Petrolul:importanta si chimizare

Miriam Motoi Rebeca

Denumirea petrolului s-a format din cuvintele petra (piatră) şi oleum (ulei). Petrolul
s-a format, probabil, din nămolul depus pe fundul unor mări, care la rându-i a apărut în
urma descompunerii faunei şi florei acvatice microscopice. În cursul epocilor geologice
nămolul a suferit numeroase transformări biologice în lipsa oxigenului (anaerobe), la
acţiunea bacteriilor, apoi o serie de transformări chimice lente, în calitate de catalizatori
servind rocile cu care se afla în contact. Petrolul, sau ţiţeiul, este un amestec de
hidrocarburi solide şi gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide. Afară de alcani cu
structură liniară, petrolul conţine şi o mare diversitate de izomeri (izoalcani, cicloalcani şi
arene cu catene laterale), de asemenea, cantităţi mici de compuşi organici cu azot, oxigen
şi sulf. Compoziţia chimică a petrolului brut (ţiţeiului) variază în anumite limite în funcţie
de zăcământ, ca urmare a faptului că au existat condiţii diferite de descompunere, în
funcţie de zona geografică, temperatură, presiune, anumiţi catalizatori, fermenţi şi în
special bacterii. Zăcămintele de petrol sunt răspândite în scoarţa terestră la adâncimi
diferite (până la 4 000 m), astfel încât ele umplu spaţiul liber dintre roci. În scopul
aducerii la suprafaţă din adâncurile în care s-a format cu multe milioane de ani în urmă,
petrolul brut se extrage din zăcăminte cu ajutorul sondelor .
Proprietăţi fizice:
Petrolul este un lichid vâscos, de culoare brună cu fluorescenţă verde-albăstruie, cu miros
specific. Este mai uşor ca apa şi insolubil în ea. De aceea, nimerind în apă în urma
accidentelor de transport maritim, el se întinde formând o peliculă ce împiedică
dizolvarea oxigenului în apă, afectând astfel fauna şi flora zonelor unde a fost deversat.
Fiind un amestec din diverşi compuşi, petrolul nu are punct de fierbere definit; el se
distilează continuu, la temperatura de 30–360°C.
Extractia petrolului: (se face prin 3 metode)
1. Prin cariere de suprafata – daca zacamintul de petrol se afla aproape de suprafata;
2. Prin sonde de petrol – daca zacamintele se afla in profunzime;
3. Prin insule sau platforme de foraj – pentru zacaminte submarine.

Petrolul brut s-a transformat in urma cu milioane de ani si este rezultatul transformarilor
chimice si fizice ale amestecului de mal(resturi vegetale si animale) existent pe fundul
marilor si oceanelor.Acumularea continua de sedimente a scufundat in subsolul
pamantului,la o adancime de aproximativ 3 km, malul bogat in materii organice,numit
namol sapropelic. Sub actiunea presiunii si a temperaturii namolul s-a transformat in roca
(numita roca primara), iar materia organica(descompusa de bacterii anaerobe) intr-un
amestec de petrol brut, apasi gaze. Sub actiunea gazelor, petrolul brut migreaza de la o
roca la altasi se acumuleaza, doar in cele impermeabile, ca intr-un recipient perfect etans,
numit zacamant (sau o punga de petrol).Inchis ermetic in zacamant, amestecul de gaze
creeaza o presiune foarte mare in acest sistem si face posibila extractia petrolului brut fie
prin eruptia naturala pe baza presiunii proprii a zacamantului, fie prin extractia mecanica
prin pompare
Fracțiile principale obținute în urma distilării fracționate a petrolului sunt folosite fie ca
atare, fie supuse unor procedee chimice de cracare catalitică (la 440 °C) sau cracare
termică (la 800 °C).
Produsele obținute la rafinarea petrolului sunt transportate, cel mai ieftin și practic, prin
conducte de mare capacitate, numite oleoducte, de la rafinărie spre centre, fie pentru
comercializarea (cazul combustibililor și a benzinelor), fie pentru prelucrarea ulterioară
(în cazul compușilor care sunt folosiți ca materie primă).
Prin chimizarea petrolului se obține o gamă largă de substanțe:
- Gaze de rafinărie
- Benzină
- Motorină
- Parafină

Benzina.Cifra octanică
Cifra octanică (CO) a unei benzine reprezintă rezistența la autoaprindere a
combustibilului, adică rezistența la detonație.
Cifra octanică se definește prin compararea comportării benzinei cu cea a unui amestec
etalon, format din hidrocarburi cu proprietăți antidetonante opuse. Drept hidrocarbură
care detonează ușor, adică are rezistență la autoaprindere mică, se folosește normal
heptanul (C7H16), căruia i se atribuie, în mod convențional cifra octanică CO = 0. Drept
hidrocarbură care detonează greu, adică are rezistență la autoaprindere mare, se folosește
izooctanul (2,2,4-trimetilpentanul) (C8H18), căruia i se atribuie, în mod convențional
cifra octanică CO = 100. Cifra octanică este definită de procentul de izooctan în volumul
amestecului etalon.
La începutul secolului al XX-lea benzinele obținute la rafinarea petrolului aveau cifra
octanică în intervalul 50-60, ceea ce făcea dificil demarajul autovehiculelor. Studiile au
arătat că tetraetil-plumbul este un aditiv ideal pentru creșterea calității benzinei și a
performanțelor autovehiculelor. În anul 1939, cifra octanică a benzinei comerciale era de
78. În anii 90 cifra octanică varia între 95 și 98. Gazele eliminate prin arderea benzinelor
aditivate cu tetraetil-plumb conțin oxid de plumb, compus cu toxicitate mare, nociv atât
petru om, cât și pentru mediu.
Încă din anii 70, în Statele Unite s-a obținut o benzină cu cifra octanică 98, care nu
conține tetraetil-plumb, numită benzină fără plumb, aditivată cu săruri de potasiu sau
eteri.
Consiliul Europei a stabilit încă din anul 1998 ca autovehiculele să fie echipate cu
motoare care să folosească benzina fără plumb, în scopul prezervării ecosistemelor și a
creșterii calității aerului, apei, solului și subsolului, prin eliminarea factorului poluant-
oxid de plumb.
Pentru mașinile noi, mai moderne este recomandat să folosești un carburant cu cifră
octanică ridicată, respectiv de 98 sau de 100. Benzina cu CO foarte mare nu asigură o
viteză mai ridicată și demaraje fulminante, ci mărește raportul de compresie, tipic
motoarelor moderne, ce reclama o detonare precisă și bine sincronizată cu mișcarea
pistoanelor.
Pentru vehicule cu vechime apreciabilă poți să optezi pentru benzină cu cifră octanică de
95.
Prelucrarea petrolului:
Prin distilarea petrolului în laborator s-a stabilit că el se separă în fracţii: în recipient se
acumulează la temperaturi mai joase lichidele cu temperaturi de fierbere mai mici, apoi,
la temperaturi mai ridicate, se distilează hidrocarburile cu mase moleculare mai mari. Ca
urmare a compoziţiei sale foarte complexe, petrolul brut este supus distilării la presiune
normală, numită distilare primară, şi la presiune scăzută, numită distilare secundară.
Distilarea primară a petrolului se efectuează în instalaţii prevăzute cu coloane de
fracţionare. Astfel, din petrol se obţin mai multe fracţiuni petroliere ce se culeg la
anumite intervale de temperatură, fiind amestecuri din mai multe componente, utilizate în
fond în calitate de carburanţi şi lubrifianţi. Reziduul distilării primare este păcura, care
ulterior se supune distilării la presiune scăzută.Prin distilarea secundară (fracţionarea la
presiune scăzută) a păcurii se obţin lubrifianţi şi uleiuri obişnuite, iar din păcură
parafinoasă, după înlăturarea parafinei, uleiuri speciale pentru motoarele autovehiculelor
şi avioanelor. Reziduul de la distilarea păcurii constituie bitumul sau asfaltul utilizat la
acoperirea şoselelor.
Importanta petrolului:
Titeiul este important deoarece este mai curat si mai ieftin decat carbunele si mai usor de
transformat decat gazele naturale. El are nenumarate utilizari. Uneori numit “aurul
negru”, el asigura aproape jumatate din energia utilizata in lume. Fara acesta
transporturile s-ar bloca si masinile si utilajele industriale sau centralele termice nu ar
putea functiona.
Titeiul brut este utilizat pentru producerea combustibililor, printre care difeirite tipuri de
petrol, motorina sau cherosen. Petrolul este utilizat si pentru producerea unor lubrifianti
uleiosi si a vaselinelor necesare functionarii utilajelor si masinilor. Petrolul este utilizat si
la producerea asfaltului necesar soselelor si o mare varietate de produse din industria
petro-chimica.

.
Bibliografie

Informatiile au fost preluate de pe urmatoarele site-uri:

https://www.fizichim.ro/docs/chimie/clasa10/capitolul2-hidrocarburi/II-6-petrolul-si-
carbunii/II-6-1-petrolul/
https://irinalutcan.wordpress.com/2015/03/24/petrolul-aurul-negru/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Petrol
https://www.scrigroup.com/geografie/Petrolul-sursa-importanta-de-e22652.php
 Propietatile arenelor(fizice si chimice).
Proprietățile fizice ale arenelor
Benzenul este un lichid incolor, extrem de inflamabil și volatil, se solidifică la 5,5 °C,
cu temperatura de fierbere de 80,1 °C. La 20 °C are o densitate de 0,88 g/cm3. Este
foarte solubil în solvenți organici polari, iar în apă se solubilizează mai greu. Are un
miros caracteristic. Amestecul format din vapori de benzen și aer este foarte inflamabil,
compusul aprinzându-se la -11 °C. Benzenul arde cu o flacără galbenă, formând
apă și dioxid de carbon, fumegând, indicând astfel conținutul ridicat de carbon.
Toluenul este o hidrocarbură aromatică lichidă, incoloră, inflamabilă, insolubilă în
apă. Are o densitatea de 0,8669 g/cm3 (la 20 °C).
Naftalina este o substanță solidă, cristalină, albă, cu miros caracteristic pătrunzător,
care sublimează la temperatura camerei.
 Antracenul este o substanță solidă, cristalizată în sistemul monoclinic. În stare pură
are formă de cristale incolore, cu fluorescență violetă; sublimează. Are punctul de topire
217° C, punctul de fierbere 339,9° C, densitatea 1,25 g/cm3. Antracenul este insolubil în
apă, solubil în hidrocarburi, în alcool, în eter, în cloroform.
Fenantrenul cristalizează în plăci, iar cristale sunt incolore, strălucitoare. Densitatea
este 1,063 g/cm3, iar punctul de topire 100,35 °C și punctul de fierbere 340 °C. Este
solubil în alcool, eter, benzen, sulfură de carbon și acid acetic, dar este insolubil în apă.
Poate fi folosit pe post de combustibil.
Difenil (fenilbenzen sau lemonen) are cristale incolore și are un miros aromatic
caracteristic.
Elemente de structură care determină proprietăţile fizice
Moleculele arenelor sunt slab polare sau nepolare şi au masele moleculare mari. Între
molecule arenelor se exercită forţe van der Waals.
Puncte de fierbere şi de topire
Hidrocarburile aromatice mononucleare, cum sunt benzenul şi toluenul, sunt substanţe
lichide la temperatura ambiantă. Punctele de fierbere cresc cu creşterea maselor
moleculare.
Hidrocarburile aromatice polinucleare sunt substanţe solide, cristalizate, la temperatura
obişnuită. Naftalina sublimează uşor şi se evaporă repede la temperatura camerei.
Solubilitate
Hidrocarburile aromatice sunt insolubile în apă, dar sunt solubile în substanţe organice,
de exemplu în hidrocarburi.
Densitate
Benzenul şi alchilbenzenii au densităţi mai mici decât apa (0,8-0,86 g/cm3), dar mai
mari decât ale celorlalte hidrocarburi cu acelaşi număr de atomi de carbon.
Proprietăţi organoleptice
Hidrocarburile aromatice au miros caracteristic „aromatic”.
Vaporii de benzen sunt toxici. Benzenul este o substanţă cancerigenă pentru om şi
animale. Cancerigene sunt şi arenele polinucleare condensate.
Caracterul aromatic este un concept în chimia organică ce explică stabilitatea foarte
mare a majorității structurilor ciclice.
Stabilitatea acestora se datorează prezenței sistemelor electronice conjugate, a
electronilor de valență liberi, sau a orbitalilor liberi, fapt ce conduce la o mai mare
stabilitate față de cea așteptată prin simpla conjugare.
Caracterul aromatic poate fi considerat și o consecință a delocalizării ciclice, astfel
încât electronii liberi au o circulație liberă la nivelul aranjamentului de tip circular care
este adoptat de atomi.
Caracterul aromatic imprimă moleculei o stabilitate chimică, stabilitate care
influențează proprietățile chimice ale moleculei, astfel arenele:
Suferă mai ușor reacții de substituție decât de polimerizare și adiție.
Se oxidează numai în condiții energice.
Prin oxidarea omologilor benzenului, rezultă întotdeauna acid benzoic ceea ce
demonstrează stabilitatea nucleului comparativ cu catena laterală.
Reacțiile de adiție ale hidrogenului, halogenilor au loc doar în condiții energice.
Nu participă la reacții de polimerizare.
Caracterul aromatic al arenelor (unul sau mai multe cicluri cu electroni
pi delocalizați constituie aromaticitatea arenelor) scade odată cu creșterea numărului
de nuclee condensate.
Reacțiile la nucleu ale arenelor.
I. Reacții la nucleu
1. Reacția de substituție a arenelor la nucleu are loc când un atom de H
din nucleul aromatic este înlocuit de un alt atom sau o grupare de atomi.
a) Reacția de halogenare a arenelor la nucleu are loc când un atom de H
din nucleul aromatic este înlocuit de un atom de halogen, X (X = Cl, Br, I),
cu formarea de derivați halogenați aromatici, Ar-X.
Reacţia de halogenare a benzenului are loc prin tratarea benzenului cu Cl2 sau cu Br2,
în prezenţă de clorură de fier (III) sau clorură de aluminiu drept catalizator. Pot fi
folosiţi şi alţi catalizatori precum bromura de fier (III) sau bromura de aluminiu. Se
obţine benzenul monohalogenat. În exces de halogen, la temperaturi ridicate, se pot
obţine derivaţi dihalogenaţi, trihalogenaţi, şi până la derivaţi hexahalogenaţi.
Naftalina poate avea 2 derivaţi monosubstituiţi diferiţi, α şi β, în funcţie de poziţia
atomului de carbon la care se face substituţia. Poziţia α este mai reactivă decât poziţia β.
Reacţia de nitrare este o reacţie de substituţie la nucleul benzenic prin care un atom de
hidrogen este substituit cu o grupă nitro (–NO2). Se obţin nitroderivaţi ai arenelor, care
au următoarea formulă generală: Ar – NO2.
Reacţia de sulfonare este o reacţie de substituţie la nucleul benzenic prin care un atom
de hidrogen este substituit cu o grupă sulfonică (–SO3H). Se obţin acizi arilsulfonici,
care au următoarea formulă generală: Ar – SO3H. Spre deosebire de reacţiile de nitrare
şi halogenare, reacţia de sulfonare este o reacţie reversibilă.
Reacţia de alchilare este reacţia prin care un atom de hidrogen dintr-un nucleu aromatic
este înlocuit cu un radical alchil. Charles Friedel şi James Crafts sunt chimiştii care au
descoperit această reacţie, de aceea reacţia de alchilare în variantă clasică se
numeşte alchilare Friedel-Crafts. Prin alchilarea arenelor se obţin arene cu catenă
laterală. Alchilarea se poate face în mai multe feluri:
Alchilare cu derivaţi halogenaţi de tipul radical alchil – halogen, în prezenţă de clorură
de aluminiu anhidră;
Alchilare cu alchene inferioare precum etena sau propena, în prezenţă de clorură de
aluminiu cu urme de apă;
Alchilare cu alcooli, în prezenţă de acid sulfuric.
Acilarea Friedel-Crafts este reacţia prin care un atom de hidrogen dintr-un nucleu
aromatic este substituit cu o grupă acil. Formula generală a grupei acil este: R – C = O.
Acilarea arenelor se poate face cu derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici sau cu
anhidride ale acizilor carboxilici.
Reacţiile de substituţie la nucleul benzenic sunt reacţii prin care un atom de hidrogen din
nucleul benzenic este înlocuit cu un atom al unui alt element, sau cu o grupare de atomi,
iar nucleul benzenic nu suferă nicio modificare. Aceste reacţii decurg în condiţii diferite
şi prin mecanisme de reacţie diferite faţă de reacţiile de substituţie ale hidrocarburilor
saturate.
În molecula benzenului, cei 6 atomi de hidrogen sunt echivalenţi, şi oricare dintre ei
poate fi înlocuit. Astfel, rezultatul reacţiei de substituţie este un singur compus
monosubstituit. Însă, dacă e vorba de o reacţie de substituţie la un compus
monosubstituit, atunci substituţia va fi orientată şi dependentă de structura primului
substituent.

Bibliografie

Informatiile au fost preluate de pe urmatoarele site-uri:

https://www.fizichim.ro/docs/chimie/clasa10/capitolul2-hidrocarburi/II-5-arene/II-5-4-
proprietatile-chimice-ale-arenelor#ii543-reac%C8%9Bia-de-adi%C8%9Bie-la-arene
https://www.fizichim.ro/docs/chimie/clasa10/capitolul2-hidrocarburi/II-5-arene/II-5-3-
proprietatile-fizice-ale-arenelor
https://www.fizichim.ro/docs/chimie/clasa10/capitolul2-hidrocarburi/II-5-arene/II-5-5-
aplicatii-practice-ale-arenelor
https://lectii-virtuale.ro/teorie/arene-proprietati-chimice-substitutie-la-nucleul-aromatic
 Alcooli.Actiune fiziologica

În chimia organică, un alcool este un compus organic hidroxilic, care conține o grupă
funcțională hidroxil (-OH), aceasta fiind legată de un atom de carbon saturat, în starea
de hibridizare sp3. Grupa hidroxil poate fi legată de o catenă a unui alcan (catenă saturată), din
partea saturată a catenei unei alchene, sau de catena laterală a unei hidrocarburi aromatice.
Formula generală pentru un alcool simplu, aciclic, este CnH2n+1OH.
În limbajul curent, termenul de alcool se referă aproape întotdeauna la etanol, cunoscut și
ca alcool de cereale, și deseori la orice băutură care conține etanol (vezi băutură alcoolică). Acest
sens stă la baza termenului de alcoolism (dependență de alcool). Reținerea de a nu consuma
alcool se numește abstinență, iar legea din SUA din anii 1900 de interzicere a consumului de
alcool se numea prohibiție. Ca medicament, etanolul este cunoscut ca având un efect depresiv,
care scade acuitatea reflexelor sistemului nervos central. Alte forme de alcool sunt de obicei
denumite cu un adjectiv de rigoare, precum alcool izopropilic sau prin sufixul -ol, ca
în izopropanol.
Cuvântul datează din secolul XVI, când a fost folosit pentru se denumi orice substanță la care se
ajungea prin sublimare. Acesta derivă din termenul latin medieval alcool („pudră de stibiu”),
originar din arabă al-kuḥūl (‫)كحول‬, care este de asemenea sursa termenului kohl și legat de
rădăcina k-ḥ-l, atestată în cuvântul arab pentru machiaj.
Structură
Grupa funcțională a unui alcool este grupa hidroxil legată de un atom de carbon hibridizat sp3.
Astfel se poate spune că alcoolii sunt derivați ai apei, cu o grupare alchil înlocuind un hidrogen.
Dacă o grupare aril este prezentă în locul uneia alchil, compusul se numește fenol. De asemenea,
dacă grupa hidroxil este legată de un carbon hibridizat sp2 dintr-o grupă alchenil, compusul se
numește enol. Oxigenul dintr-un alcool face un unghi de aproximativ 109° (c.f. 104,5° în apă) și
două perechi de electroni libere. Legătura O-H din metanol (CH3OH) are o lungime de
aproximativ 96 picometri.
Alcooli primari, secundari și terțiari
Există trei mari categorii de alcooli- ‚primari’ (1°), ‚secundari’ (2°) și ‚terțiari’ (3°), bazate pe
numărul de atomi de carbon de care este legat carbonul C-OH (evidențiat cu
roșu). Metanolul este singurul alcool „nular”, cel mai simplu alcool primar fiind Etanolul. Cel
mai simplu alcool secundar este izopropanol (propan-2-ol) și cel mai simplu alcool terțiar
este terț-butanol (2-metilpropan-2-ol).
Alcooli saturați, nesaturați și aromatici
După natura radicalilor de care se leagă grupa funcțională hidroxil, alcooli pot fi saturați
(proveniți de la alcani), nesaturați (proveniți de la alchene sau alchine) sau aromatici (proveniți
de la arene).
Monoalcooli și polialcooli
Alcoolii se mai pot clasifica și după numărul de grupe hidroxil conținute în moleculă. Astfel,
există monoalcooli, cu o singură grupă hidroxil (toți cei prezentați mai sus sunt monoalcooli), și
polialcooli, cu mai mult de o grupă hidroxil.
Metanol și etanol
Cei mai simpli și cei mai folosiți alcooli sunt metanolul și etanolul (numele comune sunt
alcool metilic și alcool etilic), care au structurile de mai sus.
Metanolul se obținea în trecut prin distilarea lemnului, de aceea se numea „alcool de lemn”. În
prezent, este o substanță chimică la îndemâna oricui, care se produce prin reacția la presiune a
monoxidului de carbon cu hidrogenul. În limbajul colocvial, termenul de „alcool” denumește
deseori etanolul sau „alcool de cereale”. Spirtul metilat, numit și „spirt medicinal”, este o formă
de etanol devenit necomestibil prin adăugarea de metanol și coloranți de regulă albastru de metil.
Pe lângă utilizarea principală în băuturile alcoolice, etanolul este folosit (deși foarte bine
controlat) drept solvent industrial și materie primă.
Utilizări
Alcoolii sunt folosiți la scară largă în industrie și știință, drept reactanți, solvenți combustibili.
Etanolul și metanolul pot arde creând mai puține substanțe nocive decât benzina sau motorina.
Datorită toxicității scăzute și capacității de a dizolva substanțe nepolare, etanolul este folosit
deseori ca solvent în medicamente, parfumuri și esențe vegetale, precum vanilia. În sinteza
organică, alcoolii apar deseori ca intermediari adaptabili.
Etanolul este, de asemenea, folosit frecvent în băuturi după fermentație pentru a evidenția
aromele sau pentru a induce intoxicarea euforică numită „beție”. Utilizarea etanolului pentru
acest scop este interzisă în unele jurisdicții. În asemenea cazuri de consum, alcoolul este un drog
psihoactiv, cu un potențial imediat de supradoză, otrăvire și dependență fiziologică (știută
ca alcoolism). Alcoolismul a devenit una dintre cele mai comune cauze de dependență (poate
după cofeină) din lume. Dependența fiziologică cauzată de alcoolism înseamnă că persoana
dependentă trece prin sevraj (sub forma unei dureri de cap cunoscută ca „mahmureală,” unei
anxietăți crescute, știută ca „friguri” și oboseală sau probleme cu somnul) la încetarea sau
descreșterea folosirii.
Surse
Mulți alcooli pot fi creați prin fermentație a fructelor sau cerealelor cu drojdie, dar doar etanolul
este produs comercial în acest fel, în principal pentru combustibil și băuturi. Alți alcooli sunt în
general produși pe cale sintetică din gaze naturale, petrol sau cărbune, de exemplu prin
hidratarea acidă a alchenelor.
Toxicitate
Etanolul a fost consumat de oameni încă din preistorie sub forma băuturilor alcoolice, pentru o
varietate de motive: igienice, alimentare, medicinale, religioase, distractive. Deși consumul rar
de etanol în cantități mici nu are efecte negative, ci dimpotrivă, dozele mai mari duc la starea
numită „ebrietate” sau intoxicare și, depinzând de doză și de regularitatea consumului, poate
cauza probleme respiratorii acute sau decesul, iar ingestia cronică are repercusiuni medicale
grave.
Alți alcooli sunt mult mai otrăvitori decât etanolul, în mare parte pentru că durează mai mult
până să fie metabolizați, iar nu de puține ori metabolismul lor duce la apariția unor substanțe mai
toxice. Metanolul, sau alcoolul de lemn, de exemplu, este oxidat de enzime în ficat și duce la
crearea formaldehidei, care poate cauza orbirea sau moartea.
Etimologie
Cuvântul „alcool” provine aproape sigur din limba arabă (prefixul „al-„ fiind articolul hotărât
arabic); în orice caz, originea precisă este nesigură. A fost introdus în Europa, împreună cu
arta distilării și cu substanța însăși, în aproximativ secolul XII de către diferiți autori europeni
care traduceau și popularizau descoperirile alchimiștilor islamici.
O teorie populară, găsită în multe dicționare, este că provine din ‫ = الكحل‬ALKHL = al-kuhul, la
început acesta fiind numele unei pudre foarte fine de sulfură de stibiu Sb2S3 folosită
ca antiseptic și machiaj pentru ochi. Pudra este preparată prin sublimarea unui mineral natural,
stibnit, într-un vas închis. Conform acestei teorii, înțelesul cuvântului alkuhul ar fi fost extins
mai întâi pentru substanțele distilate în general, iar apoi restrâns doar pentru etanol. Această
etimologie circulă în Anglia cel puțin din 1672 (DEO).
Oricum, această derivare nu este întru totul acceptată, deoarece cuvântul arabic curent pentru
alcool, ‫ = الكحول‬ALKHWL = al???, nu derivă din al-kuhul. Coranul, în versetele 37:47, folosește
cuvântul ‫ = الغول‬ALGhWL = al-ghawl — însemnând „spirit” („ființă spirituală”) sau „demon” —
cu sensul de „lucrul care dă vinului tăria”. Cuvântul al-ghawl a dus la apariția
cuvântului englez „ghoul” (creatură imaginară care mănâncă persoane moarte; vampir), și
numele stelei Algol.
Conform unei a doua teorii, etimologia populară și scrierea cuvântului „alcool” nu ar fi apărut
datorită generalizării cuvântului ALKHL, ci confuziei alchimiștilor și autorilor occidentali a
cuvintelor ALKHL și ALGhWL, care au fost într-adevăr traduse în multe feluri greșit.
Proprietăți fizice și chimice
Gruparea hidroxil face ca, în general, alcoolul să fie moleculă polară. Acele grupări pot
forma legături de hidrogen una cu alta și cu alți compuși. La alcooli există două posibilități de
dizolvare: tendința grupei polare -OH de a îl face solubil în apă și cea a catenei laterale de a i se
opune. De aceea, metanolul, etanolul și propanolul sunt solubile în apă deoarece influența
grupării hidroxil este mai puternică decât cea a catenei. Butanolul, cu patru carboni în catenă,
este moderat solubil datorită echilibrului dintre cele două tendințe. Alcoolii monohidroxilici cu
cinci sau mai mulți carboni (pentanol sau mai mari) sunt insolubili în apă datorită dominării
catenei laterale.
Datorită legăturii de hidrogen, alcoolii tind să aibă puncte de fierbere mai ridicate față
de hidrocarburi și eteri. Toți alcoolii simpli sunt solubili în solvenți organici. Legăturile de
hidrogen arată că alcoolii pot fi folosiți ca solvenți protici.
Orbitalul dielectronic al oxigenului hidroxilului formează alcoolii nucleofili.
Alcoolii, ca și apa, pot avea fie proprietăți acide, fie bazice la gruparea O-H. Cu un pKa de în jur
de 16-19, sunt ușor mai puțin acizi decât apa, dar sunt capabili să reacționeze cu baze puternice
precum hidrură de sodiu sau cu metale reactive precum sodiul. Sărurile care rezultă se
numesc alcoxizi, având formula generală RO- M+.
Alcoolii legați de nuclee benzenice au o aciditate mai scăzută (un pKa în jur de 10). Grupările
care iau electroni participă la creșterea acidității alcoolilor. De exemplu, para-nitro fenolul are un
pKa de 7,15.
Oxigenul are un orbital dielectronic pe ultimul strat, ceea ce face alcoolul slab bazic în prezența
unor acizi tari, precum acidul sulfuric. De exemplu, cu metanol:

Un tratament eficient pentru prevenirea toxicității cu formaldehidă după ingestia de metanol este
administrarea de etanol. Aceasta va preveni transformarea metanolului în formaldehidă, iar
formaldehida existentă va fi convertită în acid formic și eliminată prin excreție înainte de a
provoca vreun rău.
Prepararea alcoolilor
Laborator
Există mai multe metode pentru prepararea alcoolilor în laborator.
Compușii halogenați alifatici reacționează cu hidroxidul de sodiu sau hidroxid de potasiu,
obținându-se astfel alcooli
Aldehideele sau cetonele sunt reduse cu borohidrură de sodiu sau hidroborat de litiu la alcooli.
Alchenele adiționează apa, într-un mediu acid, folosind drept catalizator acid sulfuric concentrat.
Industrie
Industrial, alcoolii se obțin în mai multe feluri.
Prin fermentație folosind glucoză produsă de zahăr, obținând hidroliza amidonului, în prezența
drojdiei și a unei temperaturi de sub 37 °C pentru producerea etanolului.
Prin hidratare directă: folosind etenă sau alte alchene, cu un catalizator de acid fosforic, la
temperatură și presiune mari.
Metanolul este produs din vapori de apă: este creat din gaz sintetizat, unde monoxidul de carbon
și doi echivalenți ai hidrogenului sunt combinați pentru producerea metanolului, folosind drept
catalizatori cupru, oxid de zinc și oxid de aluminiu la 250 °C și o presiune de 50-100 atm.
Reacții ale alcoolilor
Substituție nucleofilă
Gruparea OH nu este o grupă care se desprinde ușor în reacțiile de substituție nucleofilă, așa că
alcooli neutri nu iau parte la aceste reacții. Totuși, dacă oxigenul este întâi protonat pentru a
forma R−OH2+, gruparea care pleacă (apă) este mult mai stabilă, iar substituția poate avea loc.
De exemplu, alcoolii terțiari reacționează cu acidul clorhidric pentru a produce halogenuri
alchilice terțiare, unde gruparea hidroxil este înlocuită de un atom de clor. Dacă se dorește ca un
alcool primar sau secundar să reacționeze cu acidul clorhidric, este nevoie de un activator
precum clorura de zinc. Alternativ, conversia poate fi făcută folosind clorură de tionil.

Bibliografie

Informatiile au fost preluate de pe urmatoarele site-uri:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alcool
https://pregatirefizica.wordpress.com/tag/actiunea-fiziologica-a-alcoolului/
https://ro.scribd.com/doc/86627479/Actiunea-Fiziologica-a-Alcoolilor
 Actiunea fiziologica a grasimilor si a acidului acetic

În nutriție, biologie și chimie, grăsimile sunt amestecuri complexe formate în principal

din esteri ai glicerinei cu acizii grași, regăsite în majoritate în organismele vii sau în alimente.
[1] Termenul se referă de cele mai multe ori la trigliceride (care sunt esteri tripli ai glicerolului),
acestea fiind principalele componente ale uleiurilor vegetale și ale țesuturilor grase la animale.
[2] Termenul este, de asemenea, folosit de cele mai multe ori ca sinonim pentru lipide – orice
substanță cu relevanță biologică, compusă din carbon, hidrogen sau oxigen, care este insolubilă
în apă, dar solubilă în solvenți nepolari.[1] Astfel, pe lângă trigliceride, termenul ar include și
alte tipuri de compuși precum mono- și digliceride, fosfolipide (cum ar fi lecitina), steroli (cum
ar fi colesterolul), ceruri (cum ar fi ceara de albine), [1] cât și acizi grași liberi, care sunt de
obicei prezenți în dieta umană în cantități mai mici.[2]
Grăsimile reprezintă una dintre cele trei clase principale de macronutrienți din dieta umană,
împreună cu carbohidrații și proteinele, [1][3] și principalele componente ale produselor
alimentare obișnuite, cum ar fi laptele, untul, seul, untura, carnea de porc și uleiurile utilizate
pentru gătit. Ele sunt o sursă majoră și densă de energie alimentară pentru multe animale și au rol
structural și metabolic important, la majoritatea ființelor vii, inclusiv funcția de stocare a
energiei, hidroizolarea și termoizolarea.[4] Corpul uman poate produce grăsimea de care are
nevoie din alte surse alimentare, cu excepția câtorva acizi grași esențiali care trebuie introduși în
orgnaism prin dietă.
Compoziție
Grăsimile sunt amestecuri complexe naturale, formate în principal din esteri ai glicerinei cu
acizii grași, numiți gliceride. Se mai găsesc în afară de gliceride și ceruri, vitamine, fosfatide etc.
Acizii grași sunt acizii cu următoarele proprietăți:
Au număr mare de atomi de carbon (între 4 și 24);
Au număr par de atomi de carbon;
Au catenă liniară, fără ramificații;
Sunt monocarboxilici;
Pot fi saturați sau nesaturați.
Prelucrare
Grăsimile lichide sunt de origine vegetală, iar cele solide, saturate, sunt de origine animală (cu
toate că sunt și excepții, vezi uleiul de pește care e lichid sau untul de cocos care e solid cu toate
că e de natură vegetală). Uleiurile se obțin prin presarea semințelor sau fructelor, ca în cazul
uleiului de floarea-soarelui sau de măsline. Se mai pot obține prin extracție cu solvenți selectivi.
Grăsimile animale se obțin prin distrugerea țesutului adipos sub influența temperaturii. Se mai
pot obține și prin centrifugare (untul).
Proprietăți fizice
Grăsimile pot fi solide, lichide sau semisolide (untul). Acestea sunt insolubile în apă, cu care
emulsionează, dar sunt solubile în solvenți organici.
Nu au puncte fixe de fierbere și topire pentru că sunt amestecuri, ci fierb și se topesc în intervale
de temperatură.
Utilizare
Grăsimile se folosesc la obținerea de săpunuri ,cosmetica farmacie și în alimentația zilnică.
Acidul acetic
Acidul acetic este un acid slab, cel mai simplu acid din clasa acizilor carboxilici, având formula
brută C2H4O2 și formula chimică CH3-COOH. Numit și acid etanoic, acidul acetic este un
lichid incolor cu miros pătrunzător și iritant. Acidul acetic pur (anhidru) se numește acid acetic
glacial datorită aspectului de gheață al cristalelor formate la temperatura camerei. În soluții
diluate (3% - 6%) se numește oțet și se folosește în alimentație.
Acidul acetic este miscibil cu apa și cu majoritatea solvenților organici. Este insolubil în sulfura
de carbon. Acidul acetic are un coeficient de partiție mai mare în solvenți polari nemiscibili care
conțin apă decât în apă, din această cauză se poate extrage din soluții apoase în eter sau acetat de
etil. La rândul său, acidul acetic este un bun solvent utilizat frecvent la dizolvarea rășinilor și a
uleiurilor esențiale.
Acidul acetic joacă un rol esențial în industria chimică organică. Este utilizat atât ca solvent, deși
este puternic coroziv, cât și la prepararea unui număr mare de compuși importanți, printre
care acetanimida, anhidrida acetică, cetena, acetatul de vinil și acidul acetilsalicilic, acetatul de
celuloză, esteri utilizați în parfumerie, coloranți. Ca aditiv pentru mâncare, are aprobarea de
utilizare în multe țări, incluzând Canada[4], Uniunea Europeană[5], Statele Unite[6], Australia și
Noua Zeelandă[7].
Descriere
Acidul acetic e un compus chimic organic ce apare ca un lichid incolor, cu miros caracteristic,
înțepător; se amestecă în orice proporții cu apa. Temperaturile de topire și fierbere sunt
16,7 °C respectiv 118,2 °C. Se fabrică prin fermentarea acetică a soluțiilor diluate de alcool, prin
distilarea uscată a lemnului (v. Și acid pirolignos) sau prin oxidarea aldehidei
acetice. Oțetul conține acid acetic în concentrație de 3–9%.
Acidul acetic glacial este un acid acetic de concentrație 98–99,8%. Este caracterizat printr-o
mare capacitate de a atrage apa din mediul în care se găsește (higroscopicitate).
Acidul acetic este:
Coroziv, vaporii săi provocând iritarea conjunctivei oculare și a căilor respiratorii, putând merge
până la congestia pulmonară.
Considerat a fi un acid slab, deoarece în soluții apoase și în condiții standard de temperatură și
presiune acidul disociat coexistă în echilibru cu forma nedisociată, spre deosebire de acizii
tari care sunt complet disociați.
Unul dintre cei mai simpli acizi carboxilici, urmând după acidul formic.
Un reactiv chimic important de largă utilizare în industrie, fiind folosit pentru
producerea tereftalatului de polietilenă, compus ce stă la baza obținerii de sticle pentru băuturile
răcoritoare; se folosește la prepararea acetatului de celuloză, în special pentru filmul fotografic,
la fabricarea de solvenți pentru industria de lacuri și vopsele, pentru obținerea acetatului de
polivinil, în industria medicamentelor, ca și în producerea de fibre și țesături sintetice. În
gospodărie, acidul acetic diluat e adesea utilizat ca agent de detartrare. În industria alimentară,
este utilizat sub codul E260 ca aditiv alimentar cu scopul ajustării acidității.

Istoric
Bacteriile producătoare de acid acetic sunt prezente peste tot în lume și orice civilizație umană
care a cunoscut procesul de fermentație alcoolică pentru a produce bere sau vin a descoperit
inevitabil și oțetul, ca rezultat al expunerii acestora la aer.
Utilizarea acidului acetic în alchimie coboară până în antichitate. În secolul al III-lea d.Hr.,
filozoful grec Teofrast descria acțiunea oțetului asupra metalelor, producând pigmenți utili în
artă, incluzând plumbul alb (carbonat de plumb, ceruzita) și verdele de Grecia (carbonat de cupru
II, cocleala), un amestec verde de săruri de cupru, printre care și acetatul de cupru II.
Vechii romani fierbeau vinul oțetit în vase de plumb cu scopul de a obține un sirop foarte dulce,
numit sapa. Acesta era bogat în acetat de plumb, o substanță dulce, cunoscută ca zahăr de
plumb sau zahărul lui Saturn, care contribuia la otrăvirea cu plumb în rândul aristocrației
romane.
În secolul al VIII-lea, alchimistul arab Jabir ibn Hayyan (Geber) era primul care a concentrat,
prin distilare, acid acetic din oțet. În epoca renascentistă, se obținea acid acetic glacial
prin distilarea uscată a acetaților metalici. În secolul al XV-lea, alchimistul german Andreas
Libavius descria o asemenea procedură și compara acidul acetic glacial produs prin acest
procedeu cu oțetul. Prezența apei în oțet avea un efect atât de puternic asupra proprietăților
acidului acetic, încât vreme de secole mulți chimiști credeau că acidul acetic glacial și acidul
găsit în oțet sunt două substanțe diferite. Cel care a dovedit că sunt identice a fost chimistul
francez Pierre Adet.
În 1847, chimistul german Hermann Kolbe sintetiza pentru prima dată acid acetic din
material anorganic. Secvența de reacții consta în clorurarea sulfurii de carbon (CS2) până la
tetraclorură de carbon [CCl4], urmată de piroliză până la tetraclor-etilenă și clorinare apoasă
până la acid tricloracetic și încheiată cu reducerea electrolitică la acid acetic.[13]
Până în 1910, acidul acetic glacial era obținut din „sucul pirolignos” prin distilarea lemnului (v.
Mai jos). Acidul acetic era izolat ulterior prin tratarea cu lapte de var (hidroxid de calciu), iar
produsul rezultat (acetat de calciu) era apoi acidifiat cu acid sulfuric obținându-se acidul acetic.
Pe atunci, Germania producea 10.000 tone de acid acetic glacial, din care cam 30% era folosit
pentru manufacturarea vopselei indigo.
Structură
În cadrul structurii cristalului de acid, acidă a formei sale solide, moleculele se grupează în
perechi, formând dimeri, care sunt legați prin punți de hidrogen.[18] Dimerii pot fi detectați și în
vaporii compusului la 120 °C.
Bibliografie

Informatiile au fost preluate de pe urmatoarele site-uri:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Acid_acetic
https://ro.scribd.com/doc/269797592/Importanta-Fiziologica-a-grasimilor-proiect-chimie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gr%C4%83sime
https://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/rolul-grasimilor