci, dar, ca un adevărat om al
spațiului, dormi pe tot parcursul procedurii.
Apoi Kira trase și mai mult pătura peste ea, se așeză lângă el și
închise ochii.
Într-un final, și ea adormi.

6.

Kira visă, dar visele nu erau ale ei.

Fracturi peste fracturi: în față, în spate, nu-și dădeau seama

unde. De două ori, leagănul îi învălui forma de odihnă. De două ori, se
trezi și nu găsi niciun semn al celor care o așezaseră acolo ca să se
odihnească.
Prima oară când se trezi, apucătorii o așteptau.
Se luptă cu ei, în toate formele lor. Se luptă cu ei, care erau cu
miile, în adâncurile oceanelor și în frigul spațiului, pe nave și pe stații
și pe luni de mult uitate. O mulțime de bătălii, mari și mici. Pe unele, le
câștigă. Pe altele, le pierdu. Nu mai conta. Se luptă cu apucătorii, dar
ea însăși era unită cu unul. Apucătorii se luptau împotriva celor ca ei,
iar ea respecta legătura de carne. Deși nu voia să ucidă, înjunghie, și
tăie, și împușcă printre stele. Iar când carnea deveni rănită dincolo de
refacere, o alta îi luă locul, apoi alții și tot alții și, cu fiecare unire,
partea pe care o servea era predispusă schimbării.
Nu îi păsa. Apucătorii nu semănau deloc cu cei care o făcuseră
pe ea. Erau niște începători puși pe harță, aroganți și naivi. Nu o
foloseau cum trebuie, pentru că nu știau ce e. Cu toate astea, făcu tot ce
putu ca să-i servească așa cum trebuie. Asta era natura ei.
Iar când apucătorii muriră, așa cum se întâmpla, simți o
anumită satisfacție în finalul lor. Ar fi trebuit să știe că era greșit să
furi și să te amesteci. Lucrurile pe care le luaseră nu erau pentru ei.
Apoi veni carnea liderului de banc Nmarhl și o răscoală menită
eșecului din partea Nodului Minților, care se termină cu triumful lui
Ctein. Deveni unită cu leagănul din nou, când Nmarhl o așeză să se
odihnească, și așa rămase timp de fracturi întregi.
A doua oară când se trezi, avea o formă nouă. Una veche. Una
ciudată. Carne unită cu carne, iar din carne, veni sângele. Uniunea era
imperfectă. Fu nevoită să învețe, să se ajusteze, să se adapteze. Dură o
vreme. Erori se strecurară în uniune. Reparații se dovediră necesare. Și
mai era frigul, care o amorțea, o încetinea, înainte ca meciul să ajungă
la final.
Când ieși la suprafață, fu dificil. Dureros. Erau zgomot și
lumină și, cu toate că încercă să protejeze carnea, tentativele sale
dădură greș. Apoi urmă tristețea că, după ce se trezise, fusese din nou
cauza morții și, odată cu acea tristețe, o senzație de responsabilitate.
Chiar își cerea iertare.
...
Urmă o străfulgerare. O disjuncție și, cumva, știu că era o
perioadă mai de început, înainte ca primii să fi plecat. Privi spiralele
de stele care formau galaxia și, în acea spirală întinsă, miliardele de
asteroizi, de meteoriți, de luni, de planete și de alte corpuri care
umpleau cerurile. Cele mai multe erau pustii. Unele adăposteau
organisme mici și primitive. Cele mai rare erau acele locuri unde viața
se dezvoltase în forme mai complexe. Erau niște comori de neprețuit,
niște grădini strălucitoare care pulsau de mișcare și de căldură în vidul
nemuritor.
Privi toate astea și își știu cauza sacră - să se miște printre
lumile goale, să brăzdeze solul infertil și să planteze acolo germenii
viitorului. Deoarece nimic nu era mai important decât răspândirea
vieții, nimic nu era mai important decât îngrijirea celor care, într-o zi,
aveau să li se alăture printre stele. Ca și cei care veniseră înainte, era
responsabilitatea lor, datoria lor și bucuria lor să adăpostească și să
protejeze. Fără o conștiință care să o aprecieze, existența era lipsită de
sens, un mormânt abandonat care se dezintegra în uitare.
Ambiționată, susținută și ghidată de scopul ei, navigă în zonele
dezolate. Acolo, prin simpla sa atingere, creă lucruri care creșteau, se
mișcau, gândeau. Văzu planete din piatră umplându-se cu plante. Pete
de verde și de roșu (în funcție de nuanța stelei principale). Rădăcini
care creșteau adânc. Mușchi care se întindeau. Cântece și vorbe
răsunând în tăcerea primordială.
Și auzi o voce, cu toate că aceasta nu folosi cuvinte:
– E bine?
Iar ea răspunse:
– E bine.
Uneori, bătăliile întrerupeau modelul. Dar erau diferite. Ea era
diferită. Nici ea, nici dușmanii ei nu erau apucători. Iar acțiunile ei
aveau un simț al corectitudinii, senzația că îi servea pe alții, iar luptele,
deși erau feroce, erau scurte.
Apoi plutea printr-o nebulă. Și, pentru o clipă, văzu o fâșie de
spațiu răsucit. Vedea că e răsucit după modul în care distorsiona gazul
dimprejur. Iar din acea fâșie, avu o senzație deformată, de
incorectitudine, care o terifie, deoarece știa ce însemna. Haos. Rău.
Foame. O inteligență vastă și monstruoasă, cuplată cu o putere, chiar
dacă prima nu...
Trecu dincolo de stele și de planete, prin amintiri vechi, antice,
până când, așa cum mai făcuse odată, pluti deasupra unui model
fractal aflat pe o latură a unei stânci drepte. Ca și înainte, modelul se
modifică, întorcându-se și rotindu-se în moduri pe care nu le putea
urmări, în timp ce liniile de energie străluceau pe marginea modelului.
Numele Lamei Delicate îi umplu mintea cu nenumăratele sale
sensuri. Imagine după imagine, asociere după asociere. Și, în tot acest
timp, fractalul se afla în fața ei, ca o interfață arsă pe retină. Potopul
de informații continuă fără pauză. În toată abundența generală,
recunoscu secvența pe care o tradusese ca fiind Lamă Delicată. Încă
părea potrivită, dar nu mai părea adecvată. Nu după tot ce învățase.
Se concentră pe celelalte imagini, pe celelalte asocieri,
încercând să găsească legăturile dintre ele. Când făcu asta, o structură
începu să iasă din ce păruse odată lipsit de formă și obscur. Era ca și
cum ar fi asamblat un puzzle tridimensional fără să știe cum trebuia să
arate produsul final.
Îi scăpară detaliile numelui, dar, bucată cu bucată, începu să-și
dea seama care era tema. Se coagula în mintea ei, ca un edificiu din
cristal, luminos, limpede și pur. Și, pe măsură ce forma deveni vizibilă,
începu să înțeleagă.
O senzație se uimire se strecură prin ea, deoarece adevărul
numelui era mai mare, mult mai mare decât sugerau cuvintele Lamă
Delicată. Organismul avea un scop, iar acel scop avea o complexitate
și o importanță aproape de neimaginat. De asta era sigură. Și, cu toate
că părea a fi o contradicție, acel scop și acea complexitate puteau fi
rezumate nu prin pagini sau paragrafe, ci printr-un singur cuvânt. Iar
acel cuvânt era:
Sămânță.
Uimire amestecată cu admirație și bucurie. Organismul nu era
o armă. Sau, mai degrabă, nu fusese creat doar cu acel scop. Era o
sursă de viață. De multe vieți. O scânteie care putea scufunda o
întreagă planetă în focul creației.
Iar ea era fericită, deoarece era posibil să existe ceva mai
frumos?

7.

O mână o scutură de umăr.

– Kira, trezește-te.
– Ufff.
– Haide, Kira, e momentul. Aproape că am ajuns.
Kira deschise ochii și lacrimi îi curseră pe obraji. „Sămânța.”
Această informație o copleși. Toate amintirile avuseseră acest efect.
Cel Măreț. Fâșia groaznică de spațiu distorsionat. Bătăliile care
păreau fără sfârșit. Faptul că xeno își ceruse scuze pentru morțile lui
Alan și ale colegilor ei.
„Sămânța.“În sfârșit, înțelegea.
Cum ar fi putut să ghicească? O cuprinse vinovăția pentru că îl
folosise atât de greșit pe xeno, pentru că furia și teama ei duseseră la
crearea unei monstruozități oribile precum Maw. Tragedia era că, acum,
trebuia să-l ducă pe xeno din nou în luptă. Era aproape obscen, având în
vedere adevărata sa natură.
– Hei, ce s-a întâmplat?
Falconi se rezemă pe un umăr și se aplecă peste ea. Kira își
șterse lacrimile cu palma.
– Nimic. Doar un vis.
Nu suporta cât de slabă părea în acele momente.
– Ești sigură că ești bine?
– Da. Hai să mergem să-l omorâm pe mărețul Ctein.
 C APIT OLUL I V
* * * * * * *

FERRO COMITANT

1.

Battered Hierophant plutea deasupra navei Wallfish, un punct

luminos pe fundalul negru al spațiului.
Nava Meduzelor era mai mare decât orice altă navă pe care Kira
o văzuse vreodată. Era lungă cât șapte nave CMU puse cap la cap și
aproape la fel de lată, însă cu o formă ușor ovală. În ceea ce privea masa
ei, era egală, dacă nu chiar mai mare, cu o structură precum stația
Orsted. Spre deosebire de asta însă, era complet manevrabilă.
Spre uimirea Kirei, un trio de nave mai mici își ocupaseră
pozițiile în fața lui Battered Hierophant: arme în plus, pregătite să-și
apere liderul dacă una dintre navele umane se apropia destul de mult
încât să reprezinte o amenințare.
Hierophant și escortele sale erau la numai aproximativ șapte mii
de kilometri, dar, chiar și la o distanță atât de mică, nava uriașă nu era
decât un punct de lumină dacă era privită fără amplificare.
 – Se putea și mai rău, spuse Sparrow.
– Se putea și mult mai bine, zise Falconi.
În afară de Itari, care insistase că avea să fie în regulă în cală,
toți erau adunați în adăpostul pentru furtuni de pe Wallfish. Niciunul nu
părea a fi foarte odihnit, însă Jorrus și Veera păreau să fie cei mai
obosiți, cei mai trași la față. Robele lor, care în mod normal erau
impecabile, acum erau șifonate și se foiau într-un mod care-i amintea
Kirei de hackerii din Highstone, de pe Weyland. Cu toate astea, erau
vioi și ascultau cu interes tot ce se spunea.
Când fură întrebați despre vestimentația aleasă - cu excepția
Kirei, membrii echipajului se schimbaseră din hainele normale în
costume -, entropiștii răspunseră:
– Suntem foarte bine...
– ...echipați așa cum suntem, mulțumim.
Nielsen ridică din umeri și puse pe raft costumele pe care le
oferise.
Spre amuzamentul Kirei, prim-ofițerul și Vishal stăteau în
capete opuse ale adăpostului, dar observă zâmbetele secrete pe care și le
aruncau și cum buzele li se mișcau deseori de parcă ar fi comunicat prin
mesaje.
Fața lui Tschetter apăru în colțul din dreapta sus al ecranului. În
spatele ei, Meduzele se mișcau și pregăteau nava pentru ce avea să
urmeze. Tubul criogenic al lui Trig se afla lângă un perete curbat, legat
cu mai multe curele ciudate.
– Căpitane Falconi, spuse Tschetter.
Avea cearcăne mari sub ochi, iar Kira își dădu seama că femeia
nu avea acces la pastile pentru somn.
– Maior.
– Vezi să ai echipa pregătită. În curând, vom fi în raza lor de
tragere.
– Nu-ți face griji în privința noastră, spuse Falconi. Suntem
pregătiți. Asigură-te doar că Nodul o să ne acopere odată ce pornim
atacul.
Maiorul încuviință.
– Vor face tot ce pot.
– Încă avem aprobare de la Meduze?
Un zâmbet sumbru apăru pe fața lui Tschetter.
– Ar trage în noi dacă nu am avea. Acum, se așteaptă să aducem
Wallfish la Hierophant, pentru ca ei să umble prin computerele navei.
Kira își frecă brațele. Se întâmpla. Nu mai avea cum să dea
înapoi acum. O senzație de inevitabil îi paraliză venele. Și ceilalți
membri ai echipajului păreau la fel de temători.
– Am înțeles, spuse Falconi.
– Să aștepți semnalul meu. Terminat.
Tschetter dispăru de pe hologramă.
– Începe, spuse Falconi.
Kira apăsă casca pe care i-o dăduse Hwa-jung, asigurându-se că
stătea bine, apoi își folosi interfața ca să analizeze progresul bătăliei.
Flota a Șaptea se răspândi când se apropie de Meduze, atrăgându-le
afară și în jurul planetei stâncoase pe care extratereștrii o exploatau,
atrăgându-i spre două luni mici. Planeta fusese numită R1 de către
CMU, iar lunile - r2 și r3. Erau departe de a fi niște nume elegante, dar
erau convenabile pentru strategii și navigare.
Nori de fum ascundeau majoritatea navelor CMU (cel puțin în
lumina vizibilă, deoarece în infraroșu se vedeau bine). Scântei ieșeau
din nori, în timp ce laserele de apărare ale CMU distrugeau rachetele
care veneau spre ele. Spre deosebire de navele spațiale, rachetele
Meduzelor nu erau mult mai rapide sau mai agile decât cele ale CMU,
ceea ce însemna că flota reușea să le distrugă sau să le dezarmeze pe
cele mai multe dintre ele.
Pe cele mai multe, dar nu pe toate, iar pe măsură ce laserele se
încinseră, din ce în ce mai multe rachete trecură pe lângă ele.
Schimbul de focuri nu începuse de mult timp, dar trei dintre
crucișătoarele CMU deja nu mai funcționau: unul era distrus, iar două
erau scoase din uz și pluteau neajutorate. Niște Meduze încercau să urce
la bordul ultimelor două, dar forțele amiralului Klein lucrau să îi țină pe
extratereștri afară, departe de navele afectate.
Cât despre Meduze, Kirei i se părea că CMU distrusese cel puțin
patru nave și avariase ceva mai multe. Nu destule cât să lase un gol în
flota extratereștrilor, dar destule cât să încetinească valul.
Chiar în timp ce Kira privea, proiectilele loviră două nave CMU,
pe ambele în zona motoarelor. Propulsoarele lor se opriră, iar
crucișătoarele intrară în vrie, neajutorate.
Aproape de marginea din față a Flotei a Șaptea, o navă a
Meduzelor înainta la viteze și în unghiuri care ar fi distrus orice om.
Șase dintre navele flotei traseră cu laserele principale în navă,
străpungând-o cu fire stacojii. Luminile de pe nava extraterestră se
stinseră, iar aceasta se rostogoli, vărsând apă fierbinte într-o spirală ce
se tot mărea.
– O, da, șopti Kira.
Își înfipse unghiile în palme când două nave extraterestre se
îndreptară spre o navă de luptă, care, cumva, ajunsese singură pe lângă
luna r2. Laserele licăreau între aceasta și Meduze, ambele părți trăgând
cu mai multe proiectile.
Fără avertizare, o țepușă fierbinte țâșni dintr-una dintre
proiectilele navei de luptă, străbătând cei aproape nouă mii de kilometri
într-o secundă. Aceasta distruse proiectilele care veneau și aruncă în aer
jumătate din cea mai apropiată navă extraterestră, ca o torță care
distrugea plasticul.
Nava lovită se învârti în timp ce pierdea presiunea aerului, după
care dispăru într-o explozie, antimateria anihilantă creând un soare
artificial care se disipă rapid.
Nava extraterestră rămasă se îndepărtă de nava de război. O a
doua țepușă erupse dintr-una din cele două proiectile rămase ale CMU -
o lance fierbinte de plasmă supraîncălzită. Rată, dar a treia țepușă, din
ultimul proiectil, nu o făcu.
 O minge nucleară de foc înlocui nava extraterestră pe ecranul
holografic.
– Ai văzut? întrebă Kira.
Hwa-jung mormăi.
– Rachete Casaba-Howitzer.
– Avem vești de la Gregorovich? întrebă Kira, care se uită la
Vishal și la Hwa-jung.
Amândoi clătinară din cap, iar doctorul spuse:
– Mă tem că nu a intervenit nicio schimbare. Semnele lui vitale
sunt aceleași ca ieri.
Kira nu era surprinsă. Dacă Gregorovich și-ar fi revenit, ar fi
comentat întruna. Era însă dezamăgită. Din nou, speră că nu înrăutățise
situația pentru că îl folosise pe Lamă Delicată... pentru că folosise
Sămânța ca să-i atingă mintea.
Tschetter reapăru pe ecran.
– A venit momentul. Dacă ne apropiem mai mult, navele care
păzesc Battered Hierophant vor deveni suspicioase. Pregătiți-vă pentru
lansare.
– Am înțeles, zise Falconi. Sparrow.
– Mă ocup acum.
Un zgomot puternic se auzi într-o altă parte a navei, iar femeia
spuse:
– Bomba Howitzer e încărcată. Lansatoarele sunt deschise.
Suntem pregătiți.
– Bine, încuviință Falconi. Ai auzit, Tschetter?
– Afirmativ. Nodul Minților se mută în poziția finală.
Transmitem datele actualizate ale țintei. Așteptați semnalul.
– Așteptăm.
Pe cealaltă parte a lunii Rl, un crucișător CMU dispăru într-o
flacără de lumină. Kira tresări și căută numele acestuia: Hokulea.
– Bieții de ei. Să se odihnească în pace, spuse Vishal.
În adăpostul pentru furtuni se lăsă liniștea în timp ce așteptau,
încordați și transpirați. Falconi se duse lângă Kira și își așeză mâna pe
spatele ei. Atingerea o încălzi și se rezemă ușor de el. Degetele lui îi
mângâiară pielea acoperită, ușor, distrase.
Pe interfață îi apăru un mesaj:

<Ai emoții? - Falconi>

Kira își subvocaliză răspunsul:

<Cine nu ar avea? - Kira>

<Dacă supraviețuim, ar trebui să vorbim. - Falconi>

<Chiar trebuie? - Kira>

Colțul gurii lui tresări.

<Nu e necesar. Dar mi-ar plăcea. - Falconi>

<Bine. - Kira>

Nielsen se tot uita la ei, iar Kira se întrebă la ce se gândea

prim-ofițerul. Își ridică fruntea, simțindu-se sfidătoare.
Apoi se auzi vocea lui Tschetter.
– Avem undă verde. Repet, avem undă verde. Aprinde-i,
Wallfish.
Sparrow râse și un zgomot puternic răsună în toată cala.
– Cine are poftă de calamar prăjit?

2.

Wallfish încetinise, orientându-se cu coada înainte în timp ce se

îndrepta spre Battered Hierophant. Asta însemna că torța nucleară
mortală, care era unitatea de fuziune a lui Wallfish, era îndreptată în
direcția țintei lor.
 Acest lucru aducea cu el două avantaje. Primul era că gazele
unității ajutau la protejarea navei de proiectilele sau de laserele cu care
puteau trage nava Meduzelor și escortele sale. Al doilea consta în
cantitatea de energie, termică și electromagnetică. Aceasta radia din
imitate și era îndeajuns să supraîncarce majoritatea senzorilor îndreptați
spre ea. Reacția de fuziune era mai încinsă decât suprafața oricărei stele
și mai luminoasă - cea mai puternică lanternă din galaxie.
Ca urmare, racheta Casaba-Howitzer pe care Sparrow tocmai o
eliberase din tubul de încărcare al navei Wallfish avea să fie aproape
invizibilă lângă incandescența albă-albăstruie a unității. Și cum bomba
avea pentru moment mai puțină energie, racheta sa fiind rece și inactivă,
avea să continue să navigheze pe lângă Wallfish fără să fie nevoie de
propulsie, care ar fi atras atenție nedorită.
– Paisprezece secunde, anunță Sparrow.
De atâta timp avea nevoie racheta Casaba-Howitzer ca să treacă
prin spatele scutului de umbră și ca să ajungă la o distanță (cât de cât)
sigură de Wallfish înainte să se detoneze și să trimită un fascicul de
energie nucleară spre Battered Hierophant.
Bomba avea să fie resimțită pe o zonă extinsă, mult mai aproape
decât ar fi fost convenabil pentru orice persoană cu mintea la cap și, cu
excepția lui Gregorovich, Kirei îi plăcea să creadă că toți erau sănătoși.
Scutul de umbră ar fi trebuit să-i protejeze de cea mai mare parte a
radiațiilor, la fel cum făcuse cu rămășițele unității lor de fuziune.
La fel și adăpostul pentru furtuni. Principalul risc avea să fie
șrapnelul. Dacă explozia trimitea un fragment de mari dimensiuni
înspre Wallfish, acesta avea să taie prin cală ca un glonț prin hârtie.
– Zece secunde, spuse Sparrow.
Hwa-jung șuieră disprețuitoare.
– Cred că e momentul să ne facem plinul cu radiații cât pentru
un an.
Entropiștii stăteau lângă perete, se țineau de mâini și se legănau.
– Cinci, patru...
 – La naiba! Se întorc! exclamă Tschetter.
– ...trei...
– Nu mai e timp să schimbăm ceva! spuse Falconi.
– ...doi...
– Țintește...
– ...unu.
Gâtul Kirei trosni într-o parte când o activare violentă a
propulsoarelor RCS împinse Wallfish departe de traiectoria sa. Apoi
accelerația navei crescu la cel puțin 2G, iar Kira se strâmbă când se
luptă cu presiunea subită a forței.
Peste mai puțin de o secundă, Wallfish se zgâlțâi în jurul lor, iar
Kira auzi mai multe zgomote prin cală.
Pe ecran, o țepușă arzătoare de lumină se îndrepta spre Battered
Hierophant. Nava Meduzelor deja se întorsese pe jumătate, deci
unitatea lor era ascunsă, și continua să se întoarcă, reorientându-se
departe de Wallfish.
– La naiba, bombăni Falconi.
Kira privi cu o fascinație plină de groază cum flacăra de plasmă
se îndrepta spre Battered Hierophant. Lphet și Nodul Minților le
dăduseră informații precise despre unde era localizată unitatea Markov
a navei. Lovirea acesteia și a containerului cu antimaterie din unitate era
cea mai bună șansă a lor de a distruge nava. Altfel, nu aveau nicio
garanție că bomba îl va omorî pe Ctein.
Așa cum le explicase Itari, până și cele mai mici coforme ale
Meduzelor erau rezistente împotriva căldurii și a radiațiilor și, așa cum
descoperise și CMU, creaturile erau incredibil de greu de ucis. O
meduză mare, precum Ctein - oricare ar fi fost forma sa actuală -, avea
să fie mult mai rezistentă. Așa cum spusese Sparrow, era mai degrabă
ca și cum ai fi încercat să omori un parazit decât un om.
Fum negru ieși din ventilatoarele aflate de-a lungul părții de
mijloc a navei extraterestre - o caracatiță amenințată, care se ascundea
într-un nor de cerneală din ce în ce mai mare -, dar asta nu avea să o
protejeze de încărcătura bombei. Puține lucruri puteau face asta.
Lancea lovi centrul navei. O porțiune sferică din cala atinsă
explodă, odată cu o rafală de aer și de apă care se transformase în aburi.
Sparrow mormăi când imaginea se limpezi.
Încărcătura nucleară făcuse o gaură de mărimea navei Wallfish
prin Battered Hierophant. Principala sa unitate părea scoasă din uz -
combustibilul ieșea prin duză și nu funcționa -, însă cea mai mare parte
a navei rămăsese intactă.
Lasere și rachete țâșniră din Nodul Minților spre cele trei nave
de escortă aflate cel mai aproape de Hierophant, tocmai când acestea se
întorceau ca să atace. Wallfish eliberă propriul său nor de măsuri de
apărare, învăluind nava în întuneric. Ecranul se mută pe infraroșu.
– Mai trage cu o bombă, spuse Falconi.
– Nu mai avem decât două, zise Sparrow.
– Știu. Trage oricum.
– Da, domnule.
O altă bubuitură răsună prin cală, apoi racheta părăsi nava
Wallfish și se îndreptă spre distanța minimă de siguranță pentru
detonare.
Racheta nu ajunse însă la destinație. Un jet de scântei violete
ieșiră din partea sa din față, după care racheta rămase pe loc,
învârtindu-se, inofensivă.
– La naiba! spuse Sparrow. Laserul a distrus-o.
– Am văzut, rosti calm Falconi.
Kira își dori să-și fi putut mușca în continuare unghiile. În
schimb, se trezi strângând cotierele scaunului ei atât de tare, încât o
durea.
– Ctein a murit? o întrebă pe Tschetter. Știm dacă Ctein a murit?
Maiorul clătină din cap. Pe puntea din spatele ei licăreau lumini.
– Se pare că nu. Eu...
explozie scutură nava Meduzelor.
– Ești bine, maior? întrebă Nielsen, care se aplecă spre ecran.
 Tschetter reapăru. Părea zdruncinată. Îi căzuseră șuvițe din coc.
– Momentan, suntem bine, dar...
– Vin tot mai multe Meduze, anunță Sparrow. În jur de
douăzeci. Avem poate zece minute. Mai puțin.
– Evident, mormăi Falconi.
– Tot trebuie să-l omorâți pe Ctein, spuse Tschetter. Nu putem
s-o facem de aici. Jumătate din Meduzele care sunt cu mine par să fie
bolnave.
– Eu nu...
– Amiralul Klein pentru tine, căpitane Falconi, spuse Morven.
– Pune-1 în așteptare. Nu am timp pentru el acum.
– Da, domnule, spuse pseudo-inteligența, care părea absurd de
veselă având în vedere situația.
lumină galbenă, care pâlpâia, apăru pe hologramă. Se îndrepta
spre ei, dinspre Battered Hierophant.
– Ce e aia? întrebară Jorrus și Veera.
Falconi mări imaginea. Era un obiect întunecat, ca o bulă, cu o
lungime cam de patru metri. Arăta ca și cum mai multe sfere care se
intersectau fuseseră sudate împreună.
– Aia nu e o rachetă.
O amintire îi atrase atenția Kirei: camera de depozitare unde îi
văzuse pe doctorul Carr și pe Meduza Qwon luptându-se, iar în celălalt
capăt al camerei, o gaură în cală. O gaură care strălucea cu o lumină
albastră ce emana dinspre capsula mică lipită de partea exterioară a
navei Extenuating Circumstances.
– E o capsulă de salvare, spuse ea. Sau poate de evadare.
Oricum, poate să treacă direct prin cală.
– Sunt mai multe, spuse Vishal pe un ton de avertizare.
Avea dreptate. Aproximativ douăsprezece bule se îndreptau spre
ei.
– Maior, spuse Falconi, trebuie să ne ajuți să tragem în ele,
altfel...
 – O să încercăm, dar suntem puțin ocupați, spuse Tschetter.
Una dintre cele trei escorte ale navei Hierophant explodase, dar
celelalte două trăgeau în continuare în Nodul Minților, ca și Battered
Hierophant. Până acum, Nodul nu pierduse niciuna dintre nave, dar mai
multe scoteau fum și vapori prin fisuri în cală.
– Sparrow... spuse Falconi.
– Mă ocup deja de asta.
Pe interfață, Kira privi în timp ce liniile pâlpâiau între Wallfish
și bulele care se apropiau de ea: fascicule de laser, subliniate de
computer ca să le facă vizibile ochiului uman.
Își mușcă buza. Era groaznic să nu poată să ajute. Ce bine ar fi
fost dacă ar fi avut nava ei proprie. Ba, și mai bine, dacă ar fi fost destul
de aproape încât să distrugă cu Lamă Delicată dușmanii care se
apropiau.
Apoi luminile interioare pâlpâiră, iar Morven spuse:
– Breșă de securitate în desfășurare. Protecție compromisă.
Închis sistemele neesențiale. Vă rog să închideți toate dispozitivele
electronice personale până când veți fi notificați în privința lor.
– Acum pot să ne spargă sistemele? strigă Nielsen.
Jorrus și Veera spuseră:
– Da-ți-ne...
– ...acces la nucleu, putem...
– ...să ajutăm.
Falconi ezită, apoi încuviință.
– V-am trimis parola pe console.
Entropiștii se aplecară peste ecranele construite în scaunele lor.
Lumini roșiatice apărură din fumul ce înconjura Battered
Hierophant. Meduzele trăgeau cu rachete.
Răsunară alarmele, iar Morven spuse:
– Atenție, se apropie obiecte neidentificate. Coliziunea e
iminentă.
Rachetele țâșniră din fum și foarte rapid întrecură bulele care se
apropiau. Unele se îndreptau spre Nodul Minților, în timp ce restul,
patru la număr, o luau spre Wallfish.
O nouă încărcătură de praf ieși din spatele navei Wallfish.
Aceasta încetinea în continuare, dar rachetele care se îndreptau spre
navă accelerau și mai repede, iar distanța dintre ei se micșora cu o
rapiditate îngrozitoare.
Laserul navei începu să tragă. O rachetă explodă. Apoi alta, mai
apropiată de data asta. Mai rămăseseră două.
– Sparrow, scrâșni Falconi printre dinți.
– O văd.
Una dintre navele Nodului Minților trase în a treia rachetă. A
patra continuă să se apropie însă, evitând laserele cu mișcări brutal de
rapide în sus, în jos și într-o parte și alta.
Un luciu de transpirație acoperi fața lui Sparrow, care se
concentra să nimerească proiectilul ce se apropia.
– Atenție, pregătiți-vă pentru impact, anunță Morven.
În ultimul moment, când racheta ajunsese foarte aproape de ei,
laserul navei Wallfish făcu, în sfârșit, contact cu aceasta, iar proiectilul
explodă la numai câțiva metri de cală.
Sparrow scoase un strigăt triumfător.
Nava se zgudui, iar pereții se cutremurară. Răsunară și mai
multe alarme, iar dintr-o gură de ventilație aflată deasupra începu să
iasă fum. Jumătate din luminile de pe panourile de control se stinseră. O
explozie stranie se auzi din difuzoare: nu era zgomot static. Oare erau
date transmise?
– Raportul pagubelor, spuse Falconi.
Pe ecran, și pe interfața Kirei, apăru o diagramă a navei
Wallfish. O secțiune mare a inelului locuit, precum și calele aflate
dedesubt erau stacojii. Hwa-jung privi imaginea de parcă ar fi fost
posedată, în timp ce buzele i se mișcau într-un murmur constant, pe
măsură ce interoga computerul.
– Punțile C și D sunt afectate. Cala A. Daune mari la sistemul
electric. Laserul principal este dezactivat. Unitatea de regenerare,
grădina hidroponică... totul a fost afectat, spuse ea. Motorul
funcționează cu eficiență de douăzeci și opt de procente. Au fost
activate protocoalele de urgență.
Hwa-jung activă transmisia camerei exterioare: de-a lungul calei
curbate a inelului locuit de pe Wallfish, o gaură mare dezvăluia pereții
interni și camerele întunecate, cu excepția străfulgerărilor ocazionale
venite dinspre descărcările electrice.
Falconi dădu un pumn în scaun. Kira tresări. Știa cât de mult
însemna nava pentru el.
– Thule, spuse Nielsen.
– Itari? strigă Falconi.
O imagine apăru pe hologramă, arătând Meduza care se suia
spre centrul navei. Extraterestrul nu părea să fie rănit.
– Cum rămâne cu Morven? întrebă bărbatul și se întoarse spre
entropiști.
Aceștia aveau ochii pe jumătate închiși și străluceau de la
lumina reflectată în implanturile lor. Veera spuse:
– Protecția electronică a fost restaurată, dar...
– ...un fel de virus încă mai e în...
– ...unitatea centrală. L-am limitat la subrutinele de gestionare a
deșeurilor în timp ce încercăm să îl eliminăm. E foarte...
– ...foarte rezistent, spuse Jorrus.
– Da, zise Veera. E indicat să evitați folosirea capului
deocamdată.
Pseudo-inteligența anunță din nou:
– Atenție, obiecte care se apropie. Coliziunea este iminentă.
„La naiba!”
De data asta, erau navetele de îmbarcare ale Meduzelor. Una se
îndrepta direct spre Wallfish, iar celelalte spre Nodul Minților.
– Putem să scăpăm? întrebă Falconi.
Hwa-jung clătină din cap.
 – Nu. Nu e posibil cu propulsoarele. Aish.
– Howitzer? întrebă Falconi, întorcându-se spre Sparrow.
Aceasta se strâmbă.
– Putem să încercăm, dar sunt șanse să pierdem bomba din
cauza contramăsurilor lor.
Falconi se încruntă și înjură. Tschetter apăru pentru scurt timp
pe hologramă și spuse:
– Păstrați bomba nucleară pentru Battered Hierophant. O să
încercăm să vă trecem dincolo de linia lor de apărare.
– Am înțeles... Morven, scade propulsia la 1G.
– Afirmativ, căpitane. Scad propulsia la 1G.
Răsună alerta care anunța schimbarea de gravitație, iar Kira
respiră ușurată când greutatea care o apăsa reveni la normal. Apoi
Falconi lovi consola și se ridică.
– Toată lumea pe punte. Urmează să sosească intruși la bord.

3.

– La naiba! exclamă Nielsen.

– Se pare că se îndreaptă spre gaura din cală, spuse Sparrow.
La ușa etanșă a adăpostului se auzi o bătaie. Vishal o deschise,
iar forma cu tentacule a lui Itari umplu cadrul.
[[Itari aici: Care e situația?]]
[[Kira aici: Așteaptă un pic. Nu știu.]]
– Șase minute până la contact, spuse Hwa-jung.
Falconi lovi mânerul laserului său.
– Ușile etanșe sunt sigilate în jurul zonelor afectate. Meduzele
vor putea să intre pe acolo. Așa câștigăm puțin timp. Odată ce vor
ajunge pe axul principal, o să îi atacăm de sus. Kira, va trebui să mergi
la înaintare. Dacă poți să omori cel puțin doi, o să putem probabil să ne
ocupăm de restul.
Kira încuviință. Era momentul să-și testeze cuvintele cu acțiuni.
 Falconi se îndreptă spre ușă.
– Dă-te la o parte! spuse el, făcându-i semn lui Itari.
Meduza înțelese destul de bine cât să se dea în spate, făcându -i
loc.
[[Kira aici: Wranaui de pe Battered Hierophant o să urce pe
navă.]] Urmă un miros de înțelegere, colorat cu... nerăbdare.
[[Itari aici: Am înțeles. O să fac tot ce pot ca să-ți protejez
coformele, Idealis.]]
[[Kira aici: Mulțumesc.]]
– Să mergem! Să mergem! strigă Falconi. Kira, Nielsen,
doctore, luați arme pentru toată lumea. Sparrow, tu vii cu mine.
Mișcați-vă!
Împreună cu Vishal, Kira o urmă pe Nielsen prin coridoarele
întunecate, spre armureria mică de pe Wallfish. Aerul de pe navă era
fierbinte și mirosea a plastic ars.
Din camera de mărimea unui dulap, luară mai multe lasere și
arme. Kira aproape că nu se sinchisi să ia vreuna pentru ea. Dacă avea
să lupte, Lamă Delicată avea să fie cea mai bună armă a ei. (Părea mai
potrivit să se gândească la xeno ca fiind Lamă Delicată când se pregătea
de luptă, deși i se părea profund greșit să comită din nou violențe
folosind Sămânța.) Cu toate astea, Kira știa că ar fi fost exagerat din
partea ei să nu aibă și o altă opțiune, așa că luă un laser și și-l puse pe
umăr.
În ciuda fricii care îi alerga prin corp, simți ușurare. Așteptarea
se terminase. Acum, singurul lucru pe care trebuia să se concentreze era
supraviețuirea, a ei și a echipajului. Restul era irelevant.
Viața devenea mult mai simplă când te confruntai cu o
amenințare fizică. Pericolul... limpezea totul.
Xeno reacționă la starea ei, încordându-se, îngroșându-se și
pregătindu-se în moduri nevăzute pentru haosul care avea să înceapă.
Schimbarea din distribuția costumului o duse cu gândul la carnea ei
distantă: haina neagră care devorase interiorul cabinei ei. Dacă era
cazul, putea să o cheme, să o atragă spre ea și să îi permită Lamei
Delicate să crească din nou ca mărime.
– Poftim, zise Nielsen, care îi aruncă Kirei mai multe canistre:
două albastre și două galbene. E praf. E bine să îl ai la îndemână.
– Mulțumesc.
Cu brațele încărcate de arme, cei trei se grăbiră din nou pe
coridoare, spre axul principal al navei. Itari și entropiștii îi așteptau
acolo, dar Falconi și Sparrow nu se zăreau nicăieri.
În timp ce Nielsen le dădea arme entropiștilor, Kira îi oferi lui
Itari opțiunea de a alege între lasere și aruncătoare de grenade.
Extraterestrul alese două lasere, pe care le luă cu brațele sale osoase,
care ieșiră de sub carapacea sa.
– Căpitane, o auzi Kira pe Nielsen spunând pe un ton de
avertizare. În difuzoare se auzi vocea lui Falconi.
– Acum mă ocup de asta. Ocupați-vă pozițiile. O să venim
imediat.
Mesajul căpitanului nu păru să o liniștească pe Nielsen, iar Kira
nu putea s-o învinovățească.
Împreună cu Itari, îl ascultară pe Falconi și se așezară într-un
cerc în jurul tubului de acces, ascunzându-se după ușile etanșe deschise.
Tocmai terminaseră când Sparrow, apoi Falconi veniră de pe cel
mai apropiat coridor, acoperiți din cap până-n picioare în armură.
De parcă s-ar fi înțeles dinainte, Sparrow se așeză într-o parte,
iar Falconi în cealaltă.
– M-am gândit că poate o să vrei asta, spuse Nielsen și îi aruncă
lui Falconi lansatorul său de grenade.
– Mulțumesc. Îți sunt dator.
Când îi văzu pe Sparrow și pe Falconi în armură, Kira nu se mai
simți atât de temătoare în privința confruntării care avea să urmeze. Cel
puțin nu avea să depindă totul doar de ea, cu toate că își făcea griji
pentru că se așezaseră în față și în centru. Mai ales pentru Falconi.
Luminile pâlpâiră și, pentru o secundă, dungile roșii de urgență
iluminară camera.
– Puterea e la douăzeci și cinci de procente și scade, citi Falconi
de pe interfața sa. La naiba. Încă cinci minute și o să fim ținte sigure.
– Contact, spuse Hwa-jung, iar Wallfish se zgâlțâi când capsula
Meduzelor se lovi de ea, undeva dedesubt.
O bubuitură puternică se auzi deasupra, iar Kira se prinse de un
mâner când motoarele se opriră.
– Să înceapă spectacolul, mormăi Sparrow, apoi își ridică
brațele acoperite de metal și îndreptă armele costumului său exo spre
partea de jos a tunelului.

4.

O serie de zgomote ciudate se auziră dinspre cala A: lovituri,

zdrăngănit și bufnituri surde, ca niște tentacule care se loveau de ușile
etanșe.
Kira lăsă ca masca Lamei Delicate să-i acopere fața. Inspiră
adânc, ca să se liniștească și își puse laserul pe umăr, apoi ținti spre
tunel. „În curând...“
– Odată ce intră, spuse Hwa-jung, vor avea paisprezece secunde
până când următorul set de uși etanșe se închide.
– Am înțeles, zise Sparrow.
Nu se putea ascunde în armura sa. Umplea aproape toată ușa, ca
o gorilă imensă din metal, fără față în spatele unei căști care oglindea
totul în jur. Falconi stătea și el în cea mai mare parte expus în armura
lui, deși își păstră vizorul semitransparent, ca să vadă mai bine.
Bang!
Kira simți o intensificare a aerului comprimat în urechi, chiar și
prin masca costumului. Își încordă maxilarul și o durere surdă i se
formă la baza craniului.
Fum apăru din ce fusese partea de jos a tunelului, care acum, în
imponderabilitate, părea să fie capătul îndepărtat al unui tub lung.
Alarma de presiune a lui Wallfish începu să răsune.
 O rafală de vânt atinse obrazul Kirei: cea mai periculoasă dintre
senzații pe o navă spațială.
În jurul ei, echipajul începu să tragă cu lasere și aruncătoare de
cartușe, în timp ce formele întunecate, cu multe brațe, ale Meduzelor
mișunau în camera centrală. Apucători, disperați și urâți. Extratereștrii
nu rămaseră să lupte. În schimb, traversară tubul și dispărură pe un alt
coridor.
Pentru câteva secunde, o ușă etanșă, nevăzută, de lângă cală se
închise cu un zgomot puternic, iar vântul se opri.
– La naiba, au luat-o spre camera motoarelor, spuse Falconi.
– De acolo pot să afecteze întreaga navă, zise Hwa-jung.
De parcă i-ar fi demonstrat spusele, luminile pâlpâiră din nou,
apoi se stinseră cu totul, lăsându-i îmbăiați în lumina roșie a luminilor
de rezervă.
Apoi cea mai neașteptată priveliște le atrase atenția: un singur
tentacul se întinse din interiorul unei uși aflate la capătul tunelului. în
îmbrățișarea sa mortală se afla cutia transparentă de criogenare în care
era Runcible, încă înghețat în hibernare.
Chiar și prin vizorul lui, Kira văzu cum fața lui Falconi se
contorsionase din cauza furiei.
– La naiba, nu, mormăi el, și se pregătea să sară când Nielsen îl
prinse de braț.
– Căpitane, spuse ea, cu aceeași intensitate. E o capcană. Te vor
doborî.
– Dar...
– Nicio șansă.
Sparrow li se alătură.
– Are dreptate.
Singura care putea face ceva era Kira, iar ea știa asta. Chiar avea
să-și riște viața pentru un porc? De ce nu? O viață era o viață și oricum
trebuia să înfrunte Meduzele la un moment dat. De ce nu acum? Își
dorea doar ca asta să nu fi avut loc pe Wallfish...
 Tentaculul tot flutura porcul, într-un gest de invitație.
– Ce nemernici, spuse Falconi, care ridică lansatorul de grenade
și se opri. Nu am o țintă bună.
Tocmai atunci, luminile de urgență se opriră, lăsându-i într-un
întuneric pur și neprietenos, timp de mai multe bătăi de inimă. Prin
vederea cu infraroșu, Kira încă distingea forma împrejurimilor ei și
observă o confluență ciudată de câmpuri electromagnetice de-a lungul
tunelului - fântâni învolburate de forță violetă.
– Câmpul de izolare a plasmei eșuează, anunță Morven. Vă rog
să evacuați imediat. Repet, vă rog...
Hwa-jung mormăi.
Luminile se aprinseră la loc, mai întâi cele roșii, apoi cele
standard, care erau destul de puternice încât să doară. Un tremur ușor
zgudui placajul de pe pereți, apoi pe Wallfish răsună o voce puternică:
– PUNE JOS PORCUL ĂLA!
Gregorovich.

5.

Ușa etanșă de la capătul tunelului se închise, tăind tentaculul

într-un val de sânge portocaliu. Tentaculul pluti liber, zvârcolindu-se
într-o aparentă agonie. Azvârli cutia cu Runcible înspre un perete, iar
aceasta ricoșă, rotindu-se de mai multe ori prin cameră, până când
Falconi reuși să o prindă.
Cutia și porcul dinăuntru păreau să fie întregi, cu excepția unei
zgârieturi într-o parte.
– Perforați chestia aia, spuse Falconi, arătând spre tentacul.
Nielsen, Sparrow și Kira îl ascultară cu plăcere.
– Bun venit înapoi, infestația mea simbiotică! strigă
Gregorovich. O, ce zi fericită că suntem reuniți, micii mei saci de carne
deranjanți! Am trecut printr-o perioadă foarte întunecată, pierdut în
labirintul răsucit al greșelilor fără rezultat și al faptului că ați pornit în
niște aventuri nu tocmai fericite. Bucurați-vă, deoarece am renăscut! Ce
ați făcut cu săraca navă? Dacă nu vă deranjează, o să preiau controlul
operațiunilor. Morven, sărmanul simulacru, nu e potrivit pentru această
sarcină. Mai întâi să elimin codul ăsta extraterestru grotesc care-mi
infectează procesoarele șiiii... gata. Ventilez și stabilizez reactorul.
Acum o să le arăt adulmecătorilor ăstora de ulei de ce sunt capabil cu
adevărat. Whee!
– Era și timpul, spuse Falconi.
– Hei, mi-a fost dor de tine, țăcănitule, zise Sparrow, lovind
peretele.
– Nu te lăsa prea dus de val, spuse Nielsen, aruncând o privire
amenințătoare spre tavan.
– Eu? Dus de val? Niciodată nu aș face asta. Vă rog să
îndepărtați toate mâinile și picioarele de pereți, podele, tavane și
mânere.
– Hmmm... zise Vishal.
[[Kira aici: Itari, îndepărtează-te de pereți!]]
Meduza răspunse la caracterul urgent al mirosului ei cu
rapiditate. Își retrase tentaculele și se stabiliză în aer cu mici jeturi de
gaz emanate de-a lungul porțiunii centrale a carapacei sale.
Un zumzăit periculos umplu aerul, iar Kira simți cum pielea
xeno se strânge și se zvârcolește. Apoi din spatele ușii care tăiase
tentaculul se auziră niște descărcări zguduitoare: mici fulgere care
bubuiau și bâzâiau.
Apoi un miros groaznic de carne arsă pluti spre ei.
– Gata, am rezolvat, spuse Gregorovich, cu o satisfacție
evidentă. Sparrow, ai aici ce-ți doreai: calamar prăjit. Hwa-jung, îmi cer
scuze, dar va trebui să înlocuiești niște fire.
Hwa-jung zâmbi.
– E în regulă.
– Ai auzit ce am spus mai devreme? întrebă Sparrow.
Mintea navei chicoti.
– Da, destul de slab, ca ecoul unei voci prin apă.
 – Cum? întrebă Falconi. Doar te-am izolat de restul navei.
Gregorovich pufni.
– Vedeți voi, chiar dacă Hwa-jung are micile ei secrete, și eu le
am pe ale mele. Odată ce mintea mi s-a curățat de viziuni perfide și de
dubii paralizante, a fost o simplă provocare de ocolit. Puțin din asta,
puțin din aia, un picior de șopârlă, o limbă bifurcată de șarpe, precum și
puțină torsiune.
– Nu știu ce să zic, spuse Nielsen. Cred că te preferam cum erai
înainte, adăugă ea, dar zâmbi.
– Și domnul Fuzzypants? întrebă Vishal.
– E în siguranță, răspunse Gregorovich. Acum, hai să vorbim
despre imaginea de ansamblu a situației noastre. Ne-ați băgat într-o
belea foarte volatilă, prieteni, chiar asta ați făcut.
Falconi își fixă privirea pe camera de pe perete.
– Ești sigur că ești în stare de asta?
O mână fantomatică, albastră și păroasă, apăru proiectată
dinspre cel mai apropiat ecran. Făcu semn că era bine, iar mintea navei
spuse:
– Sunt perfect în stare și extrem de nesuferit. Stai, asta nu are
sens. Hmmm... Dar, da, mă simt bine, căpitane! Chiar dacă nu aș fi,
chiar ai vrea să înfrunți hoarda de brațe multiple fără mine?
Falconi oftă.
– Nemernic nebun ce ești!
– Asta chiar sunt, spuse Gregorovich, părând de-a dreptul
încrezut.
– Planul era... începu să spună Nielsen.
– Da, rosti Gregorovich. Știu planul. Am revizuit toate
înregistrările și rapoartele, le-am organizat și arhivat. Doar că planul
este, nu știu cum să zic cât mai frumos, dat naibii. Două zeci și una de
Meduze se îndreaptă în momentul de față spre noi și nu par deloc
prietenoase.
– Atunci, ai ceva idei în creierul ăla mare al tău? întrebă
Sparrow.
– Ei bine, chiar am, șopti Gregorovich. Permisiune să acționez,
căpitane? E nevoie de acțiuni drastice dacă tu, eu sau porcul din brațele
tale vrem să mai avem șansa să vedem lumina dimineții.
Falconi ezită preț de o clipă. Apoi își ridică fruntea și spuse:
– Fă ce ai de făcut.
Gregorovich râse.
– Ahahaha! Încrederea ta este foarte prețioasă pentru mine,
căpitane. Țineți-vă bine! Pregătiți-vă! Pentru un salt.
– Salt! exclamă Nielsen. Ce crezi că...
Kira se ținu strâns și închise ochii, în timp ce simți totul în jur
Întorcându-se pe dos. Apoi mintea navei spuse:
– Reiau propulsia.
Kira simți cum tălpile i se așezau din nou pe punte și avea iar
greutatea sa normală.
– Explică, spuse Falconi.
Aparent neperturbat, Gregorovich spuse:
– Nodul Minților nu poate să ne apere de dușmanii noștri și nici
nu poate să acționeze împotriva dragului lor lider. Asta nu ne lasă decât
o singură opțiune.
– Tot trebuie să-l ucidem pe Ctein, spuse Kira.
– Exact, încuviință Gregorovich, cu aceeași mândrie cu care un
stăpân ar fi vorbit cu un animal de companie ascultător. Așa că o să
prindem momentul și o să profităm de el. O să-i învățăm pe netrebnicii
ăștia acvatici înțelesul inventivității umane. Nu e nimic ce nu putem
transforma într-o armă sau nu putem arunca în aer, ahahaha!
– Nu o să lovim Hierophant! șuieră Falconi printre dinții
încleștați.
– Ntz, ntz. Cine a spus ceva de lovit?
Mintea navei părea mult prea amuzată pentru situația în care
erau.
– Și nici nu o să ne folosim unitatea de fuziune ca să ne ardem
ținta, deoarece atunci ar exploda și ne-ar distruge și pe noi. Nu, nu o să
facem asta.
– Nu mai ocoli subiectul, mormăi Sparrow. Ce pui la cale,
Greg? Zi odată!
Mintea navei păru rănită.
– Serios? Greg? Bine. Cum vrei, nume de pasăre. Battered
Hierophant se îndepărtează de noi, dar în șapte minute și patruzeci și
două de secunde o să parchez botul navei Wallfish în rana pe care ați
făcut-o în Hierophant.
– Ce? exclamară Sparrow și Nielsen la unison.
În costumul său exo, ochii lui Falconi se mișcau dintr-o parte în
alta în timp ce-și citea interfața.
– O, da, spuse Gregorovich, care părea foarte mulțumit de el
însuși. Meduzele nu vor îndrăzni să tragă în noi, nu când vom fi atât de
aproape de îndrăgitul și temutul lor lider. Și, odată ce ajungeți acolo,
voi, și aici mă refer mai ales la tine, Regină a Spinilor, puteți să mergeți
mai departe și să scăpați de Meduza asta problematică odată pentru
totdeauna.
Vishal își mută privirea de la Falconi la Sparrow, părând
nedumerit.
– Hierophant nu o să tragă în noi? Cum rămâne cu defensiva
lor?
– Uite, spuse Falconi, care arătă spre ecran.
Pe acesta apărea o imaginea cu Wallfish, din exterior. Un nor
dens de praf îi învăluia, ieșind prin gurile de ventilație de lângă proră și
strălucind cu fâșii mici de praf. Așezate în forma unui inel în jurul lui
Wallfish erau patru nave ale Nodului Minților. Laserele lor distrugeau
orice val de rachete trimise de Hierophant.
Wallfish se zguduia, dar altfel nu părea să fie afectată.
– O să reușim? întrebă ea, încet.
– Vom afla, bombăni Falconi, apoi închise ecranul. E mai bine
să nu ne uităm. Bun, toată lumea pe puntea B. Avem o luptă de care să
ne ocupăm, una adevărată.
Apoi îi dădu cutia de criogenare lui Vishal și spuse:
– Pune-1 într-un loc sigur, poate în infirmerie.
Vishal încuviință în timp ce luă porcul.
– Sigur, căpitane.
Teama se întoarse din nou, curgând prin interiorul Kirei cu
gheare ascuțite. Presupunând că puteau măcar să ajungă la Ctein, și
presupunând că amintirile lui Nmarhl erau corecte, avea să înfrunte o
creatură la fel de mare sau chiar mai mare decât fusese Lamă Delicată
în timpul evadării de pe stația Orsted. Meduza era și inteligentă,
asemenea celei mai mari minți a unei nave.
Tremura, iar Falconi observă asta.

<Nici să nu te gândești la asta. - Falconi>

<E greu să nu o fac. - Kira>

O atinse tandru pe umăr cu mâna lui acoperită în armură când

trecu pe lângă ea.

6.

Wallfish nu sări în aer.

Spre uimirea recunoscătoare a Kirei, cele cinci nave ale Nodului
Minților reușiră să oprească fiecare rachetă, cu excepția uneia, iar aceea
trecu pe lângă Wallfish la câțiva metri distanță și dispăru în spațiu,
pierdută pentru totdeauna.
Analiză bătălia în ansamblu. Aceasta mergea exact atât de prost
pe cât se așteptase. Flota a Șaptea era împrăștiată, iar Meduzele
distrugeau navele CMU cu o eficiență uimitoare. Văzând numărul de
nave de război distruse sau afectate, Kira simți un fior în vene, care o
umplu cu o determinate reînnoită. Singurul mod de a opri măcelul era
să-l ucidă pe Ctein, indiferent de preț.
 „Dacă asta va însemna să aruncăm în aer Battered Hierophant
cât încă suntem pe ea?”O certitudine fermă se formă în Kira. Atunci,
asta aveau să facă. Alternativa era mai puțin fatală.
Dacă trebuia să se lupte cu Meduzele, nu avea să le ușureze
treaba. Cu mintea, chemă acea porțiune din xeno care crescuse în
cabină. Trase carnea orfană pe coridoarele navei Wallfish, încercând pe
cât putea să nu o strice, și o aduse în sasul de intrare, unde aștepta
alături de restul echipajului.
Nielsen țipă când Sămânța veni spre ei, într-un val de fibre
târâtoare și apucătoare.
– E în regulă, spuse Kira, dar echipajul tot se dădu la o parte
când fibrele plutiră pe punte, apoi în sus, peste picioarele, șoldurile și
pieptul ei, înfășurând-o într-o armură vie, groasă de aproape un metru.
Deși această excrescență a xeno îi restricționa mișcările, nu
simți nicio greutate. Nu avu senzația de izolare. Se simțea, mai degrabă,
ca și cum ar fi fost înconjurată de mușchi nerăbdători să îi îndeplinească
dorința.
– La naiba! exclamă Sparrow. Ai mai ascuns ceva de noi?
– Nu, doar atât, răspunse Kira.
Sparrow clătină din cap și înjură din nou. Numai Itari păru
neafectat de apariția Seminței, a lui Idealis. Meduza doar își frecă
tentaculele și emise un miros de interes.
Pe fața lui Falconi apăru un zâmbet strâmb.
– Hai că asta ne-a întețit pulsul.
– Aproape că mi-a provocat un atac de cord, spuse Vishal;
bărbatul stătea aplecat pe podea și reîmpacheta conținutul genții sale
medicale. Imaginea le reaminti ce avea să se întâmple.
O senzație de neverosimil o cuprinse pe Kira. Situația părea
ciudată dincolo de orice așteptare. Evenimentele care îi aduseseră în
acel loc și în exact acel moment erau atât de puțin probabile, încât
păreau aproape imposibile. Cu toate astea, se aflau acolo.
O descărcare electrică lumină anticamera. Hwa-jung mormăi și
se aplecă peste cele patru drone cu care umbla în colț.
– Chestiile alea vor fi gata la timp? întrebă Sparrow.
Hwa-jung scoase un sunet răgușit.
– Cu voia lui Dumnezeu, da.
Fiecare dronă avea un atașament de sudură încorporat într-un
manipulator și un laser pentru reparații în celălalt. Kira știa că fiecare
unealtă putea provoca răni serioase dacă nu era folosită cum trebuie, și
se așteptă ca Hwa-jung să le folosească prost cu cât mai multă
pricepere.
– Deci, cum o să facem asta? întrebă Nielsen.
Falconi arătă spre Kira.
– E simplu. Kira, tu o iei înainte și ne acoperi. Noi o să te păzim
din laterale și o să oferim foc de susținere. Ca pe Orsted. Trecem direct
prin Battered Hierophant, fără opriri, fără întoarceri, fără să încetinim,
până ajungem la Ctein.
– Dacă o să fie lovit cineva? întrebă Sparrow. O să fie un
spectacol groaznic acolo și știi asta.
Falconi lovi cu degetele lansatorul de grenade.
– Dacă o să fie cineva rănit, îl trimitem înapoi pe Wallfish.
– Asta e...
– Dacă nu putem să facem asta, îi ținem cu noi. Oricum ar fi,
nimeni nu o să fie lăsat în urmă. Nimeni.
Era un gând liniștitor, dar Kira nu știa dacă propunerea lui
Falconi chiar era posibilă. „Trig...“Nu voia să piardă și alți membri ai
echipajului. Și alți prieteni. Dacă putea face ceva ca să-i apere, absolut
orice, trebuia s-o facă, oricât de înspăimântător i s-ar fi părut.
– O să mă duc eu, spuse ea. Nimeni nu păru să o bage în seamă,
așa că repetă, mai tare: O să mă duc eu. Singură.
În cameră se lăsă tăcerea în timp ce toată lumea se uita la ea.
– În niciun caz, spuse Falconi.
Kira scutură din cap și ignoră nodul amar care i se forma în
stomac.
 – Vorbesc serios. Îl am pe Lamă Delicată. O să mă protejeze,
mult mai mult decât o veți putea face voi în costumele voastre exo. Și,
dacă o să fiu doar eu, nu va trebui să-mi fac griji cu protecția altcuiva.
– Și pe tine cine o să te protejeze, chica? întrebă Sparrow, care
se apropie de ea. Dacă o Meduză se hotărăște să tragă în tine dintr-un
colț? Dacă te prind într-o ambuscadă? Navárez, dacă o să fii omorâtă,
suntem terminați cu toții.
– Tot sunt mai bine echipată să fac față oricăror atacuri din
partea lor, spuse Kira.
– Ctein? întrebă Nielsen, care-și încrucișă brațele. Dacă este așa
cum I-ai descris, o să ai nevoie de fiecare armă disponibilă ca să îl
dobori.
– Asta cu excepția cazului în care vrei să îl lași pe Lamă
Delicată să scape complet de sub control, spuse Falconi.
El era singurul dintre toți care cunoștea rolul ei în crearea
Coșmarurilor, iar cuvintele lui atinseră cea mai mare teamă a Kirei. Își
încordă maxilarul, frustrată.
– Aș putea să vă izolez aici.
Un roi de cârcei se extinseră, amenințători, din degetele ei.
Privirea lui Falconi deveni și mai aspră.
– Dacă faci asta, o să găsim un mod de a le tăia, chiar dacă asta
înseamnă să rupem Wallfish în două. Îți promit asta. Și tot o să venim
după tine... Nu te duci singură, Kira, și cu asta, basta.
Kira încercă să nu se lase afectată de cuvinte. Încercă să accepte
ce spusese Falconi și să meargă mai departe. Dar nu putea. Frustrarea
amenința să dea pe dinafară.
– Asta e... Eu... Pur și simplu, o să fiți răniți sau uciși. Nu vreau
să mă duc singură, dar e cea mai bună opțiune a noastră. De ce nu
puteți...
– Domnișoară Kira, spuse Vishal, apropiindu-se. Știm riscurile
și le acceptăm cu inima deschisă, spuse el, în timp ce-și plecă fruntea,
iar ochii îi erau blânzi și rotunzi.
 – Dar nu ar trebui să fiți puși în situația asta, spuse Kira.
Vishal zâmbi, iar puritatea expresiei lui o opri în loc.
– Bineînțeles că nu, domnișoară Kira, dar asta e viața, nu? Și
ăsta e războiul.
Apoi o surprinse cu o îmbrățișare. După care și Nielsen o
îmbrățișă, iar Falconi și Sparrow o atinseră pe umeri cu armurile lor
grele.
Kira se uită în sus, spre tavan, pentru a-și ascunde lacrimile.
– Bine... Bine. Mergem împreună.
Realiză ce noroc avusese cu echipajul de pe Wallfish. Erau
oameni buni la suflet, mult mai buni decât crezuse când ajunsese prima
oară pe navă. Și ei se schimbaseră. Nu credea că echipajul pe care îl
întâlnise pe Cygni 61 ar fi fost dispus să se arunce în calea răului așa
cum o făcea acum.
– Ce vreau eu să știu e unde o să-l găsim pe Ctein, spuse
Sparrow. Nava aia e enormă. Am putea să ne plimbăm ore întregi și să
nu găsim nimic.
– Are cineva ceva idei? întrebă Falconi, care se întoarse spre
Itari. Cum rămâne cu tine, caracatiță? Ai ceva ce ne poate ajuta?
Kira traduse întrebarea, iar Meduza răspunse.
[[Itari aici: Dacă putem să înotăm înăuntru și reușesc să găsesc
un nod ca să accesez Reticulul navei, atunci voi putea afla localizarea
exactă a lui Ctein.]]
Hwa-jung păru să se entuziasmeze.
– Reticul? Ce e...
– Întreabă mai târziu, spuse Falconi. Cum arată nodurile?
[[Itari aici: Ca niște pătrate din stele. Se află la joncțiuni, pe
toată întinderea navei, pentru ușurarea comunicării.]]
– E posibil să fi văzut unul înainte, spuse Kira, care-și aminti
prima navă a Meduzelor pe care fusese vreodată.
[[Itari aici: Odată ce aflăm unde e Ctein, există tuburi care
oferă trecere prin punți. Putem să le folosim ca să călătorim mai
repede.]]
– O să ne ajuți, Itari? întrebă Nielsen. Sau o să te împiedice
programarea ta genetică?
[[Itari aici: Atât timp cât nu pomenești de ce suntem acolo... da,
ar trebui să pot ajuta.]]
O nuanță roșie, de neliniște, se strecură pe tentaculele lui.
– Ar trebui să pot ajuta, repetă Falconi. Bah!
Sparrow părea îngrijorată.
– În clipa în care Meduzele ne vor vedea, vor sări asupra
noastră.
– Ba nu, spuse Falconi. Vor sări asupra ei, adăugă el și arătă
spre Kira. Tu, Kira, ține-i departe de noi, iar noi o să-i ținem departe de
tine.
Kira se pregăti mental pentru această provocare, hotărând că era
gata.
– Așa o să fac.
– Acum, mormăi Falconi, nu trebuie decât să găsim unul dintre
acele noduri. Ăsta este obiectivul nostru. După asta, mergem să
omorâm o Meduză. Hei... se întoarse spre Jorrus și Veera, care erau
aplecați într-un colț, ținându-se de antebrațe în timp ce-și tot șopteau
lucruri. Cum rămâne cu voi, cercetătorilor? Sigur sunteți pregătiți
pentru asta.
Entropiștii își luară armele și se ridicară în picioare. Încă purtau
robele lor în degrade, iar fețele le erau expuse. Kira se întrebă cum
aveau de gând să supraviețuiască vidului și, cu atât mai mult, unei
lovituri de laser.
– Da, mulțumim, Prizoniere, spuse Veera.
– Nu am vrea să fim altundeva, zise Jorrus.
Cu toate astea, amândoi păreau să nu se simtă bine.
Un râs cinic îi scăpă lui Sparrow.
– E mai mult decât pot spune eu, asta e sigur.
Falconi tuși.
 – Nu vreau să credeți că mă înmoi, dar nu aș fi putut să-mi
doresc un echipaj mai bun decât voi. Am vrut doar să spun asta.
– Ei bine, și tu ești un căpitan destul de bun, spuse Nielsen.
– În cea mai mare parte a timpului, zise Hwa-jung.
– În cea mai mare parte a timpului, încuviință Sparrow.
Difuzoarele se activară, iar Gregorovich spuse:
– Contact în șaizeci de secunde. Vă rog să vă asigurați, micii
mei saci de carne delicați. Ne așteaptă o călătorie cu peripeții.
Vishal clătină din cap.
– Asta nu e liniștitor deloc.
Nielsen își atinse fruntea și șopti ceva.
Kira își activă interfața. În fața lor, văzu nava Battered
Hierophant, care se apropia cu repeziciune. De aproape, părea și mai
masivă: rotundă și albă, cu fusuri și antene care ieșeau din secțiunea de
mijloc. Gaura făcută de racheta Casaba-Howitzer lăsase la vedere niște
suprapuneri lungi de punți din interiorul navei: zeci și zeci de camere cu
funcții necunoscute erau expuse acum spațiului rece. În ele, Kira văzu
mai multe Meduze care pluteau, unele fiind încă vii, însă majoritatea
moarte și înconjurate de bucăți de sânge înghețat.
Acum că Hierophant plana deasupra lor, Kira simți același
impuls dureros pe care îl experimentase și înainte. Chemarea celor
Dispăruți, care o îndemna să răspundă.
Își dădu voie să zâmbească sumbru. Cumva, nu credea că lui
Ctein sau apucătorilor săi avea să le placă răspunsul ei la chemări.
Apucători? Cădea în tiparele de gândire ale Lamei
Delicate/Seminței. De ce nu? Doar se potriveau. Meduzele erau
apucători cu multe membre, iar azi avea să le reamintească de ce trebuia
să le fie frică de Idealis.
Lângă ea, simți miros de greață dinspre Itari. Creatura tremura și
avea nuanțe neplăcute de verde și de maro.
[[Itari aici: E greu pentru mine și să fiu aici, Idealis.]]
[[Kira aici: Concentrează-te doar pe protejarea coformelor
mele. Nu-ți face griji pentru mărețul Ctein. Ce faci tu nu are nicio
legătură cu asta.]]
Meduza căpătă o nuanță de violet.
[[Itari aici: Asta mă ajută, Idealis. Mulțumesc.]]
În timp ce Wallfish intră în gaura făcută de bombă și punțile pe
jumătate topite întunecară priveliștea din exteriorul navei, Falconi
spuse:
– Gregorovich, văd că ești în formă. Ce spui de câteva cuvinte,
înainte să pornim la drum?
Nava se prefăcu că tușește.
– Bine. Ascultați-mă. Lordul Spațiului Gol ne protejează când
ne aventurăm să ne luptăm cu dușmanii noștri. Ghidează-ne mâinile și
gândurile și ghidează-ne armele, ca să ne putem îndeplini dorința asupra
acestor perversiuni ale păcii. Fie ca scutul nostru să fie cutezător și
sabia noastră să fie o furie îndreptățită și fie ca dușmanii noștri să fugă
la vederea celor care îi apără pe cei neajutorați și fie să stăm drepți și
mândri în fața răului. Azi este Ziua Furiei, iar noi suntem instrumentele
răzbunării speciei noastre. Deo duce, ferro comitante. Amin.
– Amin, spuseră Hwa-jung și Nielsen.
– Asta da rugăciune, zise Sparrow, zâmbind.
– Mulțumesc, nume de pasăre.
– Are ceva mai multe nuanțe războinice decât ar fi pe gustul
meu, dar merge, spuse Kira.
Falconi își așeză aruncătorul de grenade pe umăr.
– Să sperăm doar că ne ascultă cineva.
Apoi Wallfish se opri în interiorul lui Battered Hierophant. Dacă
nu ar fi fost Lamă Delicată care să o țină pe loc, ar fi căzut la podea.
Ceilalți se legănară și se împiedicară, iar Nielsen căzu pe un genunchi.
Zgomotul motorului de fuziune se opri, dar senzația de greutate rămase,
deoarece gravitația artificială a lui Hierophant învăluia Wallfish.

7.
 În afara sasului etanș, Kira văzu ce părea să fie camera de
depozitare, plină cu rânduri de globuri roz, transparente, organizate în
jurul unei excrescențe întunecate, ca o tulpină. Rafturi de echipament
neidentificat se întindeau de-a lungul celor trei pereți care nu fuseseră
distruși de racheta Casaba-Howitzer. Picături de zgură înghețaseră pe
podeaua cu grilaj, pe pereții curbați și pe carcasa familiară, din trei
părți, care era o ușă. Tot ce era vizibil era acum foarte radioactiv, dar
asta era cea mai mică dintre grijile lor în momentul de față.
În cameră nu se vedeau Meduze. Un noroc la care Kira nu se
așteptase.
– Nu e rău deloc, Greg, spuse Falconi. Toată lumea e pregătită?
– O clipă, rosti Hwa-jung, în continuare aplecată asupra
dronelor ei.
– Grăbește-te, zise Falconi. Suntem ținte sigure aici.
Hwa-jung bombăni ceva în coreeană, apoi se îndreptă de spate,
iar dronele se ridicară în aer.
– Gata.
– În sfârșit, rosti Falconi și apăsă pe butonul de deschidere, iar
ușa interioară a sasului se deschise. E timpul să facem niște zgomot.
– Erm... spuse Kira, care se uită la entropiști. Ei cum ar trebui să
respire în vid?
Nu ar fi trebuit să-și facă griji. Veera și Jorrus își traseră glugile
peste fețe. Materialul se întări și luci, devenind transparent și formând
un sigiliu rezistent în jurul gâtului lor, precum casca unui costum.
– Mișto truc, spuse Sparrow.
Vidul de tăcere îi înghiți când Falconi ventilă sasul și deschise
ușa exterioară. Dintr-odată, singurul sunet pe care-l putea auzi Kira era
cel al propriei respirații, al propriului puls.
Apoi casca scoase un bâzâit, iar Gregorovich, care părea șocant
de aproape, spuse:
*O, nu.*
*O, nu?*, repetă Falconi, pe un ton tăios.
 Mintea navei păru reticentă să răspundă.
*Îmi pare rău să spun asta, dragii mei prieteni, chiar îmi pare,
dar mă tem că istețimea nu mai e suficientă ca să ne salveze. Cred că
toți am rămas fără noroc.*
Pe interfața Kirei apăru o imagine a sistemului. Inițial, nu
înțelese ce vedea: punctele albastre și galbene care marcau pozițiile
Meduzelor și ale CMU erau pe jumătate ascunse în spatele unei
constelații de roșu.
*Ce...*, începu să spună Sparrow.
*În sfârșit*, spuse Gregorovich, care chiar vorbea de parcă i-ar
fi părut cu adevărat rău, *în sfârșit, Coșmarurile au hotărât să se
alăture luptei. Iar de data asta, au adus altceva cu ei. Ceva mare.
Transmite pe toate canalele. Își spune... Maw.*
 C APIT OLUL V
* * * * * * *

ASTRORUM IRAE

1.

Kira privi oripilată.

Pe interfață era afișată o viziune a terorii. Un adevărat coșmar,
ce căpătase formă din păcatele trecutului ei. Maw... Arăta ca o colecție
grotescă de carne neagră și roșie care plutea în spațiu, lipsită de piele,
lucioasă din cauza fluidelor. Masa ei era mai mare decât Battered
Hierophant. Mai mare decât orice stație spațială pe care o văzuse
vreodată. Aproape de dimensiunea celor două luni mici care orbitau în
jurul planetei Rl. Ca formă, era o dezordine ramificată, canceroasă, prea
haotică pentru orice semăna cu ordinea, dar cu o sugestie, poate o
încercare, de formă fractală la margine.
Când îl văzu pe Maw, Kira simți un dezgust instant, visceral,
urmat de o teamă grețoasă, aproape paralizantă.
Tumoarea obscenă ieșise din FTL aproape de orbita lui Rl,
împreună cu un roi de Corupți mai mici. Maw și forțele sale se
îndreptau deja spre oameni și Meduze, gata de atac, nefăcând nicio
diferență între cele două specii.
Kira își înfășură brațele în jurul ei și se aplecă. Îi era rău.
Sămânța nu avea cum să învingă ceva precum Maw. Era prea mare,
prea întortocheat, prea furios. Chiar dacă ar fi avut timp să crească
Sămânța la o dimensiune asemănătoare, s-ar fi pierdut în corpul xeno.
Avea să înceteze să mai fie cine era sau devenea o parte atât de mică a
Seminței, încât era complet nesemnificativă.
Gândul era mai terifiant decât moartea în sine. Dacă era, pur și
simplu, ucisă, tot avea să fie cine și ce era până la final. Dar dacă
Sămânța o consuma, avea să înfrunte distrugerea sinelui cu mult înainte
ca mintea și corpul ei să înceteze să mai existe.
Apoi simți mâinile grele ale costumului lui Falconi pe ea.
Acesta o ridică din nou în picioare și îi vorbi pe un ton blând.
*Hei, e în regulă. Nu am pierdut încă.*
Kira clătină din cap, simțind cum i se formau lacrimi sub masca
creată de xeno.
– Nu, nu pot. Nu pot. Nu...
Falconi o zgâlțâi destul de puternic încât să-i atragă atenția, iar
Lamă Delicată reacționă cu un val ușor de țepi.
*Să nu spui așa ceva. Dacă renunți, e ca și cum am fi deja
morți.*
– Nu înțelegi.
Făcu un gest neajutorat spre forma care-i apărea pe interfață, cu
toate că Falconi nu putea să o vadă.
*Aia, aia..
*Termină.* Vocea lui era fermă. Destul de fermă încât Kira să îl
asculte. *Concentrează-te doar pe câte un lucru. Trebuie să îl ucidem
pe Ctein. Poți să faci asta?*
Kira încuviință, simțind că prelua din nou o parte din control.
– Da, cred că da.
*Bun. Atunci adună-te și hai să omorâm Meduza asta. Putem să
ne facem griji din cauza Coșmarurilor după.*
Stomacul încă îi era dat peste cap din cauza fricii, dar încercă
să-l ignore și să se poarte ca și cum ar fi fost încrezătoare. Opri
transmisia dinspre interfață, dar imaginea lui Maw îi rămase în
subconștient, de parcă i-ar fi fost arsă pe retină.
La comanda internă a Kirei, xeno o propulsă înainte.
– Hai să facem asta, spuse ea.

2.

În afara navei, în camera extraterestră de depozitare, umbrele se

învârteau odată cu Battered Hierophant, însă din cauza câmpului de
gravitație al navei, Kira nu simțea rotația. Lumina avea o nuanță
brutală, specifică spațiului, iar mișcarea sa producea un efect ca de
proiector, care îi dezorienta.
– Stați aproape, spuse ea.
*Suntem chiar în spatele tău*, rosti Falconi.
Nedorind să risipească nicio secundă, Kira traversă camera.
Umbrele circulare o amețeau, așa că se concentră pe puntea de sub
picioare și încercă să nu se gândească la cum se învârteau prin spațiu.
În timp ce înainta printre rândurile de globuri translucide,
fiecare cu un diametru de cel puțin patru metri și plin cu forme stranii și
înghețate, o explozie mică distruse o parte dintr-una care se afla lângă
capul ei.
Nu se auzi nimic, dar Kira simți cum un jet de șrapnel lovește
suprafața xeno.
*Acoperiți-vă!*, strigă Falconi.
Kira nu încercă să se ascundă. În schimb, se extinse cu xeno și
trase toate globurile perlate din apropiere și de tulpina care le conecta și
transformă tot materialul într-un scut care nu o proteja doar pe ea, ci și
echipajul din spatele ei. La fel cum făcuse pe Orsted. Doar că, de data
asta, se simțea încrezătoare. În comparație cu acel moment, acum,
comandarea Seminței nu necesita niciun efort și nu se temea mai deloc
că avea să piardă controlul. Totul se întâmpla așa cum voia.
Trecu la vederea infraroșie și văzu un fascicul fierbinte care
ieșea dintre rafturile unităților de depozitare, făcând o gaură
strălucitoare, de mărimea degetului mic, în materialul aflat exact
deasupra pieptului ei. Imaginea o alarmă, până își dădu seama că gaura
era mult prea superficială ca să-i ajungă la corp.
În fața ei, două Meduze, caracatițe, bântuiau printre particule. Se
îndepărtau în grabă de ea folosindu-și tentaculele, iar cu cleștii lor mici
țineau niște lasere enorme cu care trăgeau în ea.
„Nu prea cred”, se gândi Kira, și trimise cârcei din Lamă
Delicată.
Cu ei, prinse Meduzele, le strânse, le tăie și le transformă într-o
grămadă de carne care se zvârcolea și scuipa sânge. Poate că avea să fie
mai ușor decât crezuse...
La radio, Kira auzi pe cineva sufocându-se.
– Veniți cu mine! strigă ea, și se îndreptă spre peretele alb care
avea să le ofere acces spre interiorul presurizat al navei Battered
Hierophant.
Ușa refuză să se deschidă când se apropie, dar, cu trei tăieturi
rapide făcute de Lamă Delicată, Kira distruse mecanismul de control
care ținea închisă ușa formată din trei părți.
Un uragan de vânt o lovi când ușile începură să se deschidă.
Scutul pe care-l construise era prea mare ca să încapă înăuntru, așa că
lăsă, reticentă, o parte din el, apoi îi permise xeno să o propulseze în
adâncurile navei extraterestre. Itari și echipajul o urmară îndeaproape.

3.

Interiorul navei nu semăna cu alte nave ale Meduzelor pe care

mai fusese Kira. Pereții erau mai închiși la culoare, mai sumbri, colorați
în combinații de gri și albastru și decorați cu modele fragmentate, ca
niște corali, pe care Kirei i-ar fi plăcut să le studieze în alte
circumstanțe.
 Se afla pe un coridor lung și gol, brăzdat de pasaje laterale, uși
adiționale și tuneluri ca niște alcovuri care duceau și în sus, și în jos.
Acum că erau din nou înconjurați de aer, Kira putea auzi un șuierat
înțepător dinspre ușa distrusă aflată în spatele lor, precum și țiuitul
dronelor lui Hwa-jung și un claxon urlător, care îi amintea de sunetele
scoase de balene, de parcă întreaga navă ar fi pulsat de durere, de furie
și de frică.
Aerul avea miros de panică și, odată cu ea, comanda că toate
coformele de serviciu aveau să înoate spre umbră fără întârziere, orice
ar fi însemnat asta.
Pentru câteva clipe, Kira se gândi că poate trecuseră de senzorii
navei și poate că nu aveau să fie nevoiți să se lupte la fiecare pas.
Apoi o masă de membre care se unduiau apăru în capătul
coridorului: o mulțime de Meduze furioase, înarmate, care se îndreptau
direct spre ea și spre ceilalți.
Inima Kirei începu să bată și mai repede. Acela era exact
scenariul pe care sperase să-l evite. Dar îl avea pe Lamă Delicată, iar
aceasta era brațul ei, sabia și scutul. Meduzele nu o puteau opri. Apucă
ambele părți ale coridorului cu o explozie de cârcei, trase pereții spre
interior și formă un dop gros în dreptul lor.
În timp ce de cealaltă parte a barierei se auzeau lasere și
aruncătoare de cartușe, precum și explozii, Sparrow spuse:
*Ăsta da comitet de întâmpinare.*
*Itari!*, spuse Falconi. *Unde e cel mai apropiat nod?*
Kira traduse, iar Meduza se târî lângă el și apăsă pe partea
interioară a scutului ei improvizat.
[[Itari aici: Înainte.]]
– Înainte! strigă ea și începu să-și croiască drum pe coridor, în
timp ce ținea scutul suspendat în fața ei, folosindu-1 ca pe un dop, ca să
umple pasajul rotunjit. Simțea impactul din afara scutului, atât de la
mișcare, cât și de la înțepăturile ascuțite de nondurere care treceau prin
cârceii ei. Astfel, Lamă Delicată o informa unde era pericolul, dar nu o
durea nimic cu adevărat.
Kira trecu de prima ușă și era aproape de a doua când se auzi un
strigăt. Se întoarse și văzu o Meduză care ieșea pe ușa acum deschisă
din spatele lor. Avea tentaculele întinse, ca o caracatiță care urma să-și
acapareze prada. Creatura era acompaniată de niște drone albe, sferice,
ale căror lentile luceau...
Extraterestrul intră cu putere în armura lui Sparrow, băgând-o în
perete. Apoi se întâmplară mai multe lucruri în același timp, prea rapid
ca să poată fi urmărite: Itari își înfășură mai multe tentacule în jurul
Meduzei care ataca și încercă să o îndepărteze de pe Kira. Cei trei se
rostogoliră în peretele din apropiere. O explozie de lasere venite dinspre
costumul exo al lui Sparrow făcu o linie de găuri în carapacea
dușmanului, iar Falconi se apropie ca să ajute, doar că extraterestrul îl
lovi și îl trimise pe podea.
Nielsen sări să-l apere pe căpitan. Meduza o lovi direct în piept,
iar femeia se ghemui la pământ.
Dronele lui Hwa-jung traseră cu laserele lor de sudură și cele
două sfere albe căzură într-un jet de scântei. Apoi Hwa-jung se așeză în
dreptul lui Nielsen și al lui Falconi, apucă tentaculul care-i amenința, îl
trase la piept și îl strânse cu putere.
Oasele din interiorul brațului acoperit de ventuze se rupseră.
Vishal trăgea și el cu arma, iar Kira simțea zgomotul în oase.
Ezită, paralizată. Dacă o folosea pe Lamă Delicată ca să atace Meduza,
atunci exista riscul să-l rănească sau să-l omoare pe Itari.
Îngrijorarea ei se dovedi a fi nefondată. Itari prinse Meduza și o
aruncă în capătul coridorului, dincolo de entropiști și de Sparrow.
Ăsta era tot spațiul de care Kira avea nevoie. Trimise o grămadă
de ace negre, care străpunseră Meduza și o ținută pe loc. Nu mai putea
să scape. Creatura se zvârcoli și tremură, apoi nu se mai mișcă. Un
șuvoi de sânge portocaliu țâșni de sub carapacea sa.
*Domnișoară Audrey!*, spuse Vishal, care se duse apoi în grabă
lângă prim-ofițer.
 4.

*Închide ușa aia înainte să vină și alții!*, spuse Falconi, care se

ridică înapoi în picioare. Costumul lui exo, greoi, se freca de podea,
lăsând urme ca de plumb pe materialul alb.
Kira îl folosi pe Lamă Delicată ca să rupă bucăți din perete, până
când nu se mai putea trece prin acea ușă. Fusese stupid din partea ei să
nu blocheze intrarea când trecuseră pe lângă ea.
Ca ultimă precauție, rupse o bucată mare, curbată, din podea, pe
care o folosi ca scut pentru coridorul din spatele lor. Apoi își îndreptă
atenția spre grup.
Vishal se așezase lângă Nielsen, examinând-o cu un laborator
din cipuri, în timp ce își ținea mâna lipită de ea.
*Cât de grav e, doctore?*, întrebă Falconi.
*Mă tem că are două coaste rupte*, răspunse Vishal.
*La naiba*, spuse Falconi, care-și ținea lansatorul de grenade
îndreptat spre hol. *Nu ar fi trebuit să faci asta, Audrey. Eu sunt cel în
armură.*
Nielsen tuși. Pete de sânge îi apărură pe interiorul măștii.
*Îmi pare rău, Salvo. Data viitoare o să las Meduza să te facă
bucăți.*
*Așa să faci*, rosti el.
*Trebuie să ne mișcăm*, spuse Sparrow, apropiindu-se de ei.
Costumul ei exo era zgâriat și îndoit, dar daunele păreau a fi
superficiale. În fața lor, bubuiturile de la armele de foc continuau să
răsune, în timp ce Meduzele încercau să-și facă drum prin dopul pe care
Kira îl construise pe coridor.
Nielsen încercă să se ridice. Scânci și se lăsă pe jos cu un
plânset pe care Kira îl auzi chiar și prin casca prim-ofițerului.
*La naiba*, spuse Falconi. *Va trebui să o cărăm. Sparrow...*
Femeia blondă clătină din cap.
*Dar o să ne încurce. Trimite-o înapoi. Suntem destul de
aproape. E un drum direct de aici până pe Wallfish.*
Entropiștii se apropiară.
*Căpitane, dacă vrei, putem s-o escortăm noi la navă, și după
aceea...*
*... să ne grăbim înapoi.*
*La naiba*, spuse Falconi, încruntându-se. *Bine, faceți asta.
Gregorovich o să vă arate unde e armureria. Luați niște încărcături
pentru minerit dacă tot o să fiți acolo. O să le folosim ca să blocăm
pasajele astea laterale.*
Veera și Jorrus încuviințară.
*Cum spui...*
*... așa vom face.*
Kira era impresionată că entropiștii lucrau atât de bine împreună
în ciuda faptului că mintea lor comună fusese distrusă. Era ca și cum
încă ar fi împărtășit aceleași gânduri.
În ciuda grimasei de durere a lui Nielsen, Jorrus și Veera o
ridicară, trecură pe lângă scutul construit de Kira și se întoarseră pe
coridor.
*Mergi înainte*, îi spuse Falconi Kirei. *Hai să găsim unul
dintre nodurile astea, înainte ca Meduzele să ne atace.*
Kira încuviință și începu să împingă înainte, asigurându-se că
bloca fiecare ușă de care treceau.
Atacul îi zguduise încrederea în sine. În ciuda puterii sale, Lamă
Delicată nu o făcea omnipotentă. Departe de așa ceva. O singură
Meduză trecuse de apărarea lor, iar acum erau cu trei oameni mai puțin.
Exact cum se temuse că o să fie. Și nu exista nicio garanție că
entropiștii puteau să revină. Ce se întâmpla dacă și altcineva era rănit?
întoarcerea pe Wallfish nu avea să mai fie o opțiune decât dacă era ea
acolo ca să-i protejeze.
Dintre toți, ea era singura care putea face cu adevărat ceva ca să
țină Meduzele la distanță. Și, dacă putea, atunci asta trebuia să facă.
Singura limită reală pentru ce putea să facă folosindu-1 pe Lamă
Delicată era imaginația ei, așa că de ce se ținea oare în frâu?
După ce avu acest gând, Kira începu să îl extindă pe Lamă
Delicată în spate, formând în jurul grupului o cușcă despre care spera ea
că urma să împiedice alte atacuri. De asemenea, mări scutul din fața ei,
adăugând bucăți de pereți și de podea, întărind materialul Lamei
Delicate și transformându-1 în ceea ce spera să fie o barieră
impenetrabilă.
Nu putea să vadă prin scut, nu cu ochii, dar putea să simtă ce era
în față prin intermediul cârceilor xeno: forma coridorului, vârtejurile de
aer, deseori supraîncălzite de lasere, și impactul constant al atacului
armat venit din partea Meduzelor.
Se grăbiră, trecând pe lângă numeroase uși și, de fiecare dată,
Kira întreba dacă mergeau în continuare în direcția bună, iar Itari îi
spunea să continue înainte.
Mărimea navei nu contenea să o uimească pe Kira. Se simțea de
parcă s-ar fi aflat pe stație spațială sau într-o bază subterană, nu pe o
navă. Hierophant dădea impresia de ceva solid, de masă, și nu simțise
niciodată asta pe un vas mobil, nici măcar pe Extenuating
Circumstances.
Pe linia lor comună de comunicații, îl auzi pe Falconi spunând:
*Ai tras destul de bine acolo, doctore.*
*Mulțumesc, da.*
O bubuitură puternică de cealaltă parte a ușii pe care tocmai o
acoperise îi făcu pe Kira și pe ceilalți să tresară. Bucățile care o
alcătuiau zvâcneau în timp ce se străduiau să se deschidă, iar ușa se
umflă în afară când ceva împinse din partea cealaltă. Totuși, bucățile de
perete pe care Kira le pusese deasupra ușii rezistară și orice încercare de
a intra pe coridor eșuă.
Kira continuă să înainteze până când simți un perete care îi
bloca trecerea, iar pasajul se bifurca. Kira îl lăsă pe Lamă Delicată să se
împartă și să se extindă până sigilă ambele pasaje. Atacurile, atât cele
energetice, cât și cele fizice, continuară, însă cele mai multe veneau din
partea stângă.
Pe măsură de Lamă Delicată revenea la Kira, deveni vizibilă
suprafața peretului care le oprise înaintarea.
Un panou din interiorul acestuia strălucea, ca și cum ar fi
înfățișat un câmp de stele: puncte din lumini schimbătoare, de culori
diferite.
[[Itari aici: Reticulul!]]
Meduza se duse în față, un miros de ușurare și de determinare
emanând dinspre membrele sale.
[[Itari aici: Păzește-mă, Idealis.]]
Apoi Meduza își lipi tentaculul de panoul iluminat. Spre uimirea
Kirei, tentaculul se topi în perete, afundându-se în interior până când
deveni aproape ascuns.
*Ăla e?*, întrebă Falconi, așezându-se lângă ea.
– Da.
Dar Kira era atentă la altceva. Loviturile susținute asupra
barierelor formate de xeno deveneau din ce în ce mai puternice. Se
grăbi să le întărească, rupând materiale suplimentare din pereți, dar își
dădu seama că nu mai putea ține la distanță Meduzele pentru mult timp.
Un fior ascuțit de nondurere străbătu cârceii extinși spre pasajul
din stânga. Xeno îi spunea că fusese rănit. Kira icni, iar Vishal întrebă:
*Ce s-a întâmplat, domnișoară Navárez?*
– Eu...
Un alt fior, mai puternic decât înainte. Kira scânci, ochii îi
lăcrimară și clătină din cap. O țepușă fierbinte, albastră, tăia prin
straturile exterioare ale scutului ei - o căldură arzătoare, ca a soarelui,
care îi topea cea de-a doua piele. Lamă Delicată o putea proteja de
multe lucruri, dar nici măcar ea nu putea face față lăncii termice.
Meduzele își amintiseră lecțiile vechi, despre cum să lupte cu Idealis.
– Îmi creează... dificultăți.
[[Kira aici: Grăbește-te dacă poți, Itari.]]
Un val de culori străbătură pielea Meduzei. Apoi Itari își retrase
tentaculele din perete. Bucăți de mucus se scurseră de pe ventuzele
aflate pe brațul extraterestrului.
[[Itari aici: Ctein este cu patru nsarro înaintea noastră și
paisprezece punți mai jos.]]
[[Kira aici: Cât de departe e un nsarro?]]
[[Itari aici: Distanța pe care o poate înota cineva în șapte
pulsuri.]]
Din amintirile Seminței, Kira avea senzația că un puls nu
însemna foarte mult, deși nu putea să spună exact cât era.
O explozie zgudui puntea de sub ei.
*Kira*, rosti Falconi, care părea agitat.
Dronele lui Hwa-jung zburau deasupra umerilor lor, niște lumini
puternice de căutare strălucind sub manipulatorii lor.
– Toată lumea să se țină bine, spuse Kira. Mergem în jos.
Paisprezece punți.
Trimise tije negre în jurul cuștii cu zăbrele pe care o crease,
plasându-le între oamenii pe care îi proteja. Odată ce Falconi și ceilalți
se ținură bine de ele, Kira săpă în punte cu xeno, lăsând mii de fibre ca
niște degete să distrugă podeaua, să rupă țevi, circuite și organe stranii,
care pulsau și care separau diferitele niveluri ale navei.
Ce făcea era riscant. Dacă atingea o linie aflată sub presiune,
explozia putea să îi omoare pe toți. Lamă Delicată știa care era pericolul
însă și era încrezătoare că putea evita piesele letale de echipament.
În câteva secunde, făcuse o gaură destul de mare încât să încapă
tot grupul. Sub ei, umbre albastre șerpuiau într-un licăr de praf care se
ridica, strălucitor ca niște tăciuni.
Apoi Kira eliberă strânsoarea Seminței asupra pereților și a
scutului și sări, cu tot cu încărcătura pe care o ducea, în amurgul
albastru.

5.

Un vârtej de praf o orbi pe Kira pentru o clipă.

 Aerul se limpezi și văzu o cameră lungă, joasă, cu paturi nu
foarte adânci, umplute cu apă. Pereții erau aproape negri, ca și podeaua.
Sfere ovale, de mărimea capului unei persoane, străluceau cu o
lumină blândă deasupra unor nișe ca niște altare, care se aflau la
distanțe regulate de-a lungul pereților.
În apă se foiau siluete întunecate, micuțe, ca niște insecte.
Zburară înainte ca luminile de la dronele lui Hwa-jung să le surprindă,
căutând protecție în umbre.
„Piscine de eclozare.“Acesta fu primul gând al Kirei, dar nu-și
imagina de ce Meduzele ar fi pus așa ceva pe o navă spațială, dintre
toate locurile posibile. Puteau folosi o altă tehnologie pentru
reproducere. De exemplu, Cuibul Transferului.
Plăci transparente, groase de câțiva centimetri, erau trase peste
piscine, sigilându-le și, fără niciun fel de avertizare de la mirosul de pe
Hierophant, toată senzația de greutate dispăru.
*La naiba!*, exclamă Falconi.
Pentru o clipă, se zbătu, apoi folosi propulsoarele costumului ca
să se stabilizeze. În spatele lui, ceilalți se țineau de tijele pe care le
crease Kira din Sămânță.
În mod normal, trecerea la gravitație zero ar fi deranjat-o pe
Kira la stomac, dar, de data asta, nu o făcu. Stomacul ei era la fel ca
înainte, fără să se încordeze de parcă ar fi urmat să moară. În schimb,
Kira avu senzația de libertate. Pentru prima oară, imponderabilitatea era
plăcută (sau ar fi fost, dacă nu ar fi existat circumstanțele pe care le
traversau). Se simțea de parcă ar fi zburat, ca și cum ar fi fost într-un
vis. Sau într-un coșmar.
Gravitația zero îi dăduse Kirei bătăi de cap toată viața. Singurul
motiv la care se putea gândi pentru această schimbare era Lamă
Delicată. Orice ar fi fost, era recunoscătoare pentru această ușurare.
[[Itari aici: Idealis, fără gravitație, bancurile lui Ctein vor fi
libere să înoate spre noi din toate direcțiile.]]
– Aha, mormăi Kira, mai mult pentru ea decât pentru altcineva.
 Se extinse din nou cu xeno și făcu o altă gaură în podea. Cu
materialul pe care îl scoase de acolo, construi un scut mic, dens, sub
picioarele lor. Nu avea de unde să știe dacă jos nu îi aștepta un batalion
de Meduze.
Apoi, cu ajutorul cârceilor, se trase pe ea și pe ceilalți spre
următorul etaj.
De data asta, se treziră într-un spațiu vast, tot albastru, decorat
cu pete de roșu și de portocaliu care erau cât degetul ei. O confluență de
stâlpi hexagonali se ridica din podea spre tavan asemenea unui copac,
iar în jurul trunchiului, niște cuiburi întortocheate atârnau de cabluri
care străluceau precum cositorul. Peste tot se simțea un miros de
concentrare internă.
Kira nu-și dădu seama care era scopul camerei. Cu toate astea,
nu putu să nu aprecieze măreția spațiului, frumusețea în stil baroc,
caracterul străin al locului.
Apoi continuă să sape și făcu o gaură prin a treia podea, care le
oferi acces spre un coridor micuț, cu numai câteva uși. Cam la zece
metri înaintea lor, pasajul se termina cu o deschizătură circulară care
ducea la o altă cameră umbrită.
Tocmai când începu să sape spre următorul etaj, interveni un
miros deja familiar.
[[Itari aici: Pe aici, Idealis.]]
Iar Meduza o ocoli și o luă spre deschizătură.
Kira blestemă, repoziționă scutul și se grăbi după el, trăgând
echipajul cu ea. Se simțea ca o corabie ai cărei marinari stăteau agățaţi
de margine, pregătiți să respingă intrușii.
După ce trecură prin ușa circulară, Kira simți cum se deschideau
pereții. Dori să vadă ce era în fața ei, iar Sămânța îi răspunse la dorință.
Vederea i se mută de la interiorul scutului la camera înconjurătoare, ca
și cum lui xeno i-ar fi crescut ochi pe suprafața scutului.
Poate chiar așa și era.
Acum, Kira văzu că acea cameră era un fel de zonă de hrănire.
Atâta lucru recunoscu din amintirile Lamei Delicate. De-a lungul
pereților erau alcovuri, precum și tuburi, cuve și containere
transparente, pline de creaturi care pluteau și care așteptau să fie
mâncate. Într-una, era pfennic-ul care avea gust de cupru. În alta, era
nor, cu multe picioare, moale și savuros și o minunăție de vânat...
Printre alcovuri erau mai multe uși, toate închise. Itari nu o
selectă pe niciuna. În schimb, Meduza se îndreptă spre un petic din
podea, tentaculele târându-i-se în urma lui.
[[Itari aici: Pe aici.]]
Extraterestrul bătu în mai multe zone circulare din podea, iar un
capac în formă de disc se deschise cu zgomot și dezvălui un tub roșu,
strălucitor, cu diametrul de un metru.
[[Itari aici: Înotați pe aici.]]
Apoi Meduza se afundă în tunelul îngust.
– La naiba, spuse Kira, dorindu-și ca extraterestrul să o fi lăsat
tot pe ea prima. Toată lumea jos, altfel nu o să încăpem.
Echipajul dădu drumul tijelor și barelor pe care le făcuse, apoi
Kira începu să remodeleze Sămânța, ca să încapă în tub.
Înainte să termine, un fior de nondurere o străbătu într-o parte.
Apoi un altul în scut, de data asta dintr-un unghi diferit, și se auziră
detonări în timp ce armele trăgeau. Kira tresări. Întregul costum tresări,
trăgând după el bariera care se eroda rapid.
Ușile alcovurilor dezvăluiră un roi de sfere care bâzâiau. Drone.
Zeci de drone, înarmate cu lasere, aruncătoare de cartușe și tăietoare. În
timp ce se îndreptau spre ea, mandibulele le scânteiau de la electricitate,
iar manipulatoarele lor fremătau ca niște foarfeci nerăbdătoare să-i taie
pielea.
Bum!
Explozia de la lansatorul de grenade al lui Falconi o lovi cu
putere. O străfulgerare apăru în capătul celălalt al camerei, și bucăți din
mașinăria Meduzelor se lovi de perete. Și ceilalți membri ai echipajului
trăgeau cu tot ce aveau.
 Una dintre dronele lui Hwa-jung explodă.
Kira înjunghie cu țepi ascuțiți: câte unul pentru fiecare sferă.
Totuși, oricât de rapidă ar fi fost Lamă Delicată, sferele erau și mai
rapide. Se fereau, plutind în unghiuri ciudate, imprevizibile, pe care
ochii Kirei nu le puteau urmări. Carnea nu se compara cu viteza sau cu
precizia unei mașinării, nici măcar carnea simbiotului ei.
Pe linia de comunicație, cineva țipă, îndurerat.
Kira strigă și ea, dorindu-și să poată da dronele la o parte. Lamă
Delicată trimise o explozie de energie prin suprafața sa exterioară,
inclusiv prin scut. Cinci dintre dronele extraterestre scoaseră scântei și
căzură, manipulatoarele lor strângându-se în niște pumni mici.
Electricitatea era bine-venită, chiar dacă neașteptată, dar nu era
îndeajuns ca să oprească măcelul.
Dronele păreau să se concentreze mai mult pe ea. Kira nu credea
că o puteau omorî, dar lucrurile stăteau altfel pentru membrii
echipajului. Nu putea distruge dronele destul de repede încât să-i
protejeze pe Falconi și pe ceilalți.
Așa că făcu singurul lucru pe care-l putea face: își imagină o
sferă goală, care o cuprindea pe ea și echipajul.
Lamă Delicată o ascultă, creând o bulă perfect rotundă în jurul
lor.
*Ce naiba?*, exclamă Sparrow; țevile laserelor ei erau foarte
fierbinți.
Bula era însă subțire. Prea subțire. Kira simțea deja cum se
formau douăsprezece sau mai multe puncte fierbinți pe suprafața ei, în
timp ce domele trăgeau. Spre deosebire de mai înainte, acum nu putea
vedea în exterior, nu putea stabili unde erau sferele, ca să le distrugă. La
jumătate de metru deasupra capului, un jet de scântei trecu prin
membrana neagră.
O sferă cât un pumn zbură înăuntru și, pentru o clipă, o lumină
orbitoare invadă interiorul. Apoi Lamă delicată pluti peste gaură,
acoperind-o din nou.
 Kira nu știa ce să facă. Din disperare, se pregăti să se separe de
bulă și să se arunce în afară, pentru a atrage focul departe de echipaj.
Poate că atunci reușea să distrugă sferele. Era însă o acțiune aproape
suicidală. Meduzele nu aveau cum să fie prea departe de mașinăriile lor.
– Stai aici, îi spuse ea lui Falconi, însă în următoarea clipă îi lovi
o explozie sonică: un răcnet răscolitor, care făcu dinții Kirei să vibreze
atât de tare, încât se temu că se vor sparge din cauza atacului.

6.

Sulițele de căldură dispărură în afara bulei, precum și barajul de

fascicule ale laserelor și ale proiectilelor. Uimită, Kira deschise un
portal, ca să se uite afară (asta în timp ce se asigură că avea capul
protejat de un strat gros din cea de-a doua piele).
Sferele se învârteau și se îndreptau în direcții aleatorii. Păreau
amețite din cauza zgomotului. Armele lor trăgeau spre pereți, podea și
tavan, iar manipulatoarele se legănau, moi și fără scop.
Dincolo de tuburi, Kira îi văzu pe entropiști zburând spre ea,
robele lor fiind împăturite cu o precizie ca de origami. În mâini le
strălucea o lumină, iar în fața lor era o undă de șoc strălucitoare de aer
comprimat. Din ea emana țipătul acela groaznic. Laserele loveau unda
de șoc, iar Kira văzu cum aceasta refracta undele de energie departe de
entropiști. Nici cartușele nu aveau mai mult succes. Explodau, cu
străluciri de metal topit, la un metru și jumătate de Jorrus și de Veera.
Kira nu înțelegea ce se întâmpla, dar nici nu se opri în loc pentru
asta. Își întrerupse forma și lovi cea mai apropiată dronă, prinzând-o de
mijloc. Distruse mașinăria fără nicio ezitare.
Dronele de serviciu ale lui Hwa-jung zburau în jurul ei, formând
un halou care strălucea cu lumina tăioasă a aparatelor de sudură,
înțepând orice sferă care se apropia. Acestea o salvară de mai multe ori
de la lovituri care i-ar fi distras atenția.
*Ți-am trimis câteva ajutoare*, spuse Hwa-jung.
Următoarele câteva secunde se transformară într-o confuzie de
descărcări electrice, ghimpi de la Lama Delicată și fascicule laser.
Sparrow și Falconi trăgeau peste umerii ei și, împreună, cei doi
distruseră aproape la fel de multe drone ca și Kira.
Entropiștii se dovediră și ei a fi extrem de capabili în toată
agitația, deși nu purtau armură. Robele lor erau mai mult decât atât și
păreau să aibă ascunse sub ele un fel de lasere. Kira nu era sigură. Dar
reușeau să se lupte cu (și să-și ucidă) dușmanii, iar pentru asta le era
recunoscătoare.
Când ultima sferă fu distrusă, Kira făcu o pauză, ca să -și tragă
sufletul. Chiar și cu Lamă Delicată, care se asigura că primea aer, era
greu să inspire destul. Și cu masca de pe față și masa din ce în ce mai
mare a xeno care o înconjura, îi era atât de cald, încât o luase amețeala.
Căzu în bula neagră ca obsidianul și se întoarse să se uite la
echipaj. Îi era groază de ce avea să vadă.
Hwa-jung își ținea mâna la șoldul stâng. Printre degete îi
curgeau sânge și spumă medicinală. Fața ei în formă de lună avea o
expresie tăioasă, nările i se mișcau și buzele îi erau strâns lipite și albe.
Vishal plutea deja lângă ea, scoțând din trusa medicală un bandaj de
teren. Doctorul părea să fi fost lovit și el. Un punct alb de spumă
medicinală îi acoperea unul din umeri. Sparrow părea să fie neatinsă,
dar un laser lovise articulația de la cot a costumului lui Falconi,
înghețându-i într-o poziție pe jumătate îndoită.
– Brațul tău e în regulă? întrebă Kira.
Bărbatul se strâmbă.
*Da, doar că nu pot să-l mișc.*
Sparrow se duse la Hwa-jung, durerea de pe fața ei fiind aproape
egală cu cea de pe fața femeii mecanic. Sparrow atinse umărul lui
Hwa-jung, dar nu făcu nimic să intervină în tratamentul lui Vishal.
*Sunt bine*, mormăi Hwa-jung. *Nu te opri pentru mine.*
Kira își mușcă buza în timp ce se uita. Se simțea neajutorată, de
parcă ar fi eșuat. Dacă I-ar fi folosit mai bine pe Lamă Delicată, ar fi
putut să protejeze pe toată lumea.
 Ca răspuns la întrebarea pe care nu o pusese, Falconi zise:
*Nu ai cum să te întorci în timp. Nu acum. Singurul mod de a
trece de asta este prin ea.*
Înainte să-i poată răspunde, o Meduză apăru prin gaura în formă
de disc din podea. Aproape că o înjunghie, doar că mirosi creatura și-și
dădu seama că era Itari.
[[Itari aici: Idealis?]]
[[Kira aici: Venim.]]
Un nor de miros veni spre ea, nu de la Itari, ci de la ușile acum
deschise de unde apăruseră sferele albe ca niște oase. De acolo veneau
și alte Meduze și nu erau deloc fericite.
– Trebuie să plecăm, spuse Kira. Toată lumea în tub. O să aduc
eu capacul.
Itari intră din nou prin gaura din podea, Falconi îl urmă, apoi
Jorrus, Veera și Sparrow.
– Grăbește-te, doctore! strigă Kira.
Vishal nu răspunse, dar își închise trusa medicală cu o viteză
exersată. Apoi sări prin gaură. Hwa-jung făcu același lucru o secundă
mai târziu, fiind urmată de laserul ei, care era legat de umăr.
– Era și timpul, bombăni Kira.
Aceasta îl strânse pe Lamă Delicată în jurul ei, scăpă de o parte
din materialul în exces pe care-l adunase de pe navă și sări în tub.

7.

„Omoară-1 pe Ctein!”
Gândul îi răsună Kirei în minte în timp ce înainta prin tubul
stacojiu. Se mișca repede, foarte repede, ca mașina de pe stația Orsted.
Niște panouri transparente pâlpâiau la intervale regulate. Prin
ele, Kira văzu mai multe camere: una cu verdeață - o pădure de alge pe
un fundal de stele -, una cu o spirală din metal în jurul unei flăcări, o
altă mașinărie neidentificată care bâzâia și multe altele, pline cu lucruri
și forme pe care nu le recunoștea.
 Încă trei și...
O explozie o aruncă pe Kira într-o parte a tubului. Suprafața
curbată nu rezistă și alunecă într-o parte, împreună cu Itari și cu
echipajul, prin camera lungă și lată căptușită cu capsule din metal.

8.

„La naiba, la naiba, la naiba.”

Kira deschise canistra de praf pe care o purta la șold. Un nor alb
explodă în jurul ei și al echipajului, subțiindu-se în timp ce se extindea
spre pereți. Spera că avea să-i protejeze destul de mult încât să recapete
controlul asupra situației.
Trebuia să acționeze rapid. Viteza era singurul mod prin care
aveau să supraviețuiască.
Kira își înfipse cârceii prin podea și se opri cu o tresărire
dureroasă.
Prin praf, văzu o creatură ca un crab, cu o coadă aprinsă pe care
o trăgea de-a lungul unui perete îndepărtat. Se îndrepta spre o
deschizătură mică, întunecată, care avea mai puțin de un metru în
diametru.
„Oprește-o.”
Odată cu gândul, Lamă Delicată aruncă o mare parte din masa
acumulată în timp ce sărea după Meduză. Folosind cele mai subțiri fire,
Kira se trase de-a lungul punții, arcuindu-se prin nor.
Crabul se zvârcoli și încercă să se ferească.
Prea lent. Înjunghie Meduza cu una dintre lamele triunghiulare
ale xeno și lăsă lama să treacă prin creatură, trăgându-1 în țeapă pe
extraterestru așa cum un sfrâncioc își prinde prada.
Kira examină camera. Era goală. Sparrow și Falconi mai aveau
câteva urme de arsuri pe armură, dar altfel erau bine. Își mențineau
pozițiile lângă tubul distrus, împreună cu entropiștii.
Spirale de electricitate se arcuiră din podeaua răsucită, blocând
drumul. Hwa-jung se apropie și se întinse spre flacăra de un alb–
albăstrui cu o unealtă de la curea.
Peste o secundă, descărcările dispărură.
Apoi Kira îl văzu pe Vishal plutind aproape de partea din spate a
peretelui. Doctorul era paralizat într-o poziție rigidă, ca de scândură, cu
brațele întinse într-o parte și alta a corpului. Costumul lui intrase în
modul de protecție, înghețându-i în acea poziție pentru propria lui
siguranță. Motivul era evident: niște picături de spumă medicinală îi
curgeau de la o arsură de pe piept.
Kira se îndreptă spre el, având de gând să-l tragă din aer și să-l
prindă cu Lamă Delicată. Când făcu asta, o umbră se foi în colțul
vizorului său.
Se întoarse, iar pulsul i-o luă razna.
O creatură spiralată, ca un miriapod, traversă puntea superioară,
îndreptându-se spre Jorrus, care era întors cu spatele la ea. Sute de
picioare negre traversau lungimea segmentată a miriapodului. Cleștii îi
atârnau deschiși în fața unei guri pline cu un rând de mandibule din care
se scurgea mizerie.
Atât Kira, cât și Veera văzuseră miriapodul, însă Jorrus nu.
Veera țipă, iar Jorrus o privi, neînțelegând însă nimic.
Kira înjunghia deja cu Lamă Delicată, doar că era prea departe.
Miriapodul sări pe Jorrus. Cleștii lui îl prinseră de cap, iar
picioarele i se înfășurară în jurul corpului. Entropistul reuși să scoată
doar un țipăt sugrumat, după care cleștii ascuțiți îi trecură prin craniu și
prin gât, separându-i capul de corp și eliberând din artere un jet de
sânge.

9.

Miriapodul îl aruncă pe Jorrus într-o parte și se îndreptă spre

Hwa-jung.
Kira țipă, încă incapabilă să ajungă la extraterestru...
Zgomotul propulsoarelor bubui când Sparrow iniție propulsia de
urgență a armurii și înaintă. Apucă miriapodul tocmai când se așezase
pe Hwa-jung, și cei trei se învârtiră în aer.
Lasere luceau între corpurile lor încleștate și sângele țâșni din
carapacea segmentată a extraterestrului. Apoi și sângele uman umplu
aerul și se auzi un scârțâit de protest metalic dinspre costumul lui
Sparrow.
În comunicatoare se auzi sunetul unui gâfâit disperat.
Kira se duse și ea într-acolo cu toată viteza. Ajunse la cele trei
siluete care se luptau tocmai când Sparrow împingea miriapodul într-o
parte și îl arunca în peretele alăturat. În tot acest timp, extraterestrul se
zvârcolea și se rotea.
BUM!
Lansatorul de grenade al lui Falconi trase și miriapodul explodă
în bucăți de carne portocalie.
– Cât de rău...? începu Kira să întrebe când se apropie de
Sparrow și de Hwa-jung.
Văzu răspunsul chiar în timp ce vorbea. Spuma medicinală ieșea
dintr-o gaură urâtă din armura piciorului stâng al lui Sparrow.
Genunchiul era blocat, drept, rigid ca un băț.
Hwa-jung nu era nici ea într-o formă mai bună. Miriapodul o
mușcase în partea dreaptă a spatelui. Costumul ei oprise deja
sângerarea, dar brațul îi atârna nefolositor și întregul ei piept părea
strâmb.
În spatele lor, Veera țipa. Femeia plutise până lângă corpul lui
Jorrus, luându-l în brațe și ținându-se de el ca și cum ar fi fost singurul
lucru solid într-un ocean nesfârșit.
Expresia de pe fața femeii era prea dureroasă pentru Kira ca să o
poată privi. Se uită în altă parte. „Așa nu merge.“Gândul îi veni cu o
claritate rece.
*Ce pot să fac?*, întrebă Flaconi, care se duse lângă Hwa-jung.
*Doar stai de pază*, spuse Sparrow cu o voce plină de durere,
în timp ce îi punea un bandaj lui Hwa-jung.
*Aaa!*, strigă Hwa-jung.
 Kira făcu mai mult decât să stea de pază. Îl luă pe Vishal de
unde plutea, rigid și neajutorat, în cealaltă parte a camerei, și îl trase
aproape. Doctorul își mută privirea spre ea. Părea speriat și frustrat din
cauza inabilității de a se mișca. Avea fața transpirată, de parcă ar fi avut
febră mare. Apoi îi prinse și pe Veera și Jorrus (și capul tăiat al
acestuia) și îi aduse ușor spre ea. Veera nu obiectă, doar se ținu mult
mai strâns de Jorrus și își îngropă vizorul în roba lui pătată de sânge.
Itari se alătură micului lor nod de corpuri, târându-și tentaculele
în spate, ca pe niște steaguri nemișcate în lipsa vântului.
Acum că toată lumea era aproape, Kira începu să rupă puntea,
cu intenția de a construi un dom protector în jurul lor. Nu avea să treacă
mult timp și alte Meduze aveau să-și facă apariția, iar Hwa– jung,
Vishal și Veera nu erau în stare să lupte.
În timp ce îl conduse pe Lamă Delicată spre interiorul podelei,
simți o reticență stranie dinspre xeno, o reticență pe care nu o înțelegea
și pe care nu avea timp să o descifreze, așa că ignoră sentimentul și...
Tresări când Itari își înfășură un tentacul în jurul ei. Ventuzele
creaturii îl prinseră pe Lamă Delicată, într-o încercare inutilă de a o ține
pe loc. Pentru o clipă, Kira fu nevoită să lupte cu instinctul de a trimite
țepi prin Meduză.
[[Kira aici: Ce se...]]
[[Itari aici: Idealis, nu. Oprește-te. Nu e sigur.]]
Kira îngheță, iar xeno îngheță odată cu ea.
[[Kira aici: Explică.]]
Falconi îi privea prin vizor.
*Ce se întâmplă, Kira?*
– Asta încerc să-mi dau seama.
[[Itari aici: În podeaua asta e un tub electric. Vezi?]] Și, cu
unul dintre brațele sale osoase, arătă spre o linie care străbătea mijlocul
punții. [[Curent lung și rapid. Foarte periculos de întrerupt. Explozia
ne-ar ucide.]]
Kira îl retrase imediat pe Lamă Delicată. Ar fi trebuit să fie mai
atentă Ia xeno. Greșeala ar fi putut să-i coste pe toți.
[[Kira aici: Puntea de deasupra noastră e sigură?]]
[[Itari aici: Ca să o ataci cu a doua ta piele? Da.]]
După ce primi această asigurare, Kira rupse tavanul și îl folosi
ca să construiască un dom gros în jurul lor. În timp ce lucra, îi spuse lui
Falconi:
– E o conductă de energie în podea. Va trebui să tai pe
altundeva. Apoi arătă spre doctor și spre Hwa-jung și spuse: Nu putem
să-i luăm cu noi.
*Nici aici nu putem să-i lăsăm*, spuse Falconi furios.
Kira îi aruncă o privire la fel de furioasă, dar nu se opri din
construit nici măcar o clipă, cârceii asamblând domul de unii singuri.
– Vrei să fie uciși? Nu pot să-i protejez. E prea mult. Și nu
putem să-i trimitem înapoi. Ce vrei să fac?
Urmă un moment de tăcere apăsătoare.
*Poți să îi repari, așa cum ai făcut cu bonsaiul meu? Ai intrat în
creierul lui Gregorovich, nu? Cât de greu ar fi să vindeci niște oase și
câțiva mușchi?*
Kira clătină din cap.
– Greu, foarte greu. Aș putea să încerc, dar nu aici și nu acum. E
prea ușor să greșesc și nu aș putea să înfrunt și Meduzele în același
timp.
Falconi se strâmbă.
*Da, dar dacă îi lăsăm aici, Meduzele...*
– Se vor concentra asupra mea. Hwa-jung, Vishal, Veera, ar
trebui să fie toți în regulă pentru o vreme pe cont propriu. Nu știu ce să
zic despre Sparrow, însă...
*Încă pot să lupt*, spuse Sparrow dintr-odată. *Nu vă faceți
griji pentru mine.*
Aceasta apăsă pentru ultima oară pe bandajul de pe spatele lui
Hwa-jung, apoi o îmbrățișă și se duse în locul unde Kira stătea
suspendată printre zeci de ghimpi întunecați, fiecare conectat la carcasa
pe care o asambla.
– Ar trebui să stai aici. Toți ar trebui să rămâneți, spuse Kira.
Eu...
*Nu te lăsăm singură*, spuse Falconi. *Am terminat discuția.*
Hwa-jung își înfipse ghetele în podea, fixându-le pe loc, și își
apucă arma cu brațul sănătos.
*Nu-ți face griji pentru noi, Kira. O să supraviețuim.*
[[Itari aici: Trebuie să ne grăbim. Mărețul Ctein o să se
pregătească pentru noi.]]
– La naiba... Bine. Voi trei ieșiți din dom. Acum.
Kira tocmai îi traducea lui Itari discuția când Hierophant se
zdruncină un metru spre tribord și toate luminile pâlpâiră. Alarmată, se
uită în jur. Nimic nu părea să se fi schimbat.
*Gregorovich!*, spuse Falconi. Își apăsă o porțiune a căștii.
*Gregorovich, ești acolo?*Scutură din cap. *La naiba, nu e semnal.
Trebuie să ne mișcăm.*
Și asta și făcură. Kira ieși din dom și, după câteva secunde de
muncă, îl sigilă și îl întări din exterior. Meduzele tot puteau să pătrundă
înăuntru, dar avea să dureze și era încrezătoare în ce spusese mai
devreme: extratereștrii erau mai preocupați de ea și de Idealis decât de
oricine altcineva.
Hwa-jung și Sparrow se uitară una la cealaltă până când ultima
bucată de material fu pusă la dom. Apoi Sparrow se îndreptă de spate și
se întoarse cu o expresie atât de dură și de ucigașă, încât, pentru prima
oară de când o întâlnise, Kirei îi fu frică de ea.
*Du-ne la Ctein*, mormăi Sparrow.
– Pe aici, zise Kira.
Cu un scut de jumătate de metru grosime în fața ei, Kira se grăbi
pe coridor, spre ușa pe care i-o arătase Itari. Sparrow, Falconi și
Meduza o urmară.
Ușa se deschise. Dincolo de ea era o cameră plină cu rânduri din
ce păreau să fie gândaci uriași, în capsule înguste din metal.
 Kira ezită. „O altă capcană?”
– Lăsați-mă să mă duc eu prima, spuse ea, apoi îi traduse și lui
Itari.
Falconi încuviință, iar el și ceilalți doi pășiră în spate, oferindu-i
spațiu.
Kira inspiră adânc și înaintă.
Când trecu prin ușă, o explozie puternică o orbi și o curea din
oțel păru să o prindă de talie, tăind prin piele, mușchi și os.

10.

Nu era moartă.
Ăsta fu primul gând al Kirei și o derută. Ar fi trebuit să fie
moartă dacă Meduzele puseseră mine în jurul ușii. Nu o durea talia,
doar simțea o presiune și o senzație incomode, înțepătoare, la pachet cu
o doză copioasă de nondurere.
Explozia o amețise. Încercă să se miște și descoperi că numai
gâtul și brațele reacționau. Când o ploaie de lasere și de cartușe îi țintiră
spatele, riscă și se uită spre picioare.
Își dori imediat să nu o fi făcut.
Explozia arsese jumătate de metru din materialul xeno care îi
înconjura talia. Lungimi de intestine gri-albe se revărsau din găuri,
împreună cu jeturi de sânge șocant de aprins la culoare. În timp ce
inerția îi întoarse șoldurile, se uită la albul osului, prin tot acel sânge, și
i se păru că recunoaște o vertebră.
Xeno deja îi trăgea intestinele înăuntru și închidea rănile, dar
Kira știa că acestea ar fi trebuit să o omoare. Amintirile Seminței
fuseseră foarte clare. Era foarte posibil ca gazda xeno să moară.
Când se învârti, o săgeată din metal topit trecu prin scutul ei, ca
lancea unui zeu.
Apoi o alta, mai aproape de miezul ei vulnerabil. Picături
incandescente i se pulverizară pe picioare. Acestea ricoșară pe suprafața
întărită a costumului, răcindu-se și devenind negre.
 Kira nu simțea durere, dar vederea îi era încețoșată și totul părea
distant și lipsit de substanță. Nu putea să lupte. Abia dacă putea să
gândească.
Observă o varietate de Meduze care veneau spre ea: tentacule,
clești, apucători care se întindeau spre ea. Nu avea timp să evadeze, nu
avea timp să scape...
Apoi Falconi, Sparrow și Itari erau lângă ea, trăgând cu armele.
Bum! se auzi lansatorul lui de grenade. Brrr! făcură armele ei. Bzzz!
șuierară laserele lui.
Inițial, Kira crezu că era salvată. Doar că erau prea multe
Meduze. Se împărțiră în grupuri, îi împinseră pe Sparrow și pe Falconi
spre pereții din spate, dincolo de rafturile din metal, și îl forțară pe Itari
spre un colț curbat.
„Nu!”, își spuse Kira când cei trei dispărură în spatele unui
perete de corpuri răsucite.
Meduzele săriră pe ea. Cele mari și cele mici, cele cu picioare,
cele cu clești și cele cu anexe pe care nici nu le recunoștea. Căldura
fierbinte ca o stea începea să îi treacă prin pielea protectoare.
Încercă să înjunghie. Lamele omorâră câțiva extratereștri, dar
alții îi scăpară, sau poate că explozia căldurii o oprise, iar costumul
ricoșă în nondurere.
Continuă să încerce, deși căldura o amețea. Încercă să găsească
defectele microscopice din armura Meduzelor. Și, în tot acest timp, o
senzație aproape stupefiantă de dezgust o înconjură: întreaga mulțime
de Meduze își proiecta ura și repulsia spre ea.
[[Neformă, piele greșită!]] strigau în timp ce înjunghiau, și
rupeau, și își ardeau drumul spre carnea ei. Numărul lor mare o
împiedica să se miște, chiar și cu puterea întreagă a Lamei Delicate.
Prin urmare, Kira făcu singurul lucru pe care-l putea face:
renunță. Renunță în mod conștient la controlul asupra Seminței și îi
spuse să facă tot ce trebuia. Trebuia, pentru că ea nu putea. Alte câteva
secunde și avea să-și piardă cunoștința...
 Scutul, și pereții, și lucrurile care mișunau dispărură și își
pierdură culoarea. Camera se înclină în jurul ei. Apărură străfulgerări, și
zguduiri, și sunete înfundate. Dar nimic din toate astea nu însemna
nimic, era ceva abstract și neinteresant.
Simți cum Sămânța se extindea, îndopându-se cu Battered
Hierophant ca niciodată, renăscând cu o nouă viață, înflorind și
răspândindu-se cu o multitudine de ramuri negre, șerpuitoare. Iar Kira
era conștientă de mărirea dimensiunii ei ca de o expansiune a spațiului
ei mental. Ce o făcea pe ea să fie ea se întindea pe o zonă și mai mare,
fiind întinsă la maximum de cerințele neuronale ale costumului.
Ramurile trecură prin bariera pe care o construise, extinzându-se
până când găsiră ce se afla în spatele fiecărui loc de nondurere. Simțind.
Gustând. Înțelegând. Când atinse chitina și mușchii ciudat de gelatinoși,
apucă și ținu și roti, răsuci și rupse până când chestia zvârcolitoare pe
care o ținea nu se mai zvârcolea deloc.
Încet, zgomotele deveniră mai puternice, iar culoarea pictă din
nou Universul. Mai întâi roșu, așa că văzu sângele împroșcat pe pereți.
Apoi albastru, așa că văzu alertele de presiune care pâlpâiau aproape de
tavan. Apoi galben și verde, care îi atraseră atenția la sângele
extratereștrilor amestecat cu sângele uman.
Mintea i se limpezi când aerul făcu același lucru. Fumul și
praful se întindeau spre trei găuri din pereți, cea mai mare având
dimensiunea pumnului ei.
Un strat foarte subțire din fibrele negre ale xeno acoperea o
porțiune mare a camerei, iar ea... ea plutea în centrul camerei,
suspendată acolo de zeci de linii ce radiau din ea spre pereți. Plutind
printre rafturile înguste, acolo unde acum se îngrămădiseră gândacii
morți, erau rămășițele a zeci de Meduze. Un nor de sânge și de
măruntaie le înconjura, un front rezistent de fluide și de părți amestecate
ale corpului, presărate cu bucăți mototolite de echipament. În timp ce
privea, aerul care evada trase un crab peste una dintre găuri,
acoperind-o.
 Ea făcuse asta. Ea. O durere profundă se formă în inima Kirei.
Niciodată nu aspirase să rănească, să ucidă. Viața era prea prețioasă
pentru a face asta. Cu toate astea, circumstanțele o forțaseră spre
violență, o forțaseră să devină o armă. Și pe Sămânță la fel.
Vocea lui Falconi îi răsună în urechi.
*Kira! Mă auzi? Dă-ne drumul!*

11.

– Ce?
Se uită și văzu că Lamă Delicată se extinsese în afara camerei și
folosise un covor de fibre ca să-i lipească pe Falconi, pe Sparrow și pe
Itari de pereți, de o parte și de alta a intrării arse. Ușurarea o copleși pe
Kira. Trăiau. Meduzele nu îi omorâseră. Sămânța nu îi omorâse. Ea nu
îi omorâse.
Cu un efort conștient, retrase fibrele și îi eliberă pe Falconi și pe
ceilalți. Putea controla orice parte a Seminței dacă se concentra, dar în
clipa în care atenția îi aluneca în altă parte, acea parte avea să se miște
și să se poarte așa cum considera xeno. Potopul de informații
senzoriale, combinat cu șocul rănii ei, o lăsase amețită.
*Dumnezeule*, spuse Falconi, care trecu printr-un petic de
măruntaie ca să ajungă la ea.
*Nu cred că Dumnezeu a avut ceva de-a face cu asta*, zise
Sparrow.
Falconi se opri lângă ea și o privi cu îngrijorare.
*Ești bine?*
– Da, doar că... Eu...
Nu voia, dar se uită din nou în partea ei de jos.
Talia ei părea să fie normală. Lipsită de formă și groasă ca un
butoi, din cauza costumului, dar fără niciun semn de rănire. Părea
normală și la atingere. Inspiră și încercă să-și încordeze abdomenul.
Mușchii funcționau, dar părea să fie ceva în neregulă cu ea, ca firele
unui pian prost acordat, care sunau ciudat când erau atinse.
*Poți să continui?*, întrebă Sparrow, care-și ținea armele
îndreptate spre ușa din depărtare.
– Cred că da.
Kira știa că trebuia să îl roage pe Vishal să o examineze dacă
scăpau de pe Hierophant. Principala problemă nu erau mușchii ei (aceia
puteau fi vindecați), ci infecția. Intestinele ei fuseseră perforate. Dacă
Sămânța nu știa să facă diferența dintre bacteriile bune și cele rele, sau
bacteriile bune într-un loc rău, avea să facă septicemie, și încă rapid.
Poate că xeno putea face asta. Avea mai multă încredere în el
decât altădată. Nu putea decât să spere la ce era mai bine și, dacă avea
noroc, nu avea să leșine din cauza șocului.
Kira retrase o parte din costum, eliberându-și brațele. Îl atinse pe
Falconi pe piept.
– Ai la tine antibiotice?
El își ridică o mână și un ac mic ieși din degetul arătător al
costumului său exo. La comanda ei, Lamă Delicată expuse o fâșie de
piele de pe umăr. Atingerea aerului era fierbinte.
Acul înțepă când îi străpunse pielea, iar antibioticele o durură
când își forțară drumul în ea. Se pare că Lamă Delicată nu considera
injecția destul de importantă încât să blocheze durerea.
– Auci, spuse Kira.
Buzele lui Falconi zvâcniră într-un fel de zâmbet.
*E destul cât să țină un elefant în picioare. Ar trebui să meargă
și pentru tine.*
– Mulțumesc.
Costumul îi acoperi din nou umărul. Kira își arcui spatele și își
flexă din nou abdomenul. De data asta, se concentră pe cum trebuia să
se simtă, în loc de cum se simțea. Un șuierat îi scăpă când fibrele prost
aliniate se așezară într-o nouă poziție cu un zgomot care îi trimise un
fior spre vârful degetelor și până în miezul oaselor.
Sparrow clătină din cap.
 *Thule! Ce ai făcut? Nu am văzut niciodată așa ceva, chica.
*Miros de respect.
[[Itari aici: Idealis.]]
Kira mormăi. Acum că Meduzele știau cum s-o rănească, trebuia
să fie mai isteață. Mult mai isteață. Nu se mai putea arunca cu capul
înainte. Aproape că fusese omorâtă și, dacă asta s-ar fi întâmplat,
Meduzele i-ar fi omorât pe Falconi, pe Sparrow și pe Itari. Gândul o
sperie pe Kira, într-un mod pe care nu-1 mai simțise de pe Adrasteia.
[[Itari aici: Nu ar trebui să stăm aici, Idealis. Suntem aproape
de Ctein și vor veni mai multe dintre gărzile lui.]]
[[Kira aici: Știu. Mergem din nou în jos...]]
O pâlpâire îi atrase atenția Kirei când carcasa din fața lor pulsă,
scuipând ceva. Înainte să vadă ce era și înainte să tragă scutul între ea și
obiect, Falconi lansă propulsoarele lui de urgență, așezându-se în fața
ei, și auzi două zgomote puternice.
Un șuvoi de scântei și de șrapnel îl lovi pe Falconi.

12.

Priveliștea ei nemaifiind blocată de Falconi, Kira văzu una

dintre dronele Meduzelor îndepărtându-se de ușă, cu o coadă
protectoare din fum, ca o cometă uriașă, așa că trimise un amestec de
fibre pe podea și pe tavan, până când acestea prinseră drona. Apoi o
împunse, iar drona scârțâi când șase spini o înjunghiară din toate părțile.
Kira respiră. Dacă nu ar fi fost Falconi, focurile dronei ar fi
putut s-o decapiteze...
Sparrow îl prinse pe Falconi de armură și îl trase aproape. Brațul
drept al căpitanului era făcut bucăți. Îi reamintea Kirei de o nucă spartă
care expunea carnea dinăuntru ei. Îi era greu să-l privească. O cuprinse
o determinare subită: nu mai avea să piardă pe nimeni. Nu și de data
asta.
Falconi gâfâia, dar era în continuare calm. Kira bănui că
implanturile blocau cea mai mare parte a durerii. Spumă albă ieși din
marginile armurii, oprind sângerarea și punându-i brațul într-un ghips
instant.
*La naiba*, spuse el.
– Poți să te miști? întrebă Kira.
Un alt tremur zgudui Hierophant, însă îl ignoră.
Costumul exo al lui Falconi tresări când bărbatul încercă să se
miște.
*Încă mai pot să-mi folosesc brațul stâng, dar propulsoarele nu
mai merg.*
– La naiba.
Deci erau patru răniți și un mort. Kira își mută privirea de la el
spre Sparrow și Itari.
– Înapoi. Repede. Trebuie să vă duceți la ceilalți.
Falconi clătină din cap în spatele vizorului său.
*În niciun caz. Nu o să te lăsăm singură.*
– Hei. Kira îl apucă și-și lipi fruntea de casca lui. Ochii albaștri
ai lui Falconi erau la doar câțiva centimetri, separați de domul curbat al
celui mai limpede safir.
– Eu îl am pe Lamă Delicată. Voi, pur și simplu, o să fiți uciși
dacă rămâneți.
Celălalt gând al ei rămase nespus: dacă nu trebuia să-și facă griji
decât pentru ea, atunci putea să îl elibereze pe Lamă Delicată fără să se
teamă că-i va răni sau ucide pe ei.
Falconi respiră de câteva ori, apoi cedă.
*La naiba. Bine. Sparrow, și tu. Toți.*
Femeia scutură din cap.
*Nu o las pe Kira...*
*E un ordin!*
*La naiba!*
Sparrow începu însă să se îndrepte spre camera din care tocmai
ieșiseră. Falconi era în urma ei, împreună cu Itari.
– Grăbiți-vă! Hai, hai, le zise Kira.
 La îndemnurile ei, aceștia se întoarseră la domul pe care îl
asamblase. Kirei nu-i luă decât câteva secunde să facă o gaură de
mărimea unei Meduze în el. Înăuntru, Hwa-jung avea laserul îndreptat
spre deschizătură.
*Ai grijă de tine*, îi spuse Falconi când se pregătea să intre.
Kira îl îmbrățișă, cât de bine putea prin armură.
– Să nu păstrezi cicatricele de la asta, da? îmi promiți?
*O să supraviețuiești, Kira.*
*Sigur că da.
*Gata, destul*, spuse Sparrow. *Trebuie să pleci și trebuie s-o
faci acum!*
[[Itari aici: Idealis...]]
[[Kira aici: Trei în jos și înainte. Știu. Acolo e Ctein. Tu
asigură-te că toate coformele mele sunt în siguranță.]]
Urmă o ezitare, apoi:
[[Itari aici: Îți promit.]]
Apoi Kira îi închise în dom. Când deja nu mai putea să-i vadă,
Falconi îi trimise un ultim mesaj:
*Poți să faci asta. Nu uita cine ești.*

13.

Kira își strânse tare buzele. Ce bine ar fi fost să fie atât de

simplu. Cel mai ușor mod de a-l ucide pe Ctein era să-l lase pe xeno să
facă ce voia, dar, dacă făcea asta, risca să se piardă pe ea însăși și,
posibil, să creeze un alt Maw. Era un risc pe care nu era dispusă să și-l
asume.
Cumva, trebuia să păstreze controlul asupra xeno, oricare ar fi
fost prețul. Cu toate astea, putea să facă mai multe cu el decât făcuse,
iar asta însemna să-i dea Seminței o anumită autonomie.
Asta o speria. O terifia. Dar era echilibrul de care avea nevoie: o
acțiune tensionată, la care nu-și permitea să dea greș nici măcar o dată.
Se grăbi înapoi în camera unde văzuse gândacii. Aerul era dens
din cauza sângelui și îi era greu să vadă. Îl trase pe xeno aproape în
jurul ei, compactându-1 într-un cilindru dens din material. Apoi trimise
înainte cârcei și apucă podeaua, înaintând prin ea.
Acum, era singură. Ea și Sămânța și o navă plină de Meduze
furioase, precum și mărețul Ctein.
Colțul gurii îi tresări. Dacă, printr-un miracol, reușeau să
supraviețuiască - dacă rasa umană supraviețuia -, aveau să fie predate
niște cursuri de xenobiologie interesante despre experiențele ei. Își
dorea doar să fie acolo ca să le asculte.
Tăiase și ajunsese la jumătatea podelei când Hierophant se
înclină ca un leagăn dezechilibrat. Pereții se zguduiră, iar Kira auzi un
număr alarmant de zgomote. Luminile se opriră, înlocuite numai de cele
de urgență, slabe și roșii. Șase jeturi de vapori de înaltă presiune
erupseră din pereți, marcând locurile unde se aflau liniile de presiune
rupte.
De-a lungul tunelului, Kira văzu găuri zimțate prin panouri,
găuri care nu fuseseră acolo înainte. Unele erau cât o unghie, iar altele
de mărimea capului ei.
Casca din ureche cârâi...
*... repet, Sac de Carne, mă auzi?*
– Gregorovich, spuse ea, nevenindu-i să creadă.
*Chiar eu. Trebuie să te grăbești, Sac de Carne. Coșmarurile se
apropie. Unii dintre ei tocmai au distrus o navă a Meduzelor.
Hierophant a fost lovit de rămășițe. Se pare că asta le-a întrerupt
bruiajul.*
– Una dintre Meduzele noastre?
*Din fericire, nu.*
Kira continua să sape în podeaua de sub ea.
– Ceilalți se află cu o punte mai în spate. Îi poți ajuta să se
întoarcă pe Wallfish?
*Deja vorbim despre asta*, spuse Gregorovich. *Se discută
opțiuni, sunt făcute planuri, sunt luate în considerare metode de
salvare.*
Kira mormăi când distruse o grindă. Un cartuș ricoșă într-o parte
a ei, dinspre tunelul de transport. Îl ignoră.
– Bine. Să-mi spui dacă reușesc să iasă de pe navă.
*Afirmativ. Fă-i praf, Varunastra.*
– Recepționat, spuse ea din spatele dinților încleștați. O să-i fac
praf.
Și mai multe cartușe, lasere și proiectile începură să o lovească
când o grămadă furioasă de Meduze se adună la capătul tunelului.
Laturile Lamei Delicate erau destul de groase încât Kira să nu bage în
seamă ce se întâmpla. Distrusese îndeajuns împrejurimile ei imediate ca
să fie efectiv imună la focul armelor mici. Meduzele trebuiau să vină cu
ceva mult mai mare dacă voiau să o rănească.
Gândul îi oferi o satisfacție imensă.
Coborî prin podeaua tunelului, trecu printr-o cameră care
strălucea într-un roșu șters și era plină cu tuburi transparente cu apă și
destul de mari ca Meduzele să poată înota prin ele, coborî din nou prin
podeaua camerei și ajunse pe puntea finală. „În sfârșit.“Ctein era
aproape acum. Doar puțin mai în față.
Etajul la care ajunsese era de un violet întunecat, iar pe pereți
erau modele care îi reaminteau de desenele de pe Nidus. Ecourile Celor
Dispăruți, refolosite de către apucători, care nici nu știau și cărora nici
nu le păsa de semnificația acestor artefacte.
Dezgustul de pe fața Kirei nu era al ei, ci venea dinspre
Sămânță. Era o dezaprobare destul de mare încât să o facă să vrea să
deterioreze pereții, să îi curețe de reproducerile lor arogante, ignorante,
deformate.
Pluti înainte, deschizând ușile cu tăieturi prea rapide ca să poată
fi văzute, ucigând Meduze, nelăsând nimic să o oprească sau să o
încetinească. Era posibil să se fi pierdut, dar înaintea ei se simți un
miros de banc dens și îl recunoscu ca fiind al lui Ctein: un miros de ură,
de nerăbdare și de... satisfacție?
 Înainte ca Kira să îl înțeleagă, dădu peste o ușă circulară, înaltă
de zece metri. Spre deosebire de orice altă ușă pe care o văzuse pe
navele Meduzelor, nu era făcută dintr-o carapace, ci din metal, compuși,
ceramică și alte materiale pe care nu le recunoștea. Era albă, având pe
ea cercuri concentrice din aur, din cupru și din ceva ce era posibil să fie
platină.
Șapte arme staționare erau fixate în jurul cadrului ușii, iar
atârnate de pereți, cu armele în mână, erau cel puțin o sută de Meduze
de toate formele și dimensiunile.
Kira nu ezită nici măcar pentru o clipă. Se aruncă direct printre
ele, în timp ce îl lăsă pe Lamă Delicată să distrugă peretele din fața ei,
trimițând spini negri spre arme și aruncând mii de diferite fire în aer,
fiecare în căutare de carne.
Armele explodară cu un zgomot asurzitor. În cameră păru să se
facă liniște când xeno atenuă zgomotul. În jur de douăsprezece
proiectile o loviră, unele rupându-se, iar altele punctând părți ale
costumului, fiind însoțite de lovituri de nondurere.
Era un efort de apreciat din partea Meduzelor, dar Kira învățase
prea multe și devenise prea încrezătoare. Eforturile lor nu aveau cum
s-o oprească. Peste o jumătate de secundă, simți vârfurile acelor
atingând armele suspendate, apoi împungea prin ele, distrugând
mașinăriile. Mușchii, oasele și carapacele Meduzelor nu reprezentară o
provocare mai mare. Apoi le simți carnea. Simți cum lamele ei le
străpunseră interiorul, moale și tremurând din cauza traumei. Era intim
și obscen și, cu toate că îi provoca greață, nu se opri, nu încetini.
Kira îl retrase apoi pe Lamă Delicată. Zona din fața camerei
circulare era un nor de sânge și de cadavre mutilate. Un masacru
provocat de ea.
Se simți murdară. Simți și rușine, și o dorință rapidă și tăioasă
pentru iertare. Kira nu fusese niciodată credincioasă, dar se simțea de
parcă ar fi păcătuit, ca atunci când îl crease, fără să vrea, pe Maw.
Ce altceva ar fi putut face însă? Să îi lase pe apucători să o
omoare?
Nu avea timp să se gândească la asta. Se propulsă înainte și
apucă ușa cu niște cârcei extinși în toate direcțiile. Apoi, cu o zvâcnire,
distruse structura uriașă și aruncă bucățile într-o parte, acestea
lovindu-se de pereți.

14.

Un miros înțepător o atacă pe Kira, mai puternic decât orice

simțise până atunci. Se înecă și clipi, deoarece ochii îi lăcrimau în
spatele măștii costumului.
În fața ei era o cameră imensă, sferică. O insulă de piatră,
crestată, se ridica din ce ar fi fost podeaua când Battered Hierophant
avea propulsoarele pornite. În jurul insulei - învăluind-o, cuprinzând-o,
încorporând-o - era o sferă întinsă de apă, de un albastru închis, care
arăta ca o bulă de săpun. Iar acolo, în centrul sferei, suit pe insula
crestată, era mărețul Ctein.
Creatura arăta ca un Coșmar, în ambele sensuri ale cuvântului.
Un amestec de tentacule, fiecare pătat cu gri și roșu, ieșea dintr-un corp
greoi, presărat cu diferite excrescențe pe carapacea portocalie. Sute,
nu... mii de ochi cu margini albastre se aflau în partea superioară a
cărnii lui Ctein, iar aceștia erau îndreptați spre ea, cu o privire colectivă
destul de puternică încât să o facă pe Kira să tremure.
Cu adevărat măreț, Ctein era enorm. Mai mare decât o casă. Mai
mare decât o balenă albastră. Chiar mai mare decât Wallfish și mai
masiv. Dimensiunea monstrului era greu de înțeles pentru Kira.
Niciodată nu văzuse o creatură atât de mare, decât, poate, în filme sau
în jocuri. Era mult mai mare decât și-l amintea din vise. Era, evident,
rezultatul lăcomiei din secolele sale de domnie.
Dar asta nu era tot. Cu vederea extinsă pe care i-o oferea Lamă
Delicată, Kira văzu ce părea să fie un soare în miniatură care ardea în
centrul masei fără formă a lui Ctein - o explozie staționară, disperată să
scape din carcasa sa. O perlă strălucitoare a distrugerii. Își mută vederea
pe lumină vizibilă, apoi din nou pe infraroșu. În lumina vizibilă, nimic
nu arăta neobișnuit. Corpul lui Ctein era același gri-roșiatic pe care și-l
amintea din trecut. Însă în infraroșu, acesta ardea, strălucea, lucea. Se
umfla.
Pe scurt, arăta ca și cum Meduza ar fi avut un reactor de fuziune
încorporat în ea. Kira se simți mică, nesemnificativă și cu totul depășită.
Curajul aproape că îi dispăru. În ciuda a tot ce făcuse Lamă Delicată, îi
era greu să-și imagineze ceva ce putea să concureze cu mărețul Ctein.
Creatura nu era un animal prost. Era viclean, ca orice minte a navei, iar
inteligența sa îi permisese să domine Meduzele secole la rând.
Acest lucru o umplu pe Kira de dubii, iar îndoiala o făcu să
ezite.
Înrădăcinată în podea, în jurul tronului stâncos al lui Ctein, era o
mare parte din Conclavul Abisal - niște carapace ca niște lipitori,
presărate cu verde și portocaliu și cu numeroasele brațe unite ale
locuitorilor lor, care se legănau duse de curenți. Se mișcau într-un
vacarm îngrozitor care, pentru urechile Kirei, suna ca un cor de suflete
torturate. Pentru apucătorul din ea, Nmarhl, suna ca acasă, iar amintirile
de pe Culmea Plângătoare îi inundară mintea.
Apoi mirosul copleșitor se schimbă de la satisfacție la
amuzament, iar din creatura de coșmar emană o singură afirmație
apocaliptică:
[[Ctein aici: Te văd.]]
În acel moment, Kira înțelese că ezitarea ei fusese o greșeală. Îl
chemă pe Lamă Delicată, spiralându-1 ca pe un râu, în timp ce se
pregătea să-l lovească și să-l omoare pe Ctein.
Dar era înceată. Mult prea înceată.
Un braț cu clești se descolăci din jurul mijlocului Meduzei și
scoase o bucată întunecată de ceva din partea de sus a carapacei. Apoi o
ochi spre spre ea...
„La naiba.“Obiectul era o praștie imensă, o armă destul de mare
încât să se afle la prora unui crucișător, destul de puternică încât să facă
o gaură în nava de război CMU. Era moartă. Nu avea timp să fugă sau
unde să se ascundă. Își dorea doar...
Se întâmplară două lucruri, imul după altul, atât de repede, încât
abia dacă avu timp să proceseze evenimentele: costumul șerpui în jurul
ei, extinzându-se în afară, și BANG!
Podeaua de sub ea se rupse, iar zgomotul fu atât de puternic,
încât în jur se făcu liniște. În cealaltă parte a camerei, o bulă de flăcări
verzi erupse dintr-o parte a peretelui curbat și un val de presiune țâșni
prin sfera de apă, distrugând Conclavul Abisal și smul– gându-1 pe
mărețul Ctein de pe tronul său antic. Tentaculele creaturii se zvârcoliră,
dar degeaba.
Peretele din dreapta Kirei dispăru și auzi șuieratul aerului care
scăpa. Înainte să poată reacționa, peretele de apă înspumată o lovi cu
forța unui tsunami. Impactul îi rupse toți cârceii și antenele. Rupse
partea principală a costumului și aceasta, împreună cu Kira, se rostogoli
în albul strălucitor al spațiului.
*Kira!*, strigă Falconi.
 C APIT OLUL VI
* * * * * * *

SUB SPECIE AETERNITATIS

1.

Spațiul era alb?

Kira ignoră inconsistența evidentă. În primul rând, îl îndemnă pe
Lamă Delicată să le stabilizeze zborul, iar aceasta răspunse cu jeturi de
gaz la umeri și la șolduri. Rotirea încetini și, în câteva secunde, cala
îndepărtată a navei Battered Hierophant ocupa un singur loc în câmpul
ei vizual.
O bucată mare din Hierophant fusese ruptă. Orice lovise nava
afectase majoritatea punților din secțiunea din spate. „O altă rachetă
Casaba-Howitzer?”
Simțea părțile orfane ale Lamei Delicate rămase pe navă,
separate de ea, dar totuși conectate. Temându-se de ce s-ar fi putut
întâmpla dacă le pierdea de tot, Kira le atrase înspre ea cu mintea, iar
acestea începură să se miște, înaintând prin structura navei.
Se uită în jur. Da, spațiul era alb. Opri vederea cu infraroșu. Tot
alb. Și strălucitor. Dar nu atât de luminos pe cât ar fi trebuit să fie dacă
ar fi fost în linie directă cu soarele din apropiere.
Apoi înțelese. Era înăuntrul unui nor de fum, menit să apere
Hierophant de laserele care veneau. Era bine pentru navă, incomod
pentru ea. Chiar și la lumina vizibilă, putea să vadă la numai treizeci de
metri în orice direcție.
*Kira!*, strigă Falconi din nou.
– Sunt vie. Ești bine?
*Sunt bine. O navă a Coșmarurilor tocmai s-a lovit de
Hierophant. *
– La naiba!
*Exact. Ne îndreptăm spre Wallfish. Meduzele par să ne ignore
în momentul de față. Flota lor a prins restul Coșmarurilor, dar nu avem
prea mult timp. Tschetter spune că Ctein încă trăiește. Trebuie să-l
omori și încă repede.*
– Încerc. Cu adevărat.
Kira încercă să-și potolească teama legată de Ctein. Nu-și
permitea să-i fie distrasă atenția. În plus, existau amenințări măi mari
care se apropiau. Coșmarurile, Maw.
Niciodată în viața ei nu fusese atât de speriată. Mâinile și
picioarele îi erau reci ca gheața, în ciuda eforturilor Lamei Delicate de
a-i ține de cald, iar inima îi bătea dureros de puternic. Nu conta. „Mergi
mai departe. Nu te opri.”
Kira mută vederea din nou pe infraroșu și îl folosi pe xeno ca să
se țină în loc, în timp ce scana zona. Ctein era al naibii de mare, deci,
unde se ascunsese? Camera din care fuseseră azvârliți era vizibilă ca o
cavitate umbrită, aflată în adâncurile navei, un cocon rămas acum fără
fructul său monstruos. La fel ca ea, era posibil ca Ctein să fi fost aruncat
în spațiu, dar bănuia că Meduza avea propulsoare undeva în corp. Dacă
Ctein ocolise curba calei lui Hierophant, avea să-i ia mult timp să-l
găsească pe extraterestru în norul rotitor. Mult prea mult. Hierophant se
întindea pe kilometri întregi.
 – Gregorovich, spuse ea, în timp ce continua să scaneze. Vezi
ceva?
*Wallfish se află în continuare în interiorul navei Hierophant.
Senzorii mei sunt blocați.*
– Discută cu Tschetter. Poate că Nodul...
O porțiune de spațiu fără fum, cu un diametru de o jumătate de
metru, apăru în fața ei. Pornea direct de la cala navei, pe lângă pieptul ei
și continua în spațiu. O masă de cârlionți rotitori, extinsă prin fum, care
o împingea în afară, iar lumina căldurii transferate se răspândea prin
ceață.
Kira înjură. La comanda ei, xeno schimbă direcția și o îndreptă
spre nava lovită. Era o țintă ușoară, în câmp deschis. Trebuia să se
ascundă înainte să...
Din spatele navei ieși un tentacul uriaș, care apuca și se
zvârcolea, având intenții rele. În infraroșu, tentaculul era o limbă de foc,
ventuzele sale ca niște cratere incandescente, interiorul scheletului ca o
columnă flexibilă de lingouri fierbinți, așezate unul peste altul,
luminoase în carnea translucidă. Cili acopereau ultima treime a
membrului, fiecare structură ca un șarpe fiind lungă de câțiva metri și
având aparent propria sa inteligență, deoarece se mișcau, și se legănau,
și se încurcau independent de vecinii lor.
Apăru și un al doilea tentacul, apoi al treilea și al patrulea, în
timp ce imensul Ctein își făcu și el apariția.
Pielea Meduzei se schimbase: era netedă și lipsită de culoare, ca
și cum ar fi fost acoperită cu un aliaj. Kira se gândi că era un fel de
armură. Mai rău decât atât, creatura încă ținea în brațul cu clești o
praștie de mărimea unei nave.
Kira țipă în vid în timp ce îl îndemna pe Lamă Delicată să
meargă și mai repede. Ajunse pe punțile expuse de pe Hierophant, dar,
tocmai când se relaxă puțin, umbra uriașă a lui Ctein o eclipsă, iar
monstrul trase cu arma în ea.
Lovitura fu puternică și o aruncă într-un perete, dar încă trăia.
 Xeno se umflase în jurul ei, ca un imens balon negru,
acoperindu-i întregul corp, inclusiv capul, însă nu îi bloca și vederea
mai mult decât o făcea masca. Putea să simtă structurile din balon:
matrice complicate de fibre și bare și o umplutură ca de plastic. Pe toate
astea, Lamă Delicată le făcuse într-o fracțiune de secundă.
O altă bombă îi explodă în față, zdruncinând-o cu putere și
lăsând-o amețită. De data asta, simți cum costumul se opunea
proiectilului cu o explozie proprie, deviind jetul mortal de metal într-o
parte și în alta, lăsând-o neatinsă.
Cu o urmă de uimire, Kira își dădu seama că xeno construise un
fel de armură reactivă, asemănătoare cu ce folosea armata la. vehiculele
sale.
Dacă ar fi avut ocazia, ar fi râs.
Nu știa cât putea Lamă Delicată să o protejeze și nu avea de
gând nici să stea acolo ca să afle. Nu putea să-l înfrunte pe Ctein, nu
atât timp cât acesta era înarmat. Singurul mod în care putea să lupte era
să fugă și să se ferească, așteptând ca Meduza să rămână fără muniție.
Asta, sau să găsească un mod de se apropia și a-l folosi pe Lamă
Delicată ca să distrugă arma.
Kira scoase o mână (care se mișcă, dar rămase ascunsă în balon)
și formă un cablu, pe care-l aruncă spre un raft cu grinzi pe jumătate
topite ce se afla la câțiva metri deasupra ei. Cablul le nimeri și se lipi,
iar Kira se urcă pe el cu toată puterea sa, ridicându-se din groapa făcută
într-o parte a navei. Când ajunse pe marginea craterului, dădu drumul
primului cablu și aruncă un al doilea, nimeri cala și trase. În timp ce se
legăna de cablu în față, trimise un al patrulea deasupra capului, și apoi
altul, și altul, mișcându-se prin cală până când era ascunsă.
Monstrul o urmă. Când îl văzuse ultima oară, Ctein sărea după
ea, membrele sale mișcându-se cu o grație hipnotizantă.
Kira se strâmbă și încercă să tragă cu mai multă putere de
ultimul cablu, dar era deja la limita a ce puteau face xeno și corpul ei.
În timp ce zbura într-o parte a navei, ca o minge priponită în
jurul unui stâlp, Kira avu o idee.
Nu se opri ca să se gândească dacă era practică sau dacă avea
șanse de reușită. Pur și simplu, acționă și speră orbește că tot ce făcea
avea să funcționeze.
Trimise mai multe cabluri și se opri lângă o zonă zimțată pe care
o făcuse prin carcasă o bucată de șrapnel. Dezumflă balonul din jurul ei
și transformă materialul în propriile ei tentacule. Cu ele, apucă secțiuni
ale calei răsturnate și le eliberă, tăindu-le.
Fiecare bucată avea o grosime de peste un metru. Cea mai mare
parte a grosimii consta din straturi mari de compozit, lipite cu ceva ce
părea să fie spumă metalică. Exact ce sperase. Era la fel și la navele
umane: carcasa exterioară a navei avea un scut Whipple, care să o
protejeze de impactul rămășițelor din spațiu. Dacă armura putea să
oprească micrometeoriți, atunci mai multe straturi puteau să oprească
un proiectil venit de la o armă kinetică, precum un tun.
În timp ce Kira aranja bucățile în fața ei, un râu întunecat de
material pluti printre crăpături, târându-se spre ea cu o minte proprie.
Alarmată, se dădu în spate, pregătită să se lupte cu noul dușman.
Apoi recunoscu senzația familiară a Lamei Delicate, părțile
pierdute ale xeno, care veneau să i se alăture din nou.
Fibrele orfane se topiră în partea principală a lui xeno, cu o
senzație de apă rece picurată pe piele, adăugând o masă bine-venită
organismului.
Distrasă, Kira nu reuși să aranjeze decât patru bucăți de carcasă
înainte ca Ctein să își facă apariția și să tragă în ea.
BUM!
Scutul ei improvizat opri proiectilul în primele trei staturi. Nici
măcar un fir de praf nu trecu prin pielea costumului ei. Și, cu toate că
impactul fusese puternic, Lamă Delicată se încordase și o acoperise
destul de bine încât să fie suportabil.
Kira se întrebă câtă muniție avea Meduza.
Ctein trase din nou. Kira ignoră acest lucru și sări în față.
Secțiunile de carcasă nu aveau să mai reziste mult, așa că trebuia să
profite de ocazie cât putea.
Creatura uriașă se mișca spre ea mai repede decât părea să-i
permită volumul. Jeturi de alb apărură în partea stângă a carapacei sale,
iar carcasa și tentaculele se îndreptară spre dreapta. Afurisita de creatură
avea propulsoare construite, sau crescute, sau atașate carapacei. Asta îi
îngreuna puțin planul, dar Kira credea că îi putea face față. Chiar dacă
Meduza era rapidă, nu avea cum să-și miște miile și miile de kilograme
mai repede decât Lamă Delicată.
– Ferește-te de asta dacă poți, bombăni Kira, în timp ce trimise
sute de fire ascuțite pe suprafața navei.
Liniile se întinseră, înjunghiară și zgâriară, una peste alta, în
unghiuri diferite, fiind imposibil de prezis care și unde aveau să
lovească. Înainte ca mărețul Ctein să se poată muta din raza lor de
acțiune, vârfurile mici ale firelor ei tăioase atinseră cele mai apropiate
tentacule ale Meduzei. Spre uimirea ei, realiză că armura subțire și gri
pe care o purta era un nanomaterial asemănător cu fibrele care îl formau
pe Lamă Delicată. Furia costumului se intensifică. Acesta recunoscu
materialul ca fiind un alt fragment de tehnologie pe care apucătorii o
furaseră de la creatorii săi. Cu timpul, Kira era convinsă că xeno ar fi
putut să treacă prin țesătură, dar Ctein nu avea să-i ofere acel timp.
În vreme ce uriașul își legănă din nou arma spre ea, Kira lăsă un
desiș de fire să treacă de la un tentacul la următorul, până când văzu și
simți tunul în strânsoarea sa dintr-o mie de bucăți. Îl trase dintre
degetele aflate la capătul brațului osos al Meduzei și aruncă tunul în
adâncurile spațiului, unde putea să plutească nestingherit un milion de
ani sau mai mult.
Pentru o clipă, Kira crezu că avea un avantaj. Apoi, cu una
dintre tentaculele libere, Ctein se întinse în spatele lui și apucă un tub
alb, mare, care probabil că fusese atașat părții din spate a carapacei sale.
Tubul era lung de cel puțin șase metri, iar când Meduza îl întoarse spre
ea, Kira văzu un iris întunecat în capătul acestuia.
 Aproape că țipă când încercă să se dea la o parte, dar, de data
asta, ea fu cea care se mișcă prea încet.
Deschizătura tubului străluci și o lance din flăcări țâșni spre ea.
Aceasta arse prin fibrele costumului, care se topiră și se evaporară.
Dinspre ele, Kira simți un val de nondurere destul de puternic încât să o
sperie.
Acum, Kira era cea care încerca să scape. Îl împinse pe Ctein,
dar acesta se ținu de ea chiar și în timp ce focul se apropia din ce în ce
mai mult. Creatura era incredibil de puternică, destul de puternică încât
să-i facă față Lamei Delicate.
Însă Lama era și Delicată, așa că o lăsă să se relaxeze și să se
îndoaie în fața atacurilor lui Ctein și să fie ca apa, alunecând chiar și
prin cea mai puternică strânsoare. Ventuzele Meduzei nu puteau să o
țină. Oricum ar fi funcționat ele, costumul știa cum să le învingă.
Cu un legănat și o smucitură, Kira reuși să se elibereze.
Se îndepărtă de Ctein cu senzația că abia scăpase cu viață.
Creatura nu-i lăsă timp să se adune. Sări după ea, iar Kira alergă
pe Hierophant, spre prora aflată în depărtare. O urmărire învăluită în
tăcere, mediată numai de bătăile inimii ei și de respirația sa, și realizată
cu grația teribilă care era efectul natural al imponderabilității.
Dimensiunea lui Ctein părea ireală. Kira se simțea de parcă ar fi
fost urmărită de un monstru de mărimea unui munte. Îi trecură prin
minte posibile nume pentru el: „Kraken. Cthulhu. Jörmungandr.
Tiamat.“Dar niciunul dintre ele nu surprindea oroarea pură a bestiei
care o urmărea. Un cuib târâtor de șerpi, nerăbdători să separe carnea de
carne.
Kira se uită peste umăr și își dădu, într-un final, seama ce era, de
fapt, acel tub. Un motor de rachetă, alimentat de combustibil. Meduza
folosea o rachetă pe post de armă.
Ctein se pregătise pentru ea. Pentru Idealis. Iar Kira nu se
pregătise deloc. Nu-și dăduse seama de adevărata amploare a
amenințării pe care o reprezenta creatura antică.
 În orice alt moment, absurditatea folosirii unui motor de rachetă
pe post de armă ar fi lăsat-o fără cuvinte. Acum era însă doar un alt
factor pe care-l lua în considerare, în calculele pe care și le făcea în
minte: viteze, distanțe, unghiuri, forțe și posibile reacții și
comportamente. Calcule ale supraviețuirii.
Apoi avu o revelație: alături de căldura pe care o producea,
racheta producea și o cantitate de propulsie. Asta făceau rachetele. Ceea
ce însemna că Ctein trebuia să se țină de ceva când o folosea, altfel
racheta ar fi riscat să trimită Meduza în direcția opusă. Era adevărat că
Ctein se folosea și de propulsoarele sale, dar Kira nu credea că erau la
fel de puternice precum racheta.
– Ha! exclamă ea.
De parcă i-ar fi răspuns, în cască se auzi o voce:
*Aici locotenentul Dunroth. Mă auzi?*
– Tu cine naiba mai ești?
*Secundul amiralului Klein. Avem o rachetă care se îndreaptă
spre tine, de pe Unrelenting Force. Poți să duci Meduza spre pupa
navei Hierophant?*
– O să ne arunci pe amândoi în aer?
*Negativ, domnișoară Navárez. E o muniție cu țintă. Nu ar
trebui să te afli în prea mare pericol, dar trebuie să avem o rază
vizuală clară.*
– Am înțeles. Simt pe drum.
Apoi se auzi vocea lui Tschetter:
*Navárez, asigură-te că pui destulă distanță între tine și Ctein.
Ține minte că nu există focuri inofensive.*
– Am înțeles.
Kira îndreptă costumul spre carcasă și se opri. Apoi se aruncă în
sus și înapoi spre Meduza care se apropia, în ceea ce ar fi fost în mod
normal o tumbă care i-ar fi întors stomacul pe dos, dar care acum părea
un salt grațios. Ctein se repezi spre ea cu trei dintre tentacule,
întinzându-și membrele la maximum, dar o rată cu vreo câțiva metri.
Așa cum spera Kira, creatura continua să se agațe de Hierophant, unde
își putea folosi torța supradimensionată.
Lamă Delicată o purtă înapoi spre suprafața navei de luptă. Kira
observă că o mișca mai repede, mai eficient decât înainte, și își aminti
visele în care costumul călătorea prin spațiu cu agilitatea unei drone
autonome, ceva ce era posibil numai dacă organismul își putea crea
propriile propulsoare. Niște propulsoare adevărate, capabile de un efort
susținut.
Kira observă și că nu rămăsese încă fără aer. Bun. Atât timp cât
costumul continua să îi dea oxigen, putea să lupte în continuare.
Înaintă prin Hierophant, propulsându-se din ce în ce mai repede,
până când nu mai era sigură dacă se va putea opri înaintea scutului
umbrei. Cu toate astea, îl simțea pe Ctein apropiindu-se de ea, ca un val
care se ridica, vast, nepăsător, de neoprit.
Se auzi vocea locotenentului Dunroth:
*Cinci secunde până la atingerea țintei. Părăsește zona. Repet,
părăsește zona.*
Kira văzu în fața ei un meteorit care se îndrepta spre
Hierophant. O stea atât de luminoasă, încât era vizibilă prin tot acel
fum.
Timpul păru să încetinească și își dori să fi fost oriunde, doar
acolo nu. Cel mai groaznic lucru era că nu putea schimba situația.
Racheta fie avea să o omoare, fie nu. Nu putea controla rezultatul.
Când racheta ajunse la numai câteva secunde de impact (și la
peste o sută de metri depărtare), Kira prinse carcasa și se lipi de ea,
transformând costumul într-o carapace dură.
Când făcu asta, racheta dispăru într-un punct dezamăgitor de
mic de lumină și o sferă de spațiu fără fum se extinse din locul în care
fusese.
„La naiba.“Kira văzusese destule lasere de apărare în acțiune
încât să știe ce se întâmplase. Un laser aflat undeva pe Hierophant
lovise racheta.
 Se eliberă și se aruncă într-o parte cu doar câteva momente
înainte ca Ctein să o izbească.
O copleși un miros de derâdere.
[[Ctein aici: Jalnic.]]
*Îmi pare rău, Navárez.*, spuse locotenentul Dunroth. *Se pare
că nu putem să trecem rachetele dincolo de laserele de pe Hierophant.
Acum ocolim r2, după care o să mai încercăm o dată. Amiralul Klein
spune că ai face bine ori să-l omori pe nemernicul ăla, ori să găsești un
mod de a pleca de pe Hierophant, pentru că o să-l lovim cu alte trei
rachete Casaba-Howitzer la întoarcere.*
Ctein își legănă unul dintre tentacule spre ea, iar Kira se feri
tocmai când trunchiul masiv de mușchi și de tendoane trecu pe lângă ea.
Apoi din nou, ca o pasăre colibri care se ferea de o caracatiță furioasă.
Fumul deveni și mai dens, după care se limpezi când
Hierophant ieși din ceață. Pentru prima oară de la explozia care o
aruncase de pe navă, se vedea adevăratul întuneric al spațiului, iar
carcasa și tot ce zărea căpătaseră o precizie dureros de limpede. La
periferia vederii, era conștientă de scântei și străfulgerări îndepărtate
(dovadă că bătălia continua între Flota a Șaptea, Meduze și Coșmaruri).
Kira trecu iar vederea pe spectrul normal. Nu avea nevoie de
infraroșu acum, după ce se dispersase fumul.
Stătea în fața monstrului imens, o jucărie, un obiect mic,
suspendat în fața unui prădător înfometat. Acesta se năpusti asupra ei,
iar ea se feri. Țâșni în față. Monstrul activă motorul rachetei pentru o
secundă, iar căldura o împinse în spate. Erau într-un impas. Fiecare
încerca să obțină un avantaj și niciunul nu îl găsea.
O explozie de miros o lovi, emanat dintr-o glandă ascunsă aflată
pe corpul Meduzei:
[[Ctein aici: Formă dublă, tu nu înțelegi carnea cu care ești
unită. Nu o meriți. Ești nesemnificativă și menită eșecului.]]
Kira îi răspunse la fel, îndreptându-și propriul miros spre
creatura care era doar o masă întortocheată.
 [[Kira aici: Deja ai eșuat, apucătorule. Corupții...]]
[[Ctein aici: Când o să mă unesc cu Idealis, așa cum ar fi
trebuit să fie înainte de trădarea lui Nmarhl, Corupții vor cădea în fața
mea ca nisipul în abis. Niciunul nu o să reziste în fața mea. Chiar dacă
valul acesta a fost întrerupt, următorul o să fie un triumf pentru
Wranaui și toți vor îngenunchea în fața forței bancurilor noastre.]]
[[Kira aici: Nu o să-l ai niciodată pe Idealis.]]
[[Ctein aici: Ba da, formă dublă. Și o să mă bucur când o să-ți
rup carapacea și o să-ți mănânc carnea dinăuntru.]]
Kira țipă și încercă să se ducă în spatele Meduzei, ca să-i ia
racheta, dar extraterestrul se mișca în funcție de ce făcea ea,
răsucindu-se astfel încât arma să fie mereu îndreptată spre ea.
Era un dans frenetic și urât, dar un dans și, în ciuda urâțimii sale,
avea și momente de grație și de îndrăzneală. Ctein era prea mare și prea
puternic pentru ca Lamă Delicată să-l poată imobiliza (cel puțin nu la
actuala mărime a costumului). Prin urmare, Kira evita să fie prinsă, iar,
în schimb, extraterestrul făcea tot ce putea ca să evite atingerea Lamei
Delicate. Părea să știe că, dacă o lăsa să-l atingă prea mult timp, îi putea
străpunge armura.
Kira avansa, Meduza se retrăgea. Creatura avansa, ea se
retrăgea. De două ori reuși să prindă un tentacul, însă Ctein o lovi atât
de tare, încât fu forțată să-i dea drumul, altfel ar fi riscat să fie bătută
până-și pierdea cunoștința. Loviturile erau destul de puternice încât să
rupă bucăți ale costumului: fragmente mici care se lichefiau în picături
amorfe înainte să i se alăture din nou.
Dacă reușea să se apropie de Ctein, dacă reușea să îl înfășoare
pe Lamă Delicată în jurul carapacei extraterestrului și să se lipească de
el, știa că-l putea ucide. Însă, în ciuda eforturilor sale, Kira nu reușea să
treacă de apărarea Meduzei.
Bătrânul și vicleanul Ctein părea să realizeze că deține avantajul
și că putea să-i provoace mai multă durere Kirei decât ea lui. Așa că
începu s-o urmărească prin Hierophant, trăgând cu torța sa rachetă,
legănându-și tentaculele într-un ritm aleatoriu, forțând-o să dea în spate
și lăsând urine mari pe carcasă de la loviturile sale eșuate. Iar Kira nu
avea de ales, așa că se retrăgea. Ceda, metru cu metru, disperată să stea
la distanță, deoarece, dacă uriașul reușea s-o prindă între carcasă și
tentacule, impactul i-ar fi făcut creierul țăndări, indiferent cât de bine ar
fi putut s-o protejeze Lamă Delicată.
Începu să gâfâie și, chiar și sub costum, Kira simțea cum
transpira, corpul ei fiind acoperit cu un strat de sudoare produsă de
efort, pe care Lamă Delicată îl absorbi repede.
Nu putea să mai continue. Ea nu mai putea să continue. La un
moment dat, avea să facă o greșeală, iar Ctein urma s-o omoare. Fuga
nu o ajuta cu nimic. Nu putea evada decât în vid, și nu-și putea părăsi
prietenii. Nici forța CMU. Oricâte defecte ar fi avut, aceștia luptau
pentru supraviețuirea omenirii, ca și ea.
Reuși să evite ultimul atac al lui Ctein, dar cât mai putea să
păstreze ritmul ăsta? Avea impresia că lupta de zile întregi. Cât timp
trecuse de când Wallfish intrase în Hierophant? Nu-și amintea.
Înjunghie carapacea Meduzei pentru a mia oară. Și, pentru a mia
oară, țepii ascuțiți ai costumului alunecară pe carapacea extraterestrului.
Kira mormăi din cauza efortului și apucă o antenă din apropiere,
apoi se trase departe de Meduză, scăpând la limită de atacul acesteia.
Urmă o altă lovitură de tentacule, iar Kira se grăbi spre prora navei de
luptă, încercând să o evite, încercând să rămână liberă.
Apoi Ctein o surprinse când sări spre ea, dând drumul navei.
Lamă Delicată o împinse în spate și o manevră în jurul lățimii
navei. Jeturi albe ieșeau din propulsoarele Meduzei în timp ce o
urmărea. Reuși să își coordoneze traiectoria cu a ei și începu să se
apropie, racheta fiind extinsă ca un deget uriaș și acuzator.
Kira examină nava. Căuta ceva, orice ar fi putut să folosească. Îi
atrase atenția o excrescență zimțată a carcasei distruse. Dacă se îndrepta
spre ea, putea s-o folosească ca să-și ia avânt și să ajungă în spatele
Meduzei și, poate...
 *Kira! Dă-te de acolo!*, se auzi Falconi.
Distrasă, se răsuci cu stângăcie, rostogolindu-se în timp ce Lamă
Delicată o aruncă spre Hierophant. Un tentacul se întinse spre ea și, la
ceva distanță, văzu armura lui Falconi care apăru de după marginea
găurii din carcasa navei. Cu un braț, acesta ridică lansatorul de grenade,
țeava se lumină și...
Motorul de rachetă al lui Ctein explodă, aruncând cu foc lichid
în toate direcțiile.
Kira tresări când căzu și pe ea. Combustibilul nu o rănea, dar era
greu să-și ignore instinctele vechi.
Explozia o afectase pe Meduză, dar, în mod șocant, aceasta
reușise să se țină în continuare de Hierophant cu vârful unui tentacul.
Spre dezamăgirea Kirei, creatura nu părea să fie rănită.
Mirosul unei furii vaste și teribile cuprinse spațiul din apropiere.
Creatura se ridică din nou, apoi își întinse unul dintre tentacule
spre Falconi. Bărbatul se feri, ascunzându-se sub marginea găurii, iar
Kira îl văzu dispărând printr-o ușă, cu o secundă înainte ca tentaculul
creaturii să o lovească, distrugând pereții și schela.
*E numai al tău, puștoaico*, spuse Falconi.
– Mulțumesc, îți rămân datoare.
Kira se opri la câțiva metri de Hierophant și se întoarse ca să-l
înfrunte pe Ctein. Nu mai existau arme acum. Doar tentacule, și cârcei,
și mințile lor, asmuțite una împotriva celeilalte. Se pregăti să înfrunte
din nou Meduza monstruoasă, să se lupte cu ea până când unul sau
amândoi aveau să fie morți. In ciuda numeroaselor avantaje pe care le
avea Lamă Delicată, Kira nu era sigură că putea învinge. Ctein nu
trebuia decât să o lovească de carcasa navei și acela ar fi fost sfârșitul
ei.
Dar nu avea de gând să renunțe. Nu acum. Nu după toate
lucrurile prin care trecuseră. Nu când miza era atât de mare.
– Bine, creatură urâtă și imensă, bombăni ea, adunându-și toată
puterea. Hai să terminăm cu asta.
 Apoi Kira observă o zgârietură minusculă în pielea armată a
unui tentacul. Bănui că era același care ținuse racheta. Deci atacul lui
Falconi făcuse niște pagube, până la urmă. Zgârietura arăta ca o fisură
subțire pe suprafața lavei care se răcea, deschisă ca să dezvăluie carnea
încinsă dinăuntru.
Speranța înflori în ea. Oricât de mică ar fi fost, acea crăpătură
era o oportunitate și, într-o fracțiune de secundă, Kira își imagină cum o
putea folosi ca să-l omoare pe Ctein. Urma să fie riscant, foarte riscant,
dar nu avea să primească o șansă mai bună.
Buzele îi tresăriră cu un zâmbet. Soluția nu era să stea departe,
ci să-l îmbrățișeze pe Ctein, cu orice preț, și să se unească cu el la fel de
mult cum era unită și cu Sămânța. Soluția era în contopirea trupurilor
lor, nu în separare.
Kira se îndemnă să înainteze, iar costumul răspunse, activând
propulsoarele pe care le construise pe spatele ei. O duse spre Ctein cu
accelerație de peste 1G, făcând-o să își arate dinții și să râdă în vid.
Meduza își ridică tentaculele, nu ca să o blocheze, ci ca să o
prindă. Kira se feri de două dintre tentacule, după care se prinse de
tentaculul zgâriat.
În acel moment, Ctein păru să înțeleagă ce făcea și o luă razna.
Universul se învârti în jurul Kirei când Meduza lovi nava cu
acel membru. Reuși să întărească costumul cu o fracțiune de secundă
înainte de contact, dar vederea i se înnegură puțin și se simți înceată și
dezorientată.
Tentaculul începu să se ridice din nou. Dacă nu acționa rapid,
avea să o facă praf. Asta știa sigur. Și, cu toate că ura gândul că ar fi
putut să moară, ura și mai mult gândul că ar fi putut să-l lase pe Ctein să
câștige.
Simțea zgârietura sub abdomen, o fâșie mică și moale pe
suprafața de altfel tare a tentaculului. Așa că înjunghie, și lovi, și se
răsuci în timp ce trimise fibrele costumului în rană. Tentaculul se
zvârcoli, apoi se mișcă dintr-o parte în alta, într-o încercare frenetică de
a scăpa de ea. Dar nu mai avea cum să facă asta. Nu acum.
Carnea lui Ctein era fierbinte pe lamele ei, iar picături de sânge
țâșneau în toate părțile și îi acopereau pielea ca o mâzgă densă.
Kira se extinse în creatură, se tot extinse până când găsi oasele
din centrul tentaculului. Apoi le apucă și întinse carnea, forțând
zgârietura să se mărească. Apoi îl turnă pe Lamă Delicată în corpul
extraterestrului.
Tentaculul se înfășură în jurul ei, întunecat, umed și puternic.
Claustrofobia o lăsă fără oxigen și, deși costumul continua să-i dea aer,
Kira simțea că mai avea puțin și se sufoca.
În fața ei ieșeau scântei, iar Kira realiză, șocată, că Ctein își
folosea celelalte brațe ca să-l taie pe cel de care se ținea ea.
Hotărâtă să nu piardă avantajul pe care-l avea, îl îndemnă pe
Lamă Delicată să înainteze și să facă tot ce trebuia.
Xeno înflori într-o mie de linii delicate în timp ce se afunda în
Ctein, dar acestea nu tăiau, așa cum se așteptase Kira. Nu rupeau, nici
nu zgâriau. Erau mai degrabă moi și suple și ce atingeau... refăceau.
Nervi și mușchi, tendoane și os: totul era mâncare pentru xeno.
Ctein se zvârcolea. Dumnezeule, cum se zvârcolea! O bătea prin
propria sa piele. Își apucase propriul membru și îl smulgea, dorind să o
nimicească, iar zgomotul îi umplea urechile Kirei.
Totuși, mărețul Ctein nu putea să concureze cu persistența
Lamei Delicate. Fibrele fractale ale organismului se îndoiau, și țeseau,
și devorau în timp ce transformau carnea lui Ctein. Sfâșiau celulele
creaturii, le deshidratau și le comprimau în ceva tare și inflexibil. Forma
care rezulta era unghiulară, numai linii plate și drepte și margini
ascuțite, de o precizie atomică. Un obiect mort, lipsit de mișcare, care
nu putea răni.
După aproximativ douăzeci de metri, antenele ei ajunseră în
carapace, iar mușchii făcură loc organelor și mașinăriilor.
Dinspre Lamă Delicată emană o senzație de furie din cauza
suferințelor vechi și, fără să vrea, Kira se trezi strigând:
 [[Kira aici: Pentru Nmharhl!]]
Xeno crescu din nou, dublându-se, apoi dublându-se din nou,
până când umplu întreaga carapace, transformând fiecare centimetru
cub într-o perfecțiune brutală.
Ctein tresări din nou, după care se opri.
Pentru o clipă, Kira schimbă vederea la infraroșu și văzu cum
reactorul de fuziune dispărea.
Lama Delicată nu terminase. Continuă să construiască până când
consumă pielea și carapacea Meduzei. În jurul ei, vene ca niște pietre
apărură de-a lungul tentaculului de care se ținea Kira. Acestea se
extinseră de-a lungul lui Ctein.
Kira nu știa ce făcea xeno, așa că îl retrase pe Lamă Delicată și,
cu o senzație de ușurare, se eliberă de cadavrul uriaș.
În timp ce se îndepărtau, privi în urmă. În locul unde fusese
Ctein se afla acum un asterisc imens, negru: o colecție uriașă de stâlpi
ca de bazalt, fațetați și cu vârfurile sculptate. O bucată lipsită de viață
din carbon restructurat. În anumite locuri, un model familiar, ca un
panou de circuite, acoperea suprafața... Șocată, Kira recunoscu
asemănarea dintre stâlpii plutitori și formațiunea pe care o găsise pe
Adrasteia. Își dădu seama că și aceea fusese o ființă vie, în urmă cu
mult timp.
Kira se uită la rămășițele lui Ctein cu o senzație de înțelegere
amară. Ea făcuse asta. Ea și Sămânța. După secole de domnie, mărețul
Ctein era cu adevărat mort. Terminat. Iar ele erau responsabile pentru
asta.
Toată acea cunoaștere, pierdută. Toți acei ani de amintiri,
pierduţi. Toate speranțele, visurile și planurile, pierdute și reduse la un
morman de piatră care plutea prin spațiu.
Kira simți o tristețe ciudată. Apoi se scutură și eliberă un hohot
de râs. Nu știa ce simțea. Avea atâta adrenalină, încât ar fi putut la fel
de bine să fie drogată. Dar știa că tocmai câștigase. Ea și Sămânța
câștigaseră.
 Mai mulți oameni îi vorbeau în urechi, prea mulți ca să-i poată
urmări. Apoi răsună vocea lui Tschetter.
*Ai reușit, Kira! Ai reușit! Meduzele s-au retras. Lphet și Nodul
Minților preiau controlul flotei lor. Ai reușit!*
Bun. Poate că încă mai exista speranță pentru viitor. Kira își
șterse o pată de sânge de pe față și examină cala navei, reorientându-se.
– Gregorovich, unde sunt...
O umbră căzu peste ea, întrerupând lumina venită de la steaua
din apropiere. Odată cu ea, un fior rece îi apăru în oase. Kira se uită
spre obstacol, iar senzația de triumf se evaporă.
Patru nave din carne roșie navigau deasupra ei, carapacele lor
torturate lucind în bezna spațiului. Coșmarurile.

2.

Teama îi grăbi pulsul Kirei, care trecu de cadavrul stâncos al lui

Ctein și se întoarse spre Hierophant, disperată să se ascundă. Tot mai
multe Coșmaruri se apropiau: zeci, care înaintau la fel de repede ca
rachetele de pe Unrelenting Force. Siluetele lor arătau ca niște pete pe
fundalul câmpului de stele - umbre aproape pierdute în întunericul
vidului. Iar în spatele lor, prea departe ca să poată fi văzută, știa să era
masa lui Maw, care se apropia rapid și se îndrepta spre ei cu o foame
insațiabilă.
Kira se uită în jur, în speranța că va găsi o salvare.
La picioarele ei era planeta pe care o exploataseră Meduzele, Rl.
Era de mărimea unei uși etanșe, de un roșu prăfuit și peticită cu nori. La
ceva distanță de orbită, lunile r2 și r3 făceau piruete în jurul părintelui
lor. În spatele lor văzu scântei și străfulgerări care marcau bătălia mai
mare, după ce CMU și Meduzele își uniseră forțele împotriva
Coșmarurilor. Fiecare flacără de lumină era un cuțit în inimă, deoarece
știa că marca moartea a zeci, poate a sute de ființe inteligente. Și a
Coșmarurilor.
De la distanța la care era, nu-și dădea seama cine câștiga. Numai
exploziile erau vizibile, nu și navele individuale. Instinctul îi spunea
însă că bătălia nu mergea bine pentru Flota a Șaptea și pentru Meduze.
Erau prea multe Coșmaruri, iar Maw trebuia în continuare înfruntat.
Cele patru nave ale Coșmarurilor care trecuseră deasupra ei
încetiniră peste niște sulițe de foc nuclear albe-albăstrui și mai
strălucitoare decât soarele. Se întoarseră și se îndreptară spre
Hierophant, până când se lipiră de navă, la câteva sute de metri în
spatele Kirei.
Un tremur puternic străbătu cala.
Kira închise ochii pentru o clipă. Ura să se gândească la ce avea
să se întâmple. Nu avea cum să evite asta însă. Singurul lucru pe care-l
putea face acum era să lupte și să spere că echipajul de pe Wallfish
reușea să scape. Să lupte și să tot lupte, până când Coșmarurile renunțau
sau până când Maw venea să o devoreze. Și, dacă avea ocazia, era
convinsă că asta avea să facă.
Kira inspiră adânc. Deja se simțea pe jumătate moartă. Corpul ei
devenise o singură bucată, datorită Lamei Delicate, dar”Întreg”și
„bine”erau două concepte cu totul diferite. În acel moment, nu s-ar fi
descris ca fiind bine.
La comanda ei, xeno începu să sape în Hierophant.
*Uau, țineți-vă bine!*, spuse Falconi. *Câteva Meduze și unul
dintre crucișătoarele CMU atacă Maw.*
Un fior o străbătu pe Kira. Se întoarse spre zona de cer unde știa
că se afla monstruozitatea. Își ținu respirația, așteptând.
Mai jos, pe Hierophant, mici explozii zguduiau cala, probabil
breșe de energie.
– Ce se întâmplă? întrebă ea.
*Maw tocmai a expulzat un nor*, răspunse Falconi. *Se pare că
laserele nu trec prea ușor prin el. Stai... Încearcă să-l lovească cu mai
multe rachete. *Urmă o tăcere tensionată. Apoi, cu o dezamăgire clară
în glas, Falconi spuse: *Rachetele nu funcționează. Maw le-a distrus ca
pe multe dintre ele. La naiba. Mai bine de douăzeci de Coșmaruri se
întorc la Maw. Dacă Meduzele sau CMU vor să îl distrugă, nu au la
dispoziție prea mult... A, la naiba! La naiba!*
Printre stele, Kira văzu o strălucire puternică, asemenea unei
supernove în miniatură.
– Aia a fost...
*Maw are un laser puternic, o combinație de particule și de
fascicule. Tocmai a distrus două nave ale Meduzelor. A tăiat direct prin
Praful lor. Crucișătorul se pare că o să încerce...*
Alte trei dungi de lumină pulsară, apoi dispărură pe fundalul ca
de catifea, pierzându-se în neant, în ciuda potențialului lor distrugător.
Pe un ton plat, Falconi spuse:
*Nici acum nu a funcționat. Crucișătorul a trimis două bombe.
Ar fi trebuit să fie lovituri directe, dar Maw a tras și le-a aruncat în aer
cu arma sa. A respins exploziile nucleare cu o serie de contralovituri!*
– Cum o să-l distrugem? întrebă Kira, care se lupta cu un
sentiment de neajutorare.
Cala navei Hierophant vibră sub ea.
*Nu cred că putem să o facem.*, spuse Falconi. *Nu avem cum
să ducem destule nave atât de aproape ca să îi copleșim...*
În timp ce vorbea, niște străfulgerări apărură deasupra ei, în
dreapta, aproape de punctul portocaliu încețoșat care era r2.
Kira își strânse pumnii și își înfipse unghiile în palme. Nu era
posibil. Pur și simplu, nu era posibil!
– Gregorovich, ce a fost asta?
*A, ai văzut, deci?*rosti el pe un ton plictisit.
– Da, ce a fost?
*Alte Coșmaruri.*
Cuvintele erau exact cele pe care spera să nu le audă și o loviră
cu putere.
– Câte?
*Două sute douăzeci și patru.*
 3.

– La nai...
Vocea Kirei se frânse, iar aceasta închise ochii, nemaisuportând
greutatea existenței. Apoi își încordă maxilarul și se întări, ca să
înfrunte realitatea neplăcută.
Fără să vrea asta în mod conștient, dădu drumul navei și pluti
deasupra carcasei acesteia în timp ce se gândea. Trebuia să gândească.
Nu simțea că putea să acționeze până nu înțelegea cât de cât ce se
întâmpla.
Falconi îi vorbi în ureche:
*Kira, ce faci? Trebuie să te întorci aici, înainte ca...*
Kira îl ignoră, iar vocea lui dispăru în fundal.
Inspiră adânc. Apoi din nou.
Acum, nu mai aveau cum să câștige. Una era să lupte știind că
era posibil ca ea să moară, însă să își pună pe fugă dușmanii. Era cu
totul altceva să știe că ea avea să moară și că victoria era imposibilă.
Rezistă impulsului de a țipa. După tot ce făcuseră, după tot ce
pierduseră și sacrificaseră, părea greșit să piardă acum. Părea nedrept în
cel mai profund sens posibil, ca și cum cele două sute douăzeci și patru
de nave ale Coșmarurilor, care tocmai sosiseră, reprezentau un afront
adus însăși naturii.
Mai respiră o dată, de data asta mai adânc și mai lent decât
înainte.
Kira se gândi la serele de pe Weyland. La mirosul de lut și de
flori, la norii leneși de praf din razele de soare, la gustul roșiilor din
verile calde. Se gândi și la familia ei. Apoi la Alan și la viitorul pe
care-l plănuiseră, la viitorul despre care fusese nevoită să accepte că nu
avea să se întâmple niciodată.
Amintirile o lăsară cu o durere dulce-amăruie în suflet. Toate
lucrurile se terminau și părea că și finalul ei se apropia cu pași repezi.
Ochii i se umplură cu lacrimi. Se uită la stele, la Calea Lactee,
care se întindea pe sfera nesfârșită a cerurilor. Universul era atât de
frumos, încât o durea. Atât de foarte, foarte frumos. Însă, în același
timp, și plin de lucruri urâte. Unele născute din cerințele inexorabile ale
entropiei. Unele, din cruzimea ce părea nativă tuturor ființelor
inteligente. Și niciunele nu aveau sens. Era o absurditate glorioasă,
oribilă, care inspira și disperare, și sublim.
Exemplul perfect: chiar în timp ce privea galaxia și se desfăta în
strălucirea ei, o altă navă a Coșmarurilor apăru în raza ei vizuală: o
excrescență în formă de torpilă, cu o carnalitate stacojie. Din ea, simțea
o atracție distantă, o afinitate care atrăgea carnea spre carne, ca un fir
care o trăgea de abdomen, de însăși esența ei.
O nouă senzație apăru în Kira: determinare. Și, odată cu ea,
tristețe. Deoarece înțelegea: acum avea de ales acolo unde înainte nu
avusese. Putea să permită evenimentelor să continue sau putea să le
forțeze într-un nou tipar.
Nu exista însă nicio posibilitate de a alege.
„Mănâncă drumul.” Asta trebuia să facă. Trebuia să mănânce
drumul și să treacă de necesitățile sale de bază. Nu asta și-ar fi dorit, dar
dorințele ei nu mai erau importante. Prin acțiunile sale, nu ajuta doar
Flota a Șaptea, ci și pe prietenii ei, familia și întreaga specie umană.
Nu exista o alegere.
Dacă ea și echipajul de pe Wallfish nu aveau să supraviețuiască,
putea măcar să îl oprească pe Maw să se răspândească. Nimic altceva
nu mai conta acum. Dacă nu era trasă la răspundere, Sămânța coruptă
avea să se întindă în întreaga galaxie într-o fracțiune de secundă, și nici
oamenii, nici Meduzele nu puteau face mare lucru în privința asta.
Alegerea ei avea și o anumită frumusețe. O simetrie care o
atrăgea pe Kira. Cu o lovitură clară, putea să rezolve întreaga problemă
a existenței ei, o problemă care îi dăduse târcoale nu numai ei, ci
întregului spațiu locuit încă de când găsise acea cameră ascunsă pe
Adrasteia. Sămânța o învățase adevăratul ei scop, iar acum își înțelegea
și propriul scop, iar cele două jumătăți ale ființei ei căzuseră de acord.
 – Gregorovich, spuse ea, iar sunetul vocii sale era șocant în
tăcerea vidului. Ți-au mai rămas niște rachete Casaba-Howitzer?
 * * * * * * *

I EȘI REA V

1.

*Kira*, spuse Falconi. *Ce se întâmplă? Nu reușim să te vedem

pe ecrane.*
– Ai ajuns înapoi pe Wallfish?
*Cu greu. Acum...*
– Am spus că am nevoie de o rachetă Casaba-Howitzer.
*Pentru ce? Trebuie să plecăm naibii de aici înainte să ne
arunce în aer Coșmarurile. Dacă o luăm direct pe limita Markov, e
posibil să ajungem acolo înainte...*
– Nu, spuse ea încet. Nu avem cum să le întrecem și știi asta.
Acum, trimite-mi o rachetă Casaba-Howitzer. Cred că mi-am dat seama
cum să-l opresc pe Maw.
*Cum?*
– Ai încredere în mine?
Urmă o clipă de ezitare din partea lui Falconi.
*Am încredere în tine, dar nu vreau să te văd moartă.*
– Nu prea avem multe opțiuni, Salvo... Dă-mi una dintre
rachetele alea. Repede.
Bărbatul tăcu pentru un moment, destul de lung încât Kira să se
întrebe dacă avea să o refuze. Apoi spuse:
*Racheta Casaba-Howitzer a fost lansată. O să se așeze în
poziție la jumătate de kilometru de partea întunecată a lui Hierophant.
Poți să ajungi acolo?*
– Cred că da.
*Bine. Dacă te așezi cu picioarele spre pupa, cu spatele la
Hierophant, bomba o să fie la ora șapte. Gregorovich o fixează cu un
laser. Ar trebui să apară destul de clar în infraroșu.*
Kira cercetă întunericul, apoi o văzu: un punct aprins, singur, în
vid. Părea să fie destul de aproape încât să-l atingă, deși știa că nu era
așa. Distanța era mereu greu de judecat în lipsa unor repere.
– Am văzut-o, spuse ea. Acum pornesc și eu.
Chiar în timp ce vorbea, Lamă Delicată o împinse spre bomba
adormită.
*Grozav. Acum poți să-mi spui și mie exact ce plănuiești? Te
rog spune-mi că nu e ce cred eu.*
– Stai!
*Ce e? Kira, ce nai...*
– Trebuie să mă concentrez. Lasă-mă un minut.
Falconi bombăni și tăcu, iar Kira își spuse ei însăși:
– Mai repede. Mai repede!
Îl îndemna pe Lamă Delicată cu mintea. Știa că avea o portiță
scurtă de timp până când Coșmarurile veneau să investigheze. Dacă
putea să ajungă la racheta Casaba-Howitzer prima...
Dispozitivul deveni tot mai mare în fața ei: un cilindru gros, cu
un bot umflat și litere roșii într-o parte. Motorul principal era oprit, dar
duza continua să strălucească de la căldura reziduală.
Icni când racheta Casaba-Howitzer o lovi în piept. Își înfășură
brațele în jurul bombei. Tubul era prea gros pentru ca mâinile ei să îl
cuprindă. Impactul începu să o învârtă, odată cu racheta, dar Sămânța o
stabiliză repede.
Cu coada ochiului, Kira văzu cum nava Coșmarurilor, cea care
se apropia de Hierophant, se îndrepta spre ea, și încă rapid.
În urechi îi răsună vocea lui Falconi:
*Kira...*
– Îi văd.
*Putem să...*
– Rămâneți unde sunteți. Nu interveniți.
Kira se gândi intens în timp ce învăluia racheta
Casaba-Howitzer cu materialul costumului, trimițând numeroase fibre
prin carcasa sa exterioară. Datorită lor, simțea firele, butoanele și
diferitele structuri care formau bomba. Și simți căldura plutoniului
depozitat acolo, simți învăluirea caldă a radiației lui și se hrăni cu ea.
Cumva, trebuia să le oprească pe Coșmaruri din încercarea de a
o împiedica. Dacă se lupta cu ele, acestea aveau să o încetinească destul
încât să li se alăture și mai multe creaturi. În plus, își aminti cum se
pierduse când atinsese un Coșmar în timpul evadării de pe Bughunt. Nu
putea să riște să pățească asta din nou. Nu până nu ajungea la Maw.
Lumina dură a retropropulsoarelor o învălui când nava
Coșmarurilor opri aproape de ea. Erau doar câțiva zeci de metri între ei.
De la acea distanță, putea să vadă venele care pulsau sub exteriorul său
cu abraziuni. Îi venea să scâncească doar uitându-se la navă.
Un gând se foi în ea, un gând care nu era al ei: Ceea ce este
auzit poate încă primi un răspuns. Și își aminti cum reacționase
costumul la chemări când se urcase pe nava Meduzelor, în sistemul
Sigma Draconis. Tot mai multe amintiri își făcură apariția,
transportând-o într-o altă perioadă și într-un alt loc, într-o parte
îndepărtată a galaxiei. Simțise chemarea stăpânilor ei și îi răspunsese,
așa cum era corect și firesc. Așa cum îi dicta datoria ei.
În acel moment, Kira știu ce trebuia să facă.
Își adună toată forța și, prin intermediul Seminței, trimise un
mesaj Coșmarurilor și lui Maw, care-i crease, trimițând semnalul cu
toată puterea pe care o avea: Nu mai înaintați! Puteți să obțineți ce
vreți. Lăsați-mi prietenii să plece și o să vin la voi. Vă promit.

2.

Nava nu îi răspunse prin mesaje sonore sau acțiuni, dar nici nu o

atacă. În timp ce Kira începu să accelereze, îndepărtându-se de Battered
Hierophant, nava stacojie a Coșmarurilor rămase în urmă.
Nu peste mult timp, primi un răspuns: o transmisie care nu
conținea decât un urlet sălbatic, lipsit de cuvinte, un vaiet plin de
durere, de furie și de foame. Fiori o străbătură pe Kira când îl recunoscu
pe Maw.
Sămânța o lăsă să identifice sursa transmisiei. În ciuda tuturor
instinctelor din corpul ei, se îndreptă spre sursă și acceleră.
*Kira!*, spuse Falconi pe un ton tăios. *Ce ai făcut?*
– I-am spus lui Maw că o să mă unesc cu el.
*Și... te-a crezut?*
– Destul cât să mă lase să trec.
Apoi se auzi vocea lui Tschetter. Kira nici măcar nu realizase că
maiorul asculta conversațiile.
*Navárez, nu putem permite Celor Corupți să pună ghearele pe
Idealis. Întoarce-te.*
– Deja îl au pe Idealis, spuse Kira. Sau, cel puțin, o parte din el.
Clipi și simți cum lacrimile îi erau absorbite de materialul măștii care îi
acoperea fața. Salvo, poți să-i explici tu. Trebuie să împiedicăm
Coșmarurile, pe Cei Corupți, să se răspândească. Dacă pot să-l opresc
pe Maw, măcar o să avem o șansă. Noi toți. Omenirea și Meduzele,
deopotrivă.
*Ah, asta nu are cum să fie singura ta opțiune. Trebuie să existe
o variantă mai bună*, spuse Falconi. Nielsen interveni și ea în
conversație, iar Kira se bucură să-i audă din nou vocea.
*Kira, nu ar trebui să te sacrifici doar ca să ne salvezi pe noi.*
Kira râse încet.
 – Mie-mi spui!
*Nu avem cum să te convingem să nu faci asta, nu-i așa?*,
întrebă Falconi.
Kira aproape că îl vedea, încruntat din cauza frustrării.
– Dacă ai alte idei, sunt deschisă sugestiilor.
*Aplează la niște trucuri și ucide restul Coșmarurilor.*
– Știu niște trucuri incredibile, dar nici chiar atât de grozave.
*M-ai fi putut păcăli.*
– Ha, nu înțelegi? Ăsta e trucul meu grozav. Întrerup tiparul.
Resetez ecuația. Altfel, lucrurile nu se vor termina prea bine pentru
niciunul dintre noi. Nu e vina ta. Nu aveai cum să oprești asta.
Nimeni nu ar fi putut să facă asta. Cred că deznodământul a
devenit inevitabil în clipa în care am atins costumul pe Adra.
*Predestinare? Ce gând sumbru... Ești sigură?*
– Coșmarurile nu trag în voi acum, nu-i așa?
*Nu*
– Atunci, da, sunt sigură.
Falconi oftă, iar Kira auzi îngrijorarea din vocea lui. Și-l
imagină în camera de comandă de pe Wallfish, plutind lângă ecranul
holografic, cu armura pătată de sânge. Simți un junghi. În acel moment,
faptul că îi lăsa în urmă pe el și echipajul de pe Wallfish era mai dureros
decât atunci când își părăsise propria familie. Falconi și ceilalți erau
prezenți și imediați. Familia ei părea a fi ceva distant și abstract, niște
fantasme de la care își luase rămas-bun în urmă cu mult timp.
*Kira...*, spuse Falconi, și auzi durerea din ce în ce mai
puternică din vocea bărbatului.
– Așa trebuie să fie. Scoate Wallfish de aici cât încă mai poți.
Coșmarurile nu ar trebui să-ți facă probleme. Haide, grăbește-te.
Urmă o pauză lungă, în care aproape că îl auzea pe Falconi
certându-se cu Nielsen și cu Tschetter. Într-un final, cu reticență în glas,
căpitanul spuse:
*Am înțeles.*
 – Mai vreau să știu și cum să detonez bomba asta.
Pauza care urmă fu și mai lungă. Apoi Falconi rosti:
*Gregorovich spune că e un panou de acces într-o parte.
Înăuntru ar trebui să fie o tastatură. Codul de activare e
delta-șapte-epsilon-gamma-gamma...* Kira se concentră să rețină șirul
de comenzi în timp ce el i le spunea. *O să ai zece secunde să te
îndepărtezi după ce îl introduci.*
Dar era sigură că nu avea să scape, iar Falconi știa și el asta.
Sigur că urma să încerce, dar Kira nu își făcea iluzii despre abilitatea
Seminței de a întrece o explozie nucleară.
Se concentră pe contopirea Seminței cu bomba, țesându-le
împreună până când era greu de spus unde se termina un organism și
unde începea racheta Casaba-Howitzer. Infiltră bomba atât de bine,
încât putea simți fiecare parte din ea, până la microsudurile din clopotul
rachetei și imperfecțiunile din cutia în care se afla plutoniul. Lucră cu
grijă și când termină era convinsă că până și lui Maw i-ar fi fost greu să
separe Sămânța de bombă.
Apoi se uită după Maw. Era în continuare prea departe ca să-l
vadă, dar îi simțea prezența, ca o furtună care se forma la orizont, norii
fiind greoi, plini cu ape gata să se reverse.
Distanța dintre ei se micșora rapid, dar nu destul de repede pe
cât și-ar fi dorit Kira. Nu voia ca Maw să aibă ocazia să se
răzgândească. Sămânța o propulsa cât de repede putea, dar nu folosea
combustibil, așa că puterea ei era limitată.
Ce altceva putea face?
Se concentră pe imaginea pe care o crease - imaginea și ideea -
și încercă să le păstreze în minte în timp ce le imprima în Sămânță.
Xeno îi înțelese intenția aproape imediat și răspunse cu o viteză
mulțumitoare.
Patru coaste negre, curbate și delicate, ieșiră din coroana bombei
și se întinseră în față, formând un X. Coastele se întindeau pe măsură ce
creșteau, devenind din ce în ce mai subțiri, până când deveniră aproape
invizibile. Kira le simțea ca pe niște degete întinse, vârfurile lor
ajungând la aproape patruzeci de metri, iar distanța continua să se
mărească.
La baza fiecărei coaste începu să se formeze câte o membrană
oglindită, subțire ca un balon de săpun și mai netedă decât o piscină cu
ape liniștite. Membrana pluti în sus și în afară, conectând flecare coastă
cu vecinele sale, până când ajunse la cel mai îndepărtat punct al
vârfurilor arcuite. Se vedea în reflexie: o grămadă joasă și neagră, care
se ținea de rachetă dintr-o parte. Lipsită de față și anonimă pe fundalul
întinderii galaxiei. Kira ridică mâna dreaptă și își făcu sieși cu mâna.
Imaginea o amuză. Situația era atât de absurdă, încât râse. Cum ar fi
putut să nu o facă? Umorul era singurul răspuns potrivit după ce se
lipise de bunăvoie de o bombă nucleară și țesuse un set de pânze solare.
Pânzele continuau să se extindă. Nu cântăreau aproape nimic,
dar o micșorau ca înfățișare. Era un cocon mic, suspendat în centrul
aripilor argintii, un potențial înconjurat de realitate. O sămânță
neplantată, aflată în bătaia vântului.
Se întoarse încet, cu atenție, iar pânzele captară lumina soarelui,
care se reflectă cu o strălucire orbitoare. Kira simțea presiunea fotonilor
care atingeau membrana, împingând-o înainte, departe de soare, departe
de nave și de planete, spre pata întunecată și roșie care era Maw. Vântul
solar nu o ajuta foarte mult la propulsie, dar era totuși ceva în plus și
Kira era satisfăcută că făcuse tot ce putuse ca să-și grăbească zborul.
*Wow, nu știam că poți să faci asta*, spuse Falconi.
– Nici eu.
*E minunat.*
– Poți să-mi spui cam în cât timp ajunge Maw?
*Paisprezece minute. Vine cu viteză. Știi, chestia asta e enormă,
Kira. Mai mare decât Hierophant.*
– Știu.
În tăcerea care urmă, Kira îi intui frustrarea. Îl simțea
străduindu-se să nu spună ce voia cu adevărat să spună.
 – E în regulă, rosti ea într-un final.
Falconi mormăi:
*Ba nu, nu e, dar nu putem face nimic în privința asta... Stai un
pic, amiralul Klein vrea să discute cu tine. Poftim...*
Urmă un sunet puternic, iar Kira auzi în cască vocea amiralului.
*Tschetter mi-a explicat ce încerci să faci. Mi-a spus și despre
Maw. Ești o femeie curajoasă, Navárez. Niciuna dintre navele noastre
nu pare să poată ajunge la Maw, deci ești cea mai bună opțiune a
noastră în momentul de față. Dacă reușești, e posibil chiar să avem o
șansă să învingem Coșmarurile.*
– Tocmai asta e și ideea.
*Ești o femeie specială. O să trimit patru crucișătoare spre tine,
dar nu vor ajunge acolo decât după ce te vei întâlni cu Maw. Dacă
reușești, atunci vor mătura ce mai rămâne în urmă și vor oferi ajutor și
asistență, dacă va fi nevoie.*
Dacă era nevoie. Cel mai probabil însă nu avea să fie nevoie.
– Amirale Klein, dacă nu te deranjează, vreau să-ți cer o
favoare.
*Spune.*
– Dacă vreuna dintre navele flotei se va întoarce, poți să te
asiguri că acuzațiile împotriva echipajului de pe Wallfish vor fi retrase?
*Nu pot să-ți garantez nimic, Navárez, dar o să trimit o vorbă
bună pentru ei cu nava noastră de transport care pleacă. Având în
vedere ce ați făcut aici, pe Cordova, cred că plecarea lor fără aprobare
de pe stația Orsted poate fi trecută cu vederea.*
– Mulțumesc.
Se auzi o explozie, iar Klein spuse:
*Trebuie să plec. Multă baftă, Navárez. Terminat.*
– Am înțeles.
Apoi se lăsă liniștea în casca Kirei și, pentru următoarea
perioadă, nu vorbi nimeni. O parte din ea era tentată să ceară să discute
cu Falconi sau cu Gregorovich, dar se abținu. Oricât de mult ar fi vrut
să le vorbească, lor sau oricui altcuiva, trebuia să se concentreze.

3.

Cele paisprezece minute trecură cu o viteză deconcentrantă. În

spatele ei, Kira încă mai vedea străfulgerările care continuau să
marcheze lupta dintre Coșmaruri, oameni și Meduze. Flotele de apărare
erau strânse în jurul celor două luni ale lui R1 și foloseau planetoizii
stâncoși ca acoperire, în timp ce încercau, fără succes, să se apere de
hoardele de nave stacojii.
Maw își făcu apariția înainte de trecerea celor paisprezece
minute: mai întâi ca o stea roșie pe fundalul ca de catifea al spațiului.
Apoi se mări, devenind o tumoare dendritică, înnodată, care se
zvârcolea la margini cu o pădure de brațe, de picioare și de tentacule
care era atât de densă, încât arăta ca niște cili. Multe dintre membrele
individuale erau mai mari decât Ctein. Se întindeau pe zeci, unele chiar
pe sute de metri. Niște bucăți deformate de carne, care ar fi trebuit să se
prăbușească sub propria lor greutate. Și, îngropată printre ele, ca o rană
purulentă larg deschisă, era gura lui Maw: o tăietură zimțată de piele,
strânsă în jurul unui cioc crestat care, când se deschidea, dezvăluia
rânduri peste rânduri de dinți strâmbi - albi ca osul și incomod de umani
- care duceau spre o roșeață ce pulsa.
Maw era mai degrabă ca o insulă de carne care plutea prin spațiu
decât ca o navă. Un munte de durere și o excrescență prost plasată, plină
de furie.
Kira se micșoră în ea însăși când văzu monstruozitatea pe care o
creaseră acțiunile ei. De ce crezuse vreodată că putea ucide așa ceva? în
comparație cu acea creatură, până și racheta Casaba-Howitzer părea
insuficientă.
Totuși, acum nu mai avea cum să dea înapoi. Cursul ei era
stabilit. Ea și Maw urmau să se ciocnească și nimic din tot Universul nu
avea să schimbe asta.
 Se simți incredibil de mică și de temătoare. Asta era pierzania ei
și nu avea cum să scape de ea.
– La naiba, șopti ea și tremură atât de tare, încât simți cârcei în
picioare.
Apoi, destul de puternic încât să se audă în cască, Sparrow
spuse:
*Tăbăcește-i fundul, chica.*
*Luptă!*, strigă Hwa-jung.
*Poți să faci asta*, spuse Nielsen.
*Mă rog pentru tine, domnișoară Kira*, zise Vishal.
*Fii cel mai enervant ghimpe din coasta lui, O, tu, Sac de Carne
Agravant*, spuse Gregorovich.
*Doar pentru că e mare, nu înseamnă că nu poți să-l ucizi*,
rosti Falconi. *Lovește în locul potrivit și s-a terminat... Toți suntem de
partea ta, Kira. Baftă!*
– Mulțumesc, spuse ea, simțind mesajul cu fiecare fibră a
trupului.
Ce spusese Falconi era adevărat și ăsta fusese planul Kirei de la
bun început. Dacă putea să distrugă doar o bucată din Maw, nu oprea cu
nimic creatura. La fel ca Sămânța, se putea regenera, aparent la
nesfârșit. Nu. Singurul mod sigur prin care putea să-l omoare pe Maw
era să-i distrugă inteligența - uniunea spurcată dintre corpul rănit al lui
Carr și cel al Meduzei Qwon. Într-o încercare eronată de a-i vindeca,
xeno le contopise creierele, formând un întreg diform. Dacă putea
ajunge la acel întreg, la gâlma de materie gri torturată, Kira avea o șansă
de a-și îndrepta greșeala și de a-l distruge pe Maw.
Nu avea să fie simplu însă. Era sigură de asta.
– Thule, ghidează-mă, șopti ea, prăbușind pânzele solare pentru
ca Sămânța să formeze o carcasă mică și tare în jurul ei și al rachetei.
Masa infernală a lui Maw plutea deasupra ei. Kira nu știa exact
unde era creierul pe care îl căuta, dar bănuia că era undeva aproape de
centrul cărnii supradimensionate. Poate că se înșela, dar nu se putea
gândi la un loc mai bun în care să lovească. Era un risc pe care trebuia
să și-l asume.
Mai multe dintre cele mai mari tentacule se ridicară de pe corpul
lui Maw și se întinseră spre ea, cu o lentoare apăsătoare, dar, de fapt,
având în vedere mărimea lor, cu o viteză terifiantă.
– La naiba!
Kira își modifică traiectoria, astfel încât să ajungă între
tentaculele lui Maw. Mii se membre mai mici se mișcau sub ea,
încercând să o prindă.
Dacă reușeau, Kira știa că aveau să o sfâșie, în ciuda tuturor
eforturilor făcute de Sămânță ca să o țină în viață.
Un nor de miros se lăsă asupra ei, iar Kira aproape că vomită
când mirosi moarte, descompunere și o dorință crudă, nerăbdătoare, de
a-i devora carnea.
Furia se dezlănțui în ea. În niciun caz nu avea să lase această
tumoare supracrescută să își facă de cap cu ea și să o mănânce. Nu fără
să îi provoace o indigestie.
În fața ei, cârcei negri începură să iasă ca părul de pe suprafața
lui Maw, asemănători cu cei din Sămânță. Aceștia erau însă groși ca
niște trunchiuri de copac și aveau în vârf cuțite.
„Stânga!“, gândi Kira și, cu o accelerație a propulsoarelor, xeno
o duse în jos, apoi într-o parte, departe de cârcei.
Se apropia de centrul lui Maw. Mai avea doar câteva secunde...
Lângă ea, ciocul uriaș și negru se ridică în sus, ieșind din
pădurea de membre care se zvârcoleau și de sub dealurile de carne,
mușcând și, era sigură, urlând într-o frustrare tăcută. Nori de salivă
înghețată se revărsau din gura deschisă.
Kira țipă, iar Sămânța îi oferi un ultim impuls în timp ce se
îndrepta direct spre suprafața afundată, însângerată, purulentă a lui
Maw.
– Mănâncă asta! șuieră ea printre dinții încleștați.
Însă în ultimul moment, înainte să lovească, gândul ei fu mai
mult o rugăciune decât o sfidare: „Te rog”. Se rugă ca planul ei să
meargă. Se rugă să se poată căi pentru păcatul ei și să-l oprească pe
Maw. Se rugă ca viața ei să nu fi fost în zadar. Se rugă ca prietenii ei să
supraviețuiască.
„Te rog.”

4.

În clipa în care Sămânța îl atinse pe Maw, un urlet plin de furie

umplu mintea Kirei. Era mai violent decât orice uragan, mai puternic
decât motorul unei rachete. Atât de puternic, încât îi provocă dureri de
cap.
Forța ciocnirii fu mai mare decât orice accelerație de urgență pe
care o experimentase vreodată. Văzu roșu în fața ochilor, iar
încheieturile îi scânciră când oasele se lipiră cu putere unele de
celelalte, comprimând fluide, tendoane și cartilagii.
Kira nu știa cât de adânc ajunsese în urma impactului, dar știa că
nu destul de adânc. Trebuia să intre aproape de miezul ascuns al lui
Maw înainte să detoneze bomba.
Nu așteptă să fie atacată. Lovi în exterior în acel moment,
dezlănțuindu-se cu Sămânța mai mult decât o făcuse vreodată. Maw era
furios. Ei bine, și ea era, iar Kira dădu frâu liber furiei și lăsă astfel ca
fiecare urmă de frică, de frustrare și de durere să îi alimenteze atacul.
Xeno răspunse pe măsură, tăind ca o drujbă, rotindu-se în timp
ce străbătea carnea din jurul său. Sângele îi îmbăia din toate părțile, iar
urletul din mintea Kirei căpătă un dublu tăiș, de durere și de panică.
Apoi pielea se strânse, apăsând înăuntru cu o forță foarte mare.
Kira ripostă și, dacă Maw ar fi fost făcut numai din țesut, poate că ar fi
reușit. Dar nu era așa. Excrescența canceroasă era formată din aceeași
substanță ca Sămânța: o rețea de fibre negre, tari ca diamantul, care se
mișcau și se răspândeau cu intenții necruțătoare, tăind, târând și
limitând.
Când cei doi xeno se atinseră, lupta dintre ei deveni feroce.
Inițial, niciunul nu părea să obțină un avantaj, atât de apropiați erau ca
abilități, dar apoi, spre îngrijorarea Kirei, observă că a doua ei piele
începuse să se dizolve în firele atacatoare. Îngrijorarea se transformă în
oroare când realiză că cei doi xeno voiau să se unească. Pentru
Sămânță, nu exista nicio diferență între partea din ea conectată la Kira și
partea din ea conectată la Maw. Erau două jumătăți ale aceluiași
organism și voiau să redevină un întreg.
Kira țipă, frustrată, în timp ce suprafața exterioară a Seminței
continuă să se topească în Maw și, odată cu ea, și orice senzație de
control. Apoi un spasm îi lovi corpul și avu convulsii, simțind ca și cum
mii de fire electrice ar fi atins-o. Sângele îi umplu gura, fierbinte și cu
gust de cupru.
Un potop de informații senzoriale îi curse prin nervi și, pentru o
clipă, Kira nu mai știu cine era.
Îl simțea pe Maw, la fel cum își simțea propriul corp. Carnea se
așeza pe carne și cea mai mare parte din ea pulsa în agonia nervilor
expuși, precum și cu tortura membrelor, a mușchilor și a organelor care
nu erau așezate la locul lor. Părțile umane și cele ale Meduzei fuseseră
lipite unele de celelalte fără grijă pentru structura sau funcția pe care le
aveau. Sângele curgea prin venele făcute pentru sânge, iar sângele ieșea
prin țesuturi ca niște bureți, menite pentru secreții mai dense. Oasele se
frecau de tendoane, cartilaje și alte oase. Tentaculele apăsau pe intestine
prost așezate. Și totul tremura cu echivalentul fizic al unui țipăt.
Dacă nu ar fi fost fibrele xeno întinse prin Maw, care-l
sprijineau, întreaga monstruozitate ar fi murit în numai câteva minute,
dacă nu chiar secunde.
Durerea era acompaniată de o foame sfâșietoare, o dorință
primară de a mânca și de a crește și de a se extinde fără limite, ca și
cum protecțiile Seminței ar fi fost întrerupte, lăsând în urmă numai
dorința de extindere. Mai exista și o bucurie sadică în emoțiile lui Maw,
care nu o surprinse pe Kira. Egoismul era mai fundamental decât
bunătatea. Totuși, nu se așteptase la confuzia rătăcitoare, ca de copil,
care îl acompania. Inteligența ce luase naștere din alăturarea minților lui
Carr și a lui Qwon nu părea capabilă să-și înțeleagă circumstanțele. Nu
cunoștea decât suferința sa, ura și dorința de a se multiplica până când
acoperea fiecare centimetru al fiecărei planete și asteroid din Univers.
Până când urmașii lui umpleau spațiul din jurul fiecărei stele din cer și
fiecare rază de soare era absorbită de viața, de viața, de VIAȚA care
luase naștere din coapsele sale ilegitime.
Asta își dorea. Și de asta avea nevoie.
Kira țipă în întuneric în timp ce i se împotrivi lui Maw. I se
împotrivi cu mintea, cu trupul și cu Sămânța. Își asmuți propria furie și
ură împotriva monstrului, distrugând carnea din jurul ei cu forța dorinței
sale disperate, luptând ca un animal prins în gura prădătorului său.
Tentativele ei nu realizară nimic. În fața lui Maw, furia ei era ca
o lumânare în fața unui vulcan. Ura ei era un țipăt pierdut într-o furtună
acaparatoare.
Forța de neînțeles a lui Maw o limita. O orbea. Îi contracara
fiecare efort. Îi întrecea fiecare putere. Sămânța se topea în jurul ei,
disipându-se, atom cu atom, în timp ce se unea cu Maw. Și, cu cât
riposta mai puternic, cu atât mai repede xeno îi scăpa printre degete.
Când Maw se apropie de pielea ei, Kira își dădu seama că nu
mai avea timp. Dacă nu acționa chiar atunci, tot ce făcuse avea să fie în
zadar.
Într-o frenezie alimentată de o panică proaspătă, se îndreptă spre
panoul bombei cu tot ce mai rămăsese din Sămânță. Acolo. Butoanele
erau tari și pătrate sub atingerea cârceilor xeno.
Kira începu să tasteze codul de activare.
Apoi... pierdu cârceii. Aceștia se înmuiară și plutiră ca apa
într-un întuneric atotcuprinzător. Carnea se reunea cu carnea și, odată
cu ea, se pierdea singura ei speranță pentru salvare.
Eșuase. Eșuase complet. Îi dăduse celui mai mare dușman poate
singura șansă a omenirii de a obține victoria.
Furia Kirei ardea și mai intens, dar era o furie inutilă, lipsită de
speranță. Apoi ultimele molecule ale xeno cedară, iar substanța lui Maw
se prăbuși peste ea, fierbinte, însângerată, acaparatoare.

5.

Kira țipă.
Fibrele lui Maw o sfâșiau. Piele, mușchi, organe, oase, tot.
Corpul ei era rupt în bucăți, tocat ca un costum gol.
Sămânța încă o acoperea, iar într-un final, începu să i se opună
cu putere lui Maw, încercând să o protejeze în timp ce continua să se
unească cu carnea sa de mult pierdută. Erau niște impulsuri
contradictorii însă și, chiar dacă Sămânța s-ar fi concentrat numai pe
apărarea ei, rămăsese prea puțin din ea încât să-i facă față mărețului
Maw.
Neajutorarea pe care o simțea Kira era completă. Ca și
sentimentul ei de învingere. Agonia copleșitoare, atât a ei, cât și a lui
Maw, pălea prin comparație. Ar fi suportat orice durere dacă scopul ar
fi fost cerut-o, dar, în înfrângere, ofensa adusă cărnii ei era de o mie de
ori mai rea.
Fusese o greșeală. Totul fusese o greșeală. Moartea lui Alan și a
celorlalți membri ai echipei, atacul asupra navei Extenuating
Circumstances și crearea lui Maw, moartea a mii și mii de ființe
inteligente - oameni, Meduze și Coșmaruri - într-un an și jumătate de
lupte. Toată durerea și suferința suportate, și pentru ce? „O greșeală.”
Cea mai mare greșeală era faptul că modelul Seminței avea să fie atât de
pervertit, că moștenirea sa și, prin extensie, a ei avea să fie una a morții,
a distrugerii și a suferinței.
Furia se transformă în tristețe. Mai rămăsese puțin din ea acum.
Kira nu știa cât va mai putea rămâne conștientă. Câteva secunde. Poate
mai puțin.
Gândul îi zbură la Falconi și la noaptea petrecută împreună.
Gustul sărat al pielii lui. Senzația corpului său lipit de al ei. Căldura lui
în ea. Acele momente fuseseră ultima experiență normală și intimă pe
care avea s-o împărtășească cu altă persoană.
Văzu cum mușchii de pe spatele lui se flexau sub atingerea ei,
iar în spatele lui, pe birou, bonsaiul răsucit, singurul lucru verde rămas
pe Wallfish. Oare chiar fusese acolo?
„Verde.“Imaginea îi aminti de grădinile de pe Weyland, atât de
pline de viață, înmiresmate, fragile și prețioase dincolo de orice
descriere posibilă.
Apoi, la final, Kira capitulă. Își acceptă înfrângerea și își
abandonă furia. Nu mai avea niciun rost să lupte. În plus, înțelese
durerea lui Maw și motivele furiei sale. În esență, nu erau diferite de ale
ei.
Dacă ar fi putut să plângă, ar fi făcut-o. Iar acum, la limitele
existenței sale, un val de căldură o cuprinse pe Kira, care o calmă și o
curăță. O transformă prin puritatea sa izbăvitoare.
– Te iert, spuse ea și, în loc să-l respingă pe Maw, îl acceptă. Se
deschise și îl primi în ea.
O schimbare...
Simți o pauză în mișcarea fibrelor cu care Maw o atingea,
smulgându-i carnea cu intenții crude. Activitatea se opri. Apoi Kira
simți ceva ciudat: în loc ca Sămânța să curgă în Maw, acum Maw
începu să curgă în Sămânță, unindu-se cu ea, devenind una cu ea.
Kira acceptă afluxul de material, trăgându-1 spre ea, la piept, ca
pe un copil. Durerea se atenuă odată cu cea a țesutului pe care îl
acaparase. În timp ce se răspândea, senzația de sine se extinse și, odată
cu ea, veni o conștientizare, ca și cum o nouă priveliște s-ar fi deschis în
fața ei.
Furia lui Maw se dublă, o dată și încă o dată. Monstruozitatea
era conștientă de schimbare, iar furia sa nu avea limite. O lovi cu toată
forța corpului său deformat: o strânse, o zdrobi, o răsuci, o tăie. Însă, pe
măsură ce fibrele fractale ale lui Maw se închideau în jurul ei, acestea
se relaxau în Sămânță și cădeau sub influența Kirei.
Urletul care emană din mintea torturată a lui Maw era
apocaliptic prin puterea sa, o galaxie de furie pură, necontrolată, care
exploda din centrul său. Creatura se zgudui, de parcă ar fi avut o criză,
dar toată nebunia lui nu putea să oprească progresul Kirei.
Iar asta deoarece ea nu se lupta cu Coșmarul. Nu mai făcea asta.
Îi dădea voie să fie ce era, îi recunoștea existența și rolul pe care-l
avusese în crearea sa. Prin asta, carnea îndurerată a lui Maw era
vindecată.
Pe măsură ce se răspândea din ce în ce mai mult, Kira simți cum
devenea din ce în ce mai subțire, dispărând în masa atotcuprinzătoare a
Seminței. De data asta, nu se mai abținu. Eliberarea era singurul mod
prin care îl putea înfrunta pe Maw, așa că asta făcu, odată pentru
totdeauna. O claritate singulară mistuia conștiința Kirei. Nu putea spune
cine era sau cum ajunsese să existe, dar putea simți tot. Atingerea cărnii
lui Maw, luciul stelelor care străluceau deasupra lor, straturile de miros
din jur și, învăluind totul, fâșii de radiații violet care pulsau de parcă ar
fi fost vii.
Mintea lui Maw se zvârcolea din ce în ce mai frenetic pe măsură
ce Sămânța părea să se apropie de esența lui, adânc ascunsă în faldurile
de carne însângerată. Cea mai mare parte a acesteia îi aparținea acum ei
și dădu la fel de multă energie alinării numeroaselor dureri pe cât alocă
găsirii și izolării creierului.
Simțea apropierea conștiinței corupte a lui Carr și Qwon. Era
incoerentă, plină de frustrare, iar Kira știa că, dacă ar fi avut ocazia,
nebunia îmbinată ar fi renăscut și ar fi continuat să semene suferință
prin galaxie.
Nici ea și nici Sămânța nu puteau permite ca acest lucru să se
întâmple.
„Acolo.” Cioturi de oase și o carne mai moale între, care nu
semăna nu nimic altceva, o rețea densă de nervi care emanau din
interiorul gri. „Acolo.” Chiar și când îl îndepărtă, forța gândurilor
dinăuntru fu îndeajuns încât să o facă să tresară (și pe Sămânță).
Ar fi vrut să se poată uni cu movila de țesut, așa cum o făcuse cu
Gregorovich, și să o vindece, însă mintea lui Maw era prea puternică
pentru ea. Ar fi riscat să piardă din nou controlul Seminței.
„Nu.“Singura soluție era o lovitură finală.
Întări o lamă de fibre, o trase înapoi și...
Un semnal o lovi, venit dinspre una dintre planetele aflate în
jurul stelei mici, albe-albăstrui. Era o explozie de valuri
electromagnetice, dar o auzi la fel de clar ca orice altă voce: o finalitate
ascuțită, cu staturi de informație încriptată.
Adânc în ea, un fior de electricitate străbătu circuitele bombei.
Apoi o bucată de mașinărie se deplasă în rachetă cu un zgomot puternic.
Iar atunci știu cu siguranță:
Activare.
Nu avea timp să scape. Nu mai avea timp deloc.
„Alan.”
În întuneric, lumina înflori.
PARTEA A VI-A
* * * * * * *
QUIETUS
...
Am văzut mai multe minuni, vaste
Și mici, decât majoritatea. Mi-am găsit pacea;
Respirația îmi încetinește. Nu aș putea cere mai mult.
Să merg dincolo de lucrurile de zi cu zi
Merită viața asta a mea. Specia noastră e menită
Să caute printre granițele exterioare,
Iar când ajungem pe un țărm îndepărtat,
Să căutăm un altul, care se află și mai departe. Destul.
Tăcerea crește. Puterea mi-a dispărut, și Sol
A devenit o licărire ștearsă, iar acum aștept
Un viking așezat pentru ultimul drum la bordul vasului său.
Dar nu focul o să mă însoțească, ci frigul și gheața,
Și o să plutesc singur pentru totdeauna.
Niciun rege din trecut nu a avut un catafalc a șa de impunător,
Decorat cu metale întunecate și reci, și nici
O comoară de pietre prețioase pe sumbrul său mormânt.
Îmi verific centurile; Îmi încrucișez brațele, mă pregătesc
Din nou să mă aventurez în
Necunoscut, mulțumit să-mi înfrunt sfârșitul și să trec
Dincolo de acest tărâm mortal, mulțumit să stau
Și să aștept și aici să dorm –
Să dorm pe o mare de stele.
– Harrow Glantzer, Cel mai îndepărtat țărm 48-70
 C APIT OLUL I
* * * * * * *

RECUNOAȘTERE

1.

Ea era.
Cum, unde și ce, nu putea să spună... dar era. Lipsa informației
nu o deranja. Exista, iar existența era propria sa satisfacție.
Conștientizarea ei era o senzație firavă, tremurătoare, de parcă ar
fi fost întinsă pe o zonă mare. Se simțea lipsită de substanță. O ceață de
recunoaștere plutea peste marea întunecată.
Pentru o vreme, asta fu îndeajuns.
Apoi observă cum membrana sinelui său începea să se îngroașe,
la început încet, apoi cu mai multă viteză. Odată cu asta apăru și
întrebarea care dăduse naștere tuturor întrebărilor: „De ce?”
În timp ce carnea ei continua să se solidifice, gândurile îi
deveniră și ele mai puternice, mai coerente, însă confuzia continua să
domine. Ce se întâmpla? Ce trebuia să știe? Unde era? Acel „unde”era
un loc real sau unul pe care și-l imaginase?
 Șocul nervilor care se conectau îi provocă un junghi de durere,
ascuțit ca lumina care strălucea deasupra ei. Deoarece acum era lumină,
venind din mai multe surse: scântei reci pe un fundal negru și o sferă
mare și aprinsă, care ardea fără să se oprească.
Urmară și mai multe șocuri și până și rațiunea eșuă în fața
barajului de durere. În tot acest timp, continuă să crească în dimensiuni.
Să se adune. Să se coaguleze într-o ființă.
O amintire se întoarse la ea și, odată cu ea, amintirea amintirilor:
Stătea la un curs de anatomie din anul trei și asculta afurisita de
pseudo-inteligență tot vorbind despre structura internă a pancreasului.
Se uita la părul roșcat al studentului aflat cu două rânduri în fața lui...
Ce însemna asta? Ce...
Alte amintiri: Alerga după Isthah printre rândurile de roșii, în
sera din spatele domnului în care stăteau... apoi trecea pe lângă
coformele sale, spre Câmpia Abisală, învârtindu-se printre lămpi... se
certa cu unchiul lui, care nu voia să se înroleze în CMU, în timp ce ea
dădea examenele de admitere ale corporației Lapsang și intra în Cuibul
Transferului înainte să-și asume noua formă și să spună jurământul
loialității lângă lumina lui Epsilon Indi la... armonie de forme care
alergau... lovitură dublă... prinsoare... verificare de patru puncte...
miros... erezie... cu evacuarea spiralată a...
Dacă el/ea/ei ar fi avut o gură, ar fi țipat. Toată senzația de
identitate dispărea într-un tsunami de imagini, de mirosuri, de arome și
de sentimente. Nimic nu avea sens și fiecare parte părea a fi a lor, era
parte din ei.
Teama îl/o/îi sugrumă și se zbătură, pierduți.
Printre amintiri, un set era mai limpede și mai organizat decât
restul - vegetație amestecată cu iubire și singurătate și nopți lungi
petrecute pe planete extraterestre. Se ținură de ea ca de un colac de
salvare în timpul unei furtuni. Din ea, încercară să construiască un sens
al sinelui.
Nu fu ușor.
 Apoi, de undeva din confuzia urlătoare, un singur cuvânt ieși la
suprafață, iar ea/el/ei îl auzi pronunțat pe o voce care nu era a lor:
„Kira”.
... Kira. Numele părea cunoscut. Ea se înfășură în el, folosindu-l
ca pe o armură ca să-și apere esența, ca pe un mod de a-i da lui/ei/lor o
senzație de consistență internă.
Fără acea consistență, ea nu putea exista. Ar fi fost doar o
colecție de impulsuri disparate, lipsite de sens sau de poveste. Așa că se
ținu strâns de nume, încercând să mențină o senzație de individualitate
în toată nebunia aceea. Cine era Kira nu era o întrebare la care să poată
răspunde, dar măcar numele era un reper fix, în care se putea stabiliza în
timp ce încerca să-și dea seama cum să se definească.

2.
Timpul trecea în etape ciudate. Nu-și dădea seama dacă
momentele erau trecătoare sau eterne. Carnea ei continua să se extindă,
de parcă s-ar fi precipitat dintr-un nor de vapori, construind,
adunându-se, devenind.
Își simțea membrele și organele. Căldura sufocantă și, în
umbrele puternice, frigul casant. Ca reacție, pielea i se întărise, formând
suficientă armură cât să protejeze chiar și cele mai delicate țesuturi.
În cea mai mare parte a timpului, privirea îi rămase întoarsă spre
interior. Un cor de glasuri concurente continua să îi alerge prin minte,
fiecare fragment luptându-se să domine. Uneori, părea că numele ei era
de fapt Carr. Alteori, Qwon. Însă senzația de sine se întorcea mereu la
Kira. Aceea era vocea destul de puternică încât să le țină piept celorlalți,
vocea destul de liniștitoare încât să le calmeze urletele panicate și să le
ușureze agitația.
Se făcea mai mare, apoi și mai mare, până când, într-un final, nu
mai exista niciun material de adăugat cărnii ei. Dimensiunea i se
stabilizase, deși îi putea schimba forma după bunul plac. Dacă i se părea
ceva în neregulă sau nelalocul lui, putea să-l mute sau să-l modeleze
după cum voia.
Mintea începu să i se liniștească, iar forma lucrurilor începu să
aibă mai mult sens. Își aminti câte ceva despre viața ei pe Weyland, în
urmă cu mult timp. Își aminti că lucrase ca xenobiolog și că-l întâlnise
pe Alan, dragul de Alan, și apoi că găsise Sămânța pe Adrasteia. Cu
toate astea, își amintea și că fusese Carr. Julius Aldus Carr, doctor în
CMUN, fiul a doi părinți nu foarte iubitori și colecționar avid de nuci
beryl. De asemenea, își amintea și că fusese Wranaui Qwon, servitor
loial al Nodului Minților, membru al bancului de atac Hfarr și pasionat
de pfennic. Însă amintirile lui Carr și Qwon era încețoșate, incomplete,
întrecute de momentele mult mai vii pe care le petrecuseră uniți
împreună, sub forma lui Maw.
Un fior îi străbătu carnea. Maw... Odată cu acel gând, alte
informații îi alergară în minte, pline de durere, de furie și de tortura
așteptărilor neîmplinite.
Cum se făcea că ea și ei încă mai trăiau?

3.

Într-un final, își întoarse atenția spre împrejurimile ei.

Atârna în vid, aparent fără să se miște. Nu existau rămășițe în
jurul ei, nici gaz, praf sau alte lucruri. Era singură.
Corpul ei era întunecat și acoperit de o crustă, ca suprafața unui
asteroid. Fibrele Seminței o țineau laolaltă, dar erau mai mult decât
fibre. Era acolo și carne, moale și vulnerabilă.
Ochii care îi crescuseră acum îi permiteau să vadă fâșiile de
forță electromagnetică din sistem. Era vizibilă și ceața strălucitoare a
vântului solar. Soarele care lumina totul era de un albastru-alb șters,
care îi reamintea de... nu știa de ce, dar i se părea familiar, nostalgic, cu
toate că nostalgia nu venea de la ea/Carr/Qwon, ci însăși de la Sămânță.
Privi și mai departe.
O mulțime de nave strălucitoare populau sistemul. Pe unele păru
să le recunoască. Pe altele nu, dar aveau forme familiare: nave care
aparțineau apucătorilor sau formelor duble... sau cărnii deformate a lui
Maw, care era ea. Ea era responsabilă. Și văzu cum carnea cărnii ei
continuă să le atace pe celelalte nave, răspândind durere, moarte și
distrugere prin tot sistemul.
Nu înțelegea situația, nu în întregime, dar știa că tot ce se
întâmpla era greșit. Așa că își chemă copiii rătăcitori alături, ca să pună
punct conflictului.
Unii o ascultară. Aceștia zburară spre ea cu fâșii mari de flăcări
care ieșeau din motoare, iar când ajungeau, îi strângea aproape și le
vindeca durerile, le calma mințile, le întorcea carnea acolo de unde
venise odată. Deoarece era mama lor și era datoria ei să îi îngrijească.
Unii se răzvrătiră. După aceia trimitea părți din ea, îi prindea și
îi aducea înapoi în locul în care îi aștepta. Nimeni nu scăpă. Nu își ura
copiii pentru că nu se purtau frumos. Nu, mai degrabă îi părea rău
pentru ei și le cânta în timp ce le liniștea fricile, furiile și nenumăratele
dureri. Agonia lor era atât de mare, încât ar fi plâns dacă ar fi putut.
În timp ce își strângea copiii neascultători, unii apucători și
unele forme duble traseră în ea cu lasere, cu rachete și cu proiectile
solide. Asta ar fi stârnit furia lui Maw, dar nu și pe a ei. Atacatorii nu o
deranjau, pentru că știa că apucătorii și formele duble nu înțelegeau. Nu
se temea de ei. Armele lor nu puteau să rănească forma în care se
transformase.
Multe dintre navele ființelor o urmară, în timp ce își chemă
înapoi bucățile pierdute din carnea ei. Apoi acestea formară un grilaj în
fața sa, la o distanță sigură. Nu era așa, dar ținu această informație doar
pentru ea.
Sute de semnale emanară din nave, toate îndreptate spre ea.
Fasciculii electromagnetici erau conuri amețitoare de energie care
pâlpâiau în câmpul ei vizual, iar sunetele și informațiile pe care le
transportau erau ca bâzâitul muștelor.
Imaginea îi distrăgea atenția și îi îngreună și mai mult gândirea.
Iritată, spuse un singur cuvânt, folosind mijloace pe care fiecare specie
le înțelegea:
– Așteptați.
După asta, semnalele se opriră, lăsând-o într-o tăcere
binecuvântată. Kira se concentră din nou pe partea interioară. Erau
atâtea lucruri pe care nu le înțelegea, atâtea al căror sens trebuia să-l
găsească.

4.

Bucată cu bucată, munci să asambleze o imagine coerentă a

evenimentelor recente. Trăi din nou vizita în sistemul Bughunt. Scăpă
din nou de pe stația Orsted, apoi își aminti călătoria lungă spre Cordova
și bătălia care urmase.
Bomba explodase, de asta era sigură. Și, cumva, Sămânța
salvase ceva din conștiința ei, și din cea a lui Carr și a lui Qwon, din
mijlocul infernului nuclear.
Era... Kira Navárez. Dar, totodată, era mult mai mult decât atât.
Era parțial Carr, parțial Qwon și parțial Sămânța.
Un blocaj păru să dispară din mintea ei și realiză că exista un
depozit de cunoștințe la care avea acces. Cunoștințe purtate de Sămânță.
Cunoștințe din perioada Celor Dispăruți. Doar că nu așa își spuneau. Se
gândeau mai degrabă la ei înșiși ca fiind... Cei Bătrâni. Cei care
veniseră înainte.
În procesul de a o salva, ea și xeno se integraseră complet unul
în celălalt. Dar asta nu era tot, iar acum înțelegea acest lucru: existau
diferite niveluri ale abilităților Seminței, și cele mai multe rămâneau
blocate, inaccesibile, până când xeno nu atingea o anumită dimensiune
(pe care o întrecuse de mult acum).
Deci ea, cea care fusese odată doar Kira și care acum era mult
mai mult, plutea acolo, în întunericul spațiului, și gândea, și studia, și
contempla posibilitățile ramificate care se întindeau înaintea ei. Drumul
devenise întortocheat, dar știa că principiul Seminței avea să o ghideze,
deoarece era și propriul ei principiu: viața era sacră. Fiecare parte a
codului lor moral se sprijinea pe acel principiu fundamental. Viața era
sacră și era datoria ei să o protejeze, iar acolo unde considera necesar,
să o răspândească.
În timp ce se gândea, observă cum navele din sistem își
delimitaseră pozițiile: oamenii într-o parte, Wranaui în alta și, chiar
dacă țineau armele țintite spre ea, țineau la fel de multe îndreptate și
unii spre ceilalți. Două flote care se înfruntau, iar ea era la mijloc.
Armistițiul era unul dificil. Chiar și după moartea mărețului Ctein, nu ar
fi fost nevoie de prea mult ca să reînceapă războiul. Cele două specii nu
îl avuseseră decât pe Maw care să le unească, și ambele erau, în esență,
nemiloase, însetate după sânge și expansioniste. Atâta lucru știa din
viața ei ca Navárez, precum și din viața ei ca lider de banc Nmarhl.
Apoi se simți responsabilă și pentru război. Ea, care era Carr și
Qwon. Ea, care fusese Maw și urmașii lui. Ea, care acum plutea în
orbită, în jurul stelei din sistemul Cordova.
Și știa că mai mulți dintre urmașii ei ghinioniști călătoreau
printre stele, răspândind teroare, durere și moarte printre oameni și
Wranaui. Iar ea, care era Kira, se temea pentru familia ei. Asta nu era
însă tot: își amintea planeta pe care o infectase Maw, o întreagă sferă cu
lucruri vii, transformată în serviciul cărnii deformate. Și mașinăriile de
acolo, navele și restul dispozitivelor periculoase.
Gândul o tulbură.
Voia... pace, în toate formele sale. Voia să ofere darul vieții,
pentru ca atât oamenii, cât și Wranaui să poată să stea împreună și să
respire aer care mirosea a verde și a bine, nu a metal și a suferință.
În acel moment, înțelese ce trebuia să facă.
– Uitați-vă și nu interveniți, le spuse ea flotelor aflate în
așteptare.
Prima parte fu cea mai dureroasă. Folosi informațiile secrete ale
Seminței și transmise un semnal puternic din sistem. Nu un plânset, nu
o rugăminte, ci o comandă. O comandă de ucidere, îndreptată spre
creațiile lui Maw. Odată primit, avea să despartă celulele Corupților, să
le dezasambleze corpurile, reducându-i la compușii organici din care se
formaseră, ceea ce Sămânța făcuse, putea să și desfacă.
Era nevoie de o curățare și nu se putea gândi al un mod mai
rapid de a opri violența și suferințele. Sarcina îi căzuse ei pe umeri și nu
avea să se ferească de muncă, oricât de grea ar fi fost.
După ce făcu asta, formă agenți din carnea ei și îi trimise pe
navele afectate care pluteau abandonate în jurul planetei pe care
Wranaui o exploataseră. Alte părți din ea fură trimise spre centurile de
asteroizi, cu scopul de a extrage materialele de care avea nevoie.
În timp ce dronele își îndeplineau funcția, porni să lucreze la
principalul ei corp de carne, restructurându-l ca să se potrivească
intenției pe care o avea. În jurul miezului, formă o sferă armată, care
proteja ce mai rămăsese din corpul ei original. De acolo, scoase niște
panouri negre, lucioase, create pentru a absorbi fiecare rază de soare
care le lovea. Energie. Avea nevoie de energie dacă voia să-și
îndeplinească scopul. Sămânța avea foarte multă forță, dar nu destulă
pentru ce avea ea în minte.
„Ce minte? Fără minte...” Râse singură, un cântec tăcut în
spațiu.
Folosind cunoștințele codate ale Seminței, începu să
construiască mașinăriile de care avea nevoie, de la nivel atomic. Cu
energia strânsă de la panouri, porni în ea un soare arzător: un reactor de
fuziune destul de mare încât să conducă și cea mai mare navă de luptă
CMU. Cu energia de la steaua artificială, începu să creeze antimaterie.
Mult mai multă decât permiteau tehnicile ineficiente ale oamenilor sau
ale Wranaui. Cei Bătrâni stăpâniseră producerea de antimaterie înainte
ca oricare dintre specii să apară. Cu antimateria pe post de combustibil,
construi un motor hibrid, iar asta îi permise să răsucească însuși
materialul spațiu-timp și să extragă energie direct din spațiul FTL.
Acesta era, după cum ajunsese să înțeleagă, modul în care Sămânța se
alimenta singură.
 Agenții ei colectau navele afectate, iar uneori găseau oameni
răniți sau Wranaui uitați pe ele. Cei răniți deseori atacau, dar ea le
ignoră atacurile și le îngriji rănile, în ciuda protestelor lor, după care
trimise echipajele abandonate la cei ca ei, în capsule de salvare, fie
provenite de la nave, fie făcute de ea.
Când dronele se întoarseră cu nave și cu pietre, Kira devoră
materialele pe care le conțineau, așa cum ar fi făcut și Maw, și le
adăugă structurilor care luau formă în jurul ei.
Flotele care o priveau deveniră mai agitate și mai multe nave
îndreptară spre ea semnale puternice, în încercarea de a vorbi.
– Așteptați, spuse ea.
Și asta făcură, deși atât oamenii, cât și Wranaui se retraseră și
mai departe, lăsând foarte mult spațiu în jurul ei.
Având multă energie și spațiu, Kira își îndreptă toate eforturile
spre construcție. Sarcina nu era pur mecanică. Laolaltă cu fascicule și
grinzi metalice și proteze, lăsă Sămânța să creeze camere speciale, pe
care le umplu cu o supă organică - bioreactoare încălzite care începură
să producă materialele vii de care era nevoie pentru produsul final:
lemne mai rezistente decât orice oțel, semințe, și muguri, și ouă și
altele, ramuri care se târau și se agățau și puteau transmite electricitate
la fel de eficient ca și cablurile din cupru, superconductori fungici și un
întreg ecosistem de floră și faimă inspirat din vasta experiență a
Seminței și despre care ea și Kira considerau că putea funcționa ca un
întreg armonios.
Se mișca rapid, dar eforturile ei necesitau timp. Trecură zile și
flotele continuau să stea și să privească, în timp ce ea continua să
construiască.
Din miezul ei central crescură patru bare extinse înainte, în
spate, în stânga și în dreapta, creând o cruce cu brațe egale.
Extinse crucea, metru cu metru, până când fiecare stâlp ajunse
să măsoare trei kilometri jumătate lungime, devenind destul de gros
încât să treacă un crucișător prin el. Apoi lăsă Sămânța să prindă
laolaltă vârfurile crucii cu un inel median uriaș și, de la capătul fiecărui
vârf, începu să crească o coastă, atât în sus, cât și în jos, curbându-se
înăuntru, de parcă ar fi îmbrățișat suprafața unei sfere invizibile.
Sămânța devenise atât de mare, încât Kira nici nu-și putea
imagina cum ar fi fost să fie limitată de un corp de mărimea unui om
sau a unui Wranaui. conștiința ei cuprindea întreaga structură și era
foarte conștientă de fiecare parte a ei, în fiecare moment. Își imagină că
probabil așa se simțea mintea unei nave. Substanța sinelui ei se
extinsese conform cerințelor informațiilor senzoriale și, odată cu acea
expansiune, venea o extindere a gândirii pe care nu o mai
experimentase înainte.
Construcția încă nu era terminată, dar nu mai era dispusă să
aștepte. Timpul se scurtase. În plus, toți cei care o priveau puteau să
vadă ce începuse să facă: o stație spațială mai mare ca dimensiune decât
orice construiseră oamenii sau Wranaui. Părți din ea erau de un gri
metalic, dar cea mai mare parte era verde cu roșu, reflectând materialul
organic care forma acea parte a stației. Era vie, asemenea unei persoane,
iar Kira știa că va continua să crească și să evolueze vreme de decenii,
dacă nu chiar secole la rând.
Totuși, ca toate grădinile, avea nevoie de îngrijire.
Își îndreptă atenția spre mai multe camere aflate aproape de
miezul ei, le sigila de vid, le umplu cu aer potrivit pentru oameni și
Wranaui, le oferi gravitație potrivită pentru fiecare specie și le termină
în stilul care i se păru potrivit. Pentru asta, combină elemente de design
de la Wranaui, Cei Bătrâni și partea din ea care era Kira, alegând din
toate ce-i era mai mult pe plac.
La comanda ei, doi agenți îi aduseră miezul întărit care fusese
odată Ctein. Mărețul Ctein. Meduzelor nu le păsa ce se întâmpla cu el,
erau indiferente când venea vorba de trupuri, dar ei îi păsa. Luă
rămășițele înnegrite și refăcu substanța cărnii sale prin convertirea
stâlpilor din plumb în șapte cioburi de cristal strălucitor, albe-albăstrui,
amețitoare de privit. Așeză fiecare cristal în câte o cameră diferită. Erau
acolo pe post de avertizare, de amintire și ca simbol al reînnoirii.
Apoi rupse, în sfârșit, tăcerea.
– Amirale Klein, lider de banc Lphet, vreau să vorbesc cu voi.
Veniți să ne întâlnim aici. Falconi, și tu, și... adu-l pe Trig cu tine.
 C APIT OLUL II
* * * * * * *

UNITATE

1.

Kira privi când cele trei nave se apropiară: Unrelenting Force,

de la CMUS, Wallfish SLV și o navă Wranaui, având urme de luptă pe
ea, al cărei nume, odată tradus, era Swift Currents Beneath Silent
Waves.
Navele erau foarte diferite ca înfățișare. Unrelenting Force era
lungă și groasă, cu numeroase puncte tari de-a lungul carcasei sale,
pentru lasere, lansatoare de grenade și tunuri. Era vopsită într-un gri
închis, mat, care contrasta cu diamantul strălucitor, argintiu, al
radiatoarelor sale. Wallfish era mult mai scurtă și mai mică, aproape
îndesată, carcasa sa având un maroniu familiar, fiind tocită de anii de
contact cu micrometeoriții. Ca și nava CMU, Wallfish avea aripile
radiatoarelor sale extinse. În ultimul rând, era nava Wranaui, o sferă
lustruită, de un alb ca de scoică, afectată numai de o arsură de laser de-a
lungul prorei.
 Cele trei nave folosiră propulsoarele RCS ca să reducă viteza
când se apropiară de porturile pentru andocare pe care Kira le formase
pentru ei. Pe fundalul catifelat, roiuri din dronele ei trecură pe lângă ea,
bâzâind ca niște albinuțe. Atenția ei era îndreptată la fel de mult asupra
lor, cât era și asupra vizitatorilor ei, dar Kira avu o senzație ciudată în
centrul său.
Era neliniște? O luă prin surprindere. În ciuda a tot ce devenise,
încă se întreba ce părere va avea Falconi despre ea.
Și nu numai el. Când trapa navei Wallfish se deschise, își făcu
apariția întreg echipajul, inclusiv Nielsen, care încă avea un bandaj în
jurul coastelor, și Veera. Aduceau și tubul de criogenare al lui Trig, pus
pe un suport cu rotile, ceea ce o încântă pe Kira.
Amiralul Klein coborî de pe Unrelenting Force, și cu el o
întreagă trupă de pușcași marini ai CMUN, toți îmbrăcați în armură, din
cap până-n picioare. De asemenea, un grup de Wranaui înarmați îl
însoțea pe liderul bancului când coborî de pe navă. Un miros de
îngrijorare și de curiozitate emana dinspre apucători. Printre ei se afla și
Itari, și un singur om: maiorul Tschetter, expresia ei fiind imposibil de
citit, ca de obicei.
– Pe aici, spuse Kira și aprinse o linie de lumini verzi pe coridor.
Atât oamenii, cât și Wranaui o urmară. Ea privi din pereți, din
podele și din tavan, deoarece erau toate acele lucruri și nu numai.
Falconi părea nesigur pe el, dar Kira se bucura să-l vadă întreg și
sănătos și să observe că rana de la umăr nu îl mai deranja. Klein nu
afișa nicio emoție, dar ochii i se mișcau dintr-o parte în alta, uitându-se
după orice l-ar fi putut surprinde.
În afară de pușcașii marini, toți oamenii purtau costume, având
căștile bine așezate pe cap. Ca de obicei, Wranaui nu făcuseră concesii
când venea vorba de mediu, având încredere în formele lor actuale care
să îi protejeze.
Când vizitatorii intrară în camera pe care o crease ca să-i
primească, Kira se schimbă în carnea pe care o formase pentru ea,
pentru ca Falconi, Klein și Lphet să aibă o imagine a ei pe care să o
privească. Părea cel mai politicos lucru pe care putea să-l facă.
Camera era îngustă și înaltă, cu un tavan arcuit și un rând dublu
de coloane crescute din nnar, excrescențele ca un coral pe care le știa de
la Qwon (și care îi erau dragi tocmai din acest motiv). Pereții erau
încadrați de bare din metal lustruit, de un gri închis, decorate cu fâșii de
albastru ce formau modele al căror sens îl știau numai Cei Bătrâni... și
acum, ea. Ramele erau umplute cu secțiuni mari și curbate de lemn și
ramuri și verdeață, cu frunze închise la culoare.
Acestea erau ale ei, cea care era Kira. Ca și florile care ieșeau
din crăpăturile umbrite: flori atârnătoare, cu petale mov și stamine
pătate. Constelații de la Miezul Nopții, în amintirea casei ei și a lui
Alan. În amintirea a tot ce fusese cândva.
Repetase forma florilor pe podea, în spirale fractale care se
roteau la nesfârșit. Imaginea îi plăcuse, oferindu-i o senzație de
satisfacție.
Printre spirale de afla și unul dintre cristalele pe care le crease
din Ctein: o flacără înghețată, de o frumusețe geometrică. Viața se
oprise, dar, în același timp, se extindea și avea dorințe.
Câteva lumini atârnau de ramurile de nnar aflate deasupra,
fructele acestora pulsând într-o ambianță moale, aurie. În razele
întrerupte de lumină care ajungeau la podea, polenul se învârtea ca un
fum, greoi și parfumat. Printre coloane se auzea un susur de apă
curgătoare, dar, în afară de asta, camera era liniștită și tăcută, sacră.
Kira nu ceru nimic și nu emise ultimatumuri, dar Klein spuse un
singur cuvânt trupelor sale, iar pușcașii marini se opriră în poziție lângă
intrarea arcuită, în timp ce amiralul înaintă. Lphet facu la fel cu gărzile
sale (printre care se număra și Itari), iar omul și Wranaui avansară
împreună cu maiorul Tschetter și cu echipajul de pe Wallfish.
Pe măsură ce se apropiau de capătul camerei, Kira permise
luminilor să se intensifice, dând la o parte umbrele dinaintea unui
răsărit, ca să o poată vedea.
 Vizitatorii se opriră.
Se uită în jos la ei de unde se afla noul ei corp, încorporat în
structura ca o rădăcină a peretelui, verde peste verde, care trecea prin ea
cu fibrele negre și lucitoare ale Seminței. Minunata Sămânță, dătătoare
de viață.
– Bun venit, spuse Kira; i se părea ciudat să vorbească
folosindu-și gura și limba.
Și mai ciudat era să audă vocea care ieșea din ea: o voce mai
adâncă decât și-o amintea și care conținea indicii și ecouri ale lui Carr și
Qwon.
– A, Kira, spuse Nielsen. Ce ai făcut?
Prin vizor i se vedea expresia de îngrijorare.
– Ești bine? întrebă Falconi, care era încruntat, ca de obicei.
Amiralul tuși.
– Domnișoară Navárez...
– Bun venit, spuse Kira și zâmbi. Sau, cel puțin, încercă. Nu era
sigură că-și mai amintea cum s-o facă. Te-am chemat aici, amiral Klein,
și pe tine, lider de banc Lphet, ca să fiți reprezentanți ai oamenilor și ai
Meduzelor.
[[Lphet aici: Nu mai sunt lider de banc, Idealis.]]
Tschetter traduse oamenilor prezenți cuvintele lui Wranaui.
– Atunci, cum să mă adresez, Lphet? Kira vorbi și în engleză, și
în limbajul Meduzelor, pentru ca toată lumea să înțeleagă.
[[Lphet aici: Mărețul Lphet.]]
Un fior vag străbătu spinarea stației, ca o rafală de aer rece pe
spatele Kirei.
– I-ai luat locul lui Ctein, acum că acesta e mort.
Nu era o întrebare.
Tentaculele lui Wranaui deveniră roșii și albe și se frecară
într-un gest de mândrie.
[[Lphet aici: Corect, Idealis. Fiecare Braț al Wranaui e acum
sub comanda mea.]]
 Amiralul Klein se foi. Părea să devină nerăbdător.
– Despre ce e vorba, Navárez? De ce ne-ai adus aici? Ce
construiești și de ce?
Kira râse ușor, un sunet muzical, asemănător cu susurul unui
pârâu.
– De ce? Asta urmează să vă spun. Oamenii și Meduzele se vor
lupta atât timp cât nu au un teritoriu comun. Coșmarurile, Cei Corupți,
le-au oferit un dușman comun, dar, acum, acel dușman a dispărut.
[[Lphet aici: Ești sigură de asta, Idealis?]]
Înțelese ce întreba Lphet cu adevărat: Maw chiar dispăruse?
El/ea încă mai reprezenta o amenințare?
– Da, pot să vă promit asta. Costumul cu care sunt unită și pe
care tu îl știi ca Idealis, iar tu, amiral Klein, ca Lamă Delicată, nu o să
mai provoace probleme. De asemenea, am trimis o comandă corupților
din afara acestui sistem. Când va ajunge la ei, nu vor mai fi o
amenințare pentru nicio creatură vie.
Amiralul păru să aibă dubii.
– Cum adică? Vrei să spui...
– Vreau să spun că i-am desfăcut pe Corupți, spuse Kira. Nu mai
trebuie să vă faceți griji în privința lor.
– I-ai ucis, spuse Nielsen pe un ton supus; nu era o întrebare.
Ceilalți părură mulțumiți și îngrijorați în egală măsură.
– Nu am avut de ales. Dar problema e că oamenii și Meduzele
nu vor rămâne aliați fără să aibă un motiv. Ei bine, v-am oferit un
motiv. Am creat un teritoriu comun.
– Asta? spuse Klein în timp ce se uita la cameră. Locul ăsta?
Kira zâmbi din nou. Îi veni mai ușor să o facă a doua oară.
– E o stație spațială, amirale. Nu e o navă. Nu e o armă. E o
casă. Am făcut-o așa cum ar fi făcut-o Cei Bătrâni, Cei Dispăruți. În
limba lor, ar fi numită Mar Íneth. Într-a noastră, e Unitate.
– Unitate, spuse Klein, care părea că proceseze cuvântul.
Kira încuviință.
 – Este un loc unde să vă uniți, amirale. Este un lucru viu, care
respiră, și care va continua să crească și să înflorească odată cu trecerea
timpului. Are camere potrivite pentru oameni și camere pentru Meduze.
Și alte creaturi vor trăi aici, îngrijitori care se vor ocupa de numeroasele
părți ale Unității.
– Vrei să folosești stația asta pe post de ambasadă, nu-i așa?
rosti Tschetter.
– Mai mult decât atât, spuse Kira, ca punct central al celor două
rase. Va fi destul spațiu încât să locuiască aici milioane de ființe. Poate
chiar mai multe. Toți cei care ajung aici vor fi bine-veniți atât timp cât
vor păstra pacea. Dacă ideea încă te neliniștește, atunci gândește-te așa:
am construit Unitatea cu mijloace și metode pe care nici măcar
Meduzele nu le înțeleg. Le voi da voie celor care stau aici să studieze
stația și pe mine. Ăsta ar trebui să fie un motiv destul de bun.
Amiralul Klein păru tulburat. Își încrucișă brațele și își mușcă
pentru un moment interiorul obrazului.
– Și ce garanție avem că acest xeno nu o să se răzvrătească din
nou și nu o să îi omoare pe toți cei aflați la bord?
Un val de violet trecu peste tentaculele lui Lphet: o reacție de
ofensă.
[[Lphet aici: Idealis a promis deja, formă dublă. Îngrijorarea ta
e nefondată.]]
– Serios? spuse Klein. Milioanele, dacă nu miliardele de oameni
uciși de Coșmaruri spun altceva.
[[Lphet aici: Nu...]]
Kira atinse frunzele de pe pereți, iar foșnetul ușor opri
conversația. Îi făcu pe toți să înghețe și să se uite la ea.
– Nu pot să-ți ofer garanții, amirale, dar ai văzut cum i-am ajutat
și vindecat pe membrii flotei tale pe care i-am găsit.
– Asta așa e.
– Uneori, trebuie, pur și simplu, să ai încredere. Uneori, trebuie
să-ți asumi un risc.
 – E un risc al naibii de mare, Navárez.
Tschetter se uită Ia el.
– Să nu avem o relație cu Meduzele ar fi mai rău.
O expresie acră apăru pe fața lui Klein.
– Asta nu înseamnă că ăsta e locul potrivit să legăm relații
diplomate, iar civilii nu ar trebui în niciun caz să primească acces în
apropiere de Cordova. Nu până când Serviciul de Securitate nu o să o
examineze în detaliu. În plus, nu am autoritatea să negociez genul ăsta
de înțelegere. Va trebui să vorbești cu Liga, Kira, nu cu mine, iar pentru
asta o să fie nevoie de timp. Presupun că vor dori să trimită pe cineva
aici, ca să discute cu tine față-n față. Asta înseamnă cel puțin încă o
lună și jumătate până să poată fi locuită stația.
Kira nu-l contrazise, dar se uită la Wranaui.
[[Kira aici: Tu ce spui, Lphet?]]
Nuanțe de roșu și de portocaliu îl străbătură pe Wranaui.
[[Lphet aici: Brațele ar fi onorate să-ți accepte oferta, Idealis.
Oportunitatea de a studia o astfel de creație este una pe care nu am
avut-o nici în acest val, nici în altele. Spune-ne câți Wranaui pot să stea
pe stația asta și o să trimit imediat după ei.]]
După ce Tschetter îi traduse, Klein își încordă maxilarul.
– Deci așa... Bine. Liga poate să stabilească detaliile mai târziu,
dar să fiu al naibii dacă o să las Meduzele să ne-o ia înainte. Oricâte
Meduze ar aduce aici, vreau să primesc autorizație să aduc la fel de
mulți oameni.
De data asta, Kira știa că nu era cazul să zâmbească.
– Bineînțeles, amirale. Dar am o condiție.
Bărbatul se încordă.
– Și care e asta, Navárez?
– Asta e valabil pentru oricine vrea să trăiască sau să viziteze
Unitatea: armele sunt interzise. Dacă le aduceți la bord, o să le distrug și
o să dau afară pe oricine le poartă.
[[Lphet aici: Sigur, Idealis. O să-și ascultăm dorințele.]]
 Klein își înclină capul.
– Cum rămâne cu, să zicem, roboții pentru reparații? Sau
laserele de serviciu? în mâinile greșite, până și o furculiță poate să
devină o armă mortal.
„Oamenii.”
– Folosește-ți bunul-simț, amirale. O să permit armurile, atât
timp cât sunt dezarmate. Dar nu mă înțelege greșit: dacă o să înceapă
cineva o luptă pe stația asta, om sau Meduză, eu o să-i pun capăt.
Vocea ei deveni mai profundă, până când răsună din pereți, ca și
cum Unitatea ar fi fost gâtul ei. Într-un fel, chiar așa era.
Chiar și sub bronzul lui spațial, Klein se albi.
– Am înțeles. Nu o să ai probleme cu echipajele mele, Navárez.
Ai cuvântul meu.
[[Lphet aici: Nici cu formele loiale Brațelor.]]
Kira îi lăsă apoi să simtă plăcerea ei, prin culoarea și intensitatea
luminilor, prin susurul fericit al apei și prin foșnetul liniștitor al
frunzelor.
Sparrow se scărpină într-o parte a costumului.
– La naiba, Kira, nu faci nimic cu jumătăți de măsură, nu-i așa?
– Sparrow.
Apoi vorbi Vishal.
– Cum ai supraviețuit, domnișoară Kira? Am fost convinși că
bomba te-a omorât.
În acel moment, amiralul Klein păru să se simtă și mai stânjenit.
El era cel care autorizase detonarea, Kira era sigură de asta, doar că nu -i
păsa. Nu avea niciun rost să arunce vina asupra lui în acel moment și, în
plus, detonarea bombei fusese opțiunea logică. Maw trebuia oprit.
Amuzată, spuse:
– Cred că a făcut-o, cel puțin pentru o perioadă.
Se auzi un mormăit dinspre Hwa-jung, care, cu o mișcare rapidă
a mâinii, își făcu o cruce.
– Și tu ești... tu?
 O amintire incoerentă apăru în creierul reconstituit al Kirei: O
celulă gri, o oglindă fereastră, grilajul rece de sub genunchii ei, o
hologramă care se trezește la viață sub ochii ei și maiorul Tschetter,
care stătea în fața ei într-o uniformă gri, și întreba: „Te simți ca tine
însăți?”
Kira chicoti.
– Da... și nu. E ceva mai mult decât eram.
Privirea lui Hwa-jung o sfredeli, fierbinte ca lăncile termice.
– Nu. Ești tu în continuare tu, Kira? Și se lovi în piept. Acolo
unde contează? Sufletul tău e același?
Kira se gândi.
– Sufletul meu? Nu știu cum să răspund la întrebarea asta,
Hwa-jung. Dar ce vreau acum e același lucru pe care îl voiam și înainte:
îmi doresc pace și ca viața să prospere. Asta înseamnă că sunt aceeași
persoană? Poate că da. Poate că nu. Schimbarea nu e mereu un lucru
rău.
Hwa-jung părea tulburată în continuare.
– Nu, nu e. Și ce spui tu e bine, Kira, dar nu uita ce înseamnă să
fii om.
– Nu vreau deloc să uit, zise Kira, iar Hwa-jung păru dacă nu
fericită, atunci măcar satisfăcută.
Apoi Kira își mută privirea spre Veera. Entropista stătea cu
antebrațele peste piept, iar mâinile îi erau băgate în mânecile
voluminoase ale robei ei. Femeia avea vânătâi sub ochi, iar obrajii îi
erau trași, de parcă ar fi suferit de o boală gravă.
– Condoleanțele mele, Cercetătoare Veera, pentru pierderea
partenerului tău. Noi... înțelegem.
Entropista își lipi buzele împreună, apoi încuviință.
– Mulțumesc, Prizonier Kira. Grija ta e liniștitoare.
Kira își înclină capul drept răspuns.
– Nu mai sunt un prizonier, Cercetătoare.
Uimirea mări trăsăturile entropistei.
 – Ce? Asta nu e... Ce vrei să spui?
Dar Kira nu răspunse. În schimb, se uită din nou la Falconi.
– Salvo.
– Kira, răspuns el sumbru.
– L-ai adus pe Trig.
– Bineînțeles.
– Ai încredere în noi, Salvo?
Bărbatul ezită, apoi încuviință.
– Nu l-aș fi adus pe puști dacă nu aveam.
Replica lui încălzi centrul ființei Kirei. Aceasta zâmbi din nou.
Devenea rapid expresia ei preferată.
– Atunci, ai încredere în mine încă o dată.
Din podeaua fractală, trimise o grămadă de cârcei - verzi de data
asta, nu negri - în jurul tubului criogenic al lui Trig. Sparrow și
Hwa-jung blestemară și se îndepărtară de acesta, în timp ce, în spatele
camerei, pușcașii marini se încordară și își ridicară armele.
– Puneți-le jos! strigă Klein. Pe loc repaus.
Zâmbetul Kirei nu dispăru când cârceii se învârtiră în jurul
tubului lui Trig, învăluindu-l într-o îmbrățișare răsucită și îngro–
pându-l sub o masă de verdeață.
– Kira, rosti Nielsen pe un ton blând.
Nu era o avertizare, nici furie, ci îngrijorare.
– Ai încredere în mine, spuse ea.
Prin intermediul ramurilor care erau membrele ei, intră în tub și
trecu mii de fire diferite prin carnea distrusă a lui Trig, căutând sursa
rănilor lui. „Acolo.” O colecție de celule arse, mușchi secționat,
tendoane lovite și afectate, vase de sânge rupte și nervi tăiați.
Insultele suferite de corpul lui erau la fel de ușor de simțit pentru
ea ca structura internă a stației.
Cum era posibil să i se fi părut vreodată greu să facă asta?
Gândul părea de neconceput.
Apoi își turnă energia necesară în forma înghețată a lui Trig,
ghidată de Sămânță, în timp ce muncea ca să-i repare rănile. Când totul
păru în regulă, îi scoase tubul pentru respirat din gură și deconectă
restul tuburilor de la brațele lui, separându-l de mașinăria care-l ținuse
într-o animație suspendată mai bine de jumătate de an.
Încet, cu atenție, îi încălzi corpul, tratându-l cu blândețe, așa
cum s-ar fi purtat o cloșcă cu un ou proaspăt. Ca un foc de surcele care
se transforma într-o flacără puternică, simți cum căldura metabolismului
său creștea, până când inspiră pentru prima oară, fără ajutor.
În acel moment, îl eliberă. Ramurile se retraseră în podea,
dezvăluind forma palidă a lui Trig, ghemuit în poziție fetală, dezbrăcat,
cu excepția unor pantaloni termici scurți, din cei care se purtau pe sub
costume. Inspiră, ca un om care se îneca și ieșea la suprafață, și scuipă,
însă stropii se topiră, de parcă nu ar fi existat niciodată.
– Trig! exclamă Nielsen, iar ea și Vishal se aplecară asupra
puștiului.
Sparrow, Hwa-jung și Falconi se apropiară și ei, privindu-l.
– Un... unde sunt? întrebă el; vocea îi era slăbită, aspră.
– Este cam greu de explicat, zise Vishal.
Falconi își dădu jos vesta și o puse peste umerii puștiului.
– Uite, asta o să te ajute să-ți țină de cald.
– Ce este? De ce purtați toți costume? Unde sunt?
Apoi Sparrow se dădu din calea lui, iar Trig o văzu pe Kira, care
era suspendată în perete. Gura i se deschise.
– Asta ești... tu, Kira?
– Bun venit înapoi, spuse ea, pe un ton plin de căldură. Nu eram
siguri că o să reușești.
Trig se uită în jurul camerei cu stâlpi.
– Asta e a ta?
– Da.
Puștiul încercă să se ridice, dar genunchii nu îl ținură și ar fi
căzut dacă Hwa-jung nu l-ar fi prins de braț.
– Ai grijă.
 – Eu... eu... Trig dădu din cap, apoi se uită la Falconi cu o
expresie imploratoare. Suntem tot în Bughunt?
– Nu, răspunse Falconi. Cu siguranță nu suntem acolo. Hai să te
ducem înapoi pe Wallfish, să te examineze doctorul, și după aceea poți
să te odihnești, iar noi o să-ți spunem ce ai pierdut.
– A fost distractiv, spuse Sparrow pe un ton sec.
– Da, domnule. Odihna sună al naibii de bine acum. Mă simt ca
și cum m-ar fi bătut niște tipi cu mai multe ciocane. Eu...
Puștiul tăcu în clipa în care îl văzu pe Lphet și, în spatele
camerei, pe restul Wranaui. Scânci și încercă să se dea în spate, dar
Hwa-jung îl prinse de braț din nou, ținându-l pe loc.
– M... m... meduze! Haideți, trebuie să...
– Știm, spuse Nielsen pe un ton liniștitor. E în regulă. Trig,
oprește-te și uită-te la mine. E în regulă. Respiră și calmează-te. Suntem
toți prieteni.
Puștiul ezită, uitându-se de la unul la altul, ca și cum nu ar fi fost
sigur ce să mai creadă. Apoi Sparrow îl lovi ușor în umăr.
– Așa cum am spus, a fost distractiv.
– Ăsta e un mod de a descrie situația, bombăni Falconi. Nielsen
are însă dreptate. Toți suntem prieteni aici.
Privirea i se duse, pentru o fracțiune de secundă, la Kira, înainte
să se întoarcă la puști. Trig se relaxă și nu mai trase de Hwa-jung.
– Da, domnule. Îmi pare rău, domnule.
– E de înțeles, zise Falconi, care îl bătu pe spate.
Apoi Kira își îndreptă atenția spre ceilalți invitați.
– Amiral Klein, Lphet, ați văzut ce pot să fac. Dacă aveți alți
membri răniți, dincolo de abilitatea voastră de a-i vindeca, aduceți-i aici
și o să fac pentru ei ce am făcut pentru Trig.
[[Lphet aici: Generozitatea ta este fără egal, Idealis, dar acei
Wranaui care sunt răniți dincolo de reparație se vor transfera mai
degrabă informe noi, decât să sufere cu o formă răniră.]]
– Cum dorești, mărețe Lphet.
 Klein se încruntă.
– Asta e o ofertă a naibii de bună, Navárez, dar protocolul de
bioizolare nu permite ca...
– Protocolul de bioizolare a fost deja încălcat, spuse Kira pe un
ton blând. Nu ești de acord?
– E posibil să ai dreptate, dar Liga m-ar trimite în fața Curții
Marțiale dacă aș viola carantina în acest mod.
– Probabil că ai făcut deja teste pe bărbații și pe femeile pe care
i-am vindecat deja.
– Bineînțeles.
– Și?
– Nimic, mormăi Klein. Specialiștii nu găsesc nimic în neregulă
cu ei.
Bun.
Bărbatul clătină din cap.
– Ba nu e deloc bine. Extenuating Circumstances nu a găsit
nimic în neregulă nici cu tine înainte ca xeno să iasă din tine. Deci
iartă-mă dacă am o reținere în legătură cu toată situația asta, Navárez.
Kira zâmbi, dar de data asta mai puțin din plăcere, și mai mult
din dorința de a nu părea amenințătoare.
– Liga nu are nicio cădere aici, amirale, și nici nu va avea. Eu
revendic acest sistem pentru mine, pentru Unitate, și nici Liga, nici
Meduzele nu vor dicta legile de aici. Atât timp cât te afli sub protecția
mea, ești un bărbat liber, amirale. Liber să faci toate alegerile pe care ți
le dictează conștiința.
– Un bărbat liber! Bărbatul pufni și clătină din cap. Ai ceva
tupeu, Navárez.
– Poate că așa este. Oferta pe care am făcut-o nu am făcut-o de
dragul tău, amirale, ci pentru echipajele tale. Dacă ai bărbați sau femei
care suferă, pe care nu poți să-i vindeci, pot să ajut. Asta e tot. Decizia e
a ta.
Apoi se uită dincolo de el, la Wranaui din fundul camerei.
 – Itari, mă bucur să te văd bine. Sunt recunoscătoare pentru
ajutorul oferit pe Battered Hierophant.
Un val de culori aprinse străbătu tentaculele lui Wranaui.
[[Itari aici: Sunt mulțumit că am putut fi de ajutor.]]
Kira își întoarse apoi privirea spre partea din față a grupului de
Meduze.
– Lider Lphet, fără serviciul lui Itari în timpul evenimentelor
recente, e posibil să nu-l fi învins pe Ctein. Ca o favoare pentru mine, îți
cer să îi oferi lui Itari drepturi de eclozare, precum și opțiunea oricărei
forme dorește.
Miros de confirmare ajunse la ea.
[[Lphet aici: Cererea ta e rezonabilă, Idealis. Așa voi face.]]
Itari deveni albastru și mov.
[[Itari aici: Mulțumesc, Idealis.]]
Kira răspunse cu un miros plăcut, apoi își îndreptă atenția spre
restul invitaților ei.
– Eu am spus ce voiam să spun. Acum trebuie să mă întorc la
munca mea. Plecați și o să trimit după voi când sunt pregătită să
vorbesc din nou.
Amiralul Klein încuviință, se întoarse și mărșălui spre capătul
îndepărtat al camerei. Lphet se opri cât să facă un semn de curtoazie cu
tentaculele - un tremur și un val de culoare pe care Kira le recunoscu
din amintirile lui Qwon, apoi plecă și el. Apoi plecă și echipajul de pe
Wallfish, însă nu înainte ca Falconi să îi arunce încă o privire și să
întrebe:
– O să fii bine, Kira?
Ea îl privi cu drag și întreaga cameră păru să se încline spre el.
– O să fiu bine, Salvo. Foarte bine. Totul e bine.
Și vorbea serios, cu toată ființa ei.
– Atunci, bine, spuse el, dar nu părea convins.

2.
 După ce vizitatorii ei plecară, Kira continuă să construiască
stația. Wranaui promiși de Lphet ajunseră repede, iar ea îi ghidă spre
secțiunea lor apoasă. Imediat după aceea, Klein trimise un grup de
cercetători CMU. Îi găzdui și pe aceia în cadrul care se extindea al
corpului ei și le oferi fructe crescute pe Mar Íneth. Totuși, în ciuda
faptului că acceptară fructul, cercetătorii nu îl gustară și își ținură
costumele pe ei tot timpul, ceea ce Kira știa că le producea un
disconfort destul de mare. Nu conta. Nu era locul ei să-i forțeze să aibă
încredere. Wranaui erau mai puțin îngrijorați pentru siguranța lor și se
bucurau de ospitalitatea ei, fie datorită istoriei lor cu Sămânța, fie din
cauza lipsei de considerație față de corpurile lor individuale. Kira nu era
sigură.
Împreună cu Wranaui veni și Tschetter. Când Kira o întrebă de
ce nu se alătura din nou CMU, aceasta răspunse:
– După tot timpul pe care l-am petrecut cu Meduzele, CMUI nu
mi-ar da voie niciodată să mă întorc la vechiul meu post. În ceea ce-i
privește, am fost compromisă irevocabil.
– Și ce o să faci? întrebă Kira.
Femeia arătă spre stația din jurul ei.
– O să lucrez ca legătură între oameni și Meduze și o să încerc
să evit un nou război. Lphet m-a ales să fiu translator și mediator cu
CMU și Liga, iar amiralul Klein a fost de acord. Ridică din umeri. Cred
că pot să fac ceva bine aici. Ambasador Tschetter. Sună bine, nu crezi?
Kira era de acord. O încălzea să vadă speranțele pe care și le
punea Tschetter în noua ei sarcină, precum și optimismul femeii pentru
viitorul lor împărtășit.
în afara stației, navele continuau să se adune: oameni, Wranaui
și cele pe care Kira le construise ca să îi aducă provizii de prin sistemul
Cordova. Se strânseră în jurul ei ca albinele în jurul unei flori pline de
nectar și avu o senzație de mândrie când le privi.
O lumină îi făcu semn de pe Wallfish. Din curiozitate, răspunse,
iar sunetul familiar al vocii lui Gregorovich îi umplu urechile.
 *Salutări, Sac de Carne. Acum ești ca mine. Cum îți place să fii
limitată la această carcasă?*
– Am depășit carcasa, minte a navei.
*Oho, ce afirmație îndrăzneață.*
– E adevărată. Cum reușești să ții pasul cu tot ce ești tu? E atât
de... mult.
Răspunsul lui fu surprinzător de cumpătat.
*E nevoie de timp, Regină a Ghimpilor. Timp și efort. Nu lua
decizii în grabă până nu ești sigură că ești tu însăți. După ce am
tranziționat, mi-a luat un an și jumătate până am aflat cine era noul
eu.* Chicoti, anulând atmosfera serioasă. *Nu că aș ști vreodată cu
adevărat cine sunt. Cine poate ști? Ne schimbăm așa cum se schimbă și
circumstanțele, ca adierile vântului.*
Kira se gândi la asta pentru o clipă.
– Mulțumesc, Gregorovich.
*Cu plăcere, minte a stației. Când ai nevoie să vorbim, sună și o
să ascult.*
Kira îi luă sfatul în serios. Chiar în timp ce lucra la Unitate, își
dublă eforturile de a face curat printre amintirile care se revărsau din
creierul ei reconstituit, încercând să le identifice pe cele care aparțineau
fiecărei părți, încercând să-și dea seama cine era mai exact. Acordă o
mai mare atenție amintirilor lui Maw și, în timp ce le studie, făcu o
descoperire teribilă.
„O, nu!“
Deodată, își aminti. Înainte să vină pe Cordova-l420, Maw își
luase măsuri de precauție împotriva unei posibile înfrângeri (oricât de
puțin probabilă ar fi părut). În cele mai întunecate adâncuri ale spațiului
interstelar, formase șapte forme din carnea lui și cea a Seminței - șapte
copii vii, inteligente, autonome, ale lui, iar Maw trimisese în cele patru
vânturi aceste clone agresive, pline de furie, fără să știe unde ar putea
ajunge.
Kira se gândi să anuleze comanda pe care o transmisese înainte.
„Asta sigur va...” Apoi simți însă dinspre Sămânță convingerea că acea
comandă nu avea să oprească formele lui Maw, deoarece ele erau
Sămânța. Oricât de deformat fusese Maw, avea în continuare aceeași
substanță în esență. Spre deosebire de Corupți, nu putea să-i desfacă,
pur și simplu, pe urmașii otrăvitori ai lui Maw cu o singură replică, la
fel cum nu ar fi putut să-l distrugă pe Maw. Sămânța nu avea atâta
putere asupra ei înseși. Cei Bătrâni nu consideraseră necesar să ofere
creațiilor lor această abilitate, preferând să o țină pentru ei, sub forma
Toiagului Albastru.
Dar acum, toiagul era spart, iar Kira știa că și dac-ar fi avut toate
bucățile, tot nu l-ar fi putut repara. Nu avea cunoștințele necesare și asta
era tot opera Celor Bătrâni.
Hotărî că aceștia fuseseră mult prea încrezători în supremația
lor.
Frica i se înteți când se gândi la situație. Urmașii lui Maw aveau
să răspândească răutate peste tot pe unde mergeau, umplând planete
întregi de Corupți, convertind astfel orice formă viață ar fi întâlnit. Cei
șapte reprezentau o amenințare pentru fiecare ființă din galaxie...
Moștenirea lor însemna multă suferință, exact opusul a tot ce trebuia să
reprezinte Sămânța.
Gândul o cutremură.
Cu o senzație de regret, Kira își dădu seama că viața de apoi nu
era așa cum și-o imaginase. Maw era responsabilitatea ei, ca și cele
șapte săgeți mortale pe care acesta le eliberase printre stele.
 C APIT OLUL III
* * * * * * *

ANGAJAMENTUL

1.

Kira acționă fără ezitare. Timpul era scurt și nu avea de gând

să-l irosească.
– Dați-vă la o parte, le spuse navelor care se strânseseră în jurul
ei.
Urmă apoi o activitate intensă în timp ce toți căpitanii își trăgeau
navele înapoi.
Apoi porni propulsoarele aflate de-a lungul coastelor stației și
începu s-o miște, încet și cu atenție, spre planeta pe care o exploataseră
Wranaui. CMU o numise R1, dar Kira considera că avea nevoie de un
nume adevărat. Avea însă să-i lase pe locuitorii de pe Unitate să-l
aleagă. Era dreptul lor, ca rezidenți ai sistemului.
Atât Lphet, cât și amiralul Klein o apelară când stația începu
să-și modifice poziția.
*Navárez, ce faci?*, întrebă Klein.
 – Mă duc în orbita înaltă a lui Rl. E o poziție mai bună pentru
Unitate.
*Am înțeles, Navárez. O să-ți asigurăm culoarul de zbor. Data
viitoare aș aprecia o avertizare.*
[[Lphet aici: Ai nevoie de ajutor, Idealis?]]
– Nu acum.

2.

Mutarea stației îi luă câteva zile. Kira folosi acel timp ca să facă
pregătiri. Gând așeză stația în orbita sa finală, chemă din nou echipajul
de pe Wallfish.
Aceștia veniră fără întârziere. Nava veche se opri aproape de
centrul ei, iar Kira văzu că majoritatea daunelor suferite de Wallfish
fuseseră reparate, deși mai multe dintre radiatoarele sale încă erau
distruse.
Observă cum membrii echipajului vorbeau între ei, cu un
entuziasm agitat, în timp ce se plimbau pe holurile sălii. Aveau însă
oprite difuzoarele exterioare ale costumelor, iar mișcarea buzelor era
singurul lucru care-i dădea de gol. Kira era curioasă, așa că revărsă
peste vizoarele lor un val invizibil de lumină colimată, care îi permitea
să perceapă vibrațiile vocilor lor.
– ...habar ce vrea? întrebă Trig, care părea entuziasmat.
Falconi mormăi.
– Ai întrebat deja de trei ori.
– Îmi pare rău.
Puștiul părea doar puțin rușinat. Apoi Nielsen spuse:
– Klein a fost destul de categoric ce ar trebui să...
– Nu dau doi bani pe ce crede ăla, spuse Sparrow. Aici e vorba
despre Kira. Nu despre o Meduză, nu despre un Coșmar, ci despre Kira.
– Ești sigură în privința asta? întrebă Falconi.
Urmă un moment de tăcere, apoi Sparrow își bătu pieptul cu un
pumn.
 – Da. E de partea noastră. L-a vindecat pe Trig!
– Și încă mai suntem în carantină ca rezultat al acestei acțiuni,
spuse Falconi.
Hwa-jung zâmbi ușor.
– Viața nu e niciodată perfectă.
Căpitanul râse, ca și Nielsen.
Kira își întoarse auzul și vederea în corpul ei refăcut atunci când
echipajul intră în cameră. Oamenii se opriră în fața ei, iar Kira le zâmbi.
Niște petale căzură de sus, roz și albe, cu un parfum cald.
– Bun venit, spuse ea.
Falconi își înclină capul și un zâmbet reticent îi apăru pe față.
– Nu știu de ce, dar simt că ar trebui să fac o plecăciune în fața
ta.
– Te rog să n-o faci, spuse ea. Nu ar trebui să te pleci în fața
nimănui. Nu sunteți servitori și cu siguranță nu sunteți sclavi.
– Chiar așa, rosti Sparrow, care o salută pe Kira.
Apoi Kira se uită la Trig.
– Cum te simți?
Puștiul ridică din umeri, încercând să pară nonșalant. Obrajii lui
își recăpătaseră o culoare sănătoasă.
– Destul de bine. Nu-mi vine să cred câte lucruri am ratat.
– Nu e chiar atât de rău că s-a întâmplat așa. Dacă aș fi putut să
dorm pe parcursul ultimelor șase luni, și eu aș fi făcut-o.
– Da. Știu. Probabil că ai dreptate, dar, Dumnezeule! Să săriți
din mașina de pe Orsted! Cred c-a fost distractiv.
– Ai putea spune asta, pufni Sparrow, deși cealaltă descriere ar fi
aproape suicidal.
Puștiul îi zâmbi, apoi deveni mai serios.
– Dar, da, mulțumesc pentru că m-ai vindecat, Kira. Serios.
– Mă bucur că am putut să ajut, spuse ea, iar camera păru să
strălucească drept răspuns.
Apoi își îndreptă atenția spre Vishal. Acesta stătea lângă
Nielsen, umerii lor aproape atingându-se.
– E ceva ce nu am observat la Trig? Ceva probleme pe care
poate că i le-am provocat?
– Mă simt bine! proclamă puștiul, umflându-și pieptul.
Doctorul clătină din cap.
– Trig pare să fie imaginea sănătății perfecte. Testele de sânge și
reacțiile neuronale nu ar putea fi mai bune nici dacă aș încerca.
– Serios, încuviință Falconi, îți rămânem datori, Kira. Dacă
putem să facem orice pentru tine...
Frunzele îl întrerupseră cu un foșnet de dezaprobare.
– Având în vedere că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat
dacă n-aș fi fost eu, suntem chit.
Bărbatul râse. Era bine să audă acel sunet din nou de la el.
– Corect.
Trig se legăna de pe un picior pe altul și părea că avea să
explodeze din cauza entuziasmului.
– Spuneți-i! zise el, uitându-se la Vishal și Nielsen. Haideți!
Altfel îi spun eu.
– Ce să-mi spună? întrebă Kira curioasă.
Expresia lui Nielsen părea jenată.
– Nu o să-ți vină să crezi, spuse Falconi.
Apoi Vishal o luă de mână pe Nielsen și făcu un pas în față.
– Domnișoară Kira, am un anunț de făcut. Domnișoara Audrey
și cu mine ne-am logodit. Ea m-a cerut pe mine, domnișoară Kira. Pe
mine!
Nielsen se înroși și râse încet.
– E adevărat, spuse ea și îl privi pe doctor cu o căldură pe care
Kira nu o mai văzuse la ea.
Puține lucruri o puteau surprinde pe Kira. Nici rotirea stelelor,
nici descompunerea nucleelor atomice, nici fluctuațiile cuantice aparent
aleatorii care erau substratul realității aparente. Însă anunțul o surprinse,
deși nu era cu totul neașteptat, dacă se gândea la trecut.
 – Felicitări, spuse ea cu toată emoția de care era capabilă.
Chiar dacă fericirea a două ființe era un lucru mic în comparație
cu Universul, ce era mai important într-un final? De suferință nu aveai
cum să scapi, dar să ai grijă de altcineva și să fii îngrijit la rândul tău -
asta era cât de mult se putea apropia cineva de rai.
– Mulțumim, domnișoară Navárez, încuviință Vishal. Nu o să ne
căsătorim până nu putem să facem o nuntă ca lumea, cu mama mea și
cu surorile și cu mulți invitați și cu mâncare și...
– Ei bine, o să vedem noi, spuse Nielsen cu un mic zâmbet.
Doctorul îi răspunse la zâmbet și își puse brațul în jurul umerilor
ei.
– Da, nu vrem să așteptăm prea mult, nu? chiar am vorbit ca,
într-o zi, să cumpărăm o navă de transport și să punem bazele unei
companii de transport numai a noastră, domnișoară Navárez.
– Orice vom face, o vom face împreună, spuse Nielsen și îl
sărută pe obrazul lui ras, iar el îi răspunse la sărut.
Falconi își ridică mâna, ca să se scarpine la bărbie, și degetele i
se loviră de vizor.
– La naiba cu asta, mormăi el și îl scoase.
– Căpitane! exclamă Hwa-jung, care părea scandalizată.
Bărbatul dădu din mână.
– E în regulă.
Apoi se scărpină la bărbie și sunetul unghiilor lui pe părul facial
răsună în întreaga cameră.
– Așa cum poți să-ți dai seama, rosti el, suntem cu toții puțin
șocați, dar par destul de fericiți, așa că și noi suntem fericiți.
– Da, zise Trig, care părea mohorât.
Puștiul se uită la prim-ofițer, apoi oftă. Falconi mirosi aerul.
– Miroase frumos, zise el.
Kira zâmbi, mai dulce decât înainte.
– Încerc.
– Bun, zise Sparrow, care-și încordă umerii, de parcă s-ar fi
pregătit să ridice o greutate mare. De ce ne-ai chemat aici, Kira? Doar
ca să vorbim? Nu pare a fi tocmai stilul tău.
– Da, și eu sunt destul de curios, spuse Falconi.
Își frecă un deget pe unul dintre stâlpii ca niște trunchiuri, apoi îl
ridică în fața lui, ca să examineze rămășițele. Kira inspiră adânc,
organizându-și gândurile.
– V-am chemat din două motive. În primul rând, ca să vă spun
adevărul despre Maw.
– Continuă, zise Falconi, temător.
Apoi Kira le spuse despre secretul celor șapte semințe malefice
pe care le descoperise printre amintirile lui Maw. În timp ce vorbea, îi
vedea cum se albeau la față.
– Pe toți zeii! exclamă Nielsen.
– Vrei să spui că mai sunt șapte chestii dintr-astea care hoinăresc
cine știe pe unde? întrebă Sparrow.
Până și ea părea afectată de această posibilitate.
Kira închise ochii pentru o clipă.
– Exact, căutătorul este și el pe acolo, pe undeva, și garantez că
nu face nimic bun. Nici Liga și nici Meduzele nu pot să înfrunte genul
ăsta de amenințări. Pur și simplu, nu sunt capabili. Eu sunt singura...
Sămânța e singura care îi poate opri.
– Și ce o să faci în privința asta? întrebă Falconi.
– Ceea ce trebuie, evident. O să merg să-i vânez.
Pentru o clipă, singurul sunet din cameră fu căderea moale a
petalelor.
– Cum? întrebă Sparrow. Ar putea fi oriunde.
– Nu sunt oriunde. Cât despre „cum”, aș prefera să nu mă
exprim încă.
– Bine, spuse Falconi, mormăind cuvântul. Care era al doilea
motiv pentru care ne-ai chemat aici?
– Ca să vă dau cadouri.
Kira se aplecă, ieșind din perete, eliberându-se dintre fibrele ca
niște rădăcini care o învăluiau într-o îmbrățișare strânsă. Picioarele îi
atinseră podeaua și, pentru prima oară de la Battered Hierophant, Kira
stătu în picioare, întreagă și fără ajutor. Corpul ei era din același
material verde-negru ca și pereții stației, iar părul i se mișca de parcă ar
fi fost bătut de briză, deși nu exista nicio briză.
– Ooo, spuse Trig.
Falconi făcu un pas în față, ochii lui de un albastru ca gheața
cercetând-o.
– Chiar ești tu?
– Sunt eu, la fel ca orice altceva de pe Unitate.
– Hai că merge, spuse el, după care o luă strâns în brațe, iar Kira
simți momentul până în cele mai îndepărtate capete ale stației.
Ceilalți membri ai echipajului se strânseră în jurul ei,
atingând-o, îmbrățișând-o, lovind-o (ușor) pe spate.
– Și unde e creierul tău? întrebă Trig, cu ochii plini de uimire. E
în cap? Sau acolo? adăugă el, arătând spre peretele de pe care Kira
coborâse.
– Trig! îl atenționaă Hwa-jung. Aish. Fii mai respectuos.
– E în regulă, spuse Kira, care își atinse tâmpla. O parte e aici,
dar cea mai mare pare e acolo. Nu ar încăpea într-un craniu normal.
– Nu e foarte diferit de o minte a navei, spuse Hwa-jung.
Kira își plecă fruntea.
– Nu.
– Oricum ar fi, e bine să te vedem întreagă, spuse Sparrow.
– Așa e, adăugă Nielsen.
– Chiar dacă arăți ca spanacul fiert, adăugă Sparrow râzând.
Apoi Kira făcu un pas în spate, ca să-și creeze spațiu.
– Ascultați, spuse ea, iar ei se conformară. Nu o să vă mai pot
ajuta prea mult de acum încolo, așa că vreau să fac ce pot, cât mai pot.
– Nu trebuie, rosti Falconi.
Kira îi zâmbi.
– Dacă ar trebui s-o fac, nu ar mai fi daruri... Trig, știu că mereu
ai fost interesat de extratereștri, așa că asta e pentru tine.
Din podeaua de la picioarele ei se ridică un băț din lemn verde,
care crescu până ajunse aproape la fel de înalt ca Trig. Aproape de vârf,
printre ramurile încâlcite, se afla ceva ce părea să fie un smarald de
mărimea unui ou de măcăleandru, care strălucea din interior.
Kira apucă toiagul și acesta se desprinse de podea. Din loc în
loc, îi crescură frunze mici, iar mirosul de sevă proaspătă umplu aerul.
– Poftim, spuse ea și îi dădu bucata de lemn lui Trig. Ăsta nu e
Toiagul Albastru, ci Toiagul Verde. Nu e o armă, deși poți să o folosești
în luptă dacă este nevoie. În el este o parte a Seminței și, dacă ții la
toiag și îl îngrijești, o să afli că poți să crești aproape orice, oricât de
infertil ar fi solul. Toiagul poate să facă și alte lucruri și, dacă te
dovedești a fi un îngrijitor vrednic, poți să le descoperi. Să nu-i lași pe
cei din CMU să pună mâna pe el.
Uimirea și mirarea sclipiră pe față lui Trig.
– Mulțumesc, spuse el. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc. Nici
nu știu... Dumnezeule, mulțumesc!
– Încă un lucru, spuse Kira, în timp ce mângâia partea de sus a
toiagului. O dată pe zi, toiagul o să facă un fruct. Unul singur, roșu. Nu
e mult, dar e destul încât să te împiedice să mori vreodată de foame. Nu
va mai trebui să-ți faci niciodată griji din cauza mâncării, Trig.
Ochii puștiului se umplură de lacrimi și ținu toiagul și mai
aproape de el.
– Nu o să uit asta, spuse el.
Kira era convinsă.
Merse mai departe.
– Hwa-jung.
Dintr-o parte a ei, Kira luă două sfere, una albă și una maronie.
Fiecare era destul de mare încât să îi stea confortabil în palmă. I-o dădu
pe cea maronie lui Hwa-jung.
– Asta e un fragment din tehnologia Celor Bătrâni. Poți s-o
folosești ca să repari majoritatea mașinăriilor.
 Hwa-jung își mușcă buza de jos în timp ce se uita la sfera care
era acum în mâna ei.
– Aish. O să-mi mănânce toată nava?
Kira râse și clătină din cap.
– Nu, nu e ca Sămânța. Nu o să se împrăștie fără a putea fi
controlată, dar ai grijă unde o folosești, deoarece uneori e posibil să
încerce să facă... Îmbunătățiri.
Hwa-jung puse sfera într-unul dintre săculeții de la talie și îi
mulțumi. Pe obraji îi apărură pete roșii, iar Kira își dădu seama cât
însemna cadoul pentru ea.
Încântată, Kira îi dădu apoi sfera albă doctorului.
– Vishal, și acesta este un fragment din tehnologia Celor
Bătrâni. O poți folosi ca să vindeci aproape orice rană. Dar ai grijă unde
o folosești, deoarece...
– ...uneori e posibil să facă îmbunătățiri, spuse Vishal cu un
zâmbet blând. Da, am înțeles.
Kira îi răspunse la zâmbet.
– Bun. Ar fi putut să-l salveze pe Trig pe Bughunt. Sper că nu o
să ai nevoie de el, dar, dacă o să ai...
– ...Dacă o să am, mai bine să fie aici decât să nu fie. Vishal
cuprinse sfera cu ambele mâini și făcu o plecăciune. Îți mulțumesc,
domnișoară Kira, din suflet.
Urmă Sparrow. Kira scoase un pumnal scurt, negru, de undeva
din apropierea coapsei și i-l dădu femeii. Lama cuțitului avea un model
șters, fibros, asemănător cu Sămânța.
– Asta e o armă.
– Nu zău.
– Detectoarele de metal nu o pot vedea, nici razele X sau
microundele. Dar nu asta îl face special. Cuțitul ăsta poate să taie prin
orice.
Sparrow o privi, sceptică.
– Serios?
 – Serios, insistă Kira. Poate că o să dureze ceva timp, dar poți să
tai chiar și prin cele mai dure materiale. Și nu, nu trebuie să-ți faci griji
că vei pierde controlul, așa cum am făcut eu cu Sămânța.
Sparrow privi pumnalul cu un nou tip de interes. Îl întoarse și îl
prinse de mâner, apoi testă marginea pe colțul unuia dintre săculeții ei
utilitari. Lama tăie direct prin material, iar când făcu asta, un licăr ușor,
albastru, îi străbătu marginea.
– Mulțumesc, ceva de genul ăsta m-ar fi scos din multe situații
neplăcute în trecut.
Pentru Nielsen, Kira nu avea rezolvări ușoare.
– Audrey... aș putea să-ți vindec boala. Sămânța are abilitatea de
a remodela orice țesut, de a recodifica orice genă. Dar, dacă o fac...
– Ar trebui să-mi schimbi cea mai mare parte din creier, spuse
Nielsen, care zâmbi tristă. Știu.
– E posibil să nu-ți modifice presonalitatea sau amintirile, dar nu
pot să-ți promit că nu o va face, chiar dacă Sămânța nu vrea să te
rănească. Dimpotrivă.
Prim-ofițerul inspiră adânc, apoi ridică privirea și clătină din
cap.
– Nu. Apreciez oferta, Kira, dar nu. E un risc pe care prefer să -l
evit. Nu a fost ușor să-mi dau seama cine sunt și îmi place persoana care
am devenit. Nu ar merita să pierd acest lucru.
– Îmi pare rău. Aș vrea să pot face mai mult.
– E în regulă, spuse Nielsen. Mulți oameni se confruntă cu
situații mult mai rele. O să fiu bine.
Vishal o îmbrățișă.
– În plus, domnișoară Kira, o să fac tot ce pot ca s-o ajut pe
domnișoara Audrey. Modificările genetice au fost mereu o specialitate
de-a mea la școală.
Expresia lui Nielsen deveni mai blândă și îl îmbrățișă și ea.
– Mă bucur să aud asta, spuse Kira. chiar dacă nu pot să te ajut,
există ceva ce îți pot da. Mai multe lucruri chiar, acum că ești logodită.
 Nielsen începu să protesteze, dar Kira nu o băgă în seamă.
Îngenunche și trasă două cercuri egale pe podea, ambele de maximum
patru-cinci centimetri în diametru. Acolo unde atingea se formau linii
aurii, ca străluceau din ce în ce mai puternic, până deveni dureros să te
uiți la ele.
Apoi lumina dispăru. În locul ei se aflau două inele, aurii cu
verde și presărate cu safire. Kira le luă și i le dădu lui Nielsen.
– Pentru tine și Vishal. Un cadou timpuriu de nuntă. Nu sunteți
deloc obligați să le folosiți, dar, dacă o s-o faceți, o să descoperiți că
aduc cu sine anumite avantaje.
– Sunt minunate, spuse Nielsen, acceptând inelele. Mulțumesc,
dar mă tem că sunt amândouă prea mari pentru mine.
În sinea ei, Kira se amuza.
– Încearcă-le și vezi.
Așa că Nielsen își puse unul din inele și țipă când acesta se
micșoră în jurul degetului ei, până când îi venea bine.
– Cât de tare, spuse Trig.
Kira zâmbi, luminoasă.
– Nu-i așa?
Apoi se duse la cel mai apropiat stâlp și, dintr-o parte a lui,
scoase două obiecte. I-l întinse pe primul lui Nielsen. Era un disc cât o
palmă, care arăta ca o scoică albă, aspră. În ea erau încorporate niște
mărgele albastre, fiecare cât un bob de mazăre.
– Asta aveam de gând să-ți dau inițial.
– Ce este? întrebă Nielsen, acceptând discul.
– Alinare. Data viitoare când o să ai dureri, ia una din astea -
arătă spre o mărgea -, și mănânc-o. Doar una, nu mai multe. Nu te pot
vindeca, dar te pot ajuta să funcționezi. Pot face lucrurile mai ușoare
pentru tine, mai suportabile.
– Mulțumesc, spuse Nielsen, care părea copleșită.
Kira își înclină capul.
– Cu timpul, mărgelele vor crește la loc, deci nu o să rămâi
niciodată fără, oricât ai trăi.
Lacrimi îi umplură ochii lui Nielsen.
– Serios, Kira... mulțumesc.
În spatele ei, Vishal spuse:
– Ești prea bună, domnișoară Kira. Prea bună, dar îți mulțumesc
din adâncul sufletului meu.
Apoi Kira întinse celălalt obiect: un q-drive obișnuit.
– Și mai e și asta.
Prim-ofițerul clătină din cap.
– Ai făcut deja prea mult, Kira. Nu mai pot să accept nimic
altceva.
– Nu e un cadou, spuse Kira cu blândețe. E o rugăminte... Dacă
ești de acord, aș vrea să te numesc reprezentantul meu legal. Astfel, pe
drive-ul ăsta e un document care îți dă putere de decizie în numele meu.
– Kira!
O apucă pe Nielsen de umeri și o privi în ochi.
– Am lucrat pentru corporația Lapsang mai bine de șapte ani și
am fost plătită bine. Alan și cu mine aveam de gând să folosim banii ca
să începem o viață nouă pe Adrasteia, dar... acum nu mă mai ajută la
nimic. Rugămintea mea e asta: asigură-te că banii ajung la familia mea
de pe Weyland, dacă mai trăiește. Dacă nu, banii sunt ai tăi.
Nielsen deschise gura, părând să fi rămas fără cuvinte. Apoi
încuviință scurt și spuse:
– Sigur, Kira. O să fac tot ce pot.
– E posibil ca reprezentanții companiei să-ți facă probleme,
continuă Kira, așa că l-am pus pe amiralul Klein să fie martor și să
legalizeze asta. Asta ar trebui să-i țină pe avocați la distanță.
Îi dădu q-drive-ul lui Nielsen, iar aceasta îl acceptă. Apoi
Nielsen o ținu strâns în brațe.
– Ai cuvântul meu, Kira. O să fac tot ce pot ca să duc asta
familiei tale.
– Mulțumesc.
 Odată ce Nielsen îi dădu drumul, Kira se duse spre Falconi, care
stătea singur. Bărbatul își ridică o sprânceană și își încrucișă brațele,
părând neîncrezător.
– Și mie ce o să-mi dai, Kira? Bilete într-o o stațiune de pe
Eidolon? Praf magic pe care să-l presar pe Wallfish?
– Ceva chiar mai bun decât atât, spuse ea.
Își ridică mâna, iar din ușa arcuită aflată într-o parte a camerei
înaintară patru dintre îngrijitorii stației, împingând un paiet pe care se
afla o valiză sigilată, pictată în griul militar și purtând însemne ale
CMU.
– Ce sunt alea? întrebă Trig, arătând cu Toiagul Verde spre
îngrijitori.
Creaturile erau mici, bipede, având picioare cu articulații și brațe
scurte, ca de T-Rex, în față. Degetele lor erau delicate și palide, aproape
translucide. În spate aveau o coadă flexibilă. Armuri lustruite, ca de
broască-țestoasă, le acopereau pielea, dar aveau fâșii din pene, roșii și
violete, de-a lungul centrului capetelor lor înguste. Patru aripi ca de
libelulă erau lipite de spatele lor.
– Au grijă de stație, spuse Kira. Ai putea spune chiar că s-au
născut din stație.
– Adică din tine, rosti Falconi.
– Într-un fel, da.
Îngrijitorii lăsară cutia lângă ei și se retraseră, vorbind între ei în
timp ce se îndepărtau. Kira deschise geanta și dezvălui rânduri întregi
de canistre cu antimaterie, fiecare cu o lumină verde într-o parte, lucru
care indica faptul că erau pline.
Nielsen icni, iar Hwa-jung exclamă:
– Thule!
– Pentru tine și pentru Wallfish, îi spuse Kira lui Falconi.
Antimaterie. O parte e recuperată de pe navele pe care le-am
dezasamblat. Restul am făcut-o eu și am transferat-o în capsule.
Uimit, Falconi se uită la valiză.
 – Aici e destulă cât să...
– Alimenteze Wallfish timp de ani întregi, spuse Kira. Da. Sau
poți să o vinzi și să pui banii deoparte pentru zilele negre. E alegerea ta.
– Mulțu...
– Nu am terminat, zise Kira.
Ridică mâna din nou, iar îngrijitorii se întoarseră cu un alt palet.
Pe acesta erau ghivece pline cu pământ închis la culoare, din care
creșteau tot felul de plante stranii, care nu semănau cu cele de pe
Pământ, Eidolon sau Weyland. Unele străluceau și altele se mișcau, iar
una dintre ele, care era roșie și semăna cu o piatră, fredona.
– Cum a trebuit să-ți închizi grădina hidroponică, cred că ți-ar
prinde bine niște înlocuitori.
– Eu... Falconi clătină din cap. E foarte atent din partea ta, dar
cum să călătorim cu ele? Nu avem destule capsule de criogenare și...
– Ghivecele le vor proteja în timpul FTL, spuse Kira. Ai
încredere în mine. Apoi îi dădu un alt q-drive. Ai aici informații care te
vor ajuta să îngrijești plantele, precum și detalii despre fiecare în parte.
Cred că ți se vor părea folositoare.
Pentru prima oară, văzu lacrimi strălucind în ochii lui Falconi.
Acesta se întinse spre una dintre plante, un organism pătat, ca o carafa,
cu tentacule mici care se legănau în jurul gurii sale deschise, apoi se
răzgândi și își retrase mâna.
– Nu știu cum să-ți mulțumesc.
– Încă două lucruri, zise ea. În primul rând, asta, adăugă și îi
dădu un mic dreptunghi din metal, asemănător cu un pachet de cărți de
joc. Pentru Veera și entropiști, să-l studieze.
Falconi întoarse dreptunghiul, care părea lipsit de trăsături
distincte.
– Ce este?
– Ceva care poate să-i ducă în direcția potrivită, dacă reușesc
să-i dea de cap, zâmbi Kira. O vor face într-un final. Și, în al doilea
rând, asta. Îi luă fața în mâini și îl sărută pe buze. Un sărut moale,
delicat și plin de emoție. Mulțumesc, Salvo, șopti ea.
– Pentru ce?
– Pentru că ai crezut în mine. Pentru că ai avut încredere în
mine. Pentru că m-ai tratat ca pe o persoană și nu ca pe un experiment
științific.
Apoi îl mai sărută o dată și făcu un pas în spate, ridicându-și
brațele într-o parte și alta. Ramuri ieșiră din peretele din spate, se
înfășurară în jurul îmbrățișării ei și o ridicară din nou în depresiunea
care o aștepta.
– Darurile mele au fost oferite, spuse ea, în timp ce se topi din
nou în substanța stației; acest lucru îi dădu o senzație de siguranță.
Acum, plecați și țineți minte că, oriunde ne vor duce timpul sau
soarta, vă consider prietenii mei.
– Tu ce o să faci, Kira? întrebă Falconi, întorcându-și capul spre
ea.
– O să vedeți!

3.

În timp ce echipajul ieșea pe ușă, pornind înapoi pe coridoarele

care duceau la zona de andocare, Kira îl apelă pe Gregorovich. Știa că
acesta le ascultase discuțiile.
– Am ceva și pentru tine. Dacă o să vrei.
*Serios? Și ce este, O, Tu, Dătătoare de Inele?*
– Un corp. Un corp nou, mic sau mare, cum vrei tu, metalic sau
organic, în orice formă sau design vrei. Nu trebuie decât să-mi spui, iar
Sămânța poate să-l facă.
Spre surprinderea Kirei, mintea navei nu răspunse imediat.
Gregorovich tăcu, iar Kira îi auzea tăcerea ca pe ceva fizic: o presiune a
contemplării și a incertitudinii la celălalt capăt al semnalului.
– Gândește-te. Ai putea să te duci oriunde vrei, Gregorovich. Nu
ai mai fi legat de Wallfish.
 Într-un final, mintea navei spuse:
*Nu. Dar cred că, poate, vreau să fiu așa. Oferta ta e tentantă,
Kira, foarte tentantă. Și nu vreau să crezi că sunt nerecunoscător, dar,
pentru moment, cred că locul meu e aici, alături de Falconi, de Nielsen,
de Trig, de Hwa-jung și de Sparrow. Au nevoie de mine și, nu o să mint,
e plăcut să am niște saci de carne ca ei pe punțile mele. Probabil că o
să înțelegi asta acum. Un corp ar fi drăguț, dar mereu aș putea să am
un corp. Nu aș putea să am mereu acest echipaj sau prietenii ăștia.*
Kira îl înțelese și îi aprecie răspunsul.
– Dacă te răzgândești, oferta rămâne valabilă.
*Mă bucur că te-am cunoscut, O, Tu, Regină a Florilor. Ești o
persoană țepoasă și problematică, dar viața e mai interesantă cu tine
prin preajmă... eu nu aș fi putut face alegerile pe care le-ai făcut, să
mergi după ticălosul de Maw de una singură. Pentru asta, ai toată
admirația mea. Ba, mai mult, mi-ai arătat drumul spre libertate. M-am
salvat pe mine însumi, iar pentru asta o să ai recunoștința mea eternă.
Pe viitor, să-ți amintești de noi așa cum o să ne amintim și noi de tine.
Și, dacă trecerea timpului va fi blândă și încă voi avea mintea
sănătoasă, trebuie să știi că mereu o să poți conta pe ajutorul meu.*
Kira îi răspunse, simplu:
– Mulțumesc.

4.

După ce vizitatorii plecară și mintea i se odihni, Kira începu să

pună la cale următoarea etapă a planului ei. Teoretic, era simplu.
Execuția era însă mai complicată și mai periculoasă decât orice
încercase de când se trezise după distrugerea lui Maw.
Mai întâi, se duse aproape de marginea stației. Acolo, strânse
material, organic și sintetic, până când formă un al doilea miez, egal cu
cel aflat în centrul Unității. Apoi, iar asta era partea cea mai dificilă, își
separă creierul în două părți inegale.
Izolă tot ce era Qwon și Carr, și așeză părțile acestora în centrul
Unității. Tot ce era Kira, Sămânța și Maw, atrase spre ea. Avea nevoie
de niște dubluri - încă-și amintea testele medicale ale lui Carr și timpul
petrecut de Qwon la vânătoare în apele planetei lui -, iar câteva
omisiuni și scăpări erau inevitabile. Dar făcu totul cum putu mai bine.
Procesul era înfricoșător. Cu fiecare mișcare, Kira se temea că ar
fi putut să taie o parte crucială din ea. Sau că avea să taie accesul la o
amintire de care nici nu știa că avea nevoie. Sau că se va omorî.
Totuși, făcu tot ce putu. Așa cum învățase, uneori trebuia să faci
o alegere, orice alegere, atunci când nu era clar care drum era cel bun.
Viața rareori îți oferea un astfel de lux.
Lucră o noapte și o zi, până când tot ce părea să fie ea încăpu în
craniul pe care-l alesese. Craniul mic, limitat. Se simți micșorată, dar, în
același timp, era o ușurare să scape de toate informațiile senzoriale care
veneau dinspre stație.
Examină conștiința Carr/Qwon pentru ultima oară, ca o mamă
care-și privește copilul care doarme, apoi se separă de Mar Íneth și se
îndreptă spre centura de asteroizi din apropiere, folosind proaspăt
construitul motor de fuziune ca să se deplaseze prin spațiu.
Ca de obicei, Klein și Lphet îi cerură să le dea răspunsuri. Kira
le spuse despre cele șapte semințe mortale ale lui Maw și care erau
intențiile ei.
– Plec să le vânez, spuse ea.
– Dar cum rămâne cu stația? întrebă Klein.
[[Lphet aici: Da, Idealis, împărtășesc îngrijorarea liderului de
banc. Stația e prea importantă ca să rămână nepăzită.]]
Kira râse.
– Nu este. L-am lăsat pe Carr-Qwon la conducere.
– Poftim? exclamă Klein.
[[Lphet aici: Ce?]]
– Partea din mine reprezentată de ei supraveghează acum
Unitatea. Vor avea grijă de ea și, dacă va fi nevoie, o vor proteja. Vă
sugerez să nu-i supărați.
 [[Lphet aici: Încerci să creezi alți Corupți, Idealis?]]
– Nu-mi place să recunosc asta, dar sunt de acord cu Meduza,
spuse Klein. Încerci să ne oferi un alt Maw?
Vocea Kirei deveni tăioasă.
– Maw nu mai există. Am eliminat toate părțile Seminței din
Carr-Qwon. Acum, ei sunt ceva diferit. Ceva neformat și nesigur, dar
pot să vă spun asta: nimic din durerea și din furia care l-a alimentat pe
Maw nu mai există. Sau, dacă există, e înăuntrul meu, nu al lor. Amirale
Klein, Lphet, aveți o nouă formă de viață pe care s-o ghidați de-a lungul
existenței. Purtați-vă ca atare cu ea și o să fiți plăcut surprinși. Să nu mă
dezamăgiți.

5.

Când ajunse la inelul de asteroizi, Kira încetini și se opri lângă

unul dintre cei mai mari: o bucată uriașă de rocă metalică, întinsă pe
kilometri întregi, și care avea urme de la nenumăratele coliziuni suferite
de-a lungul anilor.
Apoi începu din nou să construiască. De data asta, Kira se
inspiră dintr-un tipar deja existent, unul pe care-l găsise îngropat adânc
în băncile de memorie ale Seminței. Era tehnologia Celor Bătrâni,
creată în punctul culminant al civilizației lor, și se potrivea perfect cu
scopul ei.
Prin folosirea Seminței, Kira devoră asteroidul, adaptându-l
nevoilor ei și, folosind schema Celor Bătrâni, construi o navă.
Nu era pătrată, spiralată și cu radiatoare, ca navele umane. Nu
era nici rotundă, albă și luminiscentă, ca navele Wranaui. Nu semăna cu
niciunul dintre lucrurile astea. Nu, nava Kirei avea formă de săgeată,
fiind lungă și ascuțită, cu linii fluide, care aminteau de o frunză. Avea
vene și șanțuri, iar de-a lungul pupei se vedeau membrane extinse. La
fel ca stația Unitate, nava era o creatură vie. Corpul i se extindea și
contracta cu mișcări subtile și părea conștientă, de parcă s-ar fi uitat la
tot ce era în jurul ei.
 Într-un fel, chiar asta și făcea, deoarece nava era o extensie a
corpului Kirei. Se purta ca și cum ar fi fost ochii ei și, prin ea, Kira
putea să vadă mult mai multe decât ar fi putut altfel.
Când termină, Kira crease o navă care avea peste jumătate din
dimensiunea unei nave de război CMU, fiind mult mai bine înarmată.
Era alimentată de un alt motor de mare putere, iar Kira era încrezătoare
că, datorită acestuia, nava avea să depășească până și cea mai mare
viteză a urmașilor lui Maw.
Apoi se uită pentru ultima oară la sistem. La steaua Cordova, la
planeta Rl și la marginea înverzită a Unității, care plutea în orbită. La
flotele de oameni și de Wranaui strânse în jurul ei. Chiar dacă nu erau
prieteni la cataramă, măcar nu mai trăgeau unii în ceilalți.
Iar Kira zâmbi, deoarece așa era bine.
În mintea ei, făcuse pace, își luase rămas-bun; un plânset tăcut
pentru tot ce era pierdut și dispărut. Apoi își întoarse nava departe de
stea, îndreptând-o spre ultima amintire a lui Maw și, cu un gând
microscopic, porni la drum.
 * * * * * * *

I EȘI REA VI

1.

Kira nu era singură. Nu încă.

În timp ce traversa vidul, patru nave de război ale CMU și trei
crucișătoare Wranaui o urmară îndeaproape. Multe dintre nave erau
afectate într-un fel sau altul. Purtau urme de explozii și dâre de cenușă,
și, în cazul navelor umane, erau ținute laolaltă mai mult cu bandă
adezivă FTL, suduri de urgență și rugăciunile echipajului. Cu toate
astea, navele erau în stare destul de bună încât să o însoțească.
Amiralul Klein și Lphet păreau hotărâți să o escorteze până la
limita Markov. Kira bănuia că nu făceau asta pentru protecția ei, cât
pentru observații. Și, poate, ca să-i ofere companie, lucru pe care-l
aprecia. Dacă era ceva care să-i vină de hac, erau tăcerea și izolarea...
Odată ce ajungea la limita Markov, care, pentru nava ei, era
mult mai aproape de stea decât pentru oameni și Wranaui, avea să-și
lase escortele în urmă. Acestea nu au avea mijloacele să țină pasul cu ea
în spațiul superluminic.
Apoi avea să fie cu adevărat singură.
 Era un lucru la care se așteptase de când luase decizia, însă
realitatea acestui lucru i se părea Kirei greu de acceptat. Carr și Qwon
fuseseră îndepărtați din conștiința ei, iar mintea îi era acum un loc mult
mai gol decât înainte. Era din nou un individ, nu o pluralitate. Și, cu
toate că Sămânța era un fel de camarad, nu putea să înlocuiască
interacțiunea umană normală.
Mereu se simțise confortabil lucrând singură, însă, chiar și în
cele mai singuratice avanposturi unde o trimisese corporația Lapsang,
tot avusese oameni cu care să vorbească și să bea. Oameni cu care să se
certe, cu care să se culce și, în general, oameni cu care să interacționeze,
mental și fizic. În lunga călătorie ce o aștepta, nu urma să aibă nimic din
toate astea.
Perspectiva nu o speria, dar o îngrijora. Deși se simțea sigură pe
ea însăși, oare perioadele extinse de izolare aveau să o dezechilibreze,
așa cum se întâmplase cu Gregorovich când naufragiase? Oare asta
urma să o facă să semene mai mult cu Maw?
Un val trecu pe suprafața Seminței și Kira tremură, deși nu-i era
nici cald, nici frig.
Înăuntrul leagănului ei întunecat, deschise ochii, ochii reali, și se
uită la suprafața curbată de deasupra ei: o hartă de carne texturată,
parțial plantă, parțial animal. Trasă formele cu vârful degetelor,
simțindu-le cursul, citindu-le drumurile.
După o perioadă, închise din nou ochii și trimise un semnal spre
Wallfish, cerând să-i vorbească lui Falconi.
Acesta îi răspunse cât de repede permise decalajul:
*Hei, Kira, ce mai faci?*
Kira îi mărturisi grijile ei, apoi spuse:
– Nu știu ce o să devin, dacă o să am destul timp și spațiu.
*Niciunul dintre noi nu știm... Pot să-ți zic însă asta: Nu o să
înnebunești, Kira. Ești prea puternică pentru asta. Și nici nu o să te
pierzi în Sămânță. La naiba, nici măcar Maw nu a reușit să te distrugă.
Asta e o nimica toată prin comparație.*
 Kira zâmbi în întuneric.
– Ai dreptate. Mulțumesc, Salvo.
*Ai nevoie de cineva care să vină cu tine? Sunt sigur că
Meduzele și CMU ar găsi voluntari cărora le-ar plăcea să se plimbe
prin galaxie cu tine.*
Kira se gândi serios la această opțiune, apoi clătină din cap, cu
toate că Falconi nu o putea vedea.
– Nu, e ceva ce trebuie să fac singură. Dacă ar mai fi cineva aici,
aș fi prea preocupată să-i protejez.
*E alegerea ta. Dacă te răzgândești, nu trebuie decât să ne
spui*
– O s-o fac. Singurul meu regret e că nu o să fiu pe aici să văd
cum o să evolueze situația dintre Meduze și noi.
*E bine să te aud folosind cuvântul „noi". Klein nu era sigur că
încă te consideri om.*
– O parte din mine se consideră om.
Bărbatul mormăi.
*Știu că o să treci de margine, dar tot poți să trimiți mesaje și
noi putem să găsim o modalitate să facem la fel. Chiar dacă o să ia
ceva timp, putem s-o facem. E important să păstrăm legătura.*
– O să încerc.
Kira știa însă că era puțin probabil să mai audă ceva de la Ligă
sau Wranaui. Chiar dacă aceștia știau cine era, când semnalele lor
ajungeau la ea, existau șanse ca ea să fi plecat mai departe. Acest lucru
ar fi fost posibil doar dacă avatarele lui Maw o aduceau înapoi în spațiul
locuit, însă spera că nu avea să fie cazul.
Totuși, faptul că lui Falconi îi păsa însemna ceva pentru ea. Și
simți o undă de pace. Orice i-ar fi pregătit viitorul, era gata să-l înfrunte.
Când terminară de vorbit, apelă nava Unrelenting Force. La
cererea ei, amiralul Klein fu de acord să trimită un mesaj din partea ei
(mai puțin informațiile pe care CMU le considera ca fiind secretizate)
familiei ei de pe Weyland. Ar fi fost destul de ușor pentru Kira să
transmită un mesaj destul de puternic încât să ajungă pe Weyland, dar
nu știa cum să structureze valurile de energie în așa fel încât să fie
recepționate și interpretate de antenele din sistemul ei.
Kira își dorea să poată aștepta un răspuns, însă chiar și în cele
mai bune circumstanțe, avea să-i ia trei luni să îl primească. Asta
presupunând că familia ei putea fi găsită și că încă mai trăia. O durea pe
Kira să realizeze că era posibil să nu afle niciodată adevărul.
În timp ce se îndrepta spre limita Markov, Kira ascultă muzica
trimisă de pe Wallfish. Niște Bach, dar și piese orchestrale lungi, lente,
care păreau potrivite cu rotația planetelor și cu mișcarea stelelor.
Muzica oferea structură timpului care altfel era lipsit de formă - o
narațiune a progresului impersonal a celor mai mărețe corpuri ale
naturii.
Ațipi în interiorul carcasei șale vii, trezindu-se din când în când.
Un somn adevărat era aproape, dar îl amână, deoarece nu era pregătită
să renunțe la starea de veghe. Nu încă. Nu până când spațiul nu se
distorsiona în jurul ei și o izola de restul Universului.

2.

Gând ajunse la limita Markov, Kira simți că nava era pregătită.

Structura realității păru să devină mai subțire, mai maleabilă în jurul ei,
și știu că era momentul să plece.
Se uită pentru ultima oară la sistem. Regretul, anxietatea și
entuziasmul se învolburară toate în ea. Dar scopul ei era corect și îi
întări hotărârea. Trebuia să plece în necunoscut, să smulgă semințele
malefice și să răspândească viață nouă prin galaxie. Era un scop bun.
Apoi mută energia spre motor, pregătindu-se pentru tranziția în
FTL, și un murmur adânc străbătu carnea navei.
Tocmai când acesta atinsese punctul maxim, o transmisie
bruiată ajunse la ea. Era de la Falconi.
*Kira, CMU spune că urmează să faci saltul în FTL. Știu că
simți că o să fii singură de acum încolo, dar nu ești. Toți ne gândim la
tine. Să nu uiți asta, mă auzi? Ăsta e un ordin direct de la căpitanul tău.
Mergi și fă-le de hac Coșmarurilor. Mă aștept să te văd vie și
sănătoasă când...*
Zumzetul încetă, iar stelele se învârtiră. O oglindă întunecată o
cuprinse, izolând-o într-o sferă care îi învălui nava. Apoi totul deveni
tăcere.
Kira era tristă și își dădu voie să simtă acea tristețe, să își
conștientizeze pierderea și să ofere emoției respectul pe care îl merita.
O parte din ea se opunea însă. O parte din ea tot inventa scuze. Dacă ar
fi putut să găsească acele forme ale lui Maw și să le distrugă într-o
perioadă rezonabilă de timp, poate că încă avea timp să se întoarcă
acasă și să ducă o viață liniștită.
Inspiră adânc. Nu. Ce era făcut, era făcut. Nu mai avea cum să
se întoarcă, nu avea rost să regrete alegerile făcute sau, așa cum spusese
Falconi, ce era dincolo de controlul ei.
Venise momentul. Închise ochii și, deși ideea încă o neliniștea,
își dădu voie, într-un final, să doarmă.
Iar în acel somn, nu avu vise.

3.

...
...
...
O navă de smarald naviga prin întuneric. Un mic punct
strălucitor, pierdut în imensitatea spațiului. Nicio altă navă nu o
acompania. Nu avea pază, sau tovarăși, sau mașinării care să o
supravegheze. Era singură prin cer și peste tot era liniște.
Vasul naviga, dar nu părea să se miște. Un fluture, luminos și
delicat, înghețat în cristal, rămas așa pentru eternitate. Veșnic și
neschimbător.
La un moment dat, mersese mai repede decât lumina. Nu numai
o dată. Acum nu o făcea. Mirosul pe care-l urmărea era prea delicat ca
să-l urmeze altfel.
Galaxia se răsucise și timpul nu mai era măsurat.
Apoi urmă o străfulgerare.
O altă navă apăru în fața primei. Nou-venitul era răsucit și
murdar, cu o carcasă peticită și o înfățișare ciudată. Pe botul ei, niște
litere șterse formau un singur cuvânt.
Cele două nave trecură una pe lângă cealaltă într-o fracțiune de
secundă, viteza lor relativă fiind atât de mare, încât avură timp numai
pentru o scurtă transmisie.
Se auzi vocea unui bărbat, care spuse:
*Familia ta trăiește.*
Iar nou-venitul dispăru în depărtare.
Pe nava singuratică, în coconul de smarald și în carnea care o
înfășura se afla o femeie. Deși avea ochii închiși, pielea ei era albastră
și, cu toate că sângele îi era rece și inima nu-i bătea, în ciuda tuturor
acestor lucruri, un zâmbet îi apăru pe față.
Și continuă să navigheze, mulțumită să stea, și să aștepte, și să
doarmă, să doarmă pe o mare de stele.
ADDENDUM
* * * * * * *
 A P ENDI CE I
* * * * * * *

Spațiu-timp & FTL

Fragment din Entropic Principia (versiunea revizuită)

... e necesar să schițăm o scurtă prezentare a principiilor

fundamentale. Fie ca acesta să servească pe post de ghid rapid de
referințe pentru studiile mai serioase de mai târziu.

Călătoria FTL este tehnologia ce definește era noastră modernă.

Fără ea, expansiunea dincolo de Sistemul Solar nu ar fi posibilă, lăsând
loc călătoriilor lungi de secole pe navele generaționale sau navele
automate cu semințe, care cresc coloniști la destinație, chiar și cele mai
puternice unități de fuziune nu au puterea delta-v care să le propulseze
călătoria printre stele, așa cum o facem acum.
Cu toate că a fost îndelung discutată, călătoria superluminică nu
a devenit o realitate practică până când Ilya Markov nu a enunțat teoria
câmpului unificat (TCU) în 2107. Confirmările empirice au urmat la
scurt timp după, iar primul prototip funcțional al unei unități FTL a fost
construit în 2114.
Geniul lui Markov a constant în recunoașterea naturii fluide a
constantei spațiu-timp și în demonstrarea existenței diferitelor tărâmuri
luminice, așa cum a fost evidențiat în munca pur teoretică a lui Froning,
Meholic și Gauthier de la începutul secolului XXI. Înainte de asta,
gândirea era limitată de granițele relativității generale.
Potrivit formulelor lui Einstein despre relativitatea specială
(laolaltă cu transformările lui Lorentz), nicio particulă cu masă reală nu
poate să accelereze până la viteza luminii. Acest lucru nu numai că ar
necesita o cantitate infinită de energie, dar ar întrerupe cauzalitatea și,
așa cum au arătat mai târziu demonstrațiile practice, Universul nu
întrerupe cauzalitatea pe o scară noncuantică.
Cu toate astea, nimic din relativitatea specială nu împiedică o
particulă lipsită de masă să călătorească mereu la viteza luminii (de ex:
un foton) și nici să nu călătorească mereu mai rapid decât lumina (de
ex: un tahion), și exact asta arată calculele. Prin combinarea mai multor
ecuații ale relativității speciale, simetria relativistă de fond dintre
particulele subluminice, luminice și superluminice devine clară. În ceea
ce privește superluminicul, substituirea masei relative cu masa corectă
permite ca masa superluminică și energia să devină proprietăți
nonimaginare, ce pot fi definite.
Asta ne oferă actualul nostru model de spațiu fizic (figura 1):
 Figura 1: Energie pozitivă vs Viteză

Aici, asimptota verticală v=c reprezintă membrana fluidă

spațiu-timp (care are o grosime neglijabilă, dar care nu este zero).
Prin examinarea acestui grafic, câteva lucruri devin imediat și
inuitiv clare. În primul rând, faptul că, așa cum o particulă subluminică
nu poate atinge niciodată viteza luminii c, nicio particulă superluminică
nu poate face asta. În spațiul normal STL, consumul energiei care se
răspândește (de ex: tragerea propulsorului din spatele navei spațiale)
poate să te ducă mai aproape de viteza luminii. La fel și în spațiul FTL,
însă în spațiul FTL viteza luminii este cea mai mică viteză posibilă, nu
cea mai rapidă, și nu poți niciodată să încetinești până la ea, nu atât timp
cât ai masă.
Din moment ce creșterea vitezei te îndepărtează de c în FTL, nu
există o limită superioară a vitezelor tahionice, cu toate că există limite
practice, având în vedere nivelul minim de energie necesar pentru
menținerea integrității particulei (țineți minte, mai puțină energie =
viteză mai mare în spațiul superluminic). Și, deși masa de repaus în
spațiul subluminic este reală, pozitivă și crește datorită relativității
speciale, pe măsură ce v se apropie de c, în spațiul luminic, masa de
repaus este zero și v=c, mereu. Iar în spațiul superluminic, masa de
repaus este imaginară la v=c, dar devine reală, pozitivă și scade când se
mișcă mai repede decât c.
O implicație a acestui lucru este inversarea efectelor dilatării
timpului în ceea ce privește accelerația. Atât în STL, cât și în FTL, când
se apropie de c, se îmbătrânește mai lent în cadrul Universului mai
mare. Asta înseamnă că Universul o să îmbătrânească mult mai repede
decât o navă spațială care gonește cu 99% din c. Însă în FTL, apropierea
de c înseamnă încetinire. Dacă, în schimb, cineva accelerează,
călătorind la multipli și mai mari de c, ar îmbătrâni mult mai repede în
comparație cu restul Universului. Ăsta ar fi, bineînțeles, un dezavantaj
major al călătoriilor în FTL, dacă navele nu ar fi încapsulate în bula
Markov când sunt în spațiul superluminic (mai multe despre asta mai
târziu).
Așa cum se poate vedea în grafic, e posibil să ai o viteză zero în
spațiul subluminic. Ce înseamnă asta când mișcarea e relativă? Că ești
în repaus față de orice punct de referință alegi, fie că e un observator
exterior sau destinația spre care vrei să călătorești. O viteză de zero în
spațiul subluminic se traduce în aproximativ 1.7c în spațiul
superluminic. E rapid, dar tot mai lent decât vitezele multor particule
FTL. E adevărat că până și motoarele Markov de calitate inferioară sunt
capabile de 51.1c. Cu toate astea, dacă trebuie să ajungi la o destinație
cât mai repede posibil, merită să folosești delta-v-ul ca să îți oprești
complet nava înainte să faci trecerea la FTL, pentru a obține acei 1.7c în
plus de viteză.
Dacă ar fi posibil să convertești direct masa subluminică în masă
superluminică, fără bula Markov, 1.7c ar fi cea mai mare viteză care ar
putea fi atinsă, deoarece nu există un mod practic de a accelera mai
mult masa (de ex: de a reduce starea energetică a acelei mase), în afară
de răcorirea ei. Nu poți, pur și simplu, să absorbi carburant în
rezervoare, de exemplu. Acesta ar fi al doilea dezavantaj major al
călătoriilor în FTL, repet, dacă nu ar fi folosită o bulă Markov.
Al treilea dezavantaj ar fi faptul că, în spațiul superluminic,
materia se comportă cu totul diferit decât în spațiul subluminic, până în
punctul în care viața așa cum o știm ar fi imposibil de susținut. Acest
lucru este, din nou, evitat, datorită bulei Markov.
Cele trei continuumuri diferite - subluminic, luminic și
superluminic - coexistă în același spațiu și timp, suprapunându-se în
fiecare punct al Universului. Luminicul există într-o membrană fluidă,
care separă subluminicul de superluminic, purtându-se ca un mediu de
interferență între ele. Membrana este semipermeabilă și are o suprafață
definită în ambele părți, pe care există toate forțele electromagnetice.
Membrana în sine și, astfel, întregul spațiu tridimensional sunt
formate din Cuante Energetice Transluminice (CET), care sunt
cărămida fundamentală de construcție a realității. O entitate
cuantificată, CET-urile au lungimea Planck de 1, energia Planck de 1 și
masa 0. Mișcările și interacțiunile lor creează fiecare câte o altă
particulă și un câmp.

Figura 2: Diagrama simplificată a constantei spațiu-timp

Luate ca un întreg, CET - și spațiul-timpul în sine - se poartă

într-un mod cvasifluid. Ca un fluid, membrana luminală prezintă:
• Presiune
• Densitate și compresibilitate
• Viscoelasticitate
• Suprafață și tensiune de suprafață
O să examinăm fiecare dintre aceste detalii mai târziu, dar,
pentru moment, merită notat că viscoelasticitatea este proprietatea care
creează gravitația și inerția și care permite toată mișcarea relativă. Pe
măsură ce masa se acumulează, începe să deplaseze membrana
spațiu-timp, care se subțiază sub obiect. Asta este gravitația. De
asemenea, membrana se opune schimbării, ceea ce înseamnă că e
nevoie de timp ca să se deplaseze când se aplică forță. (Vâscozitatea
spațiu-timp rezultă în fricțiune între straturile de la margine, iar acesta
este explicația pentru efectul Lense-Thirring, adică distorsiunea prin
tragere a sistemului de referință).
Cum spațiul subluminic și cel superluminic sunt separate fizic
de membrana spațiu-timp, masa STL și cea FTL pot ocupa aceleași
coordonate simultan, deși acest aranjament ar avea o durată scurtă,
deoarece (a) toată materia din spațiul superluminic se deplasează cu o
viteză mai mare decât c, și (b) membrana comună înseamnă că
dislocarea spațiu-timp de masă, adică gravitația, are un efect egal și
contrar asupra tărâmului opus.
Un exemplu pentru a ilustra asta: în spațiul STL, o planetă o să
apese pe structura spațiu-timp ca să creeze un fel de puț de gravitație
care ne este familiar tuturor. În același timp, acea depresiune o să se
manifeste în spațiul FTL ca fiind un „deal”de gravitație - o proeminență
egală și opusă în structura spațiu-timp. Iar opusul este și el adevărat.
Acest lucru are mai multe consecințe. Prima este că masa într-un
tărâm al spațiului are un efect de respingere în altul. Stelele, planetele și
alte corpuri gravitaționale STL nu mai acționează ca atractori când fac
trecerea la FTL. Ba dimpotrivă.
Același lucru este valabil și pentru comportamentul masei în
spațiul superluminic. Totuși, cum FTL conține o densitate energetică
netă mai mică (un efect secundar natural al faptului că tahionii au viteza
de bază >c) și luând în considerare legile radical diferite și particulele
care există în FTL, se întâmplă următorul lucru: fluctuațiile de gravitație
produse de materia mai densă, subliminică, împrăștie masa tahionică,
forțând-o în afară. Așa cum a fost confirmat de Oelert (2122),
majoritatea materiei noastre subluminice locale există într-un halou vast
din jurul Căii Lactee. Acesta creează o presiune pozitivă asupra Căii
Lactee, iar asta împiedică galaxia să se destrame.
Efectele gravitaționale ale masei superluminice asupra
propriului nostru tărâm subluminic au fost pentru mult timp un mister.
Primele încercări de a le explica au avut ca rezultat teoriile care acum
sunt învechite despre „materia întunecată”și „energia întunecată”. În
prezent, știm că acele concentrații de masă superluminică dintre galaxii
sunt responsabile pentru expansiunea continuă a Universului și că ele
afectează și forma și mișcarea galaxiilor în sine.
Dacă materia tahionică fuzionează sau nu în echivalenții
superluminici ai stelelor și planetelor, rămâne o întrebare deschisă.
Matematica spune că da, dar, până acum, confirmările observaționale
s-au dovedit a fi incerte. Marginea galaxiei este prea departe, nici măcar
cele mai rapide drone nu pot ajunge acolo, iar actuala generație de
senzori FTL nu este destul de sensibilă încât să surprindă corpurile
gravitaționale individuale de la distanță. Acest lucru mai mult ca sigur
că se va schimba în timp și, într-un final, vom putea să aflăm mult mai
multe despre natura materiei superluminice.
O altă consecință a scăderii/acumulării provocate de dislocarea
spațiu-timp provocată de materie este efectul cunoscut în mod normal
ca Limita Markov. Înainte să explic acest lucru, va fi de ajutor să facem
o scurtă analiză a modului în care funcționează călătoriile în FTL și
comunicarea.
Pentru a avea o tranziție fără probleme de la spațiul subluminic
la cel superluminic, trebuie să manipulezi în mod direct membrana de
bază spațiu-timp. Acest lucru se face prin intermediul unui câmp
electromagnetic condiționat, care se cuplează cu membrana (sau mai
degrabă cu CET-urile componente ale acesteia).
În teoria calibrării, câmpurile electromagnetice normale pot fi
descrise ca abeliene. Asta înseamnă că natura câmpului diferă de ceea
ce îl generează. Acest lucru nu se aplică numai radiației
electromagnetice, ca și atracției electron/proton, și respingerii dintre
atomi și molecule. Câmpurile nonabeliene sunt, de exemplu, forțele
nucleare puternice și slabe. Din punct de vedere structural, acestea simt
mai complicate și, ca urmare, etalează un nivel mai mare de simetrie
internă.
Celelalte câmpuri nonabeliene, mai relevante, sunt cele asociate
cu tensiunea suprafeței, vâscoelasticitatea și coerența internă a
membranei spațiu-timp. Acestea apar din mișcări interne și din
interacțiuni al CET-urilor, însă detaliile depășesc cu mult scopul acestei
secțiuni.
În orice caz, s-a dovedit a fi posibil să transformi radiații
electromagnetice normale din abeliene în nonabeliene prin modularea
polarizării energiei de undă emisă de antene și de aperturi, sau prin
acordarea frecvențelor curentului alternativ la geometriile toroidale prin
care sunt conduși curenții (asta este metoda folosită de motorul
Markov). Astfel rezultă radiații electromagnetice între un câmp
fundamental de simetrie SU (2) și o formă nonabeliană, așa cum este
descris în ecuațiile extinse ale lui Maxwell. Acest lucru se asociază
într-o direcție ortogonală cu câmpurile spațiu-timp prin intermediul unei
cantități comune: „vectorul potențial A”. (Ortogonal, deoarece
particulele mari și tahionii prezintă direcții opuse de mișcare pe
lungimile lor, iar câmpul electromagnetic condiționat interacționează
atât cu suprafețele subluminice, cât și cu cele superluminice ale
spațiului-timp). Acest lucru a fost deseori descris drept o călătorie într-o
linie dreaptă de-a lungul unui unghi drept.
Odată ce câmpul electromagnetic este cuplat cu structura
spațiu-timp, devine posibilă manipularea densității mediului. Prin
introducerea unei cantități potrivite de energie, spațiul-timp poate
deveni din ce în ce mai subțire și mai permeabil. Într-atât de permeabil
încât, într-un anumit moment, densitatea energetică a spațiului
subluminic face ca zona afectată să sară în spațiul supraluminic, ca o
bulă de mare presiune care se extinde și se ridică într-o zonă de presiune
mică.
Atât timp cât este menținut câmpul electromagnetic condiționat,
spațiul subluminic cuprins poate fi ținut suspendat în spațiul
superluminic.
Din perspectiva unui observator STL, tot ce e în bulă a dispărut
și poate fi detectat numai prin unda sa gravitațională din cealaltă parte a
membranei spațiu-timp.
Din interiorul bulei, un observator o să se vadă înconjurat de o
oglindă perfectă, sferică, unde suprafața bulei se îmbină cu spațiul
exterior FTL.
Din perspectiva unui observator FTL, o bulă perfect sferică,
perfect reflectantă, tocmai a apărut în spațiul superluminic. Masa și
dinamica rămân conservate în tot acest timp. Direcția originală o să fie
aceeași în FTL ca și în STL, iar viteza originală o să fie transformată în
echivalentul energetic superluminic.
Odată ce câmpul electromagnetic este întrerupt, bula dispare, și
tot ce se află în interior cade în spațiul subluminic (un proces probabil
familiar multora dintre voi). Deseori, acest lucru este însoțit de o
străfulgerare puternică și de o explozie de energie termică atunci când
sunt eliberate lumina și căldura care se acumulează în interiorul bulei în
timpul călătoriei.
Câteva idei ce merită menționate despre trăsăturile specifice ale
bulei Markov:

• Cum suprafața bulei se comportă ca o oglindă perfectă, e

aproape imposibil să scape de surplusul de căldură al unei nave
spațiale în timpul unui zbor în FTL. Tocmai din această cauză e
necesar ca membrii echipajului și pasagerii să fie criogenați înainte
de începerea călătoriei.
• Din acest motiv, nu e practic să folosești un motor de
fuziune în FTL. Prin urmare, motoarele Markov - care necesită o
cantitate mare de energie ca să genereze și să mențină câmpul
electromagnetic condiționat al unei forțe suficiente - se bazează pe
antimateria depozitată ca să producă această energie. Această
metodă e mai eficientă și are ca rezultat o cantitate foarte mică de
căldură în exces.
• Deși un motor Morkov și nava spațială din jurul lui
conțin o cantitate mare de energie comprimată, după standardele
FTL, singura energie pe care o vede spațiul superluminic este cea
care apare pe suprafața bulei. Prin urmare, cu cât un motor Markov
e mai eficient (ex: cu cât folosește mai puțină energie ca să
genereze câmpul electromagnetic condiționat), cu atât poți să
călătorești mai repede.
 • Dacă o navă ar avea ghinionul să se ciocnească de o
masă FTL, rezultatul ar fi întreruperea imediată a bulei Markov și
întoarcerea imediată în spațiul STL, cu consecințe ce pot fi
catastrofale, în funcție de localizarea în spațiu.
• Cu cât folosești mai puțină energie ca să generezi o bulă
Markov, cu atât mai delicată devină bula. Undele gravitaționale
mari, precum cele din jurul stelelor și ale planetelor, simt destul de
puternice încât să întrerupă bula și să te arunce înapoi în spațiul
normal, subluminic. Asta se știe despre limita Markov. Cu puterile
de calcul adecvate, limita poate fi coborâtă, dar nu îndepărtată
complet. În prezent, motorul Markov nu poate fi activat într-un
câmp gravitațional mai puternic de 1/100 000 G. Tocmai din acest
motiv, în Sol, navele spațiale trebuie să zboare la o distanță
echivalentă cu raza orbitei lui Jupiter înainte să poată face saltul în
FTL (cu toată că, dacă ești aproape de Jupiter, va trebui să zbori și
mai departe).

Oricât de enervantă ar fi Limita Markov - nimănui nu-i place să

mai suporte câteva zile de călătorit, după săptămâni sau luni de
criogenare -, aceasta s-a dovedit a fi un lucru bun. Datorită ei, nimeni
nu poate să arunce un asteroid FTL direct peste un oraș sau mai rău.
Dacă nu ar exista limita Markov, fiecare navă spațială ar fi o potențială
amenințare mai mare decât este deja, iar apărarea împotriva
atacurilor-surpriză ar fi, practic, imposibilă.
Suntem norocoși și că vâscoelasticitatea spațiu-timp împiedică
bombele superpoziționale. Dacă o navă aflată în spațiul FTL zboară
peste o masă în spațiul STL care produce sub 1/100 000G, iar nava
revine în spațiul subluminic fix în acel moment, atunci nava și masa se
vor împinge cu o forță egală, oprind celălalt obiect să intervină. Dacă
s-ar intersecta, explozia care ar rezulta ar avea nivelul unei detonări de
antimaterie.
Odată ce o navă spațială a intrat în spațiul superluminic, zborul
în linie dreapta este, de obicei, cea mai practică alegere. Totuși, e
posibilă o manevrabilitate limitată prin creșterea atentă a densității
energiei într-o parte sau alta a bulei. Astfel, acea parte a navei va
încetini și, prin urmare, nava se va întoarce. Este însă un proces gradual,
potrivit numai pentru corecții mici ale direcției pe distanțe lungi. Altfel,
riști să destabilizezi bula. Pentru schimbări mai mari, e mai bine să ieși
în spațiul subluminic, să te reorientezi și să încerci din nou.
Orice schimbări de direcție care au loc în FTL se vor vedea după
întoarcerea în STL. La fel și cu orice schimbări ale dinamicii
totale/vitezei, gradul de schimbare fiind invers proporțional.
Tehnic, este posibil ca două nave aflate în FTL să andocheze,
dar dificultățile practice de potrivire a vitezelor exacte, precum și
matematica bulelor Markov care se unesc, înseamnă că, deși acest lucru
a fost făcut cu drone, nimeni, din câte știm noi, nu a fost destul de
nebun cât să încerce asta cu navele cu echipaj.
Deși o navă din interiorul unei bule Markov nu poate niciodată
să observe direct împrejurimile sale în FTL, e posibil un anumit nivel
de informații senzoriale. Prin acordarea bulei la frecvențele potrivite,
pot fi create particule FTL pe suprafața externă a membranei, iar
acestea pot fi folosite și ca un fel de radar, și ca mecanism de
semnalizare. Cu măsurători atente, putem detecta întoarcerea
particulelor când ating bula, iar asta ne permite să interacționăm cu
spațiul superluminic, chiar dacă într-un mod grosolan.
Tot după această metodă funcționează și liniile de comunicație
FTL, și senzorii. Ambii pot fi folosiți mult mai aproape de o stea sau de
o planetă decât poate cineva să mențină bula Markov, dar ca și cu bula,
există un punct în care undele de gravitație asociate devin prea abrupte
și doar cele mai lente și mai dense semnale FTL le pot urca.
Datorită protecției bulei, nava menține cadrul de referință
inerțial pe care îl avea înainte de FTL, ceea ce înseamnă că nu
experimentează dilatarea extremă a timpului prin care ar trece o
particulă superluminică expusă. De asemenea, nu experimentează nici
efecte relativiste (gemenii din faimosul paradox al gemenilor vor
îmbătrâni în același ritm dacă unul dintre ei ia un zbor FTL din Sol în
Alpha Centauri și înapoi).
Asta conduce, bineînțeles, la problema cauzalității.
V-ați putea întreba de ce călătoriile FTL nu permit călătoria în
timp, așa cum par să indice toate ecuațiile relativității extinse?
Răspunsul e că nu o permit și știm asta deoarece... nu o permit.
Poate pare o glumă, dar adevărul e că dezbaterea a rămas
nerezolvată până la primele zboruri FTL efectuate de Robinson și
echipajul de pe Daedalus. A fost nevoie de experimente empirice pentru
a obține un răspuns definitiv la problema călătoriei în timp, iar asta s-a
întâmplat numai după ce au fost dezvoltate calculele fizice și
matematice prin care acest lucru să fie susținut.
Ce s-a descoperit a fost că, indiferent de cât de rapid este un
voiaj superluminic - indiferent cu câți multipli de c călătorește nava ta
spațială -, nu o să poți niciodată să te întorci la punctul tău de origine
înainte să fi plecat. De asemenea, nu poți nici să folosești semnale FTL
ca să trimiți informații în trecut. Mereu o să treacă o anumită perioadă
de timp între plecare și întoarcere.
Cum e posibil acest lucru? Dacă îți sunt familiare conurile de
lumină și transformările Lorentz, ar trebui să fie evident faptul că
întrecerea vitezei luminii are ca rezultat faptul că îți poți vizita trecutul
și îți poți omorî bunicul (sau ceva la fel de absurd).
Cu toate astea, nu putem face așa ceva.
Cheia înțelegerii acestui lucru se află în faptul că toate cele trei
tărâmuri luminice aparțin aceluiași univers. În ciuda separării lor
aparente (așa cum pare din perspectiva noastră normală, subluminică),
cele trei fac parte dintr-un întreg mai mare, unitar. Și, cu toate că în
anumite circumstanțe par să aibă loc încălcări punctuale ale legilor
fizicii, la o scară globală, acele legile sunt valabile.
Conservarea energiei și a impulsului, de exemplu, e valabilă în
toate cele trei tărâmuri luminice.
 În plus, există un anumit grad de suprapunere. Distorsiunile
gravitaționale dintr-o parte a barierei luminice vor avea un efect oglindit
în celălalt. Astfel, un obiect din spațiul subluminic o să părăsească o
distorsiune gravitațională STL în echivalentul spațiului FTL. Undele
generate de distorsiune se vor propaga în afară la nu contează ce valoare
a c, însă mișcarea centrului gravitațional o să fie mai mică decât c.
Opusul acestei afirmații este adevărat pentru o masă gravitațională
superluminică, în urma căreia ar rămâne o urmă FTL de valuri
spațiu-timp prin spațiul normal, subluminic. (Bineînțeles, astfel de urme
FTL nu au fost descoperite înainte de invenția motorului Markov, dar,
în majoritatea cazurilor, ăsta a fost un rezultat al slăbiciunii lor extreme
și a distanței celei mai mari părți de materie superluminică de corpul
principal al Căii Lactee.)
Notă: E important să ne amintim că, așa cum orice se mișcă mai
repede decât c în spațiul subluminic ar putea fi folosit, teoretic, pentru
producerea unei violări a cauzalității, la fel ar putea-o face și ceva care
se mișcă mai încet decât c în spațiul superluminic. În FTL, c este viteza
minimă a informației. Mai sus de asta, se mențin relativitatea și
nonsimultaneitatea, indiferent de cât de repede ai merge.
Chiar și fără existența motorului Markov, avem acum o situație
în care fenomenele naturale par să încalce bariera lumină-viteză de
ambele părți ale membranei spațiu-timp, însă fără să inducă modificări
ale cauzalității.
Întrebarea se repetă: De ce?
Răspunsul are două părți.
Unu: nicio particulă cu masă adevărată nu sparge bariera
lumină-viteză pe tărâmul sub sau superluminic. Dacă asta s-ar întâmpla,
atunci am vedea toate paradoxurile și violările de cauzalitate prezise de
fizica tradițională.
Doi: La fel cum CET-urile formează baza fiecărei particule
subluminice, ele formează și baza pentru fiecare particulă
superluminică, așa cum le sugerează și numele. CET-urile sunt capabile
să existe simultan în toate cele trei tărâmuri și sunt capabile să se miște
la fel de încet precum cea mai lentă particulă STL și la fel de repede
precum cea mai rapidă particulă FTL - ceea ce e, într-adevăr, foarte
rapid, fiind limitată numai de granița inferioară a energiei de care e
nevoie pentru menținerea coerenței particulei și, chiar și atunci,
CET-urile se pot mișca și mai rapid, având în vedere energia lor Planck
de 1.
Prin urmare, odată cu descoperirea GET-urilor, avem un obiect
capabil să transmită informații mai repede decât viteza luminii. In mod
normal, asta se întâmplă numai pe tărâmul superluminic, dar orice CET
e capabil de astfel de viteze și, deseori, se mută de la accelerații sub la
superluminice, pe măsură ce poziția lor în membrana spațiu-timp se
schimbă. Aceste modificări sunt responsabile pentru o mare parte din
ciudățenia cuantumului care se vede la scară mică.
Conul de lumină al unui observator ce folosește CET pentru a
strânge informații ar fi mult, mult mai mare decât dacă ar folosi numai
fotoni (mai mare, dar nu complet superioară. CET au viteză finită).
Conul de lumină - sau conul CET - mai mare extinde setul total de
evenimente care pot fi considerate simultane. Cu toate că
nonsimultaneitatea și relativitatea sunt menținute în cele trei tărâmuri
luminice (când sunt considerate un întreg), viteza imensă a CET reduce
evenimentele ce pot fi considerate nonsimultane la un număr mult mai
mic, iar cele care există se află în afara celei mai mari viteze a unei
particule FTL. Și cu toate că, teoretic, Universul rămâne fundamental
relativ, practic, majoritatea evenimentelor pot fi considerate ordonate și
cauzale.
Asta înseamnă că, atunci când o navă intră în FTL, nu poate
induce violări de cauzalitate în spațiul superluminic, deoarece bula
Markov e o particulă/obiect superliminic (ă) și se poartă ca atare. Iar
când o navă coboară din nou în STL, nu pot avea loc violări ale
cauzalității deoarece perioadele de călătorie sunt mereu mai lente decât
viteza cea mai mare a CET (ex: viteza informației).
 Acolo unde s-ar petrece un paradox în spațiul subluminic, se
dovedește că evenimentele au loc într-o relație cauzală, unul după altul,
fără vreo contradicție. De la distanță, poate să pară că poți transmite o
informație înapoi la originea sa înainte ca aceasta să fie transmisă, dar
trebuie reținut că este doar o impresie. De fapt, așa ceva nu e posibil.
Dacă se încearcă, întoarcerea transmisiei nu va ajunge mai devreme
decât o perioadă de o unitate de CET Planck (unde timpul CET Planck
este definit ca fiind perioada de timp pentru ca un CET la viteză
maximă să traverseze o unitate de lungime Planck)
Ca urmare, de fiecare dată când cineva vede posibilitatea unei
modificări cauzale în spațiul subluminic, de fapt, vede un miraj. Și de
fiecare dată când cineva încearcă să exploateze această posibilitate, va
eșua.
Astfel, multe dintre observațiile din universul nostru subluminic
sunt iluzorii. Înainte de invenția motorului Markov (sau, când asta a
eșuat, a semnalelor gravitaționale FTL), nimic din toate astea nu contau.
Relativitatea era menținută, deoarece călătoriile FTL și comunicațiile nu
erau posibile. Și nici nu puteam duce o navă spațială la viteze relativiste
destul de mari încât să începem să investigăm problema. Acum, odată
cu accesul la tărâmul subluminic și superluminic, adevărul a devenit
clar.
Pe măsură ce semnalele luminoase ale călătoriilor noastre FTL
moderne încep să ajungă la stelele din apropiere, un observator
poziționat acolo cu un telescop destul de puternic ar vedea o serie
derutantă de imagini, în care navele și semnalele apar de nicăieri,
aparent dezordonate. Totuși, prin observarea CET, și nu a fotonilor,
adevărata ordine a evenimentelor poate fi stabilită (sau prin călătoria
fizică până la sursele imaginilor).
Mecanismul exact care împiedică modificările cauzalității în
spațiul STL este viteza cea mai mare a CET. Atât timp cât aceasta nu e
distorsionată (și niciun mecanism cunoscut nu ar permite asta), FTL nu
o să permită niciodată călătoriile în trecut. Iar pentru asta ar trebui să
fim recunoscători. Un univers noncauzal ar fi haos pur.
...
Acum că am terminat prezentarea generală, o să examinăm
posibilitatea teoretică de folosire a câmpurilor electromagnetice
condiționate pentru reducerea efectelor inerțiale și pentru micșorarea
sau creșterea gravității percepute. Deși momentan nu este practic, cu
nivelul actual de producere a antimateriei, pe viitor, acesta ar putea fi un
mod de...
 A P ENDI CE II
* * * * * * *

LUPTA CU NAVE ÎN SPAȚIU

Transcris din cursul profesorului Chung
de la Academia Navală CMU, Pământ (2242)

Bună ziua, cadeți. Luați loc.

În următoarele șase săptămâni, o să primiți cea mai bună
educație pe care o poate oferi CMU, despre modurile și metodele
luptelor cu nave. Bătăliile în spațiu nu sunt de două ori mai grele decât
cele din aer sau de pe apă. Nu sunt de trei sau patru ori mai grele. Au un
cu totul alt grad de dificultate.
Gravitația zero este un mediu nonintuitiv pentru creierul uman.
chiar dacă ai crescut pe o navă sau pe o stație, așa cum este în cazul
unora dintre voi, există anumite aspecte ale manevrelor inerțiale pe care
nu o să le înțelegeți fără instrucția potrivită. Și oricât de isteți ați fi când
vine vorba de mai o viteză mai mică decât cea a luminii, FTL aruncă
regulile pe trapă și le calcă în picioare până când acestea se transformă
într-o baltă însângerată.
 Abilitățile de manevră ale navei voastre și ale celor alături de
care luptați vor determina unde puteți să luptați, cu cine și, dacă e
nevoie, cerințele pentru a vă retrage. Așa cum s-a spus de multe ori,
spațiul nu e numai mare, ci mult mai mare decât vă puteți imagina.
Dacă nu puteți să stabiliți distanța dintre voi și țintă, atunci aceasta este
impenetrabilă în fața focului vostru. Tocmai de asta e deseori avantajos
să ieșiți din FTL cu un grad mare de mișcare relativă. Dar nu
întotdeauna, circumstanțele variază și, ca ofițeri, va trebui să luați genul
ăsta de decizii.
O să învățați calitățile și limitările motoarelor voastre de
fuziune. O să învățați de ce, în ciuda a ceea ce ați văzut în filme sau în
jocuri - conceptul de nave spațiale de luptă personală nu e numai
învechit, dar nu a fost niciodată real. O dronă sau o rachetă nu e numai
mai ieftină, ci și mai eficientă. Mașinăriile pot să suporte mai multă
forță gravitațională decât orice om. Da, uneori ai parte de un miner
radicalizat sau de un membru al unui cartel local care folosește o navă
mai mică pentru piraterie sau ceva de genul ăsta, dar când se va
confrunta cu o navă de război adevărată, precum noile noastre
crucișătoare sau nave de luptă, va pierde de fiecare dată.
Gând ataci dușmanul, lupta va fi o interacțiune strategică între
diferitele sisteme ale navelor voastre. Un joc de șah, al cărui scop este
să provoace destule pagube dușmanilor încât să îi dezarmeze sau să îi
distrugă înainte să îți facă ei asta.
Fiecare sistem de arme pe care îl folosim are diferite avantaje și
dezavantaje. Rachetele sunt cele mai bune pentru atacurile cu rază de
acțiune mică spre medie, dar sunt prea lente și au prea puțin combustibil
pentru atacurile cu rază de acțiune mai mare. Și, odată ce tragi cu ele, au
dispărut. Laserele de apărare pot să oprească rachetele care vin, dar
numai un anumit număr de rachete și numai până când laserul se
supraîncălzește. Bombele Casaba-Howitzer sunt și ele arme cu rază de
acțiune scurtă spre medie, dar, spre deosebire de rachete, laserele nu le
pot opri odată ce s-a tras cu ele. De fapt, nimic, cu excepția unui perete
solid din plumb și tungsten, gros de 10 sau de 20 de metri, nu o să
oprească fasciculul de radiație de la o bombă Casaba-Howitzer.
Dezavantajul e dimensiunea lor. Poți să ai un număr limitat de bombe
Casaba-Howitzer în depozitul navei. De asemenea, pe rază lungă,
fasciculul de la o asemenea bombă se mărește, iar asta îl face ineficient.
Pentru raze de acțiune medii spre lungi, vă bazați pe laserele keel. Dar,
repet, trebuie să fiți atenți la supraîncălzire, iar dușmanul poate să
contracareze cu praf, dispersând pulsul care vine spre el. Bombele
planetare și penetratorii alimentați de energie nucleară pot fi folosiți
pentru orice distanțe, deoarece armele kinetice au o rază de acțiune
infinit de eficientă în spațiu, dar sunt practice numai în interacțiunile de
aproape, unde dușmanul nu are timp să evadeze, sau în atacurile la
distanță foarte, foarte mare, unde dușmanul nu știe că tragi în el.
Orice armă sau arme alegi să folosești, va trebui să echilibrezi
utilizarea lor cu încărcătura termică maximă a navei tale. Mai tragi o
dată cu laserul sau execuți o altă eschivă? Riști să-ți extinzi radiatoarele
în timpul schimbului de focuri, ca să scapi de niște BTU, care e în plus.
Cât de mult poți să riști să răcești nava înainte să sari în FTL, dacă
dușmanul te urmărește?
Luptele navă-cu-suprafață au alte cerințe față de luptele
navă-cu-navă. Instalațiile staționare, precum platformele orbitale de
apărare, inelele locuite și asteroizii convertiți necesită toate strategii
unice. Dacă alegi să te urci la bordul unei nave dușmane, cum poți să-ți
protejezi cel mai bine trupele, precum și nava?
Împreună cu luptele fizice, va trebui să faceți față și războiului
electronic. Dușmanii vor încerca să submineze sistemele computerului
vostru și să le folosească împotriva voastră. Poate că bruiajul nu o să vă
protejeze, deoarece dușmanii pot folosi un fascicul cu linie de vizare ca
să inițieze afectarea sistemului.
Toate aceste lucruri, și nu numai, trebuie luate în considerare
când vă implicați în luptele în spațiu. Mediul vrea să vă ucidă. Inamicii
vor să vă ucidă. Propriile voastre instincte și lipsa de cunoștințe vă vor
ucide - și pe toți cei aflați în jurul vostru - dacă nu o să stăpâniți aceste
noțiuni de bază.
Acum, unii dintre voi probabil că vă întrebați: „Nu o să se ocupe
mintea navei sau pseudo-inteligența de majoritatea
lucrurilor?”Răspunsul este da, ele se vor ocupa, dar nu tot timpul. O
minte a navei nu are mâini. Există o limită legată de ce pot mișca sau
repara, iar același lucru e valabil și mai mult pentru pseudo-inteligențe.
Într-o situație de urgență, unele lucruri pot fi făcute numai de un om.
Au fost, de asemenea, numeroase cazuri în care mintea navei sau
sistemul de computere al navei a fost dezactivat de acțiunea inamicului.
Gând se întâmplă așa ceva, voi, următoarea generație de ofițeri CMU,
veți lua deciziile.
Următoarele șase săptămâni vor fi printre cele mai grele șase
săptămâni din viețile voastre. Așa sunt gândite. CMU nu vrea ca o
persoană necalificată să pășească pe o navă spațială, unde nu și-ar pune
în pericol numai viața ei, ci și pe cele ale colegilor. E mai bine să plecați
acum și să vă întoarceți la a fi marinari, care trebuie să-și facă griji doar
pentru luciul ghetelor. Dacă nu credeți că puteți să vă asumați genul ăsta
de responsabilitate, ridicați-vă și plecați. Ușa e chiar acolo și nimeni -
nici eu, nici superiorii voștri și nici CMU - nu va avea o părere mai
proastă despre voi dacă plecați chiar acum... Nu? Atunci, bine. În
următoarele șase săptămâni, echipa mea și cu mine o să vă punem la
încercare. O să vă doriți să fi renunțat. Dar dacă investiți timp, dacă
munciți din greu și învățați din greșelile celor care au plătit cu sânge și
vieți pentru cunoștințele lor, atunci aveți șanse mari să purtați uniforma
de ofițer și să o faceți cu onoare.
Așa că învățați din greu, iar în următoarele șase săptămâni mă
aștept ca fiecare dintre voi să mă impresioneze cu cunoștințele despre
luptele în spațiu.
Atât. Sunteți liberi.
 A P ENDI CE III
* * * * * * *

TERMINOLOGIE
„Fie ca drumul să te ducă mereu spre
cunoaștere.”
„Cunoașterea spre libertate.”
– Litania entropică
„Mănâncă drumul.”
– Inarë

A.
ACTUL STELAR DE SECURITATE: legislație adoptată după
formarea Ligii Lumilor, care a rezultat în formarea CMU și care oferă
puteri radicale armatei, serviciilor de securitate și conducerii civile în
cazul unui incident exogenetic (precum descoperirea Lamei Delicate).
ACUWAKE: vezi StimWare.
 ADRASTEIA: luna aflată în orbita gigantului gazos Zeus, din
sistemul Sigma Draconis. În mitologie, o nimfa care ținea în secret la
copilul Zeus. În greacă înseamnă „inevitabil”.
AIGOO: exclamație coreeană, folosită ca să exprime numeroase
emoții, inclusiv milă, dezgust, frustrare, ușor disconfort sau surprindere.
Seamănă cu un oftat verbal.
AISH: interjecție coreeană, exprimă frustrare sau nemulțumire.
AJUMMA: termen coreean pentru orice femeie de vârstă
mijlocie sau mai bătrână, sau o femeie căsătorită, chiar dacă e tânără.
Ajumma sunt de obicei țintele unui stereotip, acela că sunt
pretențioase și autoritare.
ARHI ARITMETIST: vezi Pontifex Digitalis.
ARROSITO AHUMADO: un desert comun în San Amaro.
Budincă de orez aromată, cu un caramel făcut prin fierberea zahărului
negru și filtrarea siropului prin cenușa ierburilor.
ASPECTUL VIDULUI: ECRANUL Wranaui. De obicei, e o
imagine generată într-o sferă de apă suspendată.

B.
BANCUL DE ATAC HFARR: flotă cu nume din cadrul armatei
Wranaui (există câte una pentru fiecare braț).
BANDĂ FTL: jargon pentru bandă adezivă în vid, un fel de
bandă incredibil de rezistentă, sensibilă la presiune, destul de puternică
încât să acopere breșele din exteriorul navei. În ciuda a ceea ce se crede
însă, nu e potrivită pentru reparații menite să reziste în timpul
incursiunilor în FTL.
BRAȚE: organizații politice și sociogenetice semiautonome din
societatea Wranaui. Fiecare Braț se comportă cum consideră că e
potrivit, dar impulsurile pot fi suprascrise de forma guvernamentală.
(Vezi și Tfeir.)
BRONZUL SPAȚIAL: rezultatul inevitabil al petrecerii zilelor
și lunilor sub spectrul întreg de lumini folosit pe navele spațiale pentru
evitarea tulburării afective de sezon, deficienței de vitamina D și a altor
probleme. E foarte vizibil la cei care locuiesc pe stații și nave.
BEANSTALK: vezi Lift spațial (vrej de fasole).
BIȚI: criptomonede datate Timpului Galactic Standard (TGS).
Cea mai acceptată formă de oferte legale în spațiul interstelar. Este în
mod oficial moneda Ligii Lumilor Aliate.
BLASTER: laser care trage cu un impuls în loc de un fascicul
continuu.
B. LOOMISII: bacterie portocalie, ca un mușchi, indigenă
Adrasteiei.
BUGHUNT: numele dat de CMU sistemului colonizat inițial de
către Cei Bătrâni. Localizarea planetei pe care oamenii o numesc Nidus
și locul final de odihnă al Toiagului Albastru.
BULA MARKOV: sferă de spațiu subluminic întrepătrunsă cu
un câmp electromagnetic condiționat, care permite materiei particulelor
masive să treacă prin membrana de spațiu/timp fluid în spațiul
superluminic.

C.
CARCASĂ: cuvântul Wranaui pentru navă spațială. Derivat de
la propriile lor carapace protectoare.
CASABA-HOWITZER: încărcături nucleare. Deseori așezate
pe o rachetă, pentru a mări raza de acțiune. Termenul se poate referi fie
la Casaba-Howitzer pure, care concentrează o explozie nucleară într-un
fascicul îngust de plasmă, sau Casaba-Howitzer, care folosesc acea
explozie pentru a propulsa proiectile formate din explozibile (cartușe de
tungsten topit, cu potențial extrem de distructiv).
CĂLUGĂR SCLAV: vezi Căutător.
CĂUTĂTORUL-VÂNĂTOR: drone mici folosite pentru
monitorizare și asasinare.
CĂUTĂTOR: formă de viață servitoare, creată de Cei Bătrâni
cu intenția de a impune anumite reguli și de a controla. Poate să-și
însușească un control direct asupra acțiunilor unei creaturi vii în urma
contactului fizic al injecțiilor în creier. Foarte inteligent, foarte periculos
și cunoscut pentru crearea unor armate mari de ființe inteligente
înrobite.
CEI BĂTRÂNI: rasă inteligentă, responsabilă pentru crearea
Seminței, a Marilor Faruri și a altor artefacte tehnologice descoperite
de-a lungul Brațului lui Orion din Calea Lactee. Umanoizi, cu două
seturi de brațe, se înălțau la peste doi metri. Aparent, au dispărut.
Dovezile arată că această specie era extraordinar de avansată și
predatează orice altă specie conștientă de sine cunoscută. (Vezi și Cel
Măreț și Toiagul Albastru.)
CEI DISPĂRUȚI: vezi Cei Bătrâni.
CEL MAI ÎNDEPĂRTAT ȚĂRM: poem spațial scris de Harrow
Glantzer (huterit).
CEL MĂREȚ: mânuitor al Toiagului Albastru. Lider al
Heptarhiei.
CENTRUL DE COMANDĂ AL PĂMÂNTULUI: principalul
sediu al Ligii și al CMU. Construit în jurul bazei liftului spațial din
Honolulu.
CERCETĂTOR: un entropist; o ființă care caută un mod prin
care să salveze omenirea de moartea prin căldură a Universului.
CET: vezi Cuantumul Energetic transluminic.
CETĂȚENIE CORPORATISTĂ: cetățenie independentă de
teritoriu, oferită anumitor angajați ai corporațiilor interstelare. Asta le
permite indivizilor să lucreze, să călătorească și să trăiască în diferite
națiuni/planete/sisteme cu ușurință relativă. Concept dezvoltat înainte
de formarea Ligii, care începe să fie înlocuit de cetățenia Ligii, care
oferă un pașaport echivalent.
CHELL: ceai derivat din frunzele de palmier Sheva de pe
Eidolon. Un ușor stimulant folosit de Ligă, al doilea cel mai popular
după cafea. Mai comun printre coloniști decât printre pământeni.
CIC: Comisia Interstelară de Comerț. Un departament al Ligii
care are sarcina de a monitoriza comerțul interstelar. Printre atribuțiile
sale se numără impunerea standardelor, colectarea tarifelor și prevenirea
fraudei, precum și oferirea de împrumuturi și de resurse pentru a ajuta
creșterea economică în spațiul colonizat.
CICLU: anul Wranaui. Cu aproximativ un sfert mai lung decât
anul standard de pe Pământ.
CLASA NARU: nave Wranaui de dimensiune medie, care pot
duce un număr limitat de trupe. De obicei nu mai mult de trei caracatițe,
două sau trei reptile și același număr de bibani.
COFORMĂ: termen pentru Wranaui care au aceeași formă
fizică.
COLEGIUL ENUMERATORILOR: corp guvernamental al
numeniștilor, aflat la sediul acestora de pe Marte.
CONCLAVUL ABISAL: congresul lingușitor al coformelor
Wranaui care se află pe Culmea Plângătoare, între oceanele lui
Pelagius.
CONSTRUCT: un corp artificial (dar biologic) crescut ca să
găzduiască creierul unei persoane care și-a pierdut corpul original.
Deseori, un pas imediat în drumul spre trecerea totală la minte a navei.
COMPULSIE: vezi Tsuro.
CORDOVA: (Gliese 785) stea pitică portocalie-roșie folosită de
către Wranaui ca bază de operațiuni și post de supraveghere pe termen
lung, pentru observarea omenirii.
CORPORAȚIA HYDROTEK: compania care se specializează
în extragerea și rafinarea hidrogenului în jurul giganților gazoși. Stațiile
Hydrotek sunt principalele facilități de realimentare și reconfigurare din
majoritatea sistemelor.
CORPORAȚIA LAPSANG TRADING: conglomerat interstelar
care a început ca o afacere mercantilă, după care s-a reorientat spre
înființarea, finanțarea și conducerea unor colonii precum Highstone, de
pe Weyland. Sediul este pe Lumea lui Stewart. Slogan: „Creăm un
viitor împreună”.
CORUPȚI: vezi Coșmaruri.
COSTUM DE PIELE: haine protectoare, mulate pe piele, cu
scop general, care, împreună cu o cască, pot deveni costume spațiale,
echipament pentru scufundări sau haine pentru vreme rece.
Echipamentul standard pentru oricine se află într-un mediu ostil.
COȘMARURI: excrescențe răuvoitoare, autonome, provocate
de o alăturare nereușită dintre Sămânță și o gazdă (de obicei când fie
Sămânța, fie gazda, sau amândoi sunt distruși dincolo de orice
reparație).
CRIO: somn criogenic. Animare suspendată indusă printr-un
cocktail de droguri, înaintea călătoriilor FTL.
CRUCIȘĂTOR: navă CMU creată pentru a opera misiuni
independente de supraveghere pe distanțe lungi și patrule. Mai mici și
mai ușor de manevrat decât navele de război, dar tot formidabile.
Echipamentul standard include două capsule echipate cu motoare
Markov, capabile să călătorească de pe orbită pe suprafață și de pe
suprafață pe orbită.
CUANTUMUL ENERGETIC TRANSLUMINIC (CET): cea
mai fundamentală cărămidă de construcție a realității. O entitate
cuantificată de lungimea Planck 1, energie Planck 1 și masă zero.
Ocupă fiecare punct din spațiu, atât sub, cât și superluminic, precum și
din interiorul membranei luminice care le împarte pe cele două.
CUIBUL TRANSFERULUI: dispozitivul Wranaui pentru
copierea amintirilor și a structurilor de bază ale creierului dintr-un corp
în altul. E folosit și pentru imprimarea personalităților/amintirilor
stocate într-un corp nou, după ce individul original moare. (Vezi și
Tfeir.)
CULMEA PLÂNGĂTOARE: aerisire vulcanică subacvatică,
aflată în oceanele din Pelagius. Casa Conclavului Abisal.

D.
DELTA-V: măsura propulsiei pe unitate de masă într-o navă,
necesară pentru a face o anumită manevră. Cu alte cuvinte, schimbarea
de viteză care poate fi realizată pentru a extinde durata de viață a
carburantului navei. Manevrele sunt măsurate în câți delta-v sunt
necesari, iar costurile se adaugă liniar. Masa carburantului necesar
pentru orice manevră este determinat prin ecuația rachetei Tsiolkovsky.
DEPARTAMENTUL APĂRĂRII: departament civil al Ligii,
responsabil pentru monitorizarea CMU.
DERP-uri: pelete excretorii deshidratate de reciclare. Fecale
sterile, învelite în polimer, procesate de costumele potrivit echipate.
DIRECTORUL SECURITĂȚII INTERSTELARE: cel mai
mare ofițer civil al Securității din Ligă. Responsabilitatea principală
este protecția existențială a omenirii.
DOUĂZECI ȘI OPT G: unul dintre numeroșii sateliți de
comunicație din orbită, în jurul lui Zeus și al Adrasteiei.
DQAR: Formațiune de luptă Wranaui, reprezentată de o formă
delta inversată.

E.
EIDOLON: planeta aflată în orbită în jurul lui Epsilon Eridani.
O planetă grădină, care seamănă cu Pământul, plină de viață nativă,
neinteligentă și, în mare parte, otrăvitoare sau ostilă. Colonia de acolo
are cea mai mare rată a mortalității dintre toate planetele colonizate.
ENTROPIC PRINCIPIA: textul central al entropismului. A fost
inițial o afirmație de intenție, iar mai târziu s-a extins ca tratat filosofic,
conținând un rezumat al tuturor cunoștințelor științifice, cu emfază pe
astronomie, fizică și matematică. (vezi și Entropism.)
ENTROPISM: pseudo/religie fără stat, alimentată de credința în
moartea prin căldură a Universului și de dorința de a scăpa sau de a
amâna această moarte. Fondată de matematicianul Jalal
Sunyaev-Zel’dovich la mijlocul secolului XXI. Entropiștii au investit
resurse considerabile în cercetările științifice și au contribuit, direct sau
indirect, la numeroase descoperiri importante. Adepții deschiși se
remarcă prin robele lor colorate. Ca organizație, entropiștii s-au dovedit
a fi dificil de controlat, deoarece nu au jurat loialitate niciunui alt
guvern, doar rigorii căutării lor. Tehnologia lor e cu decenii înaintea
societății umane, dacă nu chiar mai mult. „Prin acțiunile noastre, mărim
entropia Universului. Prin entropia noastră, căutăm salvare de
întunericul ce o să vină.” (Vezi și Nova Energium.)
ENUMERAREA: transmisia numerelor crescătoare pe care
numeniștii trebuie să le asculte, ca parte din ritualurile credinței lor.
Unele numere, precum cele prime, sunt considerate mai favorabile decât
altele. (Vezi și Numenism.)
EREZIA CĂRNII: vezi Tfeir.
EUROPA COMMAND: Liga Lumilor Aliate Europa Command
(LAWEU-COM, prescurtat EUCOM) este una dintre cele șapte unități
combatante unificate ale armatei ligii staționate în Sol. Are sediul pe
stația Lawrence și sprijin material continuu oferit de facilitățile de
producție de pe stația Orstede, de lângă Ganymede.
EXOSCHELET (EXO): Un cadru acționat electric folosit în
luptă, minerit, cărat marfă și mobilitate. Acestea variază foarte mult, în
funcție de design și de funcție, unele fiind deschise elementelor, iar
altele întărite pentru vid sau adâncurile oceanelor. Exoscheleții armați
sunt echipamentul standard pentru trupele de luptă ale CMU.
neinteligentă și, în mare parte, otrăvitoare sau ostilă. Colonia de
acolo are cea mai mare rată a mortalității dintre toate planetele
colonizate.
ENTROPIC PRINCIPIA: textul central al entropismului. A fost
inițial o afirmație de intenție, iar mai târziu s-a extins ca tratat filosofic,
conținând un rezumat al tuturor cunoștințelor științifice, cu emfază pe
astronomie, fizică și matematică. (vezi și Entropism.)
ENTROPISM: pseudo/religie fără stat, alimentată de credința în
moartea prin căldură a Universului și de dorința de a scăpa sau de a
amâna această moarte. Fondată de matematicianul Jalal
Sunyaev-Zel’dovich la mijlocul secolului XXI. Entropiștii au investit
resurse considerabile în cercetările științifice și au contribuit, direct sau
indirect, la numeroase descoperiri importante. Adepții deschiși se
remarcă prin robele lor colorate. Ca organizație, entropiștii s-au dovedit
a fi dificil de controlat, deoarece nu au jurat loialitate niciunui alt
guvern, doar rigorii căutării lor. Tehnologia lor e cu decenii înaintea
societății umane, dacă nu chiar mai mult. „Prin acțiunile noastre, mărim
entropia Universului. Prin entropia noastră, căutăm salvare de
întunericul ce o să vină.” (Vezi și Nova Energium.)
ENUMERAREA: transmisia numerelor crescătoare pe care
numeniștii trebuie să le asculte, ca parte din ritualurile credinței lor.
Unele numere, precum cele prime, sunt considerate mai favorabile decât
altele. (Vezi și Numenism.)
EREZIA CĂRNII: vezi Tfeir.
EUROPA COMMAND: Liga Lumilor Aliate Europa Command
(LAWEU-COM, prescurtat EUCOM) este una dintre cele șapte unități
combatante unificate ale armatei ligii staționate în Sol. Are sediul pe
stația Lawrence și sprijin material continuu oferit de facilitățile de
producție de pe stația Orstede, de lângă Ganymede.
EXOSCHELET (EXO): Un cadru acționat electric folosit în
luptă, minerit, cărat marfă și mobilitate. Acestea variază foarte mult, în
funcție de design și de funcție, unele fiind deschise elementelor, iar
altele întărite pentru vid sau adâncurile oceanelor. Exoscheleții armați
sunt echipamentul standard pentru trupele de luptă ale CMU.
EXPANSIUNEA HUETRITĂ: o serie de eforturi invazive de
colonizare ale Reformei Huterite, care a început în Sistemul Solar și s-a
extins în afara acestuia în urma descoperirii FTL. Se spune că perioada
a început la scurt timp după construirea primului lift spațial de pe
Pământ și s-a terminat cu colonizarea lui Eidolon. (Vezi și Reforma
Huterită.)

F.
FERIGA OROS: plantă nativă planetei Eidolon. Neagră-verzuie,
cu frunze care cresc dintr-o formă spiralată.
FERMA DE ANTIMATERIE: numeroși sateliți aflați în orbită,
aproape de o stea. Panouri solare care transformă lumina soarelui în
electricitate, care e folosită pentru a genera antimaterie. Procesul este
groaznic de ineficient, dar necesar, deoarece antimateria este
combustibilul preferat de motoarele Markov.
FINK-NOTTLE’S PIOUS NEWT EMPORIUM: faimos
vânzător de amfibieni de pe Pământ. Deschis de C. J. Weenus prin
2104.
FLANȘA SUBLIMĂ: structură geologică enormă, aflată pe
Ruslan. O bucată ridicată de granit, străbătută de vene aurii. Atracție
turistică de pe Ruslan. cunoscută pentru inspirarea fervorii religioase și
a crizelor existențiale printre cei care o văd. Fundalul pentru Adelin, o
dramă populară al cărei actor principal, Sasha Petrovich, a fost implicat
într-un scandal de corupție la finalul lui 2249, care a dus la demisia
guvernatorului de pe ruslan, Maxim Novikov, și la numirea
inchizitorului Orloff pentru rezolvarea situației. Mai mulți ani după
aceea, răscoalele au continuat.
FLOTA A ȘAPTEA: flota numerotată a Ligii Lumilor Aliate.
Sediul este pe stația Deimos, lângă Marte. Face parte din flota solară
CMU. Cea mai mare dintre flotele CMU trimise în alte sisteme.
FORMĂ MULTIPLĂ: vezi Sămânță.
FPD: Forța Planetară Defensivă. Armata locală, deseori civilă,
atașată unei anumite planete.
FTL: mai rapid decât lumina. Modul principal de transport între
stele. (Vezi și Motor Markov.)

G.
GÂNDAC STRĂLUCITOR: un animal mic, ca o insectă,
provenind de pe Eidolon. E admirat pentru exhoscheletul său
strălucitor, metalic.
GREAȚĂ CRIO: probleme digestive, metabolice și hormonale
provocate de petrecerea a prea mult timp în crio (sau a prea multor
călătorii una după alta). Neplăcută până la mortală, cu efecte secundare
care se intensifică odată cu mărirea perioadei de timp petrecute în crio
și/sau cu numărul de excursii. Unii indivizi sunt mai predispuși la ea
decât alții.
 H.
HANZO TENSEGRITY: companie de asigurări cu baza în afara
lui Sol. Nu e cunoscută pentru satisfacția clienților.
HDAWARI: carnivor mare, de apă sărată, nativ pentru Pelagius.
Unul dintre puținii prădători cunoscuți pentru faptul că mănâncă
Wranaui adulți. Înrudit îndeaproape cu Wranaui, dar mai puțin
inteligent.
HEPTARHIE: consiliul principal al Celor Bătrâni. (Vezi și Cel
Măreț.)
HIBERNACULUM: termen entropist pentru un tub de
criogenare.

I.
IDEALIS: cum Sămânța își poate schimba forma după bunul
plac, Wranaui o consideră „idealul”platonic al întrupării fizice. (Vezi
Sămânța.)
INARÉ: [[Informație invalidă: Informația nu a fost găsită.]]
INEL ORBITAL: inel mare, artificial, așezat în jurul unei
planete. Poate fi construit la orice distanță, dar primul inel e construit de
obicei în orbita joasă. Conceptul de bază e simplu: un cablu rotativ
orbitează ecuatorului planetei. O carcasă care nu orbitează,
superconductoare, cuprinde cablul menționat. Carcasa e folosită pentru
a accelera/încetini cablu, după cum e nevoie. Panouri solare și structuri
pot fi construite pe carcasa exterioară, inclusiv lifturi spațiale staționare.
Gravitația de pe suprafața exterioară a carcasei/inelului este
aproape de nivelurile planetare. Un mod ieftin și practic de a muta
cantități mari de masă în și din orbită. Folosit atât de oameni, cât și de
Wranaui.
INJECȚII STEM: o serie de injecții antisenescente care
revitalizează procesele celulare, suprimă factorii mutageni, restaurează
lungimea telomerilor și, în general, readuce trupul la o stare echivalentă
cu vârsta de 25 de ani. De obicei, se repetă la fiecare 20 de ani. Nu
oprește încă creșterile cartilajului indus de vârstă în urechi, nas...
 IPD: diplomă interplanetară. Singurul grad educațional acceptat
în tot spațiul colonizat. Acreditarea este monitorizată de universitatea
Bao, de pe Lumea lui Stewart, în cooperare cu mai multe școli din Sol.
Aceste diplome acoperă cea mai mare parte a subiectelor relevante,
inclusiv drept, medicină și toate științele majore.

Î.
ÎNGRIJITORI: creaturi biomecanice foarte inteligente, care
trăiesc pe Unitate. Sunt responsabile pentru mentenanța generală și
construcții minore. Se speculează că posedă o formă de minte integrată
a stupului.

L.
LIDERUL BANCULUI: orice căpitan sau comandant Wranaui
care se ocupă de mai mult de trei unități, dar de obicei rezervat liderilor
cu ranguri echivalente celui de brigadier sau amiral.
LIFT SPAȚIAL: o fundă din fibră de carbon care se întinde de
pe suprafața unei planete până la un punct-ancoră (de obicei un
asteroid), dincolo de orbita geostaționară. Excavatoarele transportă
masă în susul și în josul fundei.
LIGA LUMILOR ALIATE: guvern interstelar format după
descoperirea Marelui Far pe Talos VII. Constă din așezările formate în
și în jurul lui Sol, Alpha Centauri, Epsilon Indi, Epsilon Eridani și
Cygni 61.
LIMITA MARKOV: distanța de la o masă gravitațională la care
devine posibil să menții o bulă Markov și, prin urmare, să faci tranziția
spre călătoria FTL.
LINII DE LAMPĂ: excrescențe ca niște alge care luminează în
adâncul Câmpiei Plângătoare.
LOVITOR DE PĂMÂNT: termen peiorativ pentru cineva care
trăiește pe sau s-a născut pe o planetă.
LUMEA LUI STEWART: planetă stâncoasă aflată în orbita din
jurul Alpha Centauri. Prima lume colonizată în afara lui Sol.
Descoperită și numită după Ort Stewart. Nu e un loc primitor și, ca
urmare, coloniștii produc o proporție mai mare de oameni de știință,
experiența lor fiind necesară pentru a-i împiedica să fie uciși de mediul
dur. E, de asemenea, și motivul pentru care mulți oameni din spațiu
provin de pe Lumea lui Stewart. Sunt nerăbdători să găsească un loc
mai temperat.
LUMINI STRĂLUCITOARE: lumini biolumincescente
crescute de Sămânță.
LUTSENKO DEFENSE INDUSTRIES: o companie de
armament cu baza pe Ruslan.

M.
MARELE FAR: primul artefact extraterestru găsit de oameni.
Aflat pe Talos VII (Theta Persei 2). Farul este o gaură de 50 de
kilometri lățime și de 30 adâncime. Emite un puls electromagnetic de
304 MHz la fiecare 10, 6 secunde, împreună cu un sunet structurat, care
e o reprezentare a setului Mandelbrot în cod trinar. Înconjurat de o rețea
de galiu și vanadiu, care e posibil ca, la un moment dat, să fi acționat ca
un superconductor. Creaturi uriașe, ca niște broaște-țestoase (fără cap
sau picioare) hoinăresc câmpia din jurul găurii. Până acum, nimeni nu a
descoperit legătura lor cu artefactul. Se știe de existența a altor șase
faruri. Se presupune că au fost construite de Cei Bătrâni, dar lipsesc
dovezile clare. Scopul său continuă să fie un mister.
MARELE LFARR: o proeminență celebră de pe Pelagius.
Vremea temperată a transformat-o într-o zonă favorită pentru piscinele
de eclozare ale Wranaui. Mai târziu, a căpătat o semnificație
socio-politică și religioasă enormă odată cu descoperirea a mai multor
artefacte ale Celor Bătrâni construite acolo. Locul original al
Conclavului Wranaui (mai târziu, Conclavul Abisal), înainte de unirea
Brațelor și de ascendența formei domnitoare.
MARKOV, ILYA: inginer și fizician care a prezentat teoria
câmpului unificat în 2107, permițând astfel apariția călătoriilor FTL.
MATERIAL SMART: metamaterial încorporat în electronice,
nanomașinării și alte augmentări. Poate să ia forme diferite dacă are
stimulii potriviți.
MECANICA-ȘEFĂ: vezi Șef.
MEDIBOT: asistent robotic, capabil de diagnosticare și de
tratare, cu excepția celor mai dificile cazuri. Doctorii se bazează pe
mediboți în majoritatea operațiilor. Multe nave renunță în totalitate la
doctori, prioritizând economisirea banilor față de riscul relativ mic de
nevoie a unui doctor uman.
MEDUZE: vezi Wranaui.
MILCOM: rețeaua oficială de comunicare a CMU.
MINTEA DE COLONIE: alăturarea psiho-mecanică a două sau
mai multe creiere. De obicei se realizează prin sincronizarea
fasciculelor continue ale implanturilor subiecților, asigurând înțelegerea
între stimulii interiori, exteriori și proprioreceptivi. Schimbul total de
memorie a simțului anterior este o parte comună (dar nu obligatorie) a
inițierii minții de colonie. Eficiența sa depinde de banda de semnalizare
și de toleranța pentru decalaj. Tind să aibă loc întreruperi când
apropierea fizică întrece toleranța. Cea mai mare minte de colonie
înregistrată a fost de 49 de indivizi, dar experimentul a fost scurt,
deoarece participanții au suferit o supraîncărcare senzorială debilitantă.
MINTEA NAVEI: transcendența somatică a omenirii. Creiere
scoase din corpuri, puse într-o matrice de creștere și îmbăiate cu
nutrienți ca să inducă extinderea țesutului și formarea sinapselor.
Mințile navelor sunt rezultatul unei confluențe de factori: dorința umană
de a-și împinge intelectul la limită, eșecul în dezvoltarea unei adevărate
inteligențe artificiale, dimensiunea din ce în ce mai mare a navelor
spațiale și potențialul distructiv al oricărei nave care călătorește în
spațiu. Existența unei singure persoane, a unei singure minți, care să
monitorizeze numeroasele operațiuni ale unei nave, a părut o idee bună.
Totuși, niciun creier neaugmentat nu a fost capabil să facă față cantității
de informații senzoriale produse de o navă spațială. Cu cât aceasta e mai
mare, cu atât creierul necesar trebuie să fie mai mare. Mințile navelor
sunt unii dintre cei mai geniali indivizi pe care i-a produs omenirea, iar
în unele cazuri, și cei mai tulburați. Procesul de creștere e dificil și au
fost observate efecte secundare grave.
Se spune că mințile navelor - atât de pe nave, cât și din afara lor
- sunt responsabile pentru conducerea a mult mai mult decât treburile
zilnice ale oamenilor. Deși metodele și modalitățile lor pot fi uneori de
nepătruns, dorințele lor sunt aceleași ca ale oricărei creaturi vii: să
trăiască mult și să prospere.
MIROS DE APROAPE: chimicale secretate de Wranaui pentru
comunicare. Metoda lor principală de a transmite informații lingvistice
și nonlingvistice.
MIROS LA DEPĂRTARE: o clasă de chimicale durabile,
secretate de Wranaui, pentru comunicarea pe distanță lungă în apă.
Frecvența metaforică este îngustă și fidelitatea e joasă, ceea ce
transformă acest miros într-unul cu utilitate limitată pentru schimbul de
date mai mari. (Vezi și Miros de aproape și Sunet jos.)
MIROS LA DEPĂRTARE CU SUNET JOS: în mod tradițional,
o combinație între cele două metode folosite de Wranaui pentru
comunicarea pe distanțe lungi în apă. Mai comun, un termen pentru
transmisiile STL sau FTL, precum undele radio.
MODEL: directivă sculptată care ghidează și stabilește scopuri
pe termen lung pentru Sămânță.
MOLUSCĂ LEU: animal nativ de pe Eidolon. Are carapace din
chihlimbar. E folosit în realizarea cernelii de culoarea sepia.
MOTORUL MARKOV: mașinărie alimentată de antimaterie
care permite călătoria FTL. (Vezi și Teoria câmpului unificat.)
MOTORUL TORQUE: un motor generator și propulsiv creat de
către Cei Bătrâni. Folosit ca să alimenteze și stația Unitate, precum și
motoarele navelor spațiale folosind planurile Celor Bătrâni.
Funcționează prin răsucirea membranei spațiului-timp fluid în așa fel
încât permite extragerea energiei din spațiul superluminic, în ciuda
densității energetice mai mici din acel spațiu. Distorsiunea poate fi
folosită și pentru a propulsa motorul prin spațiul subluminic prin
deformare sau ca să formeze o bulă Markov pentru călătoriile FTL.
MR: marcă rezervată. Indică protecția legală asupra unui
termen, frază sau simbol.

N.
NANO-ASAMBLATOR: imprimantă 3D care folosește nano–
boți pentru a produce forme complexe, mașinării și, cu stocul potrivit,
structuri biologice precum mușchi, organe și semințe.
NAVĂ DE LUPTĂ: cea mai mare clasă de nave standard din
Marina CMU. Puternic înarmată, capabilă să poarte un număr
semnificativ de trupe, se întoarce încet din cauza lungimii sale. Nu
operează niciodată fără nave de sprijin. (Vezi și Crucișător.)
NEBUNIA CHIAREI: Cântec folcloric de pe Weyland despre
aventurile nefericite ale unei pisici.
NNAR: organism ca un coral, de pe Pelagius, folosit în mod
obișnuit ca element decorativ de către Wranaui. Unele varietăți secretă
un strat transparent, care are ușoare efecte psihotrope asupra formelor
imature de Wranaui.
NODUL MINȚILOR: în general, orice grup Wranaui unit și
dedicat unui singur scop. O alăturare sacră și solemnă. În mod normal, e
pecetluită prin legănarea tentaculelor/membrelor în jurul celor ale
celorlalți participanți. În acest moment, un Nod are deseori numai șapte
membri (acesta fiind numărul de tentacule primare pe care o are
principala formă Wranaui), dar conceptul e deseori extins pentru a
include mai multe. În era modernă, un Nod poate fi format prin mirosul
de apropiere cu sunet jos, dar există o prejudecată împotriva acelor
Noduri, legătura fiind considerată mai puțin puternică decât cele
formate în persoană.
Mai exact: Nodul fondat de liderul de banc Nmarhl și
compatrioții săi, cu scopul de a se opune domniei lui Ctein și de a-l
apăra pe Idealis, care mai târziu s-a unit cu Kira Navárez.
NOMATI: animale ca niște polipi, native regiunilor arctice de
pe Eidolon. La fiecare eclipsă solară, se detașează de punctul lor ancoră
(de obicei, o piatră) și sar de 14 ori. Motivul continuă să fie necunoscut.
NORODON: analgezic lichid cu efect rapid, potrivit pentru
durere de la nivel mediu la severă.
NOVA ENERGIUM: sediul și laboratorul principal al
entropiștilor. Se află aproape de Shin-Zar.
NOVA NEAGRĂ: varietate de-a lui Capsicum chinezesc,
modificat genetic ca să depoziteze capsaicină pură în stratul său exterior
ca de ceară. Dezvoltat de Ines Tolentira de pe Lumea lui Stewart,
înainte să câștige Tri-Solar Hot Pepper Bash.
NSARRO: măsurătoarea Wranaui a lungimii. Definită ca
distanța pe care o poate înota cineva în șapte pulsuri. (Vezi și ciclu și
Puls.)
NUCI BERYL: nuci comestibile cu o coajă moale, folosite în
anumite mărci de pachete de mâncare. Specii modificate genetice native
pentru Eidolon.
NUMĂRUL SUPREM: cel mai mare număr imaginabil. Așa
cum e definit de numeniști, e suma întregii cunoașteri, conținând tot ce
e știu și neștiut. Partea mai mare dintre două jumătăți egale. Dumnezeu.
NUMENISM: religie centrată în jurul presupusei naturi sfinte a
numerelor. Fondată pe Marte de către Sal Horker II, în perioada
2165-2179 (aprox.), numenismul a devenind popular printre coloniști și
muncitorii dependenți de tehnologia lumii noi pentru supraviețuire.
Trăsătura definitorie a numenismului este transmisia continuă de
numere - Enumerarea - de la sediul lor de pe Marte. Enumerarea
înaintează în ordinea ascendentă prin lista de numere reale.
NWOR: animal de apă sărată, cu multe picioare, nativ regiunii
Pelagius. Are o carcasă ca de crustaceu și o dietă omnivoră. Are
obiceiuri solitare.
 O.
ORAȘE ÎN NORI: domuri locuite, ușoare, cu densitate neutră,
care plutesc printre norii lui Venus. Unele dintre cele mai mari și mai
prospere așezări aflate în afara Pământului. Cele mai multe dintre
elementele lor structurale vin de la copaci și alte plante crescute în
domuri.

P.
PACHET: mică dronă mesager fără pilot, capabilă de FTL.
PAPA FOXGLOVE: vezi Pontifex Digitalis.
PARTIDUL CONSERVĂRII: unul dintre partidele politice
importante din Ligă. Are orientare ecologică, concentrându-se pe
prezervarea florei și a faunei diverselor xenosfere. (vezi și Partidul
Expansionist și Stelariștii)
PARTIDUL EXPANSIONIST: unul dintre partidele politice
importante din Ligă. Fondat pentru a ajuta la răspândirea oamenilor în
afara lui Sol, acum se concentrează pe prezervarea intereselor coloniilor
extra-solare, iar deseori merge până în punctul în care blochează
stabilirea unora noi. (Vezi și Partidul Conservării și Stelariștii).
PELAGIUS: numele uman pentru casa speciei Wranaui. Stea de
tipul F, aflată la 340 de ani-lumină de Sol.
PERNIȚE ADEZIVE: Pernițe adezive aflate în partea de jos a
costumelor și a ghetelor, folosite pentru cățărat și manevre în gravitație
zero. Așa cum sugerează și numele, pernițele (care sunt acoperite cu
peri cu un diametru de aproximativ de 5 μm) depind de forța van der
Walls de adeziune. Forța este factor limitant pentru încărcătură maximă,
dar oferă și un mecanism pentru eliberare).
PFENNIC: animal ca un pește, nativ regiunii Pelagius. Carnea
sa are gust de cupru. E o delicatesă des întâlnită printre Wranaui.
PISCINE DE ECLOZARE: piscine mareice superficiale unde
Wranaui își depun ouăle. În prezent sunt replicate în piscine artificiale,
pentru călătorii și conveniență. După eclozare, tinerii Wranaui sunt
violenți și canibali. Numai câțiva, cei mai puternici, supraviețuiesc.
PISICA NAVEI: animal de companie tradițional la bordul
navelor spațiale. Superstițiile pun mare accent pe importanța prezenței
unei pisici pe navă și a stării ei de bine. Mulți oameni ai spațiului refuză
să urce pe o navă dacă nu există o pisică acolo. De mai multe ori s -au
înregistrat cazuri în care o persoană a fost ucisă după ce a rănit
(intenționat sau nu) o pisică a navei.
POARTA TORQUE: o gaură de vierme artificială, generată și
susținută de un motor torque aflat la una dintre guri. Folosit de către Cei
Bătrâni pentru călătorii aproape instantanee pe distanțe mari.
PONTIFEX DIGITALIS: liderul religios nominal al
numeniștilor. Comandă și răspunde Colegiului Enumeratorilor.
Responsabil pentru monitorizarea Enumerării numerelor reale.
PREMIER: liderul Ligii Lumilor Aliate. Ales de guvernele
constituente.
PRIZONIER: oricine nu e entropist. O ființă întemnițată în
universul pe moarte de către lipsa ei de cunoaștere.
PROPRIETĂȚI LIBERE: așezări, conclave, stații și locuri
neafiliate unui guvern important.
PSEUDO-INTELIGENȚĂ: un simulacru convingător de
inteligență. Adevărata inteligență artificială s-a dovedit a fi până acum
mult mai dificil (și mai periculos) de creat decât se anticipase.
Pseudo-inteligențele sunt programe capabile de funcții limitate, dar
cărora le lipsește conștiința de sine, creativitatea și introspecția. În ciuda
limitărilor lor, s-au dovedit a fi foarte utile în aproape fiecare domeniu
al activităților umane, de la pilotarea navelor la administrarea orașelor.
(Vezi și Mintea navei.)
PULS: unitatea standard de cronometrare a trecerii timpului
pentru Wranaui. Echivalentul a 42 de secunde. (Vezi și Ciclu.)

Q.
Q-DRIVE: un stick de memorie la nivel cuantic.
 R.
RAZIA COMPLETĂ: cea mai mare mână la Răzuiește Șapte,
care constă din patru șeptari, doi regi și un nouar, pentru un total de 91
și un scor de 13.
RAZIA DIRECTĂ: cea mai mare mână naturală la Răzuiește
Șapte, care constă din patru regi, două regine și un as, pentru un total de
77 și un scor de 11.
RĂZUIEȘTE ȘAPTE: joc de cărți tradițional în spațiu. Scopul
este să acumulezi cât mai mulți șeptari sau multipli de șapte, prin
adăugarea valorilor cărților (cărțile cu fețe au valoarea lor numerică).
RD52: bombe Casaba-Howitzer răcorite în hidrogen, până la o
fracțiune de grad de zero absolut. Folosite în mine. O primă încercare
de producerea de arme invizibile în spațiu.
REFORMA HUTERITĂ: versiune eretică a tradiționalului
HUTERISM etnoreligios, care acum își întrece numeric strămoșii.
Reforma Huterită (RH) acceptă folosirea tehnologiei moderne, acolo
unde aceasta permite ducerea mai departe și răspândirea omenirii,
stabilindu-și stăpânirea asupra creației lui Dumnezeu, dar nu sunt de
acord cu folosirea niciunei tehnologii, precum injecțiile STEM, pentru
ce consideră că sunt nevoi egoiste și individuale. Când e posibil, duc o
viață în comun unii cu ceilalți. Au avut succes peste tot unde s-au
așezat. Spre deosebire de huteriții tradiționali, RH sunt cunoscuți pentru
faptul că servesc în armată, deși cea mai mare parte a societății lor încă
nu e de acord cu acest lucru.
REGINALD, ZEUL CU CAP DE PORC: liderul unui cult local
din orașul Khoiso. Om modificat genetic, cu un cap de porc. Urmașii
săi îl consideră o zeitate cu puteri supranaturale.
REMASS: lichid de propulsie expulzat prin spatele navei. De
obicei, hidrogen. A nu se confunda cu combustibilul care, în cazul
rachetelor nucleare, este materialul fuzionat sau lichefiat ca să
încălzească remass/propulsorul.
RETICULUM: rețeaua intranavală folosită de Wranaui.
 ROBE COLORATE: haine tradiționale ale entropiștilor
observatori. Decorate cu un phoenix care se ridică și care e sigiliul lor.
Metamaterial cu tehnologie avansată, care permite robelor să se
comporte ca niște costume, armură și, la nevoie, ca o armă.
ROBOT UTILITAR: roboți semiautonomi folosiți pentru munca
manuală.
RODS: vezi SJAM.
RTC NEWS: compania de transmisii de pe Ruslan. Transmisie
de pe Cygni 61.
RSW7-MOLOTOK: bombe Casaba-Howitzer produse de
Lutsenko Defense Industries.
RUSLAN: planetă stâncoasă aflată pe orbita lui Cygni 61 A. A
doua cea mai nouă colonie din Ligă, după Weyland. Realizată în
principiu de interesele ruse. Pe centurile de asteroizi din jurul lui Cygni
B, partenerul binar al lui A, are loc minerit extensiv.

S.
SALAMANDRA YANII: spectacol de divertisment pentru
copii, foarte popular pe Ruslan, care a dus la un trend, acela de a avea
salamandre ca animale de companie.
SAMAH-SAHARI: un cântec lung și lent, originar de pe Farsons
combine (o proprietate liberă colectivistă ridicată pe un planetoid din
jurul Alpha Centauri, la începutul colonizării sistemului).
SAN AMARO: mică țară latino-americană. Locația primului lift
spațial de pe Pământ.
SAYA: „să fii sigur”. Traducerea directă este mai aproape de
„siguranța mea”. Se folosește în mod frecvent pe Ruslan. Derivată din
Malaz.
SĂMÂNȚA: potențial genetic ce se organizează singur. O
scânteie de viață într-un vid nesfârșit.
SCANARE PRIN FIRE: o revizuire în adâncime, invazivă, a
tuturor datelor strânse de implanturile unei persoane. Deseori afectează
sănătatea fizică și mentală a subiectului, având în vedere puterea
semnalelor electrice folosite, precum și natura intimă a sondării. Uneori
rezultă în pierderea funcției cerebrale.
SCINDAREA: război cataclismic Wranaui declanșat de către
descoperirea a numeroase artefacte tehnologice făcute de Cei Bătrâni,
inclusiv Sămânța și alte forme asemănătoare acesteia. Asta a dus a
erezia cărnii a lui Tfeir. În timp ce Brațul se lupta cu Braț pentru
supremație, Wranaui s-au implicat și într-o campanie ambițioasă de
expansiune, colonizând numeroase sisteme. Conflictul intern aproape că
le-a distrus specia, parțial prin războiul convențional, parțial prin
trezirea Căutătorului și parțial prin crearea involuntară a Corupților.
Civilizația Wranaui a fost afectată și a avut nevoie de aproape trei
secole ca să-și revină complet. (Vezi și Valul și Tfeir.)
SCRAMROCK: vibrații fine de postfuziune, caracterizate de
mostre de unde radio și de plasmă provenite de la inelele a diverși
giganți gazoși. A fost făcut popular de către Honeysuckle Heaps în
2232.
SCUTUL MAG: fie torul dipolar magnetosferic de plasmă
ionizată folosit pentru protejarea navelor spațiale de radiații solare în
timpul călătoriilor interplanetare, fie sistemul magneto-hidrodinamic
folosit pentru frânare și protecție termică în timpul reintrării.
SCUTUL UMBREI: un dop de radiație protectoare care se află
între un reactor și corpul principal al navei. E format din nouă niveluri:
scutul de neutroni (de obicei, hidroxid de litiu) și scutul de raze gamma
(tungsten sau mercur). Pentru a ține stațiile și echipajul în umbra
aruncată de scut, navele spațiale andochează de obicei cu botul înainte.
SECRETARUL APĂRĂRII: oficial civil care monitorizează
armata Ligii.
SECURITATEA FLOTEI: o ramură a CMU devotată strângerii
de informații.
SFAR: nivel Wranaui de autorizare. Mai mare decât sfenn, mai
mic decât sfeir.
SFERA CONVERSIEI: motorul FTL Wranaui. Acesta
convertește o navă din spațiul STL în spațiul FTL.
SHI-BAL: profanitate coreeană, echivalentă cu „la naiba”.
Folosită exclusiv cu o conotație de furie și/sau negativă.
SHIN-ZAR: planetă cu gravitație înaltă, aflată în orbită în jurul
lui Tau Ceti. Singura colonie majoră care refuză să devină membră a
Ligii. Situația a rezultat într-un conflict armat între forțele zariene și
Ligă și a dus la pierderea a mii de vieți de ambele părți. Are un număr
mare de coloniști cu descendență asiatică. O mare parte din populație își
modifică genele pentru a-i ajuta pe coloniști să se adapteze la gravitația
mai puternică decât pe Pământ. Principalele modificări sunt: structură
scheletică semnificativ mai densă, capacitate mărită a plămânilor (din
cauza nivelului mic de oxigen), hemoglobină mărită, masă musculară
mărită prin inhibarea myostatinului, tendoane dublate și, în general,
organe mai mari. Populație divergentă genetic. (Vezi și Entropism.)
SJAM: sau „Nuielele de la Dumnezeu”. Proiectile inerte făcute
din bare de tungsten aruncate din orbită. Conceptul a fost inventat de dr.
Pournelle în secolul XX. O formă de armă kinetică. Folosită de armată
când explozibilii convenționali nu sunt practici (ca, de exemplu, când
vor să evite iradierea) sau când contramăsurile antiproiectele sunt
dificile.
SKUT: murdar, inutil, ca în „Du-te și fă munca aia skut.”
Derivat de la scut. Peiorativ.
SLV: vehicul superluminic. Desemnarea ligii pentru navele
civile capabile de FTL.
S-PAC: manipulator robotic folosit pentru mânuirea materialului
aflat în carantină.
SPUMĂ MEDICINALĂ: o spumă sterilă, cu antibiotice, care se
întărește într-un ghips semiflexibil. E folosită pentru oprirea
sângerărilor, imobilizarea fracturilor și, când e injectată în cavitățile
corpului, previne infecția.
STELARIȘTII: imul dintre partidele politice importante din
Ligă. În prezent, este partidul aflat la conducere. Mișcare izolaționistă
formată din puterile guvernamentale principale de pe Marte, Venus și
Pământ. A devenit popular după problemele cu Shin-Zar și descoperirea
Marelui Far. (Vezi și Partidul Conservării și Partidul Expansionist.)
STIMWARE: una dintre numeroasele branduri ale unui
medicament popular ce înlocuiește somnul. Acesta conține doi compuși
diferiți: unul care resetează ritmul circadian al corpului și altul care
curăță creierul de metaboliți precum amiloidul β. În situații de lipsă de
somn, dozajul previne neurodegenerarea și menține o funcțiune mentală
și fizică de nivel înalt. Nu este replicată starea anabolică a somnului, așa
că în continuare este necesară odihna normală, pentru secreția
hormonului de creștere și recuperarea potrivită din stresul zilnic.
SUNET JOS: emanații vocale folosite de Wranaui pentru
comunicare pe distanțe lungi, în oceane. Seamănă cu un cântec de
balenă.

Ș.
ȘAPTE MINUTE PÂNĂ LA SATURN: film de război făcut pe
Alpha centauri, în 2242, despre încercarea eșuată a planetei Venus de
a-și câștiga independența față de Pământ în timpul ofensivei Zahn.
ȘEF: termen huterit generic pentru o persoană responsabilă
pentru orice fel de proiect sau organizație. Adoptat în vocabularul
generic, cu numeroase variațiuni, în urma expansiunii huterite.
ȘEFUL EXPEDIȚIEI: vezi Șef.

T.
TANGAGRIA: cântec folcloric din Bologna, Italia, compozitor
necunoscut.
TEORIA CÂMPULUI UNIFICAT: teorie prezentată de Ilya
Markov în 2107, care oferă fundamentele pentru călătoria FTL (precum
și pentru numeroase alte tehnologii).
TESERIT: mineral unic de pe Adrasteia. Seamănă cu benitoitul,
dar are o tendință mai mare spre culoarea violet.
 TFEIR: unul dintre cele șase Brațe ale lui Wranaui. Remarcat
pentru erezia cărnii sale: autoreplicare prin Cuibul Transferului fără
moartea formei originale. E considerat un păcat al mândriei de către
ceilalți Wranaui. Un factor important în Scindare.
TGS: Timpul Galactic Standard. Cronologie universală, așa cum
a fost determinată de emisiile de CET din miezul galactic. Cauzalitatea
e posibil să pară stricată, dar doar pare. A mereu trebuie să-l cauzeze pe
B.
THRESH: metal-rock dur, originar din comunitățile de fermieri
de pe Eidolon. S-a remarcat prin utilizarea uneltelor de agricultură ca
instrumente.
THULE: adică Lordul Spațiilor Goale. Se pronunță THOOL.
Zeul celor din spațiu. Derivat din ultima Thule, o frază latină folosită
pentru „un loc dincolo de granițele hărților”. Inițial, se aplica unei
planetesimale transneptuniene din Sol, însă a ajuns să fie aplicat pentru
„necunoscut”în general și, de acolo, a căpătat și o personificare. Mai
multe superstiții îl vizează pe Thule printre minerii de pe asteroizii din
Sol și nu numai.
TIGRUL SFÂȘIETOR: un prădător mare, ca o felină, nativ
planetei Eidolon. Se remarcă prin ghimpii de pe spate, ochii galbeni și
inteligență.
TOIAGUL ALBASTRU: modul de comandă construit de Cei
Bătrâni. Are o mare semnificație socio-tehnologică.
TOIAGUL VERDE: fragment al Sămânței, care și-a dat viață
singură.
„TOXOPAXIA”: o muzică populară de pe unul dintre inelele
locuite din jurul lui Sol.
TRANSCENDENȚĂ: joc pe calculator în care scopul e să
ghidezi o specie de la răsăritul inteligenței până la colonizarea stelelor
din apropiere, într-o perioadă cât mai scurtă de timp.
TSURO: dispozitiv de semnalizare folosit de către Cei Vechi
pentru chemarea și controlarea Seminței. Realizează asta printr-o undă
CET modulată.

U.
CMU: United Military Command (Unitatea Militară de
Comandă) - Forțele militare combinate ale Ligii, luate de la membrii
constituenți. Multe dintre guvernele componente au renunțat să mai aibă
propriile lor armate și își direcționează în schimb toate resursele
defensive spre CMU.
CMUA: United Military Command Army (Armata Unității
Militare de Comandă)
CMUI: United Military Command Intelligence (Securitatea
Unității Militare de Comandă)
CMUM: United Military Command Marines (Pușcașii Marini ai
Unității Militare de Comandă)
CMUN: United Military Command Navy (Marina Unității
Militare de Comandă)
UNIUNEA CUGETĂTORILOR: uniunea muncitorilor, cu baza
pe șantierele navale din Ceres.
URMĂRIREA PRIN LUMINĂ: să călătorești prin FTL destul
de departe încât să poți să te oprești și să vezi lumina de la eveniment în
timp real. Ex: nava spațială A vrea să vadă când și unde a părăsit nava
spațială B sistemul solar în cursul ultimei zile. Nava A zboară numărul
cerut de ore-lumină (24, în acest caz) de Sol, apoi stă și se uită prin
telescop până vede nava B părăsind Sol.

V.
VAL: [[Informație invalidă: Informația nu a fost găsită.]]
VÂRTEJ: vezi Marele Far.

W.
WEYLAND: planeta-colonie aflată în orbita din jurul lui
Epsilon Indi. Numită după legendarul fierar nordic/germanic. Nu
conține forme de viață notabile.
 WRANAUI: rasă inteligentă care călătorește în spațiu, originară
de pe planeta Pelagius. Are un ciclu de viață foarte complex și o
structură socială ierarhică la fel de complicată, care e dominată de Brațe
și de o formă conducătoare. Wranaui sunt, la origini, o specie marină,
dar care, prin utilizarea extensivă a corpurilor artificiale, s-a adaptat la
aproape toate mediile posibile. Agresivi și expansioniști, nu le pasă de
drepturile individuale sau de siguranță, având în vedere cât de mult se
bazează pe corpurile înlocuitoare. Limbajul lor bazat pe mirosuri este
foarte greu de tradus pentru oameni, chiar și fără augmentări
tehnologice, Wranaui simt nemuritori din punct de vedere biologic,
corpurile lor cu bază genetică pot mereu să se întoarcă la o formă
primară pentru a-și reînnoi carnea și pentru a ține la distanță
îmbătrânirea. Unele dovezi arată că e posibil să fi fost modificați
genetic de către Cei Bătrâni la un moment dat în trecutul lor îndepărtat.
 A P ENDI CE I V
* * * * * * *

CRONOLOGIE

1700-l800 (aprox.):
Scindarea

2025-2054:
Dezvoltarea și construirea primului lift spațial al Pământului.
Urmată rapid de mai multe explorări și de dezvoltarea economică a
sistemul solar (Sol). Primii oameni aterizează pe Marte. Se construiește
o bază pe Lună și mai multe stații spațiale prin Sol. Începe mineritul
asteroizilor.

2054-2104:
Odată cu folosirea liftului spațial, e accelerată colonizarea
sistemului solar. Începe expansiunea huterită. E creat primul oraș
plutitor pe Venus.
Avanposturi permanente (dar nu independente) pe Marte. Apar
mult mai multe habitate și stații construite prin sistem. Începe
construcția unui inel orbital în jurul Pământului.
Rachetele nuclear termice, alimentate prin fuziune, sunt
principalul mod de transport în sistemul solar.
Matematicianul Jalal Sunyaev-Zel’dovich publică învățăturile
fondatoare ale entropismului.
Aplicarea legii devine din ce în ce mai dificilă prin sistemul
solar. Încep ciocniri între așezările din afară și planetele din interior.
Legea spațială internațională e întărită și dezvoltată de ONU și
de guvernele individuale. Apar miliții pe Marte și printre minerii de pe
asteroizi. Corporațiile cu sediul în spațiu folosesc firme private de
securitate pentru a-și proteja investițiile. Spațiul este militarizat complet
în acest moment.
Venus și Marte rămân strâns legate de Pământ, atât politic, cât și
din punct de vedere al resurselor, dar încep să apară mișcări de
independență.
Rețele solare uriașe, construite în spațiu, oferă energie ieftină pe
întreg cuprinsul Sol. Interfețele, implanturile și modificările genetice
sunt lucruri obișnuite printre cei care și le permit.
Motoarele puternice de fuziune înlocuiesc rachetele mai vechi,
cu fisiune, reducând dramatic duratele călătoriilor prin sistemul solar.

2104-2154:
Este înființat Pious Newt Emporium, al lui Fink-Nottle.
Sunt inventate injecțiile STEM, care îi fac pe oameni nemuritori
din punct de vedere biologic. Asta duce la lansarea mai multe
nave-colonii autonome subluminice în Alpha centauri.
La scurt timp după acest moment, Ilya Markov codifică teoria
câmpului unificat. Prototipul funcțional al unui motor FTL este
construit în 2114. Nava experimentală Daedalus face primul zbor FTL.
Navele FTL încep să plece spre Alpha centauri, întrecând
navele-colonie subluminice. Prima colonie extra-solară este înființată pe
Lumea lui Stewart, în Alpha Centauri.
 Oelert (2122) confirmă că majoritatea materiei locale
superluminice există într-un halou vast, în jurul Căii Lactee.
Urmează mai multe colonii extra-solare. Prima pe Shin-Zar.
Apoi, pe Eidolon. Unele orașe/avanposturi sunt finanțate de corporații.
Unele de către națiuni de pe Pământ. Oricum, la început, coloniile sunt
foarte dependente de proviziile din Sol, și cei mai mulți coloniști ajung
să fie îngropați în datorii, după ce cumpără diverse piese de echipament
de care aveau nevoie.

2154-2230:
Weyland e colonizat.
Numenismul este înființat pe Marte de către Sal Horker II, în
perioada 2165-2179 (aprox.)
Pe măsură ce cresc, coloniile încep să-și declare independența
față de Pământ și de Sol. Au loc ciocniri între facțiuni locale (ex.
Răscoala de pe Shin-Zar). Relațiile cu Pământul se deteriorează. Venus
încearcă să-și câștige independența în Ofensiva Zahn, dar nu reușește.
Ruslan e colonizat.

2230:
Se naște Kira Navárez.

2234-2237:
E descoperit Marele Far pe Talos VII, de către căpitanul Idris și
echipajul navei SLV Adamura.
E formată Liga Lumilor Aliate, după multe discuții și multe
suspiciuni. Unele colonii/teritorii se abțin. Este adoptat Actul de
Securitate Stelară, care duce la crearea CMU și la consolidarea a o mare
parte din forțele omenirii. Au loc bătălii pentru suveranitate cu mai
multe grupuri care insistă să rămână independente, inclusiv guvernul
planetar Shin-Zar, care e cel mai notabil.
O furtună de iarnă puternică de pe Weyland produce pagube
semnificative asupra serelor familiei Navárez.
 2237-2257:
Scandalul de corupție în care este implicat Sasha Petrovich,
aproape de finalul lui 2249, induce la demisia guvernatorului de pe
Ruslan, Maxim Novikov..

2257-2258:
Cercetarea lunii Adrasteia și evenimentele care au urmat.
 * * * * * * *

P OSTFA
ȚĂ ȘI MUL
ȚUMI RI

1.

Salutare, prieteni.
A fost o călătorie lungă. Intrați, luați un loc lângă hologramă,
întindeți-vă picioarele comod. Probabil că sunteți obosiți. Gustați niște
scotch venusian, de pe raftul de acolo... Da, ăla e. Turnați-vă un pahar,
dacă vreți.
Cât timp vă reveniți, lăsați-mă să vă spun o poveste. Nu, nu aia,
o alta. Una care începe tocmai în 2006 sau 2007 (datele se estompează
odată cu trecerea timpului). Terminasem al doilea roman al meu, Cartea
primului născut, și aproape îl terminasem și pe al treilea, Brisingr, și
simțeam presiunea. Eram frustrat că ceea fusese odinioară o trilogie se
extinsese într-o tetralogie și că eram nevoit să mai petrec câțiva ani
lucrând la Seria Moștenirea. Nu mă înțelegeți greșit, iubesc acea serie și
mă bucuram s-o termin, dar în același timp voiam - ba nu, aveam nevoie
- să-mi încerc mâna și la altceva. Disciplina e o cerință necesară a
succesului creativ, însă importanța varietății nu ar trebui subestimată.
Prin încercarea unor lucruri noi, învățăm, creștem și ne menținem viu
entuziasmul pentru meseria noastră.
Așa că, în timp ce-mi petreceam zilele pe tărâmul Alagaësia,
scriind despre elfi și pitici și dragoni, nopțile mi le petreceam visând la
alte aventuri, prin alte locuri. Iar unul dintre acele vise implica o femeie
care găsea un bio-costum extraterestru pe o lună care orbita în jurul
unui gigant gazos...
Era o idee brută, mai degrabă o schiță. Totuși, de la bun început,
știam cum avea să înceapă povestea (cu Kira găsind costumul) și cum
avea să se termine (cu ea plutind în spațiu). Partea dificilă a fost să
descifrez părțile dintre cele două momente.
După ce am terminat Brisingr, am încercat să scriu începutul de
la Să dormi pe o mare de stele. Dacă ați vedea acea primă versiune, ați
râde. Era scrisă pe jumătate, neformată, dar substanța de bază a ce avea
să devină această poveste era acolo, așteptând să fie scoasă la suprafață.
A trebuit s-o pun deoparte și să scriu Moștenirea. Asta a durat
până la mijlocul lui 2012 (turneele pentru o carte populară sau o serie
nu sunt puțin lucru). Apoi, după asta, după ce am terminat o serie la
care lucrasem de la vârsta de 15 până la 28 de ani, aveam nevoie de o
pauză.
Timp de șase luni, nu am scris, după care vechea dorință de a
crea a pus stăpânire pe mine. Am făcut un scenariu (care n-a mers). Am
scris mai multe nuvele (dintre care una a fost publicată mai târziu în
Furculița, Vrăjitoarea și Dragonul, o continuare a seriei Moștenirea).
Și am început să cercetez detaliile științifice ale viitoarei mele istorii.
Cercetarea a ocupat cea mai mare parte a anului 2013. Nu sunt
fizician, nici matematician. Nici măcar nu am mers la colegiu. Prin
urmare, a trebuit să muncesc din greu ca să ajung la nivelul de
înțelegere pe care-l voiam. De ce am mers atât de departe? Pentru că,
așa cum e magia pentru fantezie, așa e și știința pentru S. E Ea stabilește
regulile poveștii tale și definește ce e și nu e posibil. Și deși mi-am
imaginat Să dormi pe o mare de stele ca fiind o scrisoare de dragoste
pentru acest gen, am vrut să evit anumite convenții tehnice care ar fi
compromis cadrul. Mai exact, voiam un mod prin care navele să
călătorească în FTL, fără să poată călători în timp, un mod care să nu
contrazică fizica așa cum o cunoaștem. (Eram de acord să îndoi câteva
reguli pe ici, pe colo, dar nu am vrut să le distrug pe toate.)
Bineînțeles, nicio construcție de proporții universale nu contează
dacă povestea în sine nu e bună. Și aici mă tem că m-am lovit de cea
mai mare dificultate.
Din numeroase motive personale, scrierea primei versiuni a
cărții a durat până în ianuarie 2016. Aproximativ trei ani de muncă
foarte, foarte grea. După ce l-am terminat, primul meu cititor, sora mea,
Angela, mi-a spus că Să dormi pe o mare de stele, pur și simplu, nu
funcționa. După ce am citit manuscrisul, mi-am dat seama că, din
păcate, avea dreptate.
2017 a trecut într-o frenezie de rescrieri, însă niciuna nu a
rezolvat problema de bază. Ca să fiu metaforic, rescrierile au fost ca
rearanjarea scaunelor de pe puntea Titanicului, lucru care nu schimba cu
nimic faptul că integritatea structurală a navei era compromisă.
Problema era următoarea: după ce muncisem atât de mult la
seria Moștenirea, abilitățile mele de a crea intrigi ruginiseră, pentru că
nu fuseseră folosite de ceva vreme. Mușchii ce rezolvau probleme și pe
care-i lucrasem în timp ce dezvoltam povestea pentru Eragon și
urmările acesteia se atrofiaseră în deceniul care trecuse de atunci. Și, nu
o să mint, după succesul seriei Moștenirea, fusesem poate puțin cam
îngâmfat când am început lucrul la Să dormi pe o mare de stele. „Dacă
am putut să fac aia, asta sigur nu o să fie o problemă.”
Ha! Viața, soarta, zeii - spuneți-i cum vreți -, dar realitatea are
modul ei de a ne readuce cu picioarele pe Pământ.
Situația a ajuns într-un punct critic la finalul lui 2017, când
agentul meu, Simon, și editorul de atunci, Michelle, mi-au spus cu
blândețe că noile variante, pur și simplu, nu erau bune.
În acel moment, aproape că am renunțat. După ce muncisem atât
de mult și investisem atâta timp, să o iau de la început era...
demoralizator. Totuși, dacă e să am o trăsătură definitorie, aceasta este
determinarea. Nu îmi place să renunț la un proiect, nici măcar când
bunul-simț îmi spune să fac asta.
Așa că, în noiembrie 2017, m-am oprit din rearanjarea scaunelor
de pe punte și m-am întors la schița de bază a poveștii. Și am pus totul
sub lupă. Într-o săptămână și jumătate, am scris (de mână) peste 200 de
pagini de notițe, în care disecam personajul, motivația, sensul,
simbolismul, tehnologia... M-am uitat la toate.
Și abia atunci, când am simțit că aveam un schelet nou, mai
puternic, pe care să creez această poveste, am început să scriu din nou.
Cea mai mare parte din secțiunea I, Exogenesis, a rămas la fel.
Și o parte din secțiunea a II-a. Dar totul după asta a fost rescris
de la zero. În versiunea originală, nu exista Bughunt. Nici o vizită în
Sol. Nici o călătorie în Cordova. Nu tu coșmaruri, Maw, Unitate, nici o
aventură măreață dincolo de Cygni 61.
În esență, am scris o carte cu totul nouă, și încă nu una mică, pe
parcursul lui 2018 și în prima jumătate a lui 2019. În același timp, am
scris și am editat și Furculița, Vrăjitoarea și Dragonul, am mers în
turneu pentru ea în SUA și în Europa și am continuat turul în SUA
pentru restul anului 2019, ca scriitor rezident al Barnes & Noble. Uf!
Scrierea și editarea romanului Să dormi pe o mare de stele a
fost, de departe, cea mai dificilă provocare creativă a vieții mele. A
trebuit să reînvăț cum să spun o poveste, cum să rescriu o carte la care
lucram de ani întregi și cum să trec peste câteva obstacole personale și
profesionale.
A meritat? Eu cred că da. Și aștept cu nerăbdare să folosesc
abilitățile pe care le-am învățat/recăpătat pentru o nouă carte. Una care,
dacă totul merge bine, va dura mult mai puțin de nouă ani ca să o scriu
și să o public.
Gând privesc în urmă, la istoria acestui proiect, mi se pare un
vis. A trecut foarte mult timp. Multă angoasă și efort și ambiție. Am
terminat prima schiță când îmi petreceam iarna împărțit între un
apartament murdar din Edinburgh și un apartament ceva mai luminos
din Barcelona. Modificările au fost făcute pe când locuiam în Montana,
dar și alte zeci de locuri diferite de pe glob, pe unde m-au dus munca și
viața. Modificările finale au fost făcute în timpul pandemiei.
Gând mi-a venit prima oară ideea pentru Să dormi pe o mare de
stele, aveam douăzeci și ceva de ani. Acum, am trecut de treizeci și
cinci de ani. Când am început, nu aveam fire albe în barbă. La naiba,
nici măcar nu aveam o barbă! Acum, au apărut primele semne ale
înghețului. Chiar m-am căsătorit, iar asta a fost o aventură în sine...
Să dormi pe o mare de stele nu e o carte perfectă, dar e cea mai
bună versiune a poveștii pe care am putut s-o scriu și sunt mândru de
rezultatul final. Ca să-l citez pe Rolfe Humphries, din cuvântul-înainte
al traducerii făcute de el pentru Eneida: „Scopul unei povești atât de
întinse necesită, în scris, o varietate desemnată, o inegalitatea calculată,
din când în când niște neglijență”.
Totul e foarte adevărat. Îmi place și ce a scris în continuare:
„Ultimele revizii sunt mereu cele mai enervante, iar Virgil, după
ce a lucrat la poem mai bine de un deceniu, ajunsese în punctul în care
simțea că ar fi preferat să facă orice, inclusiv să moară, decât să mai
citească poemul încă o dată... Oricum, cine vrea un poem epic absolut
perfect?”
Exact asta e și părerea mea. Cu toate astea, sper că v-au plăcut
imperfecțiunile acestui roman.
Așadar... Acum, am spus o poveste despre o poveste. Se face
târziu, iar scotch-ul vostru venusian aproape că s-a dus. Am petrecut
destul timp bătând câmpii. Însă, înainte să te retragi, câteva idei finale.
Unu: cei care sunteți fanii ciclului Moștenirea ați observant
probabil niște referințe la serie în acest roman. Nu vi s-a părut Și, da,
Inarë e cine credeți că este. (Pentru cei cărora nu le e familiar numele,
recomand să căutați scrisoarea lui Jeod pe website-ul meu, paolini. net)
Doi: dacă vreți să săpați mai adânc în universul acestui roman,
vă sugerez să fiți atenți la numărul șapte din poveste (acolo unde se
poate, toate numerele sunt multipli de șapte sau pot fi adunate astfel
încât să dea șapte). Ar putea să vi se pară interesant și să găsiți locuri în
afara acestui roman unde se poate regăsi cifra șapte.
Trei: tabelul de conținut are niște acrostihuri distractive.
Gata. Am spus ce aveam de spus. Aerul e rece, stelele sunt
luminoase și această poveste a ajuns la final, atât pentru Kira, cât și
pentru mine.
„Mănâncă drumul.”

2.

În crearea acestui roman, am fost norocos să am sprijinul foarte

multor oameni. Fără ei, Să dormi pe o mare de stele nu ar fi văzut
lumina zilei. Aceștia sunt:
Tatăl meu, care a ținut lucrurile în mișcare când eu am fost
îngropat în manuscris timp de luni întregi. Mama, pentru răbdare și
editare (foarte multă editare) și sprijinul constant. Sora mea, Angela,
care nu m-a lăsat niciodată să mă mulțumesc cu locul doi și care mi-a
dat imboldul de care aveam nevoie ca să repar povestea lui Gregorovich
(printre multe altele). Cumnatul meu, Caru, care a creat logourile
grozave (cu excepția lui Shin-Zar) care apar în secțiunea Terminologie,
precum și zeci de alte de concepte artistice. Soția mea, Ash, pentru
sprijinul ei constant, umor, iubire și numeroase contribuții artistice
(inclusiv logoul pentru Shin-Zar). Și un mare „Mulțumesc”familiei
mele, pentru că a citit cartea asta de mai multe ori decât ar trebui s-o
facă o persoană sănătoasă.
Asistenta (și prietena) mea, Immanuela Meijer, pentru părerile
ei, sprijin și niște lucrări superbe de artă. Ea e cea responsabilă pentru
harta sistemelor Sigma Draconis, Cygni 61, o parte din Bughunt și foaia
de sfârșit/harta fractală, care e grozavă.
Agentul meu, Simon Lipskar, care, de la bun început, a fost un
campion neobosit al acestei cărți și a știut ce poate să fie. Mulțumesc,
Simon!
Buna mea prietenă Michelle Frey, care a citit mai multe prime
versiuni ale cărții și care a avut sarcina de neinvidiat de a-mi spune că
nu erau în regulă. Fără contribuția ei, nu aș fi riscat și nu aș fi scris o
versiune care funcționa.
De la Macmillan: Don Weisberg, care mă cunoaște din timpul
perioadei sale la Random House și care, datorită acestui lucru, a fost
dispus să riște cu un roman pentru adulți scris de cineva cunoscut
înainte numai pentru operele pentru tineri. Mulțumesc, Don!
De la Tor: Editorii mei, Devi Pillai și William Hinton. M-au
impulsionat mult mai tare decât mă așteptam... iar cartea este mai bună
datorită acestui lucru. Tot de la secțiunea editorială: asistenții Rachel
Bass, Oliver Dougherty și Christina Macdonald, care este editor de text.
Din publicitate/marketing: Lucille Rettino, Eileen Lawrence,
Stephanie Sarabian, Caroline Perny, Sarah Reidy și Renata Sweeney.
Dacă ați auzit de această carte, ei sunt cei responsabili!
Din design/producție: Michelle Foytek, Greg Collins, Peter
Lutjen, Jim Kapp, Rafal Gibek. Fără ei, cartea nu ar fi fost publicată la
timp și cu siguranță nu ar fi arătat atât de bine. Și le mulțumesc tuturor
celorlalți de la Tor care au lucrat la această carte.
Îi mulțumesc și lui Lindy Martin pentru superba imagine de pe
copertă.
Din partea tehnică a lucrurilor: Gregory Meholic, care a fost
destul de drăguț să mă lase să folosesc teoria spațiului tridimensional ca
bază a sistemului meu FTL. Tot el a răspuns la nenumărate întrebări
când încercam să înțeleg detaliile despre cum funcționează totul. Îi cer
scuze că i-am corupt teoria într-unul sau două locuri, în interesul
ficțiunii. Îmi pare rău, Greg! Și Richard Gauthier - care a descoperit
ideea CET - și H. David Froning Jr., care a inventat fundamentul tehnic
pentru câmpurile electromagnetice condiționate, pe care am folosit-o ca
bază pentru motoarele mele Markov. Și, nu în ultimul rând, Winchell
Chung și website-ului Atomic Rockets (www.projectrho.com/rocket/). Cea mai
bună resursă pentru oricine vrea să scrie un S. F. realist. Fără el, ideile
din această carte ar fi fost mult mai puțin interesante.
O mențiune specială se îndreaptă spre familia lui Felix Hofer,
care a fost destul de drăguță încât să mă lase să-i folosesc numele în
această carte. Felix a fost un cititor de-al meu care, în mod tragic, a fost
ucis într-un accident de motocicletă la scurt timp după a 18-a
aniversare. Am avut niște schimburi de scrisori și, ei bine, am vrut să-i
marchez dispariția și să fac tot ce pot ca să-i duc numele mai departe.
Ca întotdeauna, cel mai mare mulțumesc este pentru tine, dragă
cititorule. Fără tine, nimic din toate astea nu ar fi fost posibil! Deci, din
nou, mulțumesc. Hai s-o facem din nou, în curând.
Christopher Paolini 15 septembrie, 2020