SINDROMUL SALVATORULUI

SINDROMUL SALVATORULUI
Vreau sa am grija de toti cei din jurul meu. Suferinta ma afecteaza profund, atit suferinta oamenilor, cit si cea a animalelor, a plantelor sau a mediului inconjurator. Imi place Natura, ma simt bine plimbindu-ma printre arbori, intr-o padure frumoasa si inspirind aerul curat, sau pe malul marii, ori pe o cimpie inflorita sau cu grine pirguite. Dar ma supara cind vad murdarie si resturi aruncate de oameni, cind simt mirosuri neplacute sau cind vad scene dureroase. Durerea Naturii devine durerea mea - si imi trezeste unele dintre cele mai intense trairi: suparare, furie, nemultumire si mai ales, NEPUTINta. 1. CUM A INCEPUT NEPUTINTA - este o stare pe care am cunoscut-o de cind am venit pe lume, in acest corp de carne si oase. La inceput, era neputinta copilului, care nu reusea sa-si stapineasca corpul, care nu intelegerea cum functioneaza miinile, apoi picioarele, apoi diferitele obiecte din jur si ulterior intreaga lume pe care o descoperea treptat. Ma uitam la adultii din jurul meu si mi se pareau ca sunt atot-puternici, ca stiu atit de multe si pot atit de multe. imi doream sa fiu asemenea lor - CiT MaI REPEDE - si sa inteleg si sa pot face multe. Pe masura ce am crescut, au aparut si alte neputinte. Neputinta de a-mi hotari programul de viata, pentru ca de foarte devreme, m-am trezit ca mi-a fost hotarit de altii. Eu vroiam sa ma joc, dar mi se spunea ca trebuie "sa fac lectii", ca trebuie "sa invat". Da, si eu doream sa invat, dar ceea ce ma interesa pe mine, ceea ce-mi placea in ziua respectiva, ceea ce ma atragea in experiente pasionante si interesante. insa adultii din jurul meu aveau alte planuri pentru mine. imi repetau zilnic ca TREBUIE sa invat ceea ce-mi dau ei sa invat si sa las ceea ce vreau eu pentru mai tirziu, cind voi avea timp. De multe ori, ceea ce trebuia sa invat era dificil de inteles si chiar daca am cerut explicatii, la inceput, pentru ca nu le-am primit sau pentru ca nu m-au satisfacut, am incetat curind sa mai cer explicatii. si am continuat sa merg acolo unde imi spuneau adultii sa merg, sa fac ceea ce-mi spuneau adultii sa fac - si sa ma prefac ca inteleg tot si ca invat tot. REVOLTA - a fost o alta stare care a aparut pe parcurs. am pus in practica mecanismele de revolta pe care le-am imaginat. am refuzat sa-mi fac temele de la scoala, am fost la un sport pe care mi l-am dorit (pe ascuns) si am incercat sa nu ma incurc prea tare in minciuni. Dar intrucit nu aveam decit 8 ani, am fost rapid "prinsa" asupra faptului si mi s-a aplicat coercitie fizica. asadar, mesajul primit a fost: daca faci ceea ce-ti place si nu ceea ce TREBUIE - vei suferi - DURERE FIZICA. am inteles mesajul si atunci REVOLTA s-a transformat in rezistenta interioara, ascunsa, din ce in ce mai ascunsa. apoi neputinta a crescut pe masura ce am avansat pe drumul pe care adultii l-au stabilit pentru mine. Din ce in ce mai multe lucruri de invatat, din ce in ce mai multe lucruri neintelese, fara sens, din ce in ce mai multe eforturi de a ascunde necunoasterea si neputinta - sub diferite mecanisme - copiere, trisare, minciuna,

ascundere, invinovatirea celorlalti pentru propriile esecuri si multe altele. De cite ori le faceam pe plac adultilor din jurul meu (profesori, familia, cunoscuti) eram laudata, apreciata, primeam atentie si, credeam eu, iubire. De cite ori imi faceam eu o bucurie, dar care nu era pe placul adultilor din jurul meu, venea inevitabil pedeapsa fizica sau emotionala - cearta, dispretuire, sau cel mai rau, ignorare. Una dintre pedepsele cele mai dificile ale copilariei mele a fost sa nu se vorbeasca cu mine - sa fiu ignorata - Ca sI CUM N-as EXISTa. in acele momente, starea de neputinta isi atingea maximul. Corpul meu, solicitat la maxim de toate aceste trairi, a gasit mecanisme rapide de a ma ajuta sa supravietuiesc (durerea sufleteasca era mult prea mare si greu de suportat de copilul care eram). a inceput sa se imbolnaveasca - sa faca febra, sa apara simptome tip tuse (pentru ca-mi stateau atitea in git) sau nas infundat (pentru ca nu puteam respira in voie in viata mea, in corpul meu) ori varsaturi (de cite ori ceva imi producea greata, emotional vorbind). si cu fiecare episod de boala, primeam atentia celor din jur, grija lor, prezenta lor si, credeam eu, iubirea lor. Dar mai primeam si ceva care nu-mi placea - tratament medical - injectii, pastile amare si siropuri gretoase, inhalatii care ma inecau si prisnite cu mustar, care-mi ardeau pielea. adica, iar SUFERINta. Durerile de burta au fost insotitoarele copilariei mele. aproape ca nu era zi in care sa nu am dureri de burta, mai mult sau mai putin intense. Bineinteles ca nici eu, dar nici adultii din jurul meu nu faceam legatura intre aceste dureri de burta si alimentatia zilnica. Cum puteau oare "bunatati" precum ciocolata, inghetata, gogosile, carnita si salamul sa-mi faca rau? De cite ori eram suparata, sau nervoasa, sau nemultumita - primul impuls era sa ma indrept catre un fel de mincare, de cele mai multe ori dulce. am primit de multe ori dulciuri ca si "plata" pentru obedienta si supunerea de care am dat dovada. "Cumintenia" cu care am suportat operatia de amigdale (dureroasa, traumatizanta, care mi-a lasat amintiri durabile, desi s-a produs la virsta de 6 ani) a fost rasplatita cu un "festin" de inghetata. La fel si absentele parintilor - dese si multe, erau rasplatite cu ciocolata, bomboane sau alte dulciuri aduse pentru compensare. asa incit, am invatat repede ca in multe suferinte, unele dintre "leacuri" erau dulciurile, sau chiar mincarea. sI inevitabil, dupa consumul de orice fel "bun" de mincare, apareau durerile de burta. Intense, de durata, chinuitoare. Iar SUFERINTA. Campaniile de vaccinare din scoli erau momente in care starea de neputinta atingea un maxim. Nu-mi placea ideea sa fiu intepata, sa mi se produca suferinta, nu vroiam sa mi se intimple aceasta - imi amintesc si acum mirosul de spirt care insotea asistenta cu seringi si ace multe. Dar indiferent de dorinta mea, intepatura se producea. Urmata de suferinta de zile sau uneori luni. Nu puteam pleca din clasa sau simteam ca nu puteam pleca, pentru ca ar fi fost ceva ce displacea tuturor adultilor din jurul meu. Vroiam sa le fac tuturor pe plac, asa ca acceptam suferinte fizice si sufletesti diferite. Multe dintre activitatile din scoala nu-mi erau pe plac. Sau mai degraba, modalitatea in care erau organizate nu ma atragea. Dar participam "obligatoriu" si ma rezumam doar la a comenta (pentru mine sau cu ceilalti) starea de neplacere. Indiferent in ce parte incercam sa gasesc rezolvarea starilor mele interioare, aparea inevitabil, SUFERINTA.

in adolescenta, neputinta a atins un maxim. Corpul s-a dezvoltat intr-un mod pe care nu-l puteam intelege deloc, dupa toate tratamentele medicale si vaccinarile copilariei aparusera reactii pe care nimeni nu le intelegea, nici medicii, nici parinti. Eu, nici atit. Eram deja coplesita de toate starile emotionale, de toate transformarile care mi se intimplau si de toate ASTEPTARILE celor din jurul meu. Nu numai ale adultilor din familia mea, dar si ale intregii societati, reprezentata de profesorii si colegii cu care ma intilneam zilnic. intelegeam din ce in ce mai putin ce mi se intimpla, sufeream din ce in ce mai mult, iar din exterior, se punea o presiune din ce in ce mai mare pe mine. ASTEPTARILE tuturor - ca eu sa ma comport intr-un anumit fel, sa fac anumite lucruri, sa am un anumit drum personal si profesional - erau atit de mari - incit aproape m-am pierdut complet in hatisul de stari emotionale: dorinta de a le face pe plac celorlalti, dar si nevoia de a-mi implini ce-mi doream eu, revolta ca nu reusesc sa inteleg ce se intimpla si in acelasi timp, vinovatie legata de propriile mele "mecanisme" de supravietuire: manipularea adultilor, manevrarea cuvintelor, ascunderea detaliilor si problemelor, refugierea in lumea de fantezie a televizorului sau cartilor, consumarea in cantitati mari de "bunatati" indigeste. Tot in adolescenta am inceput sa vad clar NEPUTINTA adultilor din jurul meu. acele fiinte care pina atunci isi pastrasera aura de "atot-puternicie" si-au pierdut brusc din "stralucire" si am inceput sa le vad toate slabiciunile, toate repetitiile, toata necunoasterea si toate greselile. am descoperit ca la celalalt se vede mult mai bine decit la tine. asa ca am inceput sa observ cu atentie adultii din jur. am vazut la toti cei din jurul meu: - lipsa de cunoastere - in toate domeniile vietii, de la cel profesional (fiecare stia numai ceea ce invatase si repeta mecanic, ca un robot, niste cunostinte existente), pina la cel familial (toti faceau asa cum invatasera de la proprii parinti sau bunici) si cel personal (majoritatea nu se cunosteau deloc si actionau automat la stimuli, tot ca niste roboti) - lipsa de intelegere fata de nevoile celorlalti - de multe ori aveam senzatia ca cei cu care vorbesc NU Ma aUD - parca eram invizibila sau parca vorbeam cu peretii. Pareau ca receptioneaza cuvintele mele, dar ulterior imi dadeam seama ca nu m-au auzit. - lipsa de atentie pentru nevoile celorlalti - desi majoritatea reactionau imediat cind era vorba de suferintele celorlalti. Toata lumea avea intelegere pentru cineva BOLNaV - toti doreau sa ajute, dar asa cum VROIaU ei si sTIaU ei. Dadeau sfaturi peste sfaturi (pe care nici ei nu le urmau in viata lor), faceau trimiteri medicale la diferiti "experti" sau daca era cazul - faceau vizite in spital, ducind mincare si cadouri bolnavului. Sau discutau la nesfirsit cu altii despre cel bolnav. Nici una dintre aceste atitudini nu era de folos bolnavului - toate ii faceau rau, intr-un fel sau altul. Dar dupa ce o persoana se insanatosea, toti se intorceau la vechile asTEPTaRI - si nu mai luau in seama nevoile celuilalt de intimitate, odihna, relaxare, repaus sau socializare limitata. + preocuparea exagerata cu propriile dorinte - fiecare adult VROIa cite ceva, isi stabilea cite un scop (cit mai concret cu putinta) - sa aiba o cariera, sa-si cumpere un obiect, sa faca o excursie, sa aiba o relatie etc etc. si urmarea cu perseverenta acest scop, chiar daca apareau obstacole, chiar daca isi mai sacrificau familia sau pe sine pentru implinirea lui. Fara macar sa stea sa se gindeasca daca are NEVOIE de ceea ce-si doreste. si inevitabil, ii vedeam pe toti cit erau de nefericiti, dupa atingerea scopului. Parca nimic nu-i multumea, nici un obiect, nici o cariera, nici o relatie. si fara sa invete nimic, dupa un anumit timp, o luau de la capat - cu alta cariera, cu alt obiect, cu alta persoana. - incapatinarea - fiecare adult tinea la opinia sa mai mult decit la sanatatea sa sau la

starea de bine generala. am vazut-o atit de des la profesorii mei din scoala, incit am denumit-o "perseverenta" - ca sa sune mai frumos. Pentru ca am preluat-o si eu in comportamentul meu. Unii o mai numesc "fixitate" sau "rigiditate mentala". - rigiditatea mentala - tot ceea ce nu se incadreaza in modul obisnuit de intelegere a lumii sau actionare - era dat la o parte din start si considerat "prostie!". Uneori imi inchipuiam mintea umana ca o autostrada, care treptat se ingusteaza si ajunge ca un drum prafuit de tara, nepietruit si infundat intr-o ripa. - repetitiile zilnice - am vazut cum intreaga viata sociala este organizata ca un carusel care se roteste si trece prin aceleasi locuri, iar si iar, pina la tocire. Oamenii vorbeau despre aceleasi lucruri, povesteau aceleasi povesti, se comportau in acelasi mod (previzibil, dupa ce ii cunosteai putin) si obtineau aceleasi rezultate in actiunile lor. Saptamina arata la fel, zilele erau aproape identice, mesele erau la ore regulate, persoanele care intrau in casa erau aceleasi, ani de zile. Povestile lor erau neschimbate. Profesorii se comportau la fel, le cunosteam stereotipiile si reactiile pe de rost, stiam exact cum aveau sa reactioneze functie de provocarile cu care se confruntau. si orice incercare de intrerupere a tiparului, de "iesire" din carusel - de a face, spune sau actiona diferit - era pedepsita aspru. Cu SUFERINta. Bolile din adolescenta au fost ceva mai grave decit cele din copilarie - mai rare, dar mai grave. si o noua operatie, de data asta pentru apendicita - a fost din nou rasplatita cu dulciuri si cadouri pretioase. Mecanismele de "supravietuire" si de compensare pentru neputinta au fost perfectionate la maxim in perioada adolescentei. Deja manipularea verbala si disimularea devenisera obisnuinta zilnica. "Teatrul meu de control", adica modalitatea in care reactionam pentru a atrage atentia celor din jurul meu era atitudinea "distanta" si "intelectuala" - practic un refugiu intr-o lume imaginara construita in mintea mea. Luam totul foarte personal, orice remarca critica sau nepotrivita trezea o suferinta interioara intensa, nu intotdeauna vizibila la exterior, dar care declansa stari interioare de durata. De asemenea, de cite ori vedeam suferinta la televizor, ori citeam despre ea, ori traiam nedreptati la scoala sau acasa - starea interioara se agrava. NEPUTINTA mea interioara si repetatele SUFERINTE au fost principalul motiv al selectarii carierei personale. Cind toti colegii mei de liceu se gindeau la profesii mai "pamintesti" - precum inginerie, economie sau arhitectura - eu m-am orientat spre medicina. Tare mult mi-ar fi placut sa pot vindeca SUFERINTA, NEPUTINTA si BOLILE. Dar cel mai mult mi-ar fi placut sa ma VINDEC EU. Sa nu mai simt ca DOaRE fiecare zi traita in lume, in compania celorlalti oameni sau in singuratate. M-am facut medic tocmai pentru a ma vindeca pe mine. Mecanismul meu de supravietuire, care a determinat directia vietii mele, a fost intelegerea si CONTROLUL circumstantelor care determina toate starile interioare de suferinta. NEPUTINTA a crescut progresiv in cursul anilor de studii si apoi de practica medicala. Sistemul medical este proiectat dupa chipul si asemanarea adultilor care il practica: este un sistem rigid, dogmatic, autoritar, fixist si repetitiv. Studentului la medicina i se cere, practic, sa memoreze informatii multe, diferite, fara legatura unele cu altele, fara aplicatie practica, la inceput, iar apoi cu multe indicatii confuze si diferite, in practica clinica. Perioada studentiei, care inseamna si inceperea construirii vietii de adult, este atit de solicitanta pentru studentul la medicina - incit asTEPTaRILE si PRESIUNILE intelectuale, fizice si sociale - aproape ca zguduie sistemul corpului fizic, emotional si mintal (am avut colegi care pur si simplu, n-au rezistat).

Mecanismele mele personale de supravietuire s-au perfectionat, s-au diversificat si chiar "s-au rafinat" atit in studentie, cit si in perioada practicii mele profesionale. Interactiunea cu suferinta umana, cu bolile, cu oamenii prinsi in cercurile vicioase ale suferintei mintii, sufletului si corpului fizic - a fost importanta, impresionanta si determinanta pentru decizia mea interioara. Mi-am dat seama ca exista pe lume mult mai multa suferinta decit incercasem eu vreodata in scurta mea viata. Chiar am inceput sa-mi iau in ris propriile suferinte, considerindu-le "mofturi de copil rasfatat" atunci cind am luat contact cu SUFERINta adevarata provocata de DUREREa FIZICa SFisIETOaRE. Moartea persoanelor pe care le-am cunoscut ca si pacienti la cabinet, mai ales moartea copiilor si tinerilor, m-a afectat profund si m-au facut sa realizez VULNERaBILITaTEa fiintei umane. Iar supravietuirea unor persoane aflate la limita vietii m-au facut sa inteleg REZISTENTA si calitatile deosebite ale fiintei umane. Parcursul meu profesional a devenit o lupta continua cu SUFERINTA, cu BOALA si cu DUREREA pacientilor mei, dar si cu NEPUTINTA, NEMULtUMIREa si SUFERINta mea interioara. Toate aceste stari s-au dezvoltat concomitent si au marcat drumul ultimilor ani. am inceput sa ajut pe toata lumea, in toate modurile in care am crezut si am stiut eu sa ajut oamenii: prin cunoasterea mea profesionala, personala sau prin implicarea directa. M-am "strecurat" in vietile personale ale multor pacienti, care mi-au devenit mai mult decit pacienti (am vrut sa spun "prieteni", dar mi-am dat seama ca nu era asa). si am inceput sa le influentez destinele, in felul in care eu credeam ca este bine. in directia pe care eu o vedeam "spre binele lor". Rezultatele au fost de multe ori negative, spre marea mea surprindere si neplacere. "Binele" pe care il ofeream eu se transforma la un moment dat intr-un "rau" si mai mare. Zi si noapte am stat la dispozitia pacientilor mei, la cabinet, la domiciliu, la telefon, tinind cursuri, scriind carti sau participind la evenimente din viata lor. am dat la o parte multe dintre nevoile mele personale (ani de zile cuvintul "NEVOIE" a disparut din vocabular, a ramas doar "DORINta" de a-i ajuta pe ceilalti) si pe cele ale familiei mele. Doar in momentele de "criza" familiala, m-am implicat, ca si in viata mea profesionala, cu tot ajutorul pe care il credeam eu necesar. Neputinta a ramas starea de insotire a sufletului meu aproape zilnica. Ziua de 24 ore era prea scurta pentru a putea raspunde solicitarilor din ce in ce mai numeroase de "ajutor" din partea tuturor celor din jur. Bolile membrilor familiei s-au adunat la solicitarile profesionale numeroase. atitia oameni in suferinta in jurul meu si eu nu stiam cui sa-i raspund mai intii la solicitare. Mi-am dat seama ca oamenii aveau nevoie de ATENTIE - de o prezenta a celuilalt care sa le confirme ca "exista" - ca cineva ii aude, ii vede si-i recunoaste cu adevarat cine sunt si prin ce trec. Mi-am dat seama ca aceeasi nevoie am avut-o si eu toata viata mea - de ATENTIE, de recunoastere, de apreciere. DORINta mea era sa le dau oamenilor "tratamente" pentru suferintele lor. Sa descopar o "pastila" miraculoasa, care inghitita, sa le ajute la rezolvarea suferintelor pentru totdeauna. Precum miraculoasele "picaturi Davila" din copilaria mea, care luate pe zahar, duceau la disparitia instantanee a durerilor de burta invalidante (acum stiu ca tratau doar simptomele, nu si cauzele problemei). M-am gindit ca trebuie sa existe pe lumea aceasta leacuri "miraculoase" - care inghitite cu apa (sau pe zahar, sa fie mai confortabil) - sa duca la disparitia tuturor durerilor si tuturor suferintelor. intreaga scoala medicala moderna, dar si medicina "alternativa" cauta "leacuri miraculoase", care sa vindece suferinta cit ai clipi. aceasta a fost dintotdeauna si dorinta mea, atit pentru mine cit si pentru pacientii

mei. Dar in ciuda eforturilor mele intelectuale si fizice, in ciuda zecilor de ani petrecuti in scoala, studiind ore lungi in noapte, renuntind la somn si mincare, in ciuda zecilor de experti si specialisti consultati, in ciuda lungilor calatorii peste tot in lume - "miracolul" nu aparea in viata mea. Iar NEPUTINTA interioara a atins cote de alarma. Criza spirituala nu a fost departe - Dumnezeu era evident suparat pe mine, devreme ce imi refuza "miracolele" pe care le oferea altor fii si fiice ale lui. inseamna ca era ceva in neregula cu mine, ceva profund dereglat si dezechilibrat. inseamna ca eu si toti cei care sufereau din greu - am gresit cu ceva, am facut ceea ce nu trebuia, de primeam atita suferinta, in schimbul eforturilor noastre. Criza fizica a urmat foarte aproape. Organismul supus multor abuzuri, de zeci de ani - de hrana necorespunzatoare, de odihna insuficienta, de efort intelectual exagerat, fara echilibrare cu efort fizic (mult sedentarism, stat la calculator si cu cartile in brate), de trairi emotionale zilnice, de interactiune cu oameni suferinzi si dezechilibrati energetic in fiecare zi - n-a mai rezistat si a cedat. intii s-au acutizat si au devenit mai profunde vechile suferinte fizice. Iar ulterior s-a instalat oboseala cronica - o stare de lipsa de energie, de sfirseala si de completa incapacitate - fizica si intelectuala. Iar apoi, a sosit si criza familiala. Neglijarea sistematica a relatiilor celor mai apropiate a dus la aparitia inevitabila a conflictelor, aparent fara iesire, cu persoanele cele mai apropiate. Iar criza economica si cea sociala in care se afla intreaga lume din jur, prinsa intre DORINta de a avea si mai mult, de a acumula si mai mult - ne prinsese deja in lanturile de achizitii si datorii, facute impulsiv si fara prea multa gindire. si ca in orice poveste cu suspans, toate crizele au aparut in acelasi timp, in aceeasi perioada temporara. Iar nevoia de a-i ajuta pe cei din jur, nevoia de a-i salva pe ceilalti de suferintele lor, care erau mult mai intense decit suferintele mele - a continuat si a crescut. Starea de NEPUTINTA a ajuns la apogeu. Eram in plina starea de "boala" interioara - la toate nivelele fiintei - in mijlocul multor oameni bolnavi. si am avut o revelatie uriasa - ca SUFERINTA noastra, a tuturor, este aceeasi - ca nu exista SUFERINta mai mica sau mai mare. Indiferent de motivul pe care il gasim, indiferent de cauza pe care o invocam. SUFERINta si NEPUTINta care duc la aparitia SINDROMULUI SALVATORULUI - la fiecare dintre noi (cu speranta secreta ca fiecare din noi, va fi salvat, la rindul lui) - sunt UNa sI aCEEasI manifestare. SUFERINta VICTIMEI ESTE aCEEasI CU SUFERINta SALVATORULUI. atunci cind ne gindim la oameni in termenii "victima" si "salvator". atunci cind oferim celor din jur energia termenilor "bolnav", "suferind" sau "victima". REVELatIa a FOST Ca TOaTa SUFERINta ERa iN MINTEa MEa - in modul in care imi definisem viata, in care fusesem invatata sa-mi definesc viata. si tot o revelatie a fost ca eram in plina boala, pe care am denumit-o "Sindromul SALVATORULUI" - o boala mortala, daca nu era recunoscuta la timp si tratata. si atunci, ca un medic constiincios, am inceput sa o descriu.

2. CUM S-A MANIFESTAT SIMPTOMELE SINDROMULUI SALVATORULUI au fost multe: - nevoia de a sti de toate, de a cunoaste, de a intelege - care s-a transformat intr-o DORINta avida de a culege informatii. am inceput sa citesc zeci si sute de carti, am frecventat zeci si sute de cursuri, am schimbat domenii de interes si am continuat o vinatoare de "cunoastere" in felul in care stiam eu ca este ea conceputa de lumea in care traiam: cunoasterea intelectuala - mentala, directa. aceasta DORINta mi-a transformat viata intr-o goana perpetua, intr-o alergare tensionata si fara oprire, pentru ca pe masura ce cunosteam mai mult, imi dadeam seama cit de multe NU CUNOsTEaM. in acelasi timp, devenisem din ce in ce mai intoleranta si dificila cu cei din jur, care "nu cunosteau" atitea cit stiam eu. Fiecare conversatie banala cu o persoana devenea o lectie "teoretica" de vindecare, fie ca persoana o solicita, fie ca nu. - locvacitatea - vorbaria fara oprire. Vorbeam din ce in ce mai mult, numai eu (pentru ca eu stiam multe, pentru ca stiam lucruri interesante, pentru ca eram "expertul"), multe dintre intrunirile cu cei apropiati transformindu-se in monologuri medicale. Chiar si vizitele scurte la coafor sau cosmetica se transformau in lectii medicale pentru bietele femei, care incercau o conversatie de politete cu mine. Dadeam sfaturi tuturor, ca mi le cereau sau nu. De multe ori, oamenii povestesc despre necazurile lor doar pentru a se descarca de suferintele interioare - si au nevoie doar sa fie ascultati si sa li se permita descarcarea. Daca cineva imi spunea mie despre o suferinta, ma simteam imediat datoare sa gasesc o solutie si chiar sa o impun, nerabdatoare. si ma simteam ofensata atunci cind nu o aplica, asa cum indicam eu. Sau dimpotriva, ma "umflam in pene" atunci cind o aplica si obtinea rezultate ("ti-am spus eu"! - ha! ajunsesem sa folosesc aceleasi strategii pe care le identificasem la adulti, in copilaria mea) - goana dupa rezultate concrete - si NERABDAREA - de a le atinge. Doream sa obtin cit mai repede cite ceva, in felul meu si nu in alt fel. Dorintele mele (de a obtine un obiect, de a rezolva o problema etc) erau intense si devenisem aproape obsedata de atingerea lor. Cind nu obtineam ceea ce doream (obiectul, relatia, solutia la o problema, rezolvarea unui caz etc) eram nemultumita, nefericita si aparea suferinta interioara. Cind obtineam ceea ce doream, in felul in care doream, ma bucuram foarte scurt timp si apoi ma plictiseam si incepeam sa ma concentreze pe altceva. acelasi lucru se intimpla si cind era vorba de relatii, nu numai de obiecte. si foarte repede ma nemultumeau relatiile pe care le aveam - trecind cu usurinta la altele si altele noi. La fel si la cursurile unde mergeam - la care ma plictiseam a doua sau a treia zi, cind intelegeam ca nici de acolo nu urma sa obtin "reteta magica" impotriva suferintei. Toate solutiile care mi se ofereau presupuneau timp si schimbare fundamentala, la toate nivelele vietii. Ori eu cautam solutii rapide impotriva suferintei - si cind voi avea timp, poate voi incerca si eu "ceva schimbare". - nemultumire crescinda - cu privire la propriile rezultate, la propriile performante, la cunostintele proprii, la rezultatele obtinute Starea de suferinta interioara provocata de nemultumire este una de sufocare si de stringere. Cel putin asa am perceput-o personal, ani de zile. Propriile mele ASTEPTARI cu privire la mine au crescut, s-au intensificat si m-au coplesit, inainte de a putea sa-mi dau seama cum le-am preluat de la cei din jurul meu si le-am amplificat. in paralel, am inceput sa proiectez aceste ASTEPTARI asupra celor din jur, asupra pacientilor mei, asupra familiei mele, asupra cunostintelor si prietenilor mei - intensificind nemultumirea cu fiecare dez-amagire. M-am amagit ani de zile ca "eu stiu mai bine" atit pentru mine, cit si pentru ceilalti si

mi-am dat seama ca am devenit unul dintre adultii pe care ii observasem in adolescenta mea: rigid, fixist, incapatinat, autoritar si dominator. - dialoguri interioare interminabile - retrairea repetata a discutiilor, a problemelor celor cu care ma intilneam, care determinau lipsa de traire in prezent, neatentia (am si cauzat citeva incidente cu masina mea, ciocniri usoare, dar evitabile) si starea permanenta de tensiune (cu dificultati de adormire si dificultati si mai mare de trezire, dimineata). - sacrificarea confortului personal - ani de zile nu m-a preocupat cum arat (pastram doar igiena si atit), cu ce ma imbrac (atita timp cit aveam ceva haine), ce maninc (atita timp cit era ceva de mincare). am dat la o parte si multe dintre pasiunile si hobby-urile mele (pentru mai tirziu, cind voi avea timp). intreaga viata sa transformat intr-o "datorie" nesfirsita, iar clipele de placere si relaxare erau permanent insotite de un sentiment de vinovatie (nici la masa cu prietenii nu mai puteam sta, pentru ca "pierdeam timpul" atit de pretios pentru lectura sau raspunsurile la mail). Orele de somn s-au imputinat si starea de tensiune interioara a crescut progresiv. intregul meu corp era tensionat, aplecat, cocosat, "coplesit" de povara pe care singura mi-am pus-o pe umeri (mai degraba simtind, in acele momente, ca-mi fusese pusa). Singurele momente de relaxare apareau cind ma uitam le televizor, la filme, ca intr-o stare de transa, uneori si ore bune din noapte. Bineinteles, servind o inghetata, ciocolata sau alte bunatati in acest timp. - sacrificarea familiei mele apropiate - timpul petrecut la studii si pentru ingrijirea celorlalti l-am luat din timpul petrecut cu copilul meu si familia mea apropiata. si din putinul timp oferit lor, o parte era plin de "reprosuri", asteptari, indicatii si sfaturi, precum si critici. Devenisem pe deplin un adult precum cei care nu-mi placeau in adolescenta mea. SIMPTOMELE SINDROMULUI SALVATORULUI in perioada decompensata au devenit si mai intense: - epuizare fizica si mentala - neputinta intensificata la maxim - lipsa dorintei de a mai interactiona cu oamenii in suferinta - suferinta interioara continua - ne-ameliorata de nici un rezultat pozitiv, pentru ca dupa fiecare reusita, veneau alte zeci de incercari esuate, dupa fiecare vindecare, veneau alte persoane suferinde si bolnave - parea o munca fara sfirsit, era un intens sentiment de Sisif (personajul din mitologia greaca care urca un bolovan la deal, si cind ajungea aproape de virful dealului, acesta se rostogolea la vale si era nevoit sa o ia de la capat). - refugiu intens in literatura spirituala - cautarea raspunsurilor la intrebarile interioare - febrila, agitata si fara solutie.

3. CUM L-AM DIAGNOSTICAT am admis cu greu ca SINDROMUL SALVATORULUI este o boala. O boala care se instaleaza insidios, in cursul unei vieti si care se acutizeaza si se transforma intr-o criza intensa. Eu il consideram o virtute, asa cum vedeam ca o fac si ceilalti din jurul meu. L-am preluat de la familia mea si de la cunoscutii mei, pentru ca la toti am vazut Sindromul SALVATORULUI, in diferite grade.

Toata lumea se simte bine atunci cind ajuta, pentru ca daruirea de energie ii face bine corpului si sufletului, pentru ca suferinta altuia face ca propria ta suferinta sa para mai mica. Pentru ca, in secret, fiecare persoana care ajuta spera sa primeasca, la rindul sau, ajutorul de care are nevoie. Dar majoritatea oamenilor fac o greseala fundamentala, pe care am facut-o si eu adesea, pe care am recunoscut-o cu greu si pe care inca o admit greu, si in prezent. am confundat NEVOIA cu DORINTA. Buddha numeste DORINTA sau DORINTELE - drept sursa tuturor suferintelor oamenilor. Mult timp nu am inteles exact la ce se referea. si apoi am gasit niste carti minunate ale doctoritei estoniene Luule Viilma care m-au ajutat sa inteleg diferenta dintre NEVOIE si DORINta. NEVOIA - este o stare de necesitate a corpului, sufletului sau mintii, care este recunoscuta si apoi se incearca satisfacerea sau implinirea ei. avem nevoie de aer sa respiram, avem nevoie de apa si mincare sa supravietuim. avem nevoie de caldura in timpul iernii si avem nevoie de haine sa ne imbracam. avem nevoie de oameni, sa comunicam si avem nevoie de iubire. IUBIREA ESTE O NEVOIE. NU ESTE UN SENTIMENT sau O EMOTIE. Pentru ca o consideram o emotie, adica ceva care apare sau dispare, de fapt confundam alte trairi cu iubirea: atractia sexuala, nevoia de intimitate fizica, dorinta de socializare etc NEVOILE sunt necesitati ale fiintei umane, pe care aceasta se straduie sa si le implineasca in decursul vietii. Pe masura ce isi implineste unele nevoi, incepe sa-si defineasca alte nevoi si asa, treptat, ajunge sa evolueze si sa-si implineasca viata pe pamint. DORINTELE, in schimb, sunt impulsuri de moment, clipe de entuziasm, de cele mai multe ori induse din exterior, care imping oamenii sa actioneze pentru indeplinirea lor. O dorinta este definita de cuvintul "VREAU". Sau si mai clar "EU VREAU". auzim acest lucru la copii mici. "Da eu vreau!!!" Pentru ca ei vad la adulti acelasi lucru. Cum adultii "vor" diferite lucruri. Spuneti-va dumneavoastra in gind: "am nevoie de mincare" si observati ce simtiti, iar apoi spuneti-va "vreau mincare" si din nou, incercati sa vedeti cum simtiti. Cind spun "am nevoie" inseamna ca este ceva important pentru mine, ca ii acord toata seriozitate si planificarea interioara, pentru a putea gasi si gati ceva de mincare. Nu ma grabesc, nu ma precipit, caut si gasesc cea mai buna solutie sa-mi implinesc aceasta nevoie. stiu sa astept, daca este nevoie si stiu ca numai anumite alimente sunt hranitoare pentru corpul meu. asa ca le caut, in special, pe acelea. Cind spun "vreau mincare!", deja suna imperativ, suna a tinguire, parca auzim "vreau, vreau, vreau" - ca o moara stricata. Cind o astfel de energie exista in organism, aproape ca nu mai conteaza ce gasesti de mincare, orice este bun, numai sa scapi odata de acest "vreau", sa-l potolesti. Este o energie care duce la nervozitate, la iritabilitate si chiar la rautate. Este un fel de impunere a vointei mintii, peste nevoile (adevarate) ale corpului. si ca un paradox, de cite ori iti implinesti un

"vreau" (adica de cite ori maninci ce "vrei", sau cumperi "ce vrei", sau faci "ce vrei) apare ulterior o stare de suferinta (te simti rau de la acea mincare, care nu era ce avea corpul tau nevoie, sau nu-ti place lucrul cumparat intr-un impuls de moment, sau regreti ca te-ai oferit sa ajuti pe cineva, cind tu erai obosit si planuiai sa te odihnesti duminica). DORINTELE induc SUFERINTA. Pentru ca in spatele dorintei sta NERABDAREA, sta GRABA IN ATINGEREA REZULTATULUI (adica o focalizare foarte intensa pe viitor - pe ceea ce urmeaza - si o neglijare maxima a prezentului, adica a ceea ce este acum necesar). Pentru ca in spatele dorintei sta AGRESIVITATEA - impunerea asupra altora care stau in calea implinirii atingerii acestor dorinte (daca eu vreau sa merg la spectacol, dar partenerul meu nu vreau, il "manipulez" pina reusesc sa-l conving sa vina, chiar daca nu se va simti bine si chiar daca el isi dorea, mai degraba sa doarma si sa se odihneasca). Pentru ca in spatele dorintei sta considerarea ca propria ta persoana este mai importanta decit ceilalti - si apare o ORBIRE la existenta altor posibilitati (de negociere si evaluare si a nevoilor celorlalti si o stabilire de comun acord a nevoilor comune). Pentru ca in spatele dorintei sta NEMULTUMIREA - indiferent daca dorinta este indeplinita (apare oricum obisnuinta si plictiseala) sau nu este indeplinita (frustrarea esecului). Spre deosebire de NEVOI, DORINTELE sunt cele care asociaza energia ENTUZIASMULUI, o energie copilareasca si trecatoare. Izbucnirile de entuziasm sunt de scurta durata, precum focurile de artificii. Iar actiunile desfasurate "cu entuziasm" se auto-saboteaza, cel mai frecvent. NEVOIa este cea care asociaza energia PASIUNII, o energie tacuta, linistita si rabdatoare. Cind te pasioneaza ceva, iti face placere ceea ce faci, savurezi si apreciezi moment cu moment ceea ce faci si ai rabdare de-a lungul intregului proces. Rezultatul nu mai este important (chiar nu conteaza cit de mare este colectia de timbre!), ci procesul devine esential (fiecare achizitie, fiecare model, fiecare serie este un prilej de bucurie, de incintare si de savurare interioara). Viata noastra se desfasoara cel mai adesea sub dominatia DORINtELOR pentru ca asa invatam atit de la adultii din jurul nostru, cit si de la intreaga societate. Suntem in permanenta incurajati sa ne dorim din ce in ce mai multe, la toate nivelele vietii noastre, succesul social fiind definit de "cantitatea" acumularilor, indiferent de care (studii, diplome, bunuri, bani, relatii, putere etc). Pentru ca foarte putini adulti isi definesc cu adevarat propriile NEVOI, nu au cum sasi invete copii despre ele. Copii "prind" foarte repede din comportamentul parintilor, invata foarte repede, de foarte devreme care sunt mecanismele de a obtine ceea ce doresc - si le folosesc, oportun, de fiecare data. Una dintre dorintele cele mai intense ale oamenilor este cea de a-i ajuta pe ceilalti. Pot sa reformulez ceea ce am spus? Una dintre NEVOILE cele mai intense ale oamenilor este de a-i ajuta pe ceilalti.

si atunci, cum se diagnosticheaza SINDROMUL SALVATORULUI? Ca fiind DORINta de a-i ajuta pe cei aflati in suferinta, fara a tine seama de NEVOILE propriei persoane. Cind iti spui: "Eu VREaU sa-i ajut pe ceilalti" - deja auzim foarte clar: "Vreau, vreau, vreau!!!" - si intreaga energie de neputinta, nemultumire, frustrare si suferinta atunci cind vezi ca nu poti sa faci ceea ce vrei. Este aceeasi neputinta, frustrare si suferinta pe care o simte o victima atunci cind cere ajutor, in acelasi fel: "Vreau ajutor!" acest diagnostic de "boala" m-a socat cel mai tare cind mi-am dat seama de profunzimea radacinilor sale, construite in generatii de persoane care sufera de acest sindrom. si cind mi-am dat seama de cit de mult suntem afundati cu totii in capcanele sale, in simptomele sale si cit de intens ne influenteaza modul in care ne traim viata pe pamint. Dupa ce am pus diagnosticul Sindromul SALVATORULUI - mi-a dat seama ca acesta este o manifestare completa a lipsei asumarii responsabilitatii personale pentru propria stare de bine si de sanatate. am fost invatati, de mici copii, sa depindem de o autoritate exterioara, care sa ne rezolve problemele. La inceput au fost parintii, apoi profesorii, apoi autoritatile "experte" (medicii, juristii, economistii, politicienii, preotii, diferiti autori de carti etc). Ni se spune ce este bine sa mincam, ni se spune cu ce sa ne tratam, ni se spune cu ce sa ne imbracam, ce sa cumparam, cu cine sa umblam. Toate cartile si revistele pe care le luam ne ofera "10 sfaturi pentru o viata mai buna" sau " 5 cai rapide spre fericire" sau " 15 calitati ale femeii ideale" - oferind "retete" de urmat care vor duce cu siguranta la scopul propus. Dar foarte putini sunt cei care ne-au invatat sau ne-au transmis faptul ca NU aVEM NEVOIE DECiT DE CREDINta Ca SUNTEM sI sTIM TOT CE aVEM NEVOIE. Iisus a venit cu mesajul "Eu si Tatal Una suntem!" - tot ce poate el, pot si eu. "Tot ce pot eu, puteti si voi, si mult mai mult decit atit!" 4. CUM IL TRATEZ am gasit multe remedii pentru Sindromul SALVATORULUI - dar toate au la baza acelasi principiu: aSUMaREa RESPONSaBILITatII PERSONaLE PENTRU STaREa DE BINE. Cu alte cuvinte - INCREDEREa iN MINE, in tot ceea ce sunt si tot ceea ce pot - ca fiind ceea CE aM NEVOIE. iNCREDEREa ca pot definit NEVOILE pe care le am si pot gasi caile cele mai bune pentru implinirea lor. Pe scurt, TRaTaMENTUL pentru SINDROMUL SALVATORULUI este: Trecerea de la NEPUTINta, de la SUFERINta, de la FRUSTRaRE si DURERE - la fortele pozitive ale aCCEPTaRII mele asa cum sunt, ale DEFINIRII NEVOILOR si ale asumarii RESPONSaBILITatII iNTiI pentru mine si starea mea de bine si apoi pentru cei din jur, pe care ii pot sprijini - CU CEEa CE aU EI NEVOIE.

Pentru mine a fost uimitor sa vad cum, identificind "boala" de care sufeream, adica "Sindromul SALVATORULUI" - si intelegindu-i evolutia, am gasit, rind pe rind si remediile ei. adica definirea CORECTa a problemei reprezinta deja, gasirea solutiei. asadar, remediul principal al fost schimbarea modului de gindire. am inceput, bineinteles, cu DEFINIREa NEVOILOR PERSONaLE. De la cele "de baza", catre cele mai speciale. 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) Nevoia Nevoia Nevoia Nevoia Nevoia Nevoia Nevoia de de de de de de de hrana de buna calitate si nutritiva miscare si respiratie alternanta activitate - odihna vindecare "serviciu" social, dar si nevoia de izolare evolutie continua iubire

apoi am cautat cai, modalitati, tehnici, remedii pentru implinirea nevoile mai sus definite. Este o cautare continua, un proces care a inceput de ceva timp si este in plina desfasurare. Totalitatea solutiilor profesionale identificate vor face obiectul, in timp, al unei carti - atunci cind experienta personala va fi suficienta pentru certificarea valorii unor metode. am aflat ca toate nevoile de mai sus sunt absolut indispensabile pentru starea mea de bine si sanatate. Cind le-am definit in ordinea de mai sus, am realizat ca DORINta de a-i ajuta pe toti din "Sindromul SALVATORULUI" m-a blocat in prima parte a Nevoii mele nr 5 - si n-am mai tinut seama de nici una dintre celelalte nevoi. am implinit o parte mica din "planul vietii mele", fara a tine seama de restul - care este mult mai mult si destul de important. am mai aflat ca nevoile mai sus definite pot fi asezate si in forma unui cerc - adica nevoia nr 7 hranind celelalte nevoi. Pentru ca NEVOIa DE IUBIRE se implineste DaRUIND IUBIRE. in primul rind, daruindu-mi iubire, prin grija fata de implinirea propriilor nevoi - si apoi daruind iubire tuturor celorlalti - fara sa-mi afecteze celelalte nevoi. acest articol este dedicat cu multa iubire, tuturor celor care se simt blocati in "Sindromul SALVATORULUI". Pentru a le confirma si certifica experienta, pentru a le arata ca TOaTE FIINtELE UMaNE TREC PRIN aCELasI TIPURI DE EXPERIENtE. Pentru a le sublinia ca nu este nevoie sa cautam vinovati, in afara noastra sau in noi, nici sa ne accentuam NEPUTINta - care este oricum o parte insotitoare a vietii noastre de om. Tratamentul "Sindromului SALVATORULUI" incepe cu definirea nevoilor personale. si apoi cu o strategie de pas cu pas, pentru realizarea lor. O strategie care poate dura ani de zile pina este pusa in practica, intrucit existenta umana este complexa si inertiala. Orice modificare este inceata, treptata, graduala si progresiva. Toate schimbarile bruste se cheama REVOLUtII si din pacate, se soldeaza cu victime.

Indiferent ca vorbim despre o revolutie in gindire, o revolutie in familie sau o revolutie sociala. Corpul omenesc NU ESTE OBIsNUIT CU SCHIMBaRILE BRUsTE. Le face de nevoie, ca mecanism de supravietuire (de exemplu, febra mare, brusc aparuta, atunci cind organismul este nevoit sa rezolve o problema metabolica, bacteriana sau virala). FIINta UMaNa aRE NEVOIE DE RITM INTERIOR, DE LINIsTE, DE aRMONIE atit la nivelul corpului, cit si al spiritului. SCHIMBaRILE LENTE, TREPTaTE dar SUStINUTE - pentru implinirea nevoilor interioare, fara a ne concentra prea mult pe rezultate, ci bucurindu-ne de proces sunt in consonanta cu armonia Naturii din jurul nostru. Nici un copac nu creste peste noapte. Nici o floare nu creste in 3 zile (nici daca ii dam super-ingrasamint). Daca inlocuim DORINta de schimbare, cu NEVOIa de schimbare interioara - atunci intregul proces capata o dinamica diferita. Cind ne asumam responsabilitatea pentru propria stare interioara - inlocuim vibratia DORINtEI cu cea a NEVOII. si intreaga energie a vietii noastre se schimba. am simtit nevoia sa impartasesc acest moment al evolutiei mele cu cei care ma insotesc pe drumul vindecarii interioare. Procesul continua, dar deja nu ma mai intereseaza foarte mult rezultatele. Fiecare zi, fiecare exercitiu fizic, fiecare aliment gustos si sanatos, fiecare persoana cu care interactionez - devin o parte din procesul terapeutic - si ma invata lectia aCCEPTaRII - a OGLINDIRII (sunt oglinda celor din jur, nu mai preiau energiile, ci le permit sa se oglindeasca si sa se defineasca mai bine) - a RaBDaRII - a RITMULUI - a FERICIRII momentului prezent (ma stradui sa nu mai las anticiparea viitorului sa-mi defineasca starea de bine, ci sa ma bucur de orice imi aduce prezentul), a COMPaSIUNII si a IUBIRII. Un cuvint final despre diferenta MILa - COMPaSIUNE - asa cum am experimentat-o in ultimii ani. ani de zile mi-a fost mila de suferintele oamenilor, animalelor, naturii inconjuratoare. M-am pus in situatia fiecarui cersetor cu care m-am intilnit, a fiecarui catel bolnav sau a fiecarui arbore taiat. apoi, am realizat ca fiindu-mi mila, practic imi aduc vibratia interioara la cea a suferintei in care (cred eu) ca se gaseste celalalt, ca si cum as dori sa preiau eu suferinta lui. De multe ori, ma simteam rau fizic in preajma cuiva suferind. adica efectiv preluam energetic acea suferinta. Dar aceasta solutie nu-l ajuta pe suferind decit temporar, pe moment. Pentru ca nereusind sa aiba destula energie sa gaseasca solutia problemei sale, suferinta lui continua la nesfirsit. De la calugarii budisti si de la citiva preoti ortodocsi am invatat valoarea compasiunii. adica a acestei stari in care stai linistit in preajma suferintei unei persoane. Esti alaturi de ea, vorbesti, o sprijini cu ce poti, dar starea ta interioara este una de liniste si acceptare. Nu preiei suferinta ei, dimpotriva incerci sa ii imprimi linistea si detasarea ta - astfel incit sa primeasca energie, acceptare si sa-si regaseasca propria putere de a solutiona suferinta in care se afla. ORICE PERSOaNa aRE PUTEREa DE a-sI VINDECa VIata, DE a-sI VINDECa SUFERINta. FIINta UMaNa ESTE O MINUNatIE a LUMII, cu puteri creatoare extraordinare. Doar ca a uitat de ele.

Daca stam plini de COMPaSIUNE, cu liniste interioara si fara a cadea in simptomele "Sindromului SALVATORULUI" alaturi de o persoana in suferinta - exista o sansa mare ca acea persoana sa-si poata echilibra energia, sa-si poata relua legatura cu intuitia interioara (pe care toti o avem) si sa gaseasca cea mai buna solutie pentru iesirea din suferinta. COMPaSIUNEa imputerniceste persoana de linga noi, ii transmite mesajul ca stim sigur ca are puterea sa se vindece singura. MILa slabeste persoana de linga noi, ii accentueaza sentimentul de neputinta pe care deja il are si-i mai transmite si mesajul propriei noastre neputinte. Trecerea de la MILa la COMPaSIUNE nu este grea, atunci cind acceptam faptul ca ORICE FIINta UMaNa, chiar si copii si animalele - au in ele forte de vindecare - si suferinta prin care trec face parte din lectia lor de viata pe pamint. Stind cu compasiune alaturi de un bolnav - putem avea inspiratii de geniu - si sa gasim cea mai buna solutie pentru un adult sau un copil bolnav sau sa-i permitem acestuia sa o gaseasca. Din facultate am invatat ca fiinta umana este VULNERaBILa si REZISTENTa in acelasi timp. Viata mi-a permis sa experimentez atit vulnerabilitatea, cit si rezistenta, prin toate provocarile pe care mi le-a trimis. si acum stiu cu siguranta ca OMUL este o minunatie a creatiei si merita cunoscut si apreciat cu adevarat. Pentru ca imbina in el PUTEREa si NEPUTINta in proportii egale si pentru ca POaTE aLEGE sa schimbe centrul de greutate - atunci cind isi asuma responsabilitatea pentru soarta proprie. Putem trata Sindromul SALVATORULUI. si putem iesi din cercul NEPUTINTEI sI CEL aL SUFERINTEI. Cu multa iubire si speranta - tuturor!