Nicu Costache – Valorile sunt, cu adevărat, de [re]găsit în bibliotecă.

’’ Niciodată nu am depus armele, am mers mai departe!’’

Trăim o realitate tot mai puternic de-ideologizată în care valorile sunt confundate
după efemerul succes comercial, în care operei de artă i se ignoră dreptul estetic,
convertind-o în "marfă" negociabilă sau în care artistul autentic este pur și simplu
prestator de servicii. Bucurându-mă de privilegiul unei comunicări prieteneşti cu
artistul Nicu Costache, cunoscându-i firea plăcută, echilibrată, opusă faimei şi
autopromovării ce se cultivă în noua cultură de panou fotografic, îmi permit luxul să-l
iscodesc un pic, pe un ton simplu, firesc, în conturarea parcursului său profesional,
muzical. Valorile sunt, cu adevărat, ascunse în biblioteci. Dar talentul, harul, – fără de
tăgadă –

1. Despre familia ta s-a tot scris de-a lungul timpului. Cum simți tu această istorie
trangenerațională?

Istoria muzicală a familiei mele începe de la bunicul din partea tatalui. Din păcate, noi
nu am apucat să îl cunoastem personal. Bunicul meu a fost un foarte bun muzicant
( spun muzicant, și nu muzician) care a avut marea șansa sa respire același aer cu
marile celebrități ale vremii. El a cântat mult timp alături de marea noastra Maria
Tănase, ducându-l pe marile scene ale tarii și ale lumii. La rândul lui, tatăl meu i-a
călcat pe urme, desigur, la alt nivel. El a condus un ansamblu muzical, apreciat la
acea vreme, iar mama a facut parte dintr-un ansamblu de dansuri. Cred ca acesta
istorie a familiei mele, într-un fel ne-a obligat și pe noi să nu dezamagim și să
continuăm, atăt cât putem, ceea ce ei au început. Deloc întâmplător, toți cei
4 copii ai familiei care au urmat, adică eu și ceilalalți 3 frați ai mei – Nelu, Jan si Valy
am ales să urmăm calea muzicii. Mai întâi, cu tot ce a însemnat activitate muzicală în
cadrul școlii, orchestra și corul, culminând cu MINISONG și trupa noastră, TOP M.
Din fericire, istoria muzicală a familiei noastre este dusă mai departe de nepotul meu,
Theo Costache – actor, solist și producator muzical. Theo este fiul lui Jan, fratele
meu mai mic, Jan fiind și compozitorul pieselor din perioada TOP M, dar și a celor
scrise pentru mine, ca solist. In paralel a colaborat și cu alte nume cunoscute din
industria muzicală.

2. Nu este ceva - chiar deloc - obișnuit ca 4 frați să fie la fel de talentați. Sincer,
credeam că ’’Pedigree’’-ul nu se moștenește întotdeauna. Iată și excepția. În plus,
dacă obligi un copil talentat să-ți calce pe urme, în majoritatea cazurilor nu vei obține
decât efectul invers. Motiv pentru care îl bănuiesc pe tatăl tău că a fost și un fin
psiholog. Mă înșel?
Noi nu am fost obligati nicio secundă pentru a face muzică. Pur și simplu asta am
simțit. Și foarte important: noi nu am făcut muzică pentru bani, nu am trăit niciodată
din muzică, ci pur și simplu, totul a fost un hobby. Nelu - fratele meu cel mare -
a urmat studiile la pian și contrabas la Școala de muzică.
Interesant, nu m-am gândit niciodată la ce spui, cum că tata ar fi fost un fin psiholog,
dar cred că ai dreptate. Lucrurile au stat cam așa: în acei ani grei ai comunismului,
pentru a ne oferi o viață mai frumoasă, tata a ales să stea mult timp, ani chiar,
departe de familie. El a lucrat foarte mult în fosta Germanie Democrată. Ori de câte
ori revenea în țară, ne trezeam în casă cu un nou instrument. Așa se face că, în ani,
casa noastră avea suficiente instrumente pentru o întreagă orchestră. De la banala
muzicuță, la acordeon, clavietă ( sau triole cum sunt azi cunoscute), blockflote,
maracase, castaniete, tamburine, banjo,chitara rece, chitara electrica, chitara
bas,orga... Lista e mare, pentru că la cele enumerate, am avut si cobză, drâmbă,
fluiere, iar pe timpul verii, contrabasul lui Nelu la care repeta. Să nu uit, la
începuturile TOP M, un set de tobe, la mine in dormitor. Dar din toate instrumentele,
cel mai drag și pe care îl am la suflet, este vioara bunicului pe care o păstrez și care
poartă în lemnul sau o mică parte din istoria muzicii românești. La atâtea instrumente
câte existau în casa noastră, niciodată, dar niciodată, nu i-am auzit pe parinții mei să
ne oblige sau cel putin să ne propună să studiem un anume instrument. Dar ei știau
că, sigur, curiozitatea copilarească ne va face sa punem mâna, să vedem despre ce
este vorba, să descoperim cam ce reprezintă. Așa se face că testând atâtea
instrumente, pot spune că nu suntem străini de niciunul dintre ele.

3. Minisong. Celebrul Minisong. Și mai celebrul și fascinantul Ioan Luchian Mihalea.

Genialul Oanță. Cu toată sinceritatea eu chiar cred că - inclusiv prin profesia
practicată astăzi – dar cu precădere grație spiritului tău efervescent foarte similar cu
Oanță, ești perfect legitimat să continui, asumat, visul lui Mihalea. E dreptul tău să
mă contrazici. Deși...

Nu ești primul om care îmi spune asta. Au mai fost încercări ale altora, nereușite din
păcate, de a reface Minisong. Dar eu sunt convins că Song și Minisong fără Ioan
Luchian Mihalea nu poate exista. Poți face un alt grup de copii, poți să îi spui oricum,
dar nu Minisong. Pentru că Minisong a fost unic și asta o spune unul care a fost
acolo încă din prima zi, și poate singurul din prima generatie care a rămas în grup
până în ultima zi a clasei a VIII-a ( asta era maximum cât puteai face parte din grup).
În momentul actual nu știu dacă ar mai avea același impact așa cum l-a avut
Minisong când a apărut. Lucrez de 18 ani cu cei mici și mi-aș fi dorit să am un
asemenea grup, dar...timpul este inamicul meu. Ori, pentru a face așa ceva, chiar e
nevoie de timp, de spațiu...

4. Succesul se măsoară în mii de ore de muncă și sute de eșecuri. Te ridici și mergi

înainte. Sau depui armele? Franc, ai abdicat?

Sincer, au fost multe momente în viața mea în care am fost la un pas de a abdica,
dar, nu... Niciodată nu am depus armele, am mers mai departe, chiar și atunci când
nu se întrevedea nici cea mai mică luminiță...de fapt, nu se vedea nici tunelul. În
urmă cu câțiva ani, într-un timp extrem de scurt, mai precis, în câteva luni, am trecut
prin niște momente care nu au cum sa nu te marcheze : moartea neașteptată a
fratelui nostru cel mare Nelu, patru luni mai târziu moartea tatălui și la alte câteva
luni, boala mamei care a ținut-o imobilizată la pat timp de 4 ani, până în ultima ei zi
pe această lume. Chiar dacă fizic simțeam că nu mai pot, cred că o forță divină mi-a
dat putere să nu cedez. În acea perioadă mi-am spus de multe ori că trebuie să
rămân în picioare, cu mintea limpede, pentru că, dacă voi cădea, nu știu dacă mă
mai pot ridica. Și iată-mă: încă în picioare!

5. Mă bucur și te felicit! Crezi că idealul nu este decât adevărul la distanță, cum

considera Lamartine?
Frumos spus! Idealul, acea țintă către care visăm... Da, poate fi adevărul de la
distanță, dar să nu uităm că fără existența unei acțiuni eficiente, riscăm ca acest
ideal să nu se poată realiza. Altcineva spunea că idealul este proiecția imaginară în
trecut a unor aspirații sau interese. Eu spun că idealul este o expresie a realului.

6. Să nu confunzi încrederea cu tupeul. Tu, Nicu, te-ai bazat exclusiv pe talent.

Rămâi fidel acestei filosofii, indiferent de consecințe?

Din păcate, generația actuală face această mare greșeală, de a confunda încrederea
cu tupeul. Văd asta inclusiv la cei mici. După ‘89, nu puțini sunt cei care nu au înteles
ce înseamnă cu adevărat libertatea câștigată, dreptul de a ne exprima liber. Acei
copii de atunci sunt părinții copiilor de astăzi, copii care văd o normalitate în a fi
tupeist, indiferent că vorbim de relaîia lor cu părinții, cu colegii sau profesorii .Este
benefic să fie încrezători, dar de prost-gust, tupeiști, nu. A fi un om cu tupeu nu te
transformă într-unul superior. În educația primită de la parinții mei nu am auzit
vreodată cuvântul tupeu. Mă întrebi dacă m-am bazat exclusiv pe talent. Am fost
mereu încrezător în absolut tot ce mi-am propus. Poate, dacă aă fi avut o fărâmă de
tupeu, este posibil să fi fost mult mai vizibil în fața publicului. Dar în tot ce am făcut
m-am bazat strict pe puterile mele, ale noastre, pentru că...vezi tu, să încerci să te
faci cunoscut lumii, fără a avea o relație, pe cineva care să te susțină, este aproape o
utopie...indiferent cât de talentat ai fi. Și totuși, sunt câtiva oameni care mi-au intins o
mână, și vreau să îi amintesc aici pe Petre Magdin, Mihai Tatulici și Titus Munteanu.

7. Când ești ales, pe lista scurtă, de o legendă este un pașaport excepțional și de

netăgăduit. Ce a fost cel mai provocator, cel mai dificil? Și în Minisong și în TopM.

Cu TOP M, ceea ce am spus înainte. Să răzbați într-o lume în care nu te poți exprima
fără o relație printre impresari, case de discuri, oameni de radio sau televiziune.Să
bați la niște uși, la care nu îți răspunde nimeni. Să vezi că piesa ta conduce
clasamentele muzicale ale publicațiilor, fără să fi beneficiat de o singură difuzare, cel
puțin... Și asta în fața unor nume abonate ale posturilor radio-tv. Cu Minisong a fost
mai simplu. Oanță s-a ocupat de tot ce a însemnat partea de impresariere. Nu a fost
ușor nici acolo, pentru noi, cei din componența inițială. Pentru cei veniți după noi,să
zicem că a fost mai ușor, au găsit un grup deja format, cunoscut, știau cam la ce să
se aștepte.

8. Cumva, răspunsul tău mi-a amintit de Cușca sufleurului a lui Gaby Mihăilescu.
Cu ce să te mituiesc să ne spui câteva picanterii din culise, din spatele ecranului?
Picanterii din perioada Minisong? Așa cum spuneam, noi am fost trei frați în
Minisong. Nu cred ca au mai fost cazuri, nici în Song, nici în Minisong. Oanță avea o
mare plăcere să ne dea porecle, care mai de care mai haioase.Eu cântam la vocea
întâi, Jan și Vali la a doua. Atunci când învățam câte un cântec nou, ne asculta în
grup, dar și individual. Ei, bine... când ne venea rândul să ne asculte, îl auzeai
”Doamnelor și domnilor, pentru dvs : Bee Gees !” Coincidența era una destul de
mare, pentru că în celebrul Bee Gees cântau trei dintre cei 4 frați Gibb, iar fratele lor
cânta solo.Adică exact ce se întâmpla și cu noi: trei frați în Minisongș și un frate cu
carieră solo. Și așa ne-am ales cu porecla asta: frații Bee Gees! Din acea perioada
am multe amintiri frumoase. Nu-l pot uita pe Oanță cum striga ”Fasolea!!” când ne
vedea că nu zâmbim când cântam... Sau cum ne-am trezit jucând ‘’Am pierdut o
batistu’[” cu greii de la Teatrul Mic ( Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Dan
Condurache)... Sau neliniștea noastră pe aeroportul din Londra când Oanță nu mai
apărea și riscam să pierdem avionul ( se stricase mașina care îl transporta la
aeroport). Amintiri haioase au fost și în perioada TOP M... niște puști rebeli... când
l-am convins pe Titus Munteanu să ne lase sa filmam cu mânecile sacourilor
suflecate ( atunci când cenzura impunea purtarea sacoului cât mai sobru), sau
codițele noastre ascunse sau prinse cu agrafe... sau disperarea realizatorilor tv când
trebuia să ne pună câte un filtru pe păr, să nu se vadă șuvitele...

9. Nostim! Grozave amintiri! Dar sincer, ce este talentul fără tehnică? Și invers. Pare
o stereotipie plictisitoare întrebarea, dar îți mărturisesc că în subsidiar, se bazează
pe convingerea că în România avem un pic – de fapt mai mult – un pic din cultura
stupidă de panou fotografic. Mi se pare stupid.

Talentul fără tehnică este posibil, invers nu! Cu talentul te naști, dar nu este ok să te
limitezi la atât.Talentului nativ trebuie să ii faci un upgrade, să te perfecționezi
împreună cu oameni specializați în tehnică interpretativă. Din păcate, scena muzicală
românească nu duce lipsă de amatori care se cred profesioniști.

10. Te prețuiesc imens și regret să spun asta, dar cu durerea ești prieten. Ești unul
dintre oamenii foarte robuști emoțional pe care îi cunosc. Deși, oximoronic cumva, ai
o structură sensibilă. Și mult umor. Umor agil. Dar puterea vine din...

Multumesc! M-ai ”citit” destul de bine... Să nu uiți că ai în față un Săgetător autentic...

Pot fi pâinea lui Dumnezeu, dar să nu faci greșeala să mă calci pe coadă, pentru că
am o tolbă plină cu săgeți. Din ce vine puterea? Așa cum spuneam la început, cu
siguranță de Acolo, de Sus... și din firea mea optimistă...uneori, prea optimistă...

11. Venim din același mediu cultural-artistic. Știm, amândoi, că artistul și caracterul
pe care-l poartă pe străzi sunt, deseori, chestiuni disparate. Mă întrebam, deunăzi,
cât de dezamăgit a fost Oanță [Ion Luchian Mihalea] de unii oameni. Tu? Tu ai
dezamăgiri în sensul asta?
Nu le-aș numi dezamăgiri. Au fost momente în care așteptările mele au fost altele,
dar n-am dramatizat niciodată. La începuturile noastre ca TOP M, am lucrat cu
diverși instrumentiști sau soliști. Practic, alături de noi ei au văzut pentru prima dată
cum arată un studio de înregistrări sau un platou de televiziune. Nu vreau să dau
nume,dar te asigur că unii sunt și azi pe piața muzicală. Dacă te vei uita în CV-ul lor,
vei vedea că au avut, probabil, vreun moment de amnezie, pentru că au uitat care și
cu cine le-au fost începuturile artistice. Numele nostru nu apare nicăieri. Nu este
problemă, eu mă bucur pentru succesul lor și pentru că am fost o pietricică la temelia
lor într-ale muzicii. Despre Mihalea... nu știu dacă a fost sau nu dezamagit de unii
oameni. Mai degrabă, cred că ar fi fost după dispariția lui. Imediat după moartea lui,
încă învăluită în mister, unii au uitat că l-au cunoscut sau că au cântat în grupurile
conduse de el.

12. Să schimbăm tonul. Ca-n muzică. Anul ăsta avem 5 tururi de scrutin. Mergi la
vot? Va ninge peste noi cu flori?

.
Absolut ! E dreptul meu ! N-am lipsit niciodată...iți arăt buletinul! Dacă va ninge peste
noi cu flori? Ce frumos... ăsta era cântecul lui Oanță și a lui Cătălin Munteanu,
amândoi plecați mult prea devreme... Ți-am spus că sunt un tip optimist. Cred în zile
mai bune!

13. Care ar fi primele legi pe care le-ai da ca imperioasă necesitate, dacă te-ai trezi
mâine dimineață la Cotroceni?

Tot ce ține de un trai normal: salarii, pensii, alocații mărite pentru cei mici, prețuri
decente. Și dacă vorbim de pensii, să ne amintim și de artiștii care au slujit scena o
viață întreagă și care ajung să traiască dintr-o pensie mizeră și umilitoare.

14. Crezi în reîncarnare?

Da! Pentru că nu vreau să cred că un suflet care pleacă, își încheie definitiv
misiunea. În plus, am trecut prin niște episoade care îmi întăresc convingerea.

15. Industria muzicală azi: o înțelegi? Și trei cuvinte ‘’miraculoase’’ pentru un

newcomer ar fi:…

Talent, răbdare, respect pentru public! Sunt mai mult de trei cuvinte.
Industria muzicală de la noi a crescut enorm. Piese românești se ascultă pe tot
globul și asta este foarte bine. Asta, pe de-o parte... Pe de altă parte, o bună bucată
s-a cam manelizat și asta nu pot spune că îmi place. Fiecare e liber să asculte ce
vrea și ce îi place, e dreptul fiecăruia, cât timp nu îmi impui să ridic trap-ul sau
maneaua la rang de cultură.

16 Ai avut vreodată o poreclă?

Niciuna care să dăinuie. În scoală, după ce am învățat cum se numește ”fereastră” în

franceză, un coleg mă striga ”fenetre” ,pentru că îi plăcea cum o spuneam eu, cu un
veritabil accent parizian. Apoi, în liceu, am trecut pe zona balcanică, la grecescul
Kostas. Și bineînțeles, Bee Gees-ul lui Oanță.

17. Pentru carieră te-ai muta din România? Sau pentru ceva anume?

Niciodată, pentru nimic. Am avut ocazia, dar...Nu!

18. Ce funcționează în relația cu cei mici: să ne ținem de cuvinte sau să ne ținem de

cuvânt. De la aforismele tale mi-am amintit de Jerzy-Leç.

Clar: să ne ținem de cuvânt! Cei mici ne taxează imediat dacă nu o facem... De fapt,
regulă este valabilă atât păntru cei mici, cât și pentru adulți.

19. Casa mea a răsunat de melodiile tale, de sărbători. Fetițele mele, Raisa și Milena
sunt, declarat, fanele tale. Pentru publicul tău dar și pentru publicul tău viitor, pentru
noi, promite-ne că 2024 te va inspira întru noi proiecte muzicale. Sunt sigură că ne
vei surprinde. Mă înșel?

Ma bucur tare mult și le multumesc, atât Raisei, cât și Milenei! Și micuții mei de la
scoală mi-au tot ascultat piesele în perioada sărbătorilor, și asta mă bucură enorm.
Proiecte muzicale există, sunt multe piese compuse de fratele meu Jan, care încă
asteaptă să ajungă într-un studio. Nu știu, nu îmi place să promit, dar...cine știe?
Poate vă surpind curând cu ceva noutăți!