e Joy of Saying No A Simple Plan to Stop People Pleasing, Reclaim Boundaries, and Say Yes to the

Life You Want

Natalie Lue
Copyright © 2022 Natalie Lue
Toate drepturile rezervate

Introspectiv este parte a Grupului Editorial Litera

tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19
e-mail: contact@litera.ro
www.litera.ro
Bucuria de a spune nu Învaţă să nu mai încerci să mulţumeşti pe toată lumea şi să spui da vieţii pe
care ţi-o doreşti
Natalie Lue
Copyright © 2023 Grup Media Litera
pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate
Conţinutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright şi este destinat exclusiv utilizării
în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcat. Orice altă utilizare, incluzând
împrumutul, schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la
dispoziţia publică, prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară
pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost
descărcată, vânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimţământul editorului, este
strict interzisă. Dreptul de folosinţă al prezentei lucrări nu este transferabil. Drepturile de autor
pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparţin companiei Grup
Media Litera SRL.
Editor: Vidraşcu şi ii
Redactori: Ştefan Iancu, Sabrina Florescu
Corector: Oana Apostolescu
Copertă: Bell Studio
Tehnoredactare şi prepress: Marin Popa
ISBN 978-630-319-059-4
ISBN EPUB 978-630-319-387-8
Pentru Emmon, Saria şi Nia. În ecare zi îmi aduceţi aminte de
bucuria şi de privilegiul de a spune nu.
INTRODUCERE

Găseşte-ţi bucuria, găseşte-l pe nu

Sunt Natalie Lue şi sunt o persoană care le făcea pe plac altora, acum în
curs de recuperare. Suprimarea şi reprimarea nevoilor, dorinţelor,
aşteptărilor, sentimentelor şi opiniilor mele, cu scopul de a in uenţa şi
controla sentimentele şi comportamentul celorlalţi, erau pentru mine la fel
de reşti precum respiraţia. Mi se părea normal să le spun oamenilor ce
vor să audă (adică, să mint) ca să-i fac să se simtă mai bine. Eram convinsă
că îndeplinesc toate condiţiile pentru a un Om Bun, ind amabilă,
generoasă, muncitoare, conştiincioasă, iubitoare, dornică să ajut,
atrăgătoare, dar şi inteligentă, şi făcând ceea ce doreau sau aveau nevoie
alţii. Mă nedumerea însă faptul că, ei bine, în cea mai mare parte a
timpului mă simţeam ca naiba. Mi se părea absurd că dedicam atât timp,
energie, efort şi emoţie încercând să fac ce trebuie – să u un Om Bun –,
asigurându-mă că mulțumesc pe toată lumea şi sacri cându-mă, şi, cu
toate acestea, nu mă simţeam bine.
Îl păstram pe nu pentru situaţii de urgenţă, când eram cu spatele la zid,
urmându-l de prea multe scuze, ca şi cum făceam ceva rău, sau îl spuneam
tardiv, într-o izbucnire de furie şi frustrare de mult acumulate. Aveam
impresia că a spune nu indcă aşa vrei, din necesitate, dorinţă sau chiar
obligaţie, este un lucru pe care îl fac alţii, cei care şi-au câştigat dreptul
acela prin meritele lor, ştii? Asta însemna că, în mod normal, semnam,
lipeam şi expediam un nu cu durere, anxietate, vinovăţie, resentimente şi
ruşine.
***
Într-o dimineaţă de la începutul lui august 2005, am descoperit că pot să
spun nu pur şi simplu pentru că aşa vreau. În ziua aceea stăteam în
cabinetul unui specialist din clinica de pneumologie a unui spital din
nordul Londrei, pregătită să primesc vestea proastă pe care o aşteptam.
Timp de optsprezece luni umblasem prin tot felul de secţii, uneori
săptămânal, pentru radiogra i ale toracelui, teste de veri care a
plămânilor, analize de sânge, tomogra i şi alte împunsături şi pipăieli după
ce fusesem diagnosticată cu o misterioasă boală a sistemului imunitar
(sarcoidoză), care aproape că mă lăsase oarbă de un ochi şi mă făcuse
expertă în ascunderea durerilor severe de articulaţii. Cu câteva săptămâni
înainte, când fusesem în vacanţă în Egipt pentru a sărbători încheierea
unui tratament agresiv cu steroizi, descoperisem un nodul pe gât care
semnala că boala recidivase. Acum ştiam cum trebuie să se simţit
personajul jucat de Jamie Lee Curtis în seria Halloween, când credea că
Michael Myers dispărea, doar ca să apară din nou şi să distrugă viaţa
tuturor.
– ...tratamentul cu steroizi nu a funcţionat... Aşa cum ştii, nu cunoaştem
ce anume provoacă boala şi nu există tratament, aşa că va trebui să iei
steroizi toată viaţa... Este crucial să începi imediat... să nu ajungi la un stop
cardio-respirator la patruzeci de ani... nu sunt alte opţiuni... păstrarea
mobilităţii...
Împlinisem de curând douăzeci şi opt de ani şi, în timp ce vocea
specialistului meu a căpătat un ritm monoton, am avut o revelaţie:
fusesem bolnavă de cel puţin doi ani şi, deşi înţelesesem că boala mea e
serioasă, făcusem tot ce îmi spuseseră medicii şi preocuparea mea fusese
să u la dispoziţia tuturor, chiar şi când nu voiam.
Exemple de conformare şi de neglijare de sine mi-au trecut fulgerător
prin minte. Mă hotărâsem să nu-mi „împovărez“ familia cu „prea multe“
informaţii despre boala mea, pentru că ştiam că nu le puteau gestiona (şi
adevărul e că atitudinea lor – inclusiv faptul că erau mai preocupaţi de cât
mă îngrăşasem din cauza steroizilor – mă stresa). Şeful şi colegii mei nu
ştiau cât de gravă era boala mea, pentru că hotărâsem să mă port ca şi
cum n-aş bolnavă şi să compensez pentru orice „inconvenienţe“, cum ar
programările la medic şi picurarea de steroizi în ochi la ecare oră, cu
performanţe deosebite. Începeam ziua cu ţipete de agonie, iar când
coboram din metrou şi intram în birou eram întruchiparea calmului.
De aceea, când am auzit un nu câteva clipe mai târziu – sonor, fără
părere de rău, hotărât –, m-am uitat în jur să văd cine îl spusese. Expresia
uimită şi iritată de pe faţa specialistului meu mi-a arătat clar că eu îl
rostisem.
 În mod normal, mi-ar fost teamă să spun nu unei „autorităţi“ şi să par
un om „di cil“, dar senzaţia aceasta era acum absentă. Teama că aş putea
muri la patruzeci de ani depăşise cu mult în greutate disconfortul pe care
avem impresia că îl provocam altora chiar şi când doar mă gândeam să
spun nu, fără să se pună problema de a verbaliza sau de a o arăta. Am avut
revelaţia că n-o să vină nimeni să mă salveze. Era responsabilitatea mea să
iau decizii şi să am grijă de mine.
Deși i-am explicat că, din moment ce ei nu ştiu de ce aveam această
boală şi era clar că steroizii nu rezolvă nimic, aveam de gând să încerc alte
variante. Asta l-a făcut să reia tot ce spusese până atunci, să des inţeze
alternativele şi să-mi spună că nu am altă opţiune.
Ar fost simplu să dau înapoi şi apoi să-mi petrec următoarele luni sau
chiar ani erbând că mi-am pus căluş în gură. În schimb, am spus:
– Am auzit tot ce mi-aţi spus, dar tot o să încerc alte opţiuni.
I-am promis că n-o să lipsesc de la nici un control şi că, dacă după trei
luni nu se va vedea nici o îmbunătăţire, o să încep tratamentul cu steroizi.
Dar asta nu s-a întâmplat.
Opt luni mai târziu, boala mea incurabilă era în remisie, toate aspectele
vieţii mele începuseră să se îmbunătăţească radical şi intrasem într-o nouă
relaţie, cu actualul meu soţ. Da, am apelat la câteva terapii alternative
(chineziologie şi acupunctură), dar faptul că am auzit cuvântul „limite“ la
scurt timp după consultaţia aceea mi-a schimbat – şi mi-a salvat – viaţa.
În cei şaptesprezece ani de la ziua aceea decisivă, soluţia la aproape toate
greutăţile şi problemele mele s-a dovedit a aceeaşi ca atunci: acceptarea
bucuriei de a spune nu.
Când am spus nu în cabinetul specialistului, nu avusesem nici măcar o
singură relaţie romantică sănătoasă. Până şi întâlnirile cu potenţiali
parteneri deveneau rapid toxice, din cauză că încercam să le găsesc scuze
pentru comportamentul inadecvat sau indcă mă simţeam vinovată
pentru lipsa mea de interes şi continuam să accept abuzuri şi/sau să-l
avansez pe respectivul la statutul de „iubit“. Din cauza problemelor mele
din copilărie cu părinţii, născute din abandon, reproşuri şi haos, eram
prinsă într-un ciclu al dramelor familiale, epuizată la serviciu şi chiar în
cadrul unor relaţii de prietenie. Mă uram şi îmi uram viaţa, pentru că mi
se părea că orice fac nu e niciodată su cient. Chiar şi aşa, în mintea mea, a
spune nu ducea la durere, respingere, eşec, dezamăgire şi abandon.
Nu sunt singura. Trăim într-o societate care ne învaţă încă din copilărie
să le facem pe plac oamenilor şi să credem că stabilirea limitelor este ceva
greşit şi egoist. Da, suntem învăţaţi că există anumite pericole şi că nu
înseamnă nu, dar pe urmă primim mesaje atât de confuze şi de
contradictorii, despre cum să te conformezi şi să te faci iubit şi protejat,
încât mulţi dintre noi uită cum să spună nu cu fermitate. Învăţăm că „nu
înseamnă nu“ atât timp cât nu răneşti sau nu enervezi pe nimeni sau nu
eşti „rău“ cu cineva.
Învăţăm de la vârste fragede că este esenţial să le facem pe plac părinţilor
şi celor care au grijă de noi, indiferent ce implică acest lucru pentru că, în
ne, ei „ştiu mai bine“ şi noi depindem de ei să supravieţuim şi să primim
iubire. Depune eforturi la şcoală. Fii cel mai bun sau cea mai bună. Dacă
nu eşti cel mai bun, i bun. Îndeplineşte-ne visul, fă-ne mândri, nu ne face
de râs în faţa vecinilor. Fă-te remarcat prin fapte, nu prin vorbe, ţine ce
simţi pentru tine. Nu mai aşa sensibil. Fii bun, şi vei primi laude, pace,
prietenie şi relaţii şi vei evita rezultate nedorite. Fă lucrurile pe care ne
aşteptăm să le faci. Las-o pe ruda aceea să te îmbrăţişeze, chiar dacă pe
tine te stânjeneşte, pentru că altfel se va simţi jignită. Fii „drăguţ“, ca să nu
i considerat agresiv. Fii „cuminte“, ca oamenii să nu creadă că eşti
uşuratic şi să-ţi strici reputaţia. Vezi lucrurile acelea care nu ne plac la alţi
oameni? Nu le face şi tu. Dacă iei note mari, o să intri la universitate sau o
să-ţi găseşti o slujbă. De acolo vei ajunge să ai bani, să ai o casă, relaţie şi
copii. Practic, i bun şi vei avea succes.
La un moment dat, descoperim că lumea nu funcţionează aşa. De
exemplu, poate că facem tot ce trebuie la serviciu, şi totuşi cineva care nu
se teme să facă valuri şi comite toate lucrurile pe care noi le credem
nepotrivite, obţine promovarea. Încercăm să m Partenerul Perfect, dar
partenerul sau partenera ne lasă pentru cineva care se poartă în răspăr cu
tot ce ni s-a spus nouă că se cade. Jucăm rolul Persoanei Plăcute, cu
speranţa că un om ne va considera potrivit pentru o relaţie, dar ajungem
să m doar prieteni. Facem toate lucrurile învăţate de la părinţii noştri şi
chiar ne lăsăm pe planul doi visurile şi aspiraţiile, doar ca să descoperim că
ei îl preferă pe fratele nostru, continuă să ne facă să ne simţim vinovaţi sau
nici măcar nu observă ce facem.
Şi, după tot acest efort, s-ar putea să ne dăm seama că nu ştim cine
suntem şi ce ne dorim.
Nu există un moment critic când le facem altora pe plac în care să
începem, în sfârşit, să câştigăm, şi toate suferinţele şi eforturile noastre să
dea roade. Ne vom trezi că ne-am sacri cat şi suprimat complet şi că ne
a ăm în relaţii eşuate, întrebându-ne ce e în neregulă cu noi, ori hărţuiţi,
prost plătiţi sau epuizaţi de o carieră despre care ni s-a spus că ne va duce
spre fericire şi succes. Nu avem cu adevărat idee cum să avem grijă de noi
şi cum să ne satisfacem nevoile.
Uite care e adevărul: Ceea ce credeam eu că înseamnă a „bun“ şi a
„ajuta“ ţinea doar de a le face pe plac altora – îi mulțumeam pe ceilalți
pentru a le in uenţa şi controla sentimentele şi comportamentul cu scopul
de a câştiga atenţie, afecţiune, aprobare, iubire şi validare sau pentru a
evita con ictul, critica, stresul, dezamăgirea, pierderea, respingerea sau
abandonul.
Dacă în anumite situaţii este limpede că facem pe placul cuiva indcă
ştim că facem ceva ca să m plăcuţi, că suntem alergici la cuvântul „nu“, că
alergăm după laude sau poate că ne comportăm precum o focă pe steroizi
care dă un spectacol, multe dintre obiceiurile noastre sunt mai puţin
vizibile, dar per de, cum sunt cele care urmează:
• Când amâni discuţia cu un coleg despre o problemă legată de
activitatea lui, după care stai până târziu sau îţi întârzii propria
activitate pentru că ţi-e teamă să nu-i răneşti sentimentele, să ajungi să
i vorbit de rău faţă de alţi membri ai echipei sau să pari incompetent.
• Când decizi să mănânci prăjitura cu ciocolată a mamei, deşi ai
sensibilitate la gluten şi intoleranţă la lactoză, indcă preferi să ai
probleme cu stomacul şi să stai închis în baie, decât să o dezamăgeşti
sau să-i răneşti sentimentele.
 • Când te consideri prea sensibil, solicitant, egoist şi di cil, pentru că nu
te simţi în largul tău, şi ești din ce în ce mai plin de resentimente faţă
de un prieten care se descarcă în mod repetat de problemele lui, deşi
nu este cu adevărat interesat de ce se întâmplă în viaţa ta.
• Când, la o întâlnire, celălalt îţi povesteşte despre relaţiile trecute şi
problemele lui şi te gândeşti că tu nu îi vei cere sau nu te vei aştepta la
anumite lucruri, ca să nu se simtă presat sau să sufere, sau te simţi
brusc motivat, considerând că eşti soluţia pentru problemele lui.
Fie explicit, e indirect, ai de multe ori o problemă legată de a spune nu
prin vorbe sau prin acţiuni. Faci lucruri „bune“, dar din motive greşite.
Priveşte în urmă şi aminteşte-ţi câteva situaţii în care nu ai spus nu,
verbal sau prin acţiunile tale.

Erai drăguţ sau erai speriat?

Erai drăguţ sau erau furios?
Erai drăguţ sau erai dezamăgit?
Erai generos, iubitor şi util sau cereai ori aşteptai ceva în schimb?
Chiar voiai să faci acel lucru sau îţi era teamă?

Bucuria de a spune nu descrie cum să te eliberezi de acest obicei de a le

face pe plac altora şi despre cum să-ţi potenţezi la maximum relaţiile şi
experienţele prin descoperirea puterii vindecătoare şi transformatoare pe
care o are refuzul.
Faptul că am învăţat să spun nu m-a ajutat nu doar să mă tratez de boala
care îmi punea viaţa în pericol.
• După diagnostic, am pledat pentru nevoile mele la serviciu şi am primit
sprijin deplin de la departamentul de resurse umane şi de la şeful meu
de atunci, inclusiv program redus în perioada de recuperare. Mai
târziu, când mi-au făcut necazuri cu un concediu de maternitate plătit
incorect, o promovare care n-a venit şi reîntoarcerea la serviciu, faptul
că am învăţat să spun nu mi-a permis să trag linia elegant, dar hotărât.
Acest lucru mi-a netezit drumul, am putut să scriu cu normă întreagă
şi să demarez propria afacere, prin care pot să aduc vindecare şi
 bucurie împărtăşind cu multe mii de oameni din întreaga lume cele
învăţate din transformarea mea pe site-ul meu, BaggageReclaim.com.
• Treptat, am transformat relaţiile de codependenţă şi pline de durere pe
care le aveam cu familia mea, permiţându-mi să fac un pas în spate şi
să îmi rede nesc sentimentul de responsabilitate şi obligaţie. Vinovăţia
şi anxietatea care planau asupra ecărei interacţiuni au început să se
estompeze, dar a mai rămas ceva care să îmi amintească să rămân pe
drumul meu şi să accept diferenţele dintre noi. În nal, mi-am permis
să devin adult la douăzeci şi opt de ani şi ghici ce? Nu s-a prăbuşit
cerul.
• Am rupt legăturile cu foştii mei şi am ales să ies mult mai devreme din
relaţii îndoielnice şi nefuncţionale, fără să mai am dubii în privinţa
deciziei, iar aşa am putut să-l întâlnesc pe actualul meu soţ, cu care am
reuşit să dezvolt o relaţie pentru că am făcut efortul să u eu însămi.
• Nu m-a ajutat să u o mamă mai bună atât pentru mine, cât şi pentru
copiii mei. Deşi încă am mulţi prieteni de dinainte de a începe
recuperarea, toate relaţiile mele sunt mai echilibrate şi autentice.
• Nu m-a aşezat pe calea vindecării traumelor mele, inclusiv a fricii de
abandon şi a durerii şi furiei pe care le purtam în mine din cauza
abuzului suferit. Răspunsurile corpului meu la stres s-au calmat,
dramele din viaţa mea s-au împuţinat radical şi am învăţat să gestionez
provocările când apar.
• Când tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer de colon în iunie 2016,
după ce patru ani fuseserăm înstrăinaţi, ceea ce învăţasem ne-a ajutat
să avem o relaţie frumoasă şi să ne iertăm în ultimele sale zece luni de
viaţă. După aceea, când m-am luptat iarăşi cu suferinţa, cu împlinirea
vârstei de patruzeci de ani şi mă simţeam pierdută, încă o dată mi-a
sărit în ajutor nu, ceea ce mi-a permis să experimentez atâta bucurie
neaşteptată, aducându-mă într-un moment în care sunt mai „eu“ ca
niciodată.
Aceasta este doar o mostră. Vă voi împărtăşi în această carte poveşti din
călătoria mea, dar şi a altora pe care i-am ajutat. Mult timp am crezut că
sunt ciudată şi că problemele şi situaţiile în care mă a u sunt unice, dar în
august 2005, când am vorbit public despre chinurile mele pe blogul
personal, am fost inundată de mesaje de la oameni care spuneau: „Şi eu
sunt la fel – eşti exact ca mine“.
Nu eşti singur.
Dacă nu spui un da autentic, ci îl spui păstrând resentimente, cu teamă
sau din dorinţa de a evita ceva, ajungi la probleme mai mari decât dacă ai
spus nu de la bun început. A venit timpul să nu mai trăieşti în minciuna
care este a încerca să mulțumești pe toată lumea.
 PARTEA 1
Salutare ție, celui care vrei să mulțumești pe toată lumea
1. Ești o persoană care le face pe plac
celorlalți?

Îți sună cunoscut vreuna dintre aceste a rmații?

• Deşi poate maschez, suprim şi reprim asta, de multe ori mă simt plin
de resentimente, îndatorat, copleşit, vinovat, anxios, supraîncărcat,
secătuit, epuizat, deprimat, neputincios, disperat sau victimizat.
• Pun nevoile şi dorinţele altor oameni deasupra nevoilor şi dorinţelor
mele şi am senzaţia că eu trebuie să u la urmă.
• Mă nelinişteşte gândul că nu sunt simpatizat, că pot avea probleme, că
rănesc sentimentele cuiva, că par un om „rău“ sau „egoist“ sau că pot
respins, abandonat sau izolat dacă spun nu, dacă îmi exprim nevoile,
dacă trasez limite sau sunt sincer.
• Spun da fără să mă gândesc la ce înseamnă de fapt asta şi la consecinţe,
după care mă simt prins în capcană, copleşit, anxios, plin de
resentimente sau enervez oamenii pentru că e dau înapoi, e nu am
încă energia ori capacitatea de a face acel lucru.
• Mi-e greu să cer ajutor şi mi-e teamă să nu u o povară, să nu îi
deranjez sau să nu îi fac să se simtă prost pe ceilalţi, astfel încât îmi
desconsider permanent nevoile, aşteptările, dorinţele, sentimentele şi
opiniile, din cauză că mă consider prea sensibil/dornic de
atenţie/di cil/egoist/solicitant.
• Spun da din vină, frică, obligaţie sau anxietate.
• Am avut o afecţiune cauzată de stres, am fost epuizat de efort sau am
simţit că dau pe dinafară, făcând o criză de care m-am ruşinat.
• Am puţin timp sau deloc pentru mine, e că e vorba despre priorităţi,
distracţii sau îngrijire, dar ştiu cum să am grijă şi cum să-mi fac timp
pentru toţi ceilalţi.
• Sunt tipul de persoană la care poţi apela, e că e vorba de serviciu, de
familie, de prieteni sau de foşti care reapar în viaţa mea când ajung
 într-o fundătură.
• Mi-e teamă că nu sunt su cient de bun, iar pentru asta dau vina pe
sentimentele şi comportamentul celorlalţi sau pe faptul că soarta nu
mi-e favorabilă.
• În relaţiile mele interpersonale de obicei sunt cel care încearcă să
salveze, să repare sau să-i schimbe pe ceilalţi sau sunt animăluţul de
companie care trebuie educat.
• Am ratat lucruri pe care mi le-am dorit cu adevărat pentru că am spus
da la ce nu trebuia.
• Am o relaţie cu o persoană indisponibilă emoţional sau abuzivă şi
continui să mă întâlnesc cu ea, să avem relaţii sexuale, să mă împac cu
ea, deşi este o relaţie nesatisfăcătoare sau nesănătoasă.
• Îmi fac griji că succesul, fericirea sau dezvoltarea mea personală îi
eclipsează pe alţii sau îi face să se simtă nefericiţi, lăsaţi pe dinafară sau
abandonaţi.
• Când oamenii nu observă, apreciază sau răsplătesc eforturile mele, mă
simt rănit, plin de resentimente, neglijat, abandonat, deprimat, folosit
sau abuzat.
• Sunt autocritic, mi-e teamă să nu eşuez şi să fac greşeli, lucrez în plus şi
încerc să compensez sau mă ascund şi lucrez super cial.
• Mi-e greu să spun nu la muncă pentru că nu vreau să par comod sau
incompetent, să las impresia că nu sunt cooperant sau că nu merit să
u promovat, să risc să rup legături sau să primesc sancţiuni.
• Mă folosesc de aluzii pentru a încerca să-i fac pe ceilalţi să-mi
îndeplinească nevoile şi dorinţele sau să îmi înţeleagă sentimentele, în
loc să le comunic direct.
• Uneori sunt extrem de furios şi de panicat în sinea mea când cineva
îmi cere sau se aşteaptă de la mine să fac ceva, şi totuşi spun da.
• Ofer prea mult.
• Spun da, accept anumite lucruri sau tac chiar şi când este în
detrimentul bunăstării mele, pentru că mi-e teamă să spun nu sau nu
ştiu cum să o fac.
 Dacă ai răspuns da măcar la una dintre aceste a rmaţii, eşti un om care
le face pe plac celorlalţi. Acestea sunt indicii date de corpul, mintea şi viaţa
ta că tu faci, practic, „lucruri bune“, dar din motive greşite – iar acest lucru
te face să i o persoană care le face pe plac celorlalţi.
A face pe placul cuiva înseamnă să-ți suprimi și reprimi, conștient și
inconștient, nevoile, dorințele, așteptările, sentimentele și opiniile, ca să-i
pui pe primul loc pe ceilalți, pentru a obține atenție, afecțiune, aprobare,
iubire, validare sau pentru a evita con ictul, critica, dezamăgirea, pierderea,
respingerea sau abandonul.
Sunt oameni care fac aceleaşi lucruri sau similare, de exemplu, ajută,
muncesc din greu, vor să facă lucruri bune şi nu se simt bine dacă
deranjează sau dezamăgesc, dar motivele lor nu au de-a face cu teama,
vinovăţia, obligaţia sau sentimentul că nu au valoare. Sunt conştienţi de
motivaţiile lor, iar în situaţiile în care acţiunile şi alegerile lor sau
aşteptările şi solicitările altora le afectează bunăstarea, ori sunt de-a
dreptul dăunătoare, nepotrivite sau nenecesare, se gândesc la ei înşişi. Ei
vor spune nu dacă trebuie, dacă vor sau dacă sunt obligaţi să facă asta. Au
reacţii asertive, active.
Nu înseamnă că nu le pasă ce cred ceilalţi sau că nu au aceleaşi dorinţe
sau temeri ca tine – le au –, dar nu sunt mânaţi de dorinţa de a face pe
placul cuiva, şi în felul acesta ştiu mai bine cine sunt, inclusiv ce le trebuie,
ce vor, ce aşteaptă şi ce gândesc. În consecinţă, sunt mai înclinaţi să se lase
ghidaţi de valorile şi de limitele lor, decât de ce trebuie, de reguli şi de
percepţia proprie asupra sentimentelor şi comportamentului celorlalţi. În
situaţia în care, privind retrospectiv, îşi dau seama că un lucru nu a fost
bene c, că a fost discutabil sau dăunător dintr-un anumit punct de vedere,
indcă şi ei sunt oameni, ştii?, îşi permit să înveţe din asta.
A face pe placul altora este o colecţie de strategii de răspuns pasiv,
înrădăcinate în copilărie, pentru a evita durerea şi pentru a te simţi
vrednic, merituos şi acceptat, şi care, în loc de asta, a avut drept
consecinţă o stimă de sine scăzută, anxietate, resentiment şi
deznodăminte nedorite. A-i mulțumi pe ceilalți te împiedică să i aşa cum
eşti tu în realitate, să te bucuri de relaţii cu adevărat intime şi
satisfăcătoare, pentru că nu îţi dă voie să înveţi ce înseamnă cu adevărat
pentru tine da, nu şi poate.
Fiecare dintre a rmaţiile pe care le-am enumerat la începutul capitolului
re ectă episoade în care nu spui da conştient, pentru că vrei cu adevărat
sau pentru că simţi nevoia, ci pentru că pe undeva îţi e teamă sau simţi o
vinovăţie inadecvată ori disproporţionată, încercând să controlezi ceva sau
sperând că vei recompensat cumva pentru că accepţi lucrul acela. La fel,
faci anumite lucruri nu pentru că vrei, ci pentru că te gândeşti că asta se
aşteaptă de la tine. Dacă nu ar fost aşa, ai spus nu când simţeai nevoia,
când voiai sau când ar trebuit, sau ai spus nu mult mai des decât o faci
acum sau ai făcut-o.
Cu cât te-ai regăsit în mai multe a rmaţii, cu atât mai prezentă în viaţa ta
este strategia de a le face pe plac altora. Dar este esenţial să ştii şi că, deși
una sau doar câteva a rmaţii ţi-au fost familiare, contează gradul în care
lucrurile acelea îţi afectează viaţa şi cât eşti tu de autentic şi de conştient.

Dacă vrei să a i mai multe despre semni cația ecărei a rmații, am creat un
ghid PDF accesibil, pe care îl poți descărca de la adresa
thejoyofsayingno.com/resources.

E imposibil să eviţi să spui nu sau să nu te temi de consecinţele pe care le

pot avea impunerea graniţelor şi faptul că nu le faci pe plac oamenilor. O
să simţi în continuare variaţiuni ale aceloraşi frustrări, suferinţe şi
probleme, şi le vei atribui în mod eronat faptului că nu faci destul ca să i
pe placul celorlalţi.
Singurul motiv pentru care nu spunem nu, sau spunem da într-un mod
neautentic, este bagajul nostru emoţional – jignirile, pierderile, judecăţile
şi vechile neînţelegeri nerezolvate pe care le purtăm cu noi din trecut.
Putem să numim asta a „drăguţ“, a „bun“, sau să spunem că nu vrem
„să rănim“ pe cineva ori „să m răniţi“, dar toate acestea sunt doar un mod
de a spune: Ceva s-a întâmplat în trecut, iar mie mi-a plăcut sau nu mi-a
plăcut cum m-a făcut să mă simt sau ce s-a întâmplat. Aşa că am inventat
o poveste şi un obicei care arată cum răspund eu în situaţii asemănătoare
sau cu oameni asemănători, dar şi cine cred eu că trebuie să u. Şi apoi le-
am repetat.
Toţi oamenii au un bagaj emoţional, deci faptul că îl avem nu ne face
ciudaţi, anapoda sau altfel. Dar cât de mult cărăm şi efectul pe care îl are
acest bagaj asupra noastră re ectă disponibilitatea noastră de a ne rezolva
rănile şi greutăţile emoţionale. Cei care încearcă să mulțumească pe toată
lumea blochează această rezolvare, din cauza obiceiurilor lor de a gândi şi
de a se comporta într-un anumit fel din copilărie, din cauza obligaţiei,
vinovăţiei şi nemulţumirii; iar când în relaţiile noastre jucăm rolul
Ambiţiosului sau al Mediocrului, al Împăciuitorului sau al Generosului-
fără-nevoi-personale, ne punem o mască şi aceasta ne îndepărtează de noi
şi de ceilalţi. Ca o ironie, a face pe placul altora consolidează exact
suferinţele şi di cultăţile emoţionale pe care încercăm să le evităm sau să
le rezolvăm.
Asta înseamnă că putem să încercăm toată viaţa să-i facem pe oameni să
ne vadă, să ne audă, să ne valideze şi să ne îndeplinească nevoile
nesatisfăcute, fără să ne dăm seama că tocmai faptul că încercăm să le
facem pe plac blochează intimitatea şi îi împiedică să vadă cine suntem cu
adevărat. Nu ne lasă să simţim cu adevărat, de aceea avem di cultăţi când
încercăm să descifrăm care sunt graniţele noastre şi ce ne trebuie, ce ne
dorim, ce aşteptăm, ce simţim şi ce gândim.
Ne străduim să facem ce trebuie şi să arătăm cât de buni suntem, să
depunem eforturi mari, să îi salvăm pe alţii de ei înşişi, să evităm să facem
ca noi sau alţii să se simtă inconfortabil şi, da, uneori să demonstrăm cât
suntem de buni suferind, totul ca să obţinem atenţie, afecţiune, aprobare,
iubire şi validare. Pe lângă asta simţim nevoia, dorim, uneori jinduim după
intimitate şi conexiune autentice, dar nu ne dăm seama că în încercarea
noastră de a face pe placul altora trăim o viaţă de minciuni şi ascunzişuri.
Când purtăm măşti sau deghizări, oamenii nu ne pot vedea (sau răni)
adevărata persoană. De asta facem acest lucru. Poate că ne-am
metamorfozat încercând să răspundem nevoilor tuturor, încât acum nu ne
mai putem recunoaşte nici noi într-un grup de oameni!
 Faptul că facem pe placul altora ne-a împiedicat să învăţăm că, fără
înfruntarea riscului de con ict şi de critică, ind sinceri în legătură cu cine
suntem prin da-urile şi nu-urile noastre, nu există intimitate. În schimb, ni
se pare normal mersul în vârful picioarelor şi pe coji de ouă când e vorba
de planurile şi bunele intenţii ale noastre şi ale celorlalţi, gândindu-ne că
mai bine de atât nu se poate.
Nu cazi din cer şi pur şi simplu decizi să devii un om care le face pe plac
celorlalţi. Chiar dacă abia la vârsta matură ai început să-ţi dai cumva
seama de asta, făcutul pe placul altora a fost cu tine din copilărie. O
combinaţie între reacţii şi lecţii de socializare, condiţionare şi autoeducare
te-a învăţat să-i pui pe alţii mai presus de tine ca o strategie prin care îţi
satisfăceai nevoile şi evitai riscul şi rănirea.
Nu îţi spun asta ca şi cum noi doi suntem diferiţi, iar eu sunt vreo inţă
iluminată a ată deasupra bagajului emoţional. Încă le mai fac pe plac
celorlalţi, pentru că toată viaţa mea am făcut-o fără să-mi dau seama.
Credeam că „aşa este viaţa“ şi că „asta trebuie să facă Natalie“.
Când simt potenţialul unui con ict sau când con ictul chiar are loc, încă
înlemnesc un moment şi vreau să plec pe nesimţite de acolo sau să mă
pierd instantaneu în peisaj. Încă mă preocupă reacţiile oamenilor: uneori
îmi doresc ca părinţii mei, chiar şi tatăl meu mort, să e altfel de cum sunt;
alteori pierd mult prea mult timp încercând să scriu un scurt mesaj sau un
e-mail; şi toată plăcerea din orice lucru poate să se ducă pe apa sâmbetei
dacă permit ca perfecţionismul meu (în recuperare) să se implice.
Făcutul pe plac altora se traduce prin: Sunt (sau am fost) anxios în
legătură cu un lucru. Este un obicei de gestionare a anxietăţii care, ironic,
te ţine captiv într-un ciclu al anxietăţii pentru că este hipervigilent. Când
eşti în alertă maximă şi cauţi constant urme de dezaprobare sau de pericol,
puterea ta de a conştient, lucid şi raţional este inhibată. Fiindcă am fost
dispusă să îmi dau seama de asta şi de efectul bagajului meu emoţional, am
putut să fac alegeri mai conştiente şi pline de bucurie.
***
Mă recuperez acum de nevoia de a le face pe plac celorlalţi pentru că, la fel
ca tine, toată viaţa mea de adult am încercat să mă dezvăţ de toate
mesajele şi de lecţiile neproductive şi dăunătoare pe care le-am deprins de-
a lungul timpului, ca să pot să mă vindec, să mă dezvolt şi să învăţ, dându-
mi voie să ajung cât mai aproape de sinele meu autentic, nu să-l ascund.
În loc să trăiesc propria versiune a Zilei cârtiţei, gândind şi făcând
aceleaşi lucruri menite să le facă pe plac oamenilor şi aşteptându-mă să
obţin rezultate diferite, am devenit conştientă că felul în care gândesc,
simt, mă port şi fac alegeri câteodată re ectă dureri, frici şi vini vechi, nu
persoana mea. Îmi dau voie să mă recuperez şi să mă dezvolt, folosindu-l
pe nu ca o metodă de a-mi vindeca bagajul emoţional pentru restul vieţii.
Şi tu poţi s-o faci. Asta, apropo, e mult mai bine decât să le faci pe plac
oamenilor, încercând să „lucrezi la persoana ta“ ca să ajungi să te eliberezi
de bagaj şi să ajungi, în sfârşit, su cient de vrednic pentru a , a face şi a
avea mai mult din ceea ce îţi trebuie, îţi doreşti şi meriţi.
N-am cum s-o spun su cient de apăsat: făcutul pe plac altora este o
întrebuinţare greşită a calităţilor şi capacităţilor tale (timp, energie, efort şi
emoţii), nu cine eşti tu cu adevărat. Efectele se văd în viaţa ta, de la felul în
care te simţi sau nu te simţi în sinea ta, la intimitatea relaţiilor tale, la
volumul de muncă şi până la ceea ce ar putea să e răni şi resentimente
ascunse, sau sentimentul tău general de împlinire şi conexiune. În funcţie
de cât de mult faci oamenilor pe plac, corpul tău ar putea să e aproape
permanent în starea luptă-fugă-îngheaţă, şi în loc să te elibereze, această
hipervigilenţă adună tot ceea ce ai suferit şi a contribuit la devenirea ta de
om care vrea să-i mulțumească pe ceilalți.
Nu trebuie să aştepţi până când vei „su cient de bun“ sau „perfect“. Ai
venit pe lume su cient de bun şi vei pleca de aici la fel. Faptul că ai
internalizat o mulţime de prostii de-a lungul timpului te-a învăţat şi te-a
convins că nu e aşa. Şi nu trebuie să i perfect – adică inuman şi fără bagaj
emoţional –, trebuie să te debarasezi, să despachetezi şi să cureţi tot ce îţi
stă în calea rostirii lui nu, astfel încât să poţi şi să înveţi să spui un da
autentic. Trebuie să te dezveţi de anxietate şi de gândul că îi nemulţumeşti
pe toţi, astfel încât să poţi accesa o gamă mult mai variată de emoţii şi să ai
grijă în mod sănătos de tine şi de relaţiile tale.
Adevărul este că de multe ori încercăm să căpătăm sentimentul că
merităm şi stimă de sine, dar şi bene ciile unor relaţii interpersonale şi
experienţe satisfăcătoare, prin încercarea de a-i face pe plac cuiva, pentru
a nu risca să devenim vulnerabili – iar asta nu o să meargă dacă vrem cu
adevărat să simţim mai multă intimitate, împlinire, pace şi bucurie în viaţa
noastră. Pentru a putea decide la ce renunţăm trebuie să vedem de ce am
acumulat lucrurile acelea, şi să ne conectăm la adevăratele noastre intenţii
şi valori, şi din acest motiv sunt eu aici să ajut.
• A şti cum şi când să spui nu înseamnă să-ţi înţelegi limitele, graniţele,
liniile vizibile şi invizibile dintre tine şi ceilalţi, care arată că eşti
conştient de unde sfârşeşti tu şi unde încep ei.
• Limitele tale îţi transmit ce ştii despre persoana care eşti şi care vrei să
i, despre responsabilităţile tale, şi te fac să i conştient de cine sunt
alţii şi care sunt responsabilităţile lor.
• Toate problemele pe care le întâmpinăm ţin cumva de limite, deci cu
cât vom face mai bine diferenţa între sentimentele, gândurile, corpurile
şi lucrurile noastre şi ale celorlalţi, cu atât mai buni vom ajunge să m
nu doar la rezolvarea problemelor noastre, dar şi la a evita repetarea
aceleiaşi greşeli.
• Greşeala pe care o fac majoritatea oamenilor este să pună semnul egal
între limite şi a spune nu, dar graniţele ţin la fel de mult şi de lucrurile
pe care le accepţi. Deci, când tratezi cuvântul nu ca pe unul urât şi te
concentrezi pe da, spui indirect nu la a mai mult tu şi rămâi în ciclul
făcutului pe plac altora.
• Gândeşte-te la da şi la nu ca la inimă şi plămâni, care colaborează
strâns pentru a pompa sânge bogat în oxigen în trupul tău. Nu e o
situaţie în care se foloseşte unul sau altul; dacă un organ este
compromis, îl afectează nu doar pe celălalt, ci şi toate funcţiile
organismului.
• Dacă îţi e teamă să spui nu, ai o problemă şi când alte persoane îl spun,
şi e timpul să te gândeşti ce faci, sau ce eviţi să faci, ca să auzi mai
 puţine nu-uri.
• Tot ce faci are ca scop satisfacerea nevoilor tale: ceea ce trebuie să i, să
faci şi să ai nu doar să supravieţuieşti, ci şi să prosperi. Cu cât sunt
limitele mai sănătoase, cu atât mai mult îţi vor satisface nevoile, pentru
că eşti tu însuţi, aşa că, dându-ţi voie să spui nu, îţi vei permite să
umpli golul nevoilor nesatisfăcute, pentru a căror satisfacere foloseai
(ine cient) făcutul pe plac altora.
• Limitele tale sunt nevoile, dorinţele, aşteptările, sentimentele şi opiniile
tale, indcă acestea te reprezintă pe tine şi cine vrei tu să i, valorile,
preferinţele, principiile şi priorităţile tale pentru a-ţi trăi viaţa fericit şi
autentic. Sunt reprezentate de da şi poate, aşa că, în esenţă, cu cât arăţi
mai mult cine eşti, apărând şi intervenind autentic şi sincer, cu atât mai
sănătoase sunt graniţele tale. Dacă nu spui da sau nu autentic când
simţi nevoia, când trebuie sau când vrei, devii incongruent cu valorile
tale, pentru că nu îţi întruchipezi caracterul şi nu îţi onorezi
preferinţele şi priorităţile.
• Când le faci pe plac celorlalţi, îţi suprimi graniţele, pentru că te suprimi
pe tine. Tu eşti graniţele tale.
• A dispus să-ţi onorezi graniţele este expresia stimei tale de sine, suma
gândurilor cu care te hrăneşti şi felul în care te tratezi pe tine. Când te
tratezi şi te vezi ca un om merituos şi valoros, ai încredere să te
comporți ca sinele tău adevărat. Şi chiar dacă încă nu prea ai o părere
prea bună despre tine, crearea unor graniţe sănătoase îţi va pava
drumul spre a te respecta mai mult.
2. La început

Când întreb persoanele între douăzeci şi optzeci de ani de ce, de exemplu,

nu spun nu la serviciu sau în familie ori de ce acceptă să facă unele lucruri,
chiar dacă nu li se par în regulă, de multe ori răspunsurile lor sunt legate
de teama de „a avea probleme“, sau de cum trebuie să facă „ce li se spune“.
În linii mari, acestea vor să e „bune“. Deci ce se întâmplă aici şi cum am
învăţat să le facem pe plac celorlalţi?
Presupunând că nu eşti un copil, ai crescut în Epoca Obedienţei.
Obsedat de stricteţe, de disciplină şi de control, stilul acesta de educaţie,
de interacţionare şi de comunicare cu cei mici este centrat pe ideea de a-i
face pe aceştia „buni“, învăţându-i să se supună necondiţionat gurilor
autoritare, insu ându-le ideea de obligaţie şi, în nal, asigurându-se că
sunt docili şi exagerat de înclinaţi a de acord cu ceilalţi. Acest lucru ne-a
pregătit pentru muncă şi pentru a adulţi care se ridică la înălţimea
aşteptărilor societăţii.
Deşi, ca în vremurile trecute, părinţii şi îngrijitorii moderni pot
implicaţi, distanţi, neglijenţi sau abuzivi, diferenţa clară în educaţia de azi
este că dialogul şi respectul sunt cu dublu sens, nu cu sens unic.
Conştientizarea drepturilor copiilor, respectarea graniţelor lor şi cultivarea
bunăstării lor emoţionale, mentale şi zice nu mai sunt anomalii atribuite
„hippioţilor“ sau educaţiei „relaxate“. De asemenea, sunt mai mulţi cei care
înţeleg că ii lor sunt oameni de sine stătători, nu proprietatea adulţilor,
aşa că aceştia au mai multă autonomie.
Deşi oamenii au fost întotdeauna preocupaţi de ideea de „a bun“ şi s-au
bazat pe supunere şi integrare ca mijloc de supravieţuire şi de împlinire a
nevoilor, sensul lui „a bun“ s-a schimbat pe măsură ce civilizaţia umană a
avansat. De fapt, dacă urmăreşti etimologia cuvântului good („bun“), vei
vedea că iniţial a fost asociat cu religia, şi treptat a evoluat, ajungând să
includă succes, prosperitate, după care etica muncii şi calitatea de a
„bine-crescut“. Această evoluţie a fost legată de ce se întâmpla în lume,
inclusiv Revoluţia Industrială, colonizarea şi imperialismul.1
În Epoca Obedienţei, cineva, undeva, ne aproba sau ne dezaproba
sentimentele; ne eticheta drept „bune“ sau „rele“ expresiile faciale,
personalităţile, introvertirea sau extravertirea, comportamentul,
înfăţişarea, intelectul, talentul sau aspiraţiile, făcându-ne în realitate să ne
simţim vinovaţi, speriaţi, obligaţi şi ruşinaţi să devenim aşa cum voiau
ceilalți să m. Era acceptabil social să „disciplinezi“ zic şi să pedepseşti un
copil, e în public, e în privat, sau să îi spui ce vrei, fără să te gândeşti la
consecinţe emoţionale şi mentale. Legăturile emoţionale, mentale şi zice
nu erau o prioritate sau o normă, aşa că satisfacerea dorinţelor de atenţie,
de afecţiune şi de îngrijire erau văzute ca suplimentare faţă de cerinţele
obişnuite.
De asemenea, nu era o raritate ca un copil să-şi crească fraţii, sau chiar
să aibă grijă de părinţi, ori să renunţe la educaţie ca să câştige bani sau să
încheie o căsătorie de pe urma căreia putea bene cia familia. Părinţii şi
îngrijitorii puteau să aibă un comportament considerat azi periculos, fără
să ia în calcul impactul acestuia. În copilărie, când ne confruntam cu
hărţuire, cu un nivel scăzut de încredere, cu depresie, di cultăţi la şcoală,
rasism şi prejudecăţi, exploatare, abuz sau neglijenţă, sau nu ne prezentam
într-o formă neurotipică sau conformă cu genul, nu exista sprijin, iar
soluţia la toate era să căutăm o modalitate prin care să m „buni“. Asta
însemna că problemele noastre deveneau adesea o chestiune legată de
ceva ce nu am fost sau nu am făcut – Cu ce erai îmbrăcat? sau Ce i-ai spus
de s-a supărat? –, în loc să existe o abordare directă a problemei, ceea ce
făcea din mascarea durerii, a problemelor şi a nevoilor o formă de
obedienţă şi de autoapărare.
Am învăţat cu toţii, fete şi băieţi, mesaje ruşinoase din copilărie care ne-
au redus la tăcere sinele adevărat, dar mesajele despre bunătate veneau cu
lecţii foarte diferite despre cum să te exprimi, în funcţie de sex. Asta
înseamnă că fetele şi apoi femeile au şanse mai mari să e educate să e
obediente într-un fel care le limitează autoritatea şi puterea personală, în
timp ce băieţii şi apoi bărbaţii învaţă un fel de obedienţă care le facilitează
obţinerea de mai multă putere. Este acea diferenţă nu tocmai subtilă între
Fii modestă şi blândă, i ca o doamnă şi nu face valuri şi Fă cum ţi se
spune, dar fă-ţi curaj şi i bărbat, nu fătălău, ca să-ţi păstrezi bărbăţia şi
să ai succes.
Deci, cu toate că oricine poate un om care le face pe plac altora,
femeile sunt mai înclinate spre asta, doar pentru că, din cauza
patriarhatului, bărbaţii au mai puţine şanse să e penalizaţi pentru că se
a rmă chiar şi în cel mai elementar mod, în timp ce, în multe zone ale
societăţii, oamenii încă se încruntă dacă femeile fac acelaşi lucru.
Punând accent pe obedienţă, societatea a instituit un sentiment de teamă
şi de vinovăţie pe care însă l-a catalogat drept respect. Asta a avut ca
rezultat o teamă nu doar de potenţialele sau realele consecinţe negative ale
nesupunerii, ci şi de reprezentanţii autorităţii. Figurile autoritare erau
tratate ca şi cum acestea erau implicit drepte şi protectoare, aşa că se
presupunea că suntem lipsiţi de respect dacă avem altă opinie.
Epoca Obedienţei nu te învăţa nuanţe, te învăţa supunerea
necondiţionată. Mai precis, te învăţa că este crucial să te supui oricui are
autoritate în faţa ta, ceea ce în copilărie însemna orice persoană despre
care credeai că are putere asupra ta. Am fost învăţaţi să ne ferim de orice
străin, care poate lua forma răpitorului sau a personajului înspăimântător
cu o pungă de bomboane, dar nimeni nu ne-a explicat că, din cauza
pregătirii noastre intensive în supunere, nu doar că străinii trezeau în noi
aceeaşi frică, vinovăţie şi supunere ca oamenii dragi nouă, dar şi că de
multe ori oamenii de care ar trebuit să ne ferim erau cei în care aveam
încredere automat, cei pe care îi stimam datorită statutului şi profesiei lor,
cum ar preoţi, profesori, poliţişti, prieteni de familie şi rude din familia
extinsă.
Am învăţat că, dacă nu ne supunem oamenilor a aţi în poziţii de
autoritate, am putea să avem probleme nu numai noi, ci şi cei din jurul
nostru. De aceea cei care fac abuzuri utură de obicei ameninţarea că se
poate întâmpla ceva cu cei dragi sau că ar problematic şi neplăcut pentru
ei să a e de abuz. Şi, desigur, noi ne supuneam, pentru că depindeam de
părinţii şi de îngrijitorii noştri ca să supravieţuim.
 Acest limbaj al şantajului emoţional ne activează conştiinţa, astfel încât
vinovăţia (şi ruşinea) ne predispune să ascultăm. Regulile (arbitrare sau
nu), împreună cu obligaţiile (false sau nu), cu aşteptările şi solicitările
(realiste, corecte sau nu) se bazează pe vinovăţie. După un timp, aceasta
devine vocea din capul nostru şi devenim experţi la a ne şantaja singuri
pentru a ne conforma. Oricât de mulţi oameni ar exista în viaţa noastră
care pun presiune pe noi, când analizăm cine anume ne-a convins să
spunem da, de multe ori ne speriem şi ne învinovăţim singuri să facem un
lucru. Sentimentul de vinovăţie este atât de strâns interconectat cu relaţiile
noastre intime, încât uneori îl confundăm cu iubirea şi grija.
Trăim sentimentul de vinovăţie când am făcut (sau ni se pare că am
făcut) ceva rău. Într-o lume care te învaţă să nu ai încredere în
sentimentele tale şi să crezi că nevoile, dorinţele şi aşteptările tale sunt
egoiste şi ruşinoase, ajungi să ai senzaţia disproporţionată că ai făcut ceva
rău, care se traduce prin: O să-mi petrec viaţa compensând sau plătind
anticipat făcându-le pe plac oamenilor pentru răul provocat.
Epoca Obedienţei ne-a învăţat să ne opunem propriei persoane de câte
ori ni se pare că avem de-a face cu o regulă, o obligaţie, o ameninţare sau o
potenţială răsplată. De aceea mediul de lucru este un factor declanşator
important. Combinaţia dintre prezenţa unor persoane cu autoritate şi
teama de nesupunere ne aruncă direct în sentimentele, gândurile şi
comportamentul din copilărie.
Lucrez cu oameni care sunt absolut perplecşi din cauza felului în care
colaborarea cu cineva i-a destabilizat şi le-a stârnit un comportament
ne resc sau o anxietate profundă. De ecare dată persoana în chestiune
seamănă prin ceva cu un părinte, un îngrijitor, un frate sau o altă persoană
importantă din copilăria clienţilor mei.
Consecinţa indirectă a inculcării supunerii în copii este că, neintenţionat
(şi, da, câteodată intenţionat), aceasta ne-a condiţionat să devenim adulţi
care nu au încredere în sentimentele lor şi care se disociază de corpul lor.
Învăţăm să îl asociem pe nu cu rănirea cuiva, cu pedeapsa, confruntarea şi
abandonul, aşadar pierdem puterea de a refuza şi ne simţim ca şi cum am
neascultători şi lipsiţi de respect dacă privim înspre noi. Dacă persoana
responsabilă cu îngrijirea, cu educarea şi cu sprijinirea noastră ne-a
încălcat şi ea limitele, am învăţat să mergem înspre pericol, în loc să ne
îndepărtăm de el, şi de aceea suntem atraşi de persoane abuzive.
Supunerea indiscutabilă şi necondiţionată în faţa aşa-numitelor
autorităţi şi prioritizarea mulţumirii acestora ar putut funcţiona, dacă un
lucru ar fost indiscutabil adevărat, anume că toate persoanele cu
autoritate sunt iubitoare, grijulii, demne de încredere şi respectuoase şi că
nu abuzează de puterea lor. Evident, nu e cazul.
Epoca Obedienţei a împământenit şi concepţia greşită sau iluzia că
supunerea este singura cale prin care poţi să ajungi un Om Bun şi că
docilitatea în sine e un lucru bene c. Am fost condiţionaţi să credem că
lumea este o meritocraţie ce răsplăteşte varianta de bine la care subscriem,
iar experienţa ne-a demonstrat că nu e aşa.
Urmăm reguli, suntem şi facem aşa cum ni s-a spus, şi tot nu suntem
simpatizaţi de toată lumea, tot trecem prin acele suferinţe inevitabile în
viaţă – con ict, critică, stres, dezamăgire, pierdere şi respingere. Nu
întotdeauna vom obţine postul sau promovarea dorită, nu îl vom cuceri
întotdeauna pe partenerul nostru romantic ideal şi, chiar dacă vom bifa
toate căsuţele cu lucrurile care ni s-a spus că ne vor face să m oameni
buni, fericiţi şi de succes, e posibil să ne simţim deprimaţi, anxioşi,
deziluzionaţi sau goi pe dinăuntru. Se dovedeşte că obedienţa excesivă este
periculoasă pentru bunăstarea noastră.

Prețul plătit când le faci pe plac celorlalți

Răposatul meu acupunctor şi mentor, Silvio Andrade, m-a ajutat să înţeleg
ce se întâmpla cu trupul meu când nu pricepeam de ce mă simţeam de
parcă nu mai puteam suporta nici un stres suplimentar, deşi credeam că
sunt bine.
Imaginează-ţi că, teoretic, ne naştem toţi cu aceeaşi toleranţă la stres.
Există un nivel de referinţă care re ectă dispoziţia noastră când nu suntem
stresaţi, peste care putem tolera o anumită cantitate de stres, necesară
pentru supravieţuire, pentru a ne stimula când suntem ameninţaţi, pentru
a ne ajusta modul în care ne folosim corpul şi pentru a ne anunţa când îl
suprasolicităm sau când are nevoie de ceva. Trebuie să ştim când suntem
sub presiune dintr-un motiv sau altul. Există un stres bun, care vine din
folosirea capacităţilor noastre în viaţa de zi cu zi, pentru a ne satisfaec
nevoile şi a ne bucura de viaţă, şi există un stres nu chiar aşa de bun, care
vine de la stresori ce declanşează senzaţia de pericol, reală sau imaginară.
Aşa că există un nivel normal al stresului pe care îl putem tolera în mod
resc şi fără disconfort, după care există un prag care ne indică că suntem
supuşi unui nivel ridicat de stres. Până la pragul acela suntem OK, dar
după el, corpul nostru este la un nivel de stres peste medie sau chiar
periculos de mare.
Stresul produce hormonul cortizol, dar stresul cronic produce prea mult
cortizol, perturbă procesele din corp, pune sănătatea în pericol şi duce la
îmbolnăvire.2
Uneori trecem printr-o perioadă de stres cronic, ceea ce înseamnă că
funcţionăm în apropierea pragului sau peste el.
Dacă stresul continuă, corpul se adaptează la „noul normal“, astfel încât
ne simţim „bine“, chiar dacă nu suntem, ci ne a ăm în această stare luptă-
fugi-îngheaţă. Dacă, după această perioadă, un timp mai lung nu mai
suntem stresaţi cronic şi ajungem să ne simţim din nou protejaţi şi în
siguranţă, pragul de stres va coborî.
Atunci când stresul cronic continuă, e pentru că suntem în aceeaşi
situaţie, e pentru că am continuat nişte obiceiuri stresante, ne vom
solicita corpul, tolerând mai mult decât ar trebui şi inundându-l cu
cortizol. E ca şi cum ne-am mişca neîncetat ca să ne menţinem la
suprafaţa apei, supraîncărcându-ne sistemul nervos şi semnalându-i
subconştientului că suntem atacaţi.
A le face pe plac altora este o reacţie la anxietatea legată de ceva real sau
imaginar, plus răspunsul nostru la tensiunea şi furia acumulate din
suferinţe şi pierderi neprocesate. Credem că acele sentimente au murit sau
că le-am aruncat la gunoi, dar ele sunt tot acolo. Unele sunt îngropate atât
de adânc, încât am uitat că le-am îngropat şi am mai pus nişte pământ
peste ele! A le face pe plac altora este ca jocul „Loveşte cârtiţa!“, pentru că
îţi oferă doar o eliberare temporară.
 Suprimarea sentimentelor, în afară de faptul că ne perturbă inteligenţa
emoţională, creează şi stres. Evităm sentimentele, ca să nu avem de-a face
cu stresul provocat de ceva, fără să ne dăm seama că această evitare este în
sine un stresor. Iar suprimarea şi reprimarea sentimentelor şi nevoilor
proprii pentru a le face pe plac altora înseamnă că ne ignorăm şi nu avem
încredere în corpul nostru minunat, în loc să-l ascultăm. Ne supunem ca
să „ e pace“, fără să ne dăm seama că în interiorul nostru nu e pace. Şi
pentru că ne-am obişnuit atât de mult aşa, credem că suntem „bine“, nu ne
dăm seama că nu mai ştim de mult ce înseamnă să m „bine“ şi care ne
sunt limitele.
Oricât de mult am încerca să ne comportăm altfel, noi nu suntem
separaţi de mintea şi de corpul nostru. Când ne minţim, intrăm în con ict
cu trupul nostru. Faptul că ne trăim viaţa ca două euri diferite, pe unul
prezentându-l lumii şi pe celălalt suprimându-l şi reprimându-l, ne
împiedică să le spunem minţii şi trupului adevărul. Şi aşa ajungem să
resimţim un dezacord intern care se manifestă ca boală emoţională,
mentală, zică şi spirituală.
Mulţi dintre cei care vor să-i mulţumească pe ceilalţi se mustră pentru că
au obiceiul de a tergiversa, pe care îl consideră încă un defect al lor.
Tergiversarea însă este ca o supapă care oferă o uşurare temporară de la
nişte obiceiuri epuizante. Indiferent dacă suntem sau nu conştienţi, ori
dacă știm cum se manifestă în viaţa noastră şi când, tergiversarea este o
formă de autoapărare. Da, uneori facem asta pentru că amânăm un lucru,
dar inconştient o facem ca mod de a ne distanţa de toate da-urile noastre.
Nu poţi să-ţi petreci mai tot timpul în teamă şi să nu resimţi impactul
asupra bunăstării tale. Nu eşti construit pentru a speriat mereu sau
pentru a stresat cronic, nu doar pentru că asta te împiedică să-ţi dai
seama când te confrunţi într-adevăr cu ceva de care trebuie să te temi, ci şi
pentru că a permanent în starea fugi-luptă-îngheaţă nu face bine
corpului tău. De aceea e implodezi, te surpi în tine şi ajungi la boală, la
cădere nervoasă sau la epuizare, e explodezi şi dai frâu liber tuturor
sentimentelor reprimate, lucru despre care vom vorbi în ultimul capitol al
cărţii. Corpul tău trebuie să facă eforturi extreme să te oprească sau să te
facă să vezi ce duci cu tine.
Deşi nu sunt medic, mă fascinează că mulţi dintre prietenii şi cititorii
meu au un trecut sau experienţe similare şi faptul că oamenii care le fac pe
plac altora au adesea tinitus, anxietate, colon iritabil, atacuri de panică,
migrene şi boli misterioase. Nu este o coincidenţă că am suferit de tinitus
când am trecut printr-o lungă perioadă de eforturi pentru a mă realiza
profesional, fără să-mi dau seama că îmi fac singură rău, indcă motivele
mele erau greşite şi pentru că nu îmi conştientizam limitele de rezistenţă
la efort. A trebuit să ajung la burnout după ce am alergat la un maraton, l-
am pierdut pe tata, am împlinit patruzeci de ani şi am trecut prin
simptome de premenopauză ca să trec de la starea de frustrare pe care mi-
o provoca tot corpul meu care începea „să cedeze“ la a realiza că tinitusul
era un semnal al corpului care mă ajuta să-mi dau seama că trebuie să mă
ascult şi să spun nu.
Corpului nu-i plac con ictele şi minciunile. Trebuie să-i spui adevărul ca
să i bine, sănătos. Când te porţi ca şi cum ce faci nu te deranjează sau nu
îţi face rău, sau nu presupune atâta efort ca în realitate, sau nu ai nevoie de
nimic, oamenii habar n-au prin ce treci, în timp ce tu simţi că nu te vede şi
nu te aude nimeni. Plăteşti un preţ când ceea ce proiectezi este în
contradicţie cu ceea ce simţi.
Niciodată în istoria omenirii nu am fost atât de expuşi, nu doar unul la
celălalt, ci şi la acest nivel de zgomot (auditiv, vizual, senzorial, judecata
celorlalţi). Ducem nişte vieţi şi repetăm nişte tipare pentru care corpul
nostru nu e făcut, de aceea descoperim că identitatea pe care ne-am bazat
ne oferă câştiguri tot mai mici, iar noi nu înţelegem unde „greşim“ şi de ce
suntem „nevrednici“. Graţie tehnologiei, avem o fereastră mai mare ca
niciodată spre vieţile celorlalţi şi numeroase mijloace de comunicare, de
împărtăşire şi de conectare. Cu toate acestea, am ajuns la un nivel fără
precedent de singurătate, depresie, automutilare, sinucideri în rândul
adolescenţilor, crize de sănătate mentală şi burnout.
Supunerea noastră faţă de autorităţi înseamnă că uneori credem orbeşte
în ele şi acţionăm împotriva instinctului, lucru care poate să ne facă să
ascultăm ce spune un doctor, fără să mai căutăm o a doua opinie, iar
consecinţele pot grave.
Azi, angajaţi din toată lumea suferă de sindromul prezenteismului, joacă
rolul Angajatului Dedicat care vine la serviciu chiar şi când boala sau alţi
factori îl fac să e mai puţin productiv ca de obicei. În felul ăsta pari
dedicat muncii tale, dar simţi sau faci altceva – agresivitate pasivă, un stil
de comunicare pe care îl adoptăm toţi câteodată. Nu ne simţim bine sau
suntem dezinteresaţi, dar stăm la serviciu până târziu; nu ieşim în pauze,
spunem da chiar şi atunci când simţim nevoia, vrem sau ar trebui să
spunem nu, sau ne prăbuşim la serviciu ca să semnăm condica.
Managerii, supraveghetorii şi şe i consolidează cultura prezenteismului
su ându-ne în ceafă, şantajându-ne emoţional şi tratându-ne ca pe nişte
copii mari, în care nu poţi avea încredere să-i laşi nesupravegheaţi pe
internet sau să-şi gestioneze timpul. De aceea atât de multe companii
pretindeau că programul exibil sau lucrul de acasă nu e posibil, doar ca să
vină pandemia şi carantina să des inţeze toate minciunile acelea peste
noapte.
Burnoutul este în creştere semni cativă, în parte pentru că acum avem
un termen pentru a numi ceva prin care oamenii treceau şi înainte, dar şi
pentru că solicitările tot mai mari de la serviciu şi di cultatea de a separa
munca de viaţa de acasă ne-au provocat o cantitate uriaşă de stres şi de
frică. Cultura de exploatare a muncii în ansamblul ei este motivul pentru
care 2021 a fost anul Marii Demisii, supranumit astfel datorită numărului
record de angajaţi care au renunţat la slujbă.3
Reţelele sociale şi internetul au înlesnit comparaţiile pe care le facem
între noi, ne-au făcut să credem că trebuie să m mai mult, să facem mai
mult, să cumpărăm mai mult, iar noi am obosit încercând să ţinem pasul
cu aşteptările.
Foarte mulţi am fost afectaţi, iar preţul enorm al supunerii
necondiţionate este motivul pentru care recurgem la automedicaţie,
anesteziere prin muncă în exces, mâncat prea mult sau prea puţin, abuz de
substanţe, cumpărături, sex, jocuri de noroc şi alte comportamente
compulsive. Când, în nal, ajungem la limită prin izbucniri şi provocări,
asta poate părea îngrozitor, dar prăbuşirea sinelui nostru fals este necesară,
dacă vrem să nu mai avem durerile pe care pretindem că nu le avem.

Sistemul tău de operare este expirat

Un lucru pe care trebuie să-l înţelegem despre noi este că indiferent dacă
am crescut sau nu în Epoca Obedienţei, dat ind modul în care
funcţionează trupul nostru, întotdeauna suntem condiţionaţi după nişte
tipare pe care mai târziu, în viaţa de adult, trebuie să ne străduim să le
depăşim. Dă-mi voie să-ţi explic.
Subconştientul tău, acea parte a minţii tale de care nu eşti deplin
conştient, îţi in uenţează semni cativ obiceiurile, sentimentele şi acţiunile
şi operează în tandem cu sistemul tău nervos complex, care trimite
semnale în tot corpul şi îţi determină reacţiile la mediu.
Gândeşte-te la subconştient ca la un sistem de îndosariere mentală care
a arhivat (şi arhivează în continuare) toate evenimentele din viaţa noastră
şi cum am răspuns la ele. E ca încăperea cu probe şi dosare pe care o vezi
în lmele poliţiste, doar că mult mai mare, având în vedere că avem
miliarde de dosare.
Fiecare dosar conţine detalii ale evenimentului: ce s-a întâmplat, cum am
răspuns noi şi alţii şi informaţii senzoriale venite din mediu. Toate aceste
detalii sunt înfăşurate în emoţia asociată cu ele. Aşa e pentru toate
evenimentele pe care, deşi pe cele mai multe nu ni le amintim, sistemul
nostru nervos le ţine minte.
Când eşti într-o situaţie pe care subconştientul şi sistemul tău nervos o
interpretează ca similară cu unul sau mai multe dosare, asta îţi va declanşa
o secvenţă de gânduri şi de sentimente şi un comportament care, evident,
vor activa alte şiere. Chiar dacă evenimentul nu este identic cu cel trăit
altă dată, dacă ceea ce simţi tu este cam la fel, vei răspunde ca şi cum ar
identic (prin acţiuni, gânduri, alte sentimente), dacă nu eşti conştient şi
prezent.
Astfel suntem antrenaţi să ne temem de anumite lucruri din motive
corecte (dacă punem mâna pe o plită încinsă o să ne frigem). Dar asta
înseamnă şi că, bazându-ne pe felul în care am răspuns atunci când a
trebuit, de exemplu, să spunem nu sau să trasăm limite, am putea să ne
temem disproporţionat de eşec sau de durere, chiar dacă a spune nu și a
avea limite nu sunt lucruri „rele“.
Date ind numeroasele evenimente din viaţa ta, inconştient şi conştient,
ai depozitat în acelaşi loc evenimente similare, folosindu-te de asociaţii,
conexiunile pe care le facem între lucruri. Eu spun sare, tu poate spui
piper. Poate te gândeşti la mâncare sau, în cazul meu, încep să cânt celebra
melodie a lui Salt-N-Pepa, Push It. Eu spun nu, limite, pune-te pe primul
loc, şi ţie îţi va apărea în minte ceva sau cineva. Un proverb, un cuvânt, o
emoţie, un comentariu critic, o regulă, imaginea cuiva, o amintire, un
cântec, un miros, o senzaţie zică – ceva.
Obişnuinţa este în natura omului. Dacă ar trebui să ne gândim la ecare
lucru pe care îl facem, inclusiv la funcţiile interne ale corpului nostru, am
exploda. Glumesc! Dar ne-am epuiza imediat. Aşadar corpul nostru îşi
face treaba, iar noi ne construim o mulţime de obiceiuri, rutine, avem
gânduri şi sentimente care automatizează părţi importante din ziua şi din
viaţa noastră, ca să ne putem concentra asupra altor lucruri, care au
nevoie de efortul nostru conştient.
Când răspundem însă cu aceleaşi obiceiuri de gândire, sentimente şi
acţiuni, indiferent de adecvarea sau de relevanţa lor, subconştientul şi
sistemul nostru nervos interpretează asta ca pe un răspuns „corect“, lucru
care întăreşte şi validează conţinutul acelui dosar. Deci dacă considerăm că
suntem „răi“ de ecare dată când simţim un sentiment similar celui pe
care l-am avut când părinţii ne-au certat sau când n-am făcut ce ni s-a
spus, acesta va deveni răspunsul nostru standard la toate situaţiile
asociate, iar sentimentele se vor intensi ca, deşi nu re ectă realitatea
actuală şi sinele nostru real.
Dar aici e chestia importantă: subconştientul tău nu ştie cât timp a
trecut.
Şi aşa credem că fundamentul unei reacţii este în prezent sau chiar în
trecutul recent. Nu! Fundamentul e în primii noştri ani, deci în cazul meu
în anii optzeci, epoca afro şi o perioadă fantastică pentru muzică. Iar
capcana în care cădem toţi, înainte să a ăm asta şi să-l folosim pe nu
pentru a ne deştepta, este că trupul nostru are fundamentul în prezent şi
că noi ar trebui să ne putem ţine de program. Presupunem că sentimentele
noastre sunt nişte fapte certe şi că poveştile pe care ni le spunem despre
sentimentele şi experienţele noastre sunt tot fapte certe, când, în realitate,
sunt doar obiceiuri şi vechi interpretări greşite.
E esenţial să înţelegi că nu toată informaţia pe care o păstrezi la dosar
este „corectă“ pentru a şti când şi cum să procedezi când ai impresia că le
faci pe plac altora, dar şi să te rea rmi, ca să poţi avea încredere în tine. E
prea mult să te aştepţi de la un copil de cinci ani, de exemplu, să perceapă
şi să simtă totul în mod „corect“. Dacă i-ai cere să-ţi organizeze casa sau
să-ţi îndosarieze actele pentru afacerea ta, nu te-ai aştepta să o facă
perfect, aşa că de ce să te bazezi în continuare pe nişte şiere care n-au
mai fost actualizate de ceva timp?

Identitatea ta nu se potrivește cu sinele tău real

Scopul multor lucruri pe care le facem, mai ales inconştient, dureros şi
repetitiv, este de a-i face pe plac persoanei de care am depins în copilărie,
de a încerca să îndreptăm lucrurile rele din trecut şi de a ne proteja de
respingerea şi abandonul de care ne temeam când eram copii. Tiparele
apar când trăim inconştient, iar a face pe plac altora este modul nostru de
a funcţiona pe pilot automat. Funcţionăm după cum am fost programaţi,
în loc să operăm după preferinţe.
Amigdala, partea creierului care gestionează frica, iubeşte atât de mult
tiparele, încât preferă familiarul inconfortabil, în detrimentul „pericolului“
reprezentat de nefamiliar şi e gata permanent să ne apere. Din acest motiv,
chiar dacă ne plângem de reguli, ne bazăm pe ele pentru că ne oferă
sentimentul fals de control, cu toate că supunerea necondiţionată ne face
să ne simţim în cele din urmă mai vinovaţi şi mai temători.
Partea creierului care depozitează obiceiurile noastre – ganglionii bazali
– nu face diferenţa între tiparele care ne fac rău şi cele care ne ajută. Le
păstrează pe toate, la fel cum păstrează soţul meu toate cablurile pe care
le-a avut vreodată, chiar dacă nu mai avem dispozitivele la care se
potrivesc.
 Obiceiurile de gândire şi comportament internalizate devin roluri,
funcţii pe care le căpătăm în relaţiile noastre interpersonale, măştile şi
costumele noastre cotidiene. Acest „rol“ pe care noi credem că a trebuit
să-l adoptăm şi să-l jucăm a fost un răspuns la dinamica mediului nostru
din copilărie. Ne-am asumat sarcina de a şi de a face anumite lucruri şi
ne extragem valoarea din rolul (rolurile) noastre, folosindu-le pentru a ne
integra şi pentru a ne simţi de folos, motivaţi şi protejaţi, chiar dacă, ind
bazate pe raţionamentele şi obiceiurile din copilărie, ne fac să rămânem la
acel stadiu infantil.
Unele roluri ne sunt impuse verbal („Tu eşti mai mare, aşa că trebuie să
i un exemplu!“) sau prin intermediul acţiunilor (când suntem trataţi
precum terapeutul părinţilor, ca substitutul unui soţ sau ca un frate), iar
altele ni le asumăm singuri (Părintele meu mă învinuieşte pentru toate,
deci eu trebuie să iau vina asupra mea şi să-l acopăr pe el).
Am folosit asocierile pozitive şi negative la crearea „dosarelor“ noastre,
ca să stabilim „regulile“ şi să ne identi căm rolurile în familie, dar şi în
relaţia cu prietenii şi cu autorităţile. Este ca şi cum am gândi astfel: Dacă
fac X (ceea ce presupune rolul meu şi respectarea regulilor), oamenii vor
face Y (îşi vor juca rolul lor) şi apoi se va întâmpla Z (deznodământul dorit
de mine). Şi pe urmă am repetat şi am rea rmat acest rol de-a lungul vieţii,
iar aceste programări devin reguli pentru modul nostru de a trăi.
Oricât de neplăcute, limitative sau nepotrivite ar cu persoana noastră
reală, absorbim aceste roluri în identitatea noastră, nu în ultimul rând, le
adoptăm pentru a ne descurca şi pentru a supravieţui, şi astfel ele se
potrivesc identităţii oamenilor-cheie din jurul nostru. Este felul nostru de
a „ajuta“ şi de a „buni“ pentru binele general al familiei. În realitate, jocul
de rol este o codependenţă: emoţional, ne bazăm prea mult pe ceilalți şi nu
ştim cine suntem de fapt, facem tot ce credem să se potriveşte cu oamenii
din jurul nostru şi cu planurile noastre.
Şi chiar dacă acum suntem maturi şi e posibil să avem în jur oameni noi
şi circumstanţele să e complet diferite, în orice situaţie care nu activează
obiceiul de a le face pe plac altora tot ne jucăm rolul de parcă nu s-ar
schimbat nimic, în încercarea de a satisface vechi nevoi neîmplinite şi de a
îndrepta rele din trecut.
Asocierile vechi şi rolurile pe care le jucăm explică de ce avem di cultăţi
în a înţelege nişte provocări sau în a ne dezbăra de bagajul nostru
emoţional. Condiţionarea socială ne-a învăţat ce înseamnă „o copilărie
frumoasă“, aşa că ulterior ne renegăm sau ne minimalizăm experienţele
sau nu mai putem conştientiza drumul parcurs până în prezent. Am putea
riposta: „Dar părinţii mei sunt şi acum împreună!“ sau „Părinţii mei m-au
iubit“, ca şi cum numai oamenii care provin din familii „destrămate“ sau cu
o copilărie îngrozitoare, de exemplu, au un nivel scăzut de stimă de sine
sau un obicei de a se implica în relaţii nesănătoase. Dar răspunsul se
găseşte în rolul (rolurile) pe care am învăţat să le jucăm.
Asta nu înseamnă că persoanele care le fac pe plac altora au avut
neapărat o „copilărie nefericită“, ci că, indiferent de asta, noi tot avem un
bagaj emoţional şi poate o traumă pe care trebuie s-o rezolvăm. Studiile
arată că experienţele adverse din copilărie (EAC) afectează în mod
semni cativ sănătatea de-a lungul vieţii.4 Chiar şi fără o experienţă care să
gureze pe lista EAC5, suprimarea şi reprimarea emoţiilor noastre – da,
cam asta ar făcutul pe plac altora – ne pune în pericol sănătatea şi
bunăstarea.6
Mecanismele noastre de adaptare şi de supravieţuire care constau în
evitarea lui nu ne-au ajutat să trecem prin copilărie, dar ele nu ne vor ajuta
să prosperăm, deoarece nu sunt adaptative. Vechea programare devine tot
mai ine cientă, din acest motiv făcutul pe plac altora nu mai generează
aceleaşi rezultate şi recompense cum eram obişnuiţi şi începe să ne
afecteze bunăstarea.
De aceea a spune nu, a te pune pe primul loc, a încerca să îţi exprimi
punctul de vedere sau a face schimbările necesare la maturitate pot
resimţite ca lucruri greşite. Sunt în afara zonei tale de confort şi cum rolul
a devenit identitatea ta, spargerea tiparului pare o lipsă de loialitate, ceva
rău, un gest de nesupunere, datorită legăturii cu persoanele cu care ai
crescut şi a ceea ce ai fost învăţat că te va face un om bun, fericit, de
succes. De asemenea, îţi este teamă că nu vei mai de folos şi că forţezi pe
altcineva să iasă din rolul lui nesănătos, provocând astfel o mai mare
înstrăinare şi abandon. E ca şi cum ai întreba: Cine sunt eu dacă nu le fac
altora pe plac? Răspunsul: tu însuţi.
Zilnic a u de oameni care sunt frustraţi de ei înşişi şi de viaţa pe care o
duc. Îşi reproşează că ar trebuit să facă alegeri mai bune sau că ar
trebuit să e mai rezilienţi, sau că e ceva în neregulă cu ei şi nu sunt destul
de buni. Dar, din câte ştiu, nimeni nu s-a trezit când a împlinit optsprezece
ani cu un spiriduş lângă pat care să-i ureze bun-venit în viaţa de adult, cu
un manual cuprinzând instrucţiuni care să îi arate ce să facă cu viaţa lui.
Cum am putea să găsim bucuria de a spune nu, când lumea ne învaţă că
asta e un lucru rău?
Deci când ne facem reproşuri pentru ceea ce ţine, efectiv, de un bagaj
emoţional pe care nu am învăţat niciodată să-l gestionăm, ca să nu mai zic
cum să simţim, să ne satisfacem nevoile şi să ne cunoaştem valorile sau
limitele, nu ţinem cont de faptul că am fost condiţionaţi să gândim, să
simţim şi să acţionăm aşa. De aceea maturitatea este perioada în care
trebuie să ne dezvăţăm de toate mesajele neproductive şi vătămătoare pe
care le-am prins din zbor de-a lungul timpului, ca să putem cât mai mult
noi înşine, aliniindu-ne la preferinţele, principiile şi priorităţile noastre
reale – la valorile noastre. În plus, din acest motiv te loveşti de aceleaşi
probleme şi sentimente: subconştientul tău încearcă întotdeauna să îşi
justi ce programarea. Dar dacă nu actualizăm sistemul de operare
asumându-ne responsabilitatea asupra propriei persoane şi nu îl folosim
pe nu pentru a ne vindeca având limite mai sănătoase, corpul nostru va
rămâne la programarea standard.
• Există un „de ce“ în tot ce facem – intenţiile noastre –, iar a şti de ce
facem ceva ne ajută să trăim cu o motivaţie mai conştientă. Când
suntem conştienţi de intenţiile noastre, ne bucurăm de deznodăminte
mai favorabile, dacă nu suntem conştienţi de ele, ne înşelăm singuri şi
apoi suferim din cauza deznodământului. Fiind mai atenţi la noi înşine
şi la „de ce“-urile noastre putem întrerupe ciclul problemelor,
actualizându-ne subconştientul şi sistemul nervos astfel încât să putem
 avea mai multă grijă de noi şi să înţelegem când nu suntem în siguranţă
cu adevărat.
• Dacă a te conforma unui lucru înseamnă că nu poţi adult şi totodată
să-ţi satisfaci nevoile într-un mod sănătos, trebuie să spui nu.
• Cum nu poți să sesizezi automat, de la prima vedere, caracteristicile
limitelor unei persoane, nici ceilalți nu le pot sesiza pe ale tale, astfel
singura modalitate în care poţi avea limite este să le conştientizezi şi să
le comunici prin ceea ce spui şi ce faci (sau prin ceea ce optezi să nu
spui sau să nu faci).
• Nu e nimic în neregulă să-ţi doreşti să faci anumite lucruri pentru alţii,
dar să ştii de ce. Felul în care te simţi, ca şi tiparele, deznodămintele şi
rezultatele obţinute îţi spun ceva despre integritatea da-ului tău.
Trebuie să înveţi să i responsabil faţă de tine şi de da-ul tău, astfel
încât acesta să nu e însoţit de distrugerea bunăstării tale.
• Când faci pe plac altora răspunzi trecutului, nu prezentului. Nu eşti
obligat să spui da nici măcar când vrei sau când ar trebui. Nu e treaba
ta.
• Corpul nostru are nevoie de informaţii şi de îndrumare pentru a stabili
noi căi neuronale şi răspunsuri actualizate. Nu putem căra în
continuare aceleaşi bagaje, convingeri, comportamente şi alegeri,
aşteptându-ne la rezultate diferite, după care să m surprinşi când ne
trezim în acelaşi loc, şi tot aşa.
A sosit timpul să îţi dai seama cum se manifestă rolul tău, înţelegând ce
stil de a le face pe plac celorlalți ai. Indiferent dacă eşti Binefăcător, Zelos,
Evitant, Salvator sau Suferind, poţi începe să te schimbi şi să-ţi revendici
sinele adevărat.
 PARTEA 2
Cele cinci tipuri de persoane care vor să mulțumească pe toată lumea
De-a lungul anilor în care am observat şi am studiat comportamentul
omenesc şi dinamica relaţiilor m-a fascinat faptul că aceleaşi tipare revin
iar şi iar, ca şi cum ar exista o antologie secretă de tactici sau o şcoală
Hogwarts pentru cei care le fac pe plac altora. Acest comportament e atât
de răspândit şi are denumiri şi descrieri atât de variate, încât nici nu facem
legătura cu obiceiul respectiv.
De exemplu, în relaţiile care implică indisponibilitate emoţională,
partenerul pasiv joacă roluri care să-l facă pe cel indisponibil emoţional să
se deschidă, să e dornic să se implice sau să se poarte mai bine. Dap, asta
înseamnă să-i faci pe plac cuiva.
Mai există şi un curent ca oamenii să se descrie drept persoane empatice,
care pot rezona la starea emoţională sau mentală a altei persoane, fără să-
şi dea seama că, dacă ceea ce fac ei nu are limite şi pare o responsabilitate
şi o datorie, atunci este vorba de a le face pe plac altora.
A perfecţionist este un alt mod în care se descriu oamenii care
consideră că muncesc din greu şi au rezultate deosebite, cu o falsă
modestie, crezând că asta indică nişte calităţi lăudabile şi apreciate. Dar
când nu ţine atât de mult de preocuparea pentru detalii şi de activitatea de
înaltă clasă, ci mai degrabă de sentimentul de subestimare şi de încercarea
de a controla necontrolabilul, e vorba de a le face pe plac altora.
Indiferent de descriere – e că spui despre tine că eşti o persoană care se
dedică sau care se dedică prea mult, că analizezi prea mult, că eşti
delăsător, că te faci preş, că eşti foarte responsabil sau empatic, eşti omul la
care poţi apela, omul de care se pro tă de obicei, neînţelesul, fata drăguţă,
băiatul bun – toate acestea sunt moduri diferite de a spune acelaşi lucru.
Oamenii care le fac pe plac celorlalţi se încadrează în cinci tipuri:
Binefăcătorul, Zelosul, Evitantul, Salvatorul şi Suferindul.
Intenţia lor este să e buni şi să pară buni în faţa altora, depun efort
pentru a realiza ceva sau pentru a-şi demonstra valoarea, ocolesc anumite
lucruri, salvează oameni ajutându-i şi sacri cându-se pe ei şi suferind ca să
arate cât sunt de buni, sau ca să se răscumpere, să obţină acceptarea şi să
e protejaţi. Fiecare tip foloseşte lucrul din care îşi extrage valoarea pentru
a in uenţa şi controla sentimentele şi comportamentul altor persoane,
încercând să obţină sau să evite aceleaşi lucruri prin repetarea tiparelor, să
îndrepte relele din trecut şi să aline rănile vechi, dar din unghiuri şi cu
abordări diferite.
Stilul tău de a le face pe plac altora aruncă imediat o lumină asupra
felului în care faci următoarele:
• Încerci să-ţi satisfaci nevoile şi dorinţele fără să întrebi sau fără să i
direct în comportament.
• Încerci să îndeplineşti nevoile şi dorinţele altora, să le in uenţezi şi să le
controlezi sentimentele şi comportamentul.
• Joci roluri pe care le-ai învăţat şi adoptat ca să te simţi de ajutor, să
simţi că ai un scop sau o valoare.
• Răspunzi aşteptărilor interne (ale tale) şi externe (ale altora), inclusiv
celor care țin de obligaţie, datorie, vinovăţie.
• Încă porţi cu tine durere, teamă şi vinovăţie de la vechile răni şi
pierderi care te împing să le faci pe plac altora.
E posibil să te identi ci cu mai multe tipuri, dar unul sau două vor
domina. Deşi împărtăşesc exemple care pot precipita adoptarea ecărui
stil și a caracteristicilor rolurilor, acestea se pot aplica şi altor tipuri, deci te
îndemn să le citeşti pe ecare, pentru că toate înseamnă a face pe placul
altora. Îi vei recunoaşte de asemenea pe cei dragi (şi mai puţin dragi) şi
rolurile pe care le joacă.
Esenţial este să înţelegi ce te motivează şi ce te impulsionează cel mai
mult, deoarece lucrul acesta îţi va spune ceva despre valorile tale, dar şi
despre temerile tale – iar acestea vor deveni vizibile în temele şi tiparele
vieţii tale. Când vei analiza ce anume îţi declanşează anxietatea,
îngrijorarea sau evitarea şi rolurile tipice pe care eşti înclinat să le joci în
relaţiile tale interpersonale, vei vedea tiparul situaţiei care te împinge spre
unul dintre aceste moduri de a face pe plac altora.
Identi carea stilului tău nu are nimic de a face cu de nirea şi încadrarea
ta într-o categorie anume; ci cu înţelegerea modului în care încerci să te
integrezi în lume şi cu felul în care bagajul tău emoţional se manifestă
atunci când îţi suprimi şi reprimi nevoile, dorinţele, aşteptările,
sentimentele şi opiniile, ca să te poţi elibera de acel tipar.
De exemplu, să spunem că începi să nu-i mai mulţumeşti aşa de mult pe
ceilalţi la serviciu pentru că asta te face să te simţi ca naiba şi pentru că o
făceai cu scopul de a le controla percepţiile. Dacă un coleg îţi spune că îi
este dor de „vechiul“ şi binevoitorul coleg care ai fost, nu trebuie să cedezi
şi să „dai înapoi“. Sigur că le va lipsi acea versiune a ta – mai ales dacă
aveau bene cii –, dar vor supravieţui. Şi probabil vor găsi pe altcineva!
Asta înseamnă că indiferent de tipul şi de frecvenţa cu care apare, făcutul
pe plac altora are la bază motivaţii ascunse. Nu faci ceva pentru că
reprezintă adevăratele tale valori şi intenţii şi ce simţi tu, ci indcă încerci
să obţii sau să eviţi ceva.
Ca să-ți dai seama că faci un lucru pentru a-i mulțumi pe ceilalți trebuie să te
gândești la motivul din spatele lui și la felul în care te simți tu, nu la cum crezi
că pare, la bunele tale intenții sau la cum îl percep alții.3.
3. Binefăcătorul

Când Victoria, pe atunci director executiv la una dintre cele mai mari
companii din lume, şi-a auzit colegii bâr nd şi comentând la adresa
conducerii în timpul unei conferinţe interne, i-a pârât conducerii, spunând
că nu au un comportament la înălţimea standardelor companiei. Ceea ce a
urmat a supărat-o mult şi a nedumerit-o: conducerea i-a mustrat pe colegii
ei, iar când aceia şi-au dat seama că ea fusese informatorul, s-au distanţat
de ea şi nu au mai abordat-o decât când era absolut necesar.
O vreme, ecare zi a fost o tortură, iar asta se întâmpla în anii 2000, când
lucrul de acasă nu era o posibilitate de scăpare. Ca să e mai dureros, toți
colegii știau că ea îi „turnase“, deci îşi puneau întrebarea dacă e un om de
încredere, şi nu mai părea un om de echipă, cum spera ea să e percepută.
Comportamentul colegilor i se părea teribil de nedrept, mai ales că ea
încercase „să facă ce trebuie“ şi să e „un bun angajat“, aşa că nu înţelegea
cum ajunsese să e văzută ca personajul negativ.
Ceea ce nu înţelegea însă Victoria era că în strădania ei nu doar de a
bună, dar şi de a arăta acest lucru conducerii, își sacri case colegii. Voise
să iasă din povestea asta cu mâinile curate, anonimă, ca ea şi ceilalţi să
poată să aibă în continuare o părere bună despre ea, bucurându-se de
bene ciile unei relaţii mai strânse cu superiorii. Şi nu doar că eşuase
spectaculos, dar lucrul acesta a împiedicat-o să îşi dea seama de lipsa ei de
autenticitate, de motivaţiile ei îndoielnice şi de lipsa de empatie pentru
colegii săi.
Binefăcătorul este stilul de gestionare a imaginii și reputației omului care
vrea să-i mulțumească pe ceilalți ce se concentrează pe încercarea de a
in uența și controla sentimentele și comportamentul celor din jur jucând
rolul omului bun, pentru a-și crea sentimentul că are valoare și pentru a
câștiga dreptul de a-și satisface nevoile și dorințele.
 Deşi Binefăcătorul poate să conţină şi elemente din alte stiluri (valabil şi
invers), principalele impulsuri şi motivaţii sunt nevoia de a se face plăcut şi
de a considerat bun, pentru a se simţi în siguranţă şi merituos. Are
legătură mai mult cu percepţia decât cu faptele.
Mulţi dintre aceia care se recunosc în tipologia Binefăcătorului pot juca
unul dintre următoarele roluri:
Fata bună/ Băiatul bun Fiul îndatoritor/ Fiica îndatoritoare
Al doilea ca valoare/ Cel trecut cu
Cel frumos/ Cel popular
vederea
Cel care are succes/ Cel important Cel care trebuie să e fericit tot timpul
Împăciuitorul/ Diplomatul Cel care cedează întotdeauna

Originile Binefăcătorului
Binefăcătorul a crescut în general într-un mediu în care adulţii l-au
modelat cu scopul de a-l face bun chiar dacă nu au pus neapărat accentul
pe asta, sau într-un mediu în care păstrarea aparenţei era o prioritate, sau
în care a bun era o metodă de a se proteja de tratamente rele din partea
altora.
Unii au ajuns să joace acest rol deoarece au primit aprecieri pozitive
pentru că erau liniştiţi, politicoşi, că se jucau frumos, că nu erau egoişti, că
erau dornici să se facă plăcuţi, că nu erau ca alţii care nu se purtau aşa
frumos, că erau ascultători, că luau note bune, că erau populari sau erau
bine văzuţi. Lucrul acesta a creat o anumită anxietate legată de
dezamăgirea oricui părea foarte interesat ca ei să e aşa.
Când, de exemplu, părinţii le sugerează la ce universitate să meargă, ce
cursuri să urmeze, ce carieră cred ei că li se potriveşte cel mai bine, cu cine
ar trebui să se întâlnească sau să se căsătorească şi aşa mai departe,
Binefăcătorii nu simt că ar putea să nu e de acord. Sau când se gândesc să
facă ceva care se abate de la identitatea lor stabilită, resimt anxietate,
nehotărâre şi autocritică, lucru care îi convinge că fac o mare greşeală.
Deci rămân la rolul de Binefăcător.
 Există şi nişte fete bune şi băieţi buni pe care înfăţişarea, talentul sau
familia i-a protejat de aspectele neplăcute ale vieţii. Oamenii au văzut în ei
tot ce e mai bun fără nici o dovadă, uneori le-au exagerat sau le-au fabricat
de-a dreptul calităţile sau abilităţile. Dar tot oamenii poate au decis că
aceştia au nevoie de mai puţin sau că sunt mai rezistenţi şi mai robuşti, şi
aşa fetele şi băieţii buni e posibil să nu simţit că pot arăta vreo di cultate
sau altceva care le-ar periclita statutul. Deşi unii vor spune că e grozav ca
lumea să aibă o părere bună despre tine fără să e nevoie să faci ceva, când
această percepţie se suprapune stimei de sine a cuiva şi îl împiedică să se
facă cu adevărat văzut şi auzit, se creează o presiune internă care le
suprimă sinele complet, iar aceştia se supun stereotipurilor, proiecţiilor şi
presupunerilor oamenilor.
Alţi Binefăcători au ajuns să joace rolul acesta ca răspuns la creşterea şi
sprijinirea nepotrivite de care au avut parte sau indcă au internalizat
convingerea că e ceva în neregulă cu ei şi că trebuie să compenseze pentru
lucrul acesta sau să-l anuleze ind buni. În anumite situaţii, oamenii au
avut o părere proastă despre ei sau au avut puţine aşteptări de la ei,
bazându-se pe stereotipuri, proiecţii sau comparaţii nedrepte – cum ar
că nu vor putea realiza nimic din cauza rasei, a greutăţii, abilităţilor sau a
locului de provenienţă – şi toată viaţa lor s-au chinuit subconştient să
demonteze aceste pronosticuri. Pentru că Binefăcătorii încearcă practic să
rezolve o problemă pe care nu o au (că nu au valoare sau că sunt de vină
pentru sentimentele şi comportamentul altora) printr-o soluţie de care nu
au nevoie (propria lor bunătate), acest lucru le întăreşte convingerea că
niciodată nu sunt su cient de buni.
Chiar dacă oamenii nu i-au spus neapărat Binefăcătorului că trebuie să
e obedient, pentru că niciodată nu a încercat cu adevărat să-şi analizeze
critic nevoile, dorinţele şi aşteptările, acesta resimte o anxietate care poate
copleşitoare nu numai atunci când nu face ceea ce vor alţii, dar şi când
încearcă să se menţină la nivelul aşteptărilor celorlalţi, cu aerul că e
bucuros să facă asta.
De asemenea, putem spune că mulţumită Epocii Obedienţei, unii
Binefăcători au deprins obiceiul de a le face pe plac altora pentru că acesta
a fost modelat sau accentuat în mod deosebit de adulţi, indiferent despre
ce era vorba. Deci, dacă provin dintr-o familie în care toţi îşi semnalau
bunătatea sau vorbeau mereu despre „valori“, ei s-au simţit obligaţi să e la
fel, pentru a nu strica reputaţia adulţilor. Acest lucru ar putea cauzat de
religie („Suntem o familie bună de X şi nu facem Y“) sau de adulţii care se
mândreau că sunt un anume tip de oameni sau de familie („Eşti o Lue, şi
asta înseamnă ceva. Să nu uiţi.“).
Dacă adulţii nu erau ei înşişi buni, dar voiau să păstreze aparenţele în
afara casei, voiau să-şi răscumpere faptele „rele“ din trecut prin copilul lor
sau să nu-i permită acestuia să le calce pe urme, grija ca el să e supus şi să
se conformeze versiunii lor de bine era fundamentală. De aceea auzim de
multe ori „Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu adevărat în spatele uşilor
închise“, pentru că aparenţele chiar pot înşelătoare. Tot din acest motiv,
părinţii sau îngrijitorii pot să e preocupaţi de castitate, de limitarea vieţii
sociale a copilului, de a-i micromanageria programul, încărcându-l cu
activităţi care urmăresc obţinerea de rezultate, sau pur şi simplu de a-i
interzice cu totul prieteniile.
Încercarea de a controla bunătatea copilului pentru a menţine sau a
îmbunătăţi reputaţia adultului, ori de a corecta ceva la acesta duce la o
relaţie complicată, în care copilul este tratat ca o extensie a adultului. Când
copilul se supune şi se ridică la nivelul aşteptărilor, adultul şi copilul au o
relaţie „bună“, dar când copilul nu face asta sau când adultul nu e mulţumit
de sine, ori nu controlează universul în ciuda efortului susţinut de a-şi
controla progenitura, cel mic este brusc vinovat de rănirea amorului
propriu al adultului.
Familiile sau grupurile care se mândresc cu bunătatea de multe ori
strâng rândurile când cineva deviază, dezvăluie un abuz sau un lucru rău
făcut de unul din membri. Deci o parte din ceea ce poate determina o
persoană să e un Binefăcător (sau o face să se teamă la gândul că nu le
face pe plac celorlalţi) reprezintă un cod al tăcerii, secretele şi ruşinea.
Indiferent cum ajunge cineva să adopte stilul Binefăcătorului, motivul
este e cienţa cu care acest tip a limitat sau a eliminat consecinţele negative
în copilărie, precum criticile, pedepsele zice, marginalizarea şi ruşinarea
sau monitorizarea. Binefăcătorul s-a dovedit e cient în a mulţumi un
părinte sau îngrijitor care avea multe aşteptări de la el, care l-a făcut să se
simtă vinovat sau care s-a comportat dictatorial şi a subliniat cât e de
important să i bun sau să păstrezi aparenţele, ori care s-a aşteptat ca
acesta să-l facă fericit. În anumite situaţii, a fost e cient şi în distanţarea şi
diferenţierea copilului de părinte. De multe ori chiar cei care te presează să
i bun nu sunt neapărat persoanele cu cel mai bun comportament.
Cu toate că Binefăcătorul poate considera că a avut o copilărie „bună“ –
şi lucrul acesta este foarte subiectiv, aşa cum am explicat în Capitolul 2 –,
ceva din primele lui experienţe i-a sugerat că a bun, supus, docil, a
respecta regulile şi a-ți îndeplini sarcinile sunt lucruri esenţiale pentru a
câştiga atenţia, afecţiunea, aprobarea, iubirea şi validarea adultului. Ideea
esenţială e că a bun este principala lor datorie în viaţă, care nu doar îi va
face să e merituoşi şi să aibă succes, dar le va ajuta şi familia într-un fel. În
nal, i-a învăţat că mai mult contează cum par lucrurile, decât cum sunt în
realitate şi că valoarea şi securitatea lor stă în a le face pe plac oamenilor
care decid dacă eşti bun şi valoros. Binefăcătorii au adoptat acest mesaj
din copilărie.
Asta înseamnă că, deşi în sinea lui Binefăcătorul apreciază şi tânjeşte
după intimitate, sinceritate şi loialitate, mai degrabă decât să e „bun“,
lăsând faptele să vorbească de la sine, el îşi ascunde sinele autentic şi joacă
rolul Binefăcătorului în orice context se cere. Face așa cum i se spune,
urmează regulile sau păstrează aparenţele pentru a arăta cât este de bun,
chiar dacă în sinea lui simte şi ştie altceva. Uneori va investi mai mult în
creionarea aparenţei de om bun şi în a rmarea bunelor intenţii, decât în
re ectarea reală a bunătăţii prin acţiuni.
Întrucât Binefăcătorul maschează furie, dorinţa de control şi planuri
ascunse comportându-se ca un om bun şi drăguţ, atunci când
experimentează con ict, critică, dezamăgire, respingere şi pierdere –
lucrurile inevitabile în viaţă –, el interpretează prezenţa acestora ca o
dezaprobare. Deci nu va o simplă diferenţă de opinie dacă cineva i-a
spus nu sau dacă nu există incompatibilitate. Întotdeauna devine o
expresie a dezaprobării bunătăţii, vredniciei şi valorii lui. Deşi în afară este
supus, de multe ori în sinea lui spumegă de furie sau se simte rănit.
Binefăcătorii le fac pe plac celorlalţi pentru a obţine credite cu care să-i
împiedice pe oameni să simtă că ar putea să se certe cu ei, să-i abandoneze
sau să-i streseze. Dacă şi când Binefăcătorul se hotărăşte să-şi manifeste
furia, frustrarea sau chiar nevoile, dorinţele şi aşteptările întârziate, el se
aşteaptă să se ţină cont de bunătatea lui, şi persoana respectivă să-şi
schimbe comportamentul în consecinţă. Ceea ce nu se întâmplă.
Binefăcătorii detestă antipatia sau orice urmă de dezaprobare, reală sau
imaginară. Li se pare ceva greșit, mai ales dacă nu cred că e justi cată
(rareori cred asta), dacă au impresia că au bifat toate căsuţele şi dacă vor
aprobarea unei persoane pe care o admiră.
Fac eforturi şi când e vorba despre o persoană pe care nu o plac, chiar
dacă nu recunosc. În cazul acesta li se pare în special greşit şi jignitor, nu
în ultimul rând pentru că, atunci când Binefăcătorii antipatizează pe
cineva, de cele mai multe ori persoana respectivă nu se comportă ca un
Binefăcător sau este recompensată într-un mod care Binefăcătorilor li se
pare nemeritat. Fiindcă ei se prefac că se înţeleg cu oameni cu care nu se
simt în largul lor sau pe care îi antipatizează, Binefăcătorii nu pricep de ce
aceştia nu pot face la fel. Având în vedere că îşi consumă atâta putere
evitând să impună limite şi să spună lucrurilor pe nume, este evident că li
se pare scandalos când alţii fac asta.
Când cineva nu pare să înţeleagă sau să e interesat de bunătatea lui,
când îşi exprimă dezaprobarea sau când Binefăcătorul întâmpină
di cultăţi, indiferent de cât de „bun“ a fost, acesta intră în vrie. Se
declanşează în el sincere sentimente de confuzie, rănire, indignare,
resentimente şi uneori furie.
Şi, în acest fel, Binefăcătorii, ca toţi cei care le fac pe plac altora, pun la
su et neplăcerile inevitabile din viaţă, pentru că acestea contravin tuturor
lucrurilor pe care şi le-au spus despre cum ar trebui ei să e. Aceste
provocări, care îi împing spre conturarea unor limite mai sănătoase şi spre
vindecarea rănilor provocate de rolul de Binefăcători, devin pentru ei nişte
critici şi atacuri la adresa credinţei în basmul bunătăţii. Încrederea lor şi
ceea ce vor face sau nu vor face depind de convingerea că sunt oameni
buni aproape fără reproş şi că lumea este o meritocraţie care întotdeauna
răsplăteşte bunătatea, inclusiv bunele intenţii şi a părea mai bun decât
oamenii nu prea buni. Sigur, lumea nu funcţionează aşa.

Știi că ești un Binefăcător dacă...

• Principalul imbold al acţiunilor, gândirii şi alegerilor tale este să i
perceput pozitiv cu orice preţ.
• Nu spui nu din cauza felului în care crezi că vei văzut (de exemplu,
drept nerecunoscător, di cil, rău, neascultător) sau pentru că eşti un
ceva „bun“ (de exemplu, un creştin bun, un om bun), sau indcă eşti
convins că, dacă spui nu şi impui limite, vei răni, deranja sau stânjeni
oamenii.
• Îţi e greu să accepţi că cineva nu te place sau că nu ai o relaţie bună cu
el, în ciuda faptului că ai fost bun şi drăguţ cu omul respectiv.
• Tinzi să faci ce nu ar trebui (sau nu ai vrea) pentru a face pe altcineva
să se simtă bine sau să eviţi o situaţie stânjenitoare.
• Când viaţa nu merge cum vrei tu sau când oamenii se înfurie, te
resping, te dezamăgesc sau nu-ţi recunosc meritele şi nu te validează,
reacţia ta este să i uimit, întrebându-te de ce i s-a întâmplat una ca
asta unui om bun ca tine, gândindu-te că tu ai încercat să faci ce
trebuie sau simţind că nu ai făcut nimic care să provoace sentimente,
acţiuni sau alegeri nedorite.
• Le spui oamenilor ceea ce crezi că vor să audă, şi uneori ceea ce ai vrea
tu să audă, pentru a-i atrage, pentru a părea la fel ca ei, sau ca să vă
simţiţi bine în clipa aceea, ceea ce uneori înseamnă că trebuie să dai
înapoi sau să faci o concesie.
• Ai un simţ puternic al obligaţiei şi un sentiment de vinovăţie acut şi
urmezi regulile, aderi la standarde şi te supui chiar şi când nu ţi se pare
în regulă, când nu e necesar, când nu ai pregătirea să faci asta sau când
nu se potriveşte cu valorile tale.
• La un anumit nivel crezi că ar trebui sau că vei obţine ceea ce îţi
trebuie, ce îți dorești şi ce aştepţi, din moment ce ai fost sau eşti un om
 bun (sau mai bun decât altcineva).
Ca Binefăcător, există o probabilitate ridicată ca, spre deosebire de alte
tipuri de oameni care se dau peste cap să-i mulţumească pe ceilalţi, să i
deja conştient că faci asta, pentru că te frământă, posibil foarte mult, ideea
de a plăcea şi de a nu displăcea, precum şi ce e bine şi ce e rău. Chiar dacă
nu recunoşti, sau nu prea îţi dai seama, pe tine chiar te interesează ce cred
ceilalţi. Încerci să-ţi cultivi imaginea potrivită, care arată că eşti bun, în
încercarea de a controla percepţia pe care o au persoanele din jur asupra
ta, astfel încât să te răsplătească şi să nu te rănească sau să te dezaprobe.
Fiind în acelaşi timp o căutare a sinelui prin intermediul părerii celorlalţi
plus con rmarea şi protejarea ta prin măsurarea şi judecarea propriei
bunătăţi (şi a bunătăţii celorlalţi), tipul Binefăcătorului se bazează mult pe
ceea ce trebuie şi pe reguli pentru a-şi ghida gândurile, comportamentele
şi alegerile. De asemenea, pentru el este prioritar să i sau să pari bun mai
presus de orice, chiar dacă asta duce la durere, probleme sau pierdere de
sine.
Ţi-e greu să spui nu pentru că ţi-e teamă că, dacă faci asta şi nu continui
cu versiunea ta de a bun, îi vei pune pe alţii (sau pe tine) într-o lumină
proastă sau se va întâmpla ceva teribil. E ca şi cum ai spune în oglindă
„Candyman“ de cinci ori, precum în lmul acela de groază, şi apoi te uiţi
peste umăr aşteptând să i eviscerat.
În loc ca bunătatea să facă parte din valorile tale şi din sinele tău
autentic, joci rolul omului bun. Asta îmbracă forma Binefăcătorului care
păstrează cu destul de multă rigiditate versiunea lui de om bun, aproape ca
la pictura pe numere, ca un rol sau ca un cameleon care îşi schimbă
culoarea în funcţie de situaţie sau de persoană.
Poate că ai deja un palmares îndelungat de situaţii în care nu doar că ai
fost bun, dar ai fost şi răsplătit, iar acum încerci să îl menţii sau să îl
completezi. Sau poate ţi-ai petrecut cea mai mare parte din viaţă sau toată
viaţa încercând să i bun, dar n-ai atins nivelul dorit de recunoaştere,
apreciere, statut şi putere. Oricum ar , eşti convins că felul în care te
comporţi şi cât de virtuos sau de pozitiv te consideri îţi va aduce validarea
şi recompensa pe care le anticipezi şi le doreşti.
Nevoia ca „bunătatea“ ta să e văzută, în timp ce tu te ascunzi în spatele
unui rol, este coloana vertebrală a problemelor tale. De multe ori eşti mai
preocupat de crearea impresiei că situaţia e bună şi frumoasă, decât ca
situaţia chiar să e bună şi frumoasă. Practic, intenţiile şi faptele bune nu
doar că sunt menite să-i mulţumească pe ceilalţi din cauza unei motivaţii
implicite sau a nevoii tale de a le face oamenilor pe plac, dar uneori ajungi
fără intenţie ipocrit, exploatator, ajungi să te pui în pericol sau să încalci
graniţele altcuiva.
Asta am văzut că s-a întâmplat cu Victoria, indcă, într-adevăr,
conducerea a a at de discuţia colegilor doar pentru că le-a spus ea. Şi nu
trebuia s-o facă, dar situaţia i-a activat simţul binelui. Voia să vadă
conducerea că e un om bun şi să a e că nu era precum Ceilalţi. Şi şi-a
justi cat acţiunile în sinea ei pentru că se potriveau cu rolurile ei de fată
bună şi angajat dedicat. Lucrul pe care nu l-a luat în considerare a fost
cum se va potrivi asta cu propria integritate şi cât de neaşteptate i se vor
părea consecinţele acţiunilor ei.
Indiferent ce înseamnă „bun“ pentru tine, ceea ce îţi determină cu
adevărat gândirea, comportamentul şi alegerile este o anxietate
subliminală legată de ideea de a face un pas greşit sau de a nu mai
perceput ca bun, dorinţa de a demonstra o dată pentru totdeauna că eşti
su cient de bun, sau teama că oamenii te-ar putea confunda cu unul
dintre cei „Răi“. Aşa că te străduieşti să i persoana bine-crescută, cum ai
fost învăţat sau care crezi că merită aprobare, şi te ataşezi de opinii,
comportamente, oameni, slujbe, interese şi stiluri de viaţă care îţi dau
impresia că eşti un om bun şi nu vor aduce dezaprobare sau alte
consecinţe negative. Asta poate însemna nesinceritate, cameleonism sau
ură de sine.
Foarte mulţi Binefăcători nu pricep de ce relaţiile lor se destramă, când ei
au fost „buni“, aşa cum au crezut că are nevoie şi vrea persoana respectivă,
şi nu au făcut nimic „rău“. Ei cred că a bun înseamnă să i prevenitor şi
supus, să te pliezi permanent pe nevoile şi dorinţele celuilalt. Dar tocmai
 indcă se pun pe locul al doilea şi nu sunt atenţi la nevoile lor ajung să se
simtă neglijaţi, copleşiţi, epuizaţi şi plini de resentimente. Nu îşi dau seama
că nu sunt ei înşişi şi că asta este o problemă pentru un partener care vrea
o relaţie intimă cu cineva, nu cu o persoană care e de acord mereu cu
orice. Alţii se temperează ca să nu e femeia furioasă sau tipul mult prea
vesel, de exemplu, sau îşi maschează inteligenţa ca să nu-l eclipseze şi să-l
înstrăineze pe cel drag.
Chiar dacă statutul de Binefăcător poate părea plăcut, construieşti o bulă
izolatoare în jurul tău, care te împiedică să simţi prea multe. Când eşti sau
când faci lucruri care semnalizează că eşti un om bun, asta poate să-ţi dea
o stare plăcută o perioadă, dar n-o să te simţi bine în pielea ta, existând
teama că n-o să te poţi ridica mereu la înălţimea personajului tău bun,
respectându-ţi limitele. De asemenea, o să-ţi e imposibil să îţi consumi
toată energia evitând să i rău prin compensarea pentru o aşa-zisă răutate
şi încercând să nu ai o relaţie complicată cu ruşinea.
Desigur, poţi să te lauzi şi să te mândreşti cu simţul bunătăţii tale sau cu
cât de mult i-ai mulţumit pe alţii, dar ca în cazul tuturor celor care vor să-i
mulţumească mereu pe ceilalţi, facerea de bine te amorţeşte astfel încât să
nu mai i prea conştient de nevoile, dorinţele, aşteptările, sentimentele şi
opiniile tale reale sau de adevăratul impact al acţiunilor tale.

Teme comune
• Crezi că e în regulă să minţi, dacă asta îi face pe alţii să se simtă bine
sau dacă se potriveşte cu imaginea ta de om bun.
• Faci uneori lucruri ca să bifezi nişte căsuţe, ca să te reasiguri că eşti bun
şi ai succes sau ca să te eliberezi de sentimentul de vinovăţie.
• Presupui că oamenii cu anumite profesii, care declară că se duc la
biserică ori că sunt credincioşi, sau care au interese nobile sunt „buni“
şi au valori şi intenţii similare cu ale tale; eşti fără să vrei super cial şi
atras de statut, de popularitate şi de aparenţă.
• Îţi alegi studiile, cariera, relaţiile, locuinţa sau partenerul de viaţă
bazându-se pe ceea ce le-ar plăcea membrilor familiei sau pe ceea ce ar
considerat acceptabil sau de statut înalt din punct de vedere social.
 • Te compari cu ceilalţi şi te temi să faci un pas greşit când cunoşti
regulile şi standardele, e ele nerealiste sau nenecesare.
• Eşti perceput greşit ca arogant sau superior, pentru că te mândreşti, de
exemplu, că nu participi la bârfe, nu te implici în politica de la birou
sau nu vorbeşti neîntrebat.
• Îţi este uneori greu să-ţi vezi de treaba ta, mai ales când ţi se activează
latura mai moralizatoare.
• Ai idei şi reguli xe despre ceea ce tu şi ceilalţi trebuie să faceţi într-o
relaţie ca să poată considerată „bună“ şi te simţi frustrat şi neglijat
când oamenii nu se ridică la înălţimea imaginii din mintea ta.
• Ai un trecut zbuciumat pe care acum încerci să-l răscumperi ducând o
viaţă „bună“ sau continuând să duci o viaţă dublă.
• Îţi bazezi deciziile, importante sau mai puţin importante, pe ceea ce ar
da bine în ochii altora şi pe felul în care crezi că vor judecate, astfel
încât ţi se pare di cil să faci ceva ce diferă foarte mult de așteptările
celorlalți.

Puncte forte și provocări

• Urmezi regulile şi răspunzi aşteptărilor tale şi ale altora fără să pui
întrebări, mai ales dacă e ceva care ţine de calitatea de om bun, ceea ce
te face un om de încredere şi devotat... până la epuizare.
• Pui un preţ mare pe a amabil, generos, atent, conştiincios şi aşa mai
departe, ceea ce înseamnă şi că poţi foarte plăcut şi demn de
încredere, dar şi că, atunci când încerci să te analizezi cu adevărat, te
simţi ameninţat şi anxios.
• Eşti foarte atent şi în armonie cu nevoile celorlalţi, posibil foarte
sensibil sau empatic, dar asta te poate face să i cameleonic, pentru că
încerci să te potriveşti cu așteptările intuite sau știute pe care le au alții
de la tine, şi astfel poţi să te pierzi şi să i nesincer fără să vrei.

Lucruri la care trebuie să i atent

• Impui standardele tale de bunătate celor dragi şi încerci să-i împingi să
facă anumite lucruri sau te simţi vexat când ei nu te bat pe spate
 laudativ pentru ce faci tu bine.
• Te retragi într-un colţ, folosindu-ţi identitatea să justi ci de ce nu poţi
spune nu sau să renunţi complet la limitele tale, după care te
martirizezi. De exemplu: Sunt un bun creştin, aşa că nu pot să-i spun
acelui membru invaziv şi nepotrivit al congregaţiei mele că nu sunt
interesat de o relaţie cu el şi să înceteze să mă mai hărţuiască.
• Ţii evidenţa şi te preocupă aşa de mult ce treabă bună ai făcut sau cât
de bine te-ai descurcat, încât nu mai pui întrebări şi nu mai eşti atent la
ce se întâmplă în viaţa celor dragi sau nu le mai preţuieşti contribuţia.
• Nu impui limite în relaţii, pentru că nu vrei să pari un om rău sau
pentru că încerci să arăţi ce om bun eşti tu, doar ca să te loveşti de o
persoană care îţi violează graniţa sau ajunge la un comportament
obsesiv sau violent în relaţie cu tine şi cu cei care îţi sunt dragi.

Bucuria de a spune nu: ghid rapid

• Eşti într-o situaţie di cilă pentru că te conformezi identităţii
Binefăcătorului, nu identităţii tale reale. Faci lucrul acela indcă aşa
eşti tu sau pentru că încerci să-i faci pe ceilalţi să te perceapă într-un
anumit fel?
• Întreabă-te: La ce consecinţe mă expun când evit să spun nu ca să par
bun? De exemplu, să mănânci ceva la care eşti alergic sau care nu se
regăseşte în dieta ta, pentru a evita să-ţi dezamăgeşti părintele.
Consecinţele re ectă tipul de relaţie pe care vrei să o ai cu el?
• Observă momentul în care te frământă că o persoană nu îţi recunoaşte
bunătatea şi cum îţi in uenţează asta acţiunile şi alegerile – de
exemplu, te face să devii foarte generos.
4. Zelosul

De câțiva ani, Angeline vrea să termine cu relaţiile efemere şi să se aşeze la

casa ei, dar are patruzeci şi ceva de ani şi se luptă cu un ciclu de
dezamăgiri care îi creează anxietate. Se întâlneşte cu cineva prin
intermediul unui site de dating; îl place timp de vreo trei întâlniri, cu toate
că observă şi nişte „semnale de alarmă“ pe care evită să le investigheze.
Consideră că relaţia are viitor pentru că „se înţeleg aşa de bine“ sau pentru
că nu a spus nici unul cu glas tare că nu merge. Şi, apoi, ori deduce
singură, ori recunoaşte el, când îl confruntă, că, de fapt, nu caută o relaţie.
În loc să se îndepărteze când este evident că nu sunt pe aceeaşi lungime
de undă sau că relaţia îi declanşează obiceiuri stârnite de anxietate, care îi
afectează stima de sine, ea îşi dublează eforturile şi se simte mai motivată,
pentru că încă nu vrea să se termine. Se întreabă ce a făcut de l-a
îndepărtat, când iniţial el a spus că este deschis unei relaţii.
În faţa lui îşi pune masca Domnişoarei Plăcute şi oferă mai mult decât
trebuie, ca să-i arate de ce ar trebui s-o aleagă pe ea. În viaţa privată nu
mai doarme şi nu mai mănâncă şi se suprasolicită la serviciu, chinuită de
întrebarea ce îi lipseşte sau de ce el nu încearcă, dacă tot îşi fac timp să ia
masa împreună sau să intre pe reţelele sociale, să se apropie de ea şi să
petreacă timp împreună. Cu cât se chinuie mai mult, cu atât se simte mai
îndreptăţită să pună sub semnul întrebării situaţia, să vorbească despre
îngrijorările şi nevoile ei, după care se retrage când el nu răspunde aşa
cum ar vrea ea, ca apoi să vină alte eforturi şi alte retrageri. Angeline nu-şi
dă seama că aşteptările ei sunt bazate pe propriile eforturi, nu pe realitate
sau pe stimă de sine.
Zelosul le face pe plac celorlalți folosindu-se de efort, de realizări și de
perfecționism pentru a crea stima de sine și pentru a câștiga acceptare și
siguranță.
 Pentru un Zelos, principalul impuls şi motivarea pentru a-i mulţumi pe
ceilalţi este nevoia de a văzut făcând eforturi şi, conştient sau nu, de a
arăta perfect. Zeloşii își extrag valoarea şi sentimentul de siguranţă din
eforturile depuse şi din recunoaşterea realizărilor lor.
Cei care le fac pe plac altora şi care se identi că cu perfecţionismul,
aşteptări nerealiste şi sunt autocritici sau epuizaţi, ori sunt tot timpul pe
fugă, se vor recunoaşte probabil în tipul Zelosului şi în următoarele roluri:

Silitorul/ Omul de succes Elevul eminent

Ultraresponsabilul Cel care rezolvă probleme
Puternicul/ Cel fără nevoi Bunul imigrant/ Minoritarul
Cel trecut cu vederea/ Al doilea ca valoare Favoritul/ Copilul de aur

Originile Zelosului
Zeloşii au fost de multe ori copilul mai mare, unic, nebăgat în seamă,
neapreciat sau cel mai responsabil. Unii Zeloşi provin din familii obişnuite
cu efortul şi care poate s-au aşteptat ca ei să ţină steagul sus sau să calce pe
urmele membrilor familiei sau cunoscuţilor silitori, cu multe realizări sau
foarte muncitori. În cazul altora, poate că oamenii din jur nu se străduiau,
ba chiar îi descurajau să se obosească prea mult şi să e prea ambiţioşi.
Unii au ajuns să joace acest rol pentru că au primit aprecieri pozitive
pentru eforturile, realizările şi succesele vizibile, şi aşa au învăţat să-şi
extragă valoarea din activităţile desfăşurate la standarde înalte, ceea ce a
creat frica de dezamăgire şi de eşec. E posibil ca aceştia să învăţat să
respecte regulile, să se supună şi să răspundă aşteptărilor, dar niciodată nu
şi-au învăţat limitele, ci doar să obţină rezultate şi să se achite de sarcini.
Poate că au fost înzestraţi sau talentaţi la ceva sau au obţinut constant
note bune, ori au avut rareori, sau niciodată, probleme. Dacă părinţii au
fost interesaţi sau mândri de lucrul la care excelau ei, au presupus că lucrul
acela îi va face să e iubiţi, astfel încât le-a fost greu să se oprească atunci
când şi-au pierdut interesul sau au vrut s-o lase mai moale.
De multe ori, Zeloşii şi-au dat seama că nu e su cient să participi la ceva
ca să ai succes, mai ales dacă alţii fuseseră mai e cienţi. Deci, dacă toată
lumea sublinia sau a rma, de exemplu, frumuseţea unui anumit membru
al familiei sau nevoile suplimentare ale altuia, modul lor de a se diferenţia
a fost zelul.
Alţii au ajuns la acest rol încercând să-şi demonstreze valoarea şi să
exercite un oarecare control asupra propriei persoane şi asupra mediului
social. De multe ori au fost crescuţi de o persoană imatură emoţional,
dictatorială, hipercritică, imposibil de mulţumit sau narcisistă, care poate
să proiectat un nivel hipertro at de inteligenţă, talent, visuri şi ambiţii
nerealizate sau pur şi simplu a avut senzaţia că trebuie să se ridice la
înălţimea aşteptărilor ei.
Pentru unii Zeloşi, eşecul şi delăsarea nu erau permise, indiferent de
aşteptări sau de capacitatea acestora. Adulţii poate se înfuriau când
răspundeau greşit, îşi făceau prost tema sau aduceau acasă un carnet de
note mai puţin decât exemplar. Poate că au plutit ameninţător deasupra
lor dezaprobarea aspră, pedeapsa zică, măsurile disciplinare, tratarea cu
tăcere, excluziunea și chiar abandonul. Atingerea standardelor poate să
fost simţită ca strategie de supravieţuire, dar şi ca modalitate de evadare
din acel mediu.
În anumite situaţii, deşi nu se spunea concret că eşecul nu este o
opţiune, faptul că adultul (adulţii) avea (aveau) o criză emoţională sau
devenea (deveneau) ostil când el nu se ridica la înălţimea aşteptărilor l-a
făcut pe Zelos să vrea să se protejeze de reacţiile lui. Din cauza acestor
relaţii încurcate, cei doi nu aveau identităţi clar separate, aşa că, atunci
când Zelosul se descurca bine, părintele era fericit şi se purta de parcă
succesul ar fost rezultatul eforturilor lor combinate. Iar când nu se
descurca bine, părintele se simţea atacat şi făcea o criză.
Poate că nimic nu era niciodată îndeajuns de bun. S-a întâmplat să ia 9 la
un test? „De ce nu ai luat 10?“ sau „Ai copiat?“ Sau răspunsul era tăcerea
ori indiferenţa. Se auzea musca atunci când Zelosul se întorcea de la
internat. Chiar şi când era lăudat, tot exista o umbră („E foarte bine, dar să
vedem dacă o s-o ţii tot aşa“) sau o asumare de merit („Vezi ce ai putut să
faci dacă m-am ţinut de capul tău?“). Orice satisfacţie era temporară, după
care urca iar pe roata hamsterului, la efort.
 Chiar dacă nu erau critici legate de vreo performanţă, comentarii legate
de, să zicem, atractivitatea, personalitatea sau caracterul lui; jignirile,
comparaţiile cu alţii, prea puţin feedback pozitiv din cauza tăcerii, a
indiferenţei; faptul că era lăsat să se descurce singur sau la mila
dispoziţiilor şi toanelor adulţilor şi transformarea în ţap ispăşitor l-au făcut
pe Zelos să sară prin cercuri ca la circ. Efortul ţinea sub control criticile,
iar pentru că a învăţat să se antipatizeze sau, cel puţin, să se judece din
cauza internalizării acestui discurs, acum cere prea mult de la el şi îşi
percepe prea puţin limitele.
Deşi poate nu sunt conştienţi, Zeloşii sunt competitivi şi se simt bine
doar în măsura în care cunosc eforturile altora. Acest lucru poate să vină
din faptul că au fost comparaţi, de exemplu, cu fraţi, colegi sau chiar cu un
părinte (părinţii), că au auzit cum sunt alţii lăudaţi, că li s-a spus să e cei
mai buni sau să dea ori să facă întotdeauna tot ce pot. Au învăţat să se
măsoare cu alţii şi să pună presiune pe ei înşişi pentru a ţine pasul sau
pentru a-i depăşi.
Chiar dacă adulţii nu spun neapărat: „Trebuie să munceşti pe brânci ca
să ai succes“ sau „Lenea nu e bună“, sau chiar „Te voi iubi şi vei avea
aprobarea mea doar dacă te vei ridica întotdeauna la înălţimea aşteptărilor
mele“, felul în care se comportă când e vorba despre efort dă tonul zelului.
De fapt, efortul poate face parte dintr-o identitate culturală care
modelează relaţiile din familie şi parentingul. Este ca o formă de simţ civic.
Părinţii îşi asumă sarcina de a le impune copiilor să exceleze, să ajungă la
un statut înalt sau să aibă slujbe şi vieţi acceptabile social.
Efortul însă poate şi un răspuns la un efect secundar al experienţei
imigrantului marginalizat şi defavorizat. Etica profesională şi efortul erau
mijloace de obţinere a unui statut, dar şi un mod de izolare sau de limitare
a discriminării şi a privirilor insistente. Astfel gestionau disconfortul
celorlalţi şi supracompensau pentru acel ceva aşa-zis problematic, reușind
să-şi satisfacă nevoile şi să se simtă vrednici. De asemenea, internalizau
discriminarea socială – doctrinele şi fobiile –, folosindu-le ca arme
împotriva propriei persoane. Încercând să scape de inferioritate şi să
demonteze ideea că sunt leneşi şi o povară, sunt gata de exploatare şi
burnout şi, din acest motiv, pot încerca să e, de exemplu, Minoritarul
Model, Homosexualul Nu-Chiar-Homosexual sau Grasul Supermuncitor,
sau să îşi mascheze neurodiversitatea sau dizabilitatea.
Zeloşii internalizează convingerea că valoarea unei persoane rezidă în
productivitatea ei, iar asta de fapt le creează di cultăţi când e vorba de
odihnă, şi chiar când se odihnesc se simt de obicei vinovaţi, agitaţi sau ca
şi cum ar trebui să compenseze pentru repaos muncind mai mult. Au
internalizat şi convingerea subliminală că efortul este semn de bunătate şi
că lucrurile vor evolua aşa cum doresc ei dacă depun eforturi, chiar
maxime, alimentând un ciclu de aşteptări nerealiste de perfecţionism şi
făcându-i să e mai predispuşi la burnout.
Ca toţi cei care vor să-i mulţumească pe ceilalţi, Zeloşii au dedus şi că
eforturile lor limitează consecinţele negative, mai ales dacă au văzut că
fraţii sau colegii lor au fost pedepsiţi pentru performanţe slabe. Eforturile
silitorului pot justi cate de faptul că, şi atunci când au făcut o boroboaţă
sau când au avut probleme de sănătate zică sau mentală, acest lucru a
fost trecut cu vederea de colegi sau autorităţi datorită abilităţii lui de a
obţine performanţă. Zelosul a ajuns poate la concluzia că obiceiul lui s-a
dovedit e cient primind pedepse mai puţin severe, ind lăsați în pace sau
ținând oamenii la distanţă.
Deşi Zeloşii sunt interesaţi şi jinduiesc după intimitate, conexiune,
sinceritate şi după adevărata mulţumire de sine, se ascund în spatele
rolului omului care depune toate eforturile posibile. În loc să acţioneze
pornind de la valorile lor, acţionează din nesiguranţă şi ajung să nu mai e
în armonie cu propriile nevoi.
Cum Zeloşii leagă totul de efort, interpretează greutăţile inevitabile din
viaţă prin prisma faptului că nu au făcut destul sau că lumea nu le-a
apreciat şi nu le-a răsplătit eforturile. În mintea lor, acestea ar trebui să-i
ţină departe de deznodămintele nedorite. Având în vedere că, din punctul
lor de vedere, au făcut eforturi palpabile şi folositoare, de pe urma cărora
bene ciază alţii, mai degrabă decât doar să mimeze că ajută şi să evite
disconfortul, se aşteaptă la recunoaştere şi recompensă. Evident, nimeni
nu monitorizează mai atent eforturile lor ca Zeloşii înşişi. Asta înseamnă
că, atunci când au senzaţia, de exemplu, că un om nu îi place sau nu
răspunde interesului lor romantic, că lucrul dorit nu va obţinut prea
uşor (sau nu se va întâmpla prea curând) sau că au un competitor, acest
lucru le va activa eforturile şi îi va face să se simtă motivaţi sau ca şi cum li
se datorează ceva.
Efortul este modul lor standard de viață, dacă nu trag din greu, li se pare
ciudat. În consecinţă, nu le place să e ignoraţi sau contrazişi în contexte
în care sunt convinşi de hărnicia lor, când o autoritate le aminteşte de o
veche dezaprobare sau când cred că îi sunt superiori persoanei care îşi
exprimă dezaprobarea, dar aceasta deţine un statut şi o putere considerate
de Zeloşi nemeritate, iar asta le declanşează sentimentul de inferioritate.
Zeloşii au mari probleme când o persoană despre care cred că a făcut
mai puţine ca ei primeşte la fel sau mai mult, pentru că lucrul acesta
creează o sură în justi carea marilor lor eforturi.
Sentimentul că e respins sau criticat când cineva nu-i apreciază
eforturile sau presupunerea automată că este dezaprobat când nu primeşte
recunoaşterea dorită face mai di cil pentru Zelos să asculte ce i se spune
sau să capete perspectiva necesară pentru a merge mai departe sau pentru
a schimba direcţia, în loc să insiste cu încăpăţânare.
Când Zeloşii nu primesc răsplata anticipată şi dorită sau recunoaştere, se
simt victimizaţi, păcăliţi, folosiţi sau furaţi. În relaţii nesatisfăcătoare,
aceştia supracompensează pentru de cienţele celuilalt în speranţa că şi el
sau ea va face la fel pentru a-i satisface nevoile neîmplinite. Când nu se
întâmplă asta sau când relaţia se termină, se învinovăţesc. La serviciu, în
loc să atace adevăratele motive ale unei dispute, vor face eforturi ca
aceasta să dispară sau se vor angaja într-o luptă prelungită pentru a
demonstra că au dreptate. Chiar şi când abandonează lupta, se tem că
altcineva va primi ceea ce ei nu au primit.
Zeloşii suportă cel mai greu eşecul, detestă să facă greşeli, practic să nu
e perfecţi, pentru că nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor (probabil
nerealiste) ale lor sau ale celorlalţi, iar asta poate să-i împingă să facă doar
sarcini pe care ştiu sigur că le pot îndeplini cu succes. Le e teamă să
depună mai puţin efort, pentru că urăsc ideea că ar putea să greşească,
chiar dacă asta i-ar elibera. Pentru un Zelos, a admite înfrângerea sau că
nu merge ceva înseamnă „a te da bătut“.
Atunci când ceva nu merge, Zeloşii decid că ei sunt „eşecul“ în persoană.
Întrucât greşelile şi eşecul îi îngrozesc, se vor angaja într-o gândire
catastro că ce îi va împinge la decizii problematice. Se vor agăţa de
dezamăgire şi de respingere, retrăindu-le, ca o persoană care a pierdut pe
cineva şi decide să poarte doliu toată viaţa.
Zeloşii cred că provocările vieţii li se par atât de grele indcă că toate
sunt groaznice. Deşi provocările nu sunt simple, Zeloşii îşi pun stima de
sine pe tocător de ecare dată când fac ceva şi se poartă ca şi cum ar exista
cineva care le înregistrează ecare efort şi care ar trebui să ajusteze
universul astfel încât să manifeste numai lucruri bune. Provocările pe care
le întâmpină nu sunt dovada nevredniciei; sunt oportunităţi de a întrerupe
ciclul distructiv al zelului.
Aceștia cred că îşi vor permite să e ei înşişi la un moment dat, când vor
ajunge să se simtă su cient de bine graţie eforturilor depuse. Încrederea în
ei înşişi şi în ceea ce fac sau nu fac depinde de eforturile lor şi de
convingerea că existenţa este o meritocraţie care întotdeauna îi preferă şi îi
răsplăteşte pe oamenii care fac eforturi. Şi, evident, lumea nu funcţionează
aşa.

Știi că ești un Zelos dacă...

• Îţi concentrezi atenţia în primul rând asupra efortului de a cel mai
bun, pentru a văzut că te străduieşti din greu sau pentru a-ţi
demonstra calităţile, a câştiga stimă de sine, a pe placul altora şi a
dobândi dreptul de a primi ceea ce îţi trebuie, vrei şi aştepţi.
• Nu spui nu pentru că nu vrei să se creadă că dai mai puţin de sută la
sută; ţi-e teamă să nu ratezi ceva, să nu i cel mai bun sau să pari leneş,
incompetent, prost, egoist, sau că nu eşti om de echipă.
• Ţi-e greu să accepţi că oricât de multe eforturi ai depune, lucrurile s-ar
putea să nu iasă cum vrei tu.
• Te simţi motivat şi vei continua relaţia cu cineva sau o activitate
imediat ce a i că ai concurenţă, chiar dacă îţi provoacă disconfort.
 • Când viaţa nu decurge cum vrei, când oamenii se înfurie, te resping sau
te dezamăgesc sau când nu primeşti validare şi recunoaştere, nu doar
că încerci să schimbi deznodământul depunând mai mult efort, dar te
şi compari cu alţii, te gândeşti la eforturile şi sacri ciile tale şi la cum ai
făcut tot ce trebuia sau ai fost cel mai bun, te gândeşti că eşti un „ratat“
sau că nimic nu e vreodată de ajuns, te simţi furat sau folosit.
• Le spui oamenilor ce crezi că vor să audă (şi uneori ce vrei tu să audă)
pentru că te nelinişteşte gândul că ai putea părea „mai puţin perfect“,
vrei să i văzut făcând eforturi sau încerci să controlezi
deznodământul.
• Nu prea îţi cunoşti limitele şi te forţezi să împlineşti aşteptările
nerealiste ale altora şi ale tale, cu orice preţ, inclusiv cu preţul
burnoutului sau al căderii nervoase.
• La un anumit nivel, crezi că efortul determină dacă oamenii au datoria
să îţi satisfacă nevoile, dorinţele şi aşteptările şi dacă o vor face.
Salut, camarade Zelos! Da, şi eu sunt ca tine. E simplu să crezi că eşti
cineva care pur şi simplu se străduieşte să e cel mai bun şi să facă tot ce
trebuie. Dar asta înseamnă că le faci pe plac celorlalţi, pentru că, dacă nu
ar aşa, nu te-ai simţi prost că-ţi permiţi să faci mai puţin şi ai avea mai
mult respect pentru limitele tale. Fără să vrei îţi canalizezi eforturile
pentru a obţine mai mult de un zece plus pentru o sarcină îndeplinită.
Fiind o combinaţie între a-ţi demonstra calităţile, a da sută la sută şi a
spera că toate eforturile tale se vor acumula şi vor ajunge la un vârf maxim
al recompensării, depunerea de efort se bazează mult pe standarde, reguli
şi aşteptări nerealiste, improvizate şi de multe ori autoimpuse, care îţi
exploatează capacităţile, în general spre bene ciul altora. Faci o prioritate
din a văzut făcând eforturi cu orice preţ pentru că tu pui semnul egal
între cantitatea de efort şi nivelul de bunătate, valoare şi succes la care
ajunge acea persoană.
Când ţi-e greu să spui nu, sau nu spui, ţi-e teamă că oamenii vor avea o
părere proastă despre tine indcă nu te străduieşti destul, iar asta îţi
trezeşte sentimente de inadecvare şi ratare, dar şi de teamă că ai putea
pierde ceva care să-ţi ridice statutul la nivelul dorit. Deoarece îţi extragi
valoarea şi sensul din efort, resimţi dezaprobarea reală sau potenţială a
eforturilor tale ca o respingere a ta ca persoană.
În loc să-ţi bazezi gândurile, acţiunile şi alegerile pe valorile tale, tu
activezi la un nivel de efort care re ectă identitatea pe care încerci să o
proiectezi sau recompensa pe care încerci s-o obţii. Aşa că preiei rolul
cuiva care încearcă, obţine, reuşeşte sau vrea un lucru, cum ar Angajatul
Dedicat A at în Cursă Rapidă spre Promovare, Prietenul de
Superîncredere, Partenerul Bun de Luat de Soţ sau Fiica Bună şi
Îndatoritoare/Fiul care Speră că Părintele se va Schimba.
Ai un palmares de recompense pentru realizări, pentru că ai făcut
constant tot posibilul sau ţi-ai petrecut cea mai mare parte din viaţă ori
toată viaţa încercând să demonstrezi că eşti su cient de bun sau că nu eşti
leneş, dar n-ai atins încă nivelul dorit de recunoaştere, apreciere şi aşa mai
departe. Indiferent de situaţie, vrei să i văzut că faci eforturi. Sau cel puţin
te aştepţi ca eforturile făcute să conteze atunci când oamenii te judecă, să
determine dacă ai reuşit ceva sau să decidă cum să se poarte ceilalți cu
tine.
Pentru tine, cu cât faci mai mult efort, cu atât mai puţină dezaprobare
crezi că vei primi şi cu atât mai multe şanse sunt să se întâmple sau să
trebuiască să se întâmple ceva. Şi aşa construieşti nuiaua care în nal îţi va
rupe spatele, pentru că soluţia ta la toate, cea care îţi activează re exul de a
le face pe plac altora, este să te străduieşti mai mult. Treci de la o activitate
la alta de parcă ai avea zero nevoi sau ai uşor de mulţumit, după care te
simţi părăsit când nu eşti recompensat. Deşi consideri imperativă
satisfacerea nevoilor altora, satisfacerea nevoilor tale e tratată de obicei ca
o corvoadă, acestea sunt lăsate de-o parte sau tratate super cial în goana
ta după îndeplinirea obiectivelor tale şi după muncă, nu ca un mod de a
avea grijă şi respect pentru tine şi relaţiile tale. Poţi avea o atitudine de
genul „Nu contează cum te simţi“ faţă de tine şi faţă de alţii, când ai decis
că ceva trebuie făcut sau suportat. Când nu îţi ţii zelul sub control, e ca şi
cum încerci să curbezi viaţa după vrerea ta, cu forţa brută şi pumnii
încleştaţi, şi nu ştii când trebuie să dai înapoi.
 Angeline, care e nebună după efortul ei, nu după tipii cu care se
întâlneşte, nu face acele lucruri pentru că aşa e ea, ci încearcă să îndrepte
situaţia spre deznodământul dorit de ea. Intră pe pilot automat în clipa în
care se simte motivată, iar asta se întâmplă din cauza anxietăţii, nu a
interesului ei sincer. Din momentul acela îşi bazează aşteptările nu pe
adevărata natură a situaţiei, ci pe eforturile ei, care o re ectă deja în
calitate de iubită, chiar dacă persoana respectivă nu se comportă ca atare.
Ea nu face decât să construiască un argument pentru o relaţie, devenind
Fata Bună care a Făcut Totul Bine, ca apoi să se poată purta ca şi cum
partenerul îi datorează ceva – iată de ce el se simte manipulat şi presat, iar
ea se simte tot mai anxioasă indcă s-a comportat în mod repetat
împotriva rii ei.
Sigur, nu e un lucru rău să încerci, dar nu confunda încercarea cu
anxietatea şi neglijarea ta. Încă o dată, motivația este cea care determină
dacă efortul depus vine din dorinţa de a face pe plac cuiva. Sunt diferenţe
fundamentale între efortul pe care îl faci când urmăreşti să obţii ceva
concret şi efortul pe care îl depui pentru a masca sentimentul de stimă de
sine scăzută şi pentru a genera sau chiar a grăbi un deznodământ dorit.
Primul lasă deschisă posibilitatea de a spune nu, iar cel de-al doilea te face
să spui da din motive greşite.
Presupui că te străduieşti doar când e nevoie de efort sau că întotdeauna
când vrei sau îţi trebuie ceva e necesar să depui efort, dar în realitate dai
prea mult şi faci prea mult, indiferent despre cine e vorba sau care este
situaţia. Drept urmare, nu numai că te exploatezi (şi le permiţi şi altora s-o
facă), dar îi supui şi pe alţii unor obligaţii de care nici măcar nu ştiu.
Aşteptările tale de la ceilalţi nu se bazează pe cine sunt ei de fapt, ci pe ce
faci tu şi, indiferent dacă aşa te aştepţi să e ei sau să i recompensat, este
o încălcare a limitelor şi un mod de te asigura că o să suferi.
Tu crezi că dai sută la sută şi că îţi demonstrezi calităţile, dar, în realitate,
teama de dezaprobare şi ideea că nu vei obţine ce doreşti te fac să
supracompensezi, încercând să dai peste sută la sută, ca să i mai presus
de orice reproş şi să scazi probabilitatea de a suferi. Chiar dacă nu încerci
activ să i perfect şi crezi că încerci doar să i „su cient de bun“, tinzi
către versiunea perfectă a lui su cient de bun.
Silinţa, cu tot perfecţionismul şi exploatarea ei, este o formă de
ascundere care, în cazul tuturor celor care le fac pe plac altora, te
împiedică să gândeşti sau să simţi prea mult, pentru că nu ştii ce-ai dacă
nu ai face asta. Dar dacă nu îţi dai voie să simţi, te pierzi în eforturile tale şi
nu o să-ţi dai seama când ţi-ai depăşit cu mult limitele.

Teme comune
• Mândria că ai rămas prieten cu toţi foştii sau că nu te-ai certat cu
nimeni.
• Credinţa că odihna şi îngrijirea trebuie câştigate şi apoi răscumpărate
prin mai mult efort, ajungând astfel poate să sari peste pauzele de
masă, de somn sau de toaletă, sau să îţi dai seama cât eşti de ămând,
de obosit, ce nevoie acută ai să ajungi la toaletă sau cât eşti de bolnav
doar când devine urgent.
• Câştiguri nanciare care nu sunt pe măsura efortului, pentru că lucrezi
atât de multe ore în plus faţă de cele plătite, încât efectiv îţi scade
salariul.
• Preluarea de sarcini, uneori deoarece celălalt sau ceilalţi îți par
incompetenţi, alteori pentru că ţi se pare di cil să nu ai tu controlul;
poate pentru că nu ai încredere că se vor achita de sarcină.
• O frică disproporţionată că ai putea să ratezi o propunere de a te ocupa
de ceva (favoare, sarcină, proiect) sau de a rupe legăturile. Nu îţi dai
seama că uneori îţi este teamă că ratezi oportunitatea de a exploatat.
Te simţi jignit sau nesigur când nu ţi se cere ceva, chiar dacă n-ai vrea
să faci acel lucru sau nu ai capacitatea să-l faci.
• Trecerea rapidă de la o realizare la alta, fără a internaliza eforturile
depuse; poate te simţi nesigur pe tine fără laude şi aprecieri, iar asta îţi
stârneşte sindromul impostorului, că eşti un farsor şi că nu ai făcut
destul.
• Munca în exces la proiectele şi sarcinile tale, pentru că te concentrezi
asupra felului în care îţi percepi eforturile, asupra fricii tale de eşec, sau
 pentru că încerci să i perceput într-un anume fel, lucru care poate să
te facă să înţelegi greşit anumite sarcini, obiective şi responsabilităţi.
• Considerarea bolii, chiar şi a celei provocate de efortul tău, drept o
inconvenienţă sau un eşec şi sentimentul de vinovăţie că i-ai dezamăgit
pe oameni sau că ei, de exemplu, trebuie să-ţi facă treaba în absenţa ta
sau să se implice mai mult ca de obicei.
• Ai o listă lungă de lucruri pe care vrei să le faci sau pe care crezi că ar
trebui, sau ar bine să le faci, ca să devii mai bun, dar pentru care nu
crezi că ai timp.
• Te epuizezi înainte să-ţi iei liber, pentru că ai impresia că se va prăbuşi
lumea în absenţa ta sau pentru că ţi-e teamă că oamenii vor descoperi
ceva despre tine sau vor decide că nu au nevoie de tine.

Puncte forte și provocări

• Pui mare preţ pe faptul că eşti un om care se achită de sarcini, demn de
încredere, conştiincios, nu leneş şi aşa mai departe, astfel încât ai putea
să te dedici trup şi su et aproape oricărei sarcini, dar eziţi să ceri ajutor
sau să laşi să se vadă că ţi-e greu. Lucrul acesta nu creează doar o falsă
impresie despre ceea ce presupun eforturile tale, astfel încât ceilalţi se
vor aştepta ca ritmul acesta să e normal, dar duce la sânge, sudoare,
lacrimi şi epuizare.
• Urmezi reguli reale, arbitrare şi autoimpuse şi îndeplineşti docil
aşteptările altora, de multe ori fără nici o întrebare, mai ales dacă există
un obiectiv clar şi o potenţială recompensă, sau dacă îţi activează
nevoia de a câştiga sau de a demonstra ceva, care poate să facă din tine
persoana care rezolvă probleme. Lipsa de discernământ însă te face să
nu mai i în armonie cu valorile tale şi poţi exploatat de oameni mai
agresivi şi manipulatori.
• Ai mari aşteptări de la tine şi faci eforturi să te ridici la înălţimea lor,
ceea ce înseamnă că poţi realiza al naibii de multe şi că ai foarte
apreciat de ceilalţi, dar şi că nu îşi cunoşti şi nu îţi respecţi limitele, ai
aşteptări nerealiste şi storci toată bucuria din aproape orice din cauza
felului în care te gândeşti la „eşec“ şi la a „su cient de bun“.
Lucruri la care trebuie să i atent
• E posibil să i atât de preocupat de îndeplinirea unui obiectiv, de
victorie, de a avea ultimul cuvânt sau de a face pe cineva să-ţi adopte
punctul de vedere, încât să-ţi laşi egoul să câştige sau să nu te mai
bucure aproape nimic.
• E posibil să tratezi eforturile celui drag ca pe o re ectare a ta, astfel
încât să ţi se pară că trebuie să ai un copil, partener, prieten sau rudă cu
multe realizări, după care să te simţi ruşinat dacă nu se întâmplă aşa
sau să încerci să-i faci programul. Asta poate să includă şi să-i impui
visurile tale.
• E posibil să rămâi în relaţii şi situaţii nesatisfăcătoare mult după data de
expirare, pentru că ai impresia că, dacă ai pleca, lucrul acesta te-ar
pune într-o lumină proastă, indcă n-ai putut să faci relaţia să meargă.
• E posibil să te străduieşti să faci ca lucrurile să pară simple, chiar dacă
nu sunt şi chiar dacă n-ar trebuit să faci lucrurile acelea, după care să
te simţi copleşit, neglijat şi plin de resentimente că oamenii nu văd cât
de mult te chinuieşti, cu toate că, văzut din afară, eşti ca o lebădă calmă
la suprafaţă care dă cu furie din picioare pe dedesubt.

Bucuria de a spune nu: ghid rapid

• Las-o mai moale, încearcă să îţi dai seama cum ar să faci ceva doar la
capacitate de şaptezeci la sută. Da, ştiu. Am simţit un or când am
început să fac asta prima dată. Dar ideea ta de sută la sută e mai
degrabă o sută cincizeci la sută, aşa că trebuie să îţi estimezi mai realist
nu doar limitele, ci şi dacă chiar e necesar să munceşti pe brânci
indiferent de situaţie. Sunt o grămadă de lucruri în viaţa ta care nu cer
decât o mică parte din acest efort.
• Întreabă-te: Mă a u într-o situaţie în care este cu adevărat nevoie de
acest nivel de efort sau sunt anxios şi încerc să controlez ori să
manipulez ceva?
• Fă un obicei din a rmaţia asta: Revin eu cu un răspuns. Eşti genul de
om care le face pe plac altora şi care are tendinţa de a-şi lua prea multe
angajamente şi de a-şi asuma mai mult decât poate duce, aşa că trebuie
să faci un efort concertat pentru a-ţi veri ca programul, capacităţile,
dorinţa şi necesitatea de a face ceva.5.
5. Evitantul

Marcus a ştiut întotdeauna că e diferit de ceilalţi membri ai familiei, dar,

cel puţin după spusele lor, nu fusese adoptat. Având în vedere că ei erau
albi, iar el era negru, era limpede că există o poveste în spatele conceperii
lui, dar nimeni nu vorbea despre asta, aşa că nu a deschis nici el subiectul.
Considera că nu îl tratau diferit şi erau o familie foarte unită, aşa că s-a
decis să exceleze în tot ce făcea şi să aibă grijă să nu devină „prea
sentimental“, cu atât mai puţin să dea frâu liber unor emoţii pe care n-ar
putut să le controleze şi care i-ar supărat pe toţi.
Acceptarea acestui secret evident i-a bulversat mai târziu pe partenerii
lui, aceştia sfătuindu-l adesea să rezolve problema, pentru că se vedea
efectul ei asupra lui, lucru care l-a făcut să se distanţeze sau să rupă
relaţiile. Când sentimentele de pierdere, confuzie, înstrăinare şi
resentimentele ascunse începeau să arbă, emoţii pe care nu le putea
conştientiza sau evalua, dar pe care ştia să le evite, încerca să rezolve
problema cu mai multă muncă, umor şi apoi droguri şi alcool. Oricine
stătea cu el înţelegea că e bine să-şi vadă de treaba lui, dându-şi seama cât
de delicat era subiectul.
Dar apoi a venit pandemia. A trebuit să lucreze de acasă, barurile şi
cluburile la care se ducea de obicei nu erau deschise, şi el nu mai putea să
dispară cu orele, uneori chiar cu zilele, şi totul a început să se prăbuşească,
inclusiv căsnicia lui, când partenerul lui s-a săturat de indisponibilitatea lui
emoţională şi de consumul de substanţe. Şi aşa, după mai bine de cincizeci
de ani în care fusese Băieţelul Bun al mămicii, în nal a întrebat-o cine era
tatăl lui, întrebare pe care, teoretic, ar putut s-o pună de mult, dar îi
fusese teamă şi preferase să-şi construiască întreaga viaţă în jurul ocolirii
ei.
Evitantul folosește evitarea, ascunderea, acoperirea și camu area ca
mijloace pentru a-i mulțumi pe ceilalți și a-și satisface nevoile și dorințele.
 Deşi Evitanţii au trăsături din stilurile Binefăcător şi Zelos, principalul
impuls al acţiunilor lor este evitarea disconfortului şi a fricilor. Astfel, nu
etica muncii, de exemplu, sau dorinţa de a-şi demonstra calităţile îi împing
să lucreze în exces; motivaţia lor, chiar dacă nu sunt conştienţi de ea, este
să evite confruntarea cu altceva. Sunt agreabili, nu ca să păstreze
aparenţele, ci pentru a evita declanşarea apocalipsei care sunt convinşi că
se va întâmpla dacă ar sinceri.
Oamenii care încearcă să-i mulţumească pe ceilalţi şi au înclinaţia să se
piardă în peisaj, sau care se înţeleg bine cu persoane indisponibile
emoţional, mai îndrăzneţe şi mai agresive, poate se recunosc în unul dintre
aceste roluri, mai ales dacă una dintre temele recurente din viaţa lor este
evitarea exprimării sentimentelor, ocolirea unor anumite discuţii sau
greutatea de a lua decizii şi de a se angaja.

Visătorul Rușinosul/ Tăcutul

Cel Pierdut/ Ignorat Mediocrul
Superocupatul Ascultătorul
Amuzantul/ Comediantul/ Ținta glumelor Rezerva

Originile Evitantului
Evitanţii au crescut de obicei într-un mediu unde ocolirea problemei era
un lucru făcut de toată lumea, unde dacă erai diferit trebuia să ascunzi asta
pentru a rămâne în familie sau unde ocolirea unei situaţii era o strategie de
autoapărare e cientă.
Erau lăudaţi (sau primeau un feedback clar pozitiv, nu negativ sau
neutru) pentru că ocoleau subiectele di cile, pentru că nu îşi exprimau
sentimentele, pentru că nu aveau nevoie de nimic, nu cereau ajutor, nu
cauzau probleme şi menţineau starea de fapt. Lucrul acesta i-a făcut să se
teamă de intimitate, din cauza apropierii nefamiliare şi din cauza riscului
de con ict pe care îl simţeau intens şi ameninţător.
Unii au ajuns să joace acest rol pentru că ocolirea unor probleme era
considerată politicoasă sau o metodă de a păstra liniştea în familie. Poate
că n-a fost neapărat un mare secret de familie sau un scandal; poate că
viaţa familiei era destul de lipsită de evenimente sau cel puţin părea astfel.
Când un copil nu poate nici măcar să vorbească despre ceva sau este
limitat numai la chestiuni mărunte, e puţin probabil să se simtă sigur pe el
deschizând discuţia pe subiecte mai importante sau făcând dezvăluiri
despre sine. Când nimeni nu pune întrebări, sau nu trece de suprafaţa
lucrurilor, până şi cele mai inofensive întrebări pot deveni grele.
Părinţii lor poate că nu s-au certat niciodată, nu şi-au manifestat
afecţiunea sau manifestările emoţionale erau o raritate. Cu toate că toată
lumea părea să se înţeleagă bine, Evitantul se simţea singur, neglijat,
nesigur sau speriat să e prea mult el însuşi.
Deşi nu era spus explicit că anumite subiecte sunt tabu sau că, de
exemplu, solicitarea ajutorului și exprimarea sentimentelor sunt lucruri
rele, tratarea super cială a problemelor, purtatul cu mănuşi şi absenţa
con ictului, a discursului şi a manifestării emoţionale comunicau că
acceptarea de dragul unei relaţii bune era bene că.
Astfel, poate că fraţi mai mari sau rude l-au certat pe copil pentru
manifestările lui emoţionale sau chiar i-au sugerat că felul în care se
comportă îl îmbolnăveşte sau îl supără pe părinte. Sau poate că unii
Evitanţi au fost hărţuiţi la şcoală, au fost chinuiţi de o tulburare de
alimentaţie, sau de altă natură, şi au simţit că nu pot mărturisi asta în
familie sau, atunci când au făcut-o, unii membri ai familiei au refuzat să
recunoască problema ori i-au acuzat că „se maimuţăresc“ sau „caută
atenţie“.
Unii Evitanţi îşi descriu mediul în care au crescut ca o „casă fericită“ sau
„o copilărie idilică“, cu părinţi iubitori şi atenţi, care „nu le-au dat nici
măcar o palmă“. Dar, la stări proaste, la problemele cauzate de evenimente
di cile sau de sentimentul identităţii, părinţii reacţionau concentrându-se
pe partea bună a lucrurilor şi mai puţină analiză şi discuţie. Sau părinţii
erau supăraţi, neînţelegând de ce copilul lor se simte nefericit, deşi i-au
oferit atât de mult sau s-au străduit să e părinţi buni. Astfel, Evitanţii au
învăţat de mici să ascundă aspectele di cile ale vieţii lor şi să evite să facă
mare tevatură, ca să-şi arate recunoştinţa şi să le facă plăcere celor dragi.
 Desigur, mulţi Evitanţi poate că au senzaţia că oamenii din jurul lor s-au
făcut auziți mai mult decât su cient. Poate că au fost multe certuri, iar una
dintre voci sau câteva erau dominante. Aşadar acum sunt prudenţi, ca să
păstreze liniştea şi să se protejeze.
Deşi, pentru adulţi, ţipetele şi urletele, jignirile, ameninţările, aruncarea
cu obiecte, vorbitul printre dinţi în încercarea de a masca o altă ceartă care
e gata să izbucnească, trântitul uşilor, despărţirea şi împăcarea şi abuzul
zic pot părea lucruri obişnuite, pot con rma că pentru un copil este al
naibii de înfricoşător să asiste, să audă sau să e prins în mijlocul unor
asemenea certuri.
Fie că au stat în maşină când cearta s-a intensi cat, e că s-au ascuns sub
masă sau au încercat (ori s-au simţit neputincioşi) să apere un frate, un
părinte sau pe ei înşişi de agresor, au dezvoltat nişte asocieri negative față
de con ict şi critică şi au devenit hipervigilenţi. Dacă un copil poate să
înveţe să-şi gestioneze suprastimularea sistemului nervos adoptând stilul
Zelosului, hipervigilenţa copiilor se poate manifesta şi ca evitare, caz în
care evaluează permanent spaţiul din jur, căutând semne de potenţial
con ict. Învaţă să se anestezieze ca să se simtă în siguranţă şi în control.
Poate că Evitantul a fost eclipsat şi a învăţat să se aşeze pe un scaun mai
în spate. Poate că proasta dispoziţie sau problemele cuiva au dictat
dinamica şi au avut prioritate. Poate că acea persoană vorbea în numele lor
şi gândea în locul lor sau devenea ostilă ori apela la şantaj emoţional când
era dezamăgită de el. Atunci Evitantul şi-a făcut o misiune din a sta
departe de lumina re ectoarelor. Această înăbuşire a personalităţii
înseamnă că acum, chiar dacă este adult, o parte din el se teme de
înstrăinare sau abandon dacă se maturizează, şi astfel se pot înfrâna în
relaţiile romantice sau în carieră, dar acesta este şi motivul pentru care are
relaţii dezechilibrate în care întotdeauna joacă, de exemplu, rolul
Ascultătorului sau al Mediatorului.
Nu e ca şi cum ar vrea să se bage în treburile celorlalţi, precum un
Salvator sau un Binefăcător, să zicem, dar ind la mijloc ori stând pe
scaunul din spate deviază atenţia celorlalţi de la el. Poate că se simte foarte
prost când, de exemplu, cineva îşi descarcă su etul în fața lui sau îl implică
în ceva, dar faptul că nu îşi manifestă neplăcerea îl protejează să nu ajungă
ţinta con ictului.
Iar unii au învăţat să evite problemele din cauza unei traume, a unui
con ict sau a unei pierderi care le-a închis gura şi i-a făcut să rămână în
umbră. Au legat cele întâmplate de confruntare, de sinceritatea prea mare
şi de vulnerabilitate, şi astfel au ajuns să evite situaţiile similare, nu doar
anesteziind sentimentele dureroase şi limitând consecinţele, ci protejându-
se să nu mai ajungă în acea situaţie.
De exemplu, poate a fost despărţirea sau divorţul părinţilor şi senzaţia că
sunt prinşi la mijloc sau o ruptură drastică ce a schimbat de nitiv familia.
O pierdere semni cativă şi neînţelegerea circumstanţelor, sentimentul de
abandon şi chiar culpabilizarea pot şi ele să înveţe pe cineva să stea în
banca lui.
I-am auzit pe mulţi Evitanţi povestind că în familie nu se vorbea
niciodată despre plecarea sau moartea unui părinte, petrecută înainte de
naşterea lor sau în primii ani de copilărie. Poate că Evitantul nu a vrut să-l
supere pe părintele rămas sau să stârnească o ceartă, mai ales dacă
părintele a devenit retras şi dezinteresat sau, dimpotrivă, furios şi plin de
resentimente. Unii Evitanţi au încercat să facă asta, dar au fost e certaţi şi
pedepsiţi, e părintele s-a prefăcut brusc bolnav. Sau poate adulţii au
crezut că e mai bine să nu discute prea mult despre ce s-a întâmplat. Unii
Evitanţi ştiau doar o parte din poveste şi se simţeau ruşinaţi şi abandonaţi,
ori mama lor nu ştia cine e tatăl, ori ştia, dar nu voia să dezvăluie
informaţia. În situaţii de genul acesta, copiii inventează ceea ce nu ştiu, iar
acest lucru este întotdeauna mai rău decât adevărul.
Poate s-a întâmplat ca Evitantul să ştie despre, să spunem, aventuri,
activităţi infracţionale sau abuz de substanţe în care erau implicați ceilalți.
Sau cineva era în închisoare, internat pentru reabilitare sau într-un
sanatoriu, dar se pretindea că e iar într-o vacanţă al naibii de lungă.
Poate că Evitantul a suferit vreun abuz sau a ştiut de abuzul altcuiva, însă
a îndurat un cod al tăcerii şi chiar ameninţarea cu excluderea din familie.
Poate că a bănuit că părinţii sau îngrijitorii lui ştiu de abuzul suferit de el,
dar au preferat să nu discute despre asta, aşa că nici el nu discută despre
asta, iar a le face pe plac celorlalţi a devenit tiparul lui generalizat.
Evitantul poate să pară că funcţionează perfect sau că se descurcă singur,
fără să deranjeze pe nimeni, deşi în realitate îi e greu. Joacă partida
ţinându-şi cărţile foarte aproape de piept şi îşi modelează viaţa astfel încât
să evite să se ocupe prea mult de fricile şi de sentimentele lui.
Hai să recunoaştem: până de foarte curând, cultura noastră nu s-a
ocupat de exprimarea sinelui, nu a acordat importanţă sentimentelor,
felului în care anestezierea, secretomania, ruşinea şi evenimentele
traumatizante îşi pun o amprentă semni cativă asupra bunăstării noastre.7
Tăcerea, neglijarea sau violarea graniţelor personale, toate acestea au fost
tipare care se repetau de la o generaţie la alta şi răspunsul unităţii familiale
la trauma neprocesată. Chiar dacă se ajungea la terapie, scopul era mai
degrabă să rezolve problema copilului, nu problema din familie. Unii
Evitanţi erau retraşi brutal de la terapie în momentul în care specialistul
indica adevărata problemă sau familia îi trata cu suspiciune, gândindu-se
la ce ar putea dezvălui.
Dacă toate stilurile de a le face pe plac altora controlează dezaprobarea
prin limitarea sau evitarea di cultăţilor vieţii, Evitanţii ocolesc tot ce ar
putea produce neplăceri altora, aici ind deci implicate controlul atenţiei,
al afecţiunii şi aprobării, ba chiar şi validarea, şi iubirea.
Îi mulţumesc pe ceilalţi pentru a cumpăra credite ca să evite
deznodăminte nedorite, aşa că, atunci când se confruntă cu un con ict,
critică şi aşa mai departe, chiar dacă au făcut tot posibilul pentru a le evita,
li se pare al naibii de înfricoşător şi se simt ca şi cum ar eşuat pentru că
au ajuns să-şi vadă fricile devenite realitate. Aşa că încearcă mai mult să
evite situaţia.
Întrucât totul este o strategie de evitare a fricii, şi ei vor să e undeva la
mijloc pentru a rămâne în zona lor de confort, poate să treacă destul de
mult timp până să se trezească faţă în faţă cu o problemă sau se pot învârti
în jurul problemei, mai ales dacă opun rezistenţă, cedează sau analizează
excesiv ca să nu trebuiască să o înfrunte.
 Deşi toate tipurile de persoane care le fac pe plac altora au componenta
pasiv-agresivă, celelalte tipuri, când nu au încotro, înfruntă problema,
chiar dacă le e greu. Evitanţii tergiversează la nesfârşit, încercând să amâne
cât mai mult inevitabila confruntare sau intră pe modul ultrageneros, în
speranţa că vor depăşi con ictul. Când situaţia devine urâtă, ei îşi justi că
evitarea a rmând că răspunsul persoanei sau deznodământul dezamăgitor
dovedește că este mai bine să nu vorbeşti despre ceva sau să nu abordezi o
problemă, dar în acelaşi timp se vor simţi folosiţi pentru că i-au făcut pe
plac persoanei respective.
Acumularea fricii şi faptul că Evitantul e permanent în gardă declanşează
o gândire catastro că în relaţiile apropiate, panicându-se că partenerul va
pleca, deşi acesta nu vrea decât să ajungă la miezul problemei. Întrucât
acceptă lucrurile aşa cum sunt, când cineva îşi exprimă nemulţumirea,
Evitantul se simte criticat sau respins şi îi aminteşte acelei persoane că a
fost „ideea ei“ sau „visul ei“. Evitanţii nu pricep de ce se întâmplă ceva,
motivându-și implicarea prin faptul că au făcut ce era mai bine sau că n-au
făcut decât să urmeze planul celuilalt, lucru care va crea alte fricţiuni,
deoarece nu îşi vor asuma responsabilitatea pentru rolul jucat în
respectiva situaţie. Când simt că vor răniţi într-un mod insuportabil, e
posibil ca Evitanţii să facă primul pas, să dispară sau să izbucnească, în
sfârşit, spre surprinderea tuturor, inclusiv a lor.
Aceştia sunt convinşi că toată lumea le împărtăşeşte fricile şi că toţi vor
să le evite la fel ca ei. Cred sincer că evitarea este un lucru bun şi că
oamenii sunt şi trebuie să e mulţumiţi de asta. Dar evitarea îngreunează
formarea unor noi relaţii care presupun mai multă onestitate şi intimitate.
Ajung să apeleze la obiceiul lor de a evita o situaţie indiferent dacă există
sau nu o ameninţare, şi astfel sunt inconştient pregătiţi pentru ce e mai
rău, fără să-şi dea seama că evitarea lor creează mai multe probleme decât
rezolvă.

Știi că ești un Evitant dacă...

• Impulsul primordial care te de neşte pe tine şi acţiunile tale este
minimalizarea sau ocolirea totală a con ictului, a criticii şi a punerii
 cuiva într-o situaţie neplăcută.
• Nu spui nu deoarece crezi că asta creează mai multe probleme decât
rezolvă şi încerci să eviţi complet toate formele de consecinţe negative.
• Când viaţa nu se desfăşoară aşa cum vrei – oamenii se supără, te
resping, sunt dezamăgiţi de tine sau nu primeşti recunoaştere sau
validare –, eşti furios pe ceilalți pentru că deschid un subiect sau se
ceartă cu tine, având în vedere câte lucruri ai trecut tu cu vederea;
încerci să te porţi ca şi cum nu te deranjează, nu s-a întâmplat nimic
sau te distanţezi, dispari ori rupi legătura cu ei.
• Le spui oamenilor ce crezi că vor să audă pentru că nu prea ştii, sau nu
ştii deloc, ce simţi sau ce crezi cu adevărat, sau ştii, dar te temi să nu e
greşit sau respingător şi vrei să ieşi rapid din starea neplăcută sau să
treci mai departe.
• A nu face valuri este pentru tine o strategie – de exemplu, te ascunzi în
muncă, într-o relaţie nesănătoasă sau nesatisfăcătoare – de a te potrivi
aşteptărilor celorlalţi, ca să nu-i superi sau să nu-i îndepărtezi
schimbându-te sau ajungând „prea mare“.
• Eşti convins că a nu discuta despre ceva ce te pune pe tine sau pe alţii
într-o situaţie relativ neplăcută, păstrând tăcerea şi ascunzând sub preş
probleme care ţin de violarea limitelor, este un lucru bun, care ar trebui
răsplătit.
E posibil să nu fost conştient de faptul că evitarea disconfortului face
parte din strategia celor care vor să le facă pe plac altora de a obţine
acceptare şi siguranţă, pentru că evitarea, prin însăşi natura ei, te face să
nu te gândeşti prea mult la motivaţiile tale sau, de fapt, la nimic.
Folosind elemente din alte stiluri, dar având ca obiectiv principal
păstrarea disconfortului la un minimum absolut, evitarea face ca viaţa ta
să e o echilibristică fragilă, încercând să-i faci pe oameni să se poarte
frumos, dar pretinzând în acelaşi timp că nu eviţi sau că evitarea nu
provoacă probleme. Îţi de neşti sinele în funcţie de cât de bine reuşeşti să
păstrezi iluzia că totul se încadrează în versiunea ta de bine şi că te simți
protejat, deci vei încerca să te implici în situaţii în care, teoretic, ar trebui
să i în regulă, indcă ai devenit omul de care crezi că este nevoie. În fond,
de ce să respingi pe cineva care e la fel ca tine sau dansează după cum
cântă lumea? Este o formă de perfecţionism care îţi permite să te ascunzi.
Te chinui să spui nu pentru că ţi-e teamă că nu vei putea face faţă
consecinţelor. Crezi că ar ca şi cum ai deschide cutia Pandorei, iar o viaţă
întreagă în care ai evitat sau ai limitat rostirea lui nu n-a făcut decât să îţi
ampli ce frica. Vrei să i drăguţ cu persoana aceasta, să nu îi stârneşti
furia, reală sau imaginară, stricând iluzia şi astfel, în nal, ţi-e teamă că,
dacă te-ai exprima deschis, ai invita în viaţa ta respingerea, dezamăgirea şi
con ictul.
Pentru tine, a bun înseamnă a nu supăra niciodată pe nimeni, aşa că îţi
asumi rolul acesta al omului perfect care poate să facă orice, care nu are
nevoie de prea multe şi se bucură cu ce are. Trebuie să te prefaci că ştii mai
puţine decât în realitate şi faci din pasivitate un sport profesionist. Ai
învăţat că nu e OK să spui sau să ştii adevărul, aşa că e mai bine să îl eviţi,
iar acum te pricepi aşa de bine să le spui oamenilor ce vor să audă, încât
nici nu mai ştii că e o minciună. În consecinţă, eşti un amestec periculos
de ultra-amabilitate, lipsă de agresivitate şi naivitate care maschează o
stare de expectativă, în care aştepţi tăcut să pice drobul de sare.
Poate că toată viaţa te-ai descurcat făcându-i pe oameni să e drăguţi cu
tine, deci nu prea știi ce înseamnă rezolvarea sănătoasă a unui con ict sau
înfruntarea deschisă a situaţiei, sau încă încerci să demonstrezi că evitarea
este cea mai bună metodă, după ce te-ai săturat de oameni şi de experienţe
mult prea con ictuale.
Nevoia de a evita disconfortul, al tău sau al celorlalţi, este, în mod ironic,
cauza fundamentală a disconfortului tău neconştientizat şi necesitatea pe
care o simţi de a-ţi pune lucrurile în ordine când se iveşte o problemă. Eşti
ca o broască pusă la ert, care nu-şi dă seama că erbe decât când e prea
târziu. Deşi ai toleranţă scăzută la risc, ai un prag înalt pentru durere, aşa
că negi, motivezi, minimizezi, scuzi şi faci tot felul de presupuneri ca să
păstrezi vie iluzia de normalitate, ca apoi să i nevoit să te anesteziezi
cumva, să i pasiv-agresiv ca să-ţi exprimi sau să-ți adormi sentimentele
pe care nici măcar nu ştii că le eviţi.
 Marcus şi familia lui credeau că fac ceea ce trebuie, dar el a plătit scump
pentru că nu a putut să admită că toată lumea ştie ceva necunoscut lui. A
continuat să pretindă că îi iubeşte şi îi protejează, în acelaşi timp urându-
se pe sine şi necunoscându-se. Iar evitarea naşte evitare: Evitanţii nu pot
în nici o situaţie prea sinceri, pentru că asta le-ar afecta celelalte aspecte de
viaţă pe care le evită, aşa că, fără să vrea, îşi sabotează fericirea pentru a
păstra starea de fapt.
Dacă există o problemă, înseamnă că situaţia nu e „perfectă“, aşa că
încerci să eviţi abordarea problemei pentru a păstra iluzia, şi o abordezi
doar atunci când te simţi su cient de deziluzionat şi înciudat. În mintea ta
încerci să-l faci pe celălalt aproape perfect, iar când te enervează sau te
dezamăgeşte, te simţi respins. Uneori şochezi lumea pentru că ţii în tine
rezervarea, nemulţumirea şi jignirea, purtându-te de parcă totul e bine,
fără să dai vreun semn că ceva nu e în regulă; spui asta doar când cedezi,
anunţi că pleci sau că îţi dai demisia, sau încetezi să mai vorbeşti cu
cineva.
Poate că eşti una dintre cele mai drăguţe persoane din lume, dar totul
vine din renegarea propriei persoane la cel mai mărunt indiciu de
potenţial disconfort, iar lumea nu îşi dă seama rapid că eviţi să spui sau să
faci ceva care ar putea să dezvăluie prea mult despre tine. Fiindcă eşti
uneori prea al naibii de drăguţ pentru binele tău, fără să-ţi dai seama că
asta vine din evitare, şi pentru că eviţi confruntarea şi mimezi naivitatea şi
uneori confuzia, devii subsumat persoanelor din viaţa ta. Te ajustezi în
funcţie de toţi şi îi respecţi, plasându-te la margine şi fragilizându-ţi simţul
identităţii din cauza dependenţei tale ca o situaţie să e perfectă.
Te simţi atât de rănit când o relaţie nu merge, deoarece crezi sincer că
acceptarea situaţiei şi evitarea sunt cele mai bune metode pentru a face pe
plac cuiva şi pentru a nu pune în pericol ce îţi doreşti. Dar tu nu doar că te
porţi cu mănuşi din re ex, dar nu îţi dai seama nici că oamenii, conştient
sau inconştient, simt că trebuie să facă acelaşi lucru cu tine.
Există momente şi locuri potrivite pentru evitare, când te a i într-un real
pericol sau când poţi avea un avantaj dacă întârzii un pic abordarea unei
probleme, dar ce faci tu este a te evita şi a te amâna pe tine. Oamenii de la
care ai învăţat evitarea au avut şi ei problemele lor, dar de ce să aibă ei
două vieţi (a lor şi a ta), şi tu să nu ai nici una?

Teme comune
• Minţi pentru a-i scuti pe oameni de îngrijorare, chiar dacă ţi-e foarte
greu, iar mai târziu te simţi neglijat pentru că ei nu şi-au dat seama
instinctiv că ceva nu e în regulă sau n-au ştiut ce să facă dacă tu nu le-
ai spus.
• Accepţi ceva rău fără să spui nimic, chiar dacă asta poate să creeze
probleme mari pentru tine sau pentru alţii. Nu că ai de acord cu, să
spunem, hărţuirea sau excluderea, dar fricile te copleşesc şi te fac să ai
o părere proastă despre tine şi uneori îţi aduc necazuri indcă pare că
ai ştiut care e problema şi nu ai făcut nimic.
• Dispari, eviţi sau rupi relaţiile cu cineva, în loc să i sincer sau să
abordezi problema, şi eventual încerci să reiei legătura şi treci peste
problemă ca şi cum nu ar existat sau maschezi un lucru rău pe care
ţi-l face cineva.
• Păstrezi relaţii de prietenie super ciale, astfel încât oamenii să nu ştie
prea multe despre tine, să vrea prea multe de la tine sau astfel încât,
atunci când te dezamăgesc, să-ţi e mai uşor să te retragi şi să nu e
nevoie de o discuţie.
• Eviţi anumiţi oameni care nu te fac să te simţi în largul tău, astfel încât
să nu e nevoie să spui nu şi să o tai când îi vezi, prefăcându-te că n-ai
auzit când te-au strigat, că nu vezi bine sau ceva de genul acesta.
• Te mândreşti că nu te-ai certat niciodată cu partenerul sau cu
altcineva.
• Renunţi la idei când simţi că oamenii nu sunt de acord cu ele, chiar
dacă habar n-au despre ce e vorba sau nici măcar nu fac parte din
publicul tău ţintă.
• Faci crize de furie, de durere şi frustrare după ce ai tolerat sistematic
lucruri inacceptabile, după care te simţi ruşinat şi te retragi iar în
evitare.
 • Faci pauze lungi între relaţii, ca într-un purgatoriu emoţional, după ce
ai fost rănit, apoi te implici în relaţii fanteziste sau intense şi
nesănătoase, doar ca să i din nou dezamăgit şi să te retragi.
• Intri în vrie încercând să eviţi tranşarea unei probleme. De exemplu,
ştii că ceva nu funcţionează şi începi să arunci cu daruri, fapte bune
sau complimente, astfel încât persoana respectivă (speri tu) se va simţi
stânjenită să mai aducă în discuţie problema. Sau apelezi la alcool,
substanţe sau la un alt fel de comportament compulsiv ca să scapi de
sentimentele tale şi de situaţia respectivă.

Puncte forte și provocări

• Te pricepi să calmezi spiritele şi să nu te implici în con icte inutile, dar
nu te vei implica nici în con ictele necesare, vei merge până acolo încât
să-ţi vinzi su etul, dacă asta înseamnă că nu mai trebuie să te loveşti de
sentimentele altora, de con icte sau de critici.
• Îţi analizezi deciziile importante (şi uneori pe cele mult mai puţin
importante) până la epuizare şi faci scenarii în minte, dar de multe ori,
ajungi să despici rul în patru şi să adopți tactici de tergiversare care
declanşează paralizie, necooperare sau oscilare, spre iritarea celui care
aşteaptă să iei o decizie.
• Eşti considerat un bun ascultător şi o persoană empatică, pentru că
povesteşti foarte puţine lucruri din viaţa ta, iar oamenii îţi
încredinţează problemele şi secretele lor, dar lucrul acesta te face să te
simţi sufocat, secătuit şi neglijat şi te poate face să te distanţezi.

Lucruri la care trebuie să i atent

• Analizezi prea mult, întârziind asupra unor lucruri, încercând să le
potriveşti pe toate perfect în mintea ta înainte să faci vreo mişcare sau
inventezi poveşti din care reiese că tu eşti de vină când, de exemplu,
cineva are o dispoziţie proastă.
• Nu ai interese reale sau relaţii apropiate pentru că faci orice vrea
partenerul sau fratele, iar apoi îi porţi pică dacă îţi cere să propui şi tu
ceva sau dacă vrea să facă ceva fără tine.
 • Îi cataloghezi pe oameni ca „scandalagii“, „di cili“, „solicitanţi“ sau
„prea sensibili“ pentru că îşi exprimă sentimentele şi nu vor să ascundă
problemele sub preş sau se duc să facă terapie.
• Încerci să abureşti oamenii, insistând că nu e nimic în neregulă, când
există într-adevăr o problemă pe care o eviţi, şi proiectezi asupra lor
sentimentele şi percepţiile tale despre tine sau despre ei, după care spui
că sunt sentimentele lor.

Bucuria de a spune nu: ghid rapid

• Testează-ţi cu blândeţe zona de confort. Imaginează-ţi cum te simţi
dacă faci ceva, pe o scară de la 0 la 10. Cineva de la nivelul 10 ar putea
să gestioneze fără probleme ceea ce ţie ţi-e greu să gestionezi. Unde
eşti tu pe scara asta? Să spunem că eşti la 3. Ce ar face cineva care este
la 3,5 sau la 4? Fă şi tu asta. Nu încerca să faci ceea ce tu crezi că se a ă
la nivelul 10, cel mai probabil îţi va declanşa o stare de anxietate
profundă.
• Întreabă-te: Fac asta pentru că am ales s-o fac activ şi conştient sau
pentru că încerc să evit con ictul, critica, intimitatea, ceva?
• Deşi analiza are neîndoielnic foloasele ei, nu este un substitut pentru
acţiune, aşa că i atent la momentele în care analizezi prea mult,
încerci să anticipezi viitorul sau să pui totul la punct în minte înainte să
faci un pas spre evitarea chestiunii sau spre luarea unei decizii.
6. Salvatorul

Gaby şi-a petrecut aproape toată viaţa de adult având grijă de membrii
familiei şi luându-le de pe cap toate sarcinile pe care nu voiau să le facă. În
consecinţă, relaţiile ei romantice au fost puţine şi rare, şi şi-a trecut pe
planul doi cariera şi visurile, pentru a putea ajuta. Când a avut relaţii
romantice, acestea au fost cu su ete rănite pentru care ajungea să se simtă
ca o mamă sau ca o jucărie, aşa că a rămas într-o relaţie fantezistă aproape
un deceniu cu cineva care e permanent nefericit şi vrea să se întâlnească
cu ea din an în Paşte.
Când Gaby s-a îmbolnăvit atât de tare încât a trebuit să stea la pat, sora
ei tot se aştepta că poate să-şi lase copiii la ea aproape în ecare zi, iar
familia părea mai interesată de când va reveni din nou în activitate. Cu
toate că fraţii ei ar putut să intervină, Gaby a încercat să aibă grijă de
mama ei, dar şi-a dat seama că simptomele ei se agravează şi avea impresia
că familia o secătuieşte de puteri. Lunile au trecut cu sprijin minimal, iar
furia şi durerea lui Gaby au crescut, gândindu-se că şi-a sacri cat viaţa
pentru familia ei. Şi-a dat seama că nimeni nu avea s-o ajute, pentru că ei
considerau că ajutorul e treaba ei.
În timp ce se lupta cu nedreptatea situaţiei şi cu suferinţa provocată de
gândul la ce ar putut să facă cu viaţa ei, şi-a dat seama treptat că, deşi
comportamentul familiei ei era problematic, şi ea făcuse din salvarea lor o
datorie, lăsând totul baltă, refuzând să spună nu şi permiţându-le să se
poarte aşa.

Salvatorul încearcă să e soluția la problemele celorlalți, preluându-le

responsabilitățile și „oferind“, el repară, ajută și salvează ca să se simtă
necesar, cu rost și valoros. Este stilul de a mulțumi pe cineva punându-te „la
dispoziția lui“.

Deşi Salvatorii folosesc metodele Binefăcătorilor sau ale Zeloşilor ca să-şi

faciliteze salvarea, principalul impuls care îi motivează să facă pe plac este
nevoia de a de ajutor, sau de a consideraţi astfel, pentru a se simţi
protejaţi şi valoroşi. Ei încearcă să in uenţeze şi să controleze sentimentele
şi comportamentul celorlalţi „ajutând“ şi luând povara de pe umerii lor, în
detrimentul propriei persoane.
Cine a observat că are relaţii dezechilibrate şi posibil unilaterale sau s-a
simţit secat şi epuizat de efortul depus pentru alţii se va recunoaşte ca
Salvator în următoarele roluri:

Reparatorul/ Vindecătorul/ Eliberatorul/ Eroul Părintele/ Soțul-substitut

Răzbunătorul Puternicul
Cel care face treaba murdară a oamenilor Terapeutul
Recuperatorul Cel care ia vina asupra lui

Originile Salvatorului
Salvatorii au crescut într-un mediu în care s-a pus accent pe ideea
disponibilităţii, unde asumarea de către copii a sarcinilor care aparţineau
mai degrabă adulţilor era o regulă sau unde adulţii nu erau în poziţia de a
se ajuta, cu atât mai puţin de a ajuta copiii.
Au primit laude şi feedback pozitiv – atenţie, afecţiune şi aşa mai departe
– pentru că au fost buni, atenţi şi prevenitori prin intermediul ajutorării,
reparării, salvării, prevenirii unui dezastru, altruismului, facerii de „bine“
sau pentru că au avut mai puţine nevoi ca alţii şi au învăţat să-şi extragă
rostul şi valoarea din satisfacerea nevoilor celorlalţi, aşa că nu au apucat
să-şi dezvolte alt sine în afara a ceea ce au făcut sau fac pentru alţii.
E posibil ca Salvatorii să fost nevoiţi să-şi asume în copilărie prea multe
responsabilităţi, să presupus că au mai multă putere asupra fericirii
oamenilor decât aveau în realitate sau să avut impresia că nu au reuşit să
salveze o persoană importantă.
Dintre toate tipurile de oameni care le fac pe plac altora, Salvatorii sunt
cei mai predispuşi să nu-şi înţeleagă eroarea, din cauza bunelor intenţii,
dar şi din cauza eforturilor mari pe care le-au făcut pentru a ajuta şi a
sprijini. Sunt deosebit de confuzi în privinţa limitelor personale, din
pricina naturii codependente a relaţiilor şi a generozităţii lor.
Faptul că au crescut într-un mediu în care au învăţat fără să vrea că
sacri carea şi exploatarea ta pentru a-i ajuta pe cei a aţi la nevoie este
„generozitate“ i-a făcut să nu ştie care le sunt responsabilităţile, aşa că e
complicat să-şi cunoască graniţele, pentru că sunt ultraresponsabili.
Învăţând de la alţii sau de la sine că îndeplinirea sarcinilor sau nevoilor
cuiva este „utilă“ şi „altruistă“ i-a făcut să trăiască toată viaţa cu
sentimentul de vinovăţie că au un „eu“, ca apoi aproape să încerce să
renunţe la acesta pentru a-şi demonstra bunătatea.
Unii Salvatori au ajuns la acest rol pentru că un părinte sau un îngrijitor
a fost un model al salvării, poate chiar al martiriului. Şi pentru că ei îl
iubeau pe părintele acela şi credeau (sau erau învăţaţi) că faptele lui sunt
corecte sau că, de exemplu, dovedesc că este un Soţ Bun, au adoptat acest
tipar ca ind al lor. Repetarea rolului este o formă de loialitate, şi ei se pot
simţi prost dacă fac ceva ce trimite spre egoism. Însă e posibil ca
Salvatorul să observat imperfecţiuni în comportamentul adultului, l-a
copiat, dar a încercat să reuşească acolo unde părintele lui nu a reuşit.
Salvatorului nu i s-au dat neapărat responsabilităţi de adult, dar i s-a
insu at cumva ideea că a bun înseamnă să te dăruieşti.
Unii provin dintr-un mediu de Binefăcători, în care se punea accent pe
păstrarea aparenţelor, dar cu speranţa că vei văzut ca o persoană mereu
disponibilă şi mereu de ajutor. Unii provin dintr-un mediu mai degrabă de
Zeloşi, unde ajutarea altora era vitală, dar accentul cădea pe sacri ciu, cum
ar renunţarea la confort pentru a-i ajuta pe alţii.
E posibil ca adulţii să proiectat asupra Salvatorului o persoană matură,
discutând cu el despre subiecte total nepotrivite şi/sau împărtăşindu-i
copilului suferinţele lor. Accentul pus pe calitatea de a cel mai mare
dintre fraţi sau pe cât e el de „matur“, „înţelept“ sau „su et bătrân“ l-a făcut
pe Salvator să uite că e copil. Dacă un copil a părut că nu face probleme, că
se descurcă singur, atenţia părintelui a fost probabil îndreptată spre alţii,
care păreau că au mai multe nevoi, sau poate a presupus că acel copil are
mai puţine nevoi şi l-a implicat în sarcini sau decizii de adult.
 Alţi Salvatori au ajuns să preia rolul acesta pentru că s-au maturizat prea
repede ind nevoiţi să preia responsabilităţi de adult. Poate că au ajutat la
creşterea fraţilor mai mici sau au funcţionat ca soţ-substitut, poate că au
crescut într-o familie monoparentală sau nu, sau au avut grijă de un
părinte ori un îngrijitor care, oricât ar vrut, nu era în poziţia de a face
asta, din cauză că, să spunem, era bolnav, inapt, lucra până târziu, dispărea
des sau se lupta cu o suferinţă sau o dependenţă.
În alte situaţii, părintele sau îngrijitorul nu a vrut să-şi asume
responsabilitatea sau a crezut că e datoria copilului să-l ajute la sarcinile de
adult, poate pentru că şi el fusese crescut aşa. Sau adultul îşi vedea de viaţa
lui, în detrimentul creşterii adecvate a copilului. Salvatorul a învăţat să se
implice când adulţii nu puteau sau nu voiau, adoptând identitatea
ultraresponsabilului pentru propria supravieţuire şi poate a fraţilor ori
chiar a îngrijitorilor. Salvatorul a dezvoltat sentimentul că oamenii din
jurul lui nu ar putea supravieţui fără el, lucru care mai târziu s-a
transformat într-un sentiment generalizat că oamenii nu se descurcă fără
el.
E posibil ca Salvatorul să avut un sentiment profund de
responsabilitate în ce priveşte protejarea părintelui sau a îngrijitorului său,
acoperindu-i de cienţele. Poate că a vrut să îl scutească pe adult de ruşine
sau a încercat să-l sprijine su cient cât să capete în nal energia pentru a
se comporta ca un părinte. Oricât de mult l-ar iubit, e posibil să se
simţit profund ruşinat de faptul că nu este crescut de un părinte normal
sau că nu a reuşit să trezească în părinte su cientă iubire cât să îi e
alături, aşa cum simţea nevoia Salvatorul.
Unii Salvatori au crescut într-un mediu în care se simţeau neputincioşi
faţă de situaţia lor, din cauza abuzurilor, a neglijării sau a lipsurilor, astfel
încât au încercat să treacă peste ele ind de ajutor, ori într-un mediu în
care ajutorul şi sprijinul primite de la o persoană sau mai multe au fost
cruciale pentru supravieţuirea lor. Aşa că poate nu au fost su cient ajutaţi
sau au primit sprijin, sau au fost chiar salvaţi, iar ei încearcă să se
revanşeze pentru asta. Poate că au văzut, auzit şi au trăit lucruri pe care
nici un copil – la naiba, nici un adult – n-ar trebuit să le trăiască şi au
simţit o vină exagerată că nu au putut să salveze sau să ajute pe cineva, s-
au simţit în mod greşit vinovaţi pentru situaţia lor ori s-au simţit prost că
ei sunt bine, în timp ce alţii nu au supravieţuit.
Unii au analizat circumstanţele mediului lor şi au ajuns la concluzia că
rolul pe care trebuie să-l joace este al celui care ajută, de exemplu, să îşi
ascundă calităţile ca să-l lase pe alt membru al familiei să strălucească, să
facă pe nepriceputul sau să medieze între membrii familiei. Salvatorul
poate să ajuns până la a intra conştient în probleme, ca să-i dea unui
membru al familiei ceva de făcut. Poate că s-a simţit trecut cu vederea,
frustrat, neapreciat şi nebăgat în seamă, dar, din cauza responsabilităţii
care îi revenea (sau presupunea că îi revine), are un acut simţ al datoriei
care îl face să sară şi să se bage în treburile şi peste graniţele altora.
Indiferent de intenţiile sau chinurile adulţilor, când copiii cresc prea
repede sau când adulţii pun accent pe altruism şi ajutorare, aceştia învaţă
să se nege şi să se sacri ce. Sunt atât de orientaţi către situaţia şi
problemele altora, încât se simt vinovaţi, oricât de multe necazuri ar avea,
din cauza relaţiilor lor încurcate. Devine misiunea lor să încerce să e
soluţia externă pentru problemele interne ale altuia, îl pierd pe copilul din
ei, îl pierd pe nu şi pierd noţiunea de graniţe pentru el şi alţii. Imediat ce
descoperă nevoile cuiva, reale sau proiectate, iar dorinţa lui de a le face
altora pe plac se activează, Salvatorului îi e greu să facă diferenţa între el şi
celălalt şi, de multe ori, are senzaţia că a-i ajuta pe alţii sacri cându-se este
spre binele tuturor, chiar dacă acei oameni nu sunt de aceeași părere.
Când întâmpină provocări izbucnesc, pentru că, ştiind ce au făcut
pentru ceilalţi, nu li se pare „normal“ să se simtă în pericol. Se simt
dezaprobaţi sau neglijaţi şi, deşi toţi cei care le fac pe plac altora simt că li
se cuvine ceva, Salvatorului i se potriveşte cel mai mult replica: „După câte
am făcut eu pentru tine“. Deși, de exemplu, Zeloşii fac multe eforturi,
acestea au ca scop demonstrarea valorii lor, nu îşi îndreaptă eforturile spre
ajutorarea altora. Salvatorii se simt respinşi cu totul când, în ciuda
ajutorului oferit, se simt neglijaţi sau dezaprobaţi, interpretând situația ca
„această persoană dezaprobă ceea ce am făcut pentru ea“, şi partea aceasta
cu „pentru ea“ este cea care le stârneşte sentimentul că au fost răniţi,
folosiţi sau abuzaţi.
Dat ind că ei au internalizat ce trebuie să faci ca să i om bun, sau în ce
constă valoarea lor, când cineva nu îi place, e în dezacord cu ei sau când
situaţia nu se îmbunătăţeşte pot să aibă impresia că au eşuat. În acelaşi
timp, oamenii care nu mai au nevoie de ei sau a căror situaţie s-a
îmbunătăţit „prea mult“ pot şi ei să le declanşeze sentimentul de
respingere, mai ales dacă nu arată recunoştinţa pe care Salvatorii pretind
că nu o caută.
Folosindu-se de salvare pentru satisfacerea nevoilor, atunci când au
tolerat prea mult, au lăsat prea mult de la ei sau au impresia că au fost şi au
făcut mai mult decât su cient, pot să izbucnească şi să se aştepte ca
persoana cealaltă să nu aibă o problemă cu asta. De fapt, uneori îşi vor
permite să ajungă până la acel nivel de urgenţă şi disperare ca să-şi poată
manifesta furia, ca o justi care a motivului pentru care persoana
respectivă ar trebui să facă ce vor ei. Dacă Salvatorul este acuzat de
dominanță sau manipulare sau dacă cineva îi spune că bunele lui intenţii
fac rău, poate să se simtă sincer nedumerit sau foarte iritat şi defensiv.
Totuşi, câteodată, Salvatorii se tem că oamenii voi deveni mai buni sau că
se vor schimba, sau vor ca ei să e mai bine doar dacă au un avantaj din
asta.
Pe Salvator îl înfurie şi i se pare că a fost respins sau abandonat dacă
cineva nu se schimbă, deşi e limpede că ar în interesul lui, dar ce nu-şi
dă el seama e că vrea ca persoana să se schimbe într-un fel în care să-l facă
pe el să se simtă mai bine.
Salvatorii se lasă la urmă pentru a pune în prim-plan problemele
celorlalţi. Se poartă ca şi cum nu au nevoi sau nu le trebuie prea mult,
ascunzându-şi în acest timp scopul şi nevoile în spatele generozităţii, şi
sunt extrem de împovăraţi de munca şi responsabilităţile în plus. Pentru că
au învăţat să-şi extragă valoare din a oferi ajutor şi sacri cându-se,
gravitează în jurul unor relaţii şi situaţii care re ectă aceeaşi dinamică sau
una care le permite să-şi joace rolul, ceea ce înseamnă că ei se simt cu
adevărat „ca acasă“ doar acolo unde e o problemă. Evident, sacri cându-se
ajung să se simtă plini de resentimente, neglijaţi, împovăraţi şi copleşiţi.
Conştient sau nu, salvarea este modul lor de a se ascunde, pretinzând în
acelaşi timp că nu o fac. Sigur, încearcă să e alături de ceilalţi, dar asta
pentru că vor să îndrepte un rău din trecut, când nu au putut ajuta şi salva
sau când nu au primit ceea ce le trebuia, astfel, în nal, încearcă să se
salveze pe ei.

Știi că ești un Salvator dacă...

• Metoda ta primordială de a te simţi bine în pielea ta şi de a le face
altora pe plac este să i de ajutor şi implicat în problemele celorlalţi
prin salvare şi preluarea responsabilităţilor lor.
• Nu spui nu pentru că eşti ultraresponsabil; crezi că acest lucru va
însemna rănire, abandonare sau neplăcere pentru partea cealaltă; nu
vrei să pari un Om Rău sau ţi-e teamă că vei deveni redundant şi
ceilalţi vor avea nevoie de altcineva.
• Când viaţa nu decurge cum vrei tu; când oamenii se înfurie pe tine, te
resping sau te dezamăgesc, sau nu primeşti validare şi recunoaştere,
răspunsul tău este să te gândeşti la toate sacri ciile pe care le-ai făcut,
la cum „ai încercat doar să ajuţi“ şi la bunele tale intenţii şi să simţi că
nu eşti destul de bun, să te simţi neapreciat, folosit sau abuzat, sau că
nu ai fost niciodată o prioritate.
• Le spui oamenilor ce crezi că vor să audă (şi câteodată ce dorești tu să
audă) pentru că vrei să crezi că asta îi va ajuta, salva sau le-ar da un
impuls, sau pentru că te face să ai o părere bună despre tine.
• Ai sentimentul intens de obligaţie şi vinovăţie, deci ai senzaţia că parcă
ar datoria ta să ajuţi sau să îndeplineşti nevoile şi dorinţele cuiva,
chiar dacă este în detrimentul lor, al bunăstării tale şi al sănătăţii
relaţiei.
• Crezi, într-o oarecare măsură că, ind un om bun, care ajută, şi
datorită dimensiunii efortului tău de a încerca să faci viaţa altora mai
bună sau de a-i salva de ei înşişi, oamenii ar trebui să te aprecieze şi să
nu te abandoneze.
 Ca Salvator, mai ales dacă ai şi trăsături de Binefăcător, poate că ai fost
conştient de metodele tale de om care le face pe plac altora, dar nu ţi-a
plăcut ideea că ai un plan ascuns sau că vrei să te salvezi pe tine. Dar
ajutarea, sprijinirea şi generozitatea ta nu sunt doar lucruri pe care le faci
tu, ele reprezintă identitatea ta. E important pentru tine să i perceput aşa
ca să te simţi acceptat şi protejat.
Fiind o combinaţie de căutare a eului prin intermediul satisfacţiei că îi
ajuţi pe ceilalţi sau că te sacri ci ca să i alături de ceilalţi, tu ca Salvator te
bazezi mult pe trebuie, pe obligaţii, pe şantaj emoţional şi pe frica de a
avea prea mult eu, care ar putea duce la înstrăinare şi abandon. Drept
urmare, pentru tine e prioritar să i bun şi să pari bun, semnalându-ţi
bunele intenţii sau sacri cându-te în mod inutil, chiar şi când asta
înseamnă că te simţi un nimeni dacă nu faci lucruri pentru alţii.
Ți-e greu să spui nu şi nu o faci deoarece crezi că datoria ta este să spui
da, altfel ai avea impresia că răneşti persoana respectivă sau că o laşi în aer.
Când simţi că eşti de ajutor, te temi că oamenii nu se pot descurca singuri,
că problema nu va rezolvată fără tine sau că tu nu vei supravieţui, ori vei
ajunge să i considerat redundant indcă ai spus nu în situaţia respectivă.
Întrucât totul ţine de a părea şi de a bun şi de ajutor prin altruism, nu-ul
ţi se pare o dovadă de egoism şi o încălcare a unui cod etic.
În loc să te implici în viaţa şi problemele oamenilor ind tu însuţi şi asta
să-ţi dicteze când spui nu şi când spui da, tu îţi asumi rolul omului care se
sacri că, al celui dispus să lase totul la o parte, inclusiv pe sine, şi aparent
fără să aştepte ceva în schimb. Poate că ai fost un Salvator toată viaţa care,
e prin intermediul trăsăturilor de Binefăcător, e prin intermediul celor
de Zelos, a extras într-o oarecare măsură un rost şi o valoare sau a vrut să
ajute şi să salveze, dar în lipsa validării, recunoaşterii, relaţiei sau
experienţei pe care o simţi la un anumit nivel, te-ai simţi împlinit.
Nevoia de a considerat necesar este miezul problemelor tale, pentru că
ea creează planul ascuns. Identitatea Salvatorului pare atât de altruistă, de
bine-intenţionată şi de concentrată pe interesul celorlalţi, încât nimeni nu
se aşteaptă să vrei ceva în schimb. Concentrându-te pe imagine, tu
pretinzi că nu ai nevoi sau un plan, sau că nu te deranjează situaţia, fără
să-ţi dai seama că acest lucru te face nesincer. Fie că simţi nevoia de a-ţi
face observată virtutea, e că te sacri ci cu mult efort, tu nu ai înţeles că,
deşi oferi, o faci din motive greşite. Şi aşa poţi să i orb nu doar la faptul că
îţi faci rău şi treci cu mult peste limitele tale, dar şi la faptul că înlesneşti
proastele obiceiuri ale cuiva sau te amesteci în treburile lui.
Gaby s-a simţit suprasolicitată şi folosită de familia ei, dar în acelaşi timp
s-a simţit prea vinovată ca să spună nu. Şi-a dat seama nu doar că acţiunile
ei îi dăduseră impresia controlului, care o ajuta să se simtă mai puţin
speriată să-şi ia viaţa în primire, ci şi de faptul că se a a într-un cerc vicios
care activa tocmai comportamentul de care spunea că nu îi place, iar asta
i-a permis să vadă cum contribuia ea la problemă. Ca mulţi oameni care le
fac pe plac altora, era mânată de dorinţa de a demonstra sau de a obţine
ceva... ce avea deja. Era limpede, îşi dovedise mai mult decât su cient
dorinţa de a ajuta.
Evident, să ajuţi, să sprijini şi, când e cazul, să salvezi pe cineva sunt
lucruri bune, dar ele trebuie făcute respectând graniţele, altfel
transformăm oamenii în probleme care să ne stimuleze bagajul emoţional
şi eul. Din acest motiv, felul în care membrii organizaţiilor umanitare
abordează ajutorul se schimbă, pentru că, dacă tu continui să vezi oamenii
ca pe o problemă, ajungi să dezumanizezi exact persoanele pe care vrei să
le ajuţi.8
Poate eşti şocat să îţi dai seama că nu eşti atât de altruist precum credeai,
dar ăsta e un lucru bun, pentru că prefăcătoria aceasta îţi ucide spiritul şi
te poate aduce la epuizare. Dar – şi aici treaba devine serioasă – a te
sacri ca nu e totuna cu a oferi, şi, dacă tu eşti întotdeauna singurul care
oferă sau salvează, înseamnă că ceilalţi se consideră îndreptăţiţi să
primească sau se victimizează, iar graniţele astea nesănătoase nu fac bine
nimănui.
Sentimentele şi nevoile acelea pe care tu pretinzi că nu le ai şi
convingerea că oamenii nu au apreciat „tot ce ai făcut“ îţi spun că trebuie
să te asculţi şi să ai grijă de tine. Salvarea are un dublu standard, acţionezi
ca şi cum nu ai avea nevoi şi ampli că sau chiar exagerează nevoile altora
şi te face responsabil de ele, ind insu cient de responsabil faţă de tine.
Personajul acesta „puternic“ înseamnă că nu laşi oamenii să se apropie şi
acţionezi până la epuizare de parcă ei sunt singurii care pot avea
probleme, dar le dai ceva ce ţie nu-ţi oferi, aşteptându-te ca alţii să facă
pentru tine ce nu faci tu.
Într-o oarecare măsură, raţionamentul tău este că dai întotdeauna mai
mult decât ceilalţi sau că ai făcut deja atât de multe în viaţa ta, încât te a i
deasupra oricărui reproş, sau că n-ar trebui să e aşa de greu pentru
celălalt să răspundă şi el la fel, măcar puţin.
Dar încerci să obţii fericire fără să i văzut, fără să te oferi cu adevărat, în
sensul în care să ții la limitele tale şi să-ţi permiţi să i un om deplin. Te
prefaci că nu ştii ce se întâmplă şi că nu eşti prea afectat, dar şi tu contezi,
iar acesta nu e un lucru pe care trebuie să-l câştigi. Lumea nu ştie la ce
şantaj emoţional te supui ca să faci lucruri şi, în nal, dacă nu te simţi
sincer bine după ce ai ajutat pe cineva, atunci nu a fost ajutor: a fost un
plan.

Teme comune
• Îţi place să repari şi să reabilitezi relaţii în care crezi că simpla ta
prezenţă ridică moralul celuilalt, te faci indispensabil sau aduci o
schimbare în bine atât de mare în viaţa lui, încât celălalt ar trebui să
stea lângă tine şi să nu te abandoneze pentru că, teoretic, nu are nici un
motiv să plece.
• Ţi-e teamă să nu-i superi pe ceilalţi dacă ai impresia că asta ar însemna
că te vor percepe negativ, nu vor mai avea nevoie de tine sau nu vei mai
simţi că deţii controlul.
• Ai relaţii încurcate cu membrii familiei şi din acest motiv te trezeşti că
eşti la dispoziţia lor sau implicat în dramele lor, fapt care are uneori
drept consecinţă neglijarea responsabilităţilor şi angajamentelor tale.
• Te mândreşti că eşti înţelegător şi compătimitor, poate spui despre tine
că eşti empatic şi crezi că e un lucru rău să nu ajuţi dacă poţi.
• Poate eviţi intimitatea cu un prieten sau un partener romantic din
teamă că acest lucru ar putea interfera cu salvarea lui, dacă el este mai
 stabil emoţional, cu graniţe mai bine delimitate, şi astfel ar pune la
îndoială comportamentul tău de susţinere.
• Te faci indispensabil/necesar oamenilor cu care nu te înţelegi, ca să nu
îi nemulţumeşti (ori să pari sau să te simţi un Om Rău), discutând
despre ceea ce nu-ţi place sau te deranjează.
• Scuzi oamenii chiar şi atunci când ştii sigur că au făcut lucruri
reprobabile şi le dai de o sută de ori „a doua şansă“, ca să eviţi
acceptarea adevărului.
• Acţionezi ca un airbag emoţional în relaţia ta romantică, astfel încât
celălalt să aterizeze pe moale dacă suferă după o despărţire, ind cel
care îl ajută să îşi revină după un eşec, îi absorbi toate sentimentele sau
îl cocoloşeşti ca să nu trebuiască să-şi asume responsabilităţi faţă de el
şi faţă de relaţie, asumându-ţi tu mai multe.
• Oferi bani sau lucruri partenerului romantic sau prietenilor, chiar dacă
ei nu ţi-au cerut, după care, când relaţia se strică, vrei să ţi le dea
înapoi.
• Lumea se aşteaptă de la tine să gestionezi situaţia când o rudă mai în
vârstă se îmbolnăveşte sau are nevoi suplimentare, ceilalţi membri ai
familiei dispărând sau presupunând că tu eşti cel mai responsabil sau
că „te pricepi“ să rezolvi probleme.

Puncte forte și provocări

• Faptul că te pricepi să legi conexiunile între oameni, la mediere, la
observarea şi rezolvarea problemelor înseamnă în acelaşi timp că poţi
să te trezeşti prins în problemele altuia, să te simţi exagerat de
responsabil pentru a area unei soluţii sau să te concentrezi prea mult
pe găsirea unei alte probleme, chiar când lumea vrea să meargă mai
departe.
• Faptul că eşti persoana la care apelează oamenii la nevoie, poate în
toate domeniile din viaţa ta, pentru că pari capabil, empatic,
încurajator, găseşti soluţii şi aşa mai departe, te face să i prins între
sentimentul că eşti de ajutor, preţuit şi că ai un scop şi sentimentul că
eşti folosit, suprasolicitat, rău tratat, dar speriat că lumea s-ar putea
descurca fără tine.
 • Faptul că eşti foarte rezilient, în sensul că poţi să termini o treabă,
tolerezi multe şi te arunci în ajutorarea celorlalţi, dar, pentru că te
bazezi exagerat de mult pe identitatea ta de om puternic, nici nu ceri
ajutor şi ţi-e teamă să i considerat slab, aşteptându-te ca oamenii să-şi
dea seama că te îneci şi să intervină, după care tot îţi e greu să accepţi
ajutorul, chiar şi atunci când e evident că ai nevoie de el.

Lucruri la care trebuie să i atent

• Burnout şi boli, inclusiv boli cronice, cauzate de disponibilitatea ta,
care te pot pune la pământ. Sunt aşa de drăguţ... Încerc doar să ajut...
Am vrut doar să ajut... Au nevoie de ajutorul/sprijinul meu... Nu înţeleg
de ce vin la mine, după care nu se obosesc să-mi urmeze sfatul... Sunt
epuizat... De ce vine toată lumea la mine?
• Când simţi că o persoană se îndepărtează, manipulezi situaţia,
încercând să-l faci să revină, chiar dacă persoana respectivă trebuie să
se descurce singură, şi astfel probabil te transformi brusc din omul care
pretinde că n-are nevoi într-un ghem viu de nevoi şi te porţi de parcă
n-ai putea trăi fără omul respectiv.
• Pui în centru sentimentele, intenţiile şi faptele tale bune când cineva îţi
spune că ai greşit faţă de el sau i-ai făcut rău, în loc să recunoşti
impactul pe care l-au avut acţiunile tale.
• Pui oamenii pe un piedestal, e că e al tău sau al altuia. În afară de
faptul că e ca şi cum ai venera idoli falşi, cine nu se a ă pe piedestal
este automat la picioarele celuilalt.

Bucuria de a spune nu: ghid rapid

• Dacă, indiferent ce faci, nu se schimbă nimic sau prea puţin într-o
relaţie sau situaţie, sau lucrurile par că se mişcă un timp, dar revin la
starea iniţială, înseamnă că îţi asumi responsabilitatea pentru o
problemă care nu e a ta. Încercarea de a soluţia pentru problema
altcuiva nu funcţionează niciodată, pentru că asta împiedică persoana
respectivă să înveţe o lecţie necesară şi te face pe tine să i excesiv de
responsabil faţă de ea şi insu cient de responsabilă faţă de tine. Oricât
de bune ar intenţiile tale şi oricât de mare ţi se pare problema
 celeilalte persoane, trebuie să ai limite şi să elimini planul subconştient,
pentru că altfel nu oferi nimic cu adevărat.
• Analizează motivaţia stilului tău de a ajuta şi salva. Da, există teama
legată de ce s-ar putea întâmpla cu persoana respectivă, dar gândeşte-
te la ce s-a întâmplat şi dacă anumite lucruri pe care le faci o ajută, dar
şi ce probleme ar putea să creeze acele lucruri, nu doar ţie, ci şi ei.
• Când ajuţi sau te implici doar dacă se respectă condiţiile tale sau dacă
primeşti ceva în schimb, opreşte-te. Când sentimentul de bine într-o
relaţie se bazează doar pe păstrarea unui anumit rol, e semn că te
găseşti într-un tipar, că nu ajuţi şi nu oferi în adevăratul sens al
cuvântului. Cum ai putea să ajuţi sau să sprijini fără să consideri că asta
e treaba ta în relaţie sau să ai aşteptări legate de cum ar trebui să e sau
ce ar trebui să facă în schimb celălalt?
7. Suferindul

În anii de după divorţ, fostul soţ al Mariamei a făcut-o în toate felurile de

câte ori a avut ocazia, cu toate că a ales să nu se implice activ în viaţa
copiilor lor prin vizite dese sau plătind pensia alimentară. Deşi a fost
sfătuită să meargă pe calea legală ca să se protejeze atât pe ea, cât şi pe
copii, şi să traseze nişte limite necesare în situaţia respectivă, a refuzat
pentru că nu voia ca ii ei să creadă că este genul de mamă care îi
împiedică să aibă o relaţie cu tatăl lor. Credea că, dacă este o Mamă Bună,
dacă nu îl dă în judecată pentru pensie alimentară şi nu impune o limită
abuzurilor lui, îl va face să e „drăguţ“ şi să înceteze cu abuzurile.
Acesta în schimb şi-a ampli cat campania de hărţuire şi abuz, care a
culminat cu o altercaţie îngrozitoare sub ochii copiilor. Abia când el a
refuzat să recunoască suferinţa lor şi impactul pe care calvarul îl avea
asupra acestora, inclusiv sindrom post-traumatic, Mariana a tras, în
sfârşit, linie. Pentru un timp.
Dar chiar şi după ce i-a limitat accesul, Mariama încă spera ca el să aibă
o revelaţie în care să-şi dea seama de faptele ei bune, să îşi ceară scuze şi să
se poarte cum trebuie. Era plină de resentimente pentru că trasase doar
într-un târziu graniţele şi i se părea că totul era nedrept, dat ind că ea nu
greşise cu nimic. Credea că suferind îi faci pe oameni să se oprească şi să-
şi schimbe comportamentul, şi că asta arată ce Om Bun eşti tu, fără să-şi
dea seama că suferinţa o făcea să rămână prinsă în nişte situaţii care îi
făceau rău şi ei, şi copiilor.
Suferindul se folosește de antipatia de sine și se plasează, conștient sau
inconștient, într-o poziție în care are parte de greutăți, suferințe și frustrări ca
să e „bun“, ca să in uențeze și să controleze sentimentele și
comportamentul celorlalți și să atragă atenția asupra unei nevoi a lui.
Principalul impuls şi principala motivaţie pentru Suferind este, în mod
ironic, obţinerea sentimentului de siguranţă şi de valoare, ind cel mai bun
printre cei răi, şi din acest motiv trebuie să sufere. Deşi există Suferinzi
care au fost întotdeauna aşa, există şi variante ale celorlalte stiluri, când
persoana respectivă a mers prea departe şi s-a împuşcat singură în picior.
Suferinzii încearcă permanent să arate cât sunt de buni pentru a face pe
cineva să-i remarce, să-i aprecieze sau să-i iubească aşa cum vor ei, chiar
dacă se expun la alte suferinţe şi îşi prelungesc chinurile.
Oamenii care le fac pe plac altora şi au impresia că au parte întotdeauna
de ce e mai rău, că mereu se ia cineva de ei sau că sunt înţeleşi greşit se vor
recunoaşte în acest stil şi în următoarele roluri:

Țapul ispășitor Perturbatorul/ Rebelul

Plăpândul Distrusul
Cel care trebuie să piardă Cel care rostește adevărul
Copilul-problemă Outsiderul/ Oaia neagră

Originile Suferindului
Suferinzii au crescut de multe ori într-un mediu în care exista ideea că
suferinţa te face un om bun, sau mai bun, în care oamenii erau trataţi ca
probleme sau di cultăţile lor erau ignorate ori minimalizate, indiferent de
cât erau de acute sau de reale. E posibil ca orice discurs pozitiv despre sine
sau despre realizările cuiva să fost considerat lăudăroşenie, narcisism sau
iluzii de preamărire. E posibil ca un adult din viața lor să se martirizat
sau să tolerat tratamente rele din partea soţului sau chiar din partea
copiilor, modelându-le această atitudine de îndurare, nu doar de a te lăsa
folosit sau abuzat, ci şi de a te neglija.
Au învăţat să-şi construiască o identitate care, în esenţă, îi etichetează
drept cei mai buni printre cei răi. Îi face să se simtă „speciali“, chiar dacă în
sens negativ. Au primit atenţie pentru că i-au lăsat pe ceilalţi să-şi verse
nervii asupra lor, pentru că au stat mai în spate sau pentru că au continuat
să suporte tratamentul rău fără să se arate deranjaţi.
Unii au ajuns să joace acest rol pentru că l-au copiat de la altcineva. Dacă
identitatea colectivă a familiei era suferinţa, probabil că uneori au avut
impresia că parcă s-ar întrecut cine suferă mai mult. E posibil ca
Suferindul să simţit că nu trebuie să-i meargă „prea bine“, pentru că asta
l-ar înstrăina de membrii familiei, şi astfel victimizarea a devenit modul lui
de a-şi juca rolul în familie.
E posibil ca epuizarea, agitaţia sau chiar rămânerea lângă partenerul
abuziv să fost o medalie de onoare, deci a te prăbuşi la locul de muncă, a
suprasolicitat din cauza problemelor altora sau a relaţiei era ca o
realizare.
Unii au ajuns să e Suferinzi pentru că au fost întotdeauna Problema, nu
indcă așa stăteau lucrurile în realitate, ci pentru că cineva din mediul lor
îşi vărsa nervii pe ei. Şi astfel, Suferinzii, cu toate că detestau felul în care
erau trataţi, au învăţat să-şi extragă valoarea din statutul de ţap ispăşitor,
pentru că era felul în care ei erau „necesari“ sau pentru că le era teamă să
nu e abandonaţi şi să nu aibă unde să se ducă. Era „treaba“ lor să ascundă
responsabilităţile altora şi să se înfăşoare în iluzia oricărei minciuni pe care
şi-o spuneau. Într-un mod distorsionat, ei sperau la răsplata şi la
recunoaşterea care aveau să vină într-o bună zi, când celălalt își va asuma
toate minciunile şi cât de minunat este Suferindul, dar, în loc de asta,
persoana respectivă putea să nu-şi asume responsabilitatea şi să se
victimizeze, continuând în tot acest timp să-l scoată ţap ispăşitor pe
Suferind.
E posibil să fost ţinta unui frate care părea că poate să scape basma
curată şi după o crimă, care îi făcea un iad viaţa, creându-i în acelaşi timp
şi o senzaţie de izolare, când toată lumea făcea zid în faţa lui. Poate că nu a
fost crezut sau poate că problemele lui au fost minimalizate, mai ales dacă
a fost cel mai mare dintre copii şi trebuia „să e un exemplu“. Poate că
fratele putea să mintă cu neruşinare sau chiar să dea vina pe el pentru
„fărădelegile“ lui, şi Suferindului i-a fost clar că, indiferent cât era de bun,
indiferent de câte eforturi depunea, indiferent de cât ajuta sau cât încerca
să evite neplăcerile, nimeni nu era mulţumit de el şi nimeni nu-i lua
partea.
Dacă toţi ochii erau pe altcineva, poate pentru că persoana respectivă
avea nevoi suplimentare sau poate pentru că era numită (sau presupusă a
) Favorită, Suferindul a învăţat astfel să joace rolul secundar sau de
Ultimul la Tron şi a început să îi placă, e în copilărie, e mai târziu, să îşi
provoace suferinţă pentru a încerca să capete, în sfârşit, sprijinul de care
avea nevoie. După ce toată copilăria şi o parte din viaţa matură s-au
considerat o problemă sau o povară şi apoi au descoperit că nu e adevărat,
Suferinzii încearcă să capete ce li se datorează, e să-i facă pe oameni să le
valideze experienţele şi să recunoască faptul că au greşit, e să le facă alte
probleme, ca ei să-i sprijine mai bine, îndreptând astfel nedreptăţile din
trecut.
E posibil ca atunci când au fost bolnavi sau când au avut probleme să
fost prima oară când s-au bucurat, în sfârşit, de atenţia părinţilor, sau
indcă părinţii îşi făceau griji pentru ei, ştiau că cel puţin nu se mai
concentrează doar asupra unui frate, să spunem. Poate că fraţii s-au
întrecut în probleme ca să atragă atenţia părinţilor, iar Suferindul a tot
încercat sau a cedat şi s-a retras, purtându-se responsabil, ca şi cum n-ar
avut nici o nevoie, după care la maturitate a revenit la acelaşi
comportament de a suferi pentru a obţine atenţie.
De fapt, e posibil să-şi dat seama că singurul mod prin care se simţea
conectat la familie, prin care putea să atragă atenţia sau să o păstreze era să
aibă probleme şi, de aceea, inconştient, nu se comportă responsabil sau
intră mereu în situaţii şi relaţii problematice, astfel încât cineva – de
exemplu, părintele – să e nevoit să intervină şi să-l salveze. Asta
înseamnă că el se teme să o ducă bine sau să-i e mai bine, pentru că
atunci va pierde atenţia sau nu-i va mai da posibilitatea celuilalt să-şi joace
rolul. Poate chiar are impresia că, dacă se detaşează, îşi abandonează
părintele, şi aşa recidivează inconştient la dependenţă, ca să nu trebuiască
să se maturizeze, dar şi ca părintele să nu se simtă redundant. De exemplu,
părintele poate să e un Salvator care nu îşi dă seama că în felul acesta
încurajează dependenţa.
De asemenea, Suferinzii îşi învaţă adesea rolul după ce trec prin durere şi
traume care nu au fost recunoscute sau rezolvate, posibil ind chiar
consideraţi ipohondri, aşa că poate au rămas cu durerea încercând să
atragă atenţia către neglijarea iniţială, ca să obţină, în sfârşit, ce le trebuia.
Poate că au avut impresia că este nedrept ca altcineva să e Favoritul sau
Prioritatea Numărul Unu, deşi Suferindul avea nevoi mai mari. Acest lucru
poate să fost cu atât mai ofensator, cu cât a experimentat ceva traumatic,
însă chiar şi atunci celălalt a bene ciat de atenţie, cu toate că avea mai
puţine nevoi. Chiar când Suferindul a evoluat şi a avut câteva succese
importante, e posibil să simţit nevoia să pună frână şi să încerce să-i facă
pe ceilalţi să recunoască ceea ce n-au recunoscut în trecut. E posibil ca
familia să respins sau să ignorat un abuz sau a făcut zid în faţa lui când
Suferindul a încercat să îi facă să înţeleagă ce se întâmplă, izolându-l,
efectiv, de grup şi făcându-l să se simtă abandonat. Poate că a încercat mai
multe discuţii cu familia, implicându-i şi pe alţii care au fost victime ale
abuzului, dar din nou a sfârşit prin a se simţi respins.
Chiar dacă nu îşi dau seama, şi chiar dacă nu ştiu despre ce e vorba,
Suferinzii caută ispăşirea. Încearcă să compenseze sentimentul de
vinovăţie pentru ceva – de exemplu, pentru că nu au fost crescuţi cum
trebuie sau pentru că au trăit experienţe traumatizante, chiar dacă nu a
fost vina lor. Dar încearcă şi să-i facă pe ceilalţi să se simtă vinovaţi.
Însuşindu-şi acuzaţia şi prefăcându-se vinovaţi vor să-şi ducă suferinţa
într-un punct critic, astfel încât ceilalţi să intervină.
Pentru că Suferinzii încearcă să demonstreze cât sunt de buni şi să
ajungă la satisfacerea nevoilor prin durere, pentru ei poate să e cumplit şi
profund destabilizator când se confruntă cu di cultăţi inevitabile vieţii,
pentru că resimt acest lucru ca o respingere a statutului lor de victime şi a
experienţei lor. E ca şi cum ar spune: „Dumnezeule, cât de mult mai
trebuie să sufăr eu?“ Pot să aibă senzaţia că sunt predestinaţi să e
dezamăgiţi şi să sufere, dar în acelaşi timp să e surprinşi că cineva nu îi
place, se ceartă cu ei sau nu e dispus să le tolereze durerea.
Ca toţi cei care vor să le facă pe plac celorlalţi, încearcă să câştige credite
pentru a limita sau a evita tot ce îi face să se simtă nesiguri, dar în acelaşi
timp sunt prinşi între dorinţa de a scăpa de suferinţă şi utilizarea suferinţei
pentru a obţine intimitate şi a îngrijiţi. Când lucrurile nu merg aşa cum
vor ei sau când se simt insu cient sprijiniţi ori neglijaţi, toată durerea
nerecunoscută erupe din nou, ca şi cum ar spune: „După tot ce am suferit,
ai tupeul să mă tratezi aşa şi să nu mă accepţi nici acum!“, iar asta le
provoacă nu doar o durere adâncă, ci şi furie din cauza lipsei de
recunoştinţă. Ei au impresia că, dat ind toate prin câte au trecut, oamenii
ar trebui să îi înţeleagă şi să se reţină de la critici.
Le e greu să înţeleagă de ce nu sunt pe placul cuiva, de ce se ceartă cu ei
sau de ce nu se schimbă, în ciuda suferinţei lor, fără să-şi dea seama că
persoana respectivă poate să îi considere nesinceri tocmai din cauza
disponibilităţii lor la suferinţă. Iar oamenii care au plăcerea de a exploata şi
de a răni vor pro ta de această nevoie de a plăcea făcându-i să sufere.
E de înţeles că Suferinzii care şi-au folosit, practic, graniţele ca monedă
de schimb şi s-au lăsat călcaţi în picioare se simt folosiţi şi abuzaţi, dar ei
sunt nedumeriţi că celălalt nu vrea să îndrepte lucrurile, să nu se mai
poarte aşa sau nu vrea o relaţie cu cineva care suportă orice. Ei cred că
disponibilitatea lor de a suferi este iubire necondiţionată. Întărind rolul pe
care l-au învăţat în copilărie şi prin care s-au de nit, respingerea le arată
minciuna că acesta este singurul lor mod de comportament. În loc să
spună nu, acceptă situaţia, lasă să se adune greșelile şi resentimentele,
după care folosesc aceste lucruri pentru a-şi justi ca plecarea bruscă sau
criza de furie.
Lucrul acesta creează o dinamică sacri ciu–resentiment, care se
regăseşte şi la Salvatori, dinamică în cadrul căreia Suferinzii se tot sacri că
şi se martirizează, simţindu-se totodată plini de resentimente că „trebuie“
să facă asta. Vor ca persoana cealaltă să se schimbe şi argumentează că
asta ar în avantajul ei, fără să-şi dea seama că ar de fapt în avantajul lor.
Suferinzii aşteaptă să e salvaţi, iar când acest lucru nu se întâmplă, mai
suferă puţin, în încercarea de a face salvarea probabilă. Ei cred că trebuie
să-şi câştige fericirea şi să-şi demonstreze bunătatea prin suferinţă, şi că
există o cantitate magică de suferinţă care la un moment dat va face brusc
ca totul să meargă bine. De fapt, deschid calea spre mai multă durere,
nedându-şi seama că extrăgându-și identitatea din suferinţă îşi
alimentează impresia că trebuie să rămână aşa, iar asta îi face să se simtă
neputincioşi şi disperaţi, când nu ar trebui să e aşa.

Știi că ești un Suferind dacă...

 • Principala metodă de a te simţi valoros, de a le face pe plac altora şi de
a-i face să-ţi îndeplinească nevoile, dorinţele şi aşteptările este să
încerci să demonstrezi cât eşti de bun şi de merituos, ind atât de
suferind şi nevolnic.
• Nu spui nu pentru că ţi se pare că nu ai încotro decât să suporţi ceva,
nu simţi că ţi-ai câştigat încă dreptul de a spune nu, ţi-e teamă că
oamenii vor pleca şi nu îţi vor satisface niciodată nevoile sau te temi în
secret că va trebui să-ţi asumi responsabilitatea pentru tine.
• Când viaţa nu este cum vrei tu, când oamenii se înfurie, te resping sau
te dezamăgesc sau când nu capeţi validare şi recunoaştere, te gândeşti
la toate lucrurile peste care ai trecut, la ocaziile pe care le-ai dat să nu
te mai rănească, la tot ce ai îndurat ca să demonstrezi cât eşti de bun şi
de iubitor (sau că nu eşti cum te consideră ei), ţi-e teamă că vor
convinge lumea că eşti rău şi nu meriţi nimic sau că e vina ta şi ai
ghinion, sau nu eşti niciodată su cient de bun.
• Le spui oamenilor ceea ce crezi că vor să audă (şi uneori ceea ce vrei tu
să audă) pentru că speri că se vor simţi vinovaţi şi obligaţi să facă la fel,
să-ţi împlinească nevoile, dorinţele şi aşteptările.
• Ai un sentiment intens de obligaţie şi de vinovăţie, aşa că ai impresia că
este datoria ta să suferi ca să faci pe cineva să se simtă bine în pielea lui
sau să rămâi xat în tiparul tău ca să nu tulburi statutul relaţiei tale ori
dinamica familiei.
• Eşti convins că suferinţa este semnul că eşti bun şi că până la urmă va
răsplătită şi vei primi, în sfârşit, validarea şi recunoaşterea după care ai
alergat.
Stilul acesta de a face pe plac celorlalţi este adesea mai puţin evident,
pentru că nici tu, nici măcar cei din jur nu-şi dau seama că este vorba de a
păstra dinamica unei suferinţe în care toată lumea e implicată până la un
punct. Având în vedere că suferi așa de mult și motivul pentru care suferi,
nu simți că faci pe placul cuiva. Dar, la un anumit nivel, simţi că trebuie să
i aşa pentru cineva şi că dacă nu te-ai mai comporta altfel, atunci ar o
problemă.
 Conştiinţa ta de sine derivă din calitatea de victimă care se chinuie. Asta
nu înseamnă că nu ai fost victimă, dar felul în care te percepi şi ceea ce
aştepţi de la ceilalţi şi de la lume reprezintă rezultatul privirii prin această
lentilă, care te face să te vezi ca o persoană uşor de rănit sau avariată de
câte a îndurat deja. Suferinţa se bazează mult pe senzaţia de dependenţă,
pe trebuie şi pe asumarea vinei, aşa că Suferindul pune mai presus de orice
aceste două aspecte, creând mai multă durere.
Ţi-e greu să spui nu sau nu spui nu pentru că ar contrazice identitatea ta
de victimă. Ai impresia că nu ai de ales şi nu vrei să le dai oamenilor încă
un nenorocit de motiv să aibă o problemă cu tine sau să te rănească, aşa că
te simţi tratat incorect, victimizat şi neputincios. Te oboseşte să nu spui
nu, dar, în acelaşi timp, dacă nu ai iritat de ceva sau nu te-ai simţi
victimizat, atunci nu ţi-ai mai juca rolul sau ceilalţi nu şi l-ar mai juca.
Din cauza celor trăite şi pentru că te-ai simţit de multe ori invalidat, sau
ai fost validat şi sprijinit doar când ai avut probleme, ideea de a tu însuşi
pare complicată, nu în ultimul rând pentru că nu prea ştii cine eşti tu fără
aceste probleme sau fără să ai dramă. Poate că ai învăţat să extragi un
anumit nivel de acceptare şi siguranţă emoţională din această poziţie şi nu
vrei să tulburi starea de fapt, mai ales într-o familie care se bazează pe
acest rol, chiar dacă nu recunoaşte, dar, având în vedere cât ai suferit, e ca
şi cum ai spune: „Am început asta, trebuie s-o termin“, şi să mergi până în
pânzele albe. Suferinţa ta poate urma un tipar similar (de exemplu, relaţii
romantice pasionale, aceeaşi ceartă cu familia), în timp ce în alte aspecte
ale vieţii tale lucrurile pot merge bine, sau poți în situaţia în care toată
lumea se ceartă cu toată lumea, cu drame care apar peste tot și să ai
impresia că treci dintr-una în alta.
Senzaţia că trebuie să suferi este rădăcina durerii tale. Noi, oamenii,
avem un spectru larg de nevoi, dar suferinţa nu e una dintre ele. Suferinţa
este însă acoperire pentru alte nevoi în privinţa cărora oscilezi să le negi
sau să le a rmi. Suferinţa este modul tău de a crea legături şi de a încerca
să obţii atenţie, afecţiune şi altele, iar asta îți dă impresia că nu poţi să faci
ceva, sau să i ceva, fără să te simţi ca naiba într-o oarecare măsură.
Încerci să in uenţezi şi să controlezi sentimentele şi comportamentul
celorlalţi sacri cându-te, dar asta te expune la mai multă suferinţă. Când
crezi că durerea şi chinul sunt dovezi de strădanie şi de bunătate, nu îţi vei
permite să te găseşti într-o situaţie care nu e dureroasă. Fără să vrei, sau
uneori deliberat, te pui în situaţii periculoase sau te forţezi să suferi.
Asta am văzut că s-a întâmplat cu Mariama, care avea mijloacele să-l
pună la punct pe fostul ei soţ, dar acest lucru ar însemnat să renunţe la
identitatea celei care suferă din pricina lui. Nu şi-a dat seama că se purta
de parcă ar concurat la Olimpiada Suferinzilor, la care demonstrarea
bunătăţii şi a suferinţei va în nal recompensată. Da, comportamentul
fostului ei soţ era dubios, abuziv şi nedrept, dar rămânând la rolul ei de
Suferindă pentru a încerca să-i demonstreze lui ceva, pierdea din vedere că
trebuia să traseze nişte limite, pentru bunăstarea copiilor şi a ei.
Oamenii trec prin dureri, probleme şi traume şi suferă cu adevărat o
vreme şi, da, uneori indcă nu-şi urmăresc interesele suferă inutil din
cauza lucrurilor pe care ceilalţi nu le oferă, deși au puterea de a îndrepta
situaţia, cum se întâmplă cu sărăcia, foametea sau accesul la asistenţă
medicală. Suferinţa însă nu e un lucru pe care să-l foloseşti ca medalie de
onoare sau ca să motivezi ceea ce crezi că ţi se cuvinte, fără să-ţi dai seama
cum te afectează pe tine. Îţi ascunzi planurile prin faptul că eşti drăguţ şi
eşti cel care suferă, dar nu îţi dai seama care este momentul în care vrei ca
persoana respectivă să nu te mai rănească, astfel încât să te simţi bine fără
să-ţi mai asumi responsabilitatea pentru efectele lipsei tale de limite.
Ai trecut prin multe, nimeni nu contestă asta, dar ironia e că Suferindul
din tine o contestă, pentru că identitatea ta nu îţi dă voie să ai acces la
sprijin, resurse, relaţii şi lucruri care diferă de identitatea ta, aşa că,
deoarece faci pe plac altora, suferinţa ta se extinde. Deşi se poate să ai o
parte din aceste lucruri, inconştient te opreşti să capeţi „prea mult“, pentru
că nu se potriveşte cu identitatea ta. Tot din acest motiv poţi să te sabotezi
când apar situaţii sau persoane mai sănătoase, pentru că nu se potrivesc cu
sentimentul tău de merit personal.
Acţiunile tale nu te fac să te simţi bine şi nimeni nu este îndreptăţit să-i
faci pe plac în felul acesta. Ca Bun Suferind înduri durerea într-un joc în
care pierzi acum ca să câştigi mult ceva mai târziu, dar pierzi mai mult din
tine. Limitele, din cauza cărora crezi că vei pedepsit şi te vei simţi
vinovat, sunt exact lucrul care te va elibera şi care te va proteja.

Teme comune
• Gânduri tipice, precum: Trebuie să plec ultimul. Nu am noroc. E vina
mea. Oamenii vor să mă înşele. Nu am încotro, trebuie să suport. Iubesc
prea mult. Mai bine de atât nu se poate. Nu am făcut decât ce au vrut
ei. Lasă-l pe altul să se bucure de atenţie; poate într-o bună zi mi-o vor
acorda şi mie.
• Te pregăteşti să i rănit, şi din acest motiv nu îţi permiţi să te bucuri
prea mult de ceva sau să i prea dezamăgit dacă treaba nu merge bine,
iar când situaţia merge prost dai vina pe relaxarea ta.
• Postezi pe reţelele sociale evenimente tumultuoase de viaţă ca să dai
indicii despre suferinţa ta, poate ca să-i îngrijorezi pe cei dragi şi să-i
faci să te abordeze.
• Când te simţi iritat de cineva faci o adevărată campanie ca oamenii să
se poziţioneze de partea ta, deși nu e necesar, exact cu mentalitatea
cine nu e cu mine e împotriva mea.
• La un anumit nivel ţi-e teamă că, dacă îţi vei permite să te vindeci, să te
dezvolţi şi să înveţi „prea mult“, atunci oamenii care te-au rănit nu îşi
vor mai vedea greşelile, ba poate îşi vor asuma meritul pentru evoluţia
ta.
• Rămâi legat de foştii parteneri sau de alţi oameni pe care nu îi vrei în
jurul tău şi care te vor exploata să le faci favoruri sau ca să-i atezi,
pentru că te porţi frumos cu ei ca să nu te rănească (sau să nu devină
dintr-odată mai buni când tu nu eşti acolo să poţi bene cia de asta.)
• Eşti convins că „durerea e iubire“ şi crezi că cineva care îşi face rău
încercând să iubească pe alţii este bun din re, aşa că fără să vrei eşti
atras de relaţii dureroase, cu cât suferi mai mult, cu atât simţi că iubeşti
mai mult.
• Distribui oamenii în rolul de Salvator/Reparator/Ajutor/Vindecător şi
pe urmă eşti plin de resentimente când te tratează ca pe o victimă,
 preiau controlul sau nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, după care
devin Problema.
• Presupui că toată lumea o duce mai bine ca tine, aşa că nu vezi ce
probleme are persoana dragă sau măcar ce impact au acţiunile tale,
pentru că eşti mult prea preocupat de durerea şi eforturile tale.
• Eviţi să intri într-o relaţie ani la rând, eşti prudent, după care întâlneşti
pe cineva care îţi dărâmă zidurile şi îţi câştigă încrederea, doar ca să
suferi din cauza relaţiei intense şi nesănătoase şi să te retragi
neînţelegând de ce suferi. După care ciclul se repetă.

Puncte forte și provocări

• Poţi părea foarte rezilient şi puternic, nu te plângi că ai multe de făcut
şi poate să-ţi placă provocarea oferită de rezolvarea de probleme şi de
organizare, dar s-ar putea să-ţi e greu să comunici când nu ai
capacitatea să faci ceva sau când ceva nu intră în responsabilitatea ta.
• Chiar dacă e în contrast puternic cu suferinţa ta, poţi să i
independent, autonom şi descurcăreţ, dar trăsăturile acestea pot să-i
ţină pe oameni la distanţă sau să te izoleze.
• Vei accepta mai mult ajutor decât celelalte stiluri discutate, dar ulterior
poţi să mimezi incompetenţa sau să te transformi în proiectul cuiva,
pentru a primi în continuare ajutor şi pentru a crea legături
emoţionale.

Lucruri la care trebuie să i atent

• Permiţi înrăutăţirea unei situaţii pentru a crea o nevoie urgentă. E ca şi
cum cineva ar exagera un eveniment pentru că nu i se pare că adevărul
în sine este su cient. Nevoia ta este su cientă, nu trebuie să te mai
expui unei dureri inutile.
• Nu-ţi permiţi să înveţi dintr-o greşeală sau un eşec trecut, pe care
probabil l-ai exagerat sau distorsionat, ci te ţii pe loc, reproşându-ţi
constant, ca nu cumva să te relaxezi, să încerci din nou şi să te expui la
o durere mai mare în viitor.
 • Consideri epuizarea o medalie de onoare şi astfel nu te simţi îndreptăţit
să identi ci cauzele ei.
• Devii obsedat când ţi se pare că ai fost respins sau uitat de o persoană
din pricina căreia ai suferit mult.

Bucuria de a spune nu: ghid rapid

• Cum ar dacă n-ai nici cel mai bun, nici cel mai rău, ci doar un om?
Sunt metode mult mai bune prin care poţi să te simţi bine în pielea ta,
decât să încerci să i superior, deţinând medalia olimpică de aur la
bunătate, obţinută prin suferinţă, sau să-ţi exacerbezi inferioritatea,
oferindu-ţi marele premiu pentru Cel mai bun printre cei răi. Asta nu
înseamnă că n-ai trecut prin multe şi că anumiţi oameni n-au pro tat
de tine sau nu te-au abuzat, dar acest lucru nu te face „cel mai bun“ sau
„cel mai rău“; te face om.
• Întreabă-te: Cine sunt eu fără aceste probleme? Câteodată unele
problemele pe care le avem fac parte din identitatea noastră. Ele
servesc rolurilor pe care le jucăm în viaţă. Aşadar, dacă nu am mai avea
problema, nu am mai juca acel rol. Dacă ne extragem identitatea,
valoarea şi rostul din rol, atunci acesta e planul ascuns din spatele
problemelor noastre.
• Gândeşte-te ce anume observi şi preţuieşti întotdeauna la oameni sau
ce anume tinde să te frustreze şi să te supere în relaţiile interpersonale.
Asta îţi va spune de ce ai nevoie.
 PARTEA 3
Cei șase pași pe care trebuie să-i faci pentru a găsi bucuria din nu
O să simţi bucuria de a spune nu când vei deveni o variantă mai sinceră a
ta, alegându-ţi preferinţele, în locul unei programări mentale depăşite.
Această bucurie este armonizarea cu cine eşti şi cine vrei să i, şi cu
modul în care vrei să te simţi şi să continui să te simţi, cu relaţiile,
oportunităţile şi activităţile care contează. Este impactul, adevăratul sens şi
adevăratele consecinţe pe care le au rostirea lui nu şi felul în care te
deschizi pentru a primi o viaţă care ţi se pare şi pe care o simţi că îţi
aparţine mai mult. Ajungi să i viu, în loc să-ţi spui mari minciuni
nevinovate şi să te ascunzi.
Cum ajungi să te simți, nu chiar imediat după ce spui nu, ci în zilele,
săptămânile, lunile și anii ce urmează?
Cum te face nu să-ți asculți nevoile, așteptările, dorințele, sentimentele și
opiniile?
La ce spui nu?
Și la ce îți dai voie să spui da, ca rezultat al permisiunii de a spune nu? Ce
devine posibil și cine ajungi tu să i?
În ciuda eforturilor de a face pe placul tuturor să te simţi de ajutor,
valoros şi cu rost şi să eviţi disconfortul şi durerea, nu ai descoperit
bucuria de a spune da, pentru că nu ai spus nu atât de des pe cât a trebuit
sau ai vrut, aşa că da-ul tău nu a fost autentic şi o expresie a iubirii tale
pentru tine. Ai fost rănit, poate des.
Uneori vei detesta sentimentul pe care îl ai când spui nu, nu pentru că
este greşit, ci pentru că, în sfârşit, îţi simţi sentimentele şi îţi dai seama cât
de neplăcute sunt vulnerabilitatea şi posibilitatea de a-i dezamăgi pe
ceilalţi. Bagajul tău emoţional se dezvăluie. În clipa aceea, plângi după
vechea versiune a eului tău, când credeai că evitarea lui nu este Calea.
Elimini un pic din fantezia aceea, din vechile poveşti şi judecăţi, şi te simţi
puţin mai uşor, pentru că te vindeci, te dezvolţi şi înveţi.
Poţi să i tentat să rămâi în zona ta de confort neplăcută, pentru că te
gândeşti că cel puţin ţi-e familiară şi în mod sigur mai rău nu poate . Până
când este. Vei primi ce te pregătești să accepți, iar bucuria, pacea şi
mulţumirea vor rămâne în afara zonei tale de confort, în care încerci să
mulţumeşti pe alţii.
Încetează să mai cauţi recompense imediate şi să te mai joci cu
bunăstarea ta, în speranţa că, în nal, ai putea recompensat. Ai deja
experienţă mai mult decât su cientă când ai spus da într-un mod
neautentic, chiar dacă ai avut intenţii bune şi ai acţionat în spiritul
autoprotejării, încât să ştii că lucrul acesta mai mult creează, decât rezolvă
probleme. A face pe plac altora poate să reducă tensiunea pe moment, dar
dacă ţii cont de felul în care ajungi să te simţi pe urmă şi de efectele pe
termen mediu şi lung, e timpul să încetezi a mai încerca să gestionezi
sentimentele şi comportamentul celorlalţi şi să spui cu sinceritate nu şi da,
pentru a le gestiona pe ale tale. Îţi va lua ceva timp, dar meriţi investiţia.
În aceste ultime capitole îţi voi împărtăşi cei şase paşi ce trebuie urmaţi
pentru a te extrage din ciclul făcutului pe plac altora. Să-i faci pe toţi şase
este di cil, dar numai unul dacă faci, te va ajuta să spargi tiparul şi asta te
va împinge fără să-ţi dai seama să-i faci şi pe ceilalţi. Hai să stabilim de la
început câteva aşteptări realiste.
Nu complica lucrurile mai mult decât trebuie. Fie că te gândeşti că nu
vei putea să i bun şi iubitor cu tine până când nu vei demonstrat că poţi
să spui nu în mod „corect“, e că îţi imaginezi că reeducarea şi impunerea
de graniţe sunt complicate sau că te aştepţi ca la un moment dat să faci un
pas greşit, toate acestea întârzie momentul în care îţi vei rede ni graniţele
şi vei avea parte de bucurie.
Nu există o reţetă. Va trebui să parcurgi paşii şi să i vulnerabil în faţa
tuturor acestor necunoscute, după care vei învăţa şi te vei ra na din mers.
Asta înseamnă să te asculţi, să i atent, să greşeşti, să revii şi să încerci din
nou. Înainte să-ţi spui că nu poţi face asta, sau că nu ştii cum să începi,
gândeşte-te la tine. Ai alergat peste tot încercând să le faci pe plac tuturor.
Acum o să foloseşti pentru tine o mare parte din capacitatea pe care o ai.
Nu trebuie să faci un mare salt. Asta pentru că s-ar putea să te sperii ca
naiba şi să te facă să dai înapoi. În loc de asta, stabileşte-ţi intenţia de a
crea o relaţie cu graniţe mai ferme şi mai responsabilă cu tine. Paşii mici se
acumulează. Ceea ce faci uneori sau tot timpul contează mai mult decât ce
faci ocazional sau rar, aşa că, atunci când ai în mod constant atitudinea că
vrei să ai graniţe mai sănătoase, vei bene cia de efectul cumulativ al
investirii în tine însuţi. Vei învăţa să ai grijă de tine, dându-ţi seama pe
parcurs ce merge şi ce nu merge pentru tine.
Îţi recomand să-ţi notezi gândurile şi observaţiile legate de parcurgerea
acestor paşi într-un jurnal sau în aplicaţia de notiţe de pe telefon, cum e
mai simplu şi mai accesibil pentru tine, pentru că, în afară de faptul că aşa
poţi să-ţi urmăreşti progresele – mai ales când te îndoieşti de tine –,
notiţele acelea vor enciclopedia ta personală, cu lucrurile care
funcţionează sau nu pentru tine. Într-o zi, nu departe de ziua de azi, îţi vei
da seama că n-ai făcut din re ex un lucru care înainte te durea. Poate vei
observa că nu te mai gândeşti la fel de mult ca înainte la ceva. Progres.
Să începem.
8. Cunoaște-ți stilul

În toamna lui 2014, când a izbucnit epidemia de Ebola în ţara ei natală,

Sierra Leone, am invitat-o pe soacra mea să stea la noi pentru câteva
săptămâni, care însă s-au transformat în opt luni şi jumătate. Nu simţisem
vreo presiune în legătură cu vizita ei, pentru că ne înţelegeam grozav, dar
după câteva luni deja mă purtam cu mănuşi din cauza nemulţumirii ei
nerostite faţă de mine. Când i-am auzit în nal criticile, mai întâi prin
intermediul soţului meu, după care într-o ceartă demnă de serialul TV
Dinastia, cu haine care zburau la propriu prin casă, s-au declanşat în mine
o suferinţă şi o furie care m-au consumat mai bine de un an. Şi după ce
iniţial mă epuizam încercând să-mi ţin casa lună, înfruntându-mi
sentimentele şi comportamentul zi de zi în jurnal, am reuşit să-mi cunosc
tendinţa de a face pe plac altora mai bine ca niciodată până atunci.
Analizându-mă, mi-am dat seama că, deşi îmi plăcuse şi preţuiam relaţia
cu soacra mea, furia mea era indicatorul care îmi arăta că la un moment
dat, pe parcurs, investisem mult prea mult în ideea că în sfârşit eram ica
adorată a cuiva, până mi-am dat seama că nu era aşa. Faptul că nu puteam
să ies din situaţia extrem de neplăcută, sau să mă prefac că sunt bine, m-a
forţat să-mi examinez mai atent obiceiul meu de a le face pe plac celor din
jur şi motivul acestuia.
Când oamenii care încearcă mereu să-i mulţumească pe ceilalţi sunt
su cient de enervaţi, răniţi sau epuizaţi ca să renunţe la politeţe sau să
pară distanţi încât să-și facă cunoscută poziţia, sau când încep să-şi dea
seama că au o problemă să spună nu, e un lucru obişnuit să înceapă o
ploaie de nu-uri. Putem erupe dezlănţuiţi sau să aruncăm cu nu-uri în
stânga şi în dreapta de parcă am vrea să recuperăm timpul pierdut, lucru
care ne face să ne jenăm sau să ne ruşinăm de comportamentul nostru.
Sau nu înţelegem de ce oamenii pe care ne-am reţinut să-i refuzăm nu fac
sluj şi nu ne acceptă nu-urile pe loc, ca noi să putem să pornim bucuroşi
spre soarele la apus, către nalul nostru fericit. Chiar dacă la început ne
simţim energizaţi de puterea noastră proaspăt descoperită de a spune nu,
putem da înapoi când avem impresia că situaţia se întoarce împotriva
noastră sau când nu obţinem rezultatele dorite, ca apoi să m din nou
frustraţi când oamenii ne încalcă inevitabil graniţele sau ne e ciudă pe noi
înşine, pentru că n-am reuşit să m fermi.
Deşi a trebuit să mă cert cu soacra mea ca să-mi examinez tendinţa de a
face pe plac altora într-un mod nou şi profund, analizarea conţinutului
zilelor şi săptămânilor mele din perioada aceea mi-a oferit răspunsuri şi
m-au ajutat treptat să merg mai departe.
Dacă nu ne înţelegem obiceiurile noastre, inclusiv momentul care duce
la declanşarea acestor obiceiuri şi motivul lor, o să m mereu luaţi prin
surprindere de modul automat în care recurgem la acestea. De aceea,
primul pas spre distrugerea ciclului de a face pe plac altora şi pentru a-ţi
descoperi nu-ul este cunoaşterea stilului tău, deoarece nu poţi schimba ce
nu cunoşti, şi până nu îţi cunoşti nu-ul, nu îţi cunoşti nici da-ul.
E un exerciţiu sau un experiment simplu, dar puternic, care are două
părţi: timp de o săptămână vei aduna informaţii despre cum şi unde ai
spus da, nu şi poate, ca să ai o imagine mai clară despre ce merge şi ce nu
merge pentru tine. Iar săptămâna următoare vei folosi acele informaţii
pentru a începe să-ţi înjumătăţeşti da-urile.
Fiecare dintre noi are propriul stil de a le face pe plac celorlalţi, aşa că
pasul acesta urmăreşte răspunsul la întrebarea: Cum şi unde apare făcutul
pe plac altora în viaţa mea?

Săptămâna 1: Strângere de date

Obiectivul acestei săptămâni este să conturezi o imagine a locului în care
îţi consumi capacităţile intelectuale. Când eşti tu însuţi şi când faci lucruri
care te reprezintă – valorile şi graniţele tale –, acestea te energizează. Iar
când nu te reprezintă, te epuizează. Şi chiar dacă teoretic faci ceva ce îţi
place, dacă faci lucrurile acelea cu prea puţină grijă pentru bunăstarea ta,
iarăşi va epuizant. Deci, de exemplu, poate eşti mamă sau angajată, dar
trebuie să încerci să i versiunea idealizată care ţi s-a vândut de presă şi de
patriarhat? Poţi să faci sport sau să petreci, dar trebuie să duci asta la
maximum?
Deşi vor întotdeauna lucruri după care nu te dai în vânt, dar care sunt
obligatorii pentru a ajunge să le faci pe celelalte, sau te ajută acasă sau la
serviciu, cea mai mare parte a lucrurilor pe care le faci trebuie să e
acceptate conştient. Trebuie să închizi pilotul automat şi să nu mai stai la
mila evenimentelor pe care ţi le aruncă viaţa.
Foloseşte ce îţi e mai simplu şi mai accesibil pentru a-ţi nota observaţiile.
Stabileşte-ţi nivelul de date pe care vrei să le înregistrezi. De exemplu, ai
putea să notezi ecare situaţie în care spui da, nu şi poate bifând în
coloana respectivă, sau ai putea să-ţi faci o listă. În decurs de o săptămână,
adună observaţii legate de următoarele:
Când resimţi disconfort? Observă locul în care se manifestă în corpul
tău, ce sentimente încerci să reprimi rapid şi dacă eşti încordat, anxios,
iritat şi aşa mai departe.
Ce te energizează şi ce te epuizează?
Când ai acceptat ceva automat?
Ce te face să te frămânţi îndelung sau să i autocritic?
Care sunt sursele tale de anxietate şi de îngrijorare?
La ce telefoane şi mesaje ţi-e groază să răspunzi?
Ce te face să te simţi copleşit?
Care este persoana care primeşte de obicei cele mai multe da-uri de la
tine, dar şi bene ciază din ele şi se aşteaptă să spui da tot timpul, chiar
dacă e în detrimentul tău? Aceştia sunt oamenii din anturajul tău
cărora le faci pe plac şi cu ei trebuie să i deosebit de atent când spui
da.
Câteva lucruri de ţinut minte:
• Încearcă să îţi dai seama de tiparul tău, în linii mari, ca să ai o imagine a
săptămânii mai apropiată de realitate. Nu trebuie să te străduieşti să
notezi până la ultimul da, nu şi poate – struneşte-ţi perfecţionismul –,
dar adună cât mai multe date posibil de la începutul zilei până la sfârşit.
 • Nu trebuie să notezi ecare da, nu şi poate imediat ce le rosteşti. Poţi
re ecta la ele după o oră, două, când actualizezi lista.
• Va trebui să faci lucrurile mai încet decât de obicei, pentru că notezi
conţinutul zilei tale. Mă refer la secunde, nu la minute sau ore.
• Nu te baza doar pe memorie ca să-ţi recunoşti obiceiul. Dacă ar
mers, n-ai mai avut nevoie să citeşti această carte!
• Întrucât aceasta este o săptămână de observare, nu te presa să începi să
faci schimbări. Dar dacă eşti în poziţia de a spune nu, spune, evident.
Petrece câteva minute pe zi în care să-ţi revezi notiţele şi să faci anumite
observaţii legate de ziua aceea. Poţi să le scrii în linii mari, dar paragrafele
sunt mai mult decât binevenite. Observă ce se repetă – de exemplu,
tipurile de întrebări sau de situaţii, raţionamentul tău, oamenii implicaţi,
momentul zilei. Felul în care faci un lucru se repetă şi în cazul altor
activităţi. Dacă o iei pe scurtătură şi amâni satisfacerea nevoilor
elementare, precum mersul la toaletă, ca să termini mai repede ce faci,
aceasta este o metaforă pentru felul în care îţi tratezi celelalte nevoi. Vei
observa laitmotive pentru sentimentele, gândurile, acţiunile şi alegerile
tale.

Capacitatea noastră intelectuală se modi că în decursul zilei și al

săptămânii. Foarte mulți oameni își încarcă programul la începutul
săptămânii, poate pentru că sunt odihniți, după care își pierd elanul când
realitatea angajamentelor și nevoilor își spune cuvântul. După o zi sau două
sunt terminați și numără zilele până la următorul moment liber sau continuă
să-și aglomereze programul, sperând să facă față. Fii atent la tipare, ca să
poți pro ta de forța ta de muncă și de odihnă, și asumă-ți mai puține
responsabilități când simți nevoia. Înțelegând felul în care trăiești și
muncești, spui da, nu și poate într-un mod care îți satisface nevoile, în loc să
te tratezi ca o mașinărie.

Cunoaște-ți stilul de a le face pe plac altora

Binefăcătorilor, ţi atenţi la situaţiile în care intraţi din re ex în rolurile
aşteptate, când încercaţi să păreţi Oameni Buni şi când vă convingeţi să
faceţi ceva din cauza modului în care credeţi că veţi percepuţi dacă nu o
faceţi.
Zeloşilor, ţi atenţi la situaţiile în care intraţi automat în suprasolicitare,
încercând să daţi sută la sută, când vă asumaţi prea multe spunând la
început da, după care să vă daţi seama ce implică asta sau să ţi copleşiţi.
Evitanţilor, ţi atenţi la situaţiile în care acceptaţi automat lucruri şi,
chiar dacă este o senzaţie vagă, la situaţiile în care credeţi că celălalt vă va
dezaproba, se va enerva sau se va supăra dacă aţi spune ce credeţi cu
adevărat.
Salvatorilor, ţi atenţi la situaţiile în care vă asumaţi automat
responsabilitatea sau implicarea şi în care nu credeţi că se va face ceva fără
voi sau că oamenii se pot descurca fără voi.
Suferinzilor, ţi atenţi la situaţiile în care presupuneţi automat că va o
problemă dacă spuneţi nu sau vă exprimați nevoile şi dorinţele, ori în care
vă simţiţi resemnaţi, neputincioşi şi disperaţi.

Săptămâna 2: Începe să spui nu

Săptămâna aceasta urmăreşte testarea nu-ului încercând să înjumătăţeşti
da-urile rostite, ca să începi să îţi dai seama când poţi să spui nu fără să se
prăbuşească cerul şi, în acelaşi timp, să observi cine şi ce îţi declanşează
anxietate şi rezistenţa şi din ce motiv. Nu vei tăia neapărat cincizeci la sută
din da-uri, dar când vei trece prin procesul identi cării jumătăţii, al
analizării şi încercării de a spune nu, vei avea o imagine mai clară a
obiceiului tău de a le face pe plac altora. E posibil să te surprindă să
descoperi ce poţi să refuzi, dar şi să găseşti punctele erbinţi, la care în
momentul acesta ţi se pare aproape imposibil să spui nu.
Câteva sfaturi rapide înainte de a începe:
• Poate că eşti sătul până peste cap să le faci pe plac altora şi eşti gata să
arunci pe foc vechiul tău stil de viaţă, reducându-ţi da-urile cu mai
mult de jumătate. Înţeleg şi faptul că, la polul opus, ideea de a-ţi reduce
da-urile chiar şi cu zece procente te poate umple de anxietate. Te rog,
acceptă acest pas cu titlul de experiment şi foloseşte-l ca pe o
 oportunitate de a te asculta şi de a te respecta mai mult – şi pentru a
învăţa din situaţiile în care nu o faci.
• Stabilește-ţi intenţia de a reduce da-urile, pentru că ea te va face să
observi oportunităţile.
• Dacă interacţionezi cu o singură persoană, sau doar o anumită
persoană îţi maximizează da-urile, nu îţi direcţiona toate nu-urile spre
ea, pentru că e posibil să o vizezi indcă ţi s-a părut mai „simplu“.
• Începe cu puţin. De exemplu, poate începi cu alegerea locului în care să
luaţi masa sau a unei ore de întâlnire care îţi convine, în loc să spui că
nu contează.
• Nu e realist să aştepţi ca rostirea lui nu să te facă instantaneu să te simţi
confortabil, când ai făcut asociaţii negative şi este un teritoriu
nefamiliar. Acordă-ţi timp. Observă cum se schimbă sentimentele tale
legate de nu în timp şi adevăratele lui consecinţe. Deci, dacă ai spus nu
din prima zi şi pe urmă ai intrat în panică, acum, că a trecut o zi sau
mai multe, ce s-a întâmplat de fapt?

Mostre de replici prin care spui nu fără să rostești cuvântul nu

Am prea puţin timp.
Sunt încărcat la maximum.
Sunt indisponibil.
E prea mult pentru mine.
Am alte planuri.
Am nevoie de mai mult timp.
Nu prea sunt fan [Zumba/alcool/sex în trei], dar mulţumesc de invitaţie!
Pentru mine n-o să meargă./Pentru mine nu merge.
Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar n-o să pot participa/face asta.
Mulţumesc de propunere, dar nu fac [introdu ce ţi se propune] când
[introdu ceea ce faci]. (De exemplu, „Mulţumesc de propunere, dar nu
vin la evenimente sociale când copiii sunt în vacanţă“.)
Uite cum mi-ar conveni mie.
 Să-ţi spun ce pot eu să fac.
Deja mă ocup de [sarcina/proiectul] la care încă am de lucrat X
minute/ore/zile/săptămâni. Vrei să continui cu asta sau îl las deoparte
pentru [noua sarcină/proiect]?

Observă...
• Când spui nu şi e în regulă sau nu se întâmplă nimic „rău“.
• Când simţi nevoia să spui o întreagă poveste să îl justi ci pe nu.
• Când spui nu, dar pe urmă eşti tentat să revii şi să spui da, să nu mai ai
de-a face cu tensiunea.
• Când îţi faci mustrări că spui nu.
• Când te simţi uşurat.
• Cine era aproape sigur că vei spune da şi dacă a fost iritat că ai spus nu.
• Când îţi faci griji şi pentru ce.
Oricât de mic îl consideri tu pe nu, asigură-te că îi recunoşti valoarea şi îl
apreciezi, pentru că el înseamnă progres şi este mai mare decât crezi.
Construirea obiceiului de a spune nu se face şi prin a-l rosti în situaţii
mărunte, care se adună.
Dacă nu spui nu în situaţia în care sperai s-o faci, e în regulă! Toate la
timpul lor. Va mai o altă oportunitate. Observă-ţi sentimentele, procesul
gândirii sau circumstanţele din jurul lui ca să ştii cu ce ai de-a face şi să i
mai conştient de situaţie.

Recunoaște-ți anxietatea
A le face pe plac altora este un mod de a spune „Sunt/Am fost neliniștit din
cauza a ceva“. Când îți dai seama de prezența sinelui tău dornic să
mulțumească sau conștientizezi acest lucru privind retrospectiv, gândește-te
ce anume te face sau te-a făcut să i neliniștit. De exemplu: Sunt neliniștit că
nu voi plăcut. Sunt anxios că îi dezamăgesc pe ceilalți. Sunt anxios că
această persoană îmi va face rău sau că voi avea necazuri.
 Autoanalizarea fără grabă îți va oferi nu doar oportunitatea de a avea grijă
de tine, având acces la ceea ce îți trebuie, ce vrei, ce aștepți sau ce gândești
în acea situație, dar te va și împiedica să te păcălești crezând că sentimentele
tale, răspunsul pe care ești tentat să îl dai sau lucrul pe care ești gata să-l faci,
ori l-ai făcut deja, sunt legate de „satisfacerea“ respectivei persoane sau de
a face ce e bine în situația sau relația respectivă. Nu uita, în spatele anxietății
nu e doar o parte din tine care vrea să controleze incontrolabilul într-un
anumit fel, ci și o veche furie legată de ceva, așa că, atunci când ești mai
conștient, poți să prelucrezi furia îngropată, în loc s-o întărești.
Când mă simt deosebit de neliniștită și agitată după ce am spus nu, revin
cu picioarele pe pământ ieșind din casă sau uitându-mă pe fereastră. În sinea
ta ai impresia că ai apăsat detonatorul și ai declanșat Apocalipsa. În realitate,
când vezi că lumea nu e în ăcări, îți dai seama că ești în regulă.

După experimentul de două săptămâni

Acum vei mai conştient şi vei şti mai multe despre felul în care îţi
consumi energia, când trebuie să spui nu, de ce o faci sau nu şi despre
impactul palpabil pe care îl au da-urile asupra bunăstării tale emoţionale,
mentale, zice şi spirituale. Poţi să vezi relaţia dintre felul în care îţi
consumi timpul, energia ta şi eforturile tale şi cum te afectează asta
emoţional. De asemenea, poţi vedea şi cum felul în care te simţi are un
impact asupra volumului de energie şi efortului depus şi cum trebuie să-ţi
petreci timpul.
Derularea acestui experiment nu urmăreşte să spui nu timp de o
săptămână, după care să revii la lucrurile pe care le făceai înainte sau să
speri că nu-ul se va lipi de tine fără să te simţi prea inconfortabil. Este
primul pas pentru a deveni un om care le face pe plac altora a at în
recuperare, un om care admite că a avut acest obicei, dar care este hotărât
să a e cât mai mult despre el şi să se cunoască pe sine, ca să spargă acest
tipar.
Nu te grăbi şi nu pune presiune pe tine să îţi „repari viaţa“ în două
săptămâni, pentru că mai mult ca sigur n-ai ajuns în situaţia asta în două
săptămâni. Asta nu înseamnă că îţi va trebui tot atât timp cât ai avut acest
obicei ca să începi spargerea tiparului – nu va aşa –, dar încercarea de a
grăbi lucrurile este tot o formă de a o lua pe scurtătură şi de a evita să i
vulnerabil, lucrurile ce te-au adus aici de la bun început. În acelaşi timp, e
vorba de a recurge la o abordare holistică, prin care, în loc să-ţi tratezi
viaţa ca pe o problemă ce trebuie rezolvată, îţi foloseşti cunoaşterea mai
profundă a potenţialului tău pentru a omagia omul care eşti şi care vrei să
i, lucrurile, relaţiile şi obiectivele care contează pentru tine şi felul în care
vrei să te simţi acum şi în continuare.
Este o călătorie. O să-i mai faci cuiva pe plac câteodată. La naiba, eu o
fac. Dar o s-o faci mai rar şi o să înveţi din situaţiile acestea. A i cine eşti
descoperind cine nu eşti, aşa că foloseşte informaţiile acestea pentru a da
dovadă de discernământ. Oferindu-ţi oportunitatea de a recunoaşte şi de a
învăţa cum şi unde să îţi investeşti calităţile, timpul, energia, efortul şi
emoţiile în persoanele şi situaţiile potrivite, mai conştient şi autentic, te
tratezi ca o persoană merituoasă şi valoroasă. De asemenea, vei ajunge să
stai faţă în faţă cu bagajul tău emoţional, şi de aceea vom cerceta asta la
pasul următor.

Adoptă limite sănătoase

• Lucrurile la care spui nu de nesc lucrurile la care poţi să spui da.
Relaţiile, slujbele şi oportunităţile grozave, identitatea ta şi sentimentele
plăcute nu încap în interiorul unor graniţe prost trasate, aşa că, decât
să te judeci (sau să-i judeci pe alţii, de altfel) pentru că ai o capacitate
limitată şi trebuie să faci alegeri, priveşte lucrul acesta ca o uşurare şi i
tu însuţi.
• Capacitatea ta este un lucru personal şi variază de la o zi la alta, în
funcţie de circumstanţe, cum ar calitatea somnului, felul în care
funcţionează corpul tău, câtă grijă ai de tine, stresul şi aşa mai departe,
care au impact asupra capacităţii tale mentale şi zice, aşa că încearcă
să ţi-o cunoşti.
• Nu îţi compara capacitatea cu a altora care par să aibă „mai multă“ sau
care par să e de nedoborât, pentru că nu ştii ce preţ plătesc pentru
alegerile lor.
 • Poate frustrant când circumstanţele sau starea ta personală au impact
asupra capacităţii tale şi ai impresia că pierzi ceva sau că ţi se restrâng
opţiunile. Dar dacă nu-ţi asculţi corpul şi nu înveţi să respecţi ceea ce
se întâmplă cu el şi cu viaţa ta, vei avea o capacitate mai mică, indcă
vei exagera evenimentele prin care treci. Când încetezi să te mai opui
nevoilor tale, este uimitor câte poţi face, pentru că ai mai mult
discernământ.
• Dacă ştii că anumite lucruri te secătuiesc de putere, chiar dacă îţi place
să le faci, ţine cont de asta în programul, în planurile şi în aşteptările
tale. De exemplu, dacă am un eveniment, ştiu că trebuie să am o
săptămână mai calmă, inclusiv vreo două zile mai liniştite după
eveniment.
• Deşi uneori rostirea lui nu rezolvă o problemă aproape sută la sută,
câteodată este un început care îţi dă timp să respiri şi să descifrezi alte
nu-uri sau să-ţi dai seama la ce vrei să spui da.
• N-o să poţi face întotdeauna tot ce îţi închipui. Fă-ţi o listă intitulată
„Ce am făcut azi“, mai ales dacă ai tendinţa să i nerealist în legătură cu
timpul pe care îl ai sau cu cât timp îţi va lua să faci ceva.

Probleme posibile și soluții

Natalie, nu am timp deloc. Care e minimul pe care îl pot face?
• Alege un lucru pe care îl faci zilnic (sau pe care îl faci automat când se
iveşte ocazia) şi care presupune amânarea sau neglijarea nevoilor tale –
să scoţi vasele din maşina de spălat vase, să speli sau să faci curăţenie,
în loc să lucrezi la proiectul tău de su et, de exemplu. Concentrează-te
doar asupra lui, încetinind câteva momente ritmul ca să observi ce
simţi, ce gândeşti sau ce faci. Întreabă-te: De ce fac asta? Trebuie s-o fac
chiar acum sau în felul ăsta? Cum faci un lucru îţi arată cum faci o
mulţime de alte lucruri. Alege un aspect al acelei activităţi pe care să-l
faci diferit şi experimentează în sensul ăsta timp de o săptămână.
Faptul că am învăţat să trec pe lângă rufele ce trebuie spălate şi să le las
până după ce am făcut ceea ce trebuia să fac, sau până se ocupă
altcineva de ele, a fost o adevărată revelaţie pentru mine.
 • Ce da ţi-a rămas în minte, deşi s-a întâmplat cu ore sau chiar zile bune
în urmă? Ce îţi spune asta despre nu-ul pe care trebuie să-l spui data
viitoare, când va nevoie să pui limite mai bune?
Trăim într-o lume în care toţi suntem mai ocupaţi decât un CEO, dar
dacă eşti prea ocupat ca să încerci una dintre aceste propuneri, i sincer cu
tine şi vezi de ce ţi-ai construit viaţa în aşa fel încât să ai senzaţia că n-ai
timp.
Dar dacă sunt lucruri pe care le-am acceptat, care sunt deja trecute în
calendar şi pe care nu pot (sau nu vreau) să le schimb?
Tu eşti administratorul capacităţii tale. Aici nu e vorba să spui nu
lucrurilor pe care le vrei sau cărora vrei sincer să le spui da. Dacă ai
angajamente pentru săptămâna viitoare şi în mod legitim nu poţi schimba
nimic, la ce altceva ar trebui să spui nu pentru a acţiona într-un mod care
să-ţi susţină bunăstarea? Poate că ar trebui să spui nu statului până târziu
şi să spui da aerului curat şi să te asiguri că nu sari peste mese şi gustări,
ceea ce înseamnă să spui nu lucratului sau alergatului de dimineaţa până
seara fără nici o pauză. Poate ar trebui să spui: „Hei, sunt chiar încărcat
săptămâna asta, deci dacă nu e chiar urgent, o să aştepte până săptămâna
viitoare, altfel va trebui să rogi pe altcineva“. Dacă eşti atât de ocupat şi ţi-
ai luat atâtea angajamente încât nu poţi spune nu, nu mai spune alte da-uri
(la propuneri similare) timp de o săptămână şi ai grijă cum îţi plani ci
programul săptămânilor următoare, în loc să repeţi acelaşi tipar.
Mă simt supraîncărcat şi nu ştiu de unde să încep. Ajutor!
Ca persoană care a fost supraîncărcată şi suprasolicitată cronic, cu o listă
nesfârşită de activităţi, te înţeleg. Ştii ce m-a trezit pe mine? Faptul că mi-
am dat seama că pe lista aceea, sau în programul meu, nu era nimic pus de
altcineva, e că activitatea aceea mi-o impusesem singură, e că o
acceptasem direct sau prin complezenţă ori tăcere. Ştiu, e nasol, şi e uşor
să spui că e vina celorlalţi – Dumnezeu ştie că uneori mi-a fost ciudă pe
soţul şi pe copiii mei că îmi „dau“ atât de multe de făcut –, dar tu eşti
administratorul capacităţii tale. Ai făcut pasul cel mai important,
recunoscând că eşti copleşit – unii oameni nici nu îşi dau seama de asta şi
li se pare că starea lor normală este a iepuraşului din reclamele la baterii.
Studiază-ţi programul şi lista de activităţi fără să te judeci, şi dă-ţi seama
care sunt activităţile cu adevărat necesare şi care vin din încercarea ta de a
căpăta sau a păstra o anumită imagine. Creierul nu face diferenţa între
lucrurile pe care simţi nevoia să le faci, sau pe care trebuie să le faci, şi
visuri sau sarcini nenecesare. Deci scoate-ţi-le pe toate din cap, pune-le pe
hârtie şi identi că priorităţile reale. Dacă toate sunt priorităţi, atunci nici
una nu e!
Cum ajung să-mi cunosc capacitatea?
Sentimentele celui care le face pe plac altora arată că spui da din motive
greşite şi/sau că nu ai fost conştient de nevoile tale. Eşti „plin“ şi operezi
mult deasupra capacităţii tale. Dacă sunt foarte puţine lucruri care te
umplu de energie, eşti cu mult deasupra capacităţii tale pentru că ai
consumat prea mult din ea şi ai rămas epuizat.
Sunt convins că ar trebui să pot face mai mult şi mă tem că sunt leneş.
Dacă accept ceea ce am a at despre capacitatea mea, nu voi excela.
Nu e nimic greşit în a avea obiective şi aspiraţii, dar faptul că eşti
îngrijorat de „lene“ şi că „ar trebui“ să faci „mai mult“ arată nu doar cum ai
fost condiţionat, ci şi că faci eforturi să te încadrezi în versiunea ta
idealizată şi ai scăpat, poate, din ochi motivul sincer înrădăcinat în valorile
şi graniţele tale. „Lenea“ este un concept folosit la exploatarea, abuzarea şi
dezumanizarea oamenilor, astfel încât să se supună, să muncească mai
mult, să cheltuie bani, să concureze unul cu altul şi să nu pună la îndoială
sistemul defect. Fii conştient de tine, ca să nu te distrugi.
Dar dacă sunt chiar un om ocupat şi rezolvarea problemelor celorlalţi
face parte din şa postului meu (sau din rolul pe care îl am acasă)?
Desigur, funcţia sau afacerea ta poate să presupună că tu eşti omul la
care apelează ceilalţi, dar ai grijă să-ţi faci şi treaba care te priveşte direct,
să-ţi rezolvi priorităţile şi să îi mobilizezi pe oameni să-şi rezolve singuri
problemele când e posibil. Îţi creezi activităţi inutile prin repetiţie, prin
faptul că nu delegi destul sau presupunând că ceva intră în
responsabilitatea ta, când nu e aşa? Dacă rezolvi aceleaşi probleme cu
aceiaşi oameni, iar şi iar, atunci nu le rezolvi deloc. Cum ai putea să te
apuci să trasezi limite în jurul muncii tale ca toată lumea să aibă de
câştigat? Dacă asta se întâmplă acasă, analizează-ţi aşteptările şi situaţiile
în care spui trebuie şi ai grijă să nu preiei controlul în situaţii în care
persoana respectivă ar putea bene cia sau chiar i-ar plăcea să se descurce
singură.
Am trecut printr-o perioadă di cilă şi am încercat să revin la normal,
dar mi-e greu să fac ce făceam înainte. Ce e în neregulă cu mine?
Nimic nu e în „neregulă“ cu tine. Nu ai aceeaşi capacitate ca înainte, şi e
posibil ca înainte să îţi depăşit oricum capacitatea. Asta nu înseamnă că
nu vei mai ajunge niciodată la acel nivel de productivitate, dar trebuie să-ţi
dai seama ce nevoi ai. Dacă, de exemplu, nu te simţi bine, ai suferit o
pierdere, te confrunţi cu o mare schimbare sau cu mai multe – foarte
mulţi dintre noi s-au confruntat cu asta în pandemie –, nu te poţi aştepta
să ai aceeaşi capacitate ca de obicei. Va trebui să te adaptezi, în loc să te
comporţi ca o maşină, iar asta înseamnă că va trebui să-ţi dai seama la ce
să spui nu. Nu înseamnă că trebuie să renunţi la slujbă, dar trebuie să
identi ci situaţiile în care ai spus de prea multe ori da sau în care trebuie
să renunţi la aşteptări mai vechi pentru o vreme.
E mai simplu să spui nu la serviciu când eşti propriul şef sau dacă nu
depinzi de nimeni. Dar ce faci când lucrezi cu sau pentru cineva care
se încruntă când spui nu?
Într-adevăr lucrezi cu sau pentru cineva care are zero toleranţă la nu?
Sau oricum nu spui nu? Fii sincer cu tine. Eu sunt propriul meu şef şi am
fost cel mai rău şef al meu, pentru că nu îmi cunoşteam limitele şi
încercam să le fac pe plac tuturor, iar orgoliul meu mă făcea să cer prea
multe de la mine. Indiferent dacă am depins sau nu de cineva, eu – şi
mulţi alţii, aş putea adăuga – am avut probleme să spun nu, aşa că în
realitate nu ţine de oameni sau de situaţie, deşi uneori aceştia pot să îţi
exacerbeze problema. Ţine de ceea ce simţi tu faţă de nu. Dacă lucrezi
într-un loc care îţi interzice rostirea lui, va trebui ca pe termen mediu şi
lung să pleci de acolo, altfel vei distrus.
Ar trebui să stau de vorbă cu oamenii din anturajul meu cărora le fac
pe plac sau să rup relaţiile cu ei?
Nu. Când ne dăm seama cine a avut de pro tat de pe urma noastră,
putem să ne simţim folosiţi sau abuzaţi. Dar confruntarea sau ruperea
legăturilor fără ca tu să-ţi rezolvi propriile probleme, ind autentic cu da-
urile tale şi învăţând să spui nu, înseamnă evitarea responsabilităţii. Când
îţi dai seama ce ai sperat că vor face și că vor ei sau chiar ce nu ai fost
nevoit să înfrunţi din cauza lor, te distanţezi puţin şi să-ţi asumi
responsabilitatea cu privire la rolul jucat de tine, nu de ei. „Confruntarea“
presupune să le prezinţi greşelile cu scopul de a şi le recunoaşte sau de a-şi
cere scuze. Sigur, poţi să le comunici că lucrurile nu mai funcţionează, să
le spui în ce fel se vor schimba şi, dacă e cazul, ce vrei să facă ei, dar poţi să
le arăţi şi să le spui asta prin nu. Nu mă înţelege greşit: dacă cineva are o
in uenţă nocivă asupra vieţii tale şi relaţia nu poate supravieţui dacă
stabileşti limite mai sănătoase, faptul că te distanţezi sau înlături persoana
respectivă din viaţa ta poate să facă parte din trasarea graniţelor tale.
9. Conștientizează-ți bagajul emoțional

Când privesc în urmă la cearta cu soacra mea, mi se pare limpede ca

lumina zilei că relaţia complicată cu mama şi obiceiurile inconştiente
deprinse de mine ca să evit criticile au jucat un rol important în felul în
care am interacţionat cu soacra şi în sentimentele de nedreptate şi de
trădare pe care le-am avut ulterior. Şi aceleaşi sentimente mi-au amintit de
o multitudine de experienţe despre care, până la cearta aceasta, nu ştiam
că încă aveau in uenţă asupra mea.
Dacă nu dezgropi motivaţiile pentru care tu continui să gândeşti, simţi şi
faci anumite lucruri care îţi provoacă durere şi îţi anulează sau îţi reduc
opţiunile, nu ai nici un cuvânt de spus în felul în care reacţionezi. Nu ştii
de ce reacţionezi în felul acela.
Indiferent de caracterul concret al de ce-ului, pe care ai început să-l
descoperi la primul pas, bagajul tău emoţional este motivul pentru care
spui da şi eviţi să spui nu în felul în care o faci. Înţelegerea lucrului care
declanşează de ce-ul, bagajul din spatele lui, este crucială, pentru că pe
urmă poţi folosi limite pentru a sparge ciclul mulţumirii celor din jur şi
pentru a-ţi permite să evoluezi spre un sine autentic.
Acest pas important te învaţă să începi să-ţi asumi responsabilitatea, să
i mai conştient şi să nu te simţi atât de afectat de bagajul emoţional al
celorlalţi, recunoscându-ţi propriul bagaj emoţional drept o șansă de a
trasa limite mai bune în prezent.
În oricare situaţie în care te simţi anxios, temător, vinovat, iritat, copleşit
sau când spui un da neautentic, sau când cineva te face să-l rosteşti,
bineînţeles că persoana sau situaţia e enervantă, supărătoare, duşmănoasă
sau oricum vrei tu să-i zici, dar nici tu nu ai răspunde astfel dacă nu ai avea
acel bagaj emoţional. Cu toate că, neîndoielnic, sunt oameni care te calcă
pe nervi, îţi iau amabilitatea drept slăbiciune, te enervează intenţionat, te
rănesc sau te dezamăgesc, felul în care răspunzi pe moment şi după aceea
– mai ales când răspunsul tău este automat sau te face să te simţi prost ori
blocat – îţi re ectă bagajul emoţional. Când îţi dai seama că i-ai făcut pe
plac cuiva pentru că recunoşti acţiunile, gândurile, sentimentele sau
deznodământul nedorit şi te-ai calmat su cient ca să i măcar puţin
autore exiv, e timpul să te întrebi: Ce bagaj emoţional este în spate?
• De cine sau de ce îţi aduce aminte persoana sau situaţia asta?
• Când ai mai simţit, gândit şi acţionat similar?
• Când ai învăţat să răspunzi aşa? Sau cine te-a învăţat acest răspuns?
De ecare dată când îţi pui aceste întrebări accesezi informaţii din
sistemul tău mental de dosare (subconştientul tău) şi din sistemul nervos.
E posibil ca lucrul care îţi vine în minte să re ecte o situaţie similară, dar e
posibil să e o situaţie pe care tu să o consideri irelevantă sau absurdă. Nu
e aşa. Orice îţi vine în minte este un indiciu care îţi arată ce se întâmplă,
pentru că subconştientul tău asociază acel lucru cu evenimentul recent.
Astfel îţi dai voie să evaluezi de ce acţionezi astfel şi să stabileşti dacă
acesta este răspunsul cu care vrei să mergi înainte. Acum ai ocazia nu doar
să-ţi recunoşti trecutul, dar şi să te extragi din el în prezent, ca să poţi avea
un răspuns de adult cu graniţe clare.
Nu uita, tiparele apar când trăieşti inconştient, deci când ieşi de pe pilot
automat şi îţi dai voie să i în contact cu prezentul, în loc să te comporţi ca
şi cum ai în trecut, întrerupi acele tipare, începi să te mişti şi să te
trezeşti. Făcând asta, vechile tipare se sparg şi sistemul tău mental de
dosare se actualizează.
Când pui întrebarea aceasta, recunoşti şi conştientizezi că ai într-adevăr
un bagaj care îţi in uenţează răspunsurile şi trasezi graniţe mai sănătoase.
Faci distincţia între gândurile, sentimentele, comportamentul, alegerile,
corpul tău şi alte „chestii“ care îţi aparţin şi cele care aparţin altuia, iar
când faci asta, recunoşti şi conştientizezi că şi ceilalţi oameni au un bagaj
de experienţe care stă în spatele răspunsurilor lor.
Apropo de bagajul celorlalţi, poţi pune aceeaşi întrebare ca să recunoşti
şi să iei în calcul existenţa bagajului celorlalţi. Asta nu înseamnă să faci
psihanaliză sau să i empatic şi să-ţi spui că, indcă au trecut prin X
eveniment, nu trebuie să pui o limită. Te ajută să înţelegi că în momentul
în care ei nu respectă limitele sau au probleme cu propria persoană sau cu
altceva, gândurile, sentimentele, comportamentul şi alegerile lor re ectă
obiceiurile lor şi bagajul lor. În loc să consideri că e vorba despre tine şi
despre cât de mult le-ai făcut sau nu pe plac, înţelege-le bagajul.
Umanizează-i. Şi abia apoi creează o graniţă mai sănătoasă. Când am
conştientizat existenţa bagajului meu şi al soacrei mele, nu am mai luat-o
ca pe un atac la persoană, iar acum suntem într-o situaţie mult mai bună,
cu limite.
Cu cât graniţele tale re ectă mai mult prezentul real, cu atât mai protejat
începi să te simţi, cu atât mai mult se calmează răspunsurile tale
emoţionale habituale şi începi să simţi că eşti omul pe care te poţi baza, că
poţi să-ţi simţi şi să-ţi respecţi mai bine graniţele.
Imaginează-ţi că ai păstra toate lucrurile care ți-au aparținut încă de la
naştere, inclusiv ambalajele şi toate resturile. Ar un haos copleşitor.
Chiar dacă suntem convinşi că nu am avut prea multe sau că nu suntem
mari consumatori, am renunţat la o mulţime de lucruri care nu ni se mai
potriveau sau nu mai erau bune pentru că am crescut sau am găsit altele
care fac treaba mai bine sau mai repede. Gusturile, nevoile şi dorinţele
noastre s-au schimbat de-a lungul anilor, şi ceea ce am avut (sau nu mai
avem) re ectă persoana care am fost, pe cea care credem că suntem şi pe
cea care am vrea să m. Din acest motiv, mulţi dintre noi avem haine pe
care sperăm să le purtăm dacă mai slăbim câteva kilograme, lucruri pentru
renovarea casei care se umplu de praf sau aparate de gimnastică pe care
plănuim să le folosim, dar nu o facem. De aceea avem lucruri care pentru
unii n-au nici un sens, dar pe care le păstrăm pentru că au valoare
sentimentală.
În ciuda faptului că suntem tot mai conştienţi de impactul pe care îl are
nivelul enorm de consum asupra stării noastre de bine, asupra caselor,
altor oameni şi planetei, şi în ciuda necesităţii de a consumatori mai
conştienţi, nu ne-am însuşit circulara şi nu am aplicat-o bagajului nostru
emoţional. Acest reziduu emoţional creat de poveşti, judecăţi, obiceiuri,
înţelegeri greşite şi sentimente vechi, din evenimente trecute, are impact
asupra felului în care suntem azi.
 Unii consideră că bagajul emoţional apare doar dacă ai copii dintr-o
relaţie anterioară, dacă ai divorţat, dacă n-ai avut o copilărie „bună“ sau un
istoric de relaţii „fericite“, dar este greşit. Bagajul emoţional este marele
nivelator pe care, indiferent ce crede ecare dintre noi că îl face diferit,
mai bun sau mai rău, îl avem cu toţii. Nimeni nu face excepţie.
Fiindcă am fost crescuţi în Epoca Obedienţei şi societatea nu a ştiut până
de curând ce impact de durată au răspunsurile la experienţe, obiceiuri şi
traume asupra bunăstării noastre emoţionale, mentale, zice şi spirituale,
nu am fost învăţaţi cum să ne gestionăm bagajul emoţional. Drept urmare,
cei mai mulţi oameni merg înainte ca şi cum pot să tot acumuleze bagaj,
fără să e nevoie să se descotorosească de el, temându-se uneori de ce se
a ă în acesta. Este un lucru de înţeles, având în vedere că am fost învăţaţi
sistematic să nu avem încredere în sentimentele noastre şi să perseverăm
în urmărirea acceptării şi a succesului.
Dar spaţiul nostru e limitat, şi locul unde depozităm bucuria, dorinţele şi
celelalte lucruri pe care le considerăm bune în viaţă este acelaşi loc în care
depozităm trecutul. Nu există vreo pivniţă, mansardă sau cameră liberă în
corpurile noastre, pe care s-o umplem până la refuz cu experienţe
aruncate, desconsiderate şi îngropate; toate sunt în aceeaşi „cameră“. Aşa
că atunci când credem că ne evităm cu isteţime pe noi înşine şi ne ferim
de con ict, critici, stres, respingere, dezamăgire şi pierdere, adăugăm mai
mult bagaj la mormanul oricum neprocesat.
Corpurile noastre nu sunt proiectate pentru a acumula emoţii
neprocesate şi poveşti dubioase, care efectiv ne fac să ne minţim singuri şi
să ne neglijăm. „Spaţiul“ e limitat. Nu există un hard extern pe care să
descărcăm lucrurile cu care nu vrem să avem de-a face intern. Dacă ne
gândim la capacitatea noastră ca ind sută la sută şi că totul se duce în
acelaşi loc, când să aduni toate suferinţele şi vinovăţiile acumulate
înseamnă că încerci să operezi la un nivel de mai multe sute sau chiar mii
de procente. Nimic nu funcţionează e cient când este supraîncărcat, nici
măcar noi, oamenii care mergem înainte ca şi cum am maşini. De aceea
trebuie să despachetăm, să descâlcim, să procesăm şi să facem curăţenie,
dându-ne voie să evoluăm cu graniţe mai sănătoase, care ne ajută să ne
vindecăm, să ne maturizăm şi să învăţăm, pentru că altfel bagajul nostru
emoţional se manifestă în sănătatea noastră, dar şi în atitudinile, gândirea,
comportamentul şi alegerile noastre. Când dăm pe dinafară şi izbucnim,
simţim o eliberare masivă (un lucru pe care îl vom aborda la ultimul pas,
„Învaţă din izbucniri şi provocări“). De aceea schimbările care au loc în
viaţă – când devii părinte, când ajungi la menopauză sau când te
repro lezi profesional, alături de căderi nervoase, epuizări, despărţiri,
concedieri, moartea unei persoane şi alte pierderi – pot avea un mare efect
declanşator, dar şi eliberator, dacă le permitem.
Dacă vrei să te cunoşti, să te placi şi să ai încredere în tine, să te bucuri
de relaţii mai sănătoase, cu satisfacţii reciproce, să i deschis la mai multe
lucruri şi experienţe care te re ectă pe tine cel adevărat, va trebui să
renunţi la o parte dintre chestiile pe care le cari după tine. Nu poţi să le iei
pe toate cu tine, oricât ai încercat, iar faptul că le faci pe plac celorlalţi îţi
spune că eşti plin.
Nu trebuie să scapi de tot bagajul tău emoţional. Nu e posibil, mai ales
pentru că toţi continuăm să ducem cu noi experienţe şi sentimente. Este
un semn că suntem aici. Totuși, va trebui să nu acumulezi şi să nu
depozitezi la fel ca până acum dacă mai reduci din dorinţa de a le face pe
plac altora. Vei avea loc să te confrunţi cu provocările vieţii fără să ai
impresia că ecare chestiune care apare te face să te clatini pe marginea
prăpastiei sau să te prăbuşeşti în gol.
De ecare dată când întrebi: Care este bagajul din spatele acestei situaţii?
și îţi dai voie să îţi dezvolţi graniţele măcar un pic, îţi vindeci bagajul
emoţional şi treci de la răspunsul pasiv al celui care face pe plac altora la
un răspuns mai asertiv, activ. Asta aduce o schimbare în energia şi
bunăstarea ta şi în dinamica relaţiilor tale interpersonale, chiar dacă unii
oameni care fac parte din ele trăiesc în trecut.
Da, terapia, sportul, yoga, păstrarea unui jurnal, meditaţia, tratamentul –
ai prins ideea – te ajută, dar dacă nu înveţi să încerci să spui nu şi nu îţi dai
voie să trasezi limite mai sănătoase, atunci nu faci decât să tai vârful
buruienii, fără să-i smulgi rădăcina.
Relațiile noastre ne ajută să ne vindecăm, să ne maturizăm și să
învățăm
În loc să ne confruntăm cu bagajul nostru emoţional, astfel încât să nu
ajungem să m copleşiţi de el, îl evităm şi construim ziduri, în loc de
graniţe. Încercarea de a face pe plac altora este un zid ridicat de noi,
măsura noastră de precauţie în faţa expunerii la posibilitatea de a răniţi
cum am mai fost. Este o măsură defensivă în faţa trecutului, care spune:
„Nu am încredere în mine, dar nu am încredere în tine că nu mă vei răni,
aşa că lasă-mă să-ţi fac pe plac, cu speranţa că nu vei face asta“.
Credem că impunem limite când le spunem oamenilor ce să facă sau îi
avertizăm, povestindu-le cum ne-au rănit pe noi alţii. Dar, în realitate, ceea
ce spunem este: „Sunt şi acum rănit şi furios, deci dacă te avertizez sau îţi
fac pe plac, poate te vei gândi de două ori înainte să mă dezamăgeşti“.
Credem că iubim oamenii când încercăm să le facem pe plac tot timpul
sau când evităm con ictul. Ce spunem de fapt este: „Am fost rănit, aşa că
îţi fac pe plac, făcându-mi mie rău, ca tu să nu ai nici un motiv să mă
respingi sau să mă dezamăgeşti“.
Tot încercăm să îndreptăm relele din trecut jucând roluri, în speranţa că
vom obţine o a doua şansă, că oamenii vor înţelege în sfârşit ce ar trebui să
e şi să facă, astfel încât, în loc să le împlinim noi aşteptările, făcându-ne
să ne simţim mizerabil, neîndreptăţiţi, să ne împlinească ei aşteptările.
Ideea e că, dacă putem face ca lucrurile să se întâmple aşa cum credem noi
că ar trebui să e, vom căpăta atenţia, afecţiunea, aprobarea, iubirea şi
validarea pe care le-am căutat, dar nu le-am primit. Aşa că ne îndreptăm
spre eşec cu fantezia noastră extravagantă, încercând precaut să ne luăm
fericirea din mulţumirea celorlalţi şi adunând în acest timp un morman de
bagaje.
Experienţele noastre ne pot ajuta să despachetăm, să facem ordine şi să
ne revendicăm pe noi înşine. Vezi toate experienţele acestea diferite – cele
minunate, cele bune şi cele nu chiar aşa de bune – pe care le-ai trăit ca
adult? Toate servesc scopului de a încerca să te facă să-ţi confrunţi bagajul
emoţional. Te vor provoca în special relaţiile tale interpersonale din cauza
obiceiurilor de relaţionare pe care le-ai învăţat în copilărie, inclusiv
identităţile pe care ţi le-ai asumat odată cu rolurile şi felul în care trasezi
sau nu graniţe. Acestea vor face ca bagajul tău emoţional să iasă la
suprafaţă şi să scoată la iveală vechi dureri, frici şi vinovăţii. Asta nu
pentru că „nu eşti destul de bun“, ci pentru că eşti invitat să vezi ce n-ai
putut să vezi până acum şi să încetezi să mai foloseşti obiceiul tău greşit de
a face oamenilor pe plac.
Acest obicei îţi arată care sunt lucrurile ce aşteaptă să e rezolvate şi
vindecate ca să poţi dobândi linişte emoţională. Felul în care te-ai văzut şi
felul în care funcţionează lumea reprezintă vechi înţelegeri greşite la care
tu ai răspuns devenind un om care le face pe plac altora. Te loveşti de
di cultăţile inevitabile ale vieţii nu pentru că lumea încearcă să te
pedepsească sau să te facă să arăţi stupid; încearcă să te facă să spui nu.
Încearcă să te facă să-ţi trasezi graniţe, ca răspunsurile tale evoluate să
re ecte cine eşti în prezent, cine vrei să devii şi ce tipuri de relaţii şi de
experienţe vrei să ai. Schimbându-ţi răspunsurile şi încetând să joci rolul
copilului nu mai poţi avea atitudinea codependentă a celui care le face pe
plac altora, pentru că îţi asumi responsabilitatea şi îţi dai seama unde
sfârşeşti tu şi unde încep ceilalţi.
Ţi-ai depăşit vechile identităţi. Făcutul pe plac altora nu ţi se mai
potriveşte. Graniţele sănătoase funcţionează mai bine pentru tine.

Recunoaște-ți bagajul emoțional după stilul de a le face pe plac altora

Binefăcătorilor, cine sau ce v-a învăţat că păstrarea aparenţelor şi că a
„bun“ vă vor garanta că primiți ce vreţi sau că nu vi se va întâmpla nimic
rău?
Zeloşilor, cine este persoana după a cărei atenţie, afecţiune, aprobare,
iubire sau validare încă tânjiţi?
Evitanţilor, cine sau ce v-a învăţat să nu ţi voi persoana care
îngreunează situaţia cuiva?
Salvatorilor, pe cine n-aţi apucat să salvaţi sau să ajutaţi, sau faţă de cine
încercaţi să ajuţi şi să salvaţi?
Suferinzilor, pe cine acoperiţi sau pe cine încercaţi să faceţi să vă
observe, să vă recunoască şi să vă ştie durerea?
 Așa vrei să simți sau să i?
Ce poți vedea acum și n-ai văzut înainte?

Cum să rămâi la locul tău și să-ți rezolvi propriile probleme

De foarte multe ori lucrurile care nu ne plac la alţii, pe care vrem să le
schimbăm sau asupra cărora vrem să avem un oarecare control arată spre
ceva ce facem sau nu facem şi noi. Ne enervează, de exemplu, că o altă
persoană este ambiguă şi decidem să stabilim o limită în relaţia cu ea, fără
să ne dăm seama de propria noastră ambiguitate.
Ca graniţele să te respecte pe tine şi pe ceilalţi trebuie să e mutuale.
Când tu ştii (sau crezi că ştii) care e graniţa altora, trebuie ca asta să se
re ecte în gândurile, comportamentul şi alegerile tale. Asta înseamnă că,
deşi poate vrei să-i spui sau să-i arăţi ceva persoanei respective, trebuie să
rămâi de partea graniţei tale, chiar dacă ea nu îşi schimbă comportamentul
aşa cum ai vrea tu.
Dacă nu recunoşti rolul jucat de tine în situaţia respectivă, oricât de mic
l-ai percepe, nu doar că rămâi predispus să repeţi aceleaşi probleme într-
un mod similar – asta e viaţa, care îţi dă iar oportunitatea de a te ocupa de
bagajul acela emoţional enervant! –, dar nu-ţi vei da seama nici de
înţelegerea pe care ai putea s-o dobândeşti. Ajustarea barierelor te va ajuta
nu doar să te înţelegi mai bine pe tine şi experienţele tale, dar îţi va insu a
încrederea că poţi să construieşti limite un pic mai sănătoase, pe care să le
dezvolţi de-a lungul timpului.
Recunoaşterea rolului jucat de tine nu înseamnă să-ţi asumi vina şi
responsabilitatea pentru lucrul care nu îţi place la acea situaţie şi la acea
persoană; înseamnă să recunoşti că poţi să cunoşti, să controlezi şi să
schimbi cu adevărat doar amploarea răspunsurilor tale. Rolul acela, de
fapt, ar putea să însemne recunoaşterea lucrurilor pe care ţi le-ai spus ţie
sau despre tine ca răspuns la acţiunile persoanei respective. Da, e o
pacoste şi a greşit faţă de tine, dar dacă tu îţi spui tot felul de lucruri
negative despre tine şi târăşti după tine o poveste dureroasă, asta e vina ta.
Încercarea de a-i face pe ceilalţi să se schimbe are un efect limitat dacă tu
nu faci diferenţa între bagajul şi graniţele tale şi bagajul şi graniţele
celuilalt.
Poţi alege modul în care te porţi şi în care vrei să răspunzi la sentimente,
la gânduri, la acţiuni, ale tale sau ale celorlalţi, şi la evenimente, dar nu poţi
alege sau controla ceea ce gândesc, simt sau fac alţii. Trebuie să ai grijă de
partea ta şi să i aşa cum ţi-ai dori să e ceilalţi. Acest lucru te împiedică
să te victimizezi, continuând să te ţii ostatic într-o situaţie care nu îţi place.
Când nu spui nu la ceva ce nu merge, îţi limitezi opţiunile la
următoarele:
• Suferi în tăcere şi/sau faci pe plac cuiva în efortul de a păstra pacea sau
de a limita confruntările.
• Te lupţi să demonstrezi cine are şi cine n-are dreptate, încerci să câştigi
sau să îţi iei revanşa.
• Rupi relaţii ca să eviţi trasarea de limite, să încerci să pedepseşti sau să
preiei cu forţa controlul.
Când eşti atent la tine, indiferent de acțiunile celuilalt, opţiunile tale se
schimbă la următoarele:
• Acţionezi având graniţe mai bune şi/sau limitezi timpul petrecut cu el
(pui puţină distanţă între el şi tine, dar nu rupi relaţia).
• Acţionezi având graniţe mai bune și rupi temporar relaţia.
• Acţionezi având graniţe mai bune și rupi de nitiv relaţia.
Toate aceste opţiuni au graniţe mai clare şi un plan bine gândit.
O greşeală pe care o fac mulţi oameni când încearcă să-şi traseze
graniţele este să le vadă ca pe nişte puncte de orientare, direcţionare sau
chiar de stăpânire a altora, dar graniţele sunt pentru tine. Ceilalţi ştiu care
este linia peste care nu pot trece când tu ştii linia asta. Dacă o persoană nu
are graniţe, faptul că tu te comporţi ca şi cum ar avea sau ca şi cum
situaţia e „normală“ îţi violează graniţele tale şi te păcăleşte. Trebuie să-ţi
actualizezi graniţele ca să faci diferenţa între cineva care are limite şi
cineva care nu are, ca să poţi avea grijă de tine, dar şi ca limitele să permită
apariţia consecinţelor reşti.
 Graniţele tale nu depind de graniţele celorlalți sau lipsa lor. Ele te opresc
să nu te mai epuizezi făcând pentru alţii ce nu faci pentru tine. Poate te
consideri foarte milos, empatic, tolerant, conştiincios şi generos – cei care
le fac pe plac altora sunt deseori aşa, în exces –, dar dacă îţi refuzi
compasiunea, empatia, toleranţa, conştiinciozitatea şi generozitatea,
atunci nu faci în realitate aceste lucruri nici pentru ceilalţi. Confunzi un
lucru cu altul. Compasiunea, empatia şi celelalte funcţionează doar cu
dublu sens, exact ca graniţele.

Binefăcătorilor, unde trebuie să vă potriviţi acţiunile cu vorbele şi

intenţiile, în loc să vă concentraţi pe construirea unei imagini?
Zeloşilor, ce încercaţi să demonstraţi sau ce încercaţi să-i faceţi pe
ceilalţi să recunoască şi ce realizări, eforturi şi reuşite trebuie să
recunoaşteţi şi să internalizaţi voi?
Evitanţilor, în ce situaţii vă supuneţi celorlalţi fără să spuneţi nimic şi
cum puteţi folosi asta pentru a exprima o preferinţă?
Salvatorilor, care sunt situaţiile în care puteţi să luaţi energia pe care o
investiţi în cineva şi să o direcţionaţi spre voi?
Suferinzilor, cum vă puteţi oferi acelaşi lucru pe care încercaţi să-l
obţineţi de la alţii?

Adoptă granițe sănătoase

• Teama de a avea graniţe înseamnă că ai o problemă cu ideea de a avea
limite, dar şi cu respectarea graniţelor altora. Nu se poate să-ţi e
teamă să ai graniţe şi să pretinzi în acelaşi timp că respecţi graniţele
celorlalţi. Se exclud reciproc.
• Un refuz nu înseamnă că ai fost pedepsit sau că ţi s-a provocat mai
multă suferinţă. Recunoaşterea situaţiei în care nu te simţi în largul tău
să spui nu şi să ai graniţe te conectează la bagajul din spatele
răspunsului rău, astfel încât să poţi alege conştient un alt răspuns, cu
limite.
• Putem să ne schimbăm poveştile. Nu trebuie să acceptăm prima schiţă
pe care am făcut-o la vremea evenimentului originar. Recunoaşterea
vechii interpretări greşite din bagajul tău emoţional nu este o ocazie de
 a te mustra că ai „greşit“. Nu poţi să ştii ce nu ştii. Uneori, dacă am
făcut asociaţii negative cu greşeala, evităm să actualizăm povestea
pentru că ne-ar sili să recunoaştem că am greşit. Sigur, ai interpretat
eronat anumite lucruri, dar acceptarea greşelii îţi permite să iei
deciziile corecte pentru viaţa ta, care re ectă o versiune onestă a
evenimentului.
• Toată lumea are bagaj emoţional, deci dacă înveţi să ţi-l recunoşti pe al
tău, vei putea să-ţi dai seama când răspunsul celuilalt e o re ectare a
bagajului său şi nu trebuie să-l iei personal.

Dacă există cineva cu care ai tendința de a intra în aceeași ceartă sau care
aruncă aceleași acuzații sau presupuneri despre tine, calmează-te și spune-ți:
Asta nu e problema mea, e a lui, și i-o trimit imediat înapoi. Continuă să faci
asta și vei observa cum te vei calma înainte să i atras într-un con ict inutil.

Probleme posibile și soluții

Mă îngrijorează tare reacţiile pe care mi le declanşează cineva sau
ceva, dar mi se pare înfricoşător şi neliniştitor în acelaşi timp să încerc
că fac legătura cu bagajul emoţional din spatele lor. Ce pot să fac?
Colaborează cu un terapeut specializat în traume, care foloseşte, de
exemplu, terapia prin limbaj, EMDR (desensibilizare şi reprocesare prin
mişcări oculare) sau diverse forme de terapie alternativă, ca să ai pe cineva
lângă tine când abordezi cu blândeţe ceea ce descoperi, dar şi ca să poţi să-
ţi calmezi sistemul nervos şi să poţi face alţi paşi spre îngrijirea ta. Nu uita,
graniţele sunt nevoile, aşteptările, dorinţele, sentimentele şi opiniile tale,
deci, atunci când îţi permiţi să cauţi sprijin, spui nu continuării stării de
fapt şi da vindecării şi ruperii ciclului.
Oamenii care ştiu prin ce am trecut sunt insensibili la motivele pentru
care o parte dintre limitele lor mi se par di cile. Ce pot să le spun?
Faptul că ei au limite nu înseamnă neapărat că sunt insensibili. Trebuie
să i foarte atent la această aşteptare a ta, ca oamenii să îşi ajusteze limitele
datorită disconfortului pe care îl simţi tu faţă de ale tale – de exemplu, să
te aştepţi ca oamenii să ştie şi să simtă automat că tu eşti pasiv, să preia
conducerea şi să nu ceară prea multe de la tine. Aşteptarea ta ar putea să
însemne că ai vrea ca ei să aibă graniţe nesănătoase, asumându-şi
responsabilitatea. Un lucru pe care nu îl luăm în calcul atunci când
aşteptăm ca alţii să facă mereu concesii este că toată lumea are un bagaj
emoţional, şi ceva din aşteptările noastre poate pentru ei un declanşator
puternic sau poate re ecta un rol nesănătos, care îi va face să se simtă
vinovaţi şi să încerce să ne facă pe plac.
Am impresia că eu sunt întotdeauna cel care face eforturi, inclusiv în
legătură cu limitele. Relaţiile n-ar trebui să e fty- fty?
Relaţiile sunt sută la sută de ambele părţi, nu fty- fty. Toţi pendulăm
între a ne supraestima şi a ne subestima şi e imposibil de ştiut care e
„partea“ noastră sau ce înseamnă cincizeci la sută. La fel, nu putem să
ştergem jumătate din noi şi să ne aşteptăm ca persoana cealaltă să umple
golul. Aşa că trebuie să facem tot posibilul pentru a mai mult noi, ca apoi
să ne dăm seama dacă ne a ăm într-o situaţie care ne împlineşte pe
amândoi. Când ne concentrăm pe partea noastră, ţinem scorul şi analizăm
ce credem că face sau nu celălalt, începem să-i facem pe plac ca să
supracompensăm pentru momentele în care avem impresia că nu se
implică, dar încercăm şi să creăm un punct critic când sperăm că se va
implica.
OK, înţeleg că am bagajul meu, dar oamenii n-ar trebui să ştie că nu
fac ceea ce trebuie?
Nu trăim într-o lume cu o istorie care ne-a încurajat să avem graniţe
sănătoase. Uneori nici nu observai că faptele cuiva nu sunt corecte. Unii
oameni nu ştiu că fac rău pentru că este obiceiul lor şi nu au suportat
decât consecinţe limitate, iar alţii ştiu, dar vor să vadă când pot scăpa
basma curată. Dacă persoana respectivă ştie, nu înseamnă că trebuie să
ştim şi noi? Când ne aşteptăm ca oamenii să ne citească gândurile sau să
folosească buna noastră purtare pentru a-şi schimba propria purtare avem
un răspuns pasiv, nu activ, pentru că evităm vulnerabilitatea şi
responsabilitatea.
Cum pot trasa limite cu oamenii care au acelaşi bagaj ca mine, dar nu
se ocupă de problemele lor?
Chiar dacă sunteţi gemeni şi vă petreceţi împreună tot timpul, tot trăiţi
lucrurile individual, aşa că nu poţi vorbi despre bagajul altuia sau să decizi
ce ar trebui sau n-ar trebui el să facă. Când trasezi limite nu contează dacă
oamenii se pot obișnui cu ele. Chiar şi atunci când cineva are un bagaj şi
răspunsuri similare, trebuie să i atent să nu proiectezi asupra lui
sentimentele pe care le ai despre tine şi despre experienţele tale şi să i
deschis să recunoşti ce îl motivează, adică să i empatic.
Cum să încep să am limite mai ferme cu familia mea (sau în alte relaţii
de durată), când ei se aşteaptă să u într-un anumit fel?
Limitele ecăruia sunt diferite şi ecare dintre noi are responsabilitatea
să le transmită celorlalţi care e poziţia lui şi care e poziţia lui faţă de ei – şi,
da, aici sunt incluşi şi membrii familiei. Datorită trecutului îndelungat al
relaţiilor de familie, este vital să îţi asumi responsabilitatea pentru modul
în care vrei să te comporţi acum şi mai departe, pentru că familia se
bazează mult pe obiceiuri şi pe presupuneri. Dacă nu vrei ca familia să
acţioneze pe baza experienţelor trecute sau a presupunerilor despre tine,
trebuie să trasezi limite mai ferme, ca să poţi face o diferenţiere clară între
trecut şi prezent. Dacă te porţi în continuare ca înainte, chiar dacă în sinea
ta eşti gata să explodezi, limitele tale sunt neclare. La fel, chiar dacă ai spus
da de o mie de ori la un lucru care nu merge, ai voie să te răzgândeşti şi să
începi să spui nu. Nimeni nu are dreptul la un da care face rău.
Sunt chiar apropiat de o persoană. Nu vor distruge asta limitele şi
rostirea lui nu?
Dacă nu poţi spune nu, dacă nu eşti cu adevărat onest cu cine eşti şi nu
îţi exprimi cele mai intime sentimente şi gânduri, nu eşti chiar atât de
apropiat de o persoană. Dacă nu există limite, nu există intimitate. E un
moment potrivit să analizezi ce asocieri faci cu onestitatea. Care este
bagajul din spatele convingerii tale că autenticitatea poate provoca o
problemă? Eşti apropiat şi intim cu cineva doar când eşti dispus să spui şi
să faci lucruri care creează posibilitatea unui con ict – pentru ca apoi
totul să se termine cu bine.
10. Reeducă-te

În ziua aceea din august 2005, când am decis să explorez alte posibilităţi
după prognosticul şocant, am ieşit din spital fără nici un plan. Când eram
în metrou, îndreptându-mă spre serviciu, mi-am amintit de o prietenă
care îmi povestise cum unul dintre cei patruzeci de veri ai ei – familie
irlandeză mare – trecuse printr-o perioadă îngrozitoare din cauza unei
boli misterioase care îi uimise pe doctori. În cele din urmă a primit
răspunsurile necesare şi şi-a recăpătat sănătatea după ce a consultat un
chineziolog, un terapeut care foloseşte testarea muşchilor şi alte tehnici
pentru a identi ca dezechilibrele din corp, să-l ajute să se însănătoșească.
În mai puţin de o săptămână stăteam într-un birou purtând o discuţie care
avea să îmi schimbe viaţa.
În mintea mea, planul era ca ea să-mi identi ce alergiile şi intoleranţele
alimentare (a făcut asta) şi apoi să plec. Dar Sonia m-a întrebat mai multe
lucruri în afară de istoricul medical şi a făcut mai mult decât să-mi veri ce
muşchii, încercând să descopere sursele stresului din corpul meu. Am
început să mă simt stânjenită. Nu la modul îmi violează graniţele, ci la
modul simt că e gata să mă întrebe de nişte lucruri pe care le evit. Am avut
impulsul să mă ridic şi să plec. „Mi-am amintit... ăăă... că trebuie să mă
întorc să... ăăă... mă întâlnesc cu un client“, m-am bâlbâit eu, incapabilă să
mă uit în ochii ei când o minţeam în faţă. „E OK“, a spus ea. Şi atunci mi-
am adus aminte că nu vreau să mor la patruzeci de ani, aşa că am lăsat-o
să-i dea înainte.
Factorii de stres pe care i-a identi cat ea din anumite perioade ale
copilăriei mele reprezentau evenimente dureroase pe care eu le
îngropasem. Printre ele, momentul în care mama, care îl născuse pe fratele
meu când eu aveam doisprezece ani, a venit acasă şi m-a tuns, spunând că
părul meu era deteriorat şi că nu am avut grijă cum trebuie de el în cele
câteva zile în care lipsise. Când aveam cinci ani şi am stat la un spital de
copii timp de şase săptămâni după o grefă de piele pentru îndepărtarea
unui semn din naştere cu potenţial canceros, iar tata nu a venit să mă vadă
decât o dată, şi eu am ameninţat că mă arunc pe fereastră după ce a plecat
şi a trebuit să u sedată.
– Cum te simţi în legătură cu asta? m-a întrebat ea cu blândeţe.
– Bine, am spus eu cu voce mică.
– Sigur?
Şi atunci am clacat.
Peste câteva minute, Sonia mi-a pus întrebarea care mi-a schimbat
existenţa, care m-a mobilizat să vreau să-mi schimb viaţa şi ulterior să
spun nu:
– Crezi că e corect să învinuieşti un copil de doi ani şi jumătate pentru
despărţirea părinţilor lui sau pentru comportamentul lor ulterior?
Nu credeam asta, dar atunci am avut revelaţia că, practic, tot ce făcusem
eu fusese să-mi învinuiesc sinele din copilărie, pe micuţa Nat.

Recunoașterea bagajului din spatele răspunsurilor tale îți dă voie să recunoști

copilul din tine și să accepți experiențele care ți-au provocat durere.
Nu ştiu ce s-a întâmplat în viaţa ta, dar ştiu că ai trecut prin diverse
greutăți. Şi, chiar dacă poate te-ai concentrat pe evenimente mai recente
sau dacă ţi-ai spus mereu că sinele tău adult „ar trebuit să ştie“, când ai
făcut pe plac cuiva ţi-ai exprimat furia la adresa copilului tău interior,
încercând în acelaşi timp să-l protejezi.
Credem că lăsăm în urmă identităţile pe care le-am avut când eram
copii, dar ele sunt şi acum cu noi. Imaginează-ţi că eşti o păpuşă rusească.
Înăuntrul tău există câte o versiune a ta pentru ecare vârstă, pentru
ecare moment în care ai existat. Când eşti deconectat de tine pentru că
ceea ce faci e în contradicţie agrantă cu cine eşti tu în interior,
ampli când stresul, acele versiuni mai mici ale tale sunt neliniştite şi
temătoare. Întrucât gândirea, comportamentul, alegerile şi sentimentele
tale re ectă trecutul, acele versiuni mai tinere ale tale cred că tu eşti tot în
trecut. Nu uita, subconştientul tău nu ştie cât e ceasul, aşa că, dacă nici
graniţele tale de adult nu ştiu asta, din punctul de vedere al corpului tău, ai
rămas într-o situaţie ameninţătoare.
 Într-o lume ideală, părinţii şi îngrijitorii noştri ne-ar iubi şi sprijini ca să
m nişte adulţi complet realizaţi când ajungem la maturitate. S-ar retrage
cu delicateţe, dar ar şti şi când să intervină. Ar totul calm, nu ar exista
con icte, critici, stres, dezamăgire, pierdere sau respingere. Dar nu aşa
funcţionează lumea. Sinele tău mai mic strigă după confort, sprijin, după
satisfacerea nevoilor, după pace emoţională. Ceea ce îţi trebuie ţie este
ceea ce i-a trebuit sinelui tău mai mic, aşa că este momentul să te reeduci.
Cel mai mare obstacol în calea creării de graniţe mai sănătoase şi a
întreruperii ciclului este că noi, conştient sau nu, continuăm să gândim, să
simţim şi să acţionăm din rolul de copil în relaţiile noastre interpersonale.
Reeducarea are în vedere conectarea cu acele aspecte ale identitățile tale
copilărești care te împing să faci pe plac, astfel încât să-ți oferi, în sfârșit, ceea
ce îți trebuie, să umpli golul și să încetezi să mai încerci să îndrepți relele din
trecut. Are în vedere redobândirea abilității de a da glas sentimentelor tale,
să intri într-o relație mai îngăduitoare, onestă și prezentă cu tine însuți.
Tiparele noastre de a face pe plac altora au legătură cu încercarea de a
satisface nevoi rămase din trecut şi de a umple goluri, dar lucrul acesta ne
împiedică să ne maturizăm, pentru că jucăm nişte roluri ca să împlinim
fantezia din copilărie de a primi atenţia, afecţiunea, aprobarea, iubirea şi
validarea pe care le căutăm.
În loc să speri că părintele sau tutorele (ori altă persoană importantă care
a avut un impact în copilăria ta) o să se schimbe ca să îndrepţi, în sfârşit,
relele din trecut, te poţi concentra asupra preluării responsabilităţilor
primare de a te creşte singur.
Deşi ideea de reeducare poate părea descurajantă, hai să o spunem pe
şleau: deja te-ai reeducat, doar că prin graniţe dubioase, autocritică şi
reprimare. Nu ai făcut-o conştient ca pe o extensie a necesităţii de a avea
limite mai sănătoase şi de a-ţi permite să spui nu.
Când ai devenit adult, te-ai transformat în principalul tău îngrijitor. Asta
nu înseamnă că părinţii şi tutorii tăi nu mai există, la propriu sau la gurat,
şi că nu mai ai nevoie de nimeni, ci că o tranziţie de putere a trebuit să
aibă loc ca să-ţi permită forţa de a-ţi da seama cine eşti cu adevărat, să
poţi tu însuţi.
Dacă accepţi că eşti principalul tău îngrijitor şi îţi permiţi să spui nu,
atunci nu mai e posibil să rămâi în rolul de copil, deoarece ştii că eşti un
adult şi că asta trebuie să se re ecte în gândurile, acţiunile şi alegerile tale,
iar acest lucru, la rândul lui, îţi schimbă sentimentele.
Dar întrucât copilul din tine, sinele tău mai tânăr, este în interiorul tău,
trebuie să ai grijă şi de el, ca să nu mai preia controlul asupra vieţii tale în
moduri nesănătoase, încercând să te facă să repari trecutul. Având grijă de
aceste părţi din tine – de păpuşile tale ruseşti –, toate eurile tale mai tinere
vor începe să se calmeze şi tu te vei simţi în siguranță.
Reeducarea înseamnă să i sau să acţionezi ca o mamă sau ca un tată
pentru cineva, şi nu trebuie să i părinte biologic să faci asta. Sunt oameni
în viaţa ta care au fost şi sunt guri parentale, dar n-au fost neapărat
părinţii tăi, ceea ce poţi să i şi tu pentru tine. La fel cum părinţii tăi nu s-
au născut părinţi, nici tu n-ai fost părinte, iar asta înseamnă că va trebui să
înveţi din mers, acceptând provocarea de a-ţi actualiza relaţia cu tine.
Nu mai eşti copil, deci nu mai trebuie să i neputincios, neajutorat sau să
respecţi reguli şi obligaţii învechite. Asta înseamnă să-ţi dai voie să ai
graniţele pe care în trecut ai crezut că nu poţi să le ai, cu care ai crezut că
oamenii ar avea o problemă. Acum că te reeduci, nu trebuie să continui tot
aşa şi poţi alege un alt mod. Reeducarea este îngrijire de sine, pentru că îţi
dă voie să accesezi relaţiile, lucrurile, resursele, activităţile, obiceiurile şi
oportunităţile care îţi permit să-ţi satisfaci nevoile sănătos, să i mai
aproape de cine eşti tu cu adevărat, în loc să te privezi de afecţiune sau să
îţi linişteşti sinele într-un mod nesănătos.

Conștientizează momentul în care apare copilul interior

Când te-ai întrebat: „Care e bagajul din spatele acestei situaţii?“, ai făcut
primii paşi pentru recunoaşterea, conştientizarea şi îngrijirea copilului
interior. De câte ori joci un rol şi eviţi să spui nu, joci personajul copilului
– adică, într-un fel sau altul, copilul din tine e prezent. Ştii că este acolo
pentru că tu...
 • Simţi, gândeşti şi acţionezi asemănător cu o versiune a ta mai mică.
• Te supui, intri pe pilot automat, eşti obedient şi respecţi reguli chiar şi
când nu au logică, te compromit sau îţi fac rău.
• Trăieşti sentimentele celui care le face pe plac celorlalţi (anxietate,
resentimente, vinovăţie, copleşire) după ce eviţi să spui nu.
• Foloseşti obiceiuri – convingeri – care re ectă mentalitatea şi
perspectivele copilăreşti pe care nu le-ai analizat şi nu le-ai actualizat.
• Te simţi inexplicabil de nesigur, anxios, speriat şi ameninţat cu gândul
că vei avea probleme, vei ignorat, vei greși, vei rănit, vei
abandonat sau respins.
• Faci acelaşi lucru şi te aştepţi să obţii rezultate diferite şi încerci să i
exceptat de la regulile de comportament ale celorlalţi.
• Eşti pasiv-agresiv, maschezi sentimentele de frustrare şi resentiment
prin supunere exterioară, sau arăţi în regulă, dar transmiți în acelaşi
timp semnale spre adevăratele tale sentimente printr-un
comportament obstrucţionist şi rezistent, chiar dacă în mod subtil.
• Te porţi urât indcă ţi s-a călcat în picioare orgoliul şi încerci să atragi
atenţia, compari, copiezi, încerci să câştigi, să ai dreptate, să deţii
puterea sau să te răzbuni pe cineva, chiar dacă indirect.
Încearcă să încetineşti, să faci o pauză şi apoi să te întrebi: Ce îmi
trebuie? Ce simt? Cum pot să mă sprijin?

Reeducă-te potrivit stilului tău de a le face pe plac altora

Binefăcătorii ar trebui să respire adânc şi să nu se simtă obligaţi să
respecte regulile sau să se concentreze aşa de strict pe aparenţe.
Zeloşii ar trebui să respire adânc şi să nu se simtă obligaţi să încerce să
ţină pasul, să exceleze sau să demonstreze ceva.
Evitanţii ar trebui să respire adânc şi să-şi dea voie să pună întrebări şi să
e curioşi.
Salvatorii ar trebui să respire adânc şi să-şi dea voie să ceară ajutor şi să
cedeze din responsabilităţi.
Suferinzii ar trebui să respire adânc şi să ştie că cineva (ei) ţine la ei şi îi
ascultă.
Copilul interior, dat ind că reprezintă identităţile noastre copilăreşti, este
şi sinele nostru mai creativ, mai jucăuş. Ce poţi face ca să ai acces la asta?
De ecare dată când îţi precizezi graniţele, indiferent cât de puţin, şi faci
diferenţa între trecut şi prezent, ai ocazia de a avea grijă şi de a face mai
mult pentru sinele tău mai mic.
Conştientizează-ţi rolul şi stilul de parenting din prezent şi adaptează-le ca
să re ecte limite mai sănătoase. Ai început să-ţi dai seama de rolurile pe
care le joci în relaţiile tale interpersonale, inclusiv de stilul tău de om care
le face pe plac altora. Cum apar acestea în felul în care te-ai educat până
acum? De exemplu, Binefăcătorul poate pune accentul, ca părinte, pe
obedienţă, bunătate şi păstrarea aparenţelor; Zelosul are atitudinea unui
antrenor de fotbal; Evitantul şi Suferindul sunt poate prudenţi, punitivi sau
mustrători, iar Salvatorul apelează la învinovăţire.
O modalitate simplă de a-ţi cunoaşte stilul de parenting este să te
gândeşti cum ai fost crescut şi în ce măsură tu, la rândul tău, ai preluat
ştafeta, adoptând şi continuând acel stil. Acum ai oportunitatea să te
gândeşti ce părinte vrei să i.
Chiar dacă nu-ţi place stilul părinţilor sau îngrijitorilor tăi, ai grijă să nu
aluneci în extreme. Uneori, în efortul nostru de a ne distanţa total de
părinţii şi tutorii noştri, ajungem să avem sentimente contradictorii faţă de
graniţele noastre sau să ne consumăm dacă există chiar şi o urmă de
asemănare.
Uite aici nişte întrebări care te ajută să-ţi analizezi stilul de parenting:
• Ce tip de părinte vei ?
• Ce valori vei încuraja?
• Cum vei da un exemplu sinelui tău mai mic?
• Cum vei gestiona „crizele“ şi „obrăznicia“?
• Cum îţi vei linişti şi calma copilul din tine?
• Cum îl vei ajuta să înveţe şi cum vei trata greşelile?
• Cum îl vei proteja fără să nu devină nici unul dintre voi hipervigilent?
• Cum îi poţi da copilului din tine libertatea să exploreze şi să se
exprime?
 • Cum poţi să oferi amândurora un standard bun de viaţă, nu „să vă
descurcaţi“ de la o zi la alta, dar nici să ţi concentraţi doar asupra
bunurilor materiale?
• Când ţi-ai dat seama că nu ai avut grijă de tine, ce poţi începe să faci?
Care este următorul mic pas?
Fă diferenţa între criticul interior şi vocea interioară. Fiecare dintre noi are
un critic interior, vorbăria negativă pe care o auzim aproape ca pe o voce
reală din noi şi pe care o interpretăm ca un feedback că am fost sau am
făcut ceva rău (sau că vom vinovaţi dacă nu o ascultăm cu atenţie). E
total diferită faţă de vocea noastră interioară, care este calmă,
respectuoasă şi preocupată doar de prezent.
Criticul tău interior va spune orice să te împiedice să ieşi din zona ta de
confort. Îţi aminteşte (şi exagerează) greşelile din trecut, ca nu cumva să
rişti să le mai faci şi în nal vrea să controleze incontrolabilul, ca şi cum ar
trebui să ştii ce se va întâmpla în 2099 ca el (şi tu) să se simtă în siguranţă.
Criticul tău interior crede că te ajută şi te ţine pe calea cea bună, dar
gândeşte-te la vorbăria asta ca la un negativ pe care sunt suprapuse voci de
la experienţe trecute, când ai internalizat feedbackul primit de la alţii,
inclusiv critici, reguli şi obligaţii. Acest negativ se aude în spatele scenei
precum un aparat de radio în surdină sau ca muzica din ascensor, după
care volumul creşte când scoţi chiar şi doar degetul mic în afara zonei tale
de confort.
Ai confundat fără să-ţi dai seama criticul interior cu vocea ta interioară
şi i-ai permis să-ţi e şef, de aceea eşti aşa competent când e vorba să te
şantajezi emoţional ca să eviţi limitele sănătoase făcându-le altora pe plac.
La fel ca toate cele strânse de tine, criticul tău interior este un obicei. El
vorbeşte automat şi devine mai zgomotos în contexte în care este deja
obişnuit să vorbească – atunci când ţi-e teamă, când eşti negativ şi
acuzator. Nu e vorba că acest critic interior „are dreptate“ sau că are măcar
legătură cu evenimentele actuale – nu uita, subconştientul tău nu are baza
în prezent, iar amigdala, care gestionează frica, poate uneori puţin dată
peste cap –, el îţi aruncă ce s-a dovedit până atunci a e cient. De aceea,
chiar dacă acum eşti matur, el scoate la suprafaţă rahaturi vechi de când
te-ai făcut de râs în părculeţ sau se foloseşte de faptul că erai speriat de
părinte ca să te împiedice să deschizi gura la serviciu.
Vocea interioară nu este repetitivă, negativă, şantajistă emoţional, şi nici
nu seamănă cu vocea unei persoane importante din trecut, nici ca ton, nici
ca discurs. E neutră. Nu îţi va spune întotdeauna ce vrei să auzi, dar te va
susţine mereu, fără să te ruşineze, să-ţi dea câteva şuturi în fund să te facă
să te supui. Dar poate să e cu mult mai puţin vocală decât criticul
interior, pentru că tu nu te asculţi de obicei, iar când faci pe placul cuiva
este ca şi cum l-ai avea la volan pe criticul interior.
De asemenea, este esenţial să-ţi dai seama când îţi foloseşti criticul
interior ca substitut sau copărinte şi trebuie să-ţi revendici drepturile de
părinte. Având un rol şi un răspuns mai active îţi vei calma criticul
interior. Nu, nu vei reuşi să-l faci să dispară, pentru că este un mecanism
de protecţie, dar vei putea să stai lângă el şi să-i spui ceva de genul: „A,
salut, vechiul meu prieten. Surpriză, surpriză, ai venit să arunci cu rahat în
mine când mă simt atât de mulţumit de mine“. (Îţi dai seama că eu mi-am
spus asta?)
Criticul tău interior este frica şi este ultrazelos. Ştii că e vorba de el, şi nu
de vocea ta interioară, pentru că e un nemernic mereu contrar şi
schimbător. Faci ce îţi spune, şi el schimbă macazul şi te critică. Niciodată
nu e satisfăcut. Dacă încetezi să-i mai faci pe plac, vei deveni autentic,
pentru că îţi vei da voie să te maturizezi. În plus, vei descoperi că el se
relaxează şi nu mai e aşa de agresiv când eşti autentic, pentru că e cel mai
activ atunci când nu eşti onest faţă de limitele şi de valorile tale.
Vorbeşte cu tine şi priveşte-te cu mai multă blândeţe. E momentul să i
mai iertător cu tine şi să-ţi conştientizezi statutul de adult, în loc să
întăreşti teama copilului din tine că ai rămas în trecut.
Felul în care te tratezi este felul în care vrei să te creşti pe tine sau un copil?
I-ai vorbi cuiva drag sau l-ai trata aşa cum faci cu tine? Dacă răspunsul
este nu, şi mi-ar plăcea să cred că e, dacă ai ajuns să citeşti până aici cartea,
nu ai de ce să te tratezi aşa cum ai făcut până acum – ca şi cum n-ai conta.
Copilaşul acela încă trăieşte în tine. În funcţie de felul în care te tratezi, ar
putea să creadă că este şi acum asediat de un bătăuş sau de un abuzator, că
nimănui nu-i pasă sau că cineva care nu ştie „totul“ îi dictează existenţa.
Când ești nerăbdător, intolerant, lipsit de compasiune sau empatie cu tine
însuți, așa cum nu ești cu alții, cum poți să treci la următorul nivel?
Reeducarea ta presupune să stai în expectativă şi, în loc să îl judeci sau
să-i închizi gura copilului tău interior când apare, să i curios şi atent.
Înţelege de ce apare şi linişteşte-l. Când te simţi tulburat, asta caută sinele
tău mai tânăr – să-l asiguri că acesta nu e trecutul, că este în siguranţă
lângă tine şi că îţi pasă de bunăstarea lui. Pentru că deja ai început să-ţi dai
seama când îşi face apariţia bagajul tău, în loc să i nerăbdător, intolerant
sau denigrator cu sinele tău mai tânăr, ai început să înţelegi câte ceva din
ce se întâmplă.
Când vorbesc cu oameni care, ca şi mine, le fac pe plac altora, şi care
sunt în plus părinţi şi se tem ca ii lor să nu trăiască ce au trăit ei în
copilărie, îi îndemn să aibă un dialog permanent cu ii sau icele lor. Când
un copil are libertatea să-ţi vorbească despre lucruri mărunte, aceste
lucruri mărunte vor deveni mai mari, mai ales dacă le dai voie să se simtă
în siguranţă sau dacă eşti dispus să te corectezi din mers când îţi dai seama
că răspunsul tău nu a fost ideal. Dar dialogul permanent presupune să
observi şi să te apleci asupra obiceiurilor copilului, ca să îţi dai seama unde
trebuie să i deosebit de vigilent sau când să satisfaci o nevoie. Poţi face
asta şi pentru tine.
Poartă permanent un dialog cu copilul tău interior. Nu uita că, la fel cum
părinţii sau îngrijitorii tăi nu sunt infailibili, nici tu nu eşti, aşa că ai voie să
faci greşeli. Cu siguranţă, nu trebuie să faci aceleaşi greşeli ca părinţii tăi,
dar şi dacă le faci, poţi să înveţi din ele pentru că ai căpătat nişte indicii
care îţi arată o altă rută.
Încearcă să te alini singur când faptul că ai spus nu îţi creează anxietate.
Ai la dispoziţie diverse mijloace conştiente şi inconştiente de gestionare a
gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor prin care reacţionezi la diverse
situaţii în care te a i. Unul dintre ele este alinarea, abilitatea ta de a avea
grijă de tine şi de a răspunde nevoilor tale. Colecţia ta de obiceiuri de om
care le face pe plac altora te-a împiedicat să-ţi potoleşti stresul, anxietatea,
tristeţea, singurătatea, furia, respingerea şi nesiguranţa şi încercarea de a-ţi
satisface diverse nevoi, dar pentru că este o strategie inadecvată, devine tot
mai ine cientă. Îţi oferă o liniştire temporară, dar în nal creează mai
multe probleme decât rezolvă.
Când vei începe să spui nu şi să ai graniţe mai bine delimitate, îţi vei da
seama când şi de ce trebuie să te linişteşti şi să te sprijini. Obiectivul
liniştirii nu este să elimine ceea ce consideri sursa problemei sau să-ţi
reduci la tăcere sentimentele. Obiectivul este să îţi conștientizezi
sentimentele şi apoi să le răspunzi astfel încât să le calmezi cu adevărat sau
să le neutralizezi ca să te simţi mai bine sau să ai timp să te gândeşti la
paşii următori.
Când te nelinişteşte că ai spus nu (sau gândul că vei spune nu),
conectează-te la prezent şi la corpul tău, spunându-ţi: „Sunt bine, sunt în
siguranţă“. Repetă întruna. Îi oferi corpului tău ocazia să îşi dea seama de
împrejurări, astfel încât să nu mai poată confunda situaţia cu una veche.
Eu am mai descoperit că, atunci când repet această mantră, nu mă mai
gândesc obsesiv la nu şi nici nu îmi mai spun o poveste legată de această
situaţie.
Dacă ai spus nu şi te-a stresat sau te-a supărat, indiferent dacă motivul a
fost rostirea lui, reacţia celuilalt sau teama de ce s-ar putea întâmpla, acum
e momentul în care dialogul cu tine poate avea un efect foarte calmant.
Exact cum ai face cu un copil, permite-ţi să spui totul, aşa că spune-ţi tot
ce crezi despre situaţia aceea (sau scrie în jurnal). Pe urmă, după ce te-ai
ascultat, schimbă încet perspectiva, cu una care ia în calcul sentimentele
tale şi ceea ce ai spus, dar care îţi permite să vezi ce se întâmplă sau ce ai
putea să faci. Nu trebuie să rezolvi totul perfect. Nouă, oamenilor, ne place
să m văzuţi şi auziţi, şi cu toate că ne consumăm o mare parte din energie
căutând să obţinem aceste lucruri de la alţii, uităm să ni-l oferim noi
înşine.
Reeducarea înseamnă să-ţi oferi ce n-ai primit sau să-ţi oferi ce cauţi să
obţii de la alţii, nu indcă nu ai nevoie de nimeni, ci pentru că, atunci când
te tratezi cu iubire, grijă, încredere şi respect, mai ales în momentele în
care, în trecut, nu făceai asta, nu vei accepta mai puţin de la ceilalţi. Vei
impune un standard.

Observă-ți sentimentele la persoana a treia

Când începi să-ți exprimi și să-ți recunoști sentimentele, poate să ți se pară
destul de descurajant să spui, de exemplu: „Mă simt copleșit pentru că am
acceptat să ...... și ...... pentru că mi-a fost teamă că o să arăt prost“. Poți
exersa distanțarea, spunând, de exemplu: „[Numele tău] se simte copleșit
pentru că a acceptat să ... și să ...“. Acest lucru nu te va ajuta doar să
observi, dar, pentru că vorbești despre sentimentele tale la persoana a treia,
te va putea ajuta și să te calmezi și să revii cu picioarele pe pământ (adică să
te liniștești).9

Granițele înseamnă iertare

O schimbare esenţială în călătoria mea spre reeducare şi care a început tot
în cabinetul Soniei a fost să îmi dau seama că părinţii nu sunt infailibili.
Chiar fac tâmpenii, uneori la modul spectaculos. Şi ei au fost odată copii,
şi ei sunt şi au fost oameni care au avut viaţă interioară şi poveşti încă
dinainte de a noi concepuţi. Parentingul şi îngrijirea inadecvate,
indiferent sub ce formă, nu înseamnă şi un copil inadecvat.
Părinţii şi îngrijitorii noştri au fost crescuţi tot în Epoca Obedienţei.
Poate că şi-au dorit să ne descurcăm mai bine ca ei sau au încercat să facă
tot ce se poate cu mijloacele pe care le aveau, şi din acest motiv ne-au
forţat prea tare, s-au concentrat asupra unor lucruri greşite sau au avut
aşteptări puţine sau limitate de la noi. Până la urmă, ei au repetat ceea ce
au învăţat, fără să aibă la dispoziţie măcar puţin din conştientizarea şi
sfaturile disponibile nouă azi.
Recunoaşterea caracterului uman al părinţilor şi îngrijitorilor noştri nu
este o scuză. Nu înseamnă că trebuie să mutăm atenţia de la experienţele
noastre, încercând să găsim o sută una modalităţi de a justi ca tot ce s-a
întâmplat sau nu s-a întâmplat. Negarea experienţelor noastre din cauza
felului în care ne gândim că vom părea în ochii celorlalţi, dorinţa de a
loiali, de a demonstra că suntem recunoscători sau refuzul de a înfrunta
adevărul ne ampli că durerea şi aduce un surplus bagajului nostru
emoţional neprocesat.
Pentru a pro ta de bucuria de a spune nu, de graniţele posibile pentru
noi, trebuie să ne iertăm. Graniţele sunt iertare pentru că dezvoltarea
graniţelor noastre nu ne mai suprimă nevoile, aşteptările, dorinţele,
sentimentele şi opiniile care iartă identităţile copilăreşti. Iertarea ne oferă
permisiunea de a ne maturiza.
Oamenii au însă o relaţie complicată cu iertarea, la care contribuie ceea
ce am învăţat poate din religie, mesajele pe care le-am primit în copilărie şi
obiceiurile noastre legate de modul în care credem că am practicat iertarea
până acum: „Cere-i scuze“, „Nu purta pică“, „Treci peste asta“. Iertarea este
privită de multe ori drept ceva ce dăruim altora şi suntem consideraţi
insensibili dacă nu o oferim. Făcutul pe plac altora ne convinge că noi
suntem foarte iertători. În realitate, ne grăbim să-i lăsăm pe ceilalţi să se
întoarcă la treaba lor, în timp ce în sinea noastră ne consumăm pentru că
am absorbit toată vinovăţia şi ruşinea întregii situaţii.
Iertarea este decizia de a alege şi de a continua să alegi să treci mai
departe dobândind perspectivă, iar acest lucru se întâmplă când îţi dai
voie să i cât mai sincer faţă de cele petrecute, și asta înseamnă graniţe.
Iertarea nu înseamnă să tolerezi acţiunile cuiva. Nu înseamnă că trebuie
să ai din nou încredere în persoana respectivă sau să ai o relaţie la fel de
apropiată ca până atunci, mai ales dacă a pro tat de tine sau te-a abuzat.
Asta nu înseamnă că n-ai iertat – înseamnă că mergi mai departe
ajustându-ţi limitele corespunzător. Iertarea nu înseamnă niciodată
apăsarea pe butonul „resetare“ şi nici nu obligă pe cineva să se schimbe.
Experienţele din copilărie care au contribuit la obiceiul tău de a le face pe
plac altora nu sunt vina ta, dar, ca adult, moştenirea lor şi felul în care se
manifestă în limitele tale, sau în lipsa lor, aceasta este responsabilitatea ta.
Alegerea graniţelor înseamnă alegerea iertării. Cum graniţele sunt duale,
faptul că îţi dai seama ce trebuie să faci pentru tine înseamnă că nu poţi să
mai i expus la o situaţie la fel ca înainte, pentru că ai o graniţă diferită şi
eşti dispus să înveţi în viitor. În acelaşi timp, le dai voie celorlalţi – ca
rezultat al acţiunilor tale – să-şi asume responsabilitatea propriului
comportament, e că aleg sau nu să facă asta, nu pentru că ţi-o asumi tu,
făcându-le pe plac, şi astfel ei nu mai sunt feriţi de comportamentul lor şi
de modul în care acesta te-a afectat pe tine şi relaţia voastră.
În timp, ecare dintre noi, cei care vrem să mulţumim pe toată lumea,
ne-am pierdut pe noi înşine şi nu-urile noastre. Unii dintre noi nu am fost
copii aşa cum credem noi că ar trebuit să m sau nu am avut parte de
afecţiune, iubire, grijă, încredere şi respect din partea părinţilor şi a
îngrijitorilor noştri. Când nu-l mai eviţi pe nu, accepţi că trecutul s-a dus
şi îl plângi pe copilul care n-a apucat să e, plângi așteptările pe care cei
dragi nu le-au îndeplinit niciodată, dar şi duritatea cu care te-ai purtat cu
tine însuți.
Aşa cum m-a întrebat Sonia cu ani în urmă, crezi că este drept şi
rezonabil să dai vina pe un copil pentru toate lucrurile pentru care te-ai
criticat, judecat sau chiar detestat? Lasă şansa de a avea limite mai
sănătoase, de a spune nu, să devină un mod activ de a încerca să te ierţi pe
tine şi trecutul tău.

Adoptă granițe sănătoase

• Odată cu reeducarea, în loc să retrăieşti trecutul şi să transformi fără să
vrei tot şi toate în versiuni ale părinţilor şi îngrijitorilor tăi, de la care
dorești validare şi corectare, intri într-un dialog mai îngăduitor, curios
şi afectuos cu tine şi foloseşte graniţele pentru a părinte pentru acele
părţi neglijate din tine.
• Graniţele re ectă valorile tale, acţionând ca un sistem intern de
orientare care arată spre nevoile, dorinţele, aşteptările, sentimentele şi
opiniile tale. Când ai graniţe mai sănătoase şi le permiţi acestora să se
dezvolte, ele te vor ajuta să iei decizii şi să evaluezi sau să prevezi
corect oamenii şi situaţiile. Făcutul pe plac altora tulbură, întrerupe şi
inhibă sistemul tău intern de orientare.
• Adoptând graniţe, vei avea maturitatea şi inteligenţa emoţională pentru
a gestiona relaţiile şi situaţiile în afara fostei tale zone de confort. Nu te
vei mai teme că te pierzi, deoarece te ai în posesie.
 • Nu putem controla incontrolabilul, dar putem prelua controlul asupra
noastră.
• Poate te întrebi de ce, de exemplu, un părinte se poartă cu altcineva
altfel decât se comportă cu tine. Persoană diferită, dinamică diferită,
roluri diferite, graniţe diferite, chiar dacă aţi crescut în aceeaşi casă şi
aţi trecut prin aceleaşi situaţii. Când se poartă aşa cu tine, de multe ori,
părintele se vede pe el în tine şi are aşteptări diferite de la tine ori se
teme de diferenţe. De asemenea, părinţii se poartă diferit cu oameni
care nu sunt copiii lor!
• Graniţele maturizează relaţiile, ducându-le într-un loc sincer şi mai
stimulant.

Probleme posibile și soluții

Care sunt metodele cele mai rapide şi mai simple să comunic cu sinele
meu mai tânăr?
Uită-te la fotogra i vechi sau, dacă nu ai, încearcă să îţi aduci aminte
cum erai atunci. Fă lucruri pe care îţi plăcea să le faci când erai copil, sau
lucruri pe care n-ai apucat să le faci. Du-ţi copilul interior la plimbare şi
arată-i împrejurimile sau răsfaţă-l cu ceva bun, care ştii că îl va încânta.
Include-ţi copilul interior în ceea ce faci. La opt ani mi-ar plăcut la
nebunie asta! Dă-ţi seama când te pierzi pe tine în pura bucurie de a face
ceva. Când dansez, sunt adolescenta care petrecea la discotecile din
Dublin şi mă simt una cu muzica. E bucurie pură.
Am senzaţia că am avut grijă de mine toată viaţa şi am obosit. Nu cred
că pot face asta.
Ştiu ce spui. Când ai fost neglijat, abandonat sau rău tratat, sau a trebuit
să i părinte pentru adulţii sau copiii din jurul tău, chiar dacă tu însuţi erai
copil, te simţi îmbătrânit înainte de vreme. Eşti atât de obosit, încât ai vrea
să cedezi controlul altcuiva, să simţi că în sfârşit cineva are grijă şi de tine,
şi poate vrei să le dai oamenilor care te-au crescut şi îngrijit inadecvat
şansa să intervină. Dacă începi să ai grijă de tine, atunci poate că ei nu vor
mai simţi nevoia, imboldul, vinovăţia. Ţi-e teamă că îi laşi să scape fără să
se implice. E posibil să mai e o parte din tine care nu crede că meriţi să-ţi
împlineşti nevoile şi dorinţele, să ai standarde şi să dai valoare
sentimentelor şi gândurilor tale.
Totuşi, eşti principalul tău îngrijitor, încă de când ai devenit adult, asta e
situaţia, indiferent de experienţele pe care le-ai avut în copilărie. Asta nu
înseamnă că trebuie să faci totul singur; înseamnă că nu trebuie să faci din
revanşă sau pedeapsă scopul vieţii tale. Ce-ar să te ierţi? Dacă nu-ţi
permiţi să ai grijă de tine spunând nu şi stabilind graniţe este ca şi cum te-
ai condamna la închisoare pe viaţă. Nu meriţi asta. Reeducarea înseamnă
că îţi permiţi să accesezi resursele, sprijinul şi graniţele care îţi vor da
su cientă energie să începi să ai grijă de tine, să-ţi dezvolţi relaţiile şi
alegerile în unele care te sprijină, în loc să îţi facă rău.
Deja am greşit faţă de copiii mei, deci cum Dumnezeu să mă reeduc
eu, când am eşuat cu ei?
Mai întâi, cine n-a greşit faţă de copiii lui? Dacă n-ai greşit, aş fost
îngrijorată. Ştiu că există o tonă de cărţi de parenting, dar nu există nici un
manual care să substituie învăţarea din mers. Ţi-ai educat copiii de la
nivelul de cunoaştere la care erai la momentul acela şi, da, cum fac toţi
părinţii la un moment dat, te trezeşti că eşti părintele care ai spus de atâtea
ori că nu o să i. În loc să te ascunzi de aceste greşeli, care fac parte din
experienţa de părinte, sau să îţi faci reproşuri nesfârşite pentru ele,
înfruntă-le pe ele şi ceea ce îţi spun despre bagajul cu care trebuie să te
confrunţi. Întreabă-te: cu ce îmi dă această experienţă şansa să mă
confrunt? Permiţându-ţi să vezi ceea ce nu ai văzut până acum la tine şi la
experienţele tale anterioare, ajungi să te vindeci, să te maturizezi şi să
înveţi. Reeducarea te va ajuta să schimbi dinamica relaţiei cu
copilul/copiii.
Când m-am trezit profund afectată că unul dintre copiii mei se chinuia
cu anxietatea şi atacurile de panică în timpul pandemiei, ruşinea şi teama
m-au împins spre hipervigilenţă şi am început să mă port cu mănuşi cu el,
lucru care n-a făcut decât să exacerbeze situaţia. Dându-mi seama ce
transpare de aici (bagajul din spate), dar şi ce re ectă anxietatea icei
mele, am reuşit să înţeleg că îmi era teamă pentru mine, întrucât văzusem
în comportamentul ei o versiune mai veche a mea, de care uitasem
complet. Şi imediat ce am făcut asta, am început să am grijă de acest
aspect al meu, dar am putut să-i u alături, iar anxietatea amândurora s-a
redus.
Când încerc să xez limite mai sănătoase, am impresia că rănesc şi
resping persoana respectivă. Dacă ea nu e capabilă să respecte limitele
de care am eu nevoie, nu cumva o iubesc condiţionat sau mă expun la
mai multe drame?
Evitarea limitelor nu e iubire. Aceasta e gândirea de copil, când ne
închipuiam că idealul este ca părinţii să nu spună niciodată nu sau să se
transforme, ca prin magie, în părinţii pe care îi doream și să trăim fericiţi
până la adânci bătrâneţi. Graniţele transmit mesajul că manifești, față de
tine şi de ceilalţi, iubire, grijă, încredere şi respect şi că eşti conştient de
limite. Ca o ironie, avem mai multă libertate cu limite, nu mai puţină,
pentru că noi (şi ceilalţi) avem mai multă libertate şi exibilitate să m noi
înşine. Fără graniţe, negi realitatea şi refuzi să accepţi cine este celălalt.
Iubirea necondiţionată înseamnă să iubeşti pe cineva în toate anotimpurile
şi în toate condiţiile, nu să iubeşti pe cineva indiferent ce îţi face. Ai grijă la
infantilizarea şi încurajarea comportamentelor negative ale celuilalt. Nu tu
decizi care sunt limitele pe care sunt ei capabili să le respecte; decide-le şi
trăieşte-le pe ale tale. În lipsa unor limite ferme, nu vei şti niciodată care e
adevărata natură a relaţiei tale.
A avea graniţe mai ferme nu înseamnă să încerci să-i schimbi sau să-i
domini pe ceilalţi; poţi să ai graniţe mai ferme indiferent dacă ceilalţi le au
sau nu. Poţi să ai o relaţie sănătoasă cu cineva având o atitudine sănătoasă
faţă de el. E vorba despre recunoaşterea şi respectarea faptului că sunteţi
două entităţi separate, că celălalt nu-ţi dictează existenţa şi că are atâta
putere asupra ta cât îi dai tu voie să aibă. Nu înseamnă neapărat că
amândoi vă raportaţi la celălalt în mod sănătos, dar, în ceea ce te priveşte,
te respecţi pe tine şi pe el prin graniţe sănătoase, chiar dacă el nu are
bunul-simţ, empatia sau chiar caracterul de a face acelaşi lucru.
Am încercat să stabilesc graniţe în relaţia cu o persoană, dar a devenit
răzbunătoare, furioasă şi abuzivă. Am impresia că ar trebui să plec de
lângă ea, dar mi se pare foarte greu.
Unii oameni, poate din cauza bagajului lor, nu din cauza validităţii
graniţelor tale, nu sunt în poziţia de a avea o relaţie sănătoasă cu nimeni,
nici măcar cu ei înşişi. Ştiu că ai impresia că, rămânând lângă acea
persoană, fără să xezi limite clare, sau încercând s-o determini să nu se
mai poarte urât cu tine şi să nu te mai rănească, astfel încât să te simţi mai
bine, este un mod de a proceda mai potrivit şi că poate tu nu vrei să-o
răneşti, s-o înfurii sau s-o abandonezi. Fără limite însă, inclusiv fără cele
care te fac să păstrezi o distanţă sănătoasă sau să te îndepărtezi, persoana
respectivă nu simte pe pielea ei consecinţele reşti ale comportamentului
său. Îţi asumi mereu responsabilitatea pentru ea, aceasta îşi transferă
responsabilităţile spre tine, iar tu nu îţi asumi răspunderea pentru tine.
Sigur că ţi se pare greu. Ai trecut prin multe cu această persoană, dar nu
confunda încercarea de a obţine un pro t în urma investiţiei cu încercarea
de a o schimba pentru a-i rămâne alături, a o iubi şi a avea grijă de ea.
Recunoaşte bagajul care iese la iveală şi care sunt asemănările dintre
această persoană şi cineva important din trecutul tău. Când vrem să facem
o schimbare, dar simţim că nu suntem loiali sau că facem ceva rău, de vină
e un tipar învăţat într-o dinamică din copilăria noastră.
Să spunem că trebuie să renunţi la o relaţie, din cauza rezistenţei opuse
de persoana respectivă la limite sănătoase. Pentru ce fel de noi relaţii ai
face loc? Spre ce deschizi uşa? Doar renunţând la ideile noastre despre
cum credem că ar trebui să e o relaţie – imaginea pe care o avem în
minte – şi acceptând cine este şi cine a fost persoana respectivă putem
discerne dacă ar trebui să renunţăm şi la relaţie şi la interacţiunea cu acea
persoană.
Întotdeauna m-am considerat tipul „X“ de persoană şi am impresia că
limitele inhibă asta.
Limitele sănătoase exprimă cine eşti cu adevărat. De multe ori aud
oamenii spunând: „Natalie, sunt o persoană sensibilă sau foarte spontană,
aşa că mi se pare că sunt fals dacă pun limite“. Ca orice om, te-ai ataşat de
anumite caracteristici şi calităţi care fac parte din identitatea ta, dar dacă
eşti mai mult decât modul în care încerci tu să te de neşti? Dacă tu crezi
cu adevărat că eşti într-un anume fel, vei putea aşa şi cu limite care îţi
permit ţie şi relaţiilor tale să vă maturizați.
11. Fă astfel încât să vrei sau spune nu

La înmormântarea tatălui meu, când îi ascultam pe membrii familiei

povestind cum lăsa el totul deoparte (inclusiv soţia şi copiii) pentru a sări
în ajutor, indiferent de oră, eu şi fratele meu ne-am dat seama brusc că nu
am avut nici o şansă. Nu e de mirare că „tati“ nu era tatăl de care aveam
noi nevoie sau pe care ni-l doream – nu avea capacitatea să e şi era prins
în ciclul lui de a le face pe plac altora. Ştiind cât îl costase asta, inclusiv
alcoolism şi relaţii reci şi încordate, în ziua aceea mi-am jurat să nu mai fac
lucruri din vinovăţie.
Pe măsură ce ne dăm seama cum ne consumăm energia, înţelegem de
unde şi de ce se arată bagajul nostru şi începem să ne reeducăm
schimbându-ne treptat atitudinea într-una mai înţelegătoare, care ţine
cont şi de noi, putem să ne trezim că ne e greu să ştim când să spunem nu
şi să descifrăm ce trebuie sau ce vrem să facem.
Sigur, dat ind că am păstrat obiceiurile noastre de oameni care le fac pe
plac altora aproape toată viaţa, sau toată viaţa, într-o oarecare măsură, şi
astfel ne-am orientat spre a pune pe primul loc nevoile, dorinţele,
aşteptările, sentimentele şi opiniile altora, lucrul acesta ne poate părea
străin şi neliniştitor. Nu ştim sigur ce ne îndreptăţeşte să spunem nu şi ce
ne spun sentimentele noastre despre ceea ce vrem sau nu să facem, pentru
că am învăţat să nu avem încredere în ele şi să nu le ascultăm. Şi cum
rămâne cu obligaţiile noastre şi cu lucrurile pe care le aşteaptă alţii de la
noi?
Şi aşa ne putem trezi că ne confruntăm cu două probleme contradictorii:
nu vrem să facem în continuare lucruri din motive greşite sau care ne fac
să ne simţim ca naiba în privinţa noastră şi a relaţiei noastre, dar nici nu
vrem să ne distrugem relaţia şi să rămânem singuri.
Repet: dacă nu spunem da autentic, o spunem cu resentiment, teamă
sau ca să evităm, iar asta duce la mai multe probleme decât dacă am
spus nu din capul locului. Acest lucru înseamnă că trebuie să facem în aşa
fel încât să ne dorim sau să spunem nu. Prăpastia dintre ceea ce vrem să
facem şi obligaţiile sau aşteptările celorlalţi este locul în care stau
tensiunea, fricţiunea şi resentimentul.
Observă cum te simți și ce gândești când te pregătești să faci ceva, e că ți-a
cerut cineva, e că e ceva ce te aștepți să faci sau ai decis să faci. Ți se pare că
e o dorință sau o obligație ori o regulă?
Cel mai important indiciu este cum te simţi şi cum gândeşti, inclusiv toţi
acei trebuie, şi dacă eşti preocupat mai ales de felul în care lucrul acela te
face să pari în faţa altora. Asta nu are legătură cu ce vrei tu să faci.
Gândeşte-te la ceva ce ai vrut să faci. Cum ai simţit asta în corpul tău?
Chiar dacă ai simţit un pic de teamă, la ce te gândeai? E un exemplu de
situaţie în care şi-ai dorit să faci ceva, deci ai cât de cât idee cum te simţi în
astfel de momente. Nu te simţi aşa când e vorba de obligaţie, reguli sau
când te şantajezi emoţional. Nu ai aceleași sentimente când te supui, în loc
să consimţi.
Atenție, cu cât consumi mai mult timp, energie, efort şi emoţii spunând
da neautentic, cu atât îţi scade capacitatea. Mai mult discernământ față de
da-urile tale îţi protejează bunăstarea, pentru că înţelegi legătura dintre da
şi nu, în loc să le vezi ca noţiuni separate.
Obligaţiile, teoretic, sunt legate de ceea ce simţim noi că suntem constrânşi
moral şi legal să facem, de sentimentul nostru de datorie şi răspundere, dar
graţie Epocii Obedienţei, sentimentul de datorie se extinde mult peste
aceste lucruri, aşa că avem tendinţa de a ne simţi obligaţi, de a gândi şi a
ne comporta ca şi cum am obligaţi faţă de orice persoană percepută ca
autoritate, şi atunci se activează dorinţa noastră de a le face pe plac altora.
Fiindcă astfel ne şantajăm emoţional singuri, avem tendinţa de a ne simţi
obligaţi când devenim conştienţi de nevoile, dorinţele, aşteptările,
sentimentele şi opiniile celorlalţi, dar o bună parte dintre cele resimţite de
noi ca obligaţii sunt false. De multe ori sunt reguli, sunt acei trebuie cărora
ne-am obişnuit să ne supunem ca în faţa unor concluzii evidente, oricât ar
de arbitrare, nepotrivite sau irelevante. Ele ne creează sentimentul de
obligaţie morală, credem că acesta este caracterul nostru şi ne e teamă să
nu ne dezamăgim pe noi (sau pe alţii) şi să avem probleme.
Folosim reguli (ale noastre şi ale altora) pentru a ne simţi în siguranţă şi
pentru a ne proteja în faţa trecutului care s-ar putea repeta, dar ele nu fac
decât să creeze mai multă vinovăţie şi teamă, pentru că, atunci când
respectăm regulile în felul acesta, trăim cu frica de a nu „greşi“ sau de a
răniţi, astfel rămânem blocaţi în trecut. În plus, ajungem să avem o
senzaţie disproporţionată că am greşit, care ne face să credem că am făcut
mai multe rele decât în realitate sau că le facem rău oamenilor cu nu-urile
noastre.
Uite care e treaba: când faci ceva cu vinovăţie, teamă sau din obligaţie,
întotdeauna se va ajunge la resentiment. Poate nu azi, poate nu mâine, dar
în curând.
Resentimentul este furia noastră, rezultatul emoţional al convingerii că
am fost forţaţi sau că s-a aşteptat de la noi să facem ceva ce nu am vrut.
Chiar dacă persoana respectivă nu te forţează, nu te şantajează emoţional
sau nu te obligă, a face lucrurile pe care crezi că le aşteaptă de la tine, nu
pentru că vrei tu, bazându-te pe cine eşti, creează resentiment indcă
ajungi invariabil să te simţi păcălit.
Trebuie să faci astfel încât să vrei un lucru sau să spui nu, pentru că obligația
se asociază prea strâns cu a copil și cu ideea că oamenii au autoritate
asupra ta și puterea de a te face să i sau să nu i în siguranță. Dacă nu alegi
conștient ce faci și ce nu vrei să faci, sistemul tău nervos nu va face diferența
între trecut și prezent.
Când faci lucruri din obligaţie, în loc să accepţi conştient să le faci,
acţionezi ca şi cum nu ai nici o autoritate, nu ai nici un cuvânt de spus în
situaţia respectivă, ca şi cum ai şi acum copil. Şi, în acest fel, îţi încalci
graniţele şi capacitatea făcând lucruri care te exploatează sau care te fac să
nu mai i în armonie cu valorile, caracterul şi felul în care vrei să-ţi trăieşti
viaţa.
Uneori ţi-e teamă să spui nu pentru că ştii cu ecare bră a corpului tău
că exact asta simţi şi ţi se pare aproape egoist să onorezi acel sentiment şi
să dezamăgeşti pe cineva. Când eşti prea atent la sentimentele celuilalt,
când dă glas unei cereri, interpretezi cererea ca pe o obligaţie de care
trebuie să te achiţi.
După cum am a at în Capitolul 2, supunerea este înclinaţia exagerată de
a accepta să te conformezi celorlalţi, iar asta înseamnă să te conformezi
chiar şi când nu ai nevoie, când nu vrei şi când n-ar trebui. Exact acest
lucru îţi creează o mare parte din durerile şi problemele tale, pentru că,
atunci când le faci pe plac altora mai mult decât ocazional, nu o faci doar
cu cei care ar putea să-ţi facă rău, sau care au o problemă cu graniţele tale;
o faci, oricum, pentru că ţi-ai intrat în rol şi de multe ori gravitezi spre
oameni şi situaţii care se potrivesc cu rolul tău.
E o diferenţă uriaşă între supunere şi consimţământ. Când consimţi, eşti
de acord în mod conştient şi autonom. Ştii pentru ce ţi-ai dat acordul şi de
ce. În timp ce supunerea înseamnă „a consimţi“ prin omisiunea unui acord
direct, prin tăcere sau prin inacţiune, nu e consimţământ. Ai acceptat ceva
ca şi cum nu ai avea nici o autoritate sau ind pe pilot automat şi abia mai
târziu ţi-ai dat seama de impact.
Când reacţionezi în loc să răspunzi, te simţi şi te comporţi ca şi cum ai
într-o oarecare măsură responsabil de dispoziţiile, sentimentele şi
problemele altora, iar asta este codependenţă. Simţi că depinzi emoţional
excesiv de persoana respectivă pentru de nire şi siguranţă şi ţi-e greu să
discerni care îţi sunt responsabilităţile, pentru că ţi-ai împletit nevoile,
dorinţele, aşteptările, sentimentele şi opiniile cu ale acesteia, suprimându-
le şi reprimându-le pe ale tale, ca să ai grijă de sentimentele şi
comportamentul ei.
Oamenii nu au cum să cunoască o linie sau o limită pe care tu nu o
creezi, chiar dacă ai impresia că „ar trebui să ştie“. Făcând dintr-un lucru o
dorinţă – alegând conştient să o faci, chiar dacă poate nu e lucrul tău
preferat –, te ridici la statutul de om matur şi înţelegi unde sfârşeşti tu şi
unde încep ceilalţi.

Poți să i de acord cu entuziasm?

Marie Forleo, antreprenor şi autor al cărţii Everything Is Figureoutable,
este celebră pentru replica: „Dacă nu e un da răspicat, atunci e un nu
categoric!“ Deşi expresia poate să e adevărată în anumite situaţii,
câteodată spunem da unor lucruri pe care le acceptăm cu moderaţie.
Acceptarea nu poate să ia mereu forma ah, la naiba, bineînţeles că da.
Câteodată este un da moderat, poate pentru că nu ştim ce implică, nu mai
avem energie sau e un lucru aşa şi aşa, cu care suntem de acord. Cheia este
să începi să observi şi ce simţi când vrei să spui nu şi să foloseşti acele
informaţii ca să te ajute să capeţi încredere în intuiţia şi graniţele tale,
protejându-te.
Când eşti conştient de nevoia, dorinţa sau aşteptarea cuiva, sau te
gândeşti să i într-un fel ori să faci ceva, veri că ce vrei punându-ţi aceste
întrebări:
Ce simt?
De ce mă tem?
Ce gândesc?
Încerc să controlez felul în care sunt perceput?

Observă-ţi sentimentele şi recunoaşte momentul când au ieşit la

suprafaţă sentimentele unui om care e obişnuit să le facă pe plac altora,
chiar dacă vrei să faci lucrul respectiv. Din cauza obiceiului tău de a
mulţumi pe toată lumea, uneori te-ai convins să faci un lucru din vină,
când în realitate l-ai făcut fără să fost ruşinat sau ameninţat. În
consecinţă, e posibil să i obişnuit să faci lucruri dintr-un sentiment de
vinovăţie, ceea ce a tulburat apele. Vrei să faci lucruri pentru cei dragi, dar
e posibil să ai un simţ aşa de disproporţionat al obligaţiei de a face asta,
încât aşteptările celorlalţi pot epuizante şi stresante chiar şi atunci când
vrei să faci ceva.
Dacă eşti autocritic şi încerci să te forţezi sau să te cerţi ca să faci ceva,
dacă gândurile tale sunt la ce ar putea spune cineva dacă nu faci lucrul
respectiv, gândeşti prăpăstios, spumegi de furie când cineva îţi cere sau se
aşteaptă de la tine să faci ceva, dacă vrei să controlezi, să învingi sau să nu
pierzi – opreşte-te. Toate acestea sunt mesaje că trebuie să spui nu. Dacă
mergi mai departe, o faci din motive greşite.
Întâlnesc mulţi oameni care acceptă să ajute, fac ore suplimentare şi/sau
neplătite şi iau parte la lucruri la care nu vor. Toţi s-au gândit la cum ar
percepuţi de ceilalţi dacă ar spune nu şi s-au şantajat emoţional să facă
lucruri din motive greşite. Ce nu iau ei în considerare este impactul, sensul
şi consecinţele acceptării, inclusiv modul negativ în care se percep pe ei
înşişi şi e cacitatea cu care se privează de energie.
Ceea ce gândeşti, ce simţi şi ce faci te îndreptăţesc cu asupra de măsură
să spui nu, pentru că altfel ai face lucrul acela din motive greşite, chiar
dacă teoretic e „ce trebuie“.
Fă în aşa fel încât să-ţi doreşti sau spune nu.
Antrenează-te să observi lucrurile care nu prea îți plac. Eu îmi spun: „În nici
un caz“ și chicotesc în sinea mea.

Cum faci asta în funcție de stilul tău de a le face pe plac altora

Binefăcătorilor, observaţi când gândiţi că, dacă spuneţi da, îi faceți pe
ceilalţi să se simtă bine sau să aibă o părere bună despre voi şi treceţi peste
ceea ce vreţi cu adevărat.
Zeloşilor, observaţi când faceți ceva chiar dacă nu e nimeni în jur să
vadă şi când vă luminaţi la față când faceţi ceva sau chiar doar la gândul de
a face lucrul respectiv.
Evitanţilor, observaţi când simţiţi tentaţia de a amâna cererea altuia şi
folosiţi asta ca un indiciu că trebuie să luaţi o pauză şi să vă identi caţi
preferinţele personale.
Salvatorilor, observaţi când un lucru este cu adevărat reciproc
avantajos, şi nu e vorba doar de nevoia voastră de a face pe generoşii.
Suferinzilor, observaţi care sunt lucrurile pentru care nu trebuie să
suferiţi când le faceţi sau când le acceptaţi – şi urmaţi mai mult
sentimentul acela.

Să înțelegem obligația și resentimentul

Ce vreau eu să fac şi ce mă simt obligat să fac?
 Obligaţia poate reală, în sensul că cineva se aşteaptă la ceva din partea
ta şi ţi-a comunicat că este datoria ta, dar se poate întâmpla ca tu să te
simţi obligat chiar dacă nu eşti, pentru că ai transformat lucrul respectiv
într-un trebuie.
Diferenţa dintre dorinţă şi obligaţie este locul unde se naşte
resentimentul. Trebuie să faci următoarele:
• Elimină distanţa dintre ele, apropiindu-te mai mult de ce este autentic
(dorinţa).
• Transformă obligaţia în dorinţă.
• Fă cunoscut faptul că tu crezi că este o obligaţie.
• Sau trebuie să spui nu.
De exemplu – iar acesta este un scenariu comun cu care se confruntă
clienţii mei –, să spunem că părinţii tăi se aşteaptă să-i suni zilnic. Când
compari ce vrei tu să faci cu obligaţia (să vorbeşti zilnic), şi îţi dai seama că
poate ai vrea să vorbeşti cu părinţii de două sau trei ori pe săptămână sau
nu ţi se pare că ar trebui să e bătut în cuie şi că ai putea să suni când vrei
tu, faptul că se aşteaptă de la tine să suni zilnic este o problemă. Faci dublu
decât te simţi tu confortabil. Dorinţa ta de mai puţin nu este cauzată de
faptul că eşti Copil Rău/Rebel/Nerecunoscător; telefonezi din motive
greşite şi îţi încalci graniţele.
Găseşte o motivaţie sănătoasă pentru a continua convorbirile zilnice,
care să nu aibă legătură cu păstrarea unei anumite identităţi sau cu vreun
motiv ascuns, astfel încât să scapi de sentimentul de vinovăţie şi de
obligaţie sau să-l diminuezi, şi transformă-l în dorinţă, ori spune nu şi redu
convorbirile. De exemplu, cel puţin începe să cauţi o zonă de mijloc sau
stabileşte cu tine nişte limite despre cât timp oferi acestor convorbiri.
Uite un lucru pe care cei care le fac pe plac altora îl uită: în general,
oamenilor nu le place să simtă că tu ai făcut ceva din vină sau din obligaţie,
chiar dacă – şi ştiu că poate să sune absurd – ei chiar te-au făcut să te
simţi vinovat sau obligat s-o faci. Şi spun „în general“ pentru că pe unii nu
îi interesează cât de mizerabil te simţi. Vor să te supui şi le place să pro te
de conştiinciozitatea şi de frica ta, şi trebuie să ai graniţe cu adevărat ferme
în relaţia cu genul acesta de oameni. Dar dacă nu sunt aşa şi respectă
graniţele (sau le-ar respecta, dacă le-ai da şansa să le cunoască pe ale tale),
atunci e o insultă la adresa relaţiei tale cu ei. Făcând lucruri din obligaţie te
vei plasa în rolul copilului şi vei păstra relaţia la cel mai scăzut nivel de
maturitate. Vei face scene cu un comportament pasiv-agresiv, cum ar să
întârzii, să i năzuros sau să faci ceva prost.
Nu înseamnă că ei vor încântaţi când spui nu sau când nu vrei să faci
ceva, dar e OK. Nici tu nu eşti încântat când cineva îţi spune nu! Dar
aceşti oameni n-ar vrea să creadă că singurul sau principalul motiv pentru
care interacţionezi cu ei sau faci cum spun ei este că trebuie.
Fă lucruri din dorința de a le face pentru a te trata pe tine şi pe ceilalţi cu
demnitate. Arată-le puţină înţelegere, nu-i crede răul absolut (decât dacă
sunt aşa) şi oferă-le o oarecare încredere că vor putea să-şi gestioneze
sentimentele faţă de graniţele tale.

Analizează-ți motivele
Dacă aş face asta şi nu aş primi răspunsul şi răsplata sperate sau dorite, aş
mai încerca? Dacă răspunsul este nu, trebuie să-ţi revizuieşti motivaţia
spre una care re ectă o dorinţă, o alegere conştientă, fără a aştepta să
primeşti ceva la schimb, sau trebuie să îi comunici persoanei aşteptările
tale, ca ambii să continuaţi dintr-o poziţie responsabilă emoţional. Dacă
nu poţi să faci nici asta, trebuie să spui nu.
Încerc să obţin sau să evit ceva? Dacă răspunsul este da, încearcă să i cât
mai sincer cu tine şi să vezi dacă abordarea ta este un mod de acţiune cu
limite clare sau reprezintă obiceiul de a evita vulnerabilitatea ta, tipic unui
om care le face pe plac celorlalţi.
Iată patru paşi care te ajută să ai un răspuns ferm când îţi dai seama că
trebuie să spui nu:
1. Descoperă ce vrei să faci versus ce crezi că celălalt se aşteaptă să
faci sau orice obligaţie în general. Fii atent la mesajele transmise de
corpul, gândurile şi chiar acţiunile tale, care îţi sugerează că nu vrei să
 faci ceva sau că e nevoie de o discuţie sau o formă de acţiune
suplimentară. Oferă-ţi spaţiul şi înţelegerea să pricepi ce simţi.
2. Descoperă ce vrei să faci şi ce îţi cere acest lucru să comunici.
Astfel îţi transformi răspunsul pasiv (când eşti conştient de
disconfortul tău ori de adevăratele tale gânduri şi nevoi, dar e nu faci
nimic în legătură cu asta, e doar faci aluzii) într-un răspuns activ.
3. Identi că deznodământul dorit. Ce simţi nevoia să obţii prin
asertivitate? De exemplu, spun: „Nu vreau să fac asta“. Îi comunic
prietenului meu că „O să fac [inserează planul]“. Poate vorba despre o
idee căreia îi dai glas la şedinţa săptămânală, o discuţie despre ceva ce
te deranjează sau o cerere de ajutor.
Deznodămintele dorite nu pot avea legătură cu încercarea de a
controla sentimentele şi comportamentul celorlalţi! Dacă obiectivul tău
este să faci pe cineva să spună „X“, să creadă „Y“ sau să facă „Z“, renunţi
la puterea şi la graniţele tale – şi, în acelaşi timp, îi faci pe plac altuia.
4. Comunică ceea ce vrei sau poziţia pe care o ai. Dar las-o mai uşor
cu îmbrobodeala. Nu e nevoie să încarci ce vrei să spui cu o tonă de
scuze sau poveşti. Oamenii pierd esenţialul! Ei vor doar să ştie care e
poziţia lor (şi a ta). Spune concis şi apoi dă detalii. (Pentru ajutor, vezi
secţiunea despre nu-uri dure şi blânde din Capitolul 12.) Dacă nu ştii
sigur ce vrei, atunci e OK să spui asta. Nu-ţi impune ceva cu forţa şi nu
te şantaja emoţional acceptând ceva sau lăsând pe cineva să facă asta în
locul tău.

Puterea pauzei
Nu putem controla toate di cultățile inevitabile ale vieții, dar putem alege
cum să răspundem la ele. Zilnic, ecare alegere este o nouă șansă. Luarea
unei pauze cât de mici întrerupe obiceiurile de gândire și comportament pe
care le avem de mult. O pauză îți dă voie să înțelegi împrejurările, să-ți dai
seama unde ești, să îți aduci aminte că șeful nu este părintele tău,
partenerul nu este inamicul tău sau că tu nu mai ești un copil. De asemenea,
trebuie să faci o pauză când tinzi să spui da în mod automat. Încheie o
 înțelegere cu tine conform căreia, indiferent cine ar , când cineva îți cere
ceva, sau când te convingi pe tine să spui da la ceva, să iei o pauză de cel
puțin zece secunde ca să-ți dai seama cum te simți. Dacă nu te simți bine să
spui da, e timpul să îl dai deoparte și să spui un nu hotărât.
„Dă-mi voie să revin mai târziu cu răspunsul“ este formula fermecată care
îți oferă spațiul și perioada de grație pentru a te gândi la tine. Dacă ai
tendința să spui da din re ex sau când chiar vrei să spui nu, fă-ți o regulă
personală pentru viitor din a folosi această frază, ca să ai timp să-ți veri ci
capacitatea și să-ți dai seama ce vrei să faci. Oferă-ți timp să observi
gândurile și îngrijorările care apar, dar și sentimentele pe care de obicei le
ascunzi repede cu un da. Făcând astfel, vei deveni mai conștient, mai lucid și
mai prezent. Dacă persoana respectivă spune că vrea răspunsul pe loc,
atunci e nu. Asta e. Unii oameni vor să te ia pe nepregătite. Iar altora li se
pare că nu pot suporta așteptarea și amânarea primirii recompensei. Nu vei
ști asta, dacă nu-ți vei oferi timp.

Notă pentru generosul cu inimă bună

O mare teamă pe care o avem noi, cei care le facem pe plac altora, este că,
dacă spunem nu, ne transformăm în nemernici cu inimă de gheaţă, egoişti
şi lipsiţi de empatie şi că nimeni n-o să mai vrea să stea în preajma noastră.
Nevoia de a le face pe plac altora este atât de bine înrădăcinată în
identitatea noastră, încât ne e teamă că fără ea nu vom mai nimic, cu
toate că ne simţim destul de mizerabil din cauza ei.
Refuzul nu îţi va ucide spiritul şi nu te va opri să i persoana care te
mândreşti că eşti. Poţi avea în continuare acele calităţi pe care le preţuieşti
având graniţe, altfel nu eşti chiar aşa cum crezi tu.
Uite care e treaba (şi ţine-te bine): dacă nu te simţi bine după ce ai oferit
sau ai ajutat, atunci nu a fost dăruire şi ajutor. Dacă n-ai pic de stimă de
sine, chiar dacă eşti Cel Mai Empatic, Milos, Conştiincios şi Bun Om,
atunci iarăşi nu ai dăruit.
Dăruirea înseamnă transferul complet a ceva.
Dacă ai o aşteptare în legătură cu felul în care ar trebui să e, să
gândească sau să simtă acea persoană, nu e dăruire. Ai un plan ascuns şi te
sacri ci pentru a in uenţa şi controla sentimentele şi comportamentul
celuilalt, în speranţa că vei răsplătit cu ce ai tu nevoie. E un contract, iar
când ai o aşteptare referitoare la ce ar trebui să se întâmple în schimbul
contribuţiei tale, celălalt trebuie să ştie acest lucru, astfel încât ambele
părţi să poată lua decizii responsabile emoţional legate de cum vor
proceda.
Acum, o parte din tine poate să spună ceva în genul: „Natalie, e puţin
cam aspru. Nu toată lumea aşteaptă ceva când face un lucru?“ Da, dar şi
nu.
Ca oameni, ne place să primim recunoaştere, preţuire şi apreciere pentru
eforturile noastre. Aceste lucruri fac parte din nevoile noastre emoţionale.
Dar dacă facem lucruri căutând să le obţinem şi avem şi aşteptări în
legătură cu ce primim la schimb, încălcăm graniţe.
Oricât de neplăcut ar să auzi, pentru tine şi pentru toţi cei care le fac
pe plac altora, inclusiv pentru mine, un plan ascuns înseamnă manipulare.
Iar oamenilor, inclusiv ţie, nu le place să e manipulaţi, e printr-un
comportament abuziv, prin forţă, e prin comportamentul pasiv şi pasiv-
agresiv al celui care vrea să mulțumească pe toată lumea.
Făcând așa încât să dorim ceva, în loc să e o obligație sau chiar un sacri ciu,
rămânem pe banda noastră.
Dar când facem sacri cii pentru cei dragi? Chiar şi când ceva devine un
sacri ciu, pentru că lăsăm deoparte ceva de-al nostru ca să împlinim o
prioritate mai importantă a altuia, dacă o facem conştient şi cu graniţe, nu
mai e un sacri ciu, oferim autonom. Suntem conştienţi de cine suntem, de
ce facem şi de ce oferim, aşadar ne cunoaştem capacitatea şi graniţele. Nu
ţinem scorul. Sacri ciul de sine nu este dăruire, este autovătămare. Nu e
cazul să ajungem la faliment, în orice sens al cuvântului, ca să ajutăm. E o
cerinţă exagerată şi sigur nu este o obligaţie. De asemenea, nu poţi
întotdeauna cel care face sacri cii şi care dăruieşte. Dacă tu eşti mereu cel
care dăruieşte, atunci ceilalţi sunt cei care iau.

Adoptă granițe sănătoase

 • De ecare dată când joci un rol, e te ajustezi rolului pe care îl are
altcineva, e încerci să-l faci pe celălalt să se schimbe. Pe urmă ai
resentimente, deoarece supunerea te face să te simţi folosit sau celălalt
nu se achită de partea lui de obligaţie şi nu devine cine vrei tu să e.
• Nu te mai concentra pe lucrurile pe care le vei primi la schimb şi vei
surprins cât de multe „obligaţii“ şi „reguli“ vor ieşi de pe lista ta şi din
consumul tău de energie. Când nu eşti ataşat de lucrurile pe care
urmează să le obţii, acţionezi pe baza adevăratului tău sine.
• Ca regulă de bază, ce acoperă majoritatea situaţiilor, dacă nu ai un
răspuns activ şi nu îţi manifeşti graniţele în situaţii în care trebuie să te
reprezinţi, tăcerea/supunerea/inacţiunea ta va luată drept accept. Ai
mare grijă ce cosemnezi.
• Deşi uneori spui: „Nu, niciodată“, majoritatea nu-urilor tale înseamnă
mai degrabă „Nu în clipa asta“. Nu e cazul să te porţi ca şi cum spui nu
pentru totdeauna acelei persoane. E un simplu „nu“.
• Nu trebuie să schimbi ceea ce vrei, doar pentru că celălalt vrea altceva.
• Doar pentru că simţi sau ştii că o persoană are o nevoie, nu înseamnă
că eşti obligat să i-o îndeplineşti. Nu e nevoia ta.
• Dacă vrei ca o parte din viitoarele tale nu-uri să e mai uşoare, spune
acum nu şi mergi mai departe. Nu-urile tale nu trebuie să e perfecte.
Pot absolut îndreptăţite şi poţi să le spui cu blândeţe, şi cineva tot
poate avea o problemă cu ele. Tu mergi mai departe, oricum.

Probleme posibile și soluții

Cum conving un apropiat să nu mă mai facă să mă simt vinovat să fac
un lucru?
Dacă o persoană dragă ne obligă să facem ceva, se poartă de parcă am
răni-o dacă nu facem „X“ sau ne tratează ca şi cum am responsabili de
sentimentele ei, învinovăţirea este neplăcută şi va deveni garantat terenul
fertil pentru resentiment. Uite un scenariu util prin care comunici ce se
întâmplă, cum se simte şi cum e percepută situaţia, ce nu trebuie să se mai
întâmple şi ce preţuieşti tu. Adaptează-l la nevoile tale.
 „Când spui [inserează nu mai mult de trei chestiuni şi cât mai aproape
posibil de cuvintele folosite de celălalt] sau faci [inserează nu mai mult de
trei exemple concrete, pe scurt], am impresia că mă învinovăţeşti şi nu îmi
place să mă simt aşa. Dacă vrei să fac ceva, spune-mi. Nu trebuie să-mi
activezi conştiinţa. Dacă pot şi dacă vreau s-o fac, o să-ţi spun, iar dacă nu
pot sau nu vreau s-o fac, te anunţ. Ştiu că poate sună dur, dar nu vreau să
ajung să nutresc resentimente. Preţuiesc relaţia noastră şi vreau să simt că
[de exemplu, mă bucur de timpul petrecut cu tine] şi de aceea îţi spun
toate astea.“
Nu trebuie „să zâmbim şi să suportăm“ câteodată? Cu siguranţă nu
putem spune nu la tot ce nu vrem să facem?
În toate aspectele vieţii noastre, câteodată trebuie să facem lucruri care
nu ne produc plăcere. Aşa e viaţa, şi uneori nu ne încântă să îndeplinim
anumite sarcini, dar ele facilitează alte aspecte ale vieţii noastre şi ne ajută
să ne satisfacem nevoile în mod sănătos. Le facem bucuroşi pentru că ne
dedicăm nouă şi priorităţilor noastre. Avem energia şi graniţele pentru a
face asta. Martirizându-ne inadecvat prin făcutul pe plac altora, în schimb,
înseamnă că întotdeauna „zâmbim şi suportăm“. Când limităm momentele
în care le facem pe plac altora, avem mai multă capacitate să facem lucruri
care nu sunt doar în capul listei, indcă nu ne mai concentrăm pe lucruri
ce ar trebui să se a e la coada listei sau nici măcar acolo.
Asta înseamnă că n-ar trebui să fac nimic pentru familia mea? Pentru
că mi se pare cam dur.
Nu. Suntem obligaţi să ne ajutăm familia când este cazul, dar putem face
asta cu graniţe, să recunoaştem când e obligaţie şi să ne achităm de ea din
dorinţă. De exemplu, fratele meu a avut o criză de sănătate mentală şi a
apărut pe neaşteptate la noi, deși stăm la aproape trei sute de kilometri de
el. Cu toate că era cu o zi înainte ca fetele mele să înceapă şcoala, a doua zi
dimineaţă m-am trezit la ora şase şi l-am dus acasă. A fost convenabil? Nu.
Am fost obosită? Bineînţeles. Dar am făcut-o pentru că puteam şi voiam.
M-am asigurat că mă refac printr-o grijă sporită să-mi recapăt energia şi
mi-am ajustat angajamentele din următoarele zile ca să mă port ca şi cum
n-aş trecut prin acel eveniment important.
Uneori nu am chef să fac ceva, dar mă forţez s-o fac. Câteodată îmi
place, alteori, nu. De unde să ştiu când vreau s-o fac?
Deşi există fără îndoială valoare în forţarea limitelor, uneori să ieşim din
casă când nu am vrea să facem nimic, e puţină valoare în a face asta când
ajungem să avem resentimente faţă de cei din jur şi să ne plăcem mai puţin
pe noi înşine. Trebuie să ştim care este linia dintre a ne încuraja să ieşim
din zona de confort şi a nu ne asculta. De aceea e important să-ţi faci timp
să îţi înţelegi capacitatea şi intenţiile. Încearcă să vezi care este diferenţa
dintre situaţiile în care te bucuri şi cele în care nu te bucuri. Strânge date.
L-am întâlnit pe soţul meu actual la un eveniment la care nu prea voiam să
merg pentru că nu mi se părea tentant – s-a dovedit a grozav –, atunci
când o prietenă m-a rugat s-o însoţesc. Nu m-am dus bombănind. Mi-am
dat seama că vreau. Dar alteori, chiar dacă cealaltă persoană ar vrea cu
adevărat să o însoţesc, dacă ştiu că sunt foarte obosită, că bombăn în sinea
mea şi încep să simt în corp anxietate şi încordare, refuz. În cele din urmă,
aplică metoda încercării şi erorii. Câteodată vei rata nişte lucruri, altă dată
îţi vei dori să ratat alte lucruri şi câteodată te vei bucura că ai fost plăcut
surprins.
Ştiu că trebuie să spun nu, dar mă simt atât de vinovat, încât ajung să
spun da sau să revin, după ce am spus nu. De ce mă simt atât de
vinovat?
S-o spunem direct: te simţi vinovat indcă e o surpriză incredibilă că,
pentru o clipă, te-ai gândit la tine. Nu e vorba că graniţele tale nu sunt
bune sau că faci ceva rău; te a i pe un teritoriu nefamiliar. Corpul tău îţi
spune că are prea puţine informaţii despre modul în care îţi satisfaci
nevoile autentic şi sănătos. Sentimentul de vinovăţie nu re ectă situaţia în
sine; e un obicei. Este sentimentul pe care corpul tău a fost antrenat să-l
producă atunci când te găseşti în astfel de contexte. Deci recunoaşte
sentimentul, adu-ţi aminte de adevărata situaţie, apoi continuă să mergi
înainte, spunând nu când poţi şi liniştindu-te aşa cum am discutat în
capitolul despre reeducare, iar, în curând, o să-ţi dai seama că eşti OK.
Mă simt vinovată că nu sunt la serviciu sau că nu pot să fac ceva din
cauza bolii, a concediului de maternitate, a epuizării, a perioadei de
doliu şi aşa mai departe. De unde ştiu dacă e timpul să mă întorc?
Dacă vocea care te-a convins în trecut să faci lucruri ce nu erau în
interesul tău este aceeaşi cu vocea ce te face să te simţi vinovată, nu este
timpul. Trebuie să vezi ce vrei să faci. Este în regulă să ai zile libere. Nu eşti
o povară şi nu eşti o leneşă. În general, cei care le fac pe plac altora ar
trebui să-şi ia mai mult timp liber decât le convine, ca să treacă de punctul
în care cedează în faţa criticului interior şi să e mai bine aliniaţi cu
nevoile şi capacitatea lor.
De unde ştiu că solicitarea sau aşteptarea cuiva este nedreaptă şi
nerezonabilă?
Dacă a face, a , a accepta sau a tolera ceva nu îţi va provoca mai multe
probleme printr-un impact negativ asupra ta, dă-i bătaie.
Lucrul bun, sănătos şi înţelegător pe care trebuie să-l faci într-o situaţie
nu este întotdeauna ce vrea altcineva sau chiar tu. Spune nu la ce e nedrept
şi nerezonabil, pentru că, uneori, ceea ce aştepţi de la tine nu e născut din
respect faţă de tine. Uneori ceea ce îi trebuie cuiva într-o situaţie este un
nu clar – atunci veţi şti amândoi unde vă poziționați.
12. Fă mai puține aluzii

În cele optsprezece luni care s-au scurs de la logodnă la căsătorie, am avut

o serie de conversaţii şi întâlniri stânjenitoare cu tatăl meu, în care făceam
aluzii referitoare la nuntă, ca să-l îmboldesc să-şi spună părerea. Apoi,
după un an de pauze lungi de tip reality-show, când simţeam de ecare
dată că mi se mai frânge un pic inima, el tot nu a spus nimic, am decis să
interpretez asta ca un indiciu că ştie că voi condusă la altar de tatăl meu
vitreg, care m-a crescut de la şase ani, şi că nu îl interesează atât de mult
încât să preia iniţiativa şi să avem discuţia neplăcută, dar necesară, pentru
a clari ca situaţia. Cu o lună înainte de nuntă, mătuşa mea m-a întrebat de
costumul pe care urma să-l poarte tata la nuntă şi adevărul incomod, dar
evident, despre rolul tatălui meu vitreg a ieşit la iveală, declanşând
instantaneu un con ict şi forţând deschiderea tuturor subiectelor pe care
familia mea le evitase.
Dacă vrei ca o persoană să facă ce vrei tu, să îţi dea ce vrei tu sau să-ţi
împlinească aşteptările, există diverse metode prin care s-o faci, inclusiv să
faci favoruri sau concesii, astfel încât persoana respectivă să se simtă
potenţial obligată să răspundă în felul în care vrei, simți nevoia sau te
aştepţi s-o facă. Alte variante sunt să manipulezi, să obstrucţionezi, să i
amabil, să faci fapte bune, să te laşi folosit şi să pari îndurerat, ca să
enumerăm doar câteva. Drept urmare, când faci unul dintre aceste lucruri,
te rezumi la a transmite un mesaj prin aluzii şi la un comportament
discutabil.
Ştii ce se întâmplă când ne dăm peste cap să le facem altora pe plac? Le
arătăm celorlalţi cum să se poarte, folosind „bunătatea“ noastră pentru a
transmite ce ne trebuie, ce vrem, ce aşteptăm, ce simţim şi ce gândim fără
s-o spunem de-a dreptul, să m direcţi şi fermi, dar încercăm şi să
modelăm felul în care ceilalţi „ar trebui“ să se poarte, ca să-şi schimbe
sentimentele şi comportamentul. Este vorba de aluzie, care, atunci când nu
oferă indicii pentru un joc sau pentru o surpriză (amuzantă), este o formă
de comunicare pasiv-agresivă prin care încercăm să spunem ceva fără s-o
spunem, pentru a evita vulnerabilitatea şi orice lucru ce ar putea duce la
respingere. Această atitudine de a face pe plac cuiva creează o datorie pe
care ne aşteptăm s-o plătească celălalt, şi aici sunt incluse şi cuvintele pe
care ne aşteptăm ca el să le citească în gândurile noastre.
Uite care e treaba: într-o oarecare măsură, mă aşteptam ca tata să e
conştient de cei treizeci şi cinci de ani în care i-am scuzat absenţa şi lipsa
de efort şi să mă scutească de necesitatea de a-i spune că îl voi include pe
tatăl meu vitreg în nuntă. Voiam să-mi spună că ştie cât de dureroase şi de
grele au fost pentru mine absenţa şi decizia lui şi că i-ar plăcea să e şi el
inclus într-un fel oarecare. Şi ştii ceva? Nu era cea mai nebunească
aşteptare, dar era una nerealistă, având în vedere cum era el. Pe lângă asta,
evitam să-mi asum responsabilitatea şi mă îndepărtam de propria
integritate.

Fii mai conștient de aluziile tale de om care le face pe plac altora

Binefăcătorii fac aluzii continuând să e „bine-crescuţi“, ca să dea
exemplu chiar şi când în sinea lor spumegă de furie din cauza cuiva care se
comportă ca un nemernic.
Zeloşii fac aluzii încercând să spună şi să facă ce e „bine“ cu efort sau
arătând chinurile cu care fac efortul.
Evitanţii fac aluzii cu agresiune pasivă „subtilă“, spunând în acest timp
că totul e în regulă.
Salvatorii fac aluzii sacri cându-se prin ajutorare şi sprijin, după care
arată chinul sacri ciului lor.
Suferinzii fac aluzii chinuindu-se pentru a atrage atenţia asupra nevoii
lor şi apoi suferă pentru a sublinia cât de urât au fost trataţi.
De ce fac oamenii aluzii? Pentru că ni se pare mai puţin înspăimântător
să înaintăm doar puţin, în loc să mergem până la capăt. Nu vrem să rănim
sentimentele nimănui şi sperăm că oamenii îşi vor da seama ce gândim,
simţim, ce nevoi, dorinţe şi aşteptări avem, fără să trebuiască s-o spunem
direct. De aceea, în loc să m deschişi şi să spunem nu, spunem tot felul de
poveşti, amânăm şi tragem de timp, apărem chinuiţi de nu-urile noastre
nespuse, dar spunem că suntem „bine“, în timp ce ne rugăm ca ei să-şi dea
seama că nu vrem să facem lucrul respectiv. De-asta nu ne gândim să m
direcţi sau, dacă ne gândim, spaima ne copleşeşte.
Ceea ce încercăm noi, practic, să obţinem făcând pe plac altora este un
punct culminant în care am făcut atât bine, am făcut atât efort, am evitat
atât de multe, am salvat atât de mult şi am suferit atât de mult, încât am
ajuns la ziua recompensei. Oamenii se simt atât de încântaţi, vinovaţi sau
obligaţi, încât ne răsplătesc în sfârşit cu ce ne trebuie, vrem sau aşteptăm.
De multe ori, vedem aluziile ca o necesitate pentru a naviga în lumea
noastră, mai ales când, în funcţie de felul în care am fost condiţionaţi, am
învăţat poate că a-ţi spune părerea sau a direct e nepoliticos, agresiv,
neelegant sau alte prostii. Aşa că am deprins stiluri de comunicare care se
potrivesc cu rolurile noastre, fără să ne dăm seama cât de pasivă este
comunicarea noastră şi cum ne anemiază sau ne şterge nu-urile, chiar şi
când îndrăznim să le rostim.
Dar nu facem aluzii doar pentru că este parte din tiparul nostru de
comunicare, le facem şi indcă evităm con ictele şi criticile, în acelaşi
timp exprimându-ne discret (sau aşa credem noi) durerea, frustrarea şi
resentimentul.
Toţi oamenii adoptă comportamentul pasiv-agresiv. Nu te uita pieziş la
mine – e adevărat! De ecare dată când spunem să suntem „bine“ sau
„OK“, dar apoi ne strâmbăm, suntem irascibili, continuăm să ne plângem,
trimitem mesaje scurte, trântim aspiratorul prin casă oftând, în speranţa
că membrii familiei îşi vor ridica fundul de pe scaun ca să ne ajute la
curăţenie (tuşit cu subînţeles), asta este agresivitate pasivă.
Epoca Obedienţei ne-a învăţat să purtăm măşti, deci e evident că suntem
pasiv-agresivi. Am învăţat să proiectăm supunerea, deghizându-ne
sentimentele reale şi devenind pricepuţi să nu corelăm ceea ce facem în
exterior şi ceea ce simţim în interior.
Agresivitatea pasivă este modul în care ne mascăm sentimentele ascunse
de resentiment, de durere şi de frustrare şi comunicarea lor ulterioară,
subtilă, sau nu tocmai subtilă, opunând rezistenţă prin comportament
obstructiv sau con ictual, negând în acelaşi timp că facem asta, atunci
când ni se reproșează asta, eventual atrăgând atenţia asupra faptelor
noastre bune.
În oricare mod facem aluzii, când oamenii nu răspund aşa cum am
sperat noi, acest lucru ne întăreşte ideea că n-are rost să i sincer sau că
graniţele sunt rele. Reducerea aluziilor este crucială, pentru că astfel se
creează o comunicare mai clară, cu graniţe mai bine trasate, şi încetăm să
ne mai aşteptăm ca oamenii să ne citească gândurile sau să credem că îi
putem modela după voinţa noastră.

Reperele comunicării cu limite

Îmi trasez bine graniţele? E bine să am o limită ca aceasta? Am spus/am
făcut ce trebuia? Când încercăm să ne dăm seama cum să spunem nu şi să
clari căm la ce spunem da, anxietatea pe care ne-o creează trasarea unor
graniţe „bune“ şi comunicarea greşită ne pot trage înapoi. Un reper este o
trăsătură uşor de distins, care ne arată unde ne a ăm. Poţi să reduci
aluziile şi să te simţi în acelaşi timp mai protejat în interiorul graniţelor
create şi al nu-urilor tale folosind pentru orientare aceste repere ale
comunicării cu graniţe.
Înţelegere. E o treabă ce presupune un cerc complet: nu suntem foarte
înţelegători dacă nu ne includem şi pe noi în înţelegerea asta. E nevoie de
vulnerabilitate, empatie şi blândeţe. Când ne creăm graniţe cu înţelegere,
ţinem cont de umanitatea noastră şi a celorlalţi şi ne dăm seama de nevoia
de a face ce e bine într-o situaţie sau relaţie. Înţelegerea ne împiedică să ne
desconsiderăm sentimentele, ca apoi să ne folosim mintea ultralogică
pentru a ne convinge că noi suntem problema.
Congruenţă. Asta înseamnă să m în acord cu cine spunem că suntem,
cu ce încercăm să comunicăm şi cu intenţiile noastre, pentru a reduce
numărul de mesaje confuze trimise spre noi şi spre alţii. Cu cât facem mai
mult asta, cu atât ne vom bucura de mai multe deznodăminte pozitive.
Congruenţa se referă la recunoaşterea momentului în care în sinea noastră
nu suntem de acord cu ceea ce facem şi suntem furioşi, dar din afară
părem docili, sau la aşteptarea ca alţii să facă ceea ce nu suntem dispuşi să
facem pentru noi înşine. Trebuie să m ceea ce căutăm la alţii.
Claritate. Decât să evităm să mergem până la capăt şi să ne bazăm pe
ceilalţi să priceapă ce am vrut să spunem, ne străduim să m mai clari şi
mai direcţi, atât verbal, cât şi prin acţiuni, şi dacă nu am fost clari, data
viitoare facem mai bine. Claritatea presupune vulnerabilitate şi asumarea
răspunderii pentru sentimentele noastre, aşa că trebuie să m pregătiţi şi
să punem întrebările necesare, în loc să m ambigui sau să ne îngropăm
capul în nisip. Când exprimi ce îţi convine şi ce nu îţi convine, trebuie să
comunici cum te simţi şi cum te afectează comportamentul cuiva (de
multe ori omitem partea asta) prin felul în care te porţi.
Asumare. Înseamnă să comunici din poziţia omului matur, când eşti
conştient de responsabilităţile tale. Trebuie să ne acordăm atenţie, în loc să
ne negăm sentimentele sau să acţionăm fără graniţe, încercând să-i facem
pe oameni să se schimbe, ca să ne simţim mai bine în legătură cu ce facem.
Înseamnă să ne asigurăm că ceea ce exprimăm sau a rmăm despre cineva
este bazat pe cunoaştere, nu pe proiectarea trecutului sau a sentimentelor
şi gândurilor noastre, şi că folosim propoziţii care încep cu „Eu“, în loc să
transferăm atenţia spre alţii.
Graţie. Înseamnă să ne exprimăm sentimentele, convingerile, ideile, dar şi
adevărul nostru (sau adevărurile) cu respect. Înseamnă că vezi limitele ca
o modalitate de a dezvolta o relaţie, nu ca un mijloc de a-i domina pe alţii.
Folosind strategia dublului sens, ne asigurăm că rămânem pe banda
noastră şi că nu ajungem fără să vrem (sau intenţionat) să căutăm atenţie
sau să-i demonizăm pe alţii, presupunând automat că ne vor face rău dacă
spunem nu.

Fă-ți ordine în nu-uri

Acum că am stabilit că nu nu-i un cuvânt urât, este crucial să îţi dai seama
că sunt două tipuri de nu.
Un nu „dur“ este un refuz direct, iar un nu „blând“ este tot ce poate
perceput ca un nu indirect sau un mod de a folosi limbajul pentru a încerca
să-l refuzăm pe celălalt cu blândețe.
De obicei, clar şi concis, un nu dur poate neplăcut, nu pentru că e
„rău“, ci pentru că e direct şi sincer, un lucru care poate să-l surprindă pe
receptor, ind posibil să se aşteptat la vrăjeli şi îmbrobodeli din partea ta.
Este tipul de nu pe care de multe ori trebuie să-l foloseşti, dar ţi-e teamă
sau eviţi pentru că nu vrei să pari dur, nepoliticos, di cil, egoist, rău, rece
sau că nu eşti om de echipă şi toate celelalte judecăţi pe care le-ai îndreptat
spre tine când ai stat în cumpănă sau te-ai şantajat emoţional pentru a
putea face ceva. Dur nu înseamnă „aspru“, dar poate să pară răzbunător,
abrupt sau ostil dacă este exprimat cu exasperare, după folosirea excesivă
de da şi de nu-uri blânde.
În timp ce un nu blând nu e neapărat însoţit de multe fraze, el are
tendinţa de a urmat de o serie de detalii şi ocolişuri pentru că, în mod
conştient sau nu, ţi se pare că trebuie să-l argumentezi. Asta e în regulă,
atât timp cât eşti ferm, nu vinovat. Asertivitatea și vina duc la
deznodăminte diferite. Gândeşte-te la un nu blând ca la un răspuns pe
care l-ai folosi cu oamenii pe care îi cunoşti destul de bine ca să ştii că îl
vor respecta imediat. Dar tot acest tip de nu îl vei folosi şi când ţi-e teamă
să i ferm cu cineva (sau în general).
Ai putea folosi nu-urile blânde ca pe o tactică prin care câştigi timpul
care să-ţi permită să-ţi aduni curajul (să sperăm) de a spune ferm nu şi/sau
de a găsi o scuză. Acestea pot nişte nu-uri cumva pe jumătate, când
parcă ai transmite un refuz, dar îi spui persoanei respective că o să te
gândeşti la asta sau să te sune mai târziu (când s-ar putea să nu răspunzi la
telefon). Cu cât e mai diluat sau mai detaliat nu-ul tău, cu atât mai mult
seamănă cu un poate. Sau pare obscur.
Foloseşte un nu dur când...
• Situaţia sau persoana cere claritate şi concizie. Are cineva nevoie de
povestea vieţii tale sau de ecare detaliu din programul tău?
• Persoana respectivă preferă francheţea fără în orituri sau nu ar vrea ca
solicitarea ei să te facă să te simţi vinovat ori mizerabil.
• Ai mai răspuns cu nu-urile blânde la solicitarea respectivă sau la acel
subiect, ştii deja ce impact au asupra bunăstării tale şi vrei să te scuteşti
de acel stres.
 • Solicitarea este nepotrivită şi nerezonabilă sau deja ai spus un nu blând
şi celălalt insistă. Un nu blând (sau făcutul pe placul altora) nu ar oferi
decât o eliberare provizorie de anxietate şi o amânare a inevitabilului
nu.
Foloseşte un nu blând cu parteneri, prieteni, membri ai familiei, colegi şi
alţii care îţi respectă de obicei limitele sau când eşti pregătit să treci la un
nu dur, dacă devine clar necesar.
• Poţi opta pentru un nu blând indcă vrei să amortizezi nu-ul cu destule
detalii ca persoana respectivă să îţi poarte în continuare respect sau
astfel încât refuzul să nu pună în pericol relaţia sau şansele de a ajunge
undeva în viitor. Nu e nici o ironie aici. Toţi facem asta! E important
să-ţi cunoşti intenţiile, de ce-ul tău, pentru că, dacă ceea ce urmează nu
re ectă graniţele tale, va trebui să-ţi ampli ci nu-ul să e mai clar.
• Dacă încă vorbeşti după trei, patru propoziţii, nu-ul tău nu e doar
blând. E asc. Opreşte-te să respiri. Observă persoana căreia îi spui nu.
• Dacă îţi ia un secol să compui şi să rescrii ceea ce ar trebui să e un
răspuns de două propoziţii, nu-ul tău nu e blând. Ţi-e teamă de ceva
sau încerci să controlezi felul în care eşti perceput.
• Dacă poţi spune un nu blând în mai puţine propoziţii, spune-l în mai
puţine. Lumea n-are nevoie de umplutură.
• Nu-urile blânde sunt incorect folosite sau construite când sunt
încărcate de atâtea detalii, scuze, motivări, justi cări şi chiar
dramatism, încât ascund motivele şi limitele tale reale. Cunoaşte-ţi
intenţiile. Încerci cumva să faci persoana respectivă să regrete că te-a
întrebat, ca altă dată să n-o mai facă? Analizează-ţi integritatea, altfel
limbajul şi comportamentul tău pot semnala că te simţi vinovat şi că
eşti deschis la negocieri. Unii mai lipsiţi de scrupule o să-şi frece
mâinile de bucurie la oportunitatea asta.
• Dacă nu eşti conştient şi nu ai limite clare când spui un nu blând, ci te
bazezi pe el ca să controlezi felul în care te percep ceilalţi, vei obţine
efectul contrar, aşa că, dacă vrei să descoperi bucuria de a spune nu sau
urmările secundare ale acesteia, i pe deplin conştient în alegerea
tipului de nu, atunci când poţi.
 Dacă tot nu te simţi în largul tău când apelezi la un nu dur, încearcă
să introduci un nu blând între două dure. De exemplu, poţi să spui: „Îţi
mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar n-am să pot participa. Am un
program foarte încărcat în clipa asta, aşa că îmi precupeţesc timpul liber.
Apreciez invitaţia şi sper să iasă bine, dar eu nu pot veni“.
Ceea ce descoperi când încorporezi câteva nu-uri dure în vocabularul
tău, este că mulţi le vor accepta, aşa că asta te va scuti de prea multe
gânduri şi de discuţii prelungite şi neplăcute. Te va scuti şi de evitarea
telefonului sau de ascunderea după stâlp pentru că ţi-e groază că vei
întrebat iar. În situaţiile în care ţi se pun mai multe întrebări, poţi să adaugi
detaliile de la nu-ul blând.
În loc să vezi în nu dezamăgirea cuiva (şi apoi să încerci să-l refuzi blând,
nu „dur“), tratează nu-urile ca o formă de a-i respecta pe oameni,
transmițându-le poziţia ta.

„Ce ai vrut să spui cu asta?“

Aceste șapte cuvinte magice constituie un test care te ajută să îți
conștientizezi disconfortul sau nesiguranța în legătură cu ceva și să
dobândești claritate. Ce ai vrut să zici când ai spus [repetă ceea ce a spus, pe
cât posibil cuvânt cu cuvânt]? Ce ai vrut să spui când [inserează o prezentare
scurtă a lucrului pe care l-a făcut]? În relațiile intime pe care le prețuiești,
faptul că pui aceste întrebări te împiedică să ajungi la concluzii pripite și te
ajută să creezi o intimitate mai profundă. Repetarea cuvintelor cuiva sau
descrierea comportamentului lui îl ajută să vadă realitatea și felul în care e
perceput, nu cum crede el că e în mintea lui. Totodată, o persoană care se
bazează pe faptul că oamenii nu sunt fermi și pun la îndoială
comportamentul lor, care poate neclar, trebuie să își asume ce a spus sau a
făcut sau să-și clari ce intenția.

Datele rezolvă problemele cu oamenii di cili

Indiferent dacă faci aluzii, scrii cu vopsea pe perete sau o spui clar şi
„frumos“, există unii oameni din viaţa ta pe care nu îi interesează să
contribuie la o dinamică sănătoasă a relaţiei cu tine ocupându-se de
comportamentul lor. Capcana în care cad foarte mulţi oameni este să tot
încerce să apeleze la latura emoţională şi la conştiinţa acestor persoane,
fără să-şi dea seama că asta îi expune la alte suferinţe şi că acţionează ca şi
cum ar coborî găleata într-o fântână secată, întrebându-se de ce o scot de
acolo goală. Termină cu prostiile şi rezumă-te la fapte.
Pentru omul înclinat spre ascundere şi narcisism, datele sunt ca usturoiul
şi soarele pentru vampiri. Foloseşte metoda datelor concrete pentru a
mai puţin vulnerabil la înşelătorie, dar şi pentru a te ajuta să îţi dai seama
când cineva te hărţuieşte şi foloseşte tactici coercitive şi abuzive.
Foloseşte-te numai de date concrete.
• Ai spus...
• Ai făcut... (descrie concret ce a făcut).
• Descrie problema şi fă legătura cu impactul sau consecinţa ei.
• Menţionează datele calendaristice.
• Urmăreşte nalizarea acţiunilor pe care a acceptat să le facă şi scrie-i
un e-mail.
• Când încearcă să devieze conversația spre o neînţelegere minoră,
aducând în discuţie chestiuni vechi sau schimbând subiectul, nu te lăsa
păcălit – rămâi la date concrete.
Uite câteva exemple de a rmaţii:
• „Când ţipi la mine şi mă jigneşti, nu doar că e un mod nepotrivit de a
demonstra ceva, dar mă faci să mă simt demoralizat şi supărat.“ Ai
putea să adaugi: „O relaţie bazată pe respect reciproc este foarte
importantă pentru mine. Oricât de mult te iubesc şi ţin la tine, n-o să
pot continua această relaţie, dacă tu o să ţipi la mine şi o să mă jigneşti
de câte ori avem vreo neînţelegere“.
• „Ne-am înţeles să ne întâlnim la şapte şi jumătate, nu la opt şi jumătate,
şi asta înseamnă că eu o să am mai puţin timp, pentru că am deja
aranjată o întâlnire pentru ora zece.“
• „Când vii târziu, mă laşi să aştept şi este foarte frustrant.“
• „Ai spus că mă suni la trei, şi acum e patru. Va trebui să e o discuţie
scurtă, pentru că am o şedinţă.“ După care treci la subiect.
 • „Mă întreb cât eşti de serios, pentru că n-ai ţinut cont de ce ai spus şi
ce am stabilit.“
Alte ponturi ar acestea:
• Evită să spui: „Tu întotdeauna“ sau „Tu niciodată“, pentru că celălalt se
va agăţa de asta şi îţi va demonta imediat raţionamentul, inventând
ceva sau amintind de ceva întâmplat în 1982, când i se pare că ar
făcut un lucru care contrazice a rmaţia ta.
• Deşi eşti pe bună dreptate supărat de acţiunile lui, dacă te concentrezi
doar asupra acestui lucru şi nu aminteşti date concrete, celălalt îţi va
contrazice aprecierea sau va schimba macazul, a rmând că el e supărat
pe tine din cauza celor spuse. De exemplu: „Mă faci să mă simt foarte
nelalocul meu! De ce nu sunt destul de bun pentru tine? Cu ce am
greşit?“ nu înseamnă „M-ai minţit în legătură cu X, Y şi Z şi ai făcut
fără să îţi pese de mine asta, asta ș-asta“.
Când apelezi doar la date concrete cu oamenii care le detestă, aceştia
devin conştienţi de limitele tale şi îşi dau seama că nu-şi pot bate joc de
tine.
Nu înseamnă că trebuie să te transformi într-un om lipsit de emoţii, dar
trebuie să încetezi să te mai comporţi de parcă amândoi aveţi acelaşi nivel
de conştientizare sau ca şi cum amândoi vreţi acelaşi lucru.

Discul zgâriat
Ca om care face pe plac altora ştiu că poate să e înnebunitor când
oamenii nu-ți respectă primul şi nici al cincilea nu, iar asta poate să ne
obosească şi să ne facă să spunem da ca să scăpăm de ei. Evident, genul
acesta de da nu ne provoacă decât durere şi probleme. Cu strategia
„discului zgâriat“, o tehnică obişnuită de a-ţi exprima şi impune opiniile,
comunici într-un mod care te susţine, ind mai insistent într-un fel calm şi
respectuos ce îţi întăreşte poziţia.
Scopul este să a rmi clar ce trebuie să spui, în maniera cea mai calmă şi
mai relaxată. Finalitatea este să te asculte ceilalţi, să îţi accepte răspunsul şi
să se retragă.
 Gândeşte-te la următoarele exemple de discuţie:
Colegul: Ăăă, am nevoie de puţin ajutor la proiectul ăsta [şi urmează o
explicaţie din care îţi dai seama că e mai mult decât poţi să faci].
Tu: Înţeleg că te-ai blocat, dar având în vedere ce vrei tu să faci, de data
asta n-am să te pot ajuta.
Colegul: Ştiu că pare mult, dar tu eşti foarte deştept şi ultrarapid, sunt
sigur că pentru tine n-ar prea mult. O să ne distrăm amândoi şi sunt
convins că o să dea bine faţă de şef. Hai, te rog!
Tu: Mersi, dar chiar nu pot. Am multe pe cap şi mi-ar imposibil să fac
şi toate chestiile alea. Nu vreau să mă întind prea mult şi apoi să te las în
aer pe tine sau unul din proiectele mele.
Colegul: Nu pot să-mi închipui că ai ajunge tu într-o astfel de situaţie.
Sunt sigur că o să e bine.
Tu: Presupun că n-am fost destul de clar, dar chiar nu pot să-mi asum
volumul de muncă.
În acest moment poţi sugera o persoană alternativă sau poţi să spui:
„Cum am spus, nu pot să preiau asta şi apreciez faptul că ai atâta încredere
în abilitatea mea, dar dacă după ce îmi termin proiectul tot eşti blocat, aş
putea să te ajut cu ......... şi cu ......... [elemente concrete, nu tot proiectul]“.
Dacă solicitarea vine de la o persoană respectuoasă şi, după discuţii, ar
putea să-ţi respecte toate nevoile şi aşteptările, atunci eventual ai putea
găsi o soluţie satisfăcătoare pentru amândoi.
Ai putea, şi e de înţeles, să te simţi anxios, mai ales dacă nu eşti obişnuit
să spui nu sau dacă persoana respectivă este linguşitoare, insistentă sau
irascibilă. Pe măsură ce repeţi şi dezvolţi a rmarea poziţiei tale, teama
adesea se risipește, nu în ultimul rând pentru că eşti în prezent, eşti
conştient de ce se întâmplă şi de faptul că persoana care nu îţi respectă nu-
ul acţionează aşa din cauza bagajului ei, nu pe baza valabilităţii nu-ului tău.
Înţelegi că indiferent de ce face sau spune celălalt, răspunsul tău va în
continuare că nu îi poţi satisface solicitarea, indcă îţi dai seama de
limitele tale.
Adoptă granițe sănătoase
• Să ai aşteptări realiste de la nu-ul tău. Graniţele sunt în primul rând
pentru tine, nu pentru a încerca să-i domini pe ceilalţi. Oricât de valid
este nu-ul tău, oricât de frumos l-ai spus, oamenii nu vor răspunde
întotdeauna cum ţi-ar plăcea. Nu trebuie să răspundă cu „Bine“, şi dacă
nu o fac, asta are legătură mai mult cu bagajul lor, dar posibil şi cu
faptul că nu sunt obişnuiţi să audă nu de la tine.
• Uneori va trebui să spui nu de mai multe ori, cu toate că teoretic
oamenii ar trebui să ştie când cer prea mult sau când nu sunt
rezonabili. Dar nu ştiu, pentru că sunt oameni, şi chiar dacă o ştiu,
când e vorba de graniţele tale, tu trebuie să comunici ce îţi convine şi
ce nu-ţi convine.
• Pregăteşte-te de succes, nu de eşec. Nu te apuca să tragi cu toate
tunurile sau să te comporţi sau să gândeşti că urmează să i călcat în
picioare. Adu-ţi aminte că e mai mult decât OK să spui nu şi că aici e
vorba despre a aduce o schimbare importantă în viaţa ta, nu despre a
face ca lucrurile să iasă mereu cum vrei tu.
• Respiră adânc de câteva ori, dacă trebuie. Unii oameni consideră că îi
ajută dacă numără până la zece şi apoi de la zece la unu, ca să se
liniştească.
• Nu te concentra să refuzi pe cineva cu blândeţe, pentru că atunci
implici în situaţie făcutul pe plac şi încerci să îţi asumi
responsabilitatea pentru sentimentele şi comportamentul lor. În plus,
asta întăreşte convingerea subliminală că nu-ul răneşte sentimentele
oamenilor. Nu e adevărat – dinamica lucrurilor le răneşte.
• Cei mai mulţi oameni, chiar dacă nu îşi dau seama de asta decât când
privesc retrospectiv, vor să ştie unde se situează în raport cu tine.
Singurii care nu vor asta sunt oamenii care bene ciază de pe urma
faptului că tu nu ştii unde e locul tău.

Probleme posibile și soluții

Mi-am dat seama că ceva nu merge, dar nu mă simt pregătită să-i spun
persoanei respective sau să mă confrunt cu sentimentele ei legate de
asta. Ce îi spun în caz că mă întreabă dacă e ceva în neregulă?
Te înţeleg şi e foarte probabil ca în timp să te simţi mai pregătit. Nevoia
de spaţiu poate percepută ca o limită pe care simţi nevoia să o aperi. Dar
nu aştepta să te simţi sută la sută pregătit, pentru că majoritatea
oamenilor, în afară de genul acela care s-ar lupta şi cu o pungă de hârtie,
nu se grăbesc să rişte con icte sau critici. Iată care e soluţia: în momentul
în care persoana respectivă te întreabă asta, nu nega10, pentru că asta
înseamnă că o abureşti, un lucru de care toţi oamenii se fac vinovaţi
câteodată. Când îi refuzi realitatea cuiva, îl faci să reconsidere şi să se
îndoiască de el, aşa că nu îi spune că totul e în regulă când, de exemplu, tu
i-ai ignorat toate mesajele şi apelurile sau eşti pe punctul de a încheia
relaţia. Dar asta nu înseamnă să verşi tot. „Ai dreptate. Am fost
[recunoaşte ce a observat]. Am nişte probleme şi îmi trebuie timp să-mi
dau seama ce să fac. Putem vorbi săptămâna viitoare?“ Sau, dacă ştii deja
despre ce e vorba şi încerci să eviţi confruntarea, exprimă cât poţi de bine
ce se întâmplă.
Am lăsat aluziile şi am spus direct ce mă deranjează, dar nu s-a
schimbat nimic. Ce înseamnă asta?
Felicitări că ai luat atitudine! Ştiu că trebuie să fost neplăcut. Faptul că
nu ai văzut o schimbare imediată nu înseamnă că a fost o pierdere de timp
să vorbeşti. Ai fost prezent. Faci eforturi să i mai onest. Continuă. E
absolut în regulă să îi spui cuiva că nu îţi convine ceva, dar asta nu
înseamnă că persoana respectivă se va simţi datoare sau în poziţia să
schimbe acel lucru. Are un alt nivel de conştientizare şi poate nu vede
intenţia şi acţiunile ei cu aceiaşi ochi ca tine. În loc să te concentrezi în
primul rând pe schimbarea comportamentului ei, ca să te simţi tu mai
bine, apucă-te să faci ce trebuie pentru tine. Asta îţi va da o imagine mai
clară despre felul în care trebuie să procedezi şi îţi va permite să-ți
stăpânești partea ta de graniţă. Asigură-te că, atunci când spui ce te
deranjează, dacă se poate, spui şi ce ar trebui să se schimbe sau ce îţi
trebuie şi ce vrei tu. De multe ori oamenii lasă partea asta pe dinafară.
De obicei mă simt derutat când ştiu că trebuie să spun nu. De ce se
întâmplă asta?
Mulţi oameni care le fac pe plac altora întâmpină deruta în situaţii în
care simt nevoia, vor sau trebuie să spună nu. Nu e numai parte din
răspunsul lor luptă-fugi-îngheaţă, este şi obiceiul de a eticheta
sentimentele ce apar în aceste contexte. Lucrul la care trebuie să m atenţi
este de când am căpătat obiceiul de a spune că suntem nedumeriţi ca o
strategie de a evita sentimentele neplăcute sau adevărul despre acțiunile
celuilalt.
O iubesc pe această persoană, dar chiar m-a dezamăgit. Am discutat
despre asta, însă problema reapare mereu, atunci când spune sau face
ceva ce mă face să cred că tot n-a priceput. Ce îmi scapă?
Problema revine mereu pentru că, deşi ai exprimat clar unele sau poate
multe din lucrurile care te deranjează, e ceva ce ai evitat să spui explicit de
teamă că o vei răni sau de teama consecinţelor negative. E ceva în jurul
căruia te-ai învârtit, nu ţi-e clar ce îţi trebuie sau ce ai vrea să se întâmple
mai departe. Şi pe urmă eşti plin de resentimente şi iritat când ai impresia
că tu ai cruţat-o, iar ea este tot insensibilă. Spune lucrurile pe care trebuie
să le spui, ca să înţelegeţi amândoi. Acceptarea unui con ict face parte din
intimitate. Nu înseamnă că trebuie să i tot timpul în dezacord, dar
trebuie să ştii că, atunci când trebuie să te opui, poţi să o faci. Dă-ţi voie să
i văzut şi auzit, ca să treci cu bine peste această experienţă.
Părintele meu mă bate la cap că nu sunt căsătorit şi că vrea nepoţi de
ecare dată când vorbim şi nu se opreşte, deşi mă face să mă simt
extrem de inconfortabil. Ce aş putea să-i spun?
Un scenariu plauzibil ar suna aşa: „Când vorbim, şi subiectul tău
principal este [să mă întrebi de ce nu am încă o relaţie sau de ce nu sunt
căsătorit, când o să ai un nepot sau când mă compari cu copiii prietenilor
tăi], îmi dai impresia că nu eşti interesat de mine, că te dezamăgesc şi te
decepţionez. Nu e un sentiment plăcut şi nu îmi place să mă tem de
telefoanele tale sau să mă umplu de agitaţie la gândul că o să vorbesc cu
tine şi va trebui să mă apăr. Chiar dacă asta nu a fost intenţia ta, trebuie să
încetezi să mă mai faci să mă simt prost, să mă faci să u cum vrei tu.
Altfel lucrul acesta ne va afecta relaţia, iar eu voi plin de resentimente.
Preţuiesc relaţia noastră şi vreau să simt că [pot să mă bucur de timpul
petrecut împreună], iar din acest motiv îţi spun asta“.
Părintele meu se plânge la mine de fratele meu sau se aşteaptă să mă
declar de o parte sau de alta. Ce să fac?
Părinţii au graniţe nesănătoase dacă manipulează şi intervin în relaţiile
dintre fraţi. Acest lucru creează vinovăţie, ruşine şi certuri. Părintele tău
trebuie să-şi găsească pe altcineva cu care să bârfească, mai ales dacă vrea
să i de partea cuiva sau se amestecă în relaţia ta cu fratele tău. Fraţii au
dreptul să se plângă unii altora de părinţi, dar părinţii, având în vedere
autoritatea şi poziţia lor, nu pot face asta cu ii lor, nici când aceştia sunt
adulţi. Ai putea să spui: „Mamă/tată, îmi dau seama că tu şi [fratele] aveţi o
relaţie di cilă, dar eu nu pot să u implicat în asta“. Încearcă strategia
discului zgâriat şi spune: „Nu vreau să discut/să u implicat în asta“. Nu
uita, şi ceilalţi au bagaj emoţional, şi de multe ori motivul pentru care un
părinte face un lucru, pe lângă faptul că este un obicei, este că aşa s-a
întâmplat în dinamica familiei lui.
Nu cumva invit mai multe con icte în viaţa mea, ind mai direct?
Legarea francheţii de con ict vine din condiţionarea noastră socială. Ea
ne facem să ne reprimăm sentimentele şi să ne temem de nesupunere, aşa
că avem toleranţă scăzută la disconfortul din jurul unor potenţiale
con icte sau critici. Acest lucru creează aşteptări nerealiste când spunem
da şi nu. Dacă nu eşti niciodată direct şi spui da când ai vrea să spui nu, vei
în con ict intern constant şi vei întâmpina şi alte suferinţe şi probleme.
De ce să te prefaci că păstrezi pacea, când duci pe tăcute un război cu tine
însuţi?13.
Învață din izbucniri și provocări

Când împărtăşesc poveşti din perioada de şaptesprezece ani (şi

numărătoarea continuă) de când m-am extras din ciclul făcutului pe plac
altora, de multe ori oamenii percep greşit drept nalul meu fericit faptul
că l-am întâlnit pe soţul meu de acum în primele opt luni şi că apoi am
avut doi copii. Aceste presupuneri duc spre concepţia eronată că trebuie
pur şi simplu să lucrăm un pic la noi sau să ne trasăm limite, după care
vom primi ce vrem, iar scopul nostru este atins.
Ceea ce am învăţat şi am făcut în acele prime opt luni a fost ca un curs
rapid de sinteză în care am gândit: Hmm, deci se dovedeşte că pot să fac
chestia asta şi am testat un pic ce bine pot să mă simt în legătură cu mine
şi cu viaţa mea. Nu ştiu ce mă aşteaptă, dar o să mă dedic studiului
aprofundat pe viaţă şi o să văd unde voi ajunge.
Am ajuns să trăiesc atâta bucurie şi în acelaşi timp să u testată la
maximul absolut, după cum mi se părea uneori.
Maternitatea şi calitatea de parteneră m-au pus faţă în faţă cu felul în
care de multe ori, automat (şi nenecesar), treceam peste nevoile mele şi nu
ceream su cient ajutor, printre altele. Munca independentă a aruncat o
lumină puternică asupra perfecţionismului şi făcutului pe plac altora,
forţându-mă să-mi stabilesc limite mai ales în raport cu mine şi să-mi
înfrunt teama de respingere şi eşec.
Dar a existat un moment de cotitură în această călătorie, care a marcat
începutul unei perioade de mulţi ani, care mi s-a părut plină de încercări:
nunta şi decizia mea nală de a condusă la altar şi de tatăl meu natural,
şi de tatăl meu vitreg.
Oricât a fost ziua de frumoasă, ea a marcat sfârşitul prefăcătoriei că
absenţa şi abandonul tatălui meu nu m-au devastat, pe mine şi pe noi toţi.
Mi-au trebuit câteva luni să-mi dau seama că tata şi cei din partea lui de
familie se distanţaseră de mine, iar asta a dat frâu liber suferinţei şi furiei
adânc îngropate, încât a trebuit să petrec următorii patru ani apelând la
diverse terapii, în timp ce mă confruntam şi cu alte crize şi provocări care
îmi apăreau în cale.
Mi se părea că încep să mă echilibrez, după care intervenea altceva, cum
a fost cearta cu soacra mea sau faptul că mama nu a vorbit cu mine timp
de aproape un an, când limitele mele nu s-au potrivit cu aşteptările ei. Sau
când unul dintre fraţii mei şi cumnatul meu au fost bolnavi în acelaşi timp,
iar eu mă luptam cu un proprietar rasist în intervalul în care vindeam o
casă şi cumpăram alta. Mă forţam să realizez cât mai multe şi mă simţeam
neapreciată, sufeream uneori de tinitus (când auzi zumzete, dar nu din
exterior) şi mă simţeam atât de frustrată de asta şi de mine, că nu pot să
rezolv problema, încât am intrat în depresie. A mai fost momentul în care
am primit un telefon de la mama mea vitregă, care mi-a spus despre
cancerul tatălui meu, reluarea legăturii cu el şi apoi, zece luni mai târziu, l-
am ţinut de mână când a murit cu un zâmbet pe faţă. A trebuit să-mi iau
vreo două luni de zile libere după moartea lui, timp în care încercam să
reintru în „normal“, doar ca să-mi dau seama că nu am destulă forţă
pentru a face tot ce făceam înainte, aşa că a trebuit s-o iau mai încet, să fac
mai puţine şi să trec prin doi ani în care să mă simt „pierdută“, ca să ajung
la mai multă bucurie. Şi aventura continuă.
Există nişte capcane des întâlnite în care putem cădea în drumul nostru
spre recuperare, printre care:
• Ne aşteptăm să e nevoie să spunem o singură dată nu la ceva.
• Ne aşteptăm să facem un efort concertat câteva luni în legătură cu
limitele noastre sau într-o perioadă di cilă, şi ca asta să e su cient
pentru tot restul vieţii, fără să construim mai departe graniţe solide.
• Ne aşteptăm ca oamenii să facă sluj în faţa noastră şi să e
recunoscători că ne-am hotărât, în sfârşit, să vorbim sau că le-am
arătat ceva, în loc să ne dăm seama că ei se vor simţi prost şi vor
reacţiona în funcţie de bagajul lor emoţional.
• Nu ne aşteptăm la o reacţie negativă, dacă am spus un nu blând sau am
rugat frumos, sau dacă am impus o limită legitimă.
 • Credem că, dacă am lucrat la propria persoană, nu vom mai întâlni
vechi probleme şi provocări, sau că acestea vor mai simple, după care
ne simţim ca nişte rataţi sau suntem deziluzionaţi de trasarea limitelor.
• Încălcăm limite, crezând că oamenii s-au schimbat şi sunt dispuşi să
aibă graniţe mai ferme, datorită acţiunii noastre.
• Credem că avem totul sub control, după care ne simţim răniţi când se
întâmplă ceva, în ciuda graniţelor noastre mai bune.
• Nu ne aşteptăm ca oamenii să ne spună nu.
Chiar dacă ai făcut absolut tot ce ai putut să i un Om Bun, chiar dacă ai
început să spui nu, o să întâmpini greutăţi şi, uneori, crize. Fie în timpul
acestor evenimente, sau imediat după, e în lunile sau anii ce vor urma, vei
învăţa din aceste provocări, câteodată voluntar, câteodată cu dinţii
încleştaţi sau opunându-te, în timp ce te agăţi de dorinţa ta de corect sau
de cum obişnuiau să e lucrurile.
Uneori o să iei poate o decizie pentru a o lua pe scurtătură, să obţii sau
să eviţi ceva. Şi chiar poţi să uiţi că ai luat decizia aceea, dar graniţele tale
nu uită, aşa că într-un fel sau altul, se va întoarce împotriva ta. Asta nu
pentru că eşti pedepsit. Acţiunile şi intenţiile noastre, conştiente şi
inconştiente, au consecinţe. Cum am spus anterior, felul în care facem un
lucru este felul în care facem multe lucruri. E o metaforă pentru modul în
care abordăm viaţa. Suntem înclinaţi să sărim peste nevoile noastre
primare, cum ar mersul la baie, mesele regulate, somnul şi odihna
pentru că nu reprezentăm o prioritate pentru noi. Când experimentăm
izbucniri şi provocări, suntem forţaţi să avem mai multă grijă, să nu mai
ignorăm problemele mărunte care pot duce spre probleme mari.

Învață din izbucniri și provocări după stilul tău de a le face pe plac

altora
Binefăcătorii vor trebui să se confrunte cu limitele imaginii lor şi să înveţe
să se împace cu ideea că nu vor simpatizaţi sau nu vor avea dreptate
întotdeauna.
 Zeloşii vor trebui să se confrunte cu limitele capacităţii lor şi să înveţe să
se împace cu ideea de a face mai puţin.
Evitanţii vor trebui să se confrunte cu limitele supunerii lor permanente
şi să înveţe să se împace cu ideea disconfortului lor şi al altora.
Salvatorii vor trebui să se confrunte cu limitele abandonării de sine
pentru a alături de alţii şi vor trebui să înveţe să se obişnuiască cu ideea
de a se pune pe primul loc.
Suferinzii vor trebui să se confrunte cu limitele identităţii de victimă şi
să înveţe că e bine să-şi dea voie să e fericiţi.

Depășirea și procesarea izbucnirilor

Să-ţi suprimi şi să-ţi reprimi sinele este ca şi cum ai pus într-o oală sub
presiune lăsată prea mult pe foc. Toate sentimentele neexprimate, furia ta
stârnită de vechi suferinţe şi pierderi se răsfrâng în interior sau asupra unei
persoane, sau chiar asupra unui grup de persoane, lucru extrem de
dăunător pentru bunăstarea ta şi pentru relaţiile tale personale.

Izbucnirile – când faci implozie și treci printr-o criză internă, iar corpul tău se
blochează sau totul pare să se prăbușească deodată sau într-o perioadă
relativ scurtă în viața ta, ori când faci explozie, și te dezlănțui sau te porți
ne resc – apar pentru că ai ajuns la o limită, după ce ți-ai suprimat și reprimat
nevoile, dorințele, așteptările, sentimentele și opiniile. Nu mai poți să te
abții, iar izbucnirea este punctul critic în care ai făcut eforturi să te oprești
sau să încetinești.

Izbucnirea este consecinţa faptului că ai trecut de prea multe ori pe roşu.

Corpul tău, viaţa ta încearcă să te avertizeze în moduri subtile la început,
după care treptat ridică miza ca să îţi atragă atenţia. Iar dacă tu continui să
te ignori, ajungi să izbucneşti. Te prăbuşeşti.
E similar cu experienţa durerii şi bolii, un lucru pe care am ajuns să-l
înţeleg când am avut o boală cronică (sarcoidoză), după care m-am chinuit
mulţi ani cu tinitus. Răposatul Silvio Andrade, acupuncturistul meu, adept
al teoriei celor cinci elemente, un înţelept care mi-a fost un minunat
mentor, mi-a explicat într-una din acele dăţi când plângeam pe umărul lui,
simţindu-mă frustrată de corpul meu, că momentul în care experimentăm
durere sau boală nu e neapărat momentul în care acestea au apărut, ci un
răspuns la un dezechilibru din corp. Înainte să simţim durerea, cu excepţia
unei răni, desigur, sau înainte să ne îmbolnăvim, corpurile noastre ne dau
mici semnale sau avertismente că ceva nu e în regulă; problema e că
suntem atât de ocupaţi sau poate atât de prinşi cu problemele altora, încât
nu le observăm sau le ignorăm.
Ca atunci când mi-am descoperit un nodul tare în deget în vara lui 2003
şi nu am vrut să mă gândesc la el, pentru că rupsesem logodna, aveam un
loc de muncă nou şi eram încurcată într-o relaţie cu un coleg care avea o
iubită. După o viaţă întreagă de stres emoţional îngropat, care se
manifestase prin diverse afecţiuni, acest simptom semnala cât de departe
ajunsese criza sistemului meu imunitar. În câteva luni, abia mai vedeam cu
un ochi şi mă tot duceam la medici care nu mă luau în seamă, după care,
în nal, am fost atât de rău, încât am ajuns la spital, iar analizele şi
radiogra ile au arătat că sunt plină de gâlme şi de alte probleme. Şi ai zice
că toate acestea sunt de ajuns, dar peste câteva luni am făcut un atac de
panică înspăimântător pe una dintre cele mai aglomerate străzi din centrul
Londrei, într-o seară de vineri. Bărbatul cu care aveam aventura mă sâcâise
în legătură cu colegii care vorbeau cu mine, iar experienţa aceea şi efectul
ei întârziat au fost atât de traumatice, încât doar simpla lui prezenţă îmi
stârnea panica, lăsându-mi doar opţiunea de a mă distanţa. Corpul a
strigat, eu nu l-am ascultat, aşa că m-a forţat – iar şi iar.
Greşeala pe care o fac mulţi când izbucnesc este să se învinovăţească şi
să se ruşineze. Fie nu mai pot face faţă emoţional, mental şi zic vieţii lor
şi ajung la depresie sau la cădere nervoasă, e nu mai pot împlini
aşteptările celorlalţi şi au impresia că dezamăgesc pe toată lumea şi că sunt
nişte rataţi sau o povară, e că modul în care s-au purtat cu cineva şi în
care şi-au exprimat furia îi face să creadă că graniţele lor sunt greşite, că
oamenii nu pot suporta o atitudine fermă din partea lor şi că le cedează
corpul. Pe urmă continuă să se mustre, se abţin de la a cere sprijinul de
care au nevoie sau de la somn şi odihnă şi se retrag în ei înşişi. Şi aşa, ciclul
făcutului pe plac altora continuă.
 Chiar dacă unii par să treacă peste ce s-a întâmplat, indcă văd în
izbucnire un eşec sau un motiv de ruşine, se tem că se va întâmpla şi altă
dată. Au impresia că trebuie să respecte strict rutina de îngrijire pe care şi-
au format-o, temându-se că, dacă vor rata o zi sau un lucru, imediat vor
intra pe banda de viteză înapoi spre Staţia Izbucnire. Sau se poartă cu
mănuși, temându-se de nu-urile lor, analizând exagerat şi gândind
prăpăstios. Pot ajunge să se teamă să-și dorească un lucru sau să se expună
suferinţei, pentru că e posibil să nu îi poată face faţă, aşa că evită relaţiile
sau îşi iau o slujbă în care nu se simt prea presaţi. Şi asta e bine o vreme,
pentru că s-ar putea să e exact ce le trebuie, dar, când devine o formă de
ispăşire în purgatoriu pentru vechea izbucnire, o ascunzătoare, lucrul
acesta nu e sănătos.
Deşi poţi simţi ruşine – senzaţia că eşti Om Rău şi că ceea ce simţi,
gândeşti, faci sau trăieşti înseamnă că nu meriţi o legătură cu cineva, să-ţi
satisfaci nevoile sau să ai o altă perspectivă –, nu rămâne veşnic în acest
loc. Nu hrăni această senzaţie. Chiar dacă nu te simţi în poziţia de a face
prea multe pentru tine, întoarce-te la pasul doi şi întreabă-te: Care e
bagajul din spate? După care întreabă-te: De ce am nevoie? Şi vezi ce îţi
vine în minte. De acolo vei putea să îţi dai seama treptat cum să
îndeplineşti autentic acea nevoie, e că înseamnă să faci efectiv asta, e să
îi vorbeşti unei persoane de încredere de acea nevoie, e să-ţi permiţi să
accesezi resurse şi sprijin.
Izbucnirea aceasta, oricât te-ar speria şi zgudui în toiul ei, te ajută să te
simţi mai viu. Poate că nu te mai potriveşti în vechea ta viaţă şi poate că ţi
se pare di cil să faci lucrurile ca înainte. Nu intra în panică. Oferă-ţi timp.
Dar, totodată, recunoaşte că poate nu a trebuit să faci toate acele lucruri şi
oferă-ţi şansa să descoperi cine ai putea să devii dacă ţi-ai da permisiunea
de a face mai puţin şi de a primi ajutor, sprijin şi intimitate.
Pentru a te vindeca trebuie să simţi, iar când nu îţi dai voie să simţi,
izbucneşti. Aşa că ia izbucnirea şi foloseşte-o pentru a reface legătura cu
tine însuţi, pentru a-ţi recâştiga şi revendica nu-ul, ca să te poţi revendica
pe tine.
Uite câteva întrebări care te pot ajuta să-ţi dai seama ce se întâmplă:
 • La ce pot spune nu chiar acum, ca să-mi ofere capacitatea de a mă
susține şi de a limita alte efecte negative din partea [ce s-a întâmplat
sau ce se întâmplă]? Acum, că trec prin asta, ce îmi trebuie ca să mă
opresc sau să fac o pauză să înţeleg ce se întâmplă?
• Când mi-am depăşit cu mult limitele şi capacitatea încercând să u
toate aceste lucruri pentru aceşti oameni?
• Privind retrospectiv şi dându-mi seama de ce am trăit, când m-am
exploatat (sau le-am permis celorlalţi s-o facă)?
• Când m-am agăţat de o identitate, un rol, o durere, o relaţie
nesatisfăcătoare sau o situaţie, indcă mi-a fost teamă de potenţialul
meu şi de ce aş putea ?
• Când mă detest pentru că nu sunt sinele meu perfect, idealizat, şi cum
pot să u ceva mai blând cu mine şi să-mi înţeleg umanitatea?
• Când am făcut ceva ca să mă anesteziez în faţa efectelor avute de
dorinţa mea de a face pe plac sau ca să evit să spun nu (de exemplu,
băut, mâncat excesiv, antrenament excesiv, cumpărături, jocuri de
noroc, atragere a atenţiei pe site-urile matrimoniale, sex)? Şi ce îmi
spune asta despre nevoile mele?
• Când se întâmplă să nu îmi placă urmările unui vechi da, pentru care
îmi port pică, poate indcă mă simt neputincios în faţa persoanei
respective sau simt că am eşuat, şi cum pot să mă îndepărtez de
culpabilitate şi să mă apropii de responsabilitate?
Recunoaște-ți suferința și, în loc s-o ascunzi în tine sau să te judeci, stai lângă
ea. Dă-ți voie să primești sprijin și să-ți construiești practici, pentru că, atunci
când ești frânt, te poți simți ca și cum ai sta dezbrăcat în zăpadă. Va trebui să
te pui pe primul loc și să lași oamenii să te ajute, ceea ce implică să i
„povara“ de care îți e atât de frică, ca să poți scăpa de vechiul rol și să nu te
mai prefaci că nu ai nevoi.
Izbucnirile aduc la suprafaţă suferinţe neplânse, bagaj emoţional
neprocesat care scoate la iveală dureri, frici şi vinovăţii vechi în aşa fel
încât nu ai încotro decât să le confrunţi. Deşi e nedorită şi poate
incredibil de neplăcută şi dureroasă, izbucnirea te lasă total expus şi te
forţează să despachetezi, să descâlceşti şi să cureţi puţin bagajul emoţional,
ca să-ţi recapeţi o parte din capacitate şi să te revendici.
Furia este o emoţie validă care te alertează când trăieşti o nedreptate
(sau ceea ce ţi se pare că e o nedreptate). Uneori nedreptatea poate
acţiunea altora şi alteori poate ceva ce ai făcut tu. Ia multe forme, printre
care cea de iritare, frustrare şi victimizare, şi conţine în ea frica, senzaţia că
eşti ameninţat, care te activează să te protejezi luptând, fugind sau
îngheţând.
Mulţi oameni sunt educaţi să se ruşineze nu numai de furie, ci de orice
fel de sentimente. Furia e adesea asociată cu răutatea sau cu versiunea ei
cea mai exacerbată, mânia, pe care ne-o imaginăm ca violenţă împotriva
mediului sau a unei persoane. Făcutul pe plac altora însă este mânia mută
a sinelui nostru îngropat, pe care reuşim s-o ţinem sub control până la un
punct.
Dar furia este o emoţie validă şi necesară. Este una dintre multele emoţii
pe care le încerci, nici una ne ind mai importantă sau mai acceptabilă ca
alta. Ele sunt pur şi simplu emoţii. Toate conţin informaţii utile care te
avertizează asupra stării tale interioare şi asupra a ceea ce se poate
întâmpla în jur, ca să poţi înţelege ce îţi trebuie – de aici inteligenţa
emoţională.
Sentimentele tale, dacă îţi dai voie, le simţi sistematic, te ajută să
recunoşti trăirile celorlalţi şi pe ale tale, ca să te orienteze şi să te
îmboldească să treci la acţiune şi să înţelegi ce se întâmplă.
Nevoia de a face pe plac îţi amorţeşte sentimentele. Dacă îţi imaginezi
sentimentele ca o centrală telefonică veche, tu te porţi de parcă le-ai
selecta pe cele plăcute, acceptabile social şi care îţi aduc satisfacţie
imediată, şi le-ai ignora pe celelalte. Dar făcutul pe plac altora şi evitarea
pe care o declanșează sunt echivalentul apăsării butonului care le oprește
pe toate.
Dacă ai redus (amorţit) sau ai închis (ucis) sentimentele, nu poţi să-ţi
simţi graniţele, aşadar nu poţi să simţi şi să răspunzi nevoilor tale, nici să ai
o conştientizare şi o evaluare sinceră, reală a dorinţelor, aşteptărilor şi
gândurilor tale. În acele situaţii în care recunoşti sentimente, chiar dacă nu
ştii ce sunt, de multe ori ele sunt intensi cate, ceea ce te poate face să le
înăbuşi repede sau să le ataşezi un sens şi o poveste incorecte. E ca şi cum
nu le-ar veni să creadă că pot ieşi la aer şi vin în goană. De asemenea, vei
face inconştient lucruri ca să te simţi temporar viu, dar care se pot dovedi
autodistructive, exacerbate sau care stârnesc provocări.
Sentimentele sunt şi drumul spre interdependenţă, când eşti
independent, dar şi capabil să depinzi de alţii fără să te pierzi, spre
deosebire de codependenţă, când nu ştii unde sfârşeşti tu şi încep ceilalţi
sau eşti atât de speriat că vei rănit, încât te decuplezi.
Ai crezut că poţi sări peste vulnerabilitate evitând să simţi prea mult,
ind şi făcând orice pentru a limita sau a evita cu totul con ictul, criticile,
dezamăgirea, pierderea şi respingerea. Dar a evita toate astea înseamnă să
eviţi viaţa. Sunt greutăţile sigure ale vieţii. Nu le întâlnim tot timpul, dar
trebuie să le trăim, iar fără ele nu putem şi nu vom trăi bucuria. A ne da
voie să trăim bucuria înseamnă a dispuşi să spunem şi să primim ca
răspuns nu, înseamnă a prezenţi în viaţă.
Când se poate, oferă-ți mai mult timp de recuperare după o izbucnire cu care
nu te simți confortabil. Îți vei mulțumi pentru asta când nu te vei trezi în
rutina obișnuită dându-ți seama că încă n-ai fost pregătit.

Depășirea și procesarea provocărilor

Ca om care le face pe plac celorlalţi a at în recuperare, obişnuit să
asocieze ce se întâmplă cu ceva ce ai făcut sau n-ai făcut sau să vrei ca
totul să e lin, vei autocritic atunci când apare o provocare, gândindu-te
că este nedreaptă şi nejusti cată. O parte din tine va spune ceva de genul:
Nu. E. Corect. Am făcut toate lucrurile. Sunt un om bun. Nu am făcut
nimic rău. Nu pot să cred că a spus sau a făcut lucrul acela, când eu...
Sincer vorbind, uneori provocarea îţi va consuma toţi nervii şi te va face să
vrei să urli că nu ai control sau că ai mai mult control decât ţi-ar plăcea în
momentul acela.
Provocările sunt situații, dorite și nedorite, care îți pun la încercare caracterul,
obiceiurile de gândire și de comportament și capacitatea.
 Provocările, oricât de frustrante, enervante şi de-a dreptul neplăcute pot
, sunt oportunităţi de a-ţi ajusta graniţele şi de a avea grijă de tine.
Pe măsură ce vei mai în armonie cu provocările ce apar în viaţa ta, n-o
să le mai iei personal şi vei pătrunde mai adânc în cine eşti cu adevărat.
Prin intermediul provocărilor vei confrunta ce nici măcar nu ştiai că ar
trebui confruntat sau ce nu îţi dădeai seama că eviţi, şi aşa te vei vindeca,
te vei maturiza şi vei învăţa, chiar dacă nu îţi vei da seama de asta decât
mai târziu, privind înapoi. Ca rezultat al provocărilor întâmpinate vei
descoperi ce trebuie să i, să faci, să spui sau să ai şi îţi vei da seama din
mers.
Totuşi, e crucial să înţelegi că, deși uneori, din cauza evenimentelor prin
care treci, vei spune nu-urile într-un mod care te va aduce mai aproape de
tine, uneori o provocare este un eveniment de viaţă sau o serie de
evenimente când e necesar să-ți conștientizezi emoțiile și să suferi. Da, de
multe ori ne dăm seama că un lucru este sau a fost o binecuvântare
deghizată. Dar, uneori, chiar de ne face să m mai noi înşine într-un fel pe
care nu ni-l puteam închipui, ceea ce s-a întâmplat e nasol. Şi e OK să spui
asta.
Eu cred din toată inima în recunoştinţă, în aprecierea față de ce ai şi în
recunoaşterea faptului că un lucru nedorit ţi-a oferit şi un lucru râvnit sau
apreciat, câteodată la schimb cu un efort imens. Dar dacă se întâmplă ceva
nasol şi tu spui repede: „Este o binecuvântare deghizată. Sunt foarte
recunoscător“, ocoleşti experienţa şi emoţiile tale reale. Sigur, ai putea
recunoscător ceva mai târziu, dar mai întâi trebuie să i nervos. Trebuie
să-ţi permiţi treptat să treci prin miriadele de emoţii.
Dacă te uiţi la gama emoţiilor, nu poţi să sari de la furie direct la
bucurie.11 Pe măsură ce îţi simţi emoţiile şi uneori încerci să le îngropi
adânc, după care le simţi iar, şi spui nu şi da, vei simţi îndoială, îngrijorare,
copleşire, frustrare, plictiseală, speranţă şi entuziasm, printre altele. Poţi şi
vei ieşi la suprafaţă, dar acordă-ţi timp.
E OK să ţi se pară di cile provocările. Ele pot factori declanşatori ai
crizelor, iar uneori ai impresia că vin una după alta şi ai vrea să te culci şi
să stai ghem până când trec toate. Poate te va chinui faptul că nu cunoşti
toţi paşii sau ce urmează, poate vei detesta că nu ai un plan sau nu ştii pe
ce drum s-o iei şi te trezeşti căutând ceva sau pe cineva care să-ţi spună ce
să faci. E ceva de genul: „Dacă spun da sau nu când nu trebuie? De unde să
ştiu la ce să spun nu, dacă nici măcar nu ştiu ce naiba vreau?“
Am o veste pentru tine: nu trebuie să ştii întotdeauna ce vrei, mai ales
din cauza educaţiei şi condiţionării. Ai fost programat să vrei anumite
lucruri, chiar şi când nu ţi se potriveau, iar ceea ce ai fost învăţat că este
adecvat re ectă un stadiu îndepărtat din viaţa ta. Sunt foarte mulţi oameni
care au probleme când îşi dau seama că slujba lor, cariera, afacerea, ceea ce
au crezut că este Drumul lor nu îi reprezintă. De multe ori cauți o altă
structură, o altă cutie în care să încapi, pentru că, mai ales dacă te-ai
născut înainte de 1990, ai auzit des despre avansarea pe scara socială şi de
obţinerea unui serviciu bun, stabil. Tot cam aşa cum, atunci când cineva
spune că vrea să rupă o relaţie şi prietenii îl întreabă: „Te bate? Te înşală?“,
atitudinea e că ar trebui să rămâi în respectiva situaţie pentru cine ştie ce
bene cii mărunte sau doar dacă nu se întâmplă ceva cu adevărat rău.
De asemenea ai fost condiţionat să crezi că ar trebui să munceşti din
greu până la pensie, şi atunci vei putea să spui nu la anumite lucruri şi să
te bucuri de viaţă. Ceea ce nu luăm în considerare este că după ce trăim şi
muncim ca nişte maşini şi servim pe toată lumea, s-ar putea să nu mai
avem sănătatea sau energia necesare pentru a ne bucura de viaţă. Ce-ar
să m puţin mai calculaţi şi mai egoişti şi să începem să ne bucurăm acum
de viaţă?
Felul în care vedem problema este di cultatea şi adevărata provocare.
Credem că n-ar trebui să întâmpinăm o problemă într-o anumită situaţie
şi/sau având în vedere cine suntem şi ce credem că am făcut, n-ar trebui să
o avem deloc. Provocările, inclusiv problemele, sunt aici să ne facă să
înţelegem când este o eroare în gândirea, atitudinea sau acţiunile noastre,
dar şi să ne ajute să ne maturizăm. Ştiu că uneori e enervant. Vrem să m
lăsaţi în pace şi să nu mai trebuiască să ne chinuim din nou. Şi putem să ne
ferim, dar până la urmă va trebui să discernem între nu-urile noastre ca să
ne putem deschide şi la da-ul bucuros.
Uite câteva întrebări care să te ajute să-ţi dai seama ce se întâmplă:
 • Ce înseamnă de fapt provocarea aceasta? Când am mai simţit, gândit şi
acţionat similar? Felul în care am gestionat această situaţie concretă
spune ceva despre felul în care gestionez şi celelalte situaţii?
• Ce încerc să obţin sau să evit? Ce rol joc în dinamica aceasta?
• Când evit să u direct şi încerc să îmi deleg responsabilităţile altcuiva?
• Când nu m-am ascultat? Când am negat, am căutat explicaţii, am
minimalizat, am scuzat?
• Când m-am întors la un nu vechi pentru că am fost plictisit, singur,
excitat, ămând, obosit, altceva?
• Când mi-am bazat aşteptările, în ce mă priveşte pe mine sau pe alţii, pe
imaginea pe care mi-am făcut-o în minte, nu pe realitate? Când mă
aştept ca oamenii să gândească sau să facă lucrurile la fel ca mine, chiar
dacă ei nu sunt eu?
• Cine, în ciuda nu-ului meu, nu pricepe, şi ce înseamnă asta? Dacă se
potriveşte, când trebuie să spun „La naiba, nu!“ sau „Futu-i, nu!“?
• Ce îmi arată, dacă îmi arată ceva, această provocare despre momentul
în care am evitat riscurile şi m-am subevaluat?
• Ceea ce am făcut în această situaţie re ectă sinele meu actual sau o
identitate pe care încerc s-o portretizez şi cum îmi face probleme acest
lucru?
• Vreau să spun ce doresc, şi dacă e aşa, la ce va trebui să spun nu, chiar
dacă o vreme m-aş simţi neplăcut şi nesigur?
• Care este graniţa pe care această provocare îmi spune că ar trebui s-o
creez?
La ce trebuie să renunți?
La ce reușești să spui da, dacă îți dai voie să spui nu?
Nu uita: dacă spui nu, te vei ierta pe tine şi situaţia respectivă având
graniţe mai bune ca înainte.
Frustrările repetate sugerează un proces, o regulă personală sau ceva ce poți
crea sau face astfel încât viața ta să e mai ușoară. Aceste lucruri te ajută să
 îți comunici imediat granițele, să spui nu sau să-ți gestionezi capacitatea. De
exemplu:
• Stabilește-ți un proces la serviciu sau acasă, care să te împiedice să mai i
blocat.
• Un mesaj automat de răspuns care comunică orele la care răspunzi la e-
mailuri.
• Notează în calendar momentele în care nu vrei să i întrerupt.
• Setează telefonul pe modul „nu deranjați“ în ecare seară.
• Stabilește-ți o regulă personală că nu spui da la anumite tipuri de solicitări
sau că nu mai spui da când observi anumite sentimente.
• Un document, un videoclip sau o pagină pe website-ul tău care să explice
procesul și să comunice așteptările sau ceea ce este ori nu este posibil.

Adoptă granițe sănătoase

• Deşi izbucnirile pot foarte neplăcute în timp ce se desfăşoară sau
după aceea, ele reprezintă momentele noastre de cotitură. Lucrurile
vor trebui să se schimbe şi noi ne vom schimba din cauza lor, aşadar
vom simţi tristeţe, deoarece ni se pare că felul în care am fost este
singurul mod în care putem – dar noi suntem mult mai mult.
• Dezamăgirea este aici să te facă să ştii ce este posibil, ca tu şi ceilalţi să
aveţi aşteptări mai sănătoase.
• Doar observând atitudinile care au ca scop a le face pe plac altora
observi semnalele de avertizare când treci pe galben şi pe roşu. Fiind
atent la momentul în care faci asta, poţi interveni conştient şi poţi face
ajustări. Poţi să te întrebi: „Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă
aici?“
• Există compromisuri pentru toate, deci cu cât îţi va mai clar cine eşti
şi cine vrei să i, ce contează pentru tine şi ce vrei să simţi şi să
continui să simţi, cu atât mai uşor îţi va să te împaci cu ideea
renunţării la un anumit lucru, pentru că înţelegi ce ai de câştigat.
• Să recunoşti că ceva nu merge şi să pui stop nu este un eşec, ci un
succes. „Eşec“ ar să te prefaci că nu se întâmplă, să continui
 încercarea de a obţine un pro t la investiţia ta şi să-ţi cauzezi suferinţă,
împiedicându-te efectiv să obţii ceea ce îţi trebuie din această situaţie şi
să te foloseşti de discernământul proaspăt dobândit în altă parte.
• Decizia corectă nu te face întotdeauna să te simţi bine imediat, mai ales
când eşti obişnuit să spui da, ignorând cât de mizerabil te simţi sau cât
e de greşit. Fii blând cu tine şi i atent la gândirea prăpăstioasă pe care
o ai şi la poveştile pe care ţi le spui despre cum vor reacţiona ceilalţi
sau la ce semni caţie au sentimentele tale.
• Uneori îţi vor respinse nu-urile, nu pentru că sunt greşite, ci pentru
că trebuie să-ţi ra nezi reperele (compasiune, congruenţă, claritate,
graţie şi asumare), vor ceilalţi iar să se asigure că vorbeşti serios când
spui cine eşti şi cine vrei să i. Dacă poţi să spui nu şi să te ţii de cuvânt
doar în condiţiile perfecte, când toată lumea acceptă, o să cedezi mai
repede decât un scaun pliant când vei da peste cea mai mică
posibilitate de a o lua pe scurtătură, în faţa greutăţilor inevitabile ale
vieţii, în cazuri de anxietate sau stres.
• Construieşte graniţe, nu ziduri. E foarte simplu să te retragi în tine şi să
devii prudent şi defensiv când ajungi în faţa unor izbucniri şi provocări,
dar acestea sunt ziduri care te apără împotriva trecutului şi exprimă
faptul că nu te-ai iertat. E OK, dar găseşte graniţa, găseşte-l pe nu, ca să
poţi merge mai departe cu iubire, grijă, încredere şi respect, nu cu
suspiciune.
• Sunt o mulţime de oameni care nu folosesc vulnerabilitatea ta şi, da,
slăbiciunile tale împotriva ta, care nu se simt bine să te exploateze,
pentru că sunt conştienţi de propriile limite. Ei îți văd disconfortul
legat de graniţe şi totuşi te tratează cu iubire, grijă, încredere şi respect.
Spune nu şi dă-ţi voie să ai limite mai bune, ca să poţi construi relaţii
intime şi să te poţi bucura de ele.

Probleme posibile și soluții

Am început să spun nu şi acum am impresia că sunt copleşit de
sentimente şi emoţii, iar asta este neplăcut şi greu. Aşa mă voi simţi
mereu?
 Emoţiile îngropate nu dispar, ele fac ravagii. Totuşi, nu confunda atacul
violent al sentimentelor, după ce le-ai evitat, cu sentimentele în general.
Sigur că emoţiile tale par foarte acute, pentru că le-ai reprimat. Dar ele se
mişcă remarcabil de rapid când îţi dai voie să simţi şi nu te mai simţi
prizonierul lor. Sentimentele acestea cu care te lupţi nu vor o stare
permanentă. Va urma o schimbare a vremii, iar ele se vor modi ca, vor
avea ux şi re ux.
Vreau cu adevărat să trec de un eveniment dureros din trecut și să am
graniţe mai sănătoase, dar simt că m-am blocat gândindu-mă la ce s-a
întâmplat. Ce se petrece?
Te simţi prost în legătură cu ceva din cauza poveştilor neadevărate pe
care ţi le spui în legătură cu ce s-a întâmplat. Altfel, dacă ai fost mai
aproape de adevăr, sentimentele acelea ar evoluat. Dacă te condamni şi
te ruşinezi, dacă interpretezi că nu ai fost su cient de bun, încă nu eşti
sincer cu tine. Ai grijă să nu tratezi eşecul şi rănirea ca lucruri care nu se
pot schimba. Tu poţi vedea doar bucata de lângă tine dintr-un drum care e
mult mai lung, aşa că i blând cu tine.
Am făcut ceva ce mă re ectă pe mine, în loc să fac ce trebuia ca lumea
să e mulţumită, iar oamenilor nu le-a plăcut. Sigur asta înseamnă că
trebuie să regândesc ceea ce fac?
Nu îţi baza percepţia validităţii nu-ului sau a graniţelor tale doar pe felul
în care au reacţionat ceilalţi, pentru că asta poate al naibii de înşelător.
Dacă mi-aş bazat rostirea lui nu şi graniţele mele pe un răspuns, poate
nu m-aş mai obosit altă dată, aş decis că oamenii nu pot gestiona asta
şi că nu merită bătaia de cap. Dar am spus nu din nou, şi ghici ce? Fie nu
mi l-au mai respins, e, dacă l-au respins, nu-ul meu a fost tot valid. Pe
lângă asta, oamenii nu îţi pot lua în serios graniţele, inclusiv cine eşti tu,
dacă le tot anulezi şi le tot modi ci singur. Arată-te de ecare dată aşa
cum eşti, ca oamenii să ştie la cine şi la ce să se aştepte şi să se poată
adapta treptat.
Ce faci când îţi dai seama că ai putut face altfel lucrurile?
 Acum, că te înţelegi cu mult mai bine şi îţi dai seama când ai fost speriat
sau când te-ai simţit prost echipat pentru a gestiona un con ict sau alte
provocări, poţi avea regrete. Vei resimţi suferinţa pentru ce nu ai ştiut şi
pentru ce ar putut să e dacă... Poate că nu eşti acolo unde ai crezut că o
să i. Însuşeşte-ţi ce ai învăţat ca să poţi merge mai departe cu graniţe, nu
cu mai multe regrete legate de acelaşi lucru care revine sub alte înfăţişări,
prin intermediul altor provocări. Erai alt om atunci și nu știai ce știi acum.
Regretul tău se va estompa dacă ai grijă de sinele tău mai tânăr şi îi arăţi
compasiune şi empatie prin alegeri şi graniţe mai bune acum şi mai târziu.
Cineva din viaţa mea vrea o a doua şansă, iar eu nu sunt sigur că vreau
să i-o acord, dar am senzaţia că ar trebui, mai ales că acum am graniţe
mai bune.
Renunţă la trebuie şi dă-ţi seama dacă nu eşti sigur sau nu vrei. De
asemenea, dă-ţi seama dacă e ceva ce speri să primeşti în schimb sau ce
lucru eviţi dacă faci asta. Dacă persoana respectivă nu are graniţe
sănătoase şi se aşteaptă să relaţionezi cu ea la nivelul graniţelor vechi, e
doar o chestiune de timp până când apar durerea şi problemele. Poate că
intenţia ta este să-i dai cuiva a doua şansă, să arăţi că îl sprijini, dar
persoana respectivă va interpreta asta ca undă verde pentru crearea
aceleiaşi probleme. Dacă urmăreşti o reluare, vei obţine aceleaşi rezultate
nedorite, pentru că eşti prea concentrat pe felul în care vrei să pari.
I-am spus nu cuiva căruia nu îi spun în mod normal şi m-a înjurat, a
rupt legăturile sau a încercat să mă facă să mă simt prost. Ce naiba?
Dacă cineva se stropşeşte la tine pentru că ai spus nu sau pentru că ai
pus pe primul loc grija pentru limitele tale şi recunoaşterea
responsabilităţilor tale, atunci e un semn că nu-ul tău era restant. Bufetul
cu da-uri a fost închis o cial.Concluzie
Când nu spui nu (sau nu-ţi dai seama că ar trebui să spui), viaţa te va face
oricum să-l spui. O va face pentru tine prin intermediul limitelor celorlalţi
sau prin culminarea diverselor decizii şi a nu-urilor evitate, care se adună,
de obicei, într-un moment extrem de nepotrivit şi te forţează să faci
schimbări.
 E ca şi cum viaţa sau, cum îmi place mie să spun, Profesorul Viaţă se uită
la tine şi spune: „Hmm, ce mai face [numele tău]? Este el mai aproape de
sinele său autentic? Ei, ia uite ce avem aici. I se întâmplă asta, asta şi asta,
când el nu spune nu nici dacă trebuie sau vrea. OK, deci cum am putea noi
să agităm puţin apele ca să poată să se îndrepte spre asumarea vieţii şi a
sinelui care sunt într-adevăr ale lui? Ce trebuie să-i dăm lui [numele tău]
ca să-l ajutăm să priceapă asta, ca să poată să înveţe destul cât să meargă
mai departe şi să iasă din acest tipar?“ Şi dacă anumite lecţii se tot repetă
prin provocări, iar tu le tot amâni sau te fereşti de ele, nu-urile acelea pe
care le-ai evitat izbucnesc într-un fel sau altul.
Când primești nu de la lucruri pe care tu nu le-ai refuza, ești forțat să spui nu,
ca să poți spune și da.
Uneori te vei trezi luptându-te cu nu împreună cu alţii, în mod colectiv,
cum s-a întâmplat în pandemie. Trebuia să ne oprim un pic, să ne uităm la
felul în care ne trăim viaţa, să spunem nu, dar noi aveam mereu altceva de
făcut. Pe urmă a venit pandemia şi brusc s-a dat totul peste cap, când
aproape toată lumea a intrat în carantină. A fost o oprire bruscă. Multora
dintre noi – chiar dacă eram OK, teoretic, în sensul că nu ne-am pierdut
serviciul, sănătatea sau pe cineva drag, şi chiar ne-am bucurat de anumite
aspecte ale încetinirii ritmului – tot li s-a părut di cil. Aceia dintre noi
care se bazau pe ritmul vieţii ca să se evite pe ei înşişi, să-şi evite nu-urile,
poate nu au mai avut sala de sport, barul, slujba sau problemele altora ca
să evadeze acolo. Şi chiar dacă nu am lucrat de acasă, poate că am fost
limitaţi de carantină în privinţa persoanelor cu care puteam lua legătura
sau a lucrurilor pe care le puteam face. Unii dintre noi, chiar dacă le-a luat
ceva timp să-şi dea seama, s-au simţit uşuraţi. În sfârşit, aveam o ieşire din
toate da-urile. În alte cazuri, pandemia a făcut ca anumite aspecte ale vieţii
noastre să e de netrăit, de nesusţinut, astfel încât am spus, în sfârşit, nu şi
ne-am îndepărtat de ce nu ne convenea. Pandemia ne-a forţat să ne
confruntăm relaţia pe care o aveam cu supunerea şi complacerea, un lucru
care probabil ne va mai chinui câţiva ani.
 Vei învăţa când trebuie să spui nu din experienţele dorite şi nedorite –
din naşteri, morţi, pierderi, intimidări şi agresiuni, menopauză,
dizabilitate, logodnă, mariaj, despărţire, boală, realizare şi recunoaştere,
obţinere a lucrului de mult sperat, situaţia în care un părinte trebuie să
stea cu tine, situaţia în care trebuie să îngrijeşti o rudă bolnavă, când
ajungi, în sfârşit, să recunoşti ceva despre tine, după ce ani de zile ai
mascat lucrul acela, din consecinţe, eşecuri şi greşeli, din situaţii în care
faci ceva şi îţi dai seama retrospectiv că nu a fost cel mai bun moment al
tău, din bucurii care ţi-au depăşit toate aşteptările, din relaţii trecute,
schimbări corporale, mişcări, din viaţă.
Uneori vei obţine ceea ce ai crezut că îţi doreşti şi îţi dai seama că nu e
pentru tine şi va trebui să te împaci cu ideea aceasta şi să iei măsuri. Iar
alteori nu vei obţine ceva ce sigur îţi doreai în forma pe care o doreai sau
nu-l vei obține deloc, şi asta va dureros.
Evenimentele acestea vor clari ca sau dezvălui anumite aspecte din tine.
Ar putea dezvălui prejudecăţi inconştiente care te vor face să te simţi
nelalocul tău când le descoperi, dar şi mai treaz. Te vei alinia la preferinţele
tale, în locul vechii şi depăşitei tale programări.
Oamenii şi situaţiile care îţi amintesc de trecut te vor invita să vezi ce n-
ai putut până atunci, chiar dacă ai crezut că le-ai văzut şi le-ai auzit pe
toate. Viaţa îţi va aduce da-uri şi nu-uri vechi, chiar dacă tu ai crezut că s-a
terminat cu ele şi că persoana respectivă sau lucrul respectiv nu te va mai
deranja vreodată. Nu pentru că nu ţi-ai făcut treaba, ci pentru că aceste
evenimente sunt oportunităţi pentru a suferi mai adânc, pentru a suferi
din noi unghiuri ca să te poţi bucura. Nu ai întâmpinat toate situaţiile
posibile, deci cum să se „terminat“?
Dacă spui că nu-ţi place un anumit lucru sau că ceva este o prioritate,
Profesorul Viaţă îţi va prezenta sigur situaţii, da-uri şi nu-uri care te vor
pune la încercare.
Profesorul Viaţă nu încearcă să te prindă şi să te pedepsească, încearcă să
te ajute. Dacă spui că eşti un anume tip de persoană sau că îţi trebuie ori
vrei ceva, va trebui să identi ci la ce trebuie să spui nu ca să menţii asta.
Altfel, ce spui tu nu înseamnă nimic. Acţiunile tale nu se vor potrivi cu
intenţiile şi cuvintele tale şi cu felul în care te simţi cu adevărat în sinea ta.
E ca atunci când cineva îmi spune că este gata pentru o relaţie serioasă,
dar el e într-o relaţie super cială, este ambiguu în legătură cu sinele său, cu
nevoile și dorințele sale, şi face pe plac cu speranţa că persoana respectivă
o să spună: „Vai, s-a dat peste cap pentru mine şi m-a lăsat să fac ce vreau.
Înseamnă că este iubirea vieţii mele şi trebuie să-i ofer o relaţie“. Tâmpenia
asta nu are logică.
Noi, oamenii, suferim întotdeauna, pentru că în mod constant renunţăm
la ceva, chiar când nu ne dăm seama. Ca să evoluăm şi să ne maturizăm,
trebuie să renunţăm la anumite lucruri, ca să câştigăm altele. Resimţim
maturizarea suferinţei.
Făcutul pe plac altora ne-a împiedicat să suferim într-un mod sănătos,
pentru că nu ne-a permis să simţim şi astfel nu am putut procesa. În loc să
e o durere relativ curată, a devenit o durere murdară din cauza tuturor
evitărilor şi autoagresiunilor care au urmat.
Dacă păstrăm exprimarea sentimentelor, exprimarea sinelui nostru,
numai pentru situaţii de urgenţă, împotriva oamenilor când vrem să
încasăm datoria de la cei cărora le-am făcut pe plac, aceste sentimente ne
vor lua prin surprindere, pe noi şi pe ceilalţi, şi vor întotdeauna fără
graniţe în acele situaţii, chiar dacă nu-ul nostru sau îngrijorarea noastră
este validă.
Când nu ne mai exprimăm sentimentele şi gândurile cele mai intime în
faţa celor dragi, şi nici în faţa noastră, trăim în singurătate. Ne simţim
debusolaţi şi izolaţi, chiar dacă poate suntem înconjuraţi de oameni.
Exprimându-ne intrăm din nou în contact cu noi înşine, şi astfel
continuăm să ne revendicăm nu-urile ca să putem spune da vieţii.
Când ne dăm voie să ne simţim consecvent sentimentele şi când le
recunoaştem, le înţelegem şi le exprimăm în da-uri, nu-uri şi în poate, nu
doar că ne vom îmbunătăţi comunicarea şi ne vom simţi mai siguri
spunând nu, dar nu va mai trebui să ne simţim orbiţi sau luaţi ostatici de
sentimente. N-o să ne mai simţim izolaţi şi singuri. De asemenea, vom
putea avea încredere în da-urile noastre şi vom învăţa din situaţiile în care
devine clar, privind retrospectiv, că ar trebuit să spunem nu.
 Fiind autentici cu da-urile noastre, plângerea şi procesarea bagajului
nostru emoţional devin părți integrante din cotidianul nostru, în loc să
credem că trebuie să reparăm ceva la noi sau să ne demonstrăm valoarea
înainte de a putea spune nu sau să ne e teamă de ce-ar putea scoate la
iveală provocările vieţii. Ne simţim mai rezistenţi pentru că nu aşteptăm
să se ducă la naiba tot ca să m, în sfârşit, atenţi la noi.
Profesorul Viaţă îţi va da extemporale neanunţate. Vei face pe plac în
anumite situaţii şi îţi vei da seama de asta privind retrospectiv. E OK. Vei
învăţa din asta. Dă-ţi seama din ce motiv erai anxios la momentul acela ca
să poţi folosi această informaţie pentru a lua decizii mai bune. Crede-mă,
vei avea ocazia să spui din nou nu, aşa că nu e cazul să-ţi baţi capul cu nu-
ul care crezi că ţi-a scăpat! Treci din nou prin paşii aceia. Alege-ţi unul ca
punct de pornire şi treptat îi vei face pe ceilalţi ca o extensie rească a lui.
Făcutul pe plac altora este un obicei pe care l-ai avut mai toată viaţa sau
chiar toată viaţa, aşa că este conectat la versiunile tale mai tinere şi la
vechea ta identitate. Dând dovadă de compasiune față de nu-urile şi de
graniţele tale, nu te vei da la o parte, nici pe tine, nici vechile tale identităţi,
şi îţi vei da seama că ai parcurs un drum lung până în acest punct.
Izbucnirile şi crizele se vor disipa, vor deveni mai puţine şi mai rare.
Provocările vor deveni semnale, oportunităţi pentru a-ţi îmbunătăţi
graniţele. Provocările te vor călca pe nervi. Uneori o să spui ceva de genul:
Ce naiba mai vrea viaţa de la mine acum? N-am învăţat deja asta? Şi pe
urmă, treptat, vei înţelege.
Viaţa îţi prezintă oameni şi situaţii ca să te ajute să spui nu, astfel încât să
poţi spune da unei vieţi mai liniştite, mai plăcute, autentice şi mai fericite.
Oamenii vor simţi, vor gândi şi vor face aşa cum consideră ei, indiferent
cât eşti tu de „bun“ sau de cât de mult încerci să-i scuteşti de disconfort,
aşa că ai putea foarte bine să-ţi continui treaba şi să i tu, cu iubire, grijă,
încredere şi respect pentru tine, dar şi pentru ceilalţi.
Eu sunt Natalie Lue, sunt un om care le face pe plac altora a at în
recuperare şi sunt mai fericită şi mai aproape de sinele meu adevărat decât
am fost vreodată.
 „A tu însuţi“ înseamnă a toate cele ce ai şi ai face dacă nu ai
ocupat cu încercarea de a le face pe plac tuturor şi să-ţi impui tot felul de
obligaţii. Când îţi oferi permisiunea de a te prezenta autentic, îi inviți şi pe
ceilalţi să facă asta şi ești deschis la ruperea ciclului ruşinii şi al obedienţei.
Fii mai mult tu! Dă-ţi voie să găseşti bucuria în a spune nu, să devii cu
mult mai mult decât ţi-ai imaginat vreodată.Mulțumiri
Dumnezeule, dintre toate capitolele, mi-am închipuit că acesta va un
eac! În schimb, latura mea care le face pe plac celorlalţi, a ată în
recuperare, îmi transmite: „Ai face bine să nu uiţi pe nimeni!“ Evident,
scriu asta din dorinţă, nu din obligaţie, aşa că să-i dăm drumul.
De mai bine de optsprezece ani am fost binecuvântată cu şansa de a-mi
împărtăşi poveştile şi ideile online cu un public iubitor şi generos din toată
lumea. Vă mulţumesc, „Reclaimers“, pentru că mi-aţi oferit o carieră,
pentru că aţi sprijinit călătoria mea de publicare independentă şi mi-aţi
cumpărat cărţile şi pentru că mi-aţi încredinţat poveştile voastre şi mi-aţi
permis să vă îndrum să ajungeți singuri la vindecare, la maturitate şi la
învățare.
Industria cărţii este dură. Am luat decizia cu mult timp în urmă să mă
aleg pe mine şi să nu aştept să-mi dea cineva permisiunea să-mi
împărtăşesc munca sau să u eu însămi fără ruşine. Şi ce bine că am făcut
asta, pentru că trecuseră şaptesprezece ani de când începusem călătoria
scrisului când am primit contractul pentru cartea aceasta în martie 2021!
Sigur, toate la timpul lor.
Primisem câteva lovituri dureroase şi îmi amintesc că, în toamna lui
2018, am ajuns la decizia clară că sunt bună. Dacă procesul de publicare
tradiţional era pentru mine, eu nu aveam de gând să-l caut. Îmi era clar şi
ce doresc dacă aveam să primesc vreun contract. Iar în iulie 2020 l-am
primit.
Le mulţumesc superagenţilor mei, Jan Baumer şi Steve Troha de la Folio
Literary Management. Voi sunteţi exact ce am nevoie şi ce vreau şi e o
bucurie să lucrez cu oameni care nu doar că mă „înţeleg“, dar care mă
sprijină fără echivoc, apreciază o strâmbătură şi întotdeauna mă fac să mă
cutremur de râs.
 Le mulţumesc Melissei şi celorlalţi din echipa de drepturi de autor
pentru străinătate şi Annei Goldfarb, indcă m-a intervievat pentru New
York Times, iar asta le-a atras atenţia celor de la Folio.
Le mulţumesc oamenilor de la Harper Horizon şi HarperCollins. Andrea
Fleck-Nisbet şi Amanda Bauch, mi-a plăcut la nebunie să colaborăm şi
apreciez extrem de mult că aţi investit în mine. Amândouă aţi fost foarte
interesate de carte, iar feedbackul vostru m-a ajutat şi să mă dezvolt ca
scriitor. De asemenea, le mulţumesc lui Matt Baugher, Meaghan Porter,
Kara Brammer, Kevin Smith, John Andrade şi lui Je Farr pentru că au dat
viaţă cărţii şi pentru eforturile lor de marketing şi PR. Belinda Bass şi
Grace Cavalier, vă mulţumesc că v-aţi străduit atât de mult să faceţi
coperta potrivită. Sunt încântată de ea! emi Kartapanis, din Marea
Britanie, eşti o scumpă şi îţi mulţumesc că ai fost o sursă de înţelepciune şi
un minunat conector.
O mare parte din această fază a călătoriei mele creative a fost să învăţ să
cer ajutor, deci îţi mulţumesc, Josephine Brooks, pentru managementul
online şi pentru tot ce ai făcut pentru pregătirea lansării cărţii. Ştiu că ţi-a
trebuit uneori răbdare de sfânt, ha, ha! Joanna Gorry, îţi mulţumesc că ai
fost un asistent virtual fabulos.
Rachel Co ey şi Nikki Mellors, voi aţi fost primele care mi-aţi citit blogul
şi m-aţi încurajat fără să staţi pe gânduri. Rachel (şi Sarah Grennan şi
Siobhan Cowler), mulţumesc pentru evaluările regulate de-a lungul
întregului proces al scrierii. Mersi, Nikki, că ai fost întotdeauna prima care
mi-ai citit cărţile şi pentru feedbackul tău sincer.
Cate Sevilla, fata mea care râzi de mori (uneori râdem aşa de tare că
avem senzaţia că o să vomităm), îţi mulţumesc că m-ai ţinut de mână în
tot acest proces al scrierii. Sfatul şi sprijinul tău au fost nepreţuite.
Karen Arthur, prietena mea, partenera mea de dans şi gagica mea cu
glume deocheate, mersi pentru toate discuţiile şi pentru că ai fost tu cea
adevărată şi genială.
Susanna Reid, eşti o comoară şi îţi mulţumesc pentru sprijinul tău
neclintit de-a lungul anilor, pentru că m-ai îmboldit să încerc calea
tradiţională de publicare şi pentru conversaţiile noastre profunde.
 Claire Archbold, apreciez atât de mult toată munca pe care am depus-o
împreună de-a lungul anilor şi faptul că spui lucrurilor pe nume!
Şmechero!
Kat Molesworth, oracol, înţelept şi iubitoare ca şi mine a gif-urilor cu
NeNe Leakes, îţi mulţumesc! Nu cred că vei primi destulă recunoaştere
pentru cât eşti de grozavă la a cu adevărat incluzivă. Rămâi la fel de
superbă şi continuă să „dai bătăi de cap“.
Emma Gannon, mulţumesc pentru discuţiile şi râsetele de la masă şi
pentru că mi-ai promovat cartea. E grozav să ai pe cineva cu care să ai
atâtea în comun.
Mulţumesc comunităţii London Writers’ Salon pentru sprijin! Ce grup
grozav! Matt şi Parul, vă mulţumesc că m-aţi încurajat de atâtea ori şi că
m-aţi ajutat să mă simt mândră de călătoria mea creativă.
Un puternic „Ura!“ pentru Caitlin Schiller, Sally Page şi restul echipei de
la Blinkist. Pasiunea voastră pentru podcastul e Baggage Reclaim
Sessions e încurajatoare.
De asemenea, le mulţumesc lui Natalie Gumede, Tabara N’Diaye, Jessica
Huie, Ciara Shah, Luisa Omielan, Laura Hansen, Jessica Lauren, Rachael
Lucas, Karen Cowell, Mima Lombardi, Ti any Han, Nova Reid, Jenny
Kakoudakis, Imriel Morgan, Salma Shah, Janet Murray, Helen Perry, Jolene
Park, Tamu omas, Harriet Minter, Jenni Johnson, Jacqueline Colley,
Sareta Fontaine şi Uju Asika.
Îi mulțumesc Soniei Desiderio, sunt atât de recunoscătoare că am decis
să „fac“ chineziologie. Tu ai făcut bulgărele să se rostogolească. Îţi
mulţumesc că spui întotdeauna lucrurile aşa cum sunt şi mă ajuţi să-mi
vindec corpul după stresul şi traumele acumulate.
Îi mulțumesc mentorului şi acupuncturistului meu, Silvio Andrade, nu
mi-aş imaginat niciodată că o să scriu asta şi tu nu vei aici să
sărbătorim cartea. Frate, ce mi-e dor de tine! Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să
plâng pe umărul tău de atâtea ori, era ridicol, şi pentru toate sfaturile tale
înţelepte şi comentariile tale ironice, pe care le păstrez în inima mea şi fac
tot ce pot să le urmez în ecare zi.
 Jasmine James, Fiona Dilston şi Mun Mah-Wing, vă mulţumesc că m-aţi
ajutat să u atentă la mine şi să învăţ puterea capitulării.
Beata Kallai-Kelbert, îţi mulţumesc pentru masajele săptămânale din
timpul procesului de scriere şi pentru discuţiile grozave.
Îi mulţumesc marii mele familii de nebuni. Fără toţi acei Lue, Cohen,
Lauder, McClean şi fără toţi strămoşii mei nu aş aici, şi nu aş eu.
Lui mami, „Mama Pam“ şi răposatului meu tată, Rupert, le mulţumesc
pentru tot. Relaţia noastră a fost complicată şi accidentată, dar nu lipsită
de iubire. Vă văd şi vă aud pe amândoi. Mami, apreciez în mod special
toate sacri ciile pe care le-ai făcut ca să avem o viaţă mai bună ca a ta.
Chiar dacă ai fost insistentă în legătură cu educaţia şi rezultatele mele, în
mod contrar, m-ai făcut să iubesc tot ce înseamnă creativitate. Eşti tare.
Tată, oriunde ai , ştiu că eşti mândru de mine... şi că latura ta care face pe
plac altora are probabil acum un atac de panică la gândul că această carte
ar putea să înfoaie penele familiei. O să e grozav! Să te odihneşti în pace!
După cum a ţinut să sublinieze răutăcios soţul meu băut în discursul lui
de nuntă: „Aş vrea să le mulţumesc părinţilor lui Natalie... tuturor!“,
stârnind hohotele de râs ale invitaţilor, eu am mai mult de doi părinţi.
Tatălui meu vitreg, Mike, îi mulţumesc că a fost lângă mine şi că m-a
sprijinit cam de ecare dată când arătam interes pentru ceva şi că a plantat
sămânţa prin care am putut să văd că munca independentă este o
oportunitate şi nu ceva de temut. Mamei mele vitrege, Jen, îi mulţumesc
pentru iubire şi pentru că mi-a dat o soră dată naibii. Şi ţie, Sylvia (actuala
soţie a tatălui meu vitreg) îţi mulţumesc că ai fost aşa cum eşti tu, drăguţă.
De asemenea, le mulţumesc cumnaţilor mei, Emma şi John, dar şi
răposatului soţ al soacrei mele, „Unchiul“. Chiar dacă nu prea ştiţi cu ce
mă ocup, ştiu că am sprijinul vostru.
Irlanda, te iubesc şi îţi mulţumesc! Deși nu a fost uşor să cresc aici ca
unul din puținii copii negri, prin anii 1980, 1990, tu m-ai iubit şi ai avut o
in uenţă profundă asupra mea. Un puternic „Ura!“ pentru Corbawn şi
Shankill, Cowler, Shankill O’Briens, Ballsbridge O’Brien, Co ey, Gilsenan,
Bonass, Carvosso, Norman, Cussen, Brady, Levin, Crowell, Jackson, şi
Carroll. Îi mulţumesc directoarei mele favorite, doamna Carroll de la Our
Lady of Good Counsel, tipilor de la Loreto Dalkey şi de la Şcoala de Artă
Tiggy of Tiggy’s.
Momentul strigării catalogului: Cathy, Tara, Ciara „Beaver“, Fiona,
Grace, Irene, Pamela, Michelle, Nac şi restul echipei de la Mellors, Brenda
şi gaşca de la Cuby, Gigi, Kim, Cary şi tot clanul, Claire, Sadie şi Bella, Beth
şi compania, Bianca, Matt şi gaşca, Marilyn, Anne-Marie, Dina, Victoria,
Amanda, Maryam, Kalisa şi Patricia, Kareem şi Maheni, Venessa şi Ollie,
Jules şi Hannah, David, Lorna, Becks, Eddie, Luciana „Lulu“, Dino, Becky,
Natasha, Anthony, Denis şi Philip, vă iubesc pe toţi.
Încă un „Ura!“ pentru clubul de carte Lue Girls’ – tuşica Sandra, Holly şi
Sam.
Richard „Richie Rich“, complicele meu din 1979, îţi mulţumesc. Am
trecut prin multe, şi mă bucur aşa de mult că ne avem unul pe celălalt. Şi
scuză-mă că tocmai ţi-am divulgat vârsta, ha, ha. Sean, Martin, Sam şi
Marie, vă iubesc. Suntem binecuvântaţi că ne avem unii pe alţii.
Un mare „Ura!“ pentru fabuloşii mei cumnaţi John, Ashley şi Elliot.
Nepoatelor şi nepoţilor mei Kiah, Roman, Ace, Alex, Rishon, Lauryn,
Ruibi, Lloyd, Keiko, Florence şi Albie, vă mulţumesc pentru isteţimea şi
umorul vostru.
Câinelui meu, Chester Alvin King Jaa e Jo er, nu puteam să te las pe
dinafară, pentru că nimeni nu o pune la colţ pe Baby. Te iubesc mult,
micul meu urmăritor.
Fiicelor mele, Saria şi Nia, mereu mă minunez de voi şi sunt onorată să
vă u mamă. Vă mulţumesc că m-aţi suportat în timpul procesului de
scriere a cărţii. Vă iubesc!
Şi pentru soţul şi prietenul meu cel mai bun, Emmon, de la începutul
relaţiei noastre tu ai fost un sprijin neabătut, nu te-ai îndoit niciodată de
viziunea sau de ambiţia mea. Pentru că nu te temi să i tu însuţi, mi-ai
permis să în oresc. Eşti o bucurie şi te iubesc!
Vezi Etymologeek, https://etymologeek.com/eng/good/40896046, şi Online Etymology Dictionary,
https://www.etymonline.com/word/good
„Chronic Stress Puts Your Health at Risk“, Mayo Clinic, 8 iulie 2021,
https://www.mayoclinic.org/healthy-lifestyle/stress-management/in- depth/stress/art-20046037
Felix Richter, „ e Great Resignation Record: How Many Americans Left eir Jobs in November
2021?“, World Economic Forum, 18 ianuarie 2022,
https://www.weforum.org/agenda/2022/01/the-great-resig nation-in-numbers-record/; Rashida
Kamal, „Quitting Is Just Half the Story: e Truth Behind the «Great Resignation»“, în e
Guardian, 4 ianuarie 2022, https://www.theguardian.com/business/2022/jan/04/great-
resignation-quitting-us-unemployment-economy
Dr. Nadine Burke Harris, The Deepest Well: Healing the Long-Term E ects of Childhood Trauma
and Adversity, Bluebird, Londra, 2018.
„Take the ACE Quiz–And Learn What It Does and Doesn’t Mean“, Center on the Developing Child,
Universitatea Harvard, 2 martie 2015, https://developingchild.harvard.edu/media-coverage/take-
the-ace- quiz-and-learn-what-it-does-and-doesnt-mean
Jainish Patel și Prittesh Patel, „Consequences of Repression of Emotion: Physical Health, Mental
Health and General Well Being“, în International Journal of Psychotherapy Practice and Research
1, no.3, 2019, pp. 16–21, https://openaccesspub.org /ijpr/article/999; Margaret Cullen, „How to
Regulate Your Emotions Without Suppressing em“, în Greater Good Magazine, 30 ianuarie
2020.
https://greatergood.berkeley.edu/article/item/how_to_regulate_your_emotions_without_suppres
sing_them
N. Burke Harris, e Deepest Well; Vincent J. Filetti et al., „Relationship of Childhood Abuse and
Household Dysfunction to Many of the Leading Causes of Death in Adults: e Adverse
Childhood Experiences (ACE) Study“, în American Journal of Preventative Medicine 14, nr. 4, 1
mai 1998, https://www.ajpmonline.org/article/S0749-3797(98) 00017-8/fulltext
Mélissa Godin, „Voluntourism: New Book Explores How Volunteer Trips Harm Rather an Help“,
în e Guardian, 10 iunie 2021, https://www.theguardian.com/global-
development/2021/jun/10/voluntour ism-new-book-explores-how-volunteer-trips-harm-rather-
than-help; Eric Hartman, „Why UNICEF and Save the Children Are Against Your Short-Term
Service in Orphanages“, în Global SL Blog, Campus Compact, 5 septembrie 2014,
https://compact.org/why-unicef- and-save-the-children-are-against-you-caring-for-orphans/;
Ranjan Ban- dyopadhyay, „Volunteer Tourism and « e White Man’s Burden»: Globalization of
Su ering, White Savior Complex, Religion and Modernity“, în Journal of Sustainable Tourism 27,
nr. 3, 2019, pp. 327–343, https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/09669582.2019.1578361?
Ariana Orvell, et al., „Does Distanced Self-Talk Facilitate Emotion Regulation Across a Range of
Emotionally Intense Experiences?“ în Clinical Psychological Science 9, nr. 1, ianuarie 2021, pp.
68–78, https://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/2167702620951539
Dacă persoana respectivă este abuzivă şi te temi pentru siguranţa ta, există un motiv legitim să nu
spui nimic, să ieşi în siguranţă din situaţia respectivă, fără ca persoana să devină violentă sau să
facă apel la farmecele ei pentru a te face să rămâi.
Gabby Bernstein, „How to Use the Abraham-Hicks Emotional Guidance Scale“,
GabbyBernstein.com, 2 februarie 2020, https://gabbybernstein.com/emotional-guidance-scale-
abraham-hicks/