Rusia (în rusă Росси́ я, transliterat: Rossia; ), oficial Federația Rusă (în rusă Росси́ йская

Федера́ ция, transliterat: Rossiiskaia Federația, pronunțat /rɐˈsʲijskəjə fʲɪdʲɪˈratsɨjə/), este o țară în
Eurasia.[9] Cu 17.125.200 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, acoperind peste o optime
din suprafața locuită a Pământului, și a noua ca populație, cu peste 144 de milioane de oameni în
decembrie 2017, excluzând Crimeea. Aproximativ 77% din populație trăiește în partea vestică,
europeană, a țării. Capitala Rusiei, Moscova, este unul dintre cele mai mari orașe din lume(d); alte
mari orașe(d) sunt Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg și Nijni Novgorod.

Extinsă pe aproape toată Asia de Nord și pe o mare parte din Europa de Est, Rusia se întinde pe
unsprezece fuse orare(d) și cuprinde o gamă largă de tipuri de mediu(d) și forme de relief. De la
nord-vest spre sud-est, Rusia are frontiere terestre(d) cu Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia,
Lituania și Polonia (ambele cu Regiunea Kaliningrad), Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan,
Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. Are frontiere maritime(d) cu Japonia în Marea
Ohotsk și cu SUA (statul Alaska) în Strâmtoarea Bering.

Slavii răsăriteni au apărut ca grup identificabil în Europa între secolele al III-lea și al VIII-lea
e.n.[10] Întemeiat și guvernat de o elită războinică varegă și de urmașii ei, statul Evul Mediu
Rutenia a apărut în secolul al IX-lea. În 988, el a adoptat crestinismul ortodox de la Imperiul
Bizantin,[11] începând o sinteză a culturilor bizantină și slavă care a definit cultura rusă(d) în
următorul mileniu.[11] Rutenia s-a dezintegrat în cele din urmă în mai multe state mici;
majoritatea teritoriilor sale au fost apoi invadate de mongoli și au devenit tributare Hoardei de
Aur nomade în secolul al XIII-lea.[12] Marele Cnezat al Moscovei a reunificat treptat principatele
rusești din jur și a obținut independența față de Hoarda de Aur. Până în secolul al XVIII-lea,
această țară își întinsese mult granițele prin cuceriri, anexări și explorări(d), transformându-se în
Imperiul Rus, al treilea imperiu ca întindere din istorie, din Polonia în vest până în Alaska în est.
[13][14]

După Revoluția Rusă, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă a devenit principala și cea
mai mare republică constituantă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, primul stat socialist
prin constituție din lume.[15] Deși inițial aliată cu Germania Nazistă, Uniunea Sovietică a jucat un
rol decisiv în victoria Aliaților în al Doilea Război Mondial,[16][17] din care a ieșit ca superputere
mondială rivală cu Statele Unite în Războiul Rece. Epoca sovietică a adus unele dintre cele mai
importante realizări tehnologice(d) ale secolului al XX-lea, între care primul satelit artificial și
lansarea primilor oameni în spațiu. Până la sfârșitul lui 1990, Uniunea Sovietică avea a doua
economie a lumii, cea mai mare armată permanentă din lume și cel mai mare stoc de arme de
distrugere în masă.[18][19][20] După dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, au apărut douăsprezece
republici independente: Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan,
Georgia, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, iar Statele Baltice anexate forțat și-au
redobândit independența: Estonia, Letonia, Lituania; RSFS Rusă s-a reconstituit sub forma
Federației Ruse și este recunoscută în dreptul internațional ca continuatoare a personalității
legale și succesoare a Uniunii Sovietice.[21] Este guvernată ca republică federală
semiprezidențială.

Economia rusă este a douăsprezecea ca mărime după PIB nominal și a șasea după paritatea
puterii de cumpărare în 2015.[22] Bogatele resurse minerale și energetice ale Rusiei sunt cele mai
mari din lume,[23] țara fiind unul dintre principalii producători de țiței(d) și gaze naturale(d) din
lume.[24][25] Este una dintre cele cinci țări recunoscute ca deținătoare de arme nucleare și posedă
cel mai mare arsenal de distrugere în masă.[26] Rusia se revendică mare putere și ca putere
regională(d) având ambiții de potențială superputere. Este membru permanent(d) al Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite și partener activ al ASEAN,[27][28][29] precum și membru al
Organizației pentru Cooperare de la Shanghai, al G20, al Consiliului Europei, al Cooperării
Economice Asia-Pacific (APEC), al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE), și al Organizației Mondiale a Comerțului (WTO), precum și membrul conducător al
Comunității Statelor Independente (CSI), al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă
(CSTO) și unul din cei cinci membri ai Uniunii Economice Eurasiatice, împreună cu Armenia,
Belarus, Kazahstan și Kîrgîzstan.

Etimologia
Numele Rusia este derivat din Rus'(d), numele unui stat medieval astăzi tradus în română ca
Rutenia și populat în mare parte de către slavii răsăriteni. Acest nume propriu a devenit, ulterior,
mai proeminent și țara a început să fie numită de către locuitorii ei Русская Земля („Russkaia
zemlea”), care poate fi tradus ca „Pământul rusesc” sau „Țara Rusilor". Numele Rus(d) în sine
provine de la rusii medievali, negustori și războinici suezi(d)[30][31] care au trecut Marea Baltică și
au fondat un stat centrat în Novgorod, care mai târziu a devenit Rusia Kieveană.

Versiunea latină a numelui Rus' era Rutenia(d), de unde numele de Rutenia, aplicat mai ales
regiunilor de sud și de vest ale teritoriilor fostului stat medieval, adiacente Europei Catolice. În
scopul de a distinge Rusia Kieveană de alte state derivate din ea, este numită Rutenia Kieveană
de către istoriografia modernă. Numele actual al țării, Россия (Rossia), vine de la denumirea
greacă bizantină pentru țara Rus'(d), Ρωσσία Rossía—scris Ρωσία (Rosía pronunțat [roˈsia]) în
greaca modernă.[32]

Modul standard de denumire a cetățenilor Rusiei în română este „ruși”;[33] în rusă cuvântul fiind
rossiane (россияне). Există însă două cuvinte rusești care se traduc în română ca „ruși”. Unul
este „русские” (russkie), care de cele mai multe ori înseamnă „etnici ruși”. Altul este „россияне”
(rossiane), care înseamnă „cetățeni din Rusia(d), indiferent de etnie”.

Istoria
Articol principal: Istoria Rusiei.

Istoria timpurie

Pastoralismul nomad(d) s-a dezvoltat în stepa Pontico-Caspică începând cu Epoca Cuprului.[34]

În antichitatea clasică, stepa Pontică era denumită Sciția. Începând cu secolul al VIII-lea î.e.n.,
negustorii antici greci au adus civilizația lor în prăvăliile din Tanais și Phanagoria. Unii
exploratori greci, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind Pytheas, au ajuns chiar până la actualul
Kaliningrad, la Marea Baltică. Romanii s-au așezat și ei pe țărmul vestic al Mării Caspice, unde
imperiul lor avea extremitatea răsăriteană.[35] În secolele al III-lea și al IV-lea e.n., există legende
despre un regat got al lui Oium(d) în sudul Rusiei care a fost, apoi, cucerit de huni. Între secolele
al III-lea și al VI-lea e.n., Regatul Bosforului, o entitate statală elenistică succesoare a coloniilor
grecești,[36] a căzut și el sub presiunea invaziilor unor popoare războinice nomade, ca hunii și
avarii.[37] Popor turcic, hazarii au dominat stepele Volgăi inferioare dintre Mările Caspică și
Neagră până în secolul al X-lea.[38]

Rușii moderni consideră drept strămoși triburile slave(d), despre care unii specialiști spun că ar fi
originare din zonele împădurite ale mlaștinilor Pinsk.[39] Slavii răsăriteni s-au stabilit treptat în
vestul Rusiei, în două valuri: unul dinspre Kiev spre actualele Suzdal și Murom și un altul din
Polotsk spre Novgorod și Rostov. Începând din secolul al VII-lea, slavii răsăriteni formează cea
mai mare parte a populației vestului Rusiei[40] și au asimilat popoarele fino-ugrice(d) băștinașe,
inclusiv meria(d), muromii(d), și meșcerii(d), triburile scite și sarmatice iar mai târziu și triburile
varegilor de origine germanică.

Rusia Kieveană

Rusia kieveană în secolul al 11-lea

Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu sosirea
varegilor – negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în primul rând
vikingi de origine scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor navigabile de pe țărmul estic
al Mării Baltice până la Mările Neagră(d) și Caspică(d).[41] Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un
vareg dintre rusi, pe nume Rurik, a fost ales domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui,
Oleg, s-a extins spre sud și a cucerit Kievul,[42] care, până atunci, plătea tribut hazarilor,
întemeind Rusia Kieveană. Oleg, Igor (fiul lui Rurik) și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi
triburile locale est-slave dominației kievene, au distrus haganatul hazar și au lansat mai multe
expediții militare în Bizanț(d) și Persia(d).

În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și mai
prospere state din Europa.[43] Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului lui, Iaroslav
cel Înțelept (1019-1054), constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-a acceptat creștinismul
ortodox de la Bizanț și a apărut primul cod de legi al slavilor răsăriteni, Russkaia Pravda.
În secolele al XI-lea și al XII-lea, incursiunile constante ale triburilor turcice nomade, cum ar fi
kipceakii(d) și pecenegii, au provocat o migrație masivă a populațiilor slave spre regiunile des
împădurite din nord, în special în zona cunoscută sub numele de Zalesie(d).[44]

Botezul kievenilor, de Klavdi Lebedev

Epoca feudalismului și descentralizării a fost marcată de o permanentă luptă internă între

membrii dinastiei Rurik care domnea colectiv în Rusia Kieveană. Dominația Kievului a slăbit, în
folosul statului Vladimir-Suzdal, în nord-est, Republicii Novgorod în nord-vest și a Galiției-
Volîniei, în sud-vest.

În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a dezintegrat, lovitura finală fiind dată de invazia mongolă
din 1237–40[45] care s-a soldat cu distrugerea Kievului[46] și cu moartea a circa jumătate din
populația țării.[47] Elita mongolilor invadatori, împreună cu popoarele turcice cucerite de aceștia
(cumani, kipceaki, bulgari), au format poporul tătar, și au întemeiat Hoarda de Aur, de unde au
continuat să prade cnezatele rusești; mongolii dominau confederația cumano-kipceakă și
Bulgaria de pe Volga (în zona sudului și centrului Rusiei europene de astăzi) timp de peste două
secole.[48]

Galiția-Volînia a fost în cele din urmă absorbită de către Regatul Poloniei(d), în timp ce Vladimir-
Suzdal și Republica Novgorod, două regiuni dominate de mongoli la periferia Kievului, au pus
bazele statalității rusești moderne.[11] Novgorodul, împreună cu Pskovul, au păstrat un anumit
grad de autonomie în timpul dominației mongole și au fost în mare măsură cruțate de atrocitățile
care au afectat restul țării. În frunte cu cneazul Alexandr Nevski, novgorodenii au respins invazia
suedeză în bătălia de pe Neva în 1240, precum și pe cruciați germanici în bătălia de pe gheață în
1242, întrerupând încercările lor de a coloniza Rutenia nordică.

Marele Cnezat al Moscovei

 Serghie de Radonej îl binecuvântează pe Dmitri Donskoi în
Lavra Sf. Treime a lui Serghie , înainte de bătălia de la Kulikovo, reprezentat într-o pictură de
(d)

Ernst Lissner(d)

Cel mai puternic stat care a apărut în cele din urmă, după distrugerea Rusiei Kievene a fost
Marele Cnezat al Moscovei („Țara Muscălească” în cronicile românești), inițial, o parte din
Vladimir-Suzdal. Pe când încă era dominată de mongolo-tătari și cu complicitatea lor, Moscova
a început să-și afirme influența în centrul zonei rutenești prin secolul al XIV-lea, devenind treptat
forța conducătoare a procesului de reunificare a Ruteniei și de expansiune a Rusiei. [49] Ultimul
rival al Moscovei, Republica Novgorod, prospera ca principal centru de negoț cu blănuri(d) și cel
mai răsăritean port al Ligii Hanseatice.

Vremurile erau tot grele, cu frecvente raiduri mongolo-tătărești(d). Agricultura a avut de suferit de
pe urma Micii Ere Glaciare. Ca și în restul Europei, ciuma își făcea frecvent apariția între 1350 și
1490.[50] Cu toate acestea, din cauza densității scăzute a populației și a unei igiene mai bune—
folosirea pe scară largă de banea(d), sauna rusească—rata deceselor pricinuite de ciumă nu a fost
la fel de mare ca în Europa de Vest,[51] și populația se redresase pe la 1500.[50]

În frunte cu cneazul Dmitri Donskoi al Moscovei și sprijinită de către Biserica Ortodoxă Rusă,
armata unită a cnezatelor rusești a provocat o înfrângere de referință mongolo-tătarilor în bătălia
de la Kulikovo în 1380. Moscova a absorbit treptat cnezatele din jur, inclusiv foștii rivali
puternici precum Tverul(d) și Novgorodul.

Ivan al III-lea ("cel Mare") s-a eliberat în cele din urmă de dominația Hoardei de Aur și a
consolidat toată Rutenia Centrală și de Nord sub controlul Moscovei. El a fost și primul care și-a
luat titlul de „Mare Cneaz al tuturor Rușiilor”.[52] După căderea Constantinopolului în 1453,
Moscova a revendicat succesiunea la moștenirea Imperiului Roman de Răsărit. Ivan al III-lea s-a
căsătorit cu Sophia Palaiologhina, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea, și a
preluat vulturul bicefal bizantin drept însemnul său propriu și, în cele din urmă, al Rusiei.

Țaratul Rusiei
 Țarul Ivan cel Groaznic, ilustrare în Țarski Titulearnik, secolul al
XVII-lea

În dezvoltarea ideii celei de a Treia Rome, marele cneaz Ivan al IV-lea („cel Groaznic”)[53] a fost
încoronat oficial ca primul țar („cezár”) al Rusiei în 1547. Țarul a promulgat un nou cod de legi
(Sudebnikul din 1550(d)), a stabilit primul organism feudal reprezentativ rusesc (Zemski Sobor) și
a introdus autoadministrarea locală în regiunile rurale.[54][55]

În lunga sa domnie, Ivan cel Groaznic aproape că a dublat deja întinsul teritoriu rusesc prin
anexarea celor trei hanate tătărești în care se dezmembrase Hoarda de Aur: Kazan și Astrahan
de-a lungul Râului Volga, și Hanatul Siberiei, în sud-vestul Siberiei. Astfel, la sfârșitul secolului
al XVI-lea, Rusia se transformase deja într-un stat multietnic, multiconfesional și
transcontinental(d).

Țaratul a fost însă slăbit de eșecurile repetate în îndelungatul Război Livonian împotriva unei
coaliții formate din Polonia, Lituania, și Suedia pentru ieșirea la coasta Mării Baltice și pentru
accesul la comerțul maritim practicat acolo.[56] În același timp, tătarii din Hanatul Crimeei,
singurul successor rămas al Hoardei de Aur, a continuat raidurile de pradă în sudul Rusiei.[57]
Într-o încercare de a restaura hanatele de la Volga, crimeeni și aliații lor otomani au invadat
Rusia centrală și au reușit și să ardă părți din Moscova(d) în 1571.[58] Dar, în anul următor, marea
armată invadatoare a fost învinsă de ruși în bătălia de la Molodi(d), eliminând pentru totdeauna
amenințarea expansiunii otomano-crimeene în Rusia. Raidurile pentru sclavi ale crimeenilor(d) nu
au încetat însă până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, chiar dacă noua linie de fortificații din
sudul Rusiei, Marea Linie a Abatizei(d), a îngustat constant zona accessibilă pentru incursiuni.[59]
 Kuzma Minin se adresează poporului din Nijni Novgorod cerând
ridicarea unei armate de voluntari împotriva invadatorilor polonezi

Moartea fiilor lui Ivan a marcat sfârșitul vechii Dinastiei Rurik în 1598 și, în combinație cu
foametea din 1601-1603(d),[60] a condus la un război civil, la domníi de pretendenți, și la
intervenția străină în Timpurile Tulburi din secolul al XVII-lea.[61] Uniunea Polono–Lituaniană a
ocupat părți din Rusia, inclusiv Moscova. În 1612, polonezii au fost obligați să se retragă de
către voluntarii ruși conduși de doi eroi naționali, negustorul Kuzma Minin și cneazul Dmitri
Pojarski. Dinastia Romanov a urcat pe tron în 1613, prin hotărârea Zemski Soborului, și țara a
început redresarea treptată din criză.

Rusia și-a continuat creșterea teritorială tot secolul al XVII-lea, perioadă care a reprezentat epoca
cazacilor. Cazacii erau războinici organizați în comunități militare, asemănătoare piraților și
pionierilor din Lumea Nouă. În 1648, țăranii din Ucraina s-au alăturat cazacilor zaporojeni în
rebeliunea împotriva Poloniei-Lituaniei în timpul Răscoalei lui Hmelnițki din cauza oprimării
sociale și religioase de care sufereau sub dominație polonă. În 1654, liderul ucrainean Bogdan
Hmelnițki a cerut protecția țarului rus Alexei I pentru Ucraina. Alexei a acceptat oferta, ceea ce a
dus la un alt război ruso-polon. În cele din urmă, Ucraina a fost împărțită de-a lungul Niprului,
lăsând partea de vest, Ucraina de pe malul drept, sub dominație polonă, iar partea de est (Ucraina
de pe malul stâng și Kievul) sub stăpânirea Rusiei. Mai târziu, în 1670-71, cazacii de la Don
conduși de Stenka Razin au inițiat o revoltă majoră în Regiunea Volga, dar trupele țarului i-au
învins pe rebeli.

În est, explorarea și colonizarea rapide ale unor imense teritorii din Siberia a fost condusă în
mare parte de vânătorii cazacii care căutau blănuri și fildeș. Exploratorii ruși(d) au înaintat spre
est, în primul rând, de-a lungul rutelor fluviale siberiene(d), și pe la mijlocul secolului al XVII-lea
existau așezări rusești în Siberia de Est, pe Peninsula Ciukci, de-a lungul râului Amur, și pe
coasta Pacificului. În 1648, Strâmtoarea Bering dintre Asia și America de Nord a fost traversată
pentru prima dată de către Fedot Alekseyev Popov(d) și Semion Dejniov.

Rusia imperială
 Petru cel Mare, țar al Rusiei în 1682-1721 și primul împărat al Întregii
Rusii în 1721-1725. Portret de Paul Delaroche în Hamburger Kunsthalle(d).
(d)

Sub Petru cel Mare, Rusia a fost proclamată imperiu în 1721 și a devenit recunoscută ca putere
mondială. Domnind între 1682 la 1725, Petru a învins Suedia în Marele Război al Nordului,
obligând-o să-i cedeze Karelia Occidentală și Ingria (două regiuni pierdute de Rusia în Timpurile
Tulburi),[62] precum și Estonia(d) și Livonia, asigurând Rusiei accesul la mare și comerțul maritim.
[63]
La Marea Baltică, Petru a fondat o nouă capitală numită Sankt Petersburg, cunoscută mai
târziu ca „fereastra spre Europa” a Rusiei. Reformele lui Petru cel Mare(d) au adus considerabile
influențe culturale vest-europene în Rusia.

Domnia fiicei lui Petru I, Elisabeta, în 1741-62 a adus participarea Rusiei în Războiul de Șapte
Ani (1756-63). În timpul acestui conflict, Rusia a anexat temporar Prusia de Est și chiar a cucerit
Berlinul. Cu toate acestea, la moartea Elisabetei, toate aceste cuceriri au fost retrocedate
Regatului Prusiei de către Petru al III-lea al Rusiei care avea o orientare pro-prusacă.

Ecaterina a II-a („cea Mare”), care a domnit între 1762-96, a domnit de-a lungul epocii
iluminismului rusesc(d). Ea a extins controlul politic rusesc asupra Uniunii Polono-Lituaniene și a
încorporat cele mai multe dintre teritoriile sale în Rusia în timpul împărțirilor Poloniei,
împingând spre vest frontiera rusă în Europa Centrală. În sud, după succesul Războaielor Ruso-
Turce împotriva Turciei Otomane, Ecaterina a dus frontierele Rusiei până la Marea Neagră,
învingând Hanatul Crimeei. Ca urmare a victoriilor împotriva Iranului Qajar(d) în Războaiele
Ruso-Persane(d), până în prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a dobândit și important