Lecturi - Teme Generale

Teme generale
1 Eu şi universul meu familiar

Familia
1. La Medeleni de Ionel Teodoreanu

Acțiunea se petrece în mare parte la moșia familiei Deleanu, la Medeleni. Este prezentată
copilăria, apoi viața unor copii: Dănuț, Olguța și Monica (orfana preluată de familia Deleanu
sub tutelă). Olguța este un „drac îngeresc”, un amestec de puritate și mici răutăți. Se agită mereu,
nu acceptă să fie contrazisă și încearcă să subordoneze tot ce o înconjoară. Dănuț este o persoană
calmă, dar de cele mai multe ori își pierde răbdarea și devine nervos din cauza surorii sale,
Olguța. Monica asigură echilibrul dintre cei doi frați care sunt într-un continuu „război”. Este
blândă, generoasă, bună la suflet și sensibilă. Sare mereu în ajutorul celui necăjit. Monica este
îndrăgostită de Dănuț pe tot parcursul romanului, dar Dănuț nu își dă seama decât la sfârșit că și
el este îndrăgostit de Monica.
2. Vizită... de I. L. Caragiale
Într-o zi, de Sfântul Ion, naratorul îi face o vizită vechii sale prietene, doamna Maria Popescu,
cu ocazia onomasticii fiului acesteia, Ionel, în vârstă de opt ani căruia îi oferă o minge mare de
cauciuc. Doamna Popescu mărturisește că a lăsat petrecerile pentru a se concentra pe educația
băiatului, când conversația le este brusc întreruptă de țipetele menajerei care nu reușește să-l
astâmpăre pe Ionel. Băiatul își face apariția într-o uniformă de maior și cu o sabie în mână. După
ce-l liniștește doamna Popescu, se apucă de cântat la trâmbiță și tobă, făcând imposibilă discuția
adulților. În cele din urmă trece la atac asupra menajerei, iar doamna Popescu se alege cu o
vânătaie. După ce gustă din dulceață, fuge cu ea pe hol. Când revine îi cere naratorului o țigară și
sub îndemnul doamnei Popescu, acesta i-o aprinde. Ionel trece apoi la mingea de cauciuc pe care
o trântește cu putere de parchet, astfel încât, la un moment dat naratorului îi zboară ceașca din
mână și se opărește cu cafeaua fierbinte. În timp ce doamna Popescu îl asigură că pata va ieși,
Ionel își pierde cunoștința. Naratorul îl ajută să-și revină și-l sfătuiește să nu mai fumeze. Ajuns
acasă, naratorul realizează ce a făcut Ionel cu dulceața pe hol. I-a pus-o în șoșoni.
3. Sarea în bucate de Petre Ispirescu

Un împărat are trei fete pe care le crește singur, fiind văduv. Într-o zi, împăratul fiind curios,
dorește să afle cum îl iubesc fetele sale. Cele două fete mai mari îi răspund că îl iubesc ca mierea
și ca zahărul, dar cea mică îi răspunde că îl iubește ca sarea în bucate. Împăratul se supără foarte
tare pe mezină și ca urmare o dă afară din palat. Mezina străbate drumul până la un alt palat unde
se angajează ca ajutor al unei chelărese. Fiind foarte deșteaptă, harnică și cuminte, cu timpul
devine marele ajutor al împărătesei. Împăratul trebuie să plece la razboi și îl ia și pe fiul său,
pentru a deprinde meștesugul războiului. Din păcate, fiul împăratului este rănit, iar mama sa
încearcă cu disperare să-l vindece. Fiica împăratului îl veghează zi și noapte și cu dragoste și
bunătate îl vindecă. Cei doi se îndrăgostesc, iar fiul de împărat dorește sa o ia de nevastă; își
înduplecă părinții, care inițial se opun și împăratul îi logodește. La nunta celor doi, din dorința
fetei, este chemat și tatăl ei. Fata pregătește bucatele pentru tatăl său, numai cu miere și cu zahăr
și poruncește ca acestea să-i fie puse în față. Tatăl miresei gustă și din bucatele celorlalți invitați
și constată că numai ale lui erau dulci, după care cere socoteală împăratului. Mezina își
Material creat de prof. Luminița Ducu

1
recunoaște fapta și le povestește tuturor mesenilor întâmplarea din trecut. Tatăl său, dându-și
seama de greșeala făcută, îi cere iertare fiicei și nunta cuntinuă cu și mai mare bucurie și veselie.
4. Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu - ECRANIZARE

Mia Vasilian este soția cu 15 ani mai tânără a renumitului avocat Jorj Vasilian care a mai fost
căsătorit o dată. Din prima căsătorie, acesta are o fetiță de 6 ani, Lizuca pe care Mia nu o poate
înghiți. Aceasta dă vina pe bunicii fetiței pentru comportamentul ei neadecvat, astfel, Lizucăi i s-
a interzis să-i mai vadă. În ziua în care doamna Vasilian primea vizite, Lizuca apare în salon cu
aspectul neîngrijit și își vâră degetele în șerbet spre disperarea mamei sale vitrege care o dă pe
mâna slujinicii. Servitoarea Elena o bate pe fetiță. Nefericită, Lizuca pleacă la bunici împreună
cu Patrocle, cățelul ei, pornind astfel într-o „expediție îndrazneață”. În drumul lor întâlnesc
personaje de poveste: Sora-Soarelui, Sfânta Miercuri, prichindei, Făt-Frumos, Zâna închipuirii și
un bătrânel. Bunicii o găsesc pe Lizuca în pădurea întunecată și o duc la ei acasă.
5. Bunica de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Bunica era înaltă şi slăbuţă, cu părul alb şi creţ, cu ochi căprui, cu gura strânsă care ascundea
nişte dinţi ca de pieptene. Atunci când venea de undeva, îi oferea nepotului întotdeauna câte
ceva, ori alune, ori stafide, ori turtă-dulce. Apoi bunica şi nepotul se duceau la umbra dudului
din fundul grădinii. Ea răsucea un fir lung şi subţire din furca cu caier de in, iar nepotul se culca
pe spate cu capul în poala ei. Astfel privind spre cer, printre frunzele dudului, nepotul se lasă
legănat de glasul dulce al bunicii, care-i spunea poveşti. Nepotul se simţea atât de bine cu capul
în poala bunicii, că numaidecât adormea şi doar, ca prin vis, reuşea să asculte povestea. Poala
bunicii era fermecată, iar nepotul fericit dormea sub privirile şi zâmbetul ei.
6. Matilda de Roald Dahl - ECRANIZARE

Matilda este o fetiță foarte deșteaptă. A învățat singură să citească și să socotească. Până la
vârsta de 5 ani a citit deja toate cărțile pentru copii de la bibliotecă, cât și cele mai importante
opere ale unor scriitori de renume, precum: Charles Dickens, Jane Austen, Charlotte Bronte,
George Orwell, Hemingway, etc. În ciuda inteligenței sale ieșite din comun, familia Matildei nu
o prețuiește prea mult, ci adesea o ia peste picior. Tatăl Matildei vinde mașini la mâna a doua și
se crede din cale afară de deștept, iar mama ei este preocupată doar de aspectul fizic. Matilda are
și un frate, care îi calcă pe urmele tatălui. Întreaga familie iubește televizorul și detestă cărțile.
Matilda însă nu pune la suflet răutățile lor, întrucât cărțile îi ofereau o viziune mult mai amplă
asupra vieții. Se hotărăște însă să le dea o lecție de fiecare dată când se purtau necuviincios cu ea.
O dată, de exemplu, i-a lipit tatălui pălăria de cap. La cinci ani și jumătate Matilda a început
școala. Putin mai târziu decât ceilalți copii, deoarece părinții au uitat să o înscrie. Aici descoperă
încă din prima zi că Trunchbull, directoarea școlii este o femeie rea care urăște copii și apelează
la forță pentru a-i pedepsi. Însă, învățătoarea ei, domnișoara Honey este o femeie foarte bună,
frumoasă și înțeleaptă. Învățătoarea are un șoc când observă că Matilda știe deja să scrie, să
citească și să înmulțească. Și nu doar cu numere mici, ci cu numere foarte mari, al căror rezultat
îl dă aproape pe loc. Astfel, își dă seama că are de-a face cu un copil genial și vrea să-i ofere tot
sprijinul. Le face în acest scop o vizită părinților Matildei pentru a-i sfătui să o mute într-o clasă
avansată, convinsă fiind că aceștia sunt foarte mândri de fiica lor și o susțin. Mare i-a fost
surprinderea și dezamăgirea când a descoperit ce fel de oameni sunt aceștia. Mama Matildei era
foc și pară deoarece a fost întreruptă fix când se uita la telenovela ei preferată, iar despre
capacitățile fiicei sale prea puțin o interesa. De fapt, credea că Matilda este prostuță și că nu vede

2
rostul de a o muta într-o clasă avansată. Chiar și directoarea școlii a rămas siderată când a auzit
propunerea învățătoarei. Într-o zi are loc un eveniment mai puțin plăcut. Clasa Matildei are ora
cu directoarea, iar Lavender, colega Matildei îi pune o salamandră în paharul cu apă. La vederea
ei, directoarea țipă ca din gură de șarpe și dă vina pe Matida pentru farsă. Aceasta încearcă în
zadar să se dezvinovățească când directoarea o amenință cu exmatricularea. Datorită nedreptății
care i se face, Matilda se înfurie atât de tare, încât, concentrându-se cu putere asupra paharului,
reușește să-l răstoarne cu tot cu salamandră pe directoare. La sfârșitul orei îi povestește
învățătoarei ce s-a întâmplat. Aceasta o înțelege și o invită la ea acasă. Matilda descoperă, astfel,
în ce condiții umile trăiește învățătoarea și cum a ajuns în această situație. Mare este surpriza
Matildei să descopere ca mătușa domnișoarei Honey este însăși directoarea Trunchbull.
Impresionată de povestea acesteia, Matilda se hotărăște să o ajute și pune la cale un plan.
Astfel, la următoarea ora cu directoarea, cu puterea minții, Matilda ridică creta și începe să scrie
pe tablă în numele tatălui învățătoarei, Magnus. Acesta îi spune să-i lase fata în pace, să-i dea
casa înapoi și să plece din oraș, altfel îi va face de petrecanie așa cum i-a făcut și ea lui.
Văzând acestea, directoarea își dă seama imediat din partea cui este mesajul și leșină. A doua zi
este de negăsit. Astfel, învățătoarea și-a recuperat casa, salariul și liniștea. Ajunsă acasă, Matilda
descoperă că familia ei se pregătește să fugă în Spania. Se pare că tatăl ei făcea afaceri cu mașini
furate. Îi spun să-și pregătească și ea bagajele, însă fuge la învățătoare pentru a-i povesti ce se
întâmplă. Hotărăsc împreună să rămâne la ea dacă și părinții ei sunt de acord.
Prietenii
1. Cireșarii de Constantin Chiriță – ECRANIZARE

Cele cinci volume ale seriei sunt:
Cavalerii florii de cireș (1956);
Castelul fetei în alb (1958);
Roata norocului (1960);
Aripi de zăpadă (1961);
Drum bun, Cireșari (1963).
Cavalerii florii de cireș - un grup de copii de clasa a VIII-a se numește Cireșarii, pentru că
locuiesc cu toțiiîn cartierul Cireșului. Ei sunt: Ionel (fiul directorului), Victor (un elev model cu
o logică extraordinară), Ursu (Teodor Teodoru, un mare gimnast cu o vedere uimitoare), Dan
(un băiat destul de năzdravan) și două fete, Maria (visătoare, cu suflet de poet) și Lucia (o fată
destul de severă cu suflet de savant). Ei hotărăsc să plece într-o expediție științifică, cu scopul de
a reface harta veche a Peșterii Negre. Cu ajutorul lui moș Timofte, Tic (fratele mai mic al
Mariei) reușește să ajungă și el în peșteră cu gândul de a găsi o cutie fermecată. Grupul de
aventurieri hotărăște să formeze, pentru siguranța lor, două subgrupuri: unul în peșteră și unul
afară, pe munte. Trăgând la sorți, cele două grupuri s-au împărțit astfel: Ionel, Victor, Tic și
Maria în peșteră, iar Lucia, Ursu și Dan afară. Au stabilit că vor comunica prin niște aparate
numite T.F.F., prin alfabetul morse. Expediția părea să decurgă normal până când în peșteră
tinerii găsesc semne ale unor oameni care cunosc deja peștera în întregime. După o serie de
peripeții, ei află că printre oamenii care au fost în peșteră și care îi urmăreau făcea parte și
Petrăchescu (un vânător grozav care nu a dorit să le dea copiilor barca lui). Acesta vrea să-i

3
omoare pe toți cu orice chip. Datorită istețimii lor, copiii reușesc să scape, iar povestirea are un
deznodământ fericit.
2. Tache, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa – GEN DRAMATIC -

ECRANIZARE
Românul Tache, evreul Ianke și turcul Cadâr sunt trei negustori care își duc traiul modest într-
un orășel de provincie. Chiar dacă sunt de etnii diferite, cei trei negustori trăiesc în bună
înțelegere și sunt prieteni de peste treizeci de ani. Însă, viața lor liniștită este tulburată de
momentul în care își fac apariția Ionel, fiul lui Tache, și Ana, fiica lui Ianke. Părinții celor doi
tineri află că Ionel și Ana trăiesc o poveste de dragoste și că sunt hotărâți să se căsătorească. Dar,
împotriva acestei iubiri, se ridică nu doar părinții, ci și locuitorii pașnicului târg uitat de lume. În
concepția lor, această poveste de dragoste este absolut imposibilă. Tache se teme de gura
mahalalei, iar Ianke de falimentul afacerii lui, pentru că evreii nu ar mai târgui de la el. Însă,
Cadâr, veșnic îndrăgostit și pus pe șotii, face în așa fel încât povestea celor doi tineri să aibă un
final fericit.
3. Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry – citește

https://povestiripescurt.blogspot.com/2018/05/micul-print-1.html
Micul Prinț este o poveste poetică, cu ilustrații în acuarelă făcute de autor, în care un pilot
naufragiat în deșert întâlnește un tânăr prinț căzut pe Pământ de pe un mic asteroid. Povestea este
filosofică și include critici sociale, remarcând ciudățenia lumii adulte. Deși în aparență este
stilizată ca și o carte pentru copii, Micul Prinț face câteva observații despre viață și despre
natura umană. De exemplu, Saint-Exupéry spune despre o vulpe care îl întâlnește pe Micul Prinț
în timpul călătoriei lui pe Pământ. Esența poveștii este conținută în replicile spuse de vulpe către
Micul Prinț: „Se vede clar numai cu inima. Ce este esențial este invizibil ochilor”. Alte mesaje
tematice cheie sunt articulate de vulpe, de exemplu: „Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru
ce ai îmblânzit.” și „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă.”
Mesajele vulpii sunt fără îndoială cele mai faimoase citate ale cărții pentru că ele se ocupă cu
relațiile umane.
4. Vrăjitorul din Oz de Lyman Frank Baum - ECRANIZARE

Luată pe sus de o tornadă, împreună cu Toto, cățelușul ei, dar și cu mica lor casă din Kansas,
Dorothy ajunge pe tărâmul fantastic al lui Oz. Lumea presărată cu muchinezi jucăuși, păduri
fermecate, căsuțe din protelan și vrăjitoare îi pune la numeroase încercări pe Dorothy și pe noii ei
tovarăși de drum: Sperie-Ciori (care își dorește puțin creier), Omul de Tinichea (care își
dorește o inimă în piept), și Leul cel Laș (care își dorește puțin curaj). Însă călătorii sunt foarte
hotărâți: vor să ajungă la Cetatea de Smarald și să-l cunoască pe Marele Vrăjitor. Drumul se
dovedește lung și nu fără pericole, însă călătorii reușesc mereu, trecând prin mai multe încercări.
Așa ajung s-o omoare pe Vrăjitoarea cea Rea de la Apus, află adevărata poveste a Maimuțelor
Înaripate, dar, odată întorși în Orașul Smaragdelor, află cu disperare Marele Oz nu-i decât un
prăpădit de șarlatan, un circar din Omaha. După alte câteva peripeții (înfruntă Copacii luptători,
trec prin Țara de porțelan, scapă de atacul Capetelor-ciocan, ajung, cu ajutorul Maimuțelor
zburătoare, în Țara quadlingilor), Dorothy și Toto reușesc să ajungă acasă cu ajutorul Glindei,
Vrăjitoarea cea Bună de la Miazăzi.

4
5. Chemarea străbunilor de Jack London - ECRANIZARE
Povestea se deschide în 1897 cu Buck, un puternic de 140 de lire St. Bernard - Scotch Collie,
care trăiește fericit trăiesc în California, ca animalul de companie răsfățat al judecătorului Miller
și al familiei sale. Într-o noapte, asistentul grădinar Manuel, având nevoie de bani pentru a achita
datoriile legate de jocuri de noroc, îl fură pe Buck și îl vinde unui străin. Buck este expediat la
Seattle, unde este închis într-o ladă, înfometat și maltratat. Când este eliberat, Buck își atacă
stăpânul. La scurt timp, Buck este vândut către doi dispeceri franco-canadieni din guvernul
canadian, François și Perrault, care îl duc în Alaska . Buck este antrenat ca câine de sanie pentru
regiunea Klondike din Canada . În plus față de Buck, François și Perrault adaugă încă 10 câini
echipei lor (Spitz, Dave, Dolly, Pike, Dub, Billie, Joe, Sol-leks, Teek și Koona). Colegii de
echipă ai lui Buck îl învață cum să supraviețuiască nopțile reci de iarnă și despre societatea de
haine. În următoarele câteva săptămâni pe traseu, o rivalitate amară se dezvoltă între Buck și
câinele principal, Spitz, un husky alb vicios și certător . Buck îl ucide pe Spitz într-o luptă și
devine noul câine șef. Când François și Perrault finalizează călătoria dus-întors pe traseul Yukon
în timp record, întorcându-se la Skagway cu expedierile lor, li se dau noi ordine din partea
guvernului canadian. Ei își vând echipa de sanie unui bărbat „de jumătate scotian ”, care lucrează
în serviciul de poștă. Câinii trebuie să facă excursii lungi și obositoare, transportând încărcături
grele în zonele miniere. Cu câinii prea epuizați și cu picioarele îndurerate pentru a fi de folos,
transportatorul de poștă îi vinde către trei personaje malefice - o femeie deșartă pe nume
Mercedes, soțul ei oier Charles și fratele ei arogant Hal. Majoritatea câinilor lor mor pe potecă,
lăsându-i doar pe Buck și alți patru câini atunci când intră în râul Alb. Grupul îl întâlnește pe
John Thornton, un om experimentat în aer liber, care observă starea slabă și slăbită a câinilor.
Thornton dezgustat și supărat îl eliberează pe Buck. Pe măsură ce Thornton îl îngrijește pe Buck,
câinele ajunge să-l iubească. Cei doi fac o călătorie pentru a căuta aur, dar odată ce găsesc
metalul căutat, câinele descoperă viața în sălbăticie. Buck merge în căutarea fratelui său sălbatic
și întâlnește o haită de lupi ostili. Se luptă cu ei și câștigă, apoi descoperă că lupul singuratic cu
care socializase este membru al haitei. Buck urmărește haita în pădure și răspunde la chemarea
sălbaticului. Legenda lui Buck se răspândește printre alți nativi americani drept „câine fantomă”
din Northland (Alaska și nord-vestul Canadei). În fiecare an, la aniversarea atacului său asupra
Yeehat-urilor, Buck se întoarce în fostul camping unde a fost ultima dată cu Thornton, Hans și
Pete, pentru a le plânge moartea.
6. Hoțul de cărți de Markus Zusak – ECRANIZARE

Romanul lui Markus Zusak – „Hoţul de cărţi” aduce în prim-plan Germania nazistă din anul
1939, anul începerii celui de al doilea Război Mondial, o perioadă deosebit de tulbure şi de plină
de durere pentru întreaga lume. Pe acest fundal, se conturează povestea unui copil, Liesel
Meminger, care este despărţită la o vârstă fragedă (doar 9 ani) de tot ceea ce avea mai drag:
mama şi fratele ei, pentru a fi plasată unei familii sociale. Moartea este cea care prezintă
realitatea cu un ochi critic, singura care nu este redusă la tăcere de naziştii îndoctrinaţi, singura
care nu este nevoită să salute cu „Heil Hitler” pentru a putea avea un loc în societate… Liesel
Merminger simte cât de crudă şi de nedreaptă este viaţa încă din momentul în care se află alături
de mama şi de fratele ei mai mic în trenul ce trebuia să îi ducă la o familie socială: bolnav şi
slăbit din lipsa de hrană, cel mic moare pe drumul refugiului şi este îngropat undeva pe drum.
Liesel găseşte lângă mormântul fratelui ei, în zăpadă, o carte abandonată: „Manualul groparului”,
primul ei abecedar în casa în care va poposi. În Munchen, ajunge pe strada Himmel, o stradă a

5
oamenilor săraci, o stradă a meşteşugarilor: călcătorese, zugravi, croitori… Ea este adoptată de
familia Ilsei şi a lui Hans Hubermann, care vor ajunge să devină asemeni propriilor părinţi,
suplinind rolul celor adevăraţi, alungaţi, cum avea să afle mai târziu, de faptul că erau
„kommunist”. Aici, ea îşi găseşte alinare de coşmarurile pe care le avea în braţele grijulii ale lui
Hans, în muzica acordeonului acestuia şi în lecţiile de citire pe care acesta i le oferă în pivniţa
casei, folosind metode mai puţin convenţionale: „Manualul groparului” pe post de abecedar şi
pereţii pivniţei pe post de dicţionar. Cursul vieţii lui Liesel este zguduit de evenimentele care au
loc, însă ea alege să obţină ceea ce este mai bun din aceasta: deşi ceilalţi copii furau hrană, ea
începe să fure cărţi, atât din focurile în care naziştii ardeau cărţile interzise, cât şi din casa
primarului, unde va găsi un aliat în soţia primarului, cea care îşi pierduse copilul pe front.
Partener şi umăr de sprijin îi va fi întotdeauna băiatul vecinilor, Rudy, copilul cu părul asemeni
lămâii, cel care o va sprijini necondiţionat şi care o va ajuta să suporte mai uşor viaţa grea,
băiatul cu vise mari şi speranţe măreţe. De asemenea, în casa Hubermanilor, Liesel poate observa
cât de nedreaptă este soarta: Max, un evreu, fiul celui care salvase viaţa lui Hans în Primul
Război Mondial, este ascuns în propria lor casă, devenind prietenul lui Liesel şi cel care îi
descoperă prima dată talentul în meşteşugul cuvintelor, cel care o ajută să îşi dezvolte talentul
scriitoricesc. El îi creează cărţi personalizate, fapt care îl ajută şi pe el să uite de faptul că este
prizonier într-o pivniţă, fetiţa fiind singura lui legătură cu lumea de afară, pe care o poate observa
de aproape doar când „stele de foc” (bombele) apar pe cer, moment în care toţi ceilalţi sunt
ascunşi în adăposturi. Romanul se întinde pe mai mulţi ani, până în anul 1945, când războiul
devine şi mai intens: cu toţii se ascund în adăposturi sub pământ, loc în care frica este temperată
prin lecturile lui Liesel. Fetiţa experimentează plecarea celor dragi pe front, observă exilul şi
marşurile evreilor… Ea, asemeni familiei la care stă şi a prietenului Rudy, nu poate iubi sistemul,
nu îl poate iubi pe Hitler, cel care le-a adus atâta nefericire, şi luptă pentru dreptate. Însă, destinul
se dovedeşte din nou cumplit pentru Liesel: toţi cei dragi ei, noii părinţi, Rudy, tot ceea ce
cunoştea dispare, fiind purtate pe aripile Morţii, în urma unui atac surpriză, un bombardament
care îi ucide pe toţi în timpul somnului. Singura care scapă este Liesel: ea şi-a urmat visul, aceea
de a aşterne propria viaţă pe hârtie, sub forma cărţii „Hoţul de cărţi”, scris în pivniţă, locul ei de
refugiu…
Jocurile
1. Exuvii de Simona Popescu

Cartea este un fel de încercare de recuperare a copilăriei, prin lucrurile mărunte de altădată:
celebrul oracol, caiete, desene, frunze colecţionate. Dulapul şi podul casei par a fi depozitele
amintirilor. Autoarea este realistă, deşi pare nostalgică, conștientă că timpul nu poate fi oprit.
Gândul că va arăta altfel la 30, 40, 50 de ani o înspăimântă. Salvarea rămân micile obiecte care-i
amintesc de univers din trecut. Personajul se maturizează treptat, dar nu se desparte de niciuna
din acele exuvii, încercând să le recompună, deoarece toate fac parte din personalitatea ei. Este
prezentul care ţine în el toate Simonele din trecut. Foloseşte comparaţia cu o matrioskă, dar e mai
mult de-atât. Dacă scoți păpuşile ruseşti care stau separate una într-alta, obţii mai multe păpuşi
independente. Cu Simonele din Exuvii nu se întâmplă la fel, ele se întrepătrund, prin ele timpul
curge în orice direcţie, cele mari le ţin în ele pe cele mici, dar şi invers. Este fascinant acest
cronocentrism prezent, dar şi fluctuant şi bidirecţionat, dacă pot spune aşa, în acelaşi timp.

6
2. Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain
Huckleberry Finn trăiește în târgușorul american imaginar St. Petersburg, Missouri, și duce o
viață de hoinar, până când o vaduvă Douglas îl ia să îl educe și să îl învețe carte. Dar când
copilul a început să se acomodeze cu noua sa viața, apare tatăl său care îl răpește, vrând să îl
dezvețe de bunele maniere cu care Huckleberry se acomodase în noua sa viața. Huck evadează
de acolo, înscenând totul ca și cum ar fi fost omorât. El fuge pe o altă insulă unde se întâlnește cu
un negru fugar pe nume Jim. Cei doi se duc pe o plută în statele libere, dar în drumul lor ei
întâlnesc doi hoți care îl vând pe Jim ca sclav unui fermier, unchiul personajului de roman Tom
Sawyer. Huck fuge și, împreună cu Tom, îl eliberează pe Jim în stil eroic, Tom dăruindu-i lui
Jim patruzeci de dolari, iar Jim fiind foarte mulțumit și spunând că semnul că va fi iar bogat s-a
împlinit plănuind să fugă cu toții in Teritoriul Indian. Huck Finn află și că tatăl lui era mortul din
casa care plutea pe Mississippi.
2. Eu şi lumea din jurul meu
Carte, cititor, cultură
1. Povestea fără sfârșit de Michael Ende – ECRANIZARE

Departe de a fi o carte despre războaie imaginare şi împărăţii care-şi dispută o lume, Povestea
fără sfârşit e despre Fantazia, tărâmul în care oamenii au uitat să mai meargă şi tocmai de aceea
e ameninţat să se destrame: părţi însemnate din tărâmul Crăiesei Copile sunt cuprinse de Neant.
Cu ce ameninţă asta lumea oamenilor? Făpturile de vis din Fantazia vor deveni în lumea
oamenilor minciuni, care în loc să le renască imaginaţia le-o vor învenina cu idei fixe, dorinţe
nesăbuite, nevoi false. Iar Fantazia – şi implicit lumea noastră – nu poate fi salvată decât de un
om capabil să intre în poveste (să ajungă deci în Fantazia) şi să dea un nume nou Crăiesei Copile,
esenţa lumii poveştilor, care e grav bolnavă şi numai un nume nou născocit de un om îi poate
reda viaţa. Încă ceva: ştiaţi că toate visele pe care le uităm când ne trezim se duc în adâncurile
Fantaziei şi sunt scoase la iveală de minerul orb, din cariera Minroud, pe plăci dintr-un material
diafan şi fragil, ca zăpada? Salvatorul va fi un puşti palid, rotofei şi fricos, pe numele lui Bastian
Balthasar Bux, care, fugărit de colegii de şcoală răutăcioşi, se adăposteşte într-un anticariat.
Întâmpinat de un bătrân morocănos, supărat pe toată tagma copiilor stricători de cărţi, ajunge atât
de atras de cartea pe care moşneagul o ţine în mână, încât într-un moment de neatenţie i-o fură,
fuge din magazin şi destul de răvăşit de fapta sa se ascunde în podul şcolii. Printre animale
împăiate şi saltele vechi începe Povestea fără sfârşit şi pătrunde în lumea Fantaziei. Până acum
avem un antierou… real, atras în lumea poveştilor de un erou al Fantaziei, viteazul Atreiu, o
lume care îşi recunoaşte irealitatea şi care îşi cere salvarea printr-o re(de)numire. Străbatem
alături de Bastian pădurile narative, acceptăm pactele ficţionale, ne simţim şi noi un pic salvatori,
pentru că nu lăsăam cartea din mână. Vedem cum în Fantazia povestea asta se scrie de la sine, pe
măsură ce are un cititor, cum desenele cărţii lui Bastian se regăsesc în simboluri ale Fantaziei,
cum de la punctul consimţirii lui de a intra cu totul în poveste, dorinţele lui vor scrie cartea.

7
2. Cititorul din peșteră de Rui Zink
În centrul acțiunii se află un adolescent în derivă, care, fugind de „garda regală”, pleacă într-o
călătorie în căutarea unui animal mitic și fabulos, Anibalector. Romanul este structurat în 3
capitole: „Călătoria”, „Insula” și „Întoarcerea”. În primul capitol este prezentată povestea care se
petrece în trecut, cu 30 de ani în urmă, în momentul în care mariajul părinților băiatului din rolul
principal se încheie. În acest capitol cititorul va afla ce urmări a avut asupra copilului divorțul
părinților, dar și cum acesta a reușit să fugă, să se ascundă într-un loc înconjurat de marinari, care
aveau o misiune importantă, dar și aproape imposibil de realizat. Copilul fugar își câștigă dreptul
în fața lor de a citi o hartă care îi va dezvălui acestuia adevărul despre misiunea lor. În capitolul 2
al cărții, protagonistul se trezește într-o peșteră pe o insulă misterioasă, înconjurat de oase și
cărți, în acel moment tânărul vede o arătare imensă, de care acesta, inițial, se sperie, apoi îl
recunoaște ca fiind Anibalector, creatura pe care marinarii doreau să îl prindă. Anibalector putea
fi asemănat cu o gorilă, acesta se amuza de spaima tânărului, însă cei doi reușesc să poarte un
dialog simpatic, amuzant și educativ. Cei doi ajung să se împrietenească, iar Anibalector, fiind
pasionat de citit, îl stimulează și motivează pe băiat să citească cât mai mult. În cele din urmă,
ambii citesc și discută despre cărțile citite. Marinarii vor încerca să întindă o capcană lui
Anibalector pentru a-l prinde, ceea ce, în cele din urmă, aceștia reușesc. În ultimul capitol,
marinarii îl duc pe Anibalector la o grădină zoologică, unde îl închid. Anibalector își va pierde
strălucirea și pofta de viață, refuzând să facă orice, inclusiv să mai vorbească cu prietenul său,
nici măcar în fața propriei plăceri, cititul, nu mai reacționa în niciun fel. Băiatul îl salvează pe
Anibalector și îl eliberează, în cele din urmă, aceștia sunt nevoiți să se despartă, copilul fiind
conștient că nu poate pleca cu el, acesta rămâne trist pentru că știe că va fi pedepsit pentru fapta
sa și pentru despărțirea de prietenul care l-a învățat să iubească cărțile.
Modele și antimodele
1. Scrisoarea III de Mihai Eminescu

Țara Românească, condusă de voievodul Mircea cel Bătrân, era amenințată de sultanul Baiazid,
care conducea Imperiul Otoman. Baiazid voia sa cucerească Țara Românească, aceasta
împiedicându-l sa ajungă unde își dorea. Cei doi se întâlnesc la Rovine pentru a discuta.
Voievodul Mircea fiind calm cumpătat și repectos cu Baiazid, primește niște răspunsuri egoiste
și obraznice de la acesta. Cei doi neajungând la niciun punct comun decid să înceapă lupta.
Marea bătălie începe! Otomanii sunt mulți și foarte echipați iar români cu sulițe și săbii, mai
puțini la număr, dar foarte motivați să-și apere țara. Turcii sunt luați prin surprindere de români
în bătălia din câmpiile de la Rovine, fiind înconjurați. Baiazid îngrozit încearcă să își adune
oastea. În final oastea romană condusă de Voievodul Mircea cel bătrân iese învingătoare salvând
astfel Țara Românească. Model: Mircea cel Bătrân care dă dovadă de modestie, atât prin portul
simplu, cât și prin vorba înțeleaptă și chibzuită, căci, așa cum spune autorul, el este „un bătrân
atât de simplu, după vorbă, dupa port”. Trăsătura principală a domnitorului este patriotismul,
care se desprinde din tot ce el gândește, exprimă și înfăptuiește, și căruia i se subordonează toate
celelalte însușiri. Calm, hotărât, sigur pe sine, și animat de o profundă mândrie patriotică.

8
2. Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu
Un bou obișnuit - un bou ca toți boii -, prin mare noroc dobândește o poziție socială importantă.
Un vițel, ruda apropiată a boului, încearcă să ia legatura cu unchiul său, devenit bogat, pentru a
obține și el niște fân. Încercările vițelului sunt zadarnice, fiind îndepărtat de către sluga
stăpânului pe diferite motive. Acțiunea ajunge la intensitatea maximă în momentul în care boul
ieșit la plimbare trece pe lângă vițel ignorându-l. Necrezând că a fost ocolit intenționat,
perseverent, vițelul revine a doua zi la casa boului. În deznodământ, boul indignat de îndrăzneala
vițelului poruncește slujitorului să fie aruncat pe scări pentru că el nu are astfel de rude.
Antimodel: boul – parvenit, îngâmfat, superficial, snob / vițelul – naiv, profitor
3. Popa Tanda de Ioan Slavici

Trandafir, fiul dascălului Pintilie din Butuceni este popă în Sărăceni. Acesta e un om bun, cu
carte și gospodar. Îi ajută pe alții și cântă chiar mai frumos ca tatăl său. Când a fost tânăr s-a
chinuit și a învățat pe la multe scoli. Astfel a ajuns popă în Butuceni, un sat mare și bogat.
Părintele Trandafir era un om minunat, dar cam direct, atât cu sătenii cât și cu protopopul, astfel,
după doi ani a fost trimis de la Butuceni la Sărăceni. Sărăceni era un sat între munți, cu o
poziționare ce nu favoriza agricultura. Astfel, sărăcenii au devenit foarte leneși, prin urmare și
săraci. În vârful satului se afla ceea ce a fost cândva biserica, însă Sărăceni era un sat fără popă,
căci niciunul nu rezistase mai mult de trei zile. Dar părintele Trandafir, știind că în alt sat nu va
mai fi mutat, se hotărî să-i facă pe sărăcenii harnici. “Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor
rămânea săraci și eu flămând!“ În prima duminică s-au adunat mulți oameni să-l vadă pe noul
popă. Acesta le-a spus că leneșii sunt păcătoși și le-a dat diferite sfaturi pe care oamenii păreau
că le absorb. Însă duminicile ce-au urmat, biserica era aproape goală. Astfel, s-a hotărât să
meargă prin sat și unde-i găsea pe oameni începea a-i sfătui. Vreun an de zile a tot dus-o așa, dar
nimic nu s-a schimbat. În următorul an, a început să-i batjocorescă. Și oamenilor le plăcea să
râdă cu popa de alții, iar după atâta tândălitură i-au pus numele Popa Tanda. Nemaiștiind ce să le
facă, a început ai ocărî, însă oamenii au început să-l ocărască și ei la rândul lor, iar în cele din
urmă au făcut cerere la episcopie ca Popa Tanda să fie mutat din satul lor. Însă episcopul i-a dat
dreptate. Așadar, Popa Tanda a rămas în Sărăceni, dar când și cel de-a patrulea copil al său s-a
născut și-a dat seama că trebuie să facă ceva pentru a-i oferi familiei sale o viață mai bună. Cum
din slujba sa nu câștiga mai nimic, iar zestrea soției era pe terminate, Popa Tanda s-a hotărât să
se îngrijească de propria casă și să nu mai aștepte de la săteni. Mai întâi a muruit pereții casei, a
construit un acoperiș nou și și-a făcut gard cu portiță, spre mai marea bucurie a soției sale care
acum își dorea și niște straturi de legume. Cele dintâi semințe încolțite au fost primite cu mare
entuziasm de întreaga familie. Straturile au fost urmate de păpușoi, apoi, cu ultima fărâmă din
zestrea nevestei, părintele Trandafir a cumpărat un cal și un car, făcu un grajd și se apucă de
semănat. Ca reacție la toate astea, sătenii spuneau că “Popa e omul dracului”. O dorință mai avea
nevasta popii, să aibă privaz și o casă potrivită pentru icoana Maicii Domnului. Pentru asta, Popa
Tanda trebuia să meargă la târg, și cum nu se cuvenea să mergi fără lese, și le-a făcut singur.
Văzând că a ieșit treabă bună, a început a face și mai multe pentru a le vinde. Însă, în zilele
dinaintea Rusaliilor, ploaia părea că nu dă semne să se oprească, astfel, împreună cu vecinul său
Marcu a făcut și o rogojină, putând așadar merge la târg. Prin urmare, de Rusalii toată familia a
avut haine noi, mâncare din belșug și o casă luminoasă, proaspăt văruită. Părintelui i-au dat
lacrimile când a întrat în biserică și a văzut oamenii în fața icoanelor, apoi a cântat așa de frumos,

9
încât a rămas vorba “Cântă ca popa la Rusalii.” Anii au trecut, iar Sărăceni a devenit cel mai
frumos sat din împrejurimi, cu oameni harnici și mândrii de satului lor. Iar părintele Trandafir,
devenit între timp bunic și cuscrul lui Marcu, a rămas la fel, “vesel, verde și harnic”, dar, de
arunci înainte a fost considerat de săteni “omul lui Dumnezeu”.
Model: părintele Trandafir care schimbă o comunitate
4. Marele uriaș prietenos de Roald Dahl

În cartea Marele Uriaș Prietenos scrisă de Roald Dahl este vorba despre cel mai prietenos uriaș
din lume pe care îl mai cheamă și MUP (în unele traduceri este UCP – Uriașul cel prietenos).
Într-o noapte MUP a călătorit de pe Tărâmul Uriașilor în orașul Londra. O fetiță de la orfelinat
pe care o chema Sophie nu putea să adoarmă și s-a dus să se uite un pic pe fereastră și dintr-o
dată a văzut o umbră neagră. Era umbra lui MUP. El a văzut-o că se uita la el și a răpit-o. Nimeni
nu are voie să vadă un uriaș. Apoi s-a dus cu Sophie pe Tărâmul Uriașilor. În timp ce MUP
alerga, Sophie se gândea că va fi mâncată, dar când a dus-o în peștera lui, a observat că era un
uriaș bun. MUP s-a prezentat și i-a spus că el este singurul uriaș care nu haplește omleți. Asta
înseamnă că nu mănâncă oameni deloc. Dar MUP nu prea vorbea corect pentru că la el pe tărâm
nu existau școli. Sophie a mai aflat despre MUP că mânca doar castracurcuveți, adică niște
legume îngrozitoare și bea sifoclăbucel dintr-o sticlă lungă de doi metri în care bulele se
spărgeau la fundul sticlei și nu deasupra, cum știm noi. MUP nu era un uriaș obișnuit, ci un
uriaș-de-vise-suflător. Știa unde este Tărâmul viselor și mergea din când în când ca să ia vise pe
care apoi le punea în borcane de sticlă. Apoi visele le sufla în urechile copiilor adormiți cu o
trâmbiță uriașă. MUP mai avea și niște urechi mari cât roțile de la camion cu care, atunci când
era senin și liniște afară, auzea muzica stelelor din cer. Pe Tărâmul Uriașilor mai trăiau încă nouă
uriași, dar care erau mâncători de oameni. MUP și Sophie au mers la regina Angliei, unde MUP
i-a suflat în ureche reginei un vis preparat de el în care povestea despre uriașii mâncători de
oameni. La sfârșitul visului, MUP a făcut ca regina să viseze că pe pervazul ferestrei din palat stă
o fetiță. Apoi MUP chiar a pus-o pe Sophie pe pervaz pentru că regina va crede că dacă o parte a
visului este adevărată, atunci și celelalte părți vor fi adevărate.
Model: MUP salvatorul fantastic al orfanei Sophie
5. Robinson Crusoe de Daniel Defoe – ECRANIZARE

Crusoe a pornit într-o călătorie pe mare în august 1651, împotriva dorințelor părinților săi, care
doreau ca el să urmeze o carieră în avocat. După o călătorie tumultuoasă în care nava lui este
distrusă într-o furtună, dorința sa de mare rămâne atât de puternică încât pleacă din nou la mare.
Și această călătorie se încheie în dezastru, deoarece nava este preluată de pirații Salé ( Salé
Rovers), iar Crusoe este înrobit de un maur. Doi ani mai târziu, el scapă într-o barcă cu un băiat
pe nume Xury; un căpitan al unei nave portugheze de pe coasta de vest a Africii îl salvează.
Nava este în drum spre Brazilia. Crusoe îl vinde pe Xury căpitanului. Cu ajutorul căpitanului,
Crusoe își procură o plantație. Câțiva ani mai târziu, Crusoe se alătură unei expediții pentru a
aduce sclavi din Africa , dar naufragiat într-o furtună la vreo patruzeci de mile în larg pe o insulă
din apropierea coastei venezuelene (pe care o numește Insula Disperării). El observă latitudinea
la 9 grade și 22 de minute spre nord. Vede pinguini și focipe insula lui. În ceea ce privește
sosirea sa acolo, doar el și trei animale, câinele căpitanului și două pisici, supraviețuiesc
naufragiului. Depășindu-și disperarea, el ia arme, scule și alte provizii de pe navă înainte ca
aceasta să se destrame și să se scufunde. El construiește un habitat îngrădit în apropierea unei
peșteri pe care le sapă. Făcând urme într-o cruce de lemn, el creează un calendar. Folosind unelte

10
recuperate de pe navă și unele pe care le face el însuși, vânează, cultivă orz și orez, usucă
strugurii pentru a face stafide, învață să facă ceramică și crește capre. De asemenea, adoptă un
mic papagal. Citește Biblia și devine religios, mulțumind lui Dumnezeu pentru soarta sa în care
nu lipsește nimic decât societatea umană. Trec mai mulți ani și Crusoe descoperă canibali nativi ,
care ocazional vizitează insula pentru a ucide și mânca prizonieri. La început, el intenționează să-
i omoare pentru comiterea unei urâciuni, dar mai târziu își dă seama că nu are dreptul să o facă,
deoarece canibalii nu comit cu bună știință o crimă. Visează să obțină unul sau doi servitori prin
eliberarea unor prizonieri; când un prizonier scapă, Crusoe îl ajută, numindu-l pe noul său
tovarăș „Vineri” după ziua săptămânii în care a apărut. Crusoe îl învață apoi engleza și îl
convertește la creștinism. După ce mai mulți nativi ajung să ia parte la un festin canibal, Crusoe
și Vineri ucid majoritatea nativilor și salvează doi prizonieri. Unul este tatăl lui Friday, iar
celălalt este un spaniol, care îl informează pe Crusoe despre alți spanioli naufragiați pe continent.
Este conceput un plan în care spaniolul să se întoarcă pe continent cu tatăl de vineri și să-i aducă
pe ceilalți, să construiască o navă și să navigheze într-un port spaniol. Înainte ca spaniolii să se
întoarcă, apare o navă engleză; răzvrătiții au pus mâna pe vas și intenționează să-și lase capitanul
pe insulă. Crusoe și căpitanul navei ajung la o înțelegere în care Crusoe îl ajută pe căpitan și pe
marinarii loiali să recupereze nava. Cu șeful lor executat de căpitan, răzvrătiții iau oferta lui
Crusoe de a fi lăsat pe insulă, mai degrabă decât de a fi înapoiați în Anglia ca prizonieri pentru a
fi spânzurați. Înainte de a se îmbarca în Anglia, Crusoe le arată mutinilor cum a supraviețuit pe
insulă și afirmă că vor veni mai mulți oameni. Crusoe părăsește insula la 19 decembrie 1686 și
ajunge în Anglia la 11 iunie 1687. El află că familia lui l-a crezut mort; drept urmare, nu a rămas
nimic în testamentul tatălui său. Crusoe pleacă la Lisabona pentru a-și revendica profiturile
proprietății sale din Brazilia, ceea ce i-a acordat multă avere. În concluzie, el își transportă averea
pe uscat în Anglia din Portugalia pentru a evita călătoriile pe mare. Vineri îl însoțește și, pe
drum, suportă o ultimă aventură împreună în timp ce luptă împotriva lupilor înfometați în timp ce
traversează Pirineii.
Model: Robinson Crusoe, supraviețuitorul absolut
Călătoria
1. Cartea cu Apolodor de Gellu Naum

Apolodor este un pinguin de la circ, care cântă la cor. Este „grăsuț, curat, atrăgător”, îmbrăcat
într-un frac strălucitor. Într-una din zile îl apucă tristețea și dorul după frații lui din Labrador, iar
motanul Tiț vrea să-l împace: „– Prietene, aș da/ Mustața și codița mea, Aș da un litru de
caimac,/Aș da orice, să te împac.” Toate celelalte animale vor să-l împace: ariciul îi dă ace, ursul
mure, iar iepurele - salată și fructe dulci. Tristețea însă nu îi trece. Impresionat, dirijorul
Domisolfa spune că cel mai bine ar fi ca Apolodor să plece totuși spre Labrador. Încep, așadar,
aventurile sale de călătorie. Zboară cu avionul, apoi cu parașuta, dar ajunge forțat la Capul Nord.,
„cu parașuta spartă/ Fără busolă, fără hartă./” Este luat pe pescadorul Meteor, iar Apolodor îi
distrează pe toți cu vocea lui. În portul Behring este nevoit să coboare. Străbate Alaska și află că,
de fapt, a fost născut din întâmplare în Labrador, deoarece acolo nu se află picior de pinguin.
Află că familia lui este pe gheața Golfului Terror. Ajunge pe țărmul african unde îl deranjează
căldura și este foarte obosit. O găsește aici pe sora cămilei Suzi care a fost foarte bună cu el la
circ, ca o mamă. Impresionată, cămila se ofră să-l conducă spre Sud. Trece prin deșertul Sahara,
se oprește într-o oază unde își mai revine puțin. Rătăcește un an prin continentul african,
lucrează ca hamal, cărând „stafide și năut”, iar apoi vânează în Mozambic. Se spune apoi că a

11
fost poet în Tibet, fachir în India, că a deschis un concert la Bangladesh. Devine milionar pe o
insulă în Pacific unde găsește un geamantan cu patruzeci de diamante. Avea cinci cofetării,
mânca numai bunătăți, dar după un an ăl ajunge din nou dorul de frații lui. Ajunge pe coasta
Californiei, în Statele Unite. Întâlnește un pistolar, Sallivar Tom, care ucidea și jefuia. Acesta
cade într-un butoi, fiind beat și toți tremurau de frica lui. Apolodor este curajos: bate niște cuie în
capacul butoiului și îl duce pe tâlhar la închisoare. Pornește mai departe. Se urcă într-un camion
ce transporta fier vechi, îmbracă o armură de fie și ajunge în orașul Saint Luis. Oamenii de aici
cred că este de pe marte și vor să-i dea funcții importante. A fost pus pe post de statuie și
oamenii plăteau ca să-l vadă. Este furat de un tâlhar, dus și băgat într-o navă spațială, pe care au
pornit-o. Aterizează în portul New Orleans. Este luat ca ajutor de căpitanul Syrus Smith, bețivan
și el. În timp ce căpitanul doarme, Apolodor citește o telegramă primită de căpitan, în care i se
spunea acestuia să îl aducă mort pe Apolodor. Își dă seama că că pitanul l-a înșelat. Scapă de pe
nava acestuia și ete salvat de niște pescari din Uruguay. Este foarte bine primit în casa unui
profesor, dar dorul de frațți lui îl împinge din nou la drum. Ajunge în Antarctica, pe gheața
Golfului Terror. Este primit de bunicul Apolodorin, de mama Apolodorina, de tatăl
Apolodorel, de unchiul Apolodorini. Aflat acum în ținutul foarte friguros de la Pol, i se face dor
de prietenii de la circ, de colegii de la cor. Ofta mereu: „Aș vrea să plec la București!” Reface
acest drum lung și este întâmpinat cu bucurie de prietenii lui.
2. Bùbico de I.L. Caragiale – ECRANIZARE

În timpul unei călătorii cu trenul, naratorul are ocazia să cunoască o doamnă alături de cățelul ei
Bubico. Acesta lătră foarte tare, exasperându-l pe autor și provocându-i gânduri negre
imaginându-și ce i-ar face. Stăpâna lui Bubico îi spune cât e de prietenos acesta, iar apoi îi
relatează o poveste despre cum aproape a fost sfâșiat de Bismark, câinele unui ofițer. Pe când
Bubico încearcă să se apropie de narator mirosindu-l, acesta scoate niște bomboane și îl
ademenește astfel să se așeze în brațele lui. Când trenul se oprește în gară la Crivina, Bubico
latră din toate puterile spre fereastră auzind câini lătrând pe peron. După ce trenul a pornit din
nou, sugerându-i doamnei că lui Bubico s-ar putea să-i fie cald fiind așa de înfololit, deschide
geamul și se apropie cu el în brațe de fereastră. Și, în timp ce cucoana îi spune să aibă grijă să
nu-l scape pe fereastră, îl și vede pe Bubico zburând în întunericul nopții. Cucoana tipă, iar
naratorul îi arată repede unde se află semnalul de alarmă. Trenul se oprește. Încă leșinată,
cucoana își revine abia după ce trenul pornește din nou și ajunge la Ploiești. Atunci, naratorul se
apropie de ea și-i șoptește:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Aceasta leșină din nou, iar naratorul dispare în „noaptea neagră”.
3. Toate pânzele sus! de Radu Tudoran – ECRANIZARE

Romanul prezintă aventurile echipajului goeletei românești Speranța în drumul său spre Țara de
Foc. Personajul principal este Anton Lupan, căpitanul navei, pentru care îndeplinirea acestei
misiuni reprezintă un vis dintotdeauna și o obligație morală extrem de puternică față de un vechi
prieten, Pierre Vaillant, cu care studiase ingineria în Franța și cu care plănuise totul. Mobilizat
puternic de amintirile și țelul comun al lui Pierre și al său, de a merge pe urmele bunicului lui
Pierre (care fusese timonier al vasului expediției ai lui Charles Darwin, pe nava HMS Beagle),
Lupan caută oameni pentru ansamblarea unui echipaj de oameni cunoscuți și necunoscuți.
Împreună cu echipajul pe care îl formează, Anton Lupan readuce goeleta la viață și o

12
redenumește Speranța, continuând visul comun al lui Pierre Vaillant și al său de a explora sudul
Argentinei, zona numită Țara de Foc, trecând apoi în Oceanul Pacific prin strâmtoarea lui
Magellan, ajungând eventual în Insulele Galapagos. Cei doi prieteni munciseră împreună la
construirea drumului de fier la Stambul (Istanbulul de astăzi) până când au avut suficienți bani ca
să cumpere o goeletă, cu două catarge, cu care aveau de gând să pornească expediția, după ce ar
fi strâns și avut suficienți bani. Anton Lupan a rămas la Stambul, în timp ce Pierre Vaillant a
plecat spre Brăila cu un transport de marfă. Din păcate, L'Esperance nu ajunsese niciodată în
port, deoarece fusese atacată de pirați și Pierre fusese luat prizonier. Reîntors în țară, după
diverse peripeții, Anton Lupan caută urmele goeletei L'Esperance, proprietatea sa și a prietenului
său Pierre Vaillant, coleg de facultate și prieten francez, originar din localitatea bretonă Saint-
Malo. Atât Pierre Vaillant, cât și goeleta L'Esperance, „dispăruseră” misterios în urmă cu câțiva
ani, în timp ce transportau ulei de măsline în bazinul estic al Mediteranei. După cinci ani, Anton
se întoarce în țară, la Brăila și verifică din nou dacă a mai apărut vreo veste despre Pierre, fără
rezultat însă. În aceeași zi îi întâlnește pe Ieremia, Gherasim și Ismail. Mai târziu li se alătură
Mihu și Cristea Busuioc, respectiv Adnana (ultima venită, provenită dintr-o veche familie de
navigatori), formând astfel echipajul goeletei Speranța, șase bărbați, o femeie, un adolescent
(Mihu) și un câine, pe nume Negrilă. În cele din urmă, Anton Lupan găsește goeleta la Sulina pe
o plajă pustie, în apropierea farului, eșuată și aproape complet acoperită de nisip. Povestea
misterioasă și sumbră a paznicului farului, spusă de acesta lui Anton Lupan, pe când era beat,
sugera un atac pirateresc asupra vasului și al echipajului său (de care paznicul nu era străin),
executat de un pirat (împreună cu oamenii săi) cunoscut în Marea Neagră și Marea Egee,
supranumit Spânul. Goeleta „Speranța” era de fapt goeleta L'Esperance, ai căror proprietari
fuseseră Anton Lupan și Pierre Vaillant, după ce fusese prădată și parțial arsă de pirați,
abandonată pe niște dune de nisip din apropierea Sulinei și apoi recondiționată de Anton Lupan
și echipajul său, format din Ieremia, Gherasim, Ismail, Mihu și Cristea Busuioc.
4. Fram, ursul polar de Cezar Petrescu – ECRANIZARE

Fram, ursul polar reprezintă atracția principală a circului Struțki, a cărui reprezentație are loc
pentru ultima oară în oraș. Fram trebuia să intre în scenă după numărul lui Miss Ellian,
îmblânzitoarea de tigri, dar se pare că în această seară întârzie să apară. Fram e renumit pentru
numărul său fără dresor, pentru acrobațiile sale și pentru gesturile aproape umane pe care le
căpătase. În cele din urmă, Fram își face apariția. Însă tristețea i se citește pe chip și părăsește
scena fără a-și face numărul. Aflat în cabina sa, Fram se gândește cu dor la sloiurile de gheață și
la mama sa de care a fost despărțit foarte timpuriu. Aceasta a fost împușcată de oameni, iar el a
fost luat pe o corabie. Căpitanul Lars i-a dat numele Fram, după vechea lui corabie, însemnând
“înainte” în norvegiană. Însă, pentru a face rost de băutură, căpitanul Lars l-a vândut pe Fram, iar
în cele din urmă acesta a ajuns la circul Struțki. Aici, de șapte ani de zile, înveselește oameni de
pretutindeni cu giumbușlucurile sale. Astfel, starea actuală a lui Fram este destul de neobișnuită
și atrage atenția unui fost vânător. Acesta înțelege că lui Fram îi este dor de meleagurile natale și
îl convinge pe directorul circului să îl trimită pe Fram acasă, la Polul Nord. Ajuns aici, Fram
întâmpină dificultăți în a se adapta. Viscolul îi dă mari bătăi de cap, la fel și procurarea hranei.
Nu putea vâna foci întrucât îi aminteau de cele de la circ. La un moment dat, se întâlnește cu un
urs pe care îl poreclește “Căpățânosul”. Acesta sare la bătaie, dar Fram reușește să-l pună pe fugă
cu acrobațiile sale de circ. Astfel, reușește să mănânce ceea ce acesta vâna. Atunci când se
întâlnește cu o ursoaică ce avea doi pui, realizează că ceea ce pe oameni îi încântă, și anume
giumbușlucurile sale, pe animale le sperie. Astfel, se urcă pe un sloi de gheață și plutește spre

13
alte meleaguri. După un timp se întâlnește cu un pui de urs a cărui mamă tocmai fusese ucisă de
către un alt urs. Fram s-a bucurat că în sfârșit cineva nu fuge de el, iar împreună i-au dat o lecție
ursului ucigaș. Însă, atunci când Fram descoperă că puiul de urs începe să-i imite
comportamentul, decide să-l părăsească pentru ca acesta să rămână “normal”. Regăsindu-se din
nou singur, Fram începe să simtă lipsa oamenilor. Astfel, se bucură când întâlnește un copil de
eschimos care pare fascinat de el. Însă tristețea îl cuprinde când realizează că acesta încerca să-l
omoare. Fram plutește în neștire pe o bucată de gheață până ajunge să se întâlnească cu doi
oameni de pe vaporul care-l adusese la Polul Nord. Aceștia rămăseseră prinși într-o furtună de
gheață, departe de tabăra lor. Fram îi recunoaște și încearcă să-i încălzească. La sosirea
vaporului, Fram este primul care urcă, abia așteptând să ajungă din nou printre oamnei, acolo
unde el se simțea cel mai bine.
5. Ocolul Pământului în 80 de zile de Jules Verne – ECRANIZARE

În această carte este vorba despre o extraordinară călătorie în jurul lumii, realizată în timp record
de către un gentleman pe nume Phileas Fogg. El era un om înstărit și la locul lui. Avea un valet
pe nume Passpartout. Stăpânul se duce în fiecare zi la un club, unde, împreună cu amicii săi,
joacă o partidă de cărți. Odată se aduce vorba despre un hoț care a furat o sumă de bani de la
banca Angliei. Unii dintre ei, inclusiv domnul Fogg, spun că lumea este atât de mică, încât
oricine ar fi putut face un ocol al pământului în optzeci de zile. Pe de altă parte, ceilalți, îi
contrazic. Așa că pun un mic pariu: ca domnul Fogg să facă acestă călătorie. Miza este două mii
de lire. Ajuns acasă, stăpânul își ia câteva haine și o valiză mare cu bani și pleacă. Tot atunci, un
detectiv pe nume Fix, care ancheta situația jafului băncii din Anglia și care credea că Phileas
Fogg era hoțul, îl urmărește pe toată durata expediției. În aventura lor, stăpânul și servitorul au
multe peripeții; una este petrecută în India: pe când călătoreau, Fogg observă că doi bărbați voiau
să omoare o tânără fată. El o salvează și o ia cu el. După ce străbat lumea întreagă, călătorii ajung
din nou în Anglia, în Liverpool. Atunci detectivul îl arestează. Nu stă mult la închisoare pentru
că Fix vine să îl anunțe că a aflat că nu el era vinovatul, deoarece hoțul a fost prins. Fogg este
eliberat, dar crede că a pierdut pariul. Ajuns acasă, fata salvată, pe nume Aouda, îl întreabă dacă
vrea să fie soția lui. Bineînțeles că acceptă. Mai târziu, Foog află că nu era prea târziu pentru
câștigarea pariului. Din greșeală a adăugat o zi în plus calculelor sale. Până la urmă câștigă pariul
ajungând la timp la club. El nu dobândeștei doar două mii de lire, ci și o experiență minunată și o
soție frumoasă.
Natura – locuri natale
1. Rapsodii de primăvară de George Topârceanu – SELECȚIE DE VERSURI

Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ

14
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus

După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?
2. Malul Siretului de Vasile Alecsandri – TEXT INTEGRAL

Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se încovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,

Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteioară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale

Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n juru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald

15
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
3. Amurg în Deltă de Ion Pillat – TEXT INTEGRAL

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânat cum e pruna.
4. Balul pomilor de Dimitrie Anghel – TEXT INTEGRAL

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,

Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,

Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.
Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram

Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.

16
Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiți de-atâtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atâtea primăveri!
5. Iarna de Vasile Alecsandri - TEXT INTEGRAL

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori
Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
6. Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș

Pe drumuri de munte, un adevărat jurnal de călătorie prin Munții Neamțului dezvăluie intenţia
scriitorului de a aduce o notă nouă în literatura românească. Autorul înlocuieşte stilul obiectiv al
al literaturii de călătorii cu stilul subiectiv. Totodată, Hogaş nu vrea să facă litertură subţire de
salon, ci să înfăţişeze oamenii şi lucrurile în măreaţa lor sălbăticie. Ce-i extraordinar în Pe
drumuri de munte este tocmai această inepuizabilă putere a imaginarului său de a
inventa/reinventa privelişti, vederi, pornind, în esenţă, de la aceleaşi date. Câte apusuri şi câte
răsărituri întâlnim în cartea acestui peregrin fără odihnă? Şi câte furtuni, privelişti ale înserării,
tăceri şi linişti nocturne, amiezi copleşitoare şi, din nou, privelişti care se rotesc în funcţie de
ceasul cosmic găsim în acest jurnal?
De reținut, de exemplu, portretul Aniţei care-i găzduieşte într-o noapte pe narator şi pe prietenul
lui: „Astfel, între nişte umere largi şi fără nici o înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gâtului, un
cap cât o stamboală de mare, sau, mai bine zis, o claie de păr negru, aspru şi încâlcit la un loc cu
paiele murdare şi gălbii ale srohului cald, din care chiar atunci se părea că ieşise; pe aceeaşi linie
cu bolta frunţii înguste şi sub cele două arcuri negre ale unor sprincene stufoase, zvârlise, ca cu
mistria şi la întâmplare, două priviri albi - cioase şi holbate, din care o încremenire hipnotică
stinsese, parcă, orice lumină; nasul, tupilat şi cu pântecele la pământ, îşi ridica în aer numai
nările sale imense şi largi, deasupra unei guri spintecate pănă la urechi; iar de sub buzele-i
groase, veştede, cărnoase şi răsfrânte una-n sus şi alta-n jos, înain tau, spre afară, două raghile
rari de dinţi ruginiţi; câneştii, mai îndrăzneţi, încălecaseră peste amândouă încheieturile umede şi

17
lucitoare ale buzei de desubt; pe dreapta şi de sub barbă, atârna greu şi noduros, pănă în josul
sânului, o traistă vie de piele caldă cu pete galbene, vinete şi roşii... Şi de n-ai fi ştiut că aceea e o
guşă, ai fi zis că duce în braţe un copil schilod şi neisprăvit.”
Peisajele surprinse în carte sunt speciale; iată un pasaj din povestea Spre Mânăsiri: „Dimineața
era măreață și ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc
și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră și cel mult dacă îndrăzneața Stea a
Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau
răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mișca aerul, și grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de
neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu
așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea
dimineții dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deștepta sub întâile raze
ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: și firea
întreagă părea că se află în o religioasă așteptare. La răsărit se ivea geana de aur și de purpură a
unui soare tânăr, care într-o clipă șterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munților
neguroși. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpânit de măreția priveliștii, iar rarii drumeți ce
întâlneam, și pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung și mirați după
noi.”
3. Orizonturile lumii şi ale cunoaşterii

Școala
1. Amintiri din copilărie de Ion Creangă

Părintele Ioan este om bun și vrednic. El a înfrumusețat cimitirul și a construit o chilie pentru
școala satului. Împreună cu bădița Vasile, dascălul bisericii, părintele a mers prin sat și i-a
îndemnat pe oameni să-și dea copii la școală. Astfel s-au adunat o mulțime de băieți și fete,
dornici de carte dar și de năzdrăvănii. Ca să-i liniștească, părintele Ioan a adus la școală un scaun
numit Calul Bălan și un bici numit Sf. Nicolae. Prima pedepsită a fost chiar Smărăndița popii,
o copilă ageră și zdravănă care întrecea pe toată luma. Când părintele a descoperit că băieții
aveau ceasloavele murdare, pline de muște moarte, i-a poftit pe toți să încalece pe Calul Bălan și
să-și ia răsplata. Dar ca să-i îmbuneze pe copii, le aducea colaci de la biserică și cum bădița
Vasile, învățătorul, era om de treabă toate mergeau strună. Dascălul este luat la oaste și atuci
intervine bunicul lui Nică în educația copilului. David Creangă, bunicul lui Nică, a spus că îl ia
pe băiat și îl va duce la școală, la Broșteni. David le-a explicat că e bine să știi carte și că este
păcat de omul neînvățat. La școală cei doi băieți au mers bine în afara faptului că profesorul
Nicolae Nanu a poruncit unui om să-i tundă la piele pe cei doi, că aveau plete. După ce trece
iarna, în primăvară băieții s-au trezit plini de râie de la caprele Irinucăi și au abandonat școala.
Nică urmează apoi cursurile Școlii Domnești din Târgu Neamț și apoi pe cele de la Școala de
Catiheți din Fălticeni. În perioada următoare urmează procesul de formare al băiatului din punct
de vedere social în relațiile cu colegii de școală, cu vărul Ion sau cu Pavel Ciubotarul. Acesta îi
ține pe băieți în gazdă pe timpul cursurilor. Aici, cei doi, își aduceau mâncare de acasă iar iarna
se îngrijeau de lemne de foc. Autorul amintește și de prietenul lui Trăsnea pentru care gramatica
era de neînțeles. Ultima școală prezentată este Seminarul de la Socola. Nică a tot încercat să-și
convingă mama să nu plece, dar nu reușea. Acesta pleacă trist și cu ochii înlăcrimați împrună cu

18
Zaharia lui Gâtlan, un alt băiat obligat să plece la Socola. Pe cei doi copii îi duce Luca
Moșneagu’, un vecin, cu căruța trasă de doi cai.
2. Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș

Elevul Dima este Grigore Dima născut în Anglia, cu două cetățenii: română și engleză. Primele
două clase gimnaziale le-a făcut la Londra, a treia la Geneva, a patra la București, a cincea și a
șasea la Paris. În clasa a șaptea, tatăl său l-a trimis la școala de stat la Craiova unde a fost găzduit
de Dona Bianca. În timpul școlii, băieții au decis să facă o excursie la Dunăre, dar au anulat-o,
gândindu-se să pornească în căutarea unei comori în America. După o altercație cu Basu’,
colegul lui de clasă, în timpul căreia Dima a fost rânit și apoi dus la spital, Lotte, fata gazdei, își
recunoaște dragostea fată de Dima și astfel a început o frumoasă poveste de iubire. Cu gândul la
expediția transoceanică, Dima a creat „A.R.P.E.T-ul” care avea ca obiective principale
descoperirea comorii și înființarea unei noi țări numită Grigorida. Această idee a fost susținută și
de profesori. În clasa a VIII-a, Dima a fost mutat la Leagăn unde s-a împrietenit cu elevul din
clasa a VI-a, Catalin Soimaru care se sinucide din dragoste pentru directoarea Leagănului. Toți
arpetistii l-au condus pe ultimul drum și i-au ținut de urât la mormântul lui până a doua zi. Visul
expediției transoceanice a fost curmat de o altercație dintre elevii clasei a VIII-a și Consiliul
Profesoral urmată de decizia exmatriculării lui Dima din toate școlile și distrugerea A.R.P.E.T-
ului de către Poliția din Craiova. Astfel, Dima a fost obligat să se mute la București sub o
identitate falsă pentru a nu fi descoperit de Poliție și unde s-a dus în audientă la Secretarul
general al Ministrului Învățământului pe care l-a amenințat că se va sinucide dacă nu i se retrage
pedeapsa în 27 de zile. Lotte l-a urmat la București și a hotărât să se sinucidă împreună cu el.
Între timp cei doi s-au logodit. Neprimind niciun răspuns de la oficialități până la 1 Decembrie,
cei doi îndrăgostiți au încercat să se sinucidă la Hotel Europa, dar nu au reușit, fiind salvați de
tatăl lui Dima. După acest episod, cei doi au fost separați de către părinți și Dima a început o
nouă viață în Anglia, continuându-și studiile, crezând că Lotte a murit. 15 ani, după moartea
tatălui său, Dima, acum inginer, află că Lotte nu este moartă și pornește spre Craiova pentru a o
întâlni. Însă Lotte era deja căsătorită și avea 3 copii. A întâlnit-o pe Ioana Pâslaru pe care nu a
mai văzut-o de 16 ani, de la Revelionul din 1914, unde îi promisese că se vor căsători și cei doi
s-au logodit. NB: clasa a șaptea era în acel sistem de învățământ clasă liceală, Dima având
19 ani!
3. Minunea de R. J. Palacio – ECRANIZARE

Protagonistul cărţii „Minunea” este August Pullman, un băiat de zece ani. Din nefericire, acesta
s-a născut cu o diformitate facială îngrozitoare: „Nu vă voi descrie cum arăt. Indiferent ce
grozăvie v-aţi imagina, probabil că este mai rău.”. Acest lucru ne este spus chiar de personajul
principal, August. Însă sora lui mai mare, Via (Olivia), dezvăluie cititorilor cum arată fratele ei:
August are ochii cu vreo doi centimetri mai jos decât ar trebui, nu are nici gene, nici sprâncene,
nasul lui este mare şi cârnos, capul e scobit pe laterale, dinţii de sus sunt mici şi depărtaţi unul de
altul, iar bărbia lui este minusculă. Via îşi iubeşte fratele indiferent cum e şi de multe ori îşi face
griji pentru el. Unii oameni râd cu răutate de orice persoană diformă. Părinţii lui August, pentru
a-şi proteja fiul de privirile şi vorbele oamenilor, îl educă acasă. Într-o zi, însă, vine vremea
pentru August să meargă la şcoală ca orice alt copil. August refuză această idee la început, dar nu
după mult timp, acceptă propunerea. Astfel, el este trimis la şcoala domnului Tushman, unde îşi
face doi noi prieteni: Jack şi Summer. Un băiat pe nume Julian îşi bate joc de August şi îl
consideră un „monstru”. Eroul cărţii încearcă din răsputeri să nu-l bage în seamă.

19
De-a lungul poveştii sunt multe scene triste... Una dintre ele se referă la integrarea lui August în
noua sa şcoală. Toţi copiii îl privesc ciudat pe băiat şi nu vor nicidecum să-l atingă. În carte, nu
numai August este naratorul. Mai multe personaje îşi povestesc întâmplările lor în propriile lor
jurnale. Fiecare are câte o părere diferită în legătură cu chipul lui August. Unii spun că sunt
obişnuiţi de mult timp cu chipul său, alţii zic că s-au speriat foarte tare când l-au văzut pe băiat
pentru prima dată. August nu îşi descrie faţa. El spune că nu este un băiat obişnuit de zece ani. În
ciuda faptului că face activităţi obişnuite, el tot este privit diferit de ceilalţi: „Mănânc îngheţată.
Merg cu bicicleta. Mă joc cu mingea. Am jocuri electronice. Lucrurile astea mă fac obişnuit,
presupun. Şi mă simt normal, pe dinăuntru. Dar copiii obişnuiţi nu-i fac pe alţi copii obişnuiţi s-o
ia la fugă ţipând pe terenul de joacă. Iar la copiii obişnuiţi nu se holbează lumea oriunde se duc.”.
Summer este o prietenă de-a lui August. Cei doi s-au împrietenit în cantină. Nimeni nu voia să
stea la aceeaşi masă cu August, cu excepţia lui Summer („În prima zi m-am aşezat la masa lui
pentru că mi-a fost milă de el. Asta-i tot.”). Summer şi August stau la masa „văraticilor”
(„summer” însemnând „vară”, iar luna august fiind o lună de vară). Jack este un alt prieten de-al
lui August. De-a lungul poveştii, cei doi băieţi se ceartă şi nu mai vorbesc unul cu celălalt, dar
până la urmă se împacă. Justin este prietenul Viei. El e un personaj episodic, care scrie ca orice
alt adolescent, propoziţiile începând cu litere mici. Dintre toate personajele din carte, el este
singurul care are un scris „dezordonat”. Miranda este una dintre prietenele Viei. Ea se înţelege
foarte bine cu August şi nu o deranjează deloc faţa acestuia. August reuşeşte să ignore toate
comentariile şi jignirile adresate lui şi îşi vede de treaba sa, luând note mari la şcoală şi învăţând
bine. La sfârşitul anului şcolar are loc decernarea premiilor. Toţi primesc câte un premiu,
inclusiv August, care primește Medalia Henry Ward Beecher – pentru elevul a cărui forţă
discretă a însufleţit cele mai multe inimi. August demonstrează tuturor că frumuseţea interioară
contează, nu cea exterioară. Toţi îl iubesc pe August, deoarece el este un băiat deştept şi foarte
amuzant. Nu interesează pe nimeni cum arată chipul acestuia, ci cum este sufletul lui.
4. Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain

Copilul sărac și orfan Tom Sawyer este crescut împreună cu fratele său vitreg Sid și verișoara
Mary de mătușa Polly în satul american „St. Petersburg” de pe malul fluviului Mississippi,
denumire fictivă a orașului natal al autorului Hannibal, Missouri. În roman apare și Huckleberry
Finn, un prieten de-al lui Tom, sclavul negru Jim, precum și Joe Indianul, un răufăcător căutat
de autorități. Sid, un copil model, îl pârăște la fiecare ocazie pe fratele său neastâmpărat Tom.
Acesta chiulește de la școală, ducându-se la scăldat, se bate cu alți copii și se împrietenește cu
Huckleberry Finn, un vagabond al cărui tată este un bețiv. Tom în peripețiile sale este în căutare
de comori. Cu această ocazie este martorul unei crime comise în cimitir. În cele din urmă Tom îl
descoperă pe Joe Indianul într-o peșteră. Cu ajutorul lui răufăcătorul este prins de autorități, iar
Tom este sărbătorit ca erou.
Tom merge la școala de duminică. Acolo copiii studiau Biblia și erau obligați să învețe pe de rost
pasaje întregi din aceasta. Efortul lor era răsplătit cu tot felul de cartonașe de culori diferite. Cine
aduna un anumit număr de cartonașe primea în dar o Biblie legată în pânză. Tom este dornic s-o
impresioneze pe fetița necunoscută . I-a convins pe băieți să-i dea din cartonașele lor în schimbul
altor mici comori strânse de Tom. Nu după mult timp Tom a reușit să strângă un număr suficient
de cartonașe pentru a primi o Biblie. Directorul a fost foarte uimit când l-a văzut pe Tom cu
teancul de cartonașe, dar îi oferi totuși cartea. Totuși întrebarea directorului în legătură cu cei doi
apostoli îl puse pe băiat în mare încurcătură. După lungi cugetări, Tom răspunse fără să
clipească: „David și Goliat.”!

20
Meseria
1. Steaua fără nume de Mihail Sebastian – GEN DRAMATIC (TEATRU) –

ECRANIZARE
Profesorul de matematică Miroiu este izolat în provincie (unde are parte de spionajul constant
al domnișoarei Cucu sau de remarcile stupide ale șefului de gară), dar se avântă, iremediabil, în
fiecare noapte, în căutarea unei stele, înălțându-și cugetul deasupra lumii searbede din jurul său.
Cumva în piesa lui Mihail Sebastian întâmplă ceva magic. Noaptea pare să estompeze realitatea.
Miroiu, cel rupt de lume, revine la viață. Poate povesti despre marea lui iubire, despre o stea pe
care o descoperise abstract, pe hârtie. Dorea să afle dacă nu cumva altcineva o făcuse înaintea
lui. Căutase cu îndârjire în cataloagele de stele. Nimeni nu o pomenea. Rămânea un singur loc în
care ar fi putut fi: Catalogul lui Van Mersch, tipărit la Upsala. Goteburg, 1763. În acest context
apare Mona - reprezentantul interbelic al fițelor de astăzi. Frumoasă din cale-afară, întreținută de
un ins bogat, Mona dă dovadă de toată naivitatea din lume. Este coborâtă din tren în gară pentru
că nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou și are asupra ei doar fisele câștigate. Profesorul
Miroiu, care se afla în gară în așteptarea unei cărți foarte scumpe de la București, se oferă să o
găzduiască peste noapte, perioadă în care între cei doi apare o relație afectivă. Ceva mai târziu
profesorul Miroiu vrea să îi arate locul în care se află steaua întunecată descoperită de el cu
creionul pe hârtie. Radu Udrea, profesor de muzică, prieten cu Miroiu, este mirat de faptul că
Mona pare să îl scoată pe profesor din rutina zilnică. Dar visul frumos se năruiește: dimineața
apare Grig, cel cu care Mona are o relație de 3 ani. Cum acesta este bogat, Mona se reîntoarce în
cele din urmă în lumea lui, părăsindu-l pe astronomul visător.
Miroiu este profesorul de matematică într-un modest oraș de provincie, dedicat în întregime
profesiunii sale, studiului, pasionat de cercetarea universului stelar. Miroiu este un idealist, o
structură romantică, predispusă la visare, un iubitor al nocturnului, fascinat de frumusețea,
intraductibilă în cuvinte, a spațiilor siderale.
2. Meșterul Manole de Lucian Blaga – GEN DRAMATIC (TEATRU) –

Piesa se sprijină pe cunoscuta legendă a Mănăstirii Argeşului, iar autorul altoieşte pe sensul
metaforic al baladei populare ideea că tot ce e cu adevărat durabil se obţine prin jertfe. uLcian
Blaga regândește extrem de bine mitul, prin trăirile experimentate de Manole, care se vede pus
să munceașcă alături de alți nouă zidari. Meșterii lucrează în van, pentru că zidurile ridicate se
dărâmă mereu pe timp de noapte, lucru ce se întinde pe durata a șapte ani. Înțelegerea dintre
Vodă (cel care ordonă lucrarea) și Meșterul Manole a fost pentru cinci ani, dar au trecut șapte, iar
zidurile Mănăstirii nu stau încă în picioare. Starețul Bogumil și mătăhălosul Găman prevestesc
și ei că pământul pe care vor să construiască biserica e blestemat. Nedorind să se resemneze cu
ideea că zidurile nu vor sta în picioare, Manole simte că o jertfă este necesară pentru ca țelul său
să fie atins. Hotărăște cu restul zidarilor ca prima femeie ce va veni la locul construcției să fie
jertfită în zid: "Soție a unuia din noi va trebui să fie jertfa, soră sau fiică. Soție care încă n-a
născut, soră curată, fiică luminată." Cuprinși de remușcări, zidarii așteaptă un chip femeiesc
întrezărit printre copaci, fiecare cu speranța în gând că nu-i va fi soție, soră sau fiică... Un
murmur se iscă între ei și ajung să-l bănuiască pe Meșterul Manole că și-a avertizat soția - pe

21
Mira - să nu își facă apariția în zona construcției. Fără să știe că pariul bărbaților o vizează, Mira
intră în jocul cu moartea și-l acceptă, din inocență își dă acordul de a fi închisă în zid - doar
temporar - crede ea. În timpul ridicării zidului, Manole intră într-un fel de transă, nu-și mai
amintește că el însuși a pus de la prima până la ultima cărămidă în jurul femeii. Personajul
Manole poate fi caracterizat ținând cont de cele trei motive literare ale dramei: al dorului, al
jertfei și al destinului. După o călătorie pe la mănăstiri, unde s-a rugat pentru reuşita construcţiei,
Găman îl informează pe Manole despre învinuirea ce i se aduce pentru sacrificiul făptuit, despre
considerarea acestuia ca simplu omor, de către sfatul boierilor. Domnitorul, sosit să vadă
biserica, o consideră drept „cea mai frumoasă în toată credinţa răsăritului, adică în singura
dreaptă – credinţă.”, iar jertfa făcută de meşter ca justificată în faţa lui Dumnezeu. Împotriva lui
Manole cârtesc însă boierii („A învins stihiile cu omor, şi fapta lui strigă la cer!”) şi călugării
(„S-a prorocit că va veni cu înfăţişare mare şi cu semne strălucite, dar înăuntru va fi pildă de
stricăciune. Iată, acesta e întâiul lăcaş al lui Anticrist!”), prin vocile unora dintre ei. În timp ce
boierii şi călugării cer „Moarte clăditorului!”, Manole apare pe acoperişul bisericii, de unde se
aruncă în gol.
Manole este constructor de mănăstire, simbol al artistului care sacrifică totul pentru creația sa.
Istoria
1. Sobieski și românii de Costache Negruzzi

În septembrie 1686, în drumul lor prin Moldova, şi după ce au suferit multe pierderi, polonezii
văd în depărtare cetatea Neamţu. Sobieski, regele polonezilor, ştiind că acolo îşi trimit domnii
Moldovei averile, decide să cucerească cetatea. Ea este păzită de numai 19 plăieşi, fiindcă oastea
română se luptă cu turcii, cu Cantemir în frunte. Polonezii trimit un soldat pentru a le propune
plăieşilor să predea cetatea, dar aceştia refuză cu mândrie. Timp de 5 zile ei se luptă, 10 plăieşi
mor, iar mai mulţi ofiţeri importanţi şi mai mult de jumătate din oastea poloneză mor de
asemenea. Din cauză că plăieşii nu mai aveau muniţie şi merinde, ei se predau cu condiția să
rămână liberi. Când Sobieski vede că 9 plăieşi i-au omorât jumătate din oaste, se enervează
foarte tare şi decide să-i spânzure pe moldoveni, dar Iablonovski, unul dintre hatmani, îi spune
lui Sobieski că nu este corect ce face. Acesta îi eliberează, dându-le 50 de zloţi fiecăruia.
Sobieski le spune să plece mândri că au ţinut piept regelui de Polonia timp de 5 zile.
2. Frații Jdei de Mihail Sadoveanu – ECRANIZARE

Trilogie alcătuită din romanele:
- Ucenicia lui Ionuț (1935)
- Izvorul Alb (1936)
- Oamenii Măriei-Sale (1942)
Ucenicia lui Ionuț este axat pe formarea oamenilor măriei sale Ștefan cel Mare, a acelor viteji
în stare să apere ţara în orice împrejurare. În centrul acţiunii se află Ionuţ, jderul cel mic,
însărcinat de domnitor să-l slujească pe Alexandru, fiul său cel mai mare. El se remarcă prin
temeritate, fiind gata în orice clipă să întreprindă orice acţiune, sfidînd orice pericol. În
peregrinările prin Ţara de sus, fiul domnitorului se îndrăgosteşte de domniţa Nasta, care, între
timp, este luată în robie de tătari. Ionuţ pleacă în căutarea ei, hotărât s-o readucă în ţară. Află în
cele din urmă, că, în disperare, jupâniţa s-a aruncat în mare ca să scape de robie. Ni se înfăţişează

22
şi alte personaje devotate trup şi suflet domniei, cum sunt feciorii starostelui vânătorilor, Onofrei
şi Samoilă, voinici care izbesc în duşmani cu proţapurile şi drugii de la căruţă mai cu spor decât
cu armele. Conducerea lui Ştefan cel Mare este o adevărată binefacere pentru ţară. Cârmuind cu
pricepere şi străşnicie, Ştefan a asigurat nu numai belşugul ci şi ordinea şi siguranţa pe drumurile
ţării. Vodă însuşi îi iubeşte şi îi apreciază pe voinici şi în ei îşi pune nădejdea pentru războaiele
de neatârnare plănuit află printre cei vii, deoarece preferase să se arunce din vapor în apă, decât
să cadă în mâna turcilor.
În al doilea volum, Izvorul Alb, accentul cade pe pregătirile făcute, cu chibzuinţă, de domnitor
din timp de pace pentru întâmpinarea primejdiilor care priveau ţara. Caracterul aventuros se mai
regăseşte şi aici. Când jupâniţa Maruşca, fiica naturală a domnitorului, este furată şi dusă în
Polonia de un boier, jderii, ştiind că aceasta era iubită de fratele lor, comisul Simion, se
hotărăsc să întreprindă o acţiune fulger pentru descoperirea şi readucerea ei în ţară. Travestiţi în
negustori de vite, ei ajung în Polonia salvând-o pe jupâniţă, după care asistăm la căsătoria celor
doi, moment de evocare a ceremonialului tradiţional al nunţii, ca etapă decisivă şi definitorie în
viaţa oamenilor. Ştefan însuşi, aflat în epoca sa de glorie, se căsătoreşte cu o descendentă din
familiile împăraţilor bizantini, Maria de Mangop.
Cel de-al treilea volum, Oamenii Măriei sale, reflectă, în prim plan, marea bătălie de la Podul
Înalt din 1475 încheiată cu zdrobitoarea biruinţă a lui Ştefan cel Mare, a Moldovei asupra
turcilor năvălitori. Sprijinindu-se pe popor, domnitorul, strateg şi oştea iscusit, a făcut posibilă o
asemenea victorie, în faţa unui duşman copleşitor ca număr şi înzestrare tehnică. Oamenii Măriei
sale s-au acoperit de glorie. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pe câmpul de luptă, plătind izbânda
cu tributul de sânge. Printre aceştia s-au aflat şi comisul Manole Păr-Negru, tatăl jderilor,
comisul Simion şi starostele vânătorilor, Căliman. De moartea vitejilor este lovit însuşi
domnitorul. El îi venerează cu pioşenie chiar pe câmpul de luptă dar, conştient, de menirea sa şi a
ţării sale, aici la porţile creştinătăţii, este hotărât să-şi continue opera fără şovăire, să-şi întărească
ţara şi să lupte mai depate pentru neatârnare, pentru apărarea valorilor creştinătăţii.
Din acest roman epopeic se degajă personalitatea monumentală a domnitorului ca vajnic
păstor şi apărător al valorilor străbune, ca exponent al eroismului şi al dragostei faţă de ţară..
3. Pașa Hassan de George Coșbuc

Balada cultă „Paşa Hassan” evocă unul dintre momentele importante ale istoriei noastre şi
anume lupta de la Călugăreni, din 1595, în care armata română condusă de Voevodul Mihai
Viteazul a obţinut o strălucită victorie împotriva turcilor cotropitori şi a avut ca punct de plecare
capitolul „Călugărenii” din opera literară „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” de Nicolae
Bălcescu. Hassan îl zăreşte pe Mihai în fruntea românilor, făcându-şi drum printre şirurile
duşmanilor şi înaintând năvalnic, băgând spaima în turcime. Lupta este înverşunată, spaima
cuprinde oamenii şi animalele, iar Sinan, lovit de pe cal, cade în mocirla Neajlovului. Hassan
urmăreşte dintr-un loc retras, departe de câmpul de luptă, ofensiva românilor şi văzând situaţia
înaintării impetuoase şi dezastrul produs printre turci îi ordonă lui Mihnea Turcitul să îi atace pe
români prin surprindere trimiţând toate forţele. Încercarea turcilor de a stăvili avântul armatei
române şi al conducătorului ei printr-o manevră laşă, este surprinsă de Mihai care, însoţit de
câţiva oşteni, reuşeşte să respingă atacul otoman şi se apropie vijelios de Hassan. Paşa Hassan
este cuprins de mirare, dar şi de teamă, încât nu ştie dacă ceea ce vede este vis sau realitate şi
devine din ce în ce mai neliniştit pe măsură ce Mihai se apropie de el. Voievodul român îl
cheamă la luptă dreaptă pe Hassan, provocându-l la o confruntare directă, dar îngrozit de măreţia
şi vitejia lui Mihai, acesta fuge disperat. Teama lui e aşa de mare, încât domnitorul român capătă

23
dimensiunile unui uriaş şi de aceea la o nouă provocare, Hassan fuge şi mai îngrozit,
exteriorizându-şi spaima de moarte prin gesturi şi prin chipul îngrozit: îşi pierde turbanul, își
sfâşie veşmintele. În cele din urmă ajunge la tabăra proprie unde spahiii îl ajută, iar beii îi
împărtăşesc laşitatea şi starea de spirit, căci şi ei sunt îngroziţi de vitejia fără seamăn a
domnitorului român.
4. Reflecţii asupra lumii

Relativitatea
1. Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu

Comisul Ioniță vine la hanul Ancuței, călare pe un cal pătat pe trei picioare, care arăta precum
calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar. Întâmplarea povestită are legatură cu iapa din
care se trăgea acest cal și s-a petrecut pe vremea lui Mihai Vodă Sturza. Îl are ca protagonist pe
comisul Ioniță, atunci când era tânar și când hangița era mama actualei Ancuța. După ce se
odihnește la han, comisul Ioniță urează sănătate unui boier care tocmai s-a oprit la han, iar acesta
îl întreabă de unde este și încotro se duce. Ioniță îi răspunde că este răzeș din Drăgănești, de
lânga Suceava și vrea să meargă la Vodă, ca să-i rezolve un proces pe care-l avea de mulți ani cu
un boier, pentru pământul moștenit din moși-strămosi. Comisul Ioniță ducea cu el toate
documentele doveditoare, iar dacă nici Vodă nu-i făcea dreptate, atunci acesta poate să-i pupe
iapa nu departe de coadă. Ajuns la Curtea Domnească, Ioniță constată că boierul cu care a vorbit
la han era însuși Vodă. Acesta îi face dreptate și-l întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi
rezolvat necazul. Ioniță îi spune râzând că el nu-și ia vorba înapoi și că iapa este peste drum. De
aceea, spune el acum, toți trebuie să se uite la calul sau cel roib, ca la un lucru rar, pentru că el se
trage din Iapa lui Vodă.
2. Moara lui Călifar de Gala Galaction

În preajma unei păduri străvechi se găsește un iaz lângă care se află moara lui Călifar. Moșnegii
din Alăutești își amintesc de moș Călifar și de moara lui dintotdeauna. Torcătoarele satului spun
că moș Călifar și-a vândut sufletul Satanei pentru niște veacuri de viață. În schimb, moșneagul
atrage înspre iaz pe cei ce vor bogățiile diavolului. În fundul iazului sunt oasele tinerilor care au
vrut să se procopsească; oasele erau atât de multe, încât par să întăreacscă zăgazul morii. Ciudat
este că nimeni nu a văzut moara măcinând, iar atunci când morarul eliberează apa, aceasta este
amestecată cu sânge. Stoicea este un copil din flori, fără părinți, găsit de popa Radu în tinda
bisericii; după șase ani de trai cu preotul, Stoicea rămâne din nou singur, deoarece părintele a
murit. De aceea, el este un copil al nimănui, lucrând prin sat, păzind vitele țăranilor, dar fără
șanse de a fi pretendent la mâna vreunei fete. Tânărul începe tot mai des să se gândească la
moara lui Călifar, mai ales că nu se consideră slab de înger, ca soluție pentru a scăpa de sărăcie.
După ce merge o jumătate de zi înspre miazănoapte prin pădurea fără poteci, flăcăul obosește și
se odihnește până când soarele îi ajunge pe pleoape. După-amiază, el zărește ca o sclipitură de
bici lumina iazului. Ajuns la moară, moș Călifar îl întreabă ce caută prin acele locuri, iar Stoicea
îi spune că vrea să se îmbogățească. Moș Călifar îl poftește la masă, nu înainte de a-i sugera
tânărului să se spele în iaz. Stropindu-se pe față, Stoicea crede că picăturile sunt de fapt de ploaie
și că el se află sub stejarul unde a adormit la prânz. El încearcă să se adăpostească de vijelie,

24
observând faptul că și animalele pădurii par să se refugieze odată cu el. Atunci când furtuna se
intensifică, Stoicea găsește o ocniță sub un deal, dar aude un țipăt de femeie care este atacată de
o ursoaică. Stoicea omoară bestia și află că tânăra Tecla este fiica boierului Rovin, care
participa la o vânătoare împreună cu ai ei. Imediat sosesc boierul și oamenii lui; tatăl îl anunță pe
Stoicea că va răsplăti fapta lui de curaj. Și astfel orfanul Stoicea ajunge la curtea Rovineștilor,
iar în câțiva ani devine omul de încredere al boierului. Mai mult chiar, Tecla se îndrăgostește de
Stoicea, iar boierul acceptă să îi căsătorescă. Soarta pare să țină cu Stoicea care are o soție, copii,
este cinstit de Vodă și bogat în oi. El se crede norocos, căci în loc să ajungă la moara lui Călifar,
a ajuns, prin noroc, în brațele fetei de boier. Într-o zi, Stoicea este anunțat că tătarii au atacat țara;
când aceștia asediază locuința baricadată, Stoicea simte în față un vânt tare, care îl aruncă în
spate. Tot atunci, un glas de cucuvea râde de el, căci s-a speriat de un pumn de apă. El nu
înțelege unde îi sunt casa, copiii, slugile, nevasta, moșia și averea; moș Călifar îi explică faptul
că aceasta este căpătuiala pe care el a visat-o. Tânărul înțelege că în câteva clipe el a trăit un
vis derulat în mai mulți ani, dar și că visul s-a terminat. Atunci voinicul își ia ciomagul,
încercând să îl omoare pe Călifar; morarul îi mărturisește că de trei sute de ani are o viață
blestemată și că moartea lui nu este posibilă decât dacă este omorât. Stoicea îl lovește pe morar
în cap, după care el se aruncă în apa iazului, tulburând adâncul străveziu.
3. Hainele cele noi ale împăratului de Hans Christian Andersen

Hans Christian Andersen a scris acest basm, care, prin mesaj, este destinat mai mult adulţilor,
decât copiilor. Este o ilustrare vie a infatuării fără limite, a slugărniciei, a ignoranţei şi a
conformismului de turmă, toate aceste defecte umane devenind surse de inspiraţie şi, mai târziu,
mijloace de speculaţie pentru escroci. În povestea danezului se găsesc doi şarlatani care pretind
că sunt posesorii unei stofe nemaivăzute, atât la propriu, cât şi la figurat, deoarece doar oamenii
capabili și inteligenţi o pot vedea, pentru proşti ea fiind invizibilă. Cei doi pungaşi mimează doar
că lucrează cu stofa inexistentă, iar toţi curtenii se minunează de frumuseţea acesteia, deşi nu
vedeau absolut nimic, dar nu doreau să pară proşti în faţa celorlalţi şi incompetenţi în dregătoriile
împărăţiei. Chiar şi împăratul cade în această capcană şi, după ce-i decorează pe impostori,
pentru a nu părea un incapabil, că doar aceia nu vedeau stofa minunată, conform spuselor celor
doi escroci, iese la prima paradă cu „hainele cele noi”. Iese pe stradă în pielea goală, fiind
urmat de slujitorii care mimau că duc o trenă. Plebea, adunată pentru paradă, admira şi ea hainele
împăratului, deşi îl vedeau pe acesta dezbrăcat, dar nu îndrăzneau să spună ce văd, pentru a nu fi
consideraţi idioţi de vecinii aflaţi lângă ei în mulţime. Doar un copil, cu sinceritatea şi
candoarea specifice vârstei, a murmurat că „împăratul nu are haine”, iar această şoaptă s-a
amplificat în vociferările poporului, care a prins curaj atunci când a avut confirmarea că
imaginea pe care o vedea fiecare, dar nu avea îndrăzneala să o spună, era cea reală! Basmul se
termină într-o notă sarcastică, împăratul fiind nevoit să-şi interpreteze rolul până la capăt, deşi
realizase că a fost victima propriei naivităţi şi a manipulării unor escroci.
Valorile mele, valorile celorlați
1. Boul și vițeii de Ion Băieșu – GEN DRAMATIC (TEATRU) –

Acțiunea comediei se petrece la București în zilele noastre într-un apartament situat la etajul opt.
Personajele sunt: frații Gelu (40 ani) și Nelu (45 ani), soțiile lor - Coca (40 ani) și Nuți (35 ani),
bătrânul (65-70 ani) și tatăl (65-70 ani). În sufrageria cu mobilă sculptată, covor persan și

25
tablouri, se afla Coca, soția lui Gelu, îmbrăcată de oraș. Se aude soneria. În scenă intră Nelu care
întreabă de fratele sau, Gelu. L-a cautat la serviciu și nu l-a gasit. Problema este urgentă; a primit
o scrisoare de la tatăl său, prin care îl anunță că la prânz vine în București. El nu are mașină; a
pus-o de la întâi decembrie la iernat. Coca, intrigată de pretenție, pretextând că și mașina lor este
stricată, nu intră în viteza a patra, îi recomandă să-și aducă tatăl, un țăran de prin părțile
Buzăului, cu taxiul. Coca îi telefonează lui Gelu și-l anuntă să vină acasă urgent. Coca nici nu
mai știa dacă socrul ei mai trăiește!!! între timp vine și Nuți, soția lui Nelu, care însă și-a adus în
locuință și pe mama ei, deși aceasta avea apartament proprietate personală. Acest apartament a
fost închiriat, ceea ce constituie un motiv al unui conflict acut între soți. Nelu trântește, iar ea se
vaită că el i-a distrus viața, tinerețea și cariera. Vine și Gelu. Află că vine tatăl lor. Nu se mai duc
la gară. Bătrânul nu precizase în scrisoare că vine cu trenul. Nici nu mai era timp, trenul era deja
în gară. Toți asteaptă, întrebându-se cu ce scop vine batrânul la București. Nuți lansează ideea că
poate vine pentru bani sau pentru a fi găzduit pe timpul iernii. Cele două cumnate, speriate de
aceste perspective, încep să se lamenteze; nici una n-are bani și nici spațiu pentru găzduire, deși
nu aveau copii. Nuți, privind pe fereastră, îi anunță pe cei doi frați că pe trotuarul de vizavi "se
afla un tip de la țară". Cei doi frați, privind, își dau cu părerea că acela trebuie să fie tatăl lor!!! Îl
aduc în casă. Cumnatele observă că bătrânul venise fără desagă. Băieții îl întreabă de sănătate, de
neamuri, de noutățile din sat. Coca, dupa mofturile de rigoare, îi aduce o farfurie cu gustări și, la
insistențele lui Gelu, o bere. Batrânul mănâncă și bea cu poftă. Dar... lovitură de teatru: băieții își
dau seama că acest țăran nu este tatăl lor. "Tipul de la țară" era unul Gheorghe din Bolintinul din
Vale, zarzavagiu în Piața Amzei. Precupețul pleacă. Cei din casă, dupa un moment de
stupefacție, izbucnesc într-un râs demențial. Coca însă face o observație acidă cu privire la
țărani: ancestrala bunătate e un fals și smecheria s-a născut la țară. Dar iată că se anunță la
telefon adevăratul tată care de o jumătate de oră se chinuie să deschidă ușa liftului. Coca e
disperată că nu mai are ce pune pe masă. Bolintinistul a băgat în el ca un balaur. Noroc că mai
are niște sardele. Intră tatăl adevărat. Poartă două sacoșe voluminoase cu de-ale porcului, cinste
pentru băieți și nurori. N-are nevoie de bani. Nici nu stă mult căvine vecinul lui cu mașina, să-l ia
din fața blocului, la șase, peste un sfert de orăa. Dacă au nevoie de bani poate să le dea ceva: a
vândut un mânzat, bani de înmormântare are, sunt la un nepot, la Pompile. Îi invită pe toți la el la
țară. Au unde sta, au ce mânca, la treabă nu-i pune. Să se plimbe, să se scalde și să mănânce. Ii
întreaba de copii. Dacă n-au, are el în vecini, pe cineva care are patru copii. Cel mai mic e foarte
deștept. Abia a început să vorbească și știe vreo nouă poezii și cântece auzite la televizor. I-a
cumpărat un pachețel cu bomboane. Apoi își ia rămas bun; se grăbește - a lăsat păsările singure și
nu-i bine că s-au "înmulțit vulpile ca niciodată". După plecarea tatălui, cele doua cumnate împart
pachetele pe număratele și cântaritele. Problema e numai cu ouăle fiindcă sunt 15, fără soț. Nu-i
nimic, unul o să-l traga la sorți. Nelu și Gelu, băieți dintr-o bucată, posedând desigur studii
superioare și o bunăstare materială, țin sincer la părinții lor care și-au sacrificat tinerețile pentru
a-i ține la studii. Batrânul lor tatț, când ei se aflau la liceu venea pe jos, pe un viscol cumplit,
douăzeci de kilometri, cu rucsacul în spate, să le aducă provizii. Când vremea era urâtă, tatăl îi
ducea la școală pe unul în cârcă și pe unul subțioară. Nelu și Gelu, în relațiile cu soțiile lor, sunt
pe bună dreptate duri, ironici, direcți, fiind intrigați de aerele lor de mari cucoane. Cu toate
acestea, distingem în faptele celor doi fii, dacă nu semnele unei dezumanizări, atunci ale unei
vinovate uitări si înstrăinări. Instrăinarea băieților de părinți este atât de acută, încât aceștia
confundă pe tatăl lor cu un zarzavagiu din Piața Amzei. Întâlnirea cu vrednicul lor tată e o
colosala lecție care-i readuce la condiția de fii adevărați.Tatăl este personajul care se înaltă ca o
coloană imensă în această lume măruntă, meschină, în lumea unor insi care, probabil, din

26
avariție, au refuzat să aibă copii. El se înalță la dimensiuni uriașe, reprezentând autentica noblețe,
rafinamentul subțire al unei civilizații milenare. "Boul și vițeii", replică la celebra fabula Boul și
vițelul de Grigore Alexandrescu, e o comedie a cărei temă o constituie raportul dintre două
generații și, concomitent, dintre două civilizații - citadină și rurală, evidențiindu-se noblețea
civilizației țărănești și meschinaria civilizației citadine, una generând exemplare umane superbe,
iar cealaltă - monștri morali.
2. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Era odată un crai ce avea trei fii. Într-o zi fratele craiului, Verde Împărat, îl roagă să-l trimită pe
unul din fii săi pentru a-i conduce împărăția. Cei doi fii mai mari eșuează când se întâlnesc cu un
urs, neștiind că acesta era de fapt tatăl lor. Fiul cel mic prinde curaj de a se încumeta la o astfel
de călătorie după întâlnirea cu o babă care îi dă diferite sfaturi. Întocmai cum i-a spus baba, îl ia
pe calul ce mânca jăratec. O gloadă bătrână, care de îndată se transformă într-un murg ce poate
zbura. Cu binecuvântarea tatălui pornește la drum, întrucât întâlnirea cu falsul urs nu l-a speriat.
Sfatul tatălui său a fost să se ferească de Spân și de omul roș. După ce răzbește de două ori
insistențelor Spânului, cade în plasa lui și devine sluga acestuia, primind numele de Harap-Alb.
Iar Spânul pretinde a fi fiul craiului. Ajunși la Verde Împărat, Spânul descoperă delicioasele
salate din Pădurea Ursului unde puțini se încumetă să meargă. Dorind să scape de Harap-Alb îl
trimite într-acolo. Însă acesta este ajutat de baba care l-a îndrumat să pornească în această
aventură, care se pare că este Sfânta Duminică. Aceasta îl adoarme pe urs turnând o licoare în
fântâna din care acesta bea apă. Astfel, Harap-Alb se întoarce la palat întreg, dar și cu salate, spre
surprinderea tuturor. Când Spânul descoperă nestematele împăratului, îl trimite din nou pe
Harap-Alb să-i aducă și lui. Ajutat din nou de Sfânta Duminică, Harap-Alb reușește să între în
Pădurea Cerbului, să omoare animalul și să-i jupoaie pielea încrustată cu pietre prețioase.
Întoarcerea lui la palat este o mare surpriză pentru toți. Dar, în timpul unui banchet la palat,
Spânul află de Împăratul Roș și de fiica sa și îi cere numaidecât lui Harap-Alb să i-o aducă.
Necăjit, Harap-Alb pornește la drum întovărășit, ca de obicei, de calul său. Se întâlnește cu niște
furnici și pentru că alege să ocolească decât să le omoare, primește o aripă de la Crăiasa
Furnicilor, spunându-i că atunci când va avea nevoie de ajutor să o ardă. La fel se întâmplă și cu
Crăiasa Albinelor după ce le face albinelor un adăpost. În drumul său, Harap-Alb se întâlnește
și cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Pasări-Lați-Lungilă pe care decide să-i ia cu el.
Ajunși la Împăratul Roș, acesta nu vrea să le dea numaidecât fata. Ci îi supune la mai multe
probe. Sunt închiși în casa de alamă și li se dă foc, dar scăpa cu ajutorul lui Gerilă, care tot mai
tremura. Sunt apoi puși la un ospăț enorm și constrânși să mănânce tot. Cu ajutorul lui Setilă și
Flămânzilă se rezolvă repede, ba chiar urlau că încă nu s-au săturat. Îi pune apoi să aleagă firele
de mac de cele de nisip. În ajutor le vine Crăiasa Furnicilor cu un întreg alai. Neștiind cum să
mai scape de ei, Împăratul Roș îi pune să păzească camera fiicei sale, iar dacă dimineață aceasta
se va afla încă acolo, i-o va da. În toiul nopții, fata împăratului se transformă în pasăre și zboară
pe geam, dar Ochilă o zărește imediat, iar Pasări-Lăți-Lungilă reușește să o prindă. Împăratul
Roș decide să-l pună pe Harap-Alb la o ultimă încercare. Să o deosebească pe fata lui, de o alta,
aranjată la fel. Crăiasa Albinelor îi vine de această dată în ajutor, și Harap-Alb o alege pe cea
bună. Neavând încotro, Împăratul Roș îi dă fata. Înainte de a pleca, aceasta cere să i se aducă trei
smincele de măr, apă moartă și apă vie. Pe drumul spre împărăția lui Verde Împărat, cei doi prind
drag unul de altul. Ajunși la destinație, fata împăratului îl dă în vileag pe Spân. Acesta, furios, îi
taie capul lui Harap-Alb. Pe îndată însă, calul acestuia îl ia pe Spân în înaltul cerului de unde-i dă

27
drumul, Spânul făcându-se una cu pământul. Fata împăratului se folosește de cele trei smincele
de măr, de apa moartă și de apa vie pentru a-l readuce la viața pe Harap-Alb. Vestea că acesta
este adevăratul său nepot, îl bucură nespus pe Verde Împărat care îi lasă împărăția. Harap-Alb și
fata Împăratului Roș au făcut nuntă mare și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
3. Titanic Vals de Tudor Mușatescu – GEN DRAMATIC (TEATRU) –

Piesa are în centru casa lui Sprache, un biet funcționar de condiție modestă și familia sa
numeroasă și plină de culoare. În casa lui Spirache locuiesc: soţia lui Dacia, soacra lui
Chiriachiţă şi copii. Bărbatul are o fată cu o infirmitate la un picior din prima căsătorie pe nume
Gena care e urâtă de cea de-a doua soție și de mama ei. Gena e cea mai liniștită și seamănă cel
mai mult cu tatăl ei. Ceilalți copii sunt Sarmisegetuza, fiica cea fandosită, Traian și Decebal,
fiul cel mic al familiei. Din primul act aflăm că sursa acestor nume este bunicul copiilor, tatăl
Daciei și soția Chiriachiței. Femeile din familie sunt genul foarte pisăloage, după ce moștenesc
averea de la fratele lui Spirache mort într-un accident maritim, femeile vor ca Spirache să se
implice în politică. Aflăm că Sarmisegetuza (Miza, pe scurt) va avea un copil, ca să mascheze
lipsa tatălui, Miza vrea să se căsătorească cu Petre Dinu, un funcționar la poștă îndrăgostit de ea.
Gena, îndrăgosită la rândul ei de Petre Dinu, hotărăște să-și apere sora și să-și scutească bărbatul
iubit de o căsătorie nedorită, pleacă cu Miza la țară pentru a naște copilul și pentru a-l adopta.
Miza se întoarce acasă alături de familie și o lasă pe Gena să-i crească pruncul. Familia află vești
despre Gena și copil, avocatul îi aduce Daciei la cunoștință faptul că fiul Genei va fi moștenitorul
averii fratelui lui Spirache. Acest moment este o palmă pentru cele două femei, acestea neștiind
că e de fapt o înscenare pusă la cale de Spirache pentru a-și reuni familia și pentru a o readuce pe
Gena acasă. Familia se reuneşte, dorinţa lui Spirache este îndeplinită, chiar dacă nu este de acord
cu candidatura sa pentru un post politic. Piesa se termină într-un mod foarte optimist, Spirache
împreună cu familia sa își fac o fotografie de familie.
Cu toate că pare moale și ușor de dus de nas, capul familiei Spirache este destul de inteligent și
își iubește îndeajuns de mult familia pentru a o reuni, chiar dacă prin metode mai neortodoxe.
4. Fetița căreia nu-i plăcea numele său de Elif Shafak

Sakiz Sardunya, care în limba turcă înseamnă mușcată curgătoare este numele unei fetițe
foarte istețe căreia îi place mult să citească. Cărțile ei preferate sunt: Peştişorul negru, Alice în
Ţara Minunilor, Prinţul fericit, Ocolul Pământului în optzeci de zile, Copiii căii ferate. Îi place
mult și ora de știință, fiind pasionată în special de geografie. Nu-i place, însă, numele ei, pe
seama căruia râd adesea colegii ei, făcând-o să se simtă diferită și singură. Într-o zi, Sakiz
Sardunya găsește în bibliotecă un glob pământesc tare ciudat. Acesta era încrustat cu pietricele
ce pâlpâiau. Ba mai mult de atât, în mijlocul oceanului Atlantic exista un al optulea continent,
care avea forma unei cărți deschise. Când Sakiz Sardunya a fost nevoită să stea o săptămână la
bunicii ei din cauza operației pe care tatăl ei trebuia să o facă, observă că globul și-a pierdut din
intensitatea luminii. În acea zi, în grădina bunicii întâlnește doi copii. Aceștia erau frate și soră și
se numeau Zeliș și Asutay. Aceștia îi povestesc că vin de pe al optulea continent, numit Lepoba
și că au venit să strângă idei noi, căci în lipsa acestora, țara lor se stinge. Mai ales că din ce în ce
mai puțini oameni citesc, iar copii preferă să se joace pe calculator sau pe telefonul mobil. Copiii
aveau sacii plini cu idei și așteptau să se întoarcă în țara lor. Atunci Sakiz Sardunya descoperă că
globul fusese lăsat în bibliotecă, deoarece se încărca în preajma cărților și că acesta îi ajută pe
Zeliș și Asutay să găsească drumul spre țara lor, întrucât era conectat la brățările lor. Semnalele

28
însă se pierduseră când Sakiz Sardunya a venit la bunicii ei unde nu se aflau cărți. Decid, așadar,
să lase globul la librăria Gokkuşagi, din orașul Şirindiyar, unde locuiau bunicii ei. Sub pretextul
că vrea mai multe exemplare din cartea „Comoara din Insulă”, Sakiz Sardunya îl face pe
proprietarul librăriei, domnul Nazim să plece în depozit. În acest timp copii pun globul pe
rafturile cu cărți și o iau la fugă. Sakiz Sardunya descoperă și că cei doi frați nu pot fi văzuți
decât de cei care găsesc globul fermecat. Spre surprinderea lui Sakiz Sardunya, Zeliș fluieră și
apar de îndată doi cai înaripați cu care vor zbura spre Lepoba. Când ajung în Pădurea
Alternativelor, de unde trebuie să meargă pe jos până în Alfabestan, capitala țării, observă că
semnalele hărții de pe brățările lor se sting, semn că globul a fost mutat. Astfel, copii nu se mai
pot orienta. Pornesc în neștire și se întâlnesc cu o vrăjitoare. Aceasta îi pune să aleagă un drum
din cele patru: Pământ, Apă, Foc și Aer. Neputând cădea de comun acord, cei trei copii dau cu
banul și pornesc pe drumul „Pământ”. Aici, ajung la un crater de pământ pe care se afla un pod,
iar lângă acesta era o zâna care le-a pus copiilor mai multe întrebări. Nerăspunzand corect, copiii
se întorc și pornesc pe drumul „Apă”. Aici ajung la un râu unde întâlnesc un somon care le pune
mai multe întrebări și îi provoacă la o întrecere înot. Asutay se încumetă, însă, pierzând cursa,
copii sunt nevoiți să se întoarcă din nou în Pădurea Alternativelor și pornesc pe drumul „Foc”. Se
întâlnesc cu un dragon care vinde porumb copt și, rândul lui, acesta le pune mai multe întrebări,
iar apoi le arată un deal mare cu știuleți de porumb pe care ei trebuie să-i curețe și să-i coacă.
Realizând că le va lua o veșnicie, se întorc la vrăjitoare și pornesc pe drumul „Aer”. Aici, se
întâlnesc cu Umay, o pasăre care îi ia în zbor. După ce au rezolvat diferite sarcini, realizează că
și acest drum a fost greu, doar că de această dată ei nu s-au mai dat bătuți. Însă, chiar înainte de a
întra în Lepoba a pornit un vânt puternic, iar toate ideile lor adunate în saci au fost împrăștiate.
Zeliș și Asutay erau descumpăniți, dar Sakiz Sardunya vine cu o idee. Fiecărui copil din țară să i
se dea o foaie de hârtie și un creion pentru a inventa povești, cântece, ghicitori, snoave, etc. Pe
scurt, să fie creativi. După ce copii s-au pus pe treabă, Lepoba a început ușor, ușor să-și revină.
Astfel că, la sfârșitul zilei, Sakiz Sardunya se grăbește să ajungă acasă la bunica ei, sperând că
aceasta nu i-a observat lipsa. Primește, astfel, cel mai rapid cal înaripat. La întoarcere, descoperă
că domnul Nazim i-a văzut pe cei doi frați întrucât și el avea un glob asemănător. Cât despre
globul ascuns de ei în librărie, a fost luat de fiul său care i l-a oferit logodnicei lui, amatoare de
lectură. Deci, globul putea să se încarce. De asemenea, Sakiz Sardunya a învățat să nu o mai
deranjeze glumele colegilor ei, iar aceștia, în schimb, au devenit mai interesați de ea și s-au
alăturat proiectului ei pentru protejarea mediului înconjurător. Iar în ceea ce privește cărțile,
Sakiz Sardunya notează în jurnalul ei următoarele: „Cu cât citesc mai mult, cu cât visez mai
mult şi-mi las imaginaţia să zburde, cu cât scriu mai multe poveşti şi compun mai multe
poezii, ştiu că, pe al optulea continent, cu atât mai des înverzeşte un copac, înfloreşte o
floare, se însufleţeşte o apă care a secat, ciripeşte o pasăre.”
Viitorul
1. Fahrenheit 451 de Ray Bradbury – ECRANIZARE

Fahrenheit 451 este o metaforă a viitorului, în care apare un univers distopic în care lumea a
renunţat la cărţi, în care pompierii ("firemen" - ad literam "oameni ai focului") nu sunt meniţi să
stingă, ci să aprindă focurile. Guy Montag, pompierul, eroul central, descoperă magia din
paginile pe care le arde. Celelalte personaje majore sunt prezentate tot din perspectiva lui

29
Montag, şi oglindesc schimbările prin care trece eroul, de la descoperirile de la început, la
disperare, spre optimismul şi împăcarea din final. Începutul îl pune pe Montag faţă în faţă cu
tânăra Clarisse McClellan, ale cărei idei îl fac să observe pentru prima dată viitorul distopic în
care trăieşte. Avem de-a face cu o umanitate decadentă, cufundată în propriul hedonism - cu
ochii holbaţi la televizoare uriaşe, atenţi doar la filme, emisiuni sau ştiri de ultimă oră, sau pur şi
simplu bârfind cu rudele pe ecran, oamenii au renunţat cu desăvârşire la activităţi intelectuale; nu
există nici un motiv de a învăţa ceva ce nu îţi va folosi la locul de muncă, iar cărţile sunt văzute
ca o cauză de confuzie, şi ca atare o sursă de disconfort. Aflăm că străzile sunt aproape pustii,
majoritatea populaţiei fiind închiză în casă, cu ochii în ecrane. Montag o întâlneşte pe Clarisse pe
una dintre aceste străzi pustii, în timp ce se întoarce spre casă. Clarisse se plimbă singură pe
străzi, miroase florile şi ascultă sunetele oraşului; a fost consultată de mai mulţi psihologi pe
tema aceasta şi declarată nebună de câteva ori; perfect lucidă, îl învaţă pe Montag că există şi alte
lucruri care contează, în afară de distracţia televizată, şi că odată, cândva, pompierii stingeau
flăcările, nu ardeau cărţi. Conversaţiile lor îl fac pe pompier să aprecieze altfel viaţa, şi să-şi
pună întrebări. Conflictul apare pe două fronturi. O întâlnim pe nevasta lui Montag, care se
complace în propria dependenţă de ecranele uriaşe, condamnând cărţile ca fiind prea confuze.
Apoi căpitanul Beatty, antagonistul principal, capabil să citeze din autori faimoşi pentru a-i
demonstra lui Montag puterea cărţilor de a zăpăci. De la Beatty aflăm cum a început omenirea să
ardă cărţile, treptat, întâi simplificând literatura, apoi renunţând cu desăvârşire la ea. Guvernele
nu au făcut decât să profite de această tendinţă. Discursul lui Beatty oglindeşte ideea centrală a
romanului. Perceput ca un comentariu asupra cenzurii, Fahrenheit 451 vorbeşte de fapt despre
efectul tehnologiei asupra psihologiei umane. Avansul tehnologic încurajază transmiterea
rapidă a informaţiei - publicul nu mai are răbdare să citească decât proză scurtă, simplă, timpul
acordat lecturii se reduce, şi nu este greu de anticipat o dispariţie totală a operelor literare de
amploare, o simplificare a gândirii cauzată de simplificarea informaţiei primite. Căpitanul Beatty
spune că "nu toţi se nasc egali, cum declară Constituţia, ci sunt făcuţi egali", prin dorinţa
colectivă de simplificare a gândirii. Guvernul nu face decât să acţioneze conform acestei dorinţe,
pentru ca poporul să se simtă în siguranţă. Opus căpitanului Beatty apare Faber, un fost profesor
de engleză, conştient de efectul dezastruos pe care îl are lipsa literaturii în rândul populaţiei, dar
care este prea temător pentru a face ceva. El îl învaţă pe Montag valoarea cărţilor pe care le arde,
citindu-i pasaje printr-un dispozitiv introdus în ureche, îi explică felul în care cărţile, prin natura
lor ambiguă şi confuză, sunt o încercare de a explica natura umană, şi există pentru a sublinia
greşelile umanităţii, în tentativa de a crea o lume mai bună. Faber menţionează faptul că publicul
a încetat singur să citească, iar pompierii nu sunt decât un alt spectacol, într-o lume suprasaturată
de distracţii. Faber apare ca simbol al intelectualului oprimat, îi este frică să iasă din
ascunzătoarea în care s-a cufundat, dar ne transmite totodată că valorile cărţilor nu au dispărut pe
deplin, ci s-au păstrat în acei câţiva indivizi a căror viaţă era strict legată de cuvintele scrise.
Astfel, Faber aruncă o umbră de speranţă asupra unui univers care pare pierdut în propria
decadenţă. Un asemenea univers nu poate sfârşi decât prin distrugere, prin purificare - prin foc -
pentru a renaşte din propria cenuşă şi a sta la baza unei lumi mai bune. Din acest punct de
vedere, Fahrenheit 451 este un roman optimist. Ideile mor greu, demonstrează Bradbury, iar
cărţile supravieţuiesc, chiar dacă paginile se transformă în cenuşă. Pasărea phoenix care, periodic
se aruncă în foc renăscând din propria cenuşă, apare succesiv ca simbol al perpetuării valorilor
literare, şi nu în ultimul rând al întregii umanităţii, care insistă, prosteşte, să se autodistrugă
pentru a renaşte. Fahrenheit 451 vorbeşte tocmai despre această renaştere. Umanitatea, ca şi
literatura, rezistă propriei anihilări, propriei decadenţe, iar după inevitabila purificare, este gata

30
să înceapă din nou. În acest sens, Fahrenheit 451 este un roman optimist, Bradbury fiind convins
că umanitatea poate învăţa chiar şi din cele mai cumplite greşeli.
SUPER CARTE! CITEȘTE-O!
Dragi elevi, aveți o listă de 49 de titluri extrem de variate în ceea ce privește tematica.
Sunt convinsă că, puse alături de lecturile voastre personale, aceste cărți acoperă destul
de mult din subiectul 9 de la examen.
MARE ATENȚIE! Vă sugerez să fiți creativi; de exemplu, cartea Minunea de R. J.
Palacio apare la subtema școala, dar poate fi folosită la subtemele familia / modelul etc.
La fel se poate jongla cu cele mai multe titluri din listă.
Acolo unde se poate viziona o ecranizare a cărții, v-am semnalat! Evident că aș prefera
să citiți cărțile, dar pasiunea pentru lectură nu apare subit în clasa a VIII-a, iar la
examen / simulare se accesează bagajul de cărți deja citite!
Vă rog mult să citiți cu răbdare recenziile pe care vi le-am realizat; atunci când citați
titlul unei cărți, este obligatoriu să numiți corect și autorul!
MULT SUCCES!

31

Lecturi - Teme Generale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lecturi - Teme Generale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teme generale

1 Eu şi universul meu familiar

1. La Medeleni de Ionel Teodoreanu

3. Sarea în bucate de Petre Ispirescu

Material creat de prof. Luminița Ducu

4. Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu - ECRANIZARE

5. Bunica de Barbu Ștefănescu Delavrancea

6. Matilda de Roald Dahl - ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

1. Cireșarii de Constantin Chiriță – ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

2. Tache, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa – GEN DRAMATIC -

3. Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry – citește

4. Vrăjitorul din Oz de Lyman Frank Baum - ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

6. Hoțul de cărți de Markus Zusak – ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

1. Exuvii de Simona Popescu

Material creat de prof. Luminița Ducu

2. Eu şi lumea din jurul meu

Carte, cititor, cultură

1. Povestea fără sfârșit de Michael Ende – ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

1. Scrisoarea III de Mihai Eminescu

Material creat de prof. Luminița Ducu

3. Popa Tanda de Ioan Slavici

Material creat de prof. Luminița Ducu

4. Marele uriaș prietenos de Roald Dahl

5. Robinson Crusoe de Daniel Defoe – ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

1. Cartea cu Apolodor de Gellu Naum

Material creat de prof. Luminița Ducu

2. Bùbico de I.L. Caragiale – ECRANIZARE

3. Toate pânzele sus! de Radu Tudoran – ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

4. Fram, ursul polar de Cezar Petrescu – ECRANIZARE

Material creat de prof. Luminița Ducu

5. Ocolul Pământului în 80 de zile de Jules Verne – ECRANIZARE

Natura – locuri natale

1. Rapsodii de primăvară de George Topârceanu – SELECȚIE DE VERSURI

Material creat de prof. Luminița Ducu

Şi porneşti departe-n sus

2. Malul Siretului de Vasile Alecsandri – TEXT INTEGRAL

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale

Material creat de prof. Luminița Ducu

3. Amurg în Deltă de Ion Pillat – TEXT INTEGRAL

4. Balul pomilor de Dimitrie Anghel – TEXT INTEGRAL

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram

Material creat de prof. Luminița Ducu

5. Iarna de Vasile Alecsandri - TEXT INTEGRAL

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

6. Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș

Material creat de prof. Luminița Ducu

3. Orizonturile lumii şi ale cunoaşterii

1. Amintiri din copilărie de Ion Creangă

Material creat de prof. Luminița Ducu