Kinetoterapia în recuperarea medicală la sportivi

- importanța și beneficiile kinetoterapiei la sportivi înaintea reintegrării în activitatea fizică;

- elementele programului kinetoterapeutic la sportivi: considerații generale, obiective,
importanță;

La sportivii care au suferit o accidentare sau care revin după un repaus fizic
îndelungat, kinetoterapia corect efectuată are un rol foarte important pentru reintegrarea în
activitatea sportivă. Exercițiile fizice specifice participă la refacerea parametrilor
fiziologici funcționali dezechilibrați, pentru ca sportivul să poată reveni la activitatea sa cât
mai repede. Kinetoterapia astfel efectuată are beneficii și în ceea ce privește profilaxia
reaccidentărilor pe durata antrenamentului și în cadrul competițiilor sportive. Nu în ultimul
rând, sportivii care efectuează programe specifice de exerciții fizice își pot autoevalua
capacitatea de efort și deficiențele prezente la nivelul aparatului mio-artro-kinetic.
În funcție de poziția în care sunt imobilizați mușchii traumatizați, se instalează atrofia
musculară: mușchii fixați într-o postură alungită își păstrează mai mult din greutate și aria de
secțiune transversală comparativ cu mușchii fixați întro postură scurtată. Valoarea
circumferinței membrului imobilizat nu reflectă nivelul atrofiei musculare, pentru că țesutul
adipos subcutanat, format în timpul repausului temporar, se dezvoltă în același timp cu
reducerea masei musculare. Este important de reținut că diminuarea masei musculare nu este
direct proporțională cu scăderea forței musculare. În cadrul practicării antrenamentului
muscular trebuie respectate anumite principii:
1. creșterea progresivă a încărcării: pe măsură ce sistemul neuromuscular se adaptează la
efortul solicitat, se crește dificultatea solicitării fizice;
2. varietatea: programul de antrenament muscular trebuie să fie variat, pentru a evita lipsa
motivației / plictiseala psihologică, cât și adaptarea fiziologică;
3. adaptarea specifică la cererea impusă: programul de antrenament trebuie să fie specific
tipului de efort și mobilizărilor specifice sportului efectuat;
4. eficacitatea: în cadrul antrenamentului muscular, exercițiile trebuie să determine o creștere
rapidă a parametrilor urmăriți (de exemplu forță, rezistență) și să aibă o aplicabilitate cât mai
bună (implementare în practica uzuală) vizavi de activitatea competițională;
5. specificitatea: pentru a se obține nivelurile de performanță așteptate, este necesar să fie
selectate metodele specifice de antrenament.
Intensitatea exercițiilor fizice din cadrul kinetoterapiei trebuie să fie adaptată tipului
de efort efectuat de sportiv: efortul cu o intensitate submaximală va racola fibre oxidative
lente, respectiv fibre roșii de tip I, specifice efortului de lungă durată. În schimb, efortul de
intensitate maximală va recruta fibrele glicolitice rapide, respectiv fibre albe de tip II b,
specifice efortului intens de durată scurtă. În concluzie, în cadrul procesului de recuperare
medicală la sportivii care au suferit un traumatism muscular, pentru o reintegrare cât mai
rapidă și sigură în activitatea sportivă, kinetoterapia efectuată trebuie să determine
contracții și să cuprindă mișcări specifice sportului respectiv. Eficacitatea unui plan de
pregătire fizică are la bază un echilibru între antrenament și recuperare, altfel, nerespectarea
perioadelor de repaus fizic va determina, în timp, diminuarea capacității de efort și apariția
unor reacții specifice ale sistemului imunitar. Aceste procese (suprasolicitarea fizică /
epuizarea / supraîncărcarea), din punct de vedere practic, pot fi determinate în principal de
creșterea vitezei de mișcare, a numărului de repetiții, a frecvenței sau a duratei efortului fizic,
precum și de diminuarea repausului între exercițiile fizice.
În cadrul programului de kinetoterapie specifică antrenamentului muscular,
recâștigarea simultană a forței și a rezistenței musculare reprezintă principalele
obiective. Valorile forței și rezistenței musculare afectate în urma traumatismului sau a
repausului depind atât de localizarea și severitatea traumatismului, cât și de durata de
imobilizare. Forța musculară, exprimată printr-o contracție musculară, poate fi definită atât
ca proprietate a aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare, cât și ca
tensiune musculară generată într-un anumit timp și la o anumită viteză a contracției.
Rezisțenta musculară este capacitatea mușchiului de a declanșa o forță submaximală
într-o activitate statică sau repetitivă într-un interval de timp. În funcție de tipul de contacție
musculară, avem rezistență musculară:
-dinamică (capacitatea mușchilor de a se contracta și relaxa în mod repetat –
contracție izotonică, se evaluează numărul contracțiilor într-o perioadă de timp dată);
-statică (calitatea mușchilor de a menține contracția un interval de timp – contracție
izometrică, se evaluează durata contracției).
Important de reținut că rezistența musculară este influențată nu numai de forța
musculară, ci și de starea generală de sănătate, de valoarea circulației musculare, de
integritatea metabolismului muscular și de un ansamblu de factori caracteristici sistemului
nervos central: voință / determinare, starea de excitație sau inhibiție corticală.
Propriocepția constituie capacitatea corpului uman de a emite informații despre
propria postură, de a le analiza și de a da un răspuns conștient sau inconștient, prin păstrarea
unei poziții corporale corecte sau prin efectuarea unei mișcări adecvate. Propriocepția, simțul
poziției propriului corp (recepționează, transmite și interpretează aspecte despre statusul
exterior al corpului), este foarte importantă pentru ca un sportiv să realizeze o activitate
fizică corespunzătoare pentru performanță.
Coordonarea constituie îmbinarea activității mai multor mușchi în cadrul unei
mișcări efectuate fără întrerupere (continue), în mod fiziologic (în condiții normale), fără să
facă efort (lină) într-un timp corespunzător. Dezvoltarea coordonării presupune atât un
progres în ceea ce privește precizia mișcării, cât și o reducere considerabilă de efort muscular
prin scoaterea din activitate a mușchilor care nu participă la mișcarea respectivă.
Agilitatea, o capacitate motrică ce cuprinde coordonarea și mobilitatea, constituie, în
mod practic, abilitatea de a alterna repede direcția și viteza de deplasare (opriri sau
plecări intempestive) a întregului corp sau a unor membre. Agilitatea sportivă impune
existența unor parametri la un nivel corespunzător, respectiv: flexibilitatea, forța, rezistența,
viteza, echilibrul și coordonarea.
Propriocepția, puntea dintre intelect și organism, este inseparabilă de echilibru:
prin antrenarea și îmbunătățirea echilibrului se ajustează și propriocepția și, de asemenea,
ameliorarea propriocepției determină o stabilitate mai bună, o agilitate superioară și o
coordonare fină a corpului. Exercițiile pentru recâștigarea propriocepției reduc pericolul
de reaccidentare, deoarece acestea ajută sportivul să reacționeze corespunzător la schimbările
intempestive de direcție și de viteză de mișcare. Un program de antrenament în acest sens
trebuie să cuprindă atât mișcări repetate, divizate în secvențe efectuate încet și controlat, cât
și exerciții efectuate rapid, care determină modificări și schimbări ale dinamicii articulațiilor
pentru a declanșa la acest nivel reflexul involuntar de contracție musculară. Există mai multe
tipuri de astfel de exerciții (ortostatism pe planșeta mobilă, exercițiile în lanț kinetic închis,
stabilizarea dinamică a musculaturii paravertebrale lombare, stabilizarea în patrupedie pe o
placă de echilibru), care ajută la îmbunătățirea echilibrului și contribuie la recăpătarea
mișcărilor de coordonare.
Echilibrul reprezintă capacitatea corpului de a-și păstra stabilitatea prin
menținerea centrului de gravitație în cadrul bazei de sprijin, în cazul menținerii unor posturi
(echilibrul static) și în exteriorul bazei de susținere în cadrul mișcărilor specifice (echilibrul
dinamic). Un sportiv care își pierde sau nu mai are echilibru, are un risc crescut de a se
accidenta, de aceea echilibrul este primul element al propriocepției ce trebuie recuperat.
Echilibrul este sub influența forței musculare și a informațiilor recepționate de creier de
la urechi (sistemul vestibular dă informații în legătură cu postura verticală / orizontală și
deplasarea), ochi (sistemul oculomotor generează date privind poziționarea precisă a
organismului în spațiu) și proprioceptorii de la nivelul mușchilor, tendoanelor și articulațiilor.
 În cazul în care acești receptori specifici, care furnizează informații în legătură cu
postura și dinamica corpului, nivelul de contractură a mușchilor, gradul de întindere a
tendoanelor (proprioceptorii) sunt afectați structural, apar tulburări funcționale, în funcție
de localizarea lor. Astfel, lezarea proprioceptorilor de la nivelul articulațiilor portante ale
membrelor inferioare (de exemplu genunchi, gleznă) determină tulburarea echilibrului și
alungirea timpilor de reacție.