Documentele oficiale ale Sinodului din

Creta în limba română

 Mesajul Sfântului şi Marelui Sinod;

 Enciclica Sfântului și Marelui Sinod;
 Misiunea Bisericii în lumea contemporană;
 Diaspora Ortodoxă;
 Autonomia şi modul ei de proclamare;
 Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta;
 Importanţa postului şi respectarea lui astăzi;
 Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine.

Sursa: basilica.ro

Către poporul ortodox și toți oamenii de bună voință,

Lăudăm și slăvim pe Dumnezeul „milelor și a toată mângâierea” pentru

că ne-a învrednicit să petrecem săptămâna Cincizecimii (18-26 iunie
2016) în Creta, aici unde Apostolul Pavel și ucenicul său Tit au
propovăduit Evanghelia în primii ani de viață ai Bisericii. Mulțumim
Dumnezeului slăvit în Treime că a binevoit să ducem la bun sfârșit în
deplin acord lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei, pe care l-
a convocat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu voința
comună a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale.
Urmând cu fidelitate exemplul Sfinților Apostoli și al Părinților de
Dumnezeu insuflați, am aprofundat din nou Evanghelia libertății,
„fiindcă Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). La baza căutărilor
noastre teologice a stat certitudinea că Biserica nu viețuiește pentru
sine. Ea transmite mărturia Evangheliei Harului și Adevărului și oferă
întregii lumi darurile lui Dumnezeu: iubirea, pacea, dreptatea,
reconcilierea, puterea Crucii și a Învierii și așteptarea veșniciei.

1. Prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fostproclamarea

unității Bisericii Ortodoxe. Bazată pe Dumnezeiasca Euharistie și
succesiunea apostolică a episcopilor, această unitate trebuie întărită ca
să aducă roadă nouă. Biserica cea Una, Sfântă, Universală
(Sobornicească) și Apostolică este comuniune divino-umană, pregustare
și experiență a celor viitoare în Sfânta Euharistie. Asemenea unei
continue Cincizecimi, ea este un glas profetic necontenit, prezența și
mărturia Împărăției Dumnezeului iubirii. Fidelă Tradiției Apostolice
unanime și experienței sacramentale, Biserica Ortodoxă constituie
continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Universală
(Sobornicească) și Apostolică, după cum mărturisim în Simbolul de
Credință (Crez) și după cum este confirmată de învățătura Părinților
Bisericii. Biserica noastră trăiește taina dumnezeieștii iconomii în viața
sacramentală, centrată pe Sfânta Euharistie.

Biserica Ortodoxă exprimă unitatea și universalitatea (sobornicitatea) ei

în cadrul Sinodului. Sinodalitatea îi pătrunde organizarea (structura),
modul ei de luare a deciziilor și îi determină drumul. Bisericile Ortodoxe
Autocefale nu reprezintă o confederație de Biserici, ci Biserica cea Una,
Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică. Fiecare Biserică locală,
aducând Sfânta Euharistie, reprezintă prezența și manifestarea Bisericii
celei Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică la nivel local.
În privința Diasporei Ortodoxe din diferite țări din lume, a fost hotărâtă
continuarea funcționării Adunărilor Episcopale, până la aplicarea rigorii
canonice (acriviei). Aceste Adunări se compun din episcopii canonici,
desemnați de fiecare Biserică Autocefală, care continuă să fie supuși
respectivei Biserici. Funcționarea consecventă a Adunărilor Episcopale
asigură respectarea principiului ortodox al sinodalității.

În timpul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod a fost accentuată

importanța Sinaxelor Întâistătătorilor care au avut loc și a fost făcută
propunerea ca Sfântul și Marele Sinod să devină o instituție care să se
repete.

2. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru întreaga

lume, trebuie să continuăm liturghia de după Sfânta Liturghie și să
dăm mărturia credinței celor de aproape și celor de departe, în
conformitate cu porunca clară a Domnului, înainte de Înălțarea Sa: „și
veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până
la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Re-evanghelizarea
poporului lui Dumnezeu în societățile moderne secularizate și
evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos reprezintă
datoria neîntreruptă a Bisericii.

3. Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul și credința ei apostolică,

Biserica oferă o mare importanță dialogului, în principal cu creștinii
eterodocși. În acest mod, și ansamblul lumii creștine poate cunoaște mai
exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii patristice,
experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de
Biserica Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de
credință.

4. Explozia fundamentalismului care se observă în sânul diferitelor

religii reprezintă expresia unei religiozități morbide.Dialogul
interreligios dus cu trezvie contribuie semnificativ la promovarea
încrederii reciproce, a păcii și a reconcilierii. Uleiul experienței
religioase trebuie să fie folosit pentru a unge rănile și nu pentru a
reaprinde focul conflictelor militare. Biserica Ortodoxă condamnă fără
echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și uciderea
membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței
religioase, comerțul cu refugiați, răpirile, tortura și execuțiile
îngrozitoare. Ea denunță distrugerea bisericilor, simbolurilor religioase
și monumentelor culturale. În special, își exprimă grija profundă pentru
situația creștinilor și a tuturor minorităților persecutate în Orientul
Mijlociu și în alte părți ale lumii. Biserica Ortodoxă face apel la
comunitatea mondială pentru protejarea ortodocșilor indigeni, a
celorlalți creștini și a tuturor populațiilor din zonă care au dreptul
inalienabil de a rămâne în patria lor în calitate de cetățeni cu drepturi
egale. Sinodul nostru apelează la toți cei implicați să facă eforturi
sistematice, fără întârziere, pentru a încheia conflictele militare din
Orientul Mijlociu și de oriunde persistă ostilitățile armate și pentru
repatrierea celor expulzați.

Adresăm apelul nostru în special către cei în poziții de putere pentru ca

pacea și dreptatea să prevaleze în țările de origine ale refugiaților.
Îndemnăm autoritățile civile, cetățenii și creștinii ortodocși din țările în
care au găsit refugiu cei persecutați să continue să le ofere sprijin în
măsura posibilităților lor sau chiar dincolo de acestea.
5. Secularizarea contemporană urmărește autonomizarea omului
de Hristos și de influența duhovnicească a Bisericii, pe care o identifică
arbitrar cu conservatorismul. Civilizația occidentală poartă, însă,
pecetea de neșters a contribuției diacronice a creștinismului. În plus,
Biserica subliniază semnificația mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-
Omul, și a Trupului Său, ca fiind locul și modul de viețuire în libertate.

6. Cu privire la abordarea contemporană a căsătoriei, Biserica

Ortodoxă consideră relația indisolubilă de dragoste dintre bărbat și
femeie „o taină mare… în Hristos și în Biserică”. În mod similar,
numește familia, care rezultă din căsătorie și constituie singura garanție
pentru creșterea copiilor, „biserică mică”.

Întotdeauna, Biserica a subliniat valoarea cumpătării. Asceza creștină,

însă, diferă fundamental de orice ascetism dualist care îl desparte pe om
de viață și de semeni. Spre deosebire de aceasta, asceza creștină îl leagă
pe om de viața sacramentală a Bisericii. Cumpătarea nu se referă numai
la viața monahală. Etosul ascetic este caracteristic vieții bisericești în
toate manifestările ei.

**

Sfântul și Marele Sinod, pe lângă temele specifice asupra cărora a luat

decizii, menționează pe scurt și următoarele probleme contemporane
importante:

7. În privința relațiilor credinței creștine cu științele naturale, Biserica

Ortodoxă evită plasarea investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă
o poziție cu privire la fiecare problemă științifică. Ea îi mulțumește lui
Dumnezeu care dăruiește oamenilor de știință darul de a descoperi
dimensiuni necunoscute ale creației divine. Dezvoltarea modernă a
științelor naturale și a tehnologiei aduce schimbări radicale în viața
noastră. Aduce beneficii importante precum facilitarea vieții cotidiene,
tratarea unor afecțiuni grave, o comunicare mai facilă, explorarea
spațiului etc. Cu toate acestea, are și multe consecințe negative precum
manipularea libertății, pierderea graduală a tradițiilor prețioase,
distrugerea mediului natural, negarea valorilor morale. Cunoașterea
științifică, oricât de repede ar avansa, nu motivează voința omului, nici
nu oferă răspuns la problemele importante de ordin moral și existențial
sau la căutarea sensului vieții și al lumii. Aceste aspecte necesită o
abordare duhovnicească, pe care Biserica Ortodoxă încearcă să o ofere
prin bioetică, știință fundamentată pe morala creștină și învățătura
patristică. Pe lângă respectul ei pentru libertatea cercetărilor științifice,
Biserica Ortodoxă evidențiază pericolele care se ascund în spatele unor
reușite științifice și subliniază demnitatea umană și destinul divin al
omului.

8. Este limpede că situația de criză ecologică de astăzi se datorează

unor cauze spirituale și morale. Rădăcinile sale sunt legate de lăcomie,
avariție și egoism, care conduc la utilizarea necugetată a resurselor
naturale, umplerea atmosferei cu substanțe poluante dăunătoare și
schimbările climatice. Răspunsul creștin la problema aceasta necesită
pocăință pentru abuz, cumpătare și gândire ascetică, ceea ce reprezintă
un antidot pentru supraconsum și, în același timp, cultivarea conștiinței
că omul este „iconom” (administrator) al creației și nu un posesor al ei.
Biserica nu încetează să sublinieze că și generațiile viitoare au dreptul la
resursele naturale oferite nouă de Creator. De aceea, Biserica Ortodoxă
participă activ în diferite inițiative ecologice internaționale și a stabilit
data de 1 Septembrie ca zi de rugăciune pentru protecția mediului
natural.

9. Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în

diferite feluri, Ortodoxia propune respectul pentru caracteristicile
personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune autonomizării
economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia
într-un scop în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea
standardelor de viață sau de dezvoltarea economică, în detrimentul
valorilor spirituale.

10. Biserica Ortodoxă nu se implică în politică. Vocea ei rămâne

distinctă dar și profetică, fiind o intervenție benefică pentru om.
Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele și
convulsiile sociale și politice, urmărind protejarea cetățeanului de
puterea arbitrară a statului. Biserica adaugă la acestea și obligațiile și
responsabilitățile cetățenilor, precum și nevoia unei auto-critici
constante atât din partea politicienilor, cât și a cetățenilor, în vederea
îmbunătățirii substanțiale a societății. În principal, Biserica subliniază
că idealul ortodox privind omul depășește orizontul drepturilor omului
stabilite și că dragostea „este mai mare decât toate”, după cum ne-a
descoperit Hristos și au experimentat toți cei care L-au urmat. Insistă,
de asemenea, că un drept fundamental al omului este protejarea
libertății religioase, adică a libertății de conștiință, de credință, de cult
(religie) și a tuturor expresiilor individuale și colective ale acesteia,
incluzând și dreptul fiecărui credincios și fiecărei comunități religioase
de a-și manifesta credința liber de orice intervenție a statului, precum și
dreptul la educație religioasă publică.
11. Biserica Ortodoxă se adresează tinerilor, care caută deplinătatea
vieții în libertate, dreptate, creativitate, dar și iubire. Ea îi cheamă să se
alăture în mod conștiincios Bisericii Celui care este Adevărul și Viața. Să
vină oferind trupului eclezial vitalitatea lor, neliniștile, problematicile și
așteptările lor. Tinerii nu reprezintă doar viitorul Bisericii, ci și
prezentul dinamic și creativ la nivel local și mondial.

12. Sfântul și Marele Sinod a deschis orizonturile noastrecătre

lumea contemporană diversă. Ne-a subliniat responsabilitatea în spațiu
și timp, având întotdeauna perspectiva veșniciei. Biserica Ortodoxă,
păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor),
este sensibilă la durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al
popoarelor. Ea „binevestește din zi în zi mântuirea Lui. Veștește între
neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui” (Psalmul 95, 2-
3).

Să ne rugăm ca „Dumnezeul a tot harul, Care ne-a chemat la slava Sa

cea veșnică, întru Hristos Iisus, El Însuși, după ce vom suferi puțină
vreme, ne va duce la desăvârșire, ne va întări, ne va împuternici, ne va
face neclintiți. A lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!” (1
Petru 5, 10-11).

Sursa: holycouncil.org

Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod

 Publicat de Aurelian Iftimiu
 01.08.2016
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Cântare de mulţumire înălţăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui Care ne-a

învrednicit să ne întâlnim împreună în zilele Cincizecimii în insula Creta, cea
sfinţită de Apostolul Neamurilor, Pavel, şi de ucenicul său, Tit, „adevăratul fiu
după credinţa cea de obşte” (Tit 1, 4), şi, cu insuflarea Duhului Sfânt, să
încheiem lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe,
convocat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în acord comun cu
Preafericiţii Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui
Său celui binecuvântat şi spre binele poporului lui Dumnezeu şi al lumii întregi,
împreună mărturisind cu dumnezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi
fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1
Corinteni 4, 1).

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică

reprezintă o mărturie autentică a credinţei în Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul
Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin toată
activitatea Sa pe pământ, prin jertfa pe Cruce şi prin învierea Sa, L-a descoperit
pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Aşadar, cu o singură gură şi o
inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii
Preasfintei noastre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „celor de departe şi celor de
aproape” (Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră” (1 Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii,
S-a descoperit „Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23) şi ca Dumnezeu „pentru noi”
(Romani 8, 32), „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Vestind mila şi netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul

şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu
„bucurie deplină” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinţei, al nădejdii şi al
dragostei, privind înainte către „ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de
sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „cetatea
noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia noastră
în lume.

Prin aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L-au binevestit
pe Hristos şi prin trăirea mântuitoare a credinţei Bisericii prin El, teologhisind
„pescăreşte”, adică apostolic către oamenii de orice vârstă, pentru a le transmite
Evanghelia libertăţii „întru care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1).
Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă pentru întreaga omenire, pentru
înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ nou (cf.Apocalipsa 21, 21).
Astfel, ea oferă mărturia evanghelică şi împarte lumii darurile lui Dumnezeu:
iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei.

I. Biserica: Trupul lui Hristos, chipul Sfintei Treimi

1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică esteo comuniune divino-

umană după chipul Sfintei Treimi, o pregustare şi vieţuire a celor din urmă în
Sfânta Euharistie şi descoperire a slavei lucrurilor viitoare, şi, ca o Cincizecime
continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia „Împărăţiei
lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu9, 1). Ca Trup al lui Hristos,
Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transfigurează şi o adapă cu „apa,
curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).

2. Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii, la Cina

de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii, tradiţia
apostolică şi patristică a subliniat caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos”
(Matei 26, 26; Marcu14, 22; Luca 22, 19; 1 Corinteni 10, 16-17; 11, 23-
29), punând-o întotdeauna în legătură cu taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În acest duh, întotdeauna a
fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga taină a dumnezeieştii
iconomii în Hristos şi taina Bisericii, cât şi dintre taina Bisericii şi Taina Sfintei
Euharistii, care este confirmată în mod continuu în viaţa sacramentală a Bisericii
prin lucrarea Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiţii apostolice unanime şi experienţei
sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolică, după cum este mărturisită în Simbolul de credinţă
şi confirmată de învăţătura Părinţilor Bisericii. Astfel, ea este conştientă de marea
ei responsabilitate nu numai pentru trăirea autentică a experienţei sale de către
trupul eclezial, ci şi pentru mărturia credibilă a adevărului înaintea tuturor
oamenilor.

3. Biserica Ortodoxă, în unitatea şi sobornicitatea (n.trad. plenitudinea) ei,

este Biserica Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele
Apostolilor 15, 5-29) şi până astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de
Hristos și călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic: „părutu-s-a
Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin Sinoadele Ecumenice și
Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care s-a
descoperit prin întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală
a continuat în mod neîntrerupt în istorie prin sinoadele ulterioare, de autoritate
universală, cum sunt, spre exemplu, Marele Sinod convocat de Marele Fotie,
Patriarhul Constantinopolului (879-880) și Marile Sinoade convocate în
timpul Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s-a confirmat
adevărul de credință, în special cu privire la purcederea Duhului Sfânt și
participarea omului la energiile divine necreate. De asemenea, și prin Sfintele și
Marile Sinoade din Constantinopol din anul 1484 pentru respingerea
conciliului unionist de la Florența (1438-1439), cele din anii 1638, 1642, 1672 și
1691 pentru respingerea învățăturilor protestante, precum și cel din 1872 pentru
condamnarea etnofiletismului ca erezie ecleziologică.

4. Sfințenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este
Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfințenia izvorăște de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea
este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinților”,
după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul Sfintei
Liturghii: „Sfintele sfinților” și în răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, Unul
Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest sens,
Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind Sfânt prin fire, ca
Dumnezeu, (…) Se sfințește pentru noi în Sfântul Duh (…). Și (Hristos) făcea
aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci pentru ca de la El și întru El, primind
primul începutul sfințirii, harul sfințirii să treacă deci la tot neamul”
(Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).

Prin urmare, potrivit Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră comună”,
prin recapitularea întregului neam omenesc în umanitatea Sa proprie, „căci noi
toți eram în Hristos, și omenescul comun redobândește viața în Persoana Lui”
(Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 73, 157-161), de aceea și este
singurul izvor de sfințire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfințenia este
participarea omului atât la taina Bisericii, cât și la Sfintele ei Taine, având în
centru Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui
Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem
omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea
suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37).
Sfinții întrupează identitatea eshatologică a Bisericii ca doxologie veșnică
înaintea tronului pământesc și ceresc al „Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7),
închipuind Împărăția lui Dumnezeu.

5. Biserica Ortodoxă Sobornicească este alcătuită din paisprezece Biserici locale

Autocefale, recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu poate
funcționa în detrimentul principiului sobornicității și unității Bisericii. Prin
urmare, considerăm că înfiinţarea Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă,
alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care continuă
să fie sub jurisdicțiile lor canonice, de care depind astăzi, reprezintă un pas
pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcționarea acestor Adunări
asigură respectarea principiului ecleziologic al sinodalității.

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Lucrarea apostolică și propovăduirea Evangheliei, cunoscută camisiune, stau

la baza identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului:
„Mergând învățați toate neamurile” (Matei28, 19). Aceasta este suflarea de viață,
pe care o insuflă Biserica în societatea umană și care îmbisericește lumea prin
Bisericile locale nou-înființate de pretutindeni. În acest duh, credincioșii
ortodocși sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune
trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci în mod liber, cu iubire și respect față de
identitatea culturală a oamenilor și popoarelor. În acest demers trebuie să
participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul cuvenit pentru ordinea canonică.

Participarea la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică pentru

evanghelizarea lumii. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne
pentru lume în adunare sfântă, suntem chemați să continuăm „liturghia de după
Liturghie” și să oferim mărturia despre adevărul de credință în fața lui Dumnezeu
și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga omenire,
ascultând de porunca clară a Domnului, dinaintea Înălțării Sale: „Şi Îmi veţi fi
Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea Dumnezeieștii
Împărtășiri, „Se frânge și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu
Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește”, subliniază
faptul că Hristos, ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și ca „pâine a vieții”
(Ioan 6, 48), ni Se oferă ca Iubire veșnică, unindu-ne cu Dumnezeu și unul cu
altul. Ne învață să împărțim darurile lui Dumnezeu și să ne oferim pe noi înșine
tuturor într-un mod asemănător lui Hristos.

Viața creștinilor este mărturia de necontestat despre înnoirea tuturor în Hristos –

„dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-
au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17) – și chemarea tuturor oamenilor de a participa
personal întru libertate la viața veșnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos și
la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a experimenta comuniunea Sfântului Duh
în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu și în cei ce
rămân sub stăpânirea care-i robește” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă
tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 880). Re-evanghelizarea poporului lui
Dumnezeu în societățile contemporane secularizate, precum și evanghelizarea
celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos, reprezintă datoria necontenită a
Bisericii.

III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică

7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi

femeie „taină mare… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), iar familia ce
rezultă din aceasta, care constituie singura garanţie pentru naşterea şi creşterea
copiilor, în conformitate cu planul dumnezeieştii iconomii, o consideră „mică
biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20,
PG 62, 143), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.

Criza contemporană a căsătoriei şi familiei este rezultatul crizei libertăţii ca

responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine orientată spre
plăcere, al identificării ei cu mulţumirea de sine individualistă, cu autosuficiența
şi autonomia, şi al pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu
femeia, precum şi al neglijării etosului jertfelnic al iubirii. Societatea
contemporană secularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice şi
pragmatice, considerând-o o simplă formă de relaţionare, una dintre multe altele,
toate acestea pretinzând dreptul egal la garantare instituţională.

Căsătoria este laboratorul vieţii în iubire, alimentat de Biserică, şi darul inegalabil

al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel ce uneşte”,
„este prezentă nevăzut şi pe cei ce se însoţesc îi uneşte” cu Hristos şi unul cu
altul. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi cel al miresei, în timpul săvârşirii
Tainei, fac trimitere către dimensiunea de jertfă şi devotament deplin faţă de
Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De asemenea, fac referire la viaţa Împărăţiei
lui Dumnezeu, descoperind finalitatea eshatologică a tainei iubirii.

8. Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi atenţie deosebită, copiilor şi

tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definiţiilor contradictorii cu privire la
identitatea copilăriei, Preasfânta noastră Biserică subliniază cuvintele Domnului:
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un
prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate cele pe care le spune
Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de
El şi despre cei care „îi smintesc” (Matei 18, 6).

Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul” noii vieţi divino-

umane în Hristos. Tinerii ortodocşi trebuie să conştientizeze că sunt purtători ai
tradiţiei seculare şi binecuvântate a Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei sunt şi
continuatorii acestei tradiţii, care vor păzi plini de curaj şi vor cultiva cu
dinamism valorile veşnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creştină
dătătoare de viaţă. Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos.
Aşadar, tinerii nu sunt doar „viitorul” Bisericii, ci şi expresia activă a vieţii
iubitoare de Dumnezeu şi de oameni a Bisericii în prezent.

IV. Educaţia în Hristos

9. În zilele noastre, se observă noi tendinţe în domeniul formării şi educaţiei

referitoare la conţinutul şi scopurile educaţiei, la abordarea vârstei copilăriei, la
rolul profesorului şi al elevului, precum şi al şcolii contemporane. De vreme
ce educaţia nu se referă doar la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie şi
la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine înţeles că imaginea pe care o
avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne determină viziunea cu privire
la educaţia sa. Şi Biserica Ortodoxă este îngrijorată profund de sistemul
educaţional secularizat şi individualist dominant astăzi, care agasează generaţia
tânără.

În centrul grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte nu doar

cultivarea intelectuală, ci şi edificarea şi dezvoltarea întregii persoane umane ca
fiinţă psihosomatică şi spirituală, în conformitate cu principiul
întreit: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său catehetic, Biserica Ortodoxă, cu
multă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu şi, în special, tinerii să participe
conştient şi activ la viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa desăvârşită” a vieţii
în Hristos. Astfel, plenitudinea creştinilor află un sprijin existenţial în
comuniunea divino-umană a Bisericii şi experimentează în aceasta perspectiva
resurecţională a îndumnezeirii prin har.

V. Biserica în faţa provocărilor contemporane

10. Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar
provocatoare ale ideologiei secularizării, prezente în evoluţiile politice, culturale
şi sociale. Un element de bază al ideologiei secularizării a fost din totdeauna şi
continuă să fie până astăzi deplina autonomizare a omului faţă de Hristos şi faţă
de influenţa duhovnicească a Bisericii, prin identificarea arbitrară a Bisericii cu
conservatorismul, precum şi prin caracterizarea ei nefundamentată
istoric drept un pretins impediment în calea progresului şi dezvoltării. În
societăţile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de Dumnezeu, identifică
libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia absolută şi eliberarea de scopul său
veşnic, având ca rezultat o serie de neînţelegeri şi falsificări deliberate ale tradiţiei
creştine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în Hristos şi înaintarea la „măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) sunt considerate ca potrivnice
tendinţelor omului de mântuire proprie. Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind
incompatibilă cu individualismul, în timp ce caracterul ascetic al etosului creştin
este considerat ca o provocare insuportabilă în calea fericirii individului.

Identificarea Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul civilizaţiei,

este arbitrară şi inadecvată, de vreme ce conştiinţa identităţii popoarelor creştine
poartă amprenta de neşters a contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra
moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare în
general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat pe om ca administrator (iconom) al
creaţiei divine şi colaborator al Său în lume. În locul „omului-dumnezeu”,
Biserica Ortodoxă îl aşază pe „Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor
lucrurilor: „Nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul
Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinţei ortodoxe, III, 2, PG 94, 988).
Biserica descoperă adevărul mântuitor al Dumnezeului-Om şi al Trupului Său,
Biserica, drept loc şi mod al vieţii în libertate, ca „ţinere a adevărului în iubire”
(Efeseni 4, 15) şi ca participare, încă de pe pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat.
Caracterul divino-uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care
hrăneşte şi călăuzeşte prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice
mod de conformism al Bisericii faţă de lume (Romani 12, 2).

11. Prin dezvoltarea contemporană a ştiinţelor şi a tehnologiei, viaţa noastră se

schimbă radical. Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa omului necesită
discernământ, pe de o parte, de vreme ce, pe lângă beneficiile semnificative, cum
sunt, de exemplu, facilitarea vieţii cotidiene, tratarea cu succes a unor boli grave
şi explorarea spaţială, ne confruntăm, de asemenea, cu efectele negative ale
progresului ştiinţific. Există pericolul manipulării libertăţii umane, al folosirii
omului ca simplu mijloc, al pierderii treptate a tradiţiilor valoroase, al
ameninţării sau chiar al distrugerii mediului împrejurător.

Din nefericire, ştiinţa, prin însăşi natura ei, nu dispune de mijloacele necesare
pentru prevenirea şi rezolvarea multora dintre problemele pe care le
creează direct sau indirect. Cunoaşterea ştiinţifică nu motivează voinţa morală a
omului, care, deşi cunoaşte pericolele, continuă să acţioneze ca şi când nu le-ar
cunoaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale importante ale omului,
la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu poate fi oferit fără o abordare
spirituală.

12. În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluţiile

impresionante din domeniile biologiei, geneticii şi neurofiziologiei. Este vorba de
realizări ştiinţifice, ale căror aplicare pe scară largă poate produce dileme serioase
de ordin antropologic şi moral. Utilizarea necontrolată a biotehnologiei la
începutul, pe durata şi la sfârşitul vieţii, pune în pericol deplinătatea autentică a
acesteia. Omul face experimente tot mai intens cu propria sa natură într-un mod
extrem şi periculos. Există pericolul transformării sale într-o maşină biologică,
într-o unitate socială impersonală sau într-un dispozitiv cu gândire controlată.

Biserica Ortodoxă nu poate rămâne în afara discuţiilor cu privire la unele aspecte

antropologice, morale şi existenţiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii
învăţate de Dumnezeu, descoperind relevanţa antropologiei ortodoxe în faţa
răsturnării contemporane a valorilor. Biserica noastră poate şi trebuie să exprime
în lume conştiinţa ei profetică în Iisus Hristos, Care prin întrupare a luat asupra
Sa omul întreg şi reprezintă Prototipul absolut al înnoirii neamului omenesc. Ea
subliniază sacralitatea vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul
conceperii. Dreptul la naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de
comuniune divino-umană, în care fiecare om reprezintă o fiinţă unică, destinată
pentru comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se opune oricărei tentative
de obiectivare a omului, de transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este
permis niciunei descoperiri ştiinţifice să atingă demnitatea omului şi scopul său
divin. Omul nu este definit numai de genele sale.

Pe această temelie se fundamentează bioetica din punct de vedere ortodox. Într-o

epocă în care imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, spre
deosebire de viziunile antropologice seculare autonome şi reducţioniste,
subliniază crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinul
său veşnic. Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea dezbaterii filosofice şi ştiinţifice cu
privire la aspectele bioetice prin antropologia biblică şi experienţa spirituală a
Ortodoxiei.

13. Într-o societate globală, orientată către „a avea” şi către individualism,

Biserica Ortodoxă Sobornicească evidenţiază adevărul vieţii în Hristos şi
conforme lui Hristos, concretizate în mod liber în viaţa cotidiană a fiecărui om
prin lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care acesta devine
împreună-lucrător cu Părintele cel veşnic – „împreună-lucrători suntem cu
Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează şi
Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin Duhul Sfânt lucrările
mâinilor omului, care împreună-lucrează cu Dumnezeu, descoperind în acestea
afirmarea vieţii şi a comuniunii umane. Aici se încadrează şi asceza creştină, care
se diferenţiază fundamental de orice ascetism dualist, care îl îndepărtează pe om
de viaţă şi de semeni. Asceza creştină şi înfrânarea, care îl leagă pe om de viaţa
sacramentală a Bisericii, nu privesc doar viaţa monahală, ci caracterizează viaţa
eclezială în toate manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului
eshatologic în vieţuirea binecuvântată a credincioşilor.

14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral, prezente

înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai acută
din cauza diferitelor diviziuni provocate de patimile omeneşti precum lăcomia,
avariţia, egoismul şi rapacitatea şi de consecinţele lor asupra planetei, cum este
cazul schimbărilor climatice, care ameninţă într-o măsură tot mai mare mediul
înconjurător, „casa” noastră comună. Ruptura relaţiei dintre om şi creaţie este o
pervertire a utilizării autentice a creaţiei lui Dumnezeu. Abordarea problemei
ecologice pe baza principiilor tradiţiei creştine necesită nu doar pocăinţă pentru
păcatul exploatării resurselor naturale ale planetei, adică o schimbare
fundamentală a mentalităţii şi comportamentului, ci şi ascetism, ca antidot al
consumismului, al divinizării nevoilor şi al posesivităţii. Presupune, de asemenea,
marea noastră responsabilitate de a transmite generaţiilor viitoare un mediu
înconjurător viabil şi utilizarea acestuia după voia şi binecuvântarea divină. În
Tainele Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca
administrator (iconom), protector şi „preot” al creaţiei, oferind-o Creatorului în
chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru
toate” – şi cultivând o relaţie euharistică cu creaţia. Această abordare evanghelică
şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra dimensiunilor sociale şi a
consecinţelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.

VI. Biserica în faţa globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi

migraţie

15. Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit şi se extinde

rapid, provoacă deja şocuri puternice în economie şi societate la scară mondială.
Impunerea acesteia a creat noi forme de exploatare sistematică şi de nedreptate
socială, a planificat neutralizarea treptată a impedimentelor din partea tradiţiilor
naţionale, religioase, ideologice, precum şi a altor tradiţii. Aceasta deja a condus
la slăbirea sau chiar la degradarea totală a realizărilor sociale, desigur, sub
pretextul unei nevoi de reconstruire a economiei mondiale, lărgind, astfel,
distanţa dintre bogaţi şi săraci, dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi
alimentând noi focare de tensiune globală.

Împotriva omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de globalizare,

precum şi împotriva extremelor naţionalismului, Biserica Ortodoxă propune
protejarea identităţii popoarelor şi întărirea identităţii locale. Ca exemplu
alternativ pentru unitatea umanităţii, ea propune organizarea articulată a
Bisericii pe baza egalităţii Bisericilor locale. Biserica se opune ameninţării
provocatoare asupra omului contemporan şi a tradiţiilor culturale ale popoarelor,
pe care o implică globalizarea şi principiul „autonomiei economice” sau al
economismului, adică autonomizarea economiei faţă de nevoile vitale ale omului
şi transformarea ei într-un scop în sine. Biserica propune o economie viabilă,
fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel, călăuzită de cuvântul Domnului
că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu corelează progresul
umanităţii doar cu creşterea nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică, în
detrimentul valorilor duhovniceşti.

16. Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca grijă

purtată faţă de om şi faţă de libertatea sa spirituală, mărturia ei este în mod
esenţial politică. Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct şi va rămâne
mereu o intervenţie benefică pentru binele omenirii. Bisericile Ortodoxe locale
sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de solidaritate constructivă cu
statul secular de drept, în noul cadru al relaţiilor internaţionale, conform
învăţăturii biblice: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei22, 21). Solidaritatea aceasta trebuie să
păstreze identitatea specifică atât a Bisericii, cât şi a statului, şi să asigure
cooperarea lor onestă pentru a proteja demnitatea unică a omului şi drepturile
sale care decurg din aceasta şi pentru a asigura dreptatea socială.

Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele şi

revoltele sociale şi politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului.
Abordarea drepturilor omului de către Biserica Ortodoxă se centrează pe
pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o cultură a
revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează în detrimentul
conţinutului social al libertăţii, conduce la transformarea arbitrară a drepturilor
în pretenţii la fericire şi la ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării
precare a libertăţii cu libertinajul individual, ceea ce subminează temeliile
valorilor sociale, ale familiei, ale religiei, ale naţiunii, şi ameninţă valorile morale
fundamentale.

Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a omului şi a

drepturilor lui, precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în vastele
structuri economice, sociale, politice şi comunicaţionale contemporane. Tradiţia
Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri fundamentale pentru om. Nimeni
nu a cinstit omul şi nu s-a îngrijit de el precum au făcut Hristos, Dumnezeu-
Omul, şi Biserica Sa. Un drept fundamental al omului este protejarea principiului
libertăţii religioase sub toate aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei,
credinţei, cultului şi a tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertăţii
religioase. Acestea includ şi dreptul fiecărui credincios de a-şi manifesta credinţa
liber de orice intervenţie a statului, precum şi libertatea predării publice a religiei
şi condiţiile de funcţionare a comunităţilor religioase.

17. Astăzi experimentăm o creştere a fenomenelor crude de violenţă în numele lui

Dumnezeu. Izbucnirea fundamentalismului în sânul comunităţilor religioase
riscă să conducă la prevalenţa ideii că fundamentalismul aparţine esenţei
fenomenului religios. Însă, adevărul este căfundamentalismul, ca „râvnă, dar
fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei religiozităţi
morbide. Creştinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfeşte pe
sine şi nu jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic al
fundamentalismului de orice provenienţă. Dialogul interreligios sincer contribuie
la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii şi reconcilierii. Biserica se
străduieşte pentru ca „pacea de sus” să fie mai simţită pe pământ. Adevărata pace
nu se dobândeşte cu forţa armelor, ci doar prin intermediul dragostei, care „nu
caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a alina şi
vindeca rănile altora şi nu pentru a reaprinde noi focare de ură.

18. Biserica Ortodoxă urmăreşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea criză

umanitară contemporană: proliferarea violenţei şi a conflictelor armate,
persecutarea, exilarea şi uciderea membrilor minorităţilor religioase, expulzarea
forţată a familiilor din căminele lor, tragedia traficului de persoane,
încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale popoarelor,
convertirile forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi execuţiile atroce.
Ea denunţă distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor religioase şi a
monumentelor culturale.

Biserica Ortodoxă este preocupată, în mod deosebit, de situaţia creştinilor şi a

altor minorităţi etnice şi religioase persecutate în Orientul Mijlociu. Ea adresează
un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru protejarea populaţiilor
creştine – ortodocşi, vechi orientali şi ceilalţi creştini – care au supravieţuit în
leagănul creştinismului. Creştinii autohtoni şi celelalte populaţii au dreptul
inalienabil de a rămâne în ţările lor în calitate de cetăţeni cu drepturi egale.

Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de convingerile lor

religioase, să lucreze pentru reconciliere şi pentru respectarea drepturilor omului,
în special pentru protejarea darului divin al vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările
de sânge să înceteze, trebuie să domine dreptatea, pentru a restaura pacea şi
pentru a fi posibilă întoarcerea celor exilaţi în pământurile lor strămoşeşti. Ne
rugăm pentru pace şi dreptate în ţările Africii aflate în suferinţă şi în încercata
Ucraină. Repetăm mai accentuat, în cadrul Sinodului, apelul nostru către cei
responsabili de a-i elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan
Ibrahim. Ne rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt luaţi
ostatici sau se află în captivitate.

19. Problema actuală a refugiaţilor şi migranţilor, mereu în creştere din motive

politice, economice şi climatice, se află în centrul atenţiei mondiale. Biserica
Ortodoxă s-a îngrijit mereu şi se îngrijeşte continuu de cei persecutaţi, de cei în
pericol şi în nevoi, bazându-se pe cuvintele Domnului: „Flămând am fost şi Mi-
aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi
primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36) şi „Adevărat zic vouă,
întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”
(Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s-a aflat alături de cei „osteniţi şi
împovăraţi” (Matei 11, 28). Activitatea filantropică a Bisericii nu s-a limitat
niciodată la facerea de bine în funcţie de circumstanţe faţă de cel în nevoi sau de
cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care provoacă
problemele sociale. „Lucrarea slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută
de către toţi.

Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina cauzele
producerii crizei refugiaţilor să ia deciziile pozitive necesare. Facem apel la
autorităţile civile, la credincioşii ortodocşi şi la ceilalţi cetăţeni ai ţărilor în care
refugiaţii s-au retras şi continuă să se retragă să le ofere orice ajutor posibil, chiar
şi din puţinul lor.

VII. Biserica: mărturisire în dialog

20. Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt comuniunea cu ea

şi interes faţă de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea reprezintă prezenţa
vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă iconomia dumnezeiască în fapte
concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a oferi o mărturie vrednică de
crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei apostolice. În acest spirit al
înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi, Biserica Ortodoxă a atribuit
întotdeauna o importanţă majoră dialogului, în special cu creştinii eterodocşi.
Prin intermediul acestui dialog, restul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia
şi autenticitatea tradiţiei ei. De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a
acceptat niciodată minimalismul teologic şi nici nu a permis contestarea tradiţiei
dogmatice şi a etosului ei evanghelic. Dialogurile intercreştine funcţionează ca o
oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi prezenta respectul faţă de învăţătura
Părinţilor şi de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiţiei autentice a
Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dialogurile multilaterale
purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi nici nu vor însemna
niciodată un compromis în materie de credinţă. Aceste dialoguri sunt o mărturie
despre Ortodoxie, întemeiată pe mesajul evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46)
că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

***

În acest duh, Biserica Ortodoxă din întreaga lume, fiind manifestarea Împărăţiei
lui Dumnezeu în Hristos, trăieşte întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în viaţa
ei sacramentală, centrată întotdeauna pe Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o
hrană perisabilă şi stricăcioasă, ci însuşi Trupul dătător de viaţă al Stăpânului,
„pâinea cea cerească”, „care este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri,
ci a trăi veşnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos, curăţire care depărtează răul”
(Sfântul Ignatie Teoforul,Epistola către Efeseni, XX, PG 5, 756). Sfânta
Euharistie constituie nucleul central al funcţionării sinodale a trupului eclezial,
precum şi confirmarea autentică a ortodoxiei credinţei Bisericii, după cum
propovăduiește şi Sfântul Irineu de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu
Euharistia, iar Euharistia adevereşte învăţătura noastră” (Împotriva ereziilor,
IV, 18, PG 7, 1028).

Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „Şi să se

propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate
neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată
viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe alţii,
mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea
deofiinţă şi nedespărţită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noastre
Biserici Ortodoxe din întreaga lume, precum şi întregii lumi, urmând Sfinţilor
Părinţi şi rânduielilor sinodale de a păstra credinţa primită de la părinţii noştri şi
de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră cotidiană, cu nădejdea
„învierii de obşte”, slăvim Dumnezeirea în Trei Ipostasuri cu cântări
dumnezeieşti: „Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, Fire ceea ce
eşti una în trei Ipostasuri, mai presus de fiinţă şi de Dumnezeire.
Întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te binecuvântăm întru toţi vecii”
(Canonul Paştilor, cântarea a 8-a).
† Bartolomeu al Constantinopolului, Preşedinte

†Teodor al Alexandriei

†Teofil al Ierusalimului

†Irineu al Serbiei

†Daniel al României

†Hrisostom al Noii Iustiniane şi al întregului Cipru

†Ieronim al Atenei şi al întregii Elade

†Sava al Varşoviei şi al întregii Polonii

†Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii

†Rastislav al Prešovului, al ţinuturilor Cehe și Slovaciei

Delegația Patriarhiei Ecumenice

Delegația Patriarhiei Alexandriei

Delegația Patriarhiei Ierusalimului

Delegația Bisericii Serbiei

Delegația Bisericii României

Delegația Bisericii Ciprului

Delegația Bisericii Greciei

Delegația Bisericii Poloniei

Delegația Bisericii Albaniei

Delegația Bisericii ţinuturilor Cehe și Slovaciei

Sfântul și Marele Sinod: Misiunea
Bisericii în Lumea Contemporană
(Document oficial)
 Publicat de Aurelian Iftimiu
 30.06.2016
Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății,

fraternității și dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale
și de altă natură

„Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Biserica
lui Hristos trăiește „în lume”, dar nu este „din lume” (Ioan 17, 11, 14-15). În
calitate de Trup al Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu (Ioan Gură de
Aur, Omilie înainte de plecarea în exil, II, PG 52, 429), Biserica este „prezența”
vie, semnul și chipul Împărăției lui Dumnezeu în Treime, în istorie, care
binevestește „făptura cea nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în
care locuiește toată dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va
șterge orice lacrimă din ochii lor (ai oamenilor) și moarte nu va mai fi, nici
plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5).

Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare

dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie adunând „laolaltă” (1
Corinteni 11, 20) fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați (Ioan 11, 52), fără deosebire de
rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă condiție, într-un trup în care „nu
mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11), într-o lume a
reconcilierii, păcii și dragostei.

Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturii celei noi”, a lumii

transfigurate, prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă
din această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, demonstrând și asigurând
astfel că așteptarea unei lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci
„încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), care este posibilă prin Harul lui
Dumnezeu și prin nevoința duhovnicească a omului.

Inspirată continuu de această așteptare și această pregustare a Împărăției lui

Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate
timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la suferințele și la problemele lui
existențiale, ridicând, ca Domnul ei, durerea și rănile sale provocate de răul care
lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele
untdelemn și vin (Luca 10, 34) „prin cuvânt de răbdare și
mângâiere” (Romani 15, 4; Evrei 13, 22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru
lume nu are scopul principal de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3, 17;
12, 47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu,
nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în
istorie și că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.
Transmiterea mesajului evanghelic privind ultima poruncă a lui Hristos
„mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”
(Matei 28, 19) reprezintă misiunea durabilă a Bisericii. Această misiune nu
trebuie desfășurată cu agresivitate sau prin diferite forme de prozelitism, ci cu
dragoste, smerenie și respect pentru identitatea fiecărei persoane și
particularitatea culturală a fiecărui popor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să
contribuie la efortul misionar.

Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii

tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile
și la temerile care preocupă pe omul contemporan, cu privire la probleme
existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea lor, pentru ca pacea
lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), reconcilierea și
dragostea să stăpânească în lume.

A. Valoarea persoanei umane

1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu
pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții
Bisericii, care au aprofundat taina iconomiei divine. Sfântul Grigorie
Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe
pământ, ca pe o a doua lume, macrocosmos în microcosmos, ca un alt
înger, un închinător cu fire dublă, un contemplator al creației vizibile, un
inițiat al lumii inteligibile, împărat peste toate de pe pământ, (…) o ființă
vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se
de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie
Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului
lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși
pe vechiul Adam (cf.Efeseni 2, 15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg,
ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre”
(Eusebiu,Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Fiindcă așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa,
în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Cel Unul-Născut S-a
făcut om … ca să ne recapituleze și să urce la starea de la început neamul căzut
al oamenilor”, (Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Ioan IX, PG 74, 273D-
275A). Această învățătură a Bisericii este sursa inepuizabilă a oricărui efort
creștin de apărare a valorii și demnității persoanei umane.

2. Pe această bază, cooperarea intercreștină este indispensabilă în toate

domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași
măsură, binele păcii, astfel încât eforturile pacifiste ale tuturor creștinilor,
fără excepție, să dobândească mai multă greutate și putere.
 3. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi
drept premisă pentru o colaborare mai extinsă în acest domeniu. Bisericile
Ortodoxe pot contribui la înțelegerea și cooperarea interreligioasă prin
coexistența pașnică și conviețuirea socială a popoarelor, fără a implica
orice tip de sincretism religios.
4. Suntem încredințați că, fiind împreună lucrători cu Dumnezeu (1
Corinteni 3, 9), putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii
de bună voință, care iubesc pacea plăcută lui Dumnezeu, spre binele
societății umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire
este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5, 9).

B. Libertate și responsabilitate

1. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru
om. Cel ce l-a zidit pe om dintru început liber, l-a lăsat și cu voință liberă,
îngrădindu-l numai prin legea poruncii (Sfântul Grigorie
Teologul, Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, 25. PG 35, 892A).
Libertatea îl face pe om capabil să progreseze spre desăvârșirea
duhovnicească, dar implică, în același timp, și pericolul neascultării, adică
al independenței față de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde
provin și consecințele tragice ale existenţei răului în lume.
2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care
predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea
vieţii morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme
de dependență în special în cazul unor tineri de azi, rasismul, cursa
înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, opresiunea
asupra unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi,
inegalitățile sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de
conștiință și, în mod particular, în domeniul libertății religioase,
dezinformarea și manipularea opiniei publice, sărăcia economică,
distribuirea disproporționată sau absenţa completă a bunurilor esenţiale
pentru trai, foametea care afectează milioane de oameni, deportările
forţate de populaţii şi traficul de fiinţe umane, criza refugiaților,
distrugerea mediului, folosirea necontrolată a biotehnologiei genetice şi a
biomedicinei la începutul, în timpul și la sfârșitul vieții umane. Toate
acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor
noastre.
3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană
umană, datoria Bisericii Ortodoxe este astăzi de a pune în valoare, prin
predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală
adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi
folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu
caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta
însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă
 conştiinţă?” (1 Corinteni 10, 23-24; 29). Libertatea fără responsabilitate și
fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

C. Despre pace și dreptate

1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic centralitatea

păcii și dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este
caracterizată ca „Evanghelie a păcii”(Efeseni 6, 15), fiindcă Hristos
„instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind,
a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape”
(Efeseni2, 17) și a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Această pace,
„care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși
a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă
decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau
vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Fiindcă pacea lui
Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnităţii şi
măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității
organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; al universalităţii în
trupul lui Hristos a idealurilor de pace, libertate și dreptate socială; şi, în
cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoarele lumii.
Adevărata pace este rodul stăpânirii pe pământ a tuturor idealurilor
creștine. Este pacea care vine de Sus, pentru care Biserica Ortodoxă se
roagă totdeauna în cererile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe
toate le împlinește și ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.
2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui
Hristos” (1 Corinteni 12, 27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii
întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea
(Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nici
eu nu aș putea crede că fără dragoste reciprocă și fără ca să fac tot ce
este cu putință pentru a trăi în pace cu toți m-aș putea socoti slujitor
vrednic al lui Iisus Hristos” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru
este, după același Sfânt Părinte, atât de firesc pentru un creștin, încât se
poate spune „că nimic nu este atât de propriu unui creștin decât să facă
pace” (Epistola PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este puterea tainică ce își
are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl său Ceresc, prin purtarea de
grijă a lui Iisus care lucrează toate în toți și aduce pacea negrăită și
dinainte de veac hotărâtă și ne împacă pe noi cu Sine și în Sine cu
Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 11, 5. PG 3,
953AB).
3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și
dreptății depind și de conlucrarea omului. Sfântul Duh acordă daruri
duhovnicești atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui
Dumnezeu. Aceste daruri ale păcii și dreptății se realizează acolo unde
creștinii fac eforturi în lucrarea credinței, dragostei și speranţei în Iisus
Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1, 3).
 4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele,
discordiile, crimele și războaiele și consecințele lor tragice. Biserica
încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și
boala însăși, care este păcatul.
5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze
tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf.Romani 14, 19) și care
deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste
reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, precum și între toate
popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună-pătimește cu toți
oamenii, din diferite părți ale lumii, care sunt lipsiți de binele păcii și al
dreptății.

D. Pacea și împiedicarea războiului

1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, pe care îl consideră

consecință a răului și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele şi de
unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se
luptă în mădularele voastre?”(Iacov 4, 1). Fiecare război constituie o
amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.

Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar

fi îngrozitoare, nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil
de ființe umane, ci, mai mult, pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni
insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile, mutații genetice și alte efecte
negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.

Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și

biologic, precum și toate formele de armament, ce creează o iluzie de supremație
și de dominare asupra lumii înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un
climat de frică și de lipsă de încredere și devine cauza unei noi curse a
înarmărilor.

2. Biserica lui Hristos, considerând în primul rând războiul ca o

consecință a răului și a păcatului în lume, încurajează orice
inițiativă și orice efort de evitare și prevenire a războiului, prin
dialog și orice alte mijloace potrivite. În cazul în care războiul
devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă
pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru
apărarea vieții și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru
restabilirea păcii cât mai repede posibil.
3. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte
și de războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase.
Tendința permanentă de creștere a opresiunilor și persecuțiilor
împotriva creștinilor și a altor comunități din cauza credinței lor, în
Orientul Mijlociu și în alte părți, precum și dezrădăcinarea
 creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare
profundă. Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și
internaționale existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați
să-și părăsească locuințele. Ortodocșii din lumea întreagă suferă
împreună cu frații lor creștini și cu toți ceilalți persecutați în această
regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și permanente a
problemelor din regiune.

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism,

precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și
ocuparea de teritorii.

E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor

1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7, 2-3), dezaprobă violența și

nedreptatea (cf. Psalm 10, 5), condamnă comportamentul inuman față de
aproapele (cf. Marcu 25, 41-46; Iacov 2, 15-16). În Împărăția Sa – care
este închipuită și prezentă în Biserica Sa pe pământ – nu este niciun loc
pentru ură, dușmănie sau intoleranță (cf. Isaia 11, 6; Romani 12, 10).
2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica
Ortodoxă crede că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul
omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului” (Faptele
Apostolilor 17, 26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai
este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască,
pentru că voi toţi una sunteţi” (Galateni 3, 28). La întrebarea „cine este
aproapele meu?”, Hristos a răspuns prin parabola samarineanului
milostiv (Luca 10, 25-37). Astfel, El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră
de dușmănie și de prejudecată. Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare
ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau
limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are
drepturi egale în societate. Potrivit învățăturii sale, Biserica refuză
discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire
în demnitate între persoane.
3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al
oamenilor, urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale
despre Sfintele Taine, despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în
Biserică și despre valorile tradiției bisericești în general. Biserica are
dreptul să dea mărturie despre învățătura sa în spațiul public.

F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire

1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă

grijă în mod activ de toți oamenii care au nevoie de ajutor, de cei flămânzi,
de săraci, de bolnavi, de persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de
cei oprimați, de captivi, de prizonieri, de cei fără adăpost, de orfani, de
 victimele catastrofelor și conflictelor armate, ale traficului de ființe umane
și ale oricărei forme contemporane de sclavagism. Eforturile Bisericii
Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o
expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se
identifică, astfel, cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât
aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”
(Matei 25, 40). Biserica poate coopera cu toate instituțiile sociale în
întreaga diversitate a slujirii sale sociale.
2. Antagonismele și ostilitățile din lume conduc la nedreptate și inegalitate în
ceea ce privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației
divine. Ele privează milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și
duc la sărăcirea personalității umane. Ele provoacă migraţii masive de
populații, dau naștere la conflicte etnice, religioase și sociale, care
amenință coeziunea internă a societăților umane.
3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care
influențează negativ întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității
de a fonda economia pe principii morale și, de asemenea, de a servi activ,
prin aceasta, omul, urmând învățătura Apostolului Pavel
„fiindcă ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi
aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da
decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că
„în munca sa, fiecare trebuie să aibă drept scop slujirea celor aflați în
nevoi și nu folosul propriu” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile cele
mari,PG 31, 1025 A).
4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza
crizei economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații
necontrolate din partea anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare,
a acumulării de bogăție în mâinile unui număr mic de persoane și a unei
activități economice pervertite, care, fiind lipsită de dreptate și de
sensibilitate umană, nu servește în final necesităților reale ale omenirii. O
economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu
solidaritatea socială.
5. În aceste condiții tragice, se înțelege imensa responsabilitate a Bisericii în
lupta împotriva foametei și a tuturor formelor de sărăcie din lume. Acest
fenomen al epocii noastre, când țările trăiesc într-un sistem de economie
globalizată, scoate în evidență criza gravă de identitate a lumii moderne.
Foametea nu pune în pericol numai darul dumnezeiesc al vieții pentru
popoare întregi, ci afectează, de asemenea, demnitatea înaltă a persoanei
umane și, în același timp, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuși. Din această
cauză, dacă grija pentru propria noastră hrană este un subiect material,
grija pentru hrana aproapelui nostru este un subiect de ordin spiritual
(Iacov 2, 14-18). Este, deci, o datorie a tuturor Bisericilor Ortodoxe să
manifeste solidaritate și să organizeze ajutorarea de o manieră eficientă
față de frații în nevoi.
 6. Sfânta Biserică a lui Hristos, care uneşte în trupul său sobornicesc multe
popoare, promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai
intensă a popoarelor și a statelor pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.
7. Biserica este îngrijorată, în acelaşi timp, de impunerea asupra omenirii a
unui mod de viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al
valorilor morale creștine. În acest sens, acest consumism, combinat cu
globalizarea secularizată, tinde să ducă popoarele la pierderea rădăcinilor
lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea tradițiilor.
8. Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) cad adesea sub controlul
ideologiei globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii
consumiste și ale imoralității. Cazurile de tratare fără respect, chiar
blasfemiatorie, a valorilor religioase provoacă discordii și revolte în sânul
societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe credincioșii ei
de pericolul manipulării conștiințelor prin mass-media și de folosirea
acestora nu pentru apropierea dintre oameni și popoare, ci pentru
manipularea lor.
9. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare
pentru omenire, Biserica se confruntă din ce în ce mai frecvent cu
manifestări ale secularizării. Biserica lui Hristos este chemată să exprime
din nou și să pună în evidență mărturia sa profetică în lume, bazată pe
experiența credinței, amintind astfel adevărata sa misiune, prin
vestirea Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea conștiinței unității turmei
sale. Astfel se deschid perspective largi, deoarece, ca element esențial al
învățăturii sale eclesiologice, ea promovează lumii fragmentate
comuniunea și unitatea euharistică.
10. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat
antrenează în mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor
naturale și o epuizare a lor. Lumea, creată de Dumnezeu și dată omului „ca
să o lucreze şi să o păzească” (cf. Facerea 2, 15), este supusă consecințelor
păcatului omenesc: „Fiindcă făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din
voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi
din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are
dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea

globală, face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele
spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor
lăcomiei umane. Lăcomia de a satisface nevoile materiale duce la sărăcirea
spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu trebuie uitat că
bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al
Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea”
(Psalm 23, 1). Astfel, Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației
lui Dumnezeu prin cultivarea responsabilității omului față de mediul
înconjurător, dăruit de Dumnezeu, evidențiind valoarea virtuților chibzuielii și
cumpătării. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele viitoare
au dreptul la bunurile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.

11. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii

constituie un dar al lui Dumnezeu făcut omului. Însă, pe lângă această
afirmație, Biserica Ortodoxă subliniază, în același timp, și pericolele pe
care le implică anumite realizări științifice. Biserica Ortodoxă consideră că
omul de știință este liber să facă cercetări, dar și trebuie să întrerupă
cercetarea atunci când sunt încălcate principiile creștine și umane: „Toate
îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12);
„Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie
Teologul, Cuvântarea teologică 1, 4 PG 36, 16C). Acest punct de vedere al
Bisericii se dovedește a fi din mai multe rațiuni indispensabil pentru
delimitarea corectă a libertății și pentru valorificarea roadelor științei, în
aproape toate domeniile ei, și în special în biologie, în care sunt
preconizate atât succese, cât şi riscuri. În acelaşi timp, subliniem
caracterul sacru de necontestat al vieţii umane, încă de la conceperea sa.
12. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea rapidă a ştiinţelor
biologice, precum şi a biotehnologiilor legate de acestea. Multe realizări ale
acestora sunt considerate benefice pentru om, deși provoacă dileme de
natură morală, în timp ce altele sunt considerate neacceptabile. Biserica
Ortodoxă consideră că omul nu este un simplu ansamblu de celule, de
țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici.
Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27) și ar trebui
tratat cu respectul ce i se cuvine. Recunoașterea acestui principiu
fundamental duce la concluzia că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât
și al aplicării în practică a noilor descoperiri și invenții, trebuie apărate
dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare în orice
stadiu al vieții sale și voința lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperită prin
creație. Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale și
de învățăturile creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios
pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de
către om, cât și în timpul cercetării, urmând porunca pe care i-a dat-o
Dumnezeu ( cf. Facerea 2, 15).
13. În aceste vremuri ale secularizării, se observă în special necesitatea de a
sublinia importanța sfințeniei vieții în perspectiva crizei spirituale, ce
caracterizează civilizația modernă. Confuzia între libertate și viața libertină
duce la creșterea criminalității, a distrugerii și a profanării lucrurilor
demne de cinste și la dispariția respectului față de libertatea aproapelui și
față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin experiența
practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de
caracter ascetic, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele
noastre.
14. Grija pastorală specială a Bisericii pentru educarea tineretului în Hristos
este continuă și neschimbată. Este de la sine înțeleasă extinderea
 responsabilității pastorale a Bisericii față de instituția familiei, dăruită de
Dumnezeu, deoarece ea s-a bazat întotdeauna și în mod necesar pe Sfânta
Taină a Cununiei creștine, ca unire dintre un bărbat și o femeie, care
reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Aceasta
devine actuală, în special, în contextul tentativelor de legalizare în anumite
țări și de justificare teologică în anumite comunități creștine a formelor de
coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine. Biserica, așteptând
recapitularea tuturor în Trupul lui Hristos, reamintește tuturor oamenilor
care vin în lume că Hristos se va întoarce la a Doua Sa Venire „să judece
viii şi morţii” (1 Petru 4, 5) și că „împărăţia Lui nu va avea sfârşit”
(Luca 1, 33).
15. În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și
pastoral al Bisericii, cuvântul mântuitor al Crucii și al Învierii, se adresează
inimii omului și îl cheamă să adopte și să trăiască, împreună cu Apostolul
Pavel, toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte,
câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit” (Filipeni 4, 8). Biserica
propune iubirea jertfelnică a Domnului Său Răstignit, ca singura cale spre
o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a solidarității între oameni și
popoare, ale căror ultimă măsură este întotdeauna Domnul Care S-a jertfit
pentru viața lumii (cf. Apocalipsa 5, 12), adică iubirea nemărginită a lui
Dumnezeu în Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Căruia este
slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

Sfântul și Marele Sinod: Diaspora

Ortodoxă (document oficial)
 Publicat de Aurelian Iftimiu
 01.07.2016
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a ocupat cu tema organizării
canonice a Diasporei Ortodoxe. Astfel, a discutat documentele referitoare
la Diaspora Ortodoxă și Regulamentul de Funcționare a Adunărilor
Episcopale în Diaspora, înaintate de cea de-a IV-a Conferință Presinodală
Panortodoxă (Chambesy, 2009) și de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici
Ortodoxe Autocefale (21-28 ianuarie 2016), aprobându-le cu mici amendamente,
după cum urmează:

1. a) Se afirmă că este voința comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca

problema Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca ea să fie
organizată în conformitate cu eclesiologia ortodoxă şi cu practica şi tradiţia
canonică a Bisericii Ortodoxe.
b) De asemenea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi
pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această
problemă, adică existenţa unui singur episcop în acelaşi loc. Din acest motiv, se
decide păstrarea Adunărilor Episcopale, stabilite de cea de-a IV-a Conferință
Presinodală Panortodoxă până la momentul potrivit, când toate condițiile vor fi
împlinite, pentru a aplica rigoarea canonică (acrivia).

2. a) Adunările Episcopale ale regiunilor menționate mai jos sunt alcătuite din
toţi episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care vor continua să se
supună jurisdicțiilor canonice cărora se supun în prezent.

b) Aceste Adunări vor fi alcătuite din toţi episcopii din fiecare regiune aflaţi în
comuniune canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe şi vor fi prezidate de
cel dintâi dintre ierarhii Bisericii Constantinopolului iar, în absenţa acestora, în
conformitate cu ordinea dipticelor. Aceste Adunări vor avea un Comitet Executiv
alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicţii existente în regiune.

c) Activitatea şi responsabilitatea acestor Adunări Episcopale va fi grija pentru

manifestarea unităţii Ortodoxiei, pentru dezvoltarea acţiunii comune a tuturor
ortodocşilor din fiecare regiune, care să se adreseze nevoilor pastorale ale
ortodocşilor care trăiesc în acea regiune, pentru reprezentarea comună a tuturor
ortodocşilor în raport cu alte credinţe religioase şi cu societatea din regiune în
ansamblul ei, pentru cultivarea cunoaşterii teologice şi a educaţiei bisericeşti etc.
Deciziile asupra acestor subiecte vor fi luate prin consensul Bisericilor
reprezentate în acea Adunare.

3. Regiunile în care se vor crea Adunări Episcopale, într-o primă etapă, sunt
stabilite după cum urmează:

i. Canada
ii. Statele Unite ale Americii
iii. America Latină
iv. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
v. Marea Britanie şi Irlanda
vi. Franţa
vii. Belgia, Olanda şi Luxemburg
viii. Austria
ix. Italia şi Malta
x. Elveţia şi Liechtenstein
xi. Germania
xii. Ţările Scandinave (cu excepţia Finlandei)
xiii. Spania şi Portugalia

4. Episcopii din Diaspora, care trăiesc în Diaspora și au în grijă pastorală parohii

în mai multe regiuni, vor fi membri ai Adunărilor Episcopale și ai regiunilor
acestora.
5. Adunările Episcopale nu le anulează episcopilor membri competenţele lor
administrative şi caracterul canonic şi nici nu le restricţionează drepturile în
Diaspora. Adunările Episcopale au ca scop formularea unei poziţii comune a
Bisericii Ortodoxe asupra diferitelor probleme. Episcopii membri nu sunt opriţi
în nici un caz să rămână în continuare răspunzători faţă de propriile lor Biserici şi
de a exprima opiniile propriilor lor Biserici în lumea din afară.

6.Preşedinţii Adunărilor Episcopale convoacă şi prezidează toate întrunirile

comune ale Episcopilor din regiunea lor (liturgice, pastorale, administrative etc.).
În ceea ce priveşte problemele de interes mai general ce necesită o abordare
panortodoxă, cu aprobarea Adunării Episcopale, preşedintele Adunării le va
transmite Patriarhului Ecumenic pentru acţiuni panortodoxe ulterioare.

7. Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acţiuni care ar putea

împiedica procesul prezentat mai sus pentru o rezolvare canonică a problemei
Diasporei, cum ar fi conferirea arhiereilor unor titluri deja existente, şi să facă tot
ce le stă în putinţă pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale şi
restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora.

Regulamentul de Funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora

Ortodoxă

Articolul 1
1. Toţi episcopii ortodocşi din fiecare regiune, din regiunile definite de Sfântul și
Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, aflați în comuniune canonică cu toate
Bisericile Ortodoxe Autocefale, formează fiecare Adunare Episcopală.
2. Episcopii ortodocşi care nu au rezidenţă în regiune, dar care au slujire
pastorală în parohiile din regiune, sunt, de asemenea, membri ai Adunării
Episcopale.
3. Episcopii retrași şi episcopii vizitatori în Regiune, în măsura în care întrunesc
cerinţele paragrafului (1), pot fi invitaţi să participe la Adunare, dar fără drept de
vot.

Articolul 2
Scopul Adunării Episcopale este să manifeste unitatea Bisericii Ortodoxe, să
promoveze cooperarea între Biserici în toate aspectele slujirii pastorale şi să
menţină, să păstreze şi să dezvolte interesele comunităţilor dependente de
episcopii ortodocşi canonici din Regiune.

Articolul 3
Adunarea Episcopală va avea un Comitet Executiv alcătuit din primii episcopi ai
fiecărei Biserici canonice din Regiune.

Articolul 4
1. Adunarea Episcopală şi Comitetul său Executiv vor avea un preşedinte, unul
sau doi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier, precum şi oricare altă funcţie
de responsabilitate pe care o poate desemna Adunarea.
2. Preşedintele este ex officio primul dintre episcopii Patriarhiei Ecumenice iar,
în absenţa acestuia, cei conform dipticelor. Preşedintele Adunării Episcopale
convoacă întrunirile, conduce activitatea acesteia şi prezidează la concelebrări. În
ceea ce priveşte problemele discutate în timpul întrunirii Adunării Episcopale
asupra cărora s-a ajuns la o decizie unanimă, preşedintele (sau un alt membru al
Adunării Episcopale desemnat de acesta) prezintă Statului, societăţii şi altor
organizaţii religioase poziţia comună a Bisericii Ortodoxe din regiune.
3. Vicepreşedintele sau vicepreşedinţii sunt numiţi ex officio dintre episcopii
membri ai Adunărilor, din rândul Bisericilor ce urmează în ordinea dipticelor
Bisericilor Ortodoxe. Secretarul, trezorierul şi cei cu alte funcţii de
responsabilitate sunt aleşi de Adunare şi pot să nu facă parte din rândul
episcopilor.

Articolul 5
1. Competenţele Adunării Episcopale sunt următoarele:
a. să vegheze şi să contribuie la păstrarea unității Bisericii Ortodoxe din regiune
în ce priveşte obligaţiile sale teologice, eclesiologice, canonice, spirituale,
filantropice, educaţionale şi misionare.
b. coordonarea şi promovarea activităţilor de interes comun în domeniile
păstoririi, catehezei, vieţii liturgice, publicaţiilor religioase, mass-media,
educaţiei religioase etc.
c. relaţiile cu alte eterodocșii și cei de alte religii.
d. tot ceea ce ţine de obligaţiile Bisericii Ortodoxe în relaţiile sale cu societatea şi
autoritățile de stat.
e. pregătirea unui plan de organizare a ortodocşilor din regiune pe o bază
canonică.
2. Definirea ariei acestor competenţe nu trebuie să interfereze în nici un caz cu
responsabilitatea fiecărui episcop faţă de jurisdicţia sa eparhială sau să
restricţioneze drepturile Bisericii sale, inclusiv în privinţa relaţiilor sale cu
organismele internaţionale, guvernele, societatea civilă, mass-media, celelalte
confesiuni, cu alte organisme naţionale şi interconfesionale, precum şi cu alte
religii.
În privinţa problemelor lingvistice, educaţionale şi pastorale ale unei anumite
Biserici, Adunarea Episcopală poate coopera, de asemenea, cu autoritatea
eclesiastică a Bisericii respective, astfel încât diversitatea tradiţiilor naţionale să
poată asigura unitatea Ortodoxiei în comuniunea de credinţă şi în legătura
dragostei.

Articolul 6
1. Adunarea Episcopală acceptă şi înregistrează alegerea episcopilor din regiune,
precum şi relaţia lor cu preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale.
2. Ea examinează şi determină statutul canonic al comunităţilor locale din
regiune care nu au legătură cu preasfintele Biserici Ortodox autocefale.
3. Ea trebuie să înregistreze orice decizie legată de clerici, pronunţată de episcopii
lor, pentru ca această decizie să fie aplicată în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe
din regiune.
Articolul 7
1. Adunarea Episcopală se întruneşte cel puţin o dată pe an, la invitaţia
preşedintelui. Ea se poate întruni, de asemenea, ori de câte ori Comitetul
Executiv consideră necesar, sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre
membrii Adunării.
2. Comitetul Executiv se întruneşte o dată la trei luni şi de câte ori este necesar, la
invitaţia preşedintelui sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre
membrii săi.
3. În absenţa unor circumstanţe excepţionale, invitaţiile pentru convocarea
Adunării Episcopale trebuie trimise cu două luni înainte, iar pentru convocarea
Comitetului Executiv, cu o săptămână înainte. Ele trebuie însoţite de ordinea de
zi şi de documentele legate de aceasta.
4. Ordinea de zi trebuie aprobată la prima sesiune a Adunării şi nu poate fi
modificată decât printr-o hotărâre luată de majoritatea absolută a membrilor
prezenţi.

Articolul 8
Cvorumul necesar pentru Comitetul Executiv este de două treimi, iar pentru
Adunare, majoritatea absolută a membrilor, incluzând preşedintele.

Articolul 9
Lucrările Adunării Episcopale se desfășoară în conformitate cu principiile
tradiţiei sinodale ortodoxe sub conducerea preşedintelui, care are
responsabilitatea de a supraveghea implementarea deciziilor acesteia.

Articolul 10
1. Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate.
2. Problemele de interes mai general, care necesită, cu aprobarea Adunării
Episcopilor, o abordare panortodoxă, sunt transmise Patriarhului Ecumenic de
către preşedintele Adunării, pentru acţiune conform practicii panortodoxe în
vigoare.

Articolul 11
1. Prin decizia Adunării Episcopale, membrii acesteia se pot constitui în Comisii
pentru probleme misionare, liturgice, pastorale, financiare, educaţionale,
ecumenice etc., prezidate de unul dintre episcopii membri ai Adunării.
2. Membrii acestor Comisii, clerici sau laici, sunt desemnați de către Comitetul
Executiv. În plus, consilieri şi experţi pot fi invitaţi să participe la Adunarea
Episcopală sau la Comitetul Executiv, fără drept de vot.

Articolul 12
1. Adunarea Episcopală poate stabili propriul său Regulament intern pentru a
completa şi amenda prevederile de mai sus, în conformitate cu nevoile regiunii şi
cu respectarea dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe.
2. Toate problemele juridice şi financiare legate de funcţionarea Adunării sunt
decise în contextul legilor civile ale ţărilor din regiunea în care membrii Adunării
îşi exercită jurisdicţia.
Articolul 13
Formarea unei noi Adunări Episcopale, divizarea sau desfiinţarea unei Adunări
Episcopale existente sau fuziunea a două sau mai multe Adunări au loc numai
prin decizia Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la cererea unei Biserici
sau a preşedintelui unei Adunări Episcopale adresată Patriarhului Ecumenic.

Sfântul şi Marele Sinod: Autonomia şi

modul ei de proclamare (Document
oficial)
 Publicat de Aurelian Iftimiu
 06.07.2016
Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a analizat subiectul „Autonomiei şi
modul ei de proclamare”. Astfel, a fost discutat documentul corespunzător
transmis de cea de-a V-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 10-17
octombrie 2015), pe care l-a aprobat cu unele mici amendamente, după cum
urmează.

Aspectele examinate de către Sinod, privind acest document, se referă la:

a. noţiunea, conţinutul şi diferitele forme ale instituţiei Autonomiei;

b. condiţiile prealabile pe care trebuie să le îndeplinească o Biserică locală, pentru
a solicita autonomia sa din partea Bisericii Autocefale, de care aparţine;
c. competenţa exclusivă a Bisericii Autocefale de a începe şi încheia procedura de
acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică; Bisericile Autonome
nu se întemeiază în spaţiul geografic al diasporei ortodoxe;
d. consecinţele acestui act eclezial asupra relaţiilor Bisericii proclamate autonomă
atât cu Biserica Autocefală, de care aparţine, cât şi cu alte Biserici Ortodoxe
Autocefale;

1. Instituţia Autonomiei exprimă, din punct de vedere canonic, statutul de

independenţă relativă sau parţială al unei părţi ecleziale specifice în raport cu
jurisdicția canonică a Bisericii Autocefale de care aparţine canonic.
a) Pe parcursul aplicării acestei instituţii în practica eclezială s-au format diferite
grade de dependenţă referitoare la relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica
Autocefală de care depinde.
b) Alegerea Întâistătătorului Bisericii Autonome este aprobată sau efectuată de
către organismul eclesiastic competent al Bisericii Autocefale, al cărei
Întâistătător este pomenit de către Întâistătătorul Bisericii Autonome şi de care
acesta (din urmă n.tr.) depinde în mod canonic.
c) În funcţionarea instituţiei Autonomiei există diferite moduri de aplicare a ei în
practica eclezială, care sunt determinate de gradul de dependenţă al Bisericii
Autonome faţă de Biserica Autocefală.
d) În unele forme de autonomie, gradul de dependenţă al Bisericii Autonome se
exprimă, de asemenea, prin participarea Întâistătătorului ei la Sinodul Bisericii
Autocefale.

2. Competenţa canonică pentru iniţierea şi încheierea procedurii de acordare a

autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică aparţine Bisericii Autocefale de
care depinde canonic Biserica proclamată autonomă. Astfel:
a) Biserica locală care solicită autonomia, dacă îndeplinește condiţiile bisericeşti,
canonice şi pastorale necesare, depune cererea sa în acest sens la Biserica
Autocefală de care depinde, explicând motivele importante care au impus
înaintarea cererii sale;
b) La primirea cererii, Biserica Autocefală evaluează în sinod condiţiile prealabile
şi motivele prezentării acelei cereri şi decide să acorde sau nu autonomia. În cazul
unei decizii pozitive, ea eliberează Tomosul respectiv, care stabileşte limitele
geografice şi relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde,
conform criteriilor stabilite de tradiţia bisericească.
c) Întâistătătorul Bisericii Autocefale comunică Patriarhiei Ecumenice şi
celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale proclamarea Bisericii Autonome.
d) În relaţiile ei interortodoxe, intercreştine şi interreligioase, Biserica Autonomă
se exprimă prin intermediul Bisericii Autocefale de la care a primit autonomia.
e) Fiecare Biserică Autocefală poate să acorde statutul de autonomie numai în
limitele circumscripției sale teritoriale canonice. În spaţiul Diasporei Ortodoxe,
nu se înfiinţează Biserici Autonome decât după un consens panortodox asigurat
de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
f) În cazul acordării statutului de autonomie în aceeaşi zonă geografică
bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea
autonomiei din partea fiecăreia, părţile implicate se adresează împreună sau
separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice soluţia canonică în
legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
3. Consecinţele pentru Biserica Autonomă şi relaţia sa cu Biserica Autocefală,
care rezultă din proclamarea autonomiei, sunt următoarele:
a) Întâistătătorul Bisericii Autonome pomeneşte doar numele Întâistătătorului
Bisericii Autocefale.
b) Numele Întâistătătorului Bisericii Autonome nu este înscris în diptice.
c) Biserica Autonomă primeşte Sfântul Mir de la Biserica Autocefală.
d) Episcopii Bisericii autonome sunt aleşi, instalaţi şi judecaţi de organismul
bisericesc competent propriu. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii
Autonome în acest sens, aceasta este asistată de către Biserica Autocefală de care
depinde.

Sfântul şi Marele Sinod: Sfânta Taină a

Cununiei și impedimentele la aceasta
(Document oficial)
 Publicat de Aurelian Iftimiu
 05.07.2016
I. Căsătoria ortodoxă

1. Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării

precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre
sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă.
Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.
2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de
drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor
oameni, Adam și Eva (cf.Facerea 2, 23). Această unire era legată de la
început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie),
ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De
aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a
 devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos
a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana
Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii
indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și
Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
3. Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că
episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o
rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în
Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea
cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria
lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui
Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de
Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei
explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat”
(Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a
curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).
4. Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică
sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin
binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece
comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include
în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei
este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și
femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității
cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii
conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre
Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice
a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.
5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală
pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în
Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin
Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță
spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai
aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a
Bisericii, cât și în funcționarea societății.
6. Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând
modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel
(cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna
atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât
și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală,
existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea
căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că
tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și
taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea
unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la
căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie
 ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt
compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
7. În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și
instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte
lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor
într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea
slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe
temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici
de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos
(cf. Matei 7, 25).
8. În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei
iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea
contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o
adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a
familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu
numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din
cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei
tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în
principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din
fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un
caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat,
diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii
Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu
responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea
Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu
persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare
diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale
pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de
coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii
binecuvântate de Biserică.
11. Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea
îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme
interne ale vieţii de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare
pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii
Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta
aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți
oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.

II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei

1. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge,

înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt
valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale
 Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă
din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale
locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor
sinodale referitoare la acest subiect.
2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia
precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil
sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie
impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;
3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul
44 al Sinodului Quinisext), conformacriviei, oficierea căsătoriei după
depunerea voturilor monahale este strict interzisă;
4. Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei
canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă
încheierea căsătoriei după hirotonie;
5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-
creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă
conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).
ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele
la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici
Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane
bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească
mântuirii omului.
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă,
potrivit acriviei canonice.
6. La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie,
practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile
legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească
limitele iconomiei bisericești.

***

acrivie – rigoare, stricteţe.

iconomie – pogorământ, îngăduinţă.

Sfântul şi Marele Sinod: Importanţa

postului şi respectarea lui astăzi
(Document oficial)
 Publicat de Aurelian Iftimiu
  07.07.2016

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului

Vasile cel Mare, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost
instituit în paradis” (Despre post. Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare
nevoință duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei.
Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi
întreaga tradiţie patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a
postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui. Pe
parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura
patristică despre post, pentru trezvia continuă şi neîncetată a omului şi dedicarea
lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în imnurile Triodului ca
har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cărarea cea
bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire
nestricăcioasă şi imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi
virtuţilor.

2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament

(Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul
Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea
lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi a dat povățuiri cu privire la practicarea
postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un
mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească (Marcu 1, 6;
Faptele Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21). Încă din perioada apostolică,
Biserica a susţinut importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de
post (Didahia 8, 1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, în
Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica
bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu
numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola
către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul
altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de
ordin liturgic şi monastic, cu scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile
sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă măsura şi
scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi
credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea și posibilităţile
proprii, fără a permite, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă:
„Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Fiindcă dacă
poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi.
Cu privire la mâncăruri, ține ce poți” (Didahia 6, 1-3).

3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea

neîntreruptă şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf.
Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de
binefacere este mort; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi
nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică. „Postind,
fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura
nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul
nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i
ducem în casele noastre” (Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima
săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu se referă la o simplă
abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns
abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să
postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă
îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de
pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă
un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare,
Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea –

nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie
elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere
de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum
mai mult sau mai puțin drepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum
hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi
oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume şi, după
aceasta, împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru
Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel,
postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi se
încununează prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei
Euharistii.

4. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire

pentru credincioşi. Acesta activează participarea lor la ascultarea de
Domnul, ca prin post „să primim prin respectare, ceea ce am pierdut prin
nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28,
PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al
postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga
tradiție patristică și este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie
Palama: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri
împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie;
fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei
fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii întru El” (Omilia 13, în
Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).

5. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei

deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se
ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi nevoința duhovnicească
nu se sfârșesc în viaţa spirituală, la fel cum nici desăvârşirea celor desăvârşiţi.
Toţi sunt chemaţi să răspundă, după puterile lor, acestui înalt ideal ortodox,
pentru a se îndumnezei după har. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele
rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori
nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10). Conform
învăţăturii ortodoxe despre viaţa duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească
lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru
slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conştient de nevrednicia
stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viaţa duhovnicească ortodoxă
fără lupta duhovnicească a postului.

6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru

mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la
Dumnezeu ale vieţii noi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor
vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica păzeşte, ca şi mai înainte,
hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea arată totdeauna
sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea
lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către
credincioşi a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul
Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi
posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul
de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al
Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi toate
posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.

7. Totuşi, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele

iconomiei iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea
principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, de extremă
necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata responsabilă şi grija
pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de
viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu
privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind
postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă abordate de Biserică cu grijă
pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă
şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului. De aceea, este
lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini
extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină
greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive
personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale
(condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum
și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste
condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă
loc în condiţiile menţionate mai sus şi fără a diminua importanţa postului.
Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie
şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care
tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…) Este bine să
posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În
aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu
forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul,
blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi,
3, PG 95, 68 B).

9. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este
lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim
Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de
dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o
săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI
Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să
respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul
nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin
excelenţă a fiinţei Bisericii. Credincioşii trebuie să se obişnuiască să
postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe
duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită,
pentru a însoţi cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi),
 înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în
alte împrejurări asemănătoare.

Sfântul și Marele Sinod: Relațiile

Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii
creștine (Document oficial)
 Publicat de Aurelian Iftimiu
 11.07.2016
1. Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă
un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.
2. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de
către Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în
Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi
prin tradiţia patristică şi este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica
Ortodoxă are misiunea şi datoria să transmită şi să propovăduiască
întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ceea ce
conferă Bisericii caracterul ei universal.
3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei
universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au
subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă
şi comuniunea sacramentală.
4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a
cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de
aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a
căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a
participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind
la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului
ecumenic şi filantropic care o caracterizează, cerând după porunca divină,
„ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1
Timotei 2, 4), Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea
unităţii creştine. Astfel, participarea ortodoxă la mişcarea
pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei
Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei
apostolice în condiţii istorice noi.
5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi
participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa
Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza
credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice,
unitatea tuturor creştinilor.
6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată.
Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni
creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu
acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai
obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor
generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică. Astfel, ea are o
abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât şi pastorale, faţă de
dialogul teologic la nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, de o
manieră mai generală, faţă de participarea la Mişcarea Ecumenică
contemporană, având convingerea că pe calea dialogului ea aduce o
mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor
sale duhovniceşti tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi
calea spre unitate.
7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă
astăzi activ la dialogurile teologice oficiale şi, majoritatea dintre ele, în
diferite organisme intercreştine naţionale, regionale şi internaţionale, în
pofida crizei profunde prin care trece Mişcarea Ecumenică. Această
activitate multidimensională a Bisericii Ortodoxe izvorăşte din
sentimentul responsabilităţii şi din convingerea că înţelegerea reciprocă şi
cooperarea sunt esenţiale „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui
Hristos” (1 Corinteni 9, 12).
8. Desigur, purtând dialoguri cu ceilalţi creştini, Biserica Ortodoxă nu ignoră
dificultăţile unei asemenea acţiuni; mai mult, ea cunoaşte obstacolele ce se
ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi
nădăjduieşte că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituţia
Bisericii(stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă (rugăciune la
hirotonie). În acest sens, în relaţiile sale cu ansamblul lumii creştine,
Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omeneşti ale celor care
 poartă dialogurile, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul
Domnului, Care S-a rugat ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunţate de către Conferinţele
panortodoxe, sunt expresia hotărârii unanime a tuturor Preasfintelor
Biserici Ortodoxe locale, care sunt chemate să participe activ şi continuu la
desfăşurarea lor, pentru ca astfel mărturia unanimă a Ortodoxiei spre
slava lui Dumnezeu Celui în Treime să nu fie împiedicată. În cazul în care
o Biserică locală decide să nu-şi desemneze reprezentaţi la un dialog sau la
o întrunire anume, iar dacă această decizie nu este luată la nivel
panortodox, atunci dialogul continuă. Absenţa unei Biserici locale trebuie,
în orice caz, să fie discutată în cadrul unei comisii ortodoxe pentru dialog
înainte de începerea dialogului sau a întrunirii în cauză, pentru a exprima
solidaritatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe. Dialogurile teologice bilaterale
sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel
panortodox.
10. Problemele care apar pe parcursul discuţiilor teologice din Comisiile
teologice mixte nu constituie întotdeauna justificări suficiente pentru
revocarea unilaterală de către vreo Biserică Ortodoxă locală a
reprezentanţilor ei sau pentru întreruperea definitivă a participării ei la
dialog. Retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie să fie evitată, de
regulă, depunându-se eforturile necesare la nivel interortodox pentru
restabilirea reprezentativității complete a Comisiei teologice ortodoxe
angajate în dialogul respectiv. Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe
locale refuză să participe la întrunirile Comisiei mixte teologice a unui
dialog anume din motive eclesiologice, canonice, pastorale sau morale,
Biserica sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor
Patriarhului Ecumenic şi tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit practicii
panortodoxe. În timpul consultării panortodoxe ulterioare, Patriarhul
Ecumenic va urmări consensul celorlalte Biserici Ortodoxe pentru a se
putea întreprinde tot ceea ce este necesar, inclusiv o reevaluare a
procesului unui dialog teologic, în cazul în care se va considera, prin
unanimitate, ca fiind necesară.
11. Metodologia urmată în timpul desfăşurării dialogurilor teologice are drept
scop rezolvarea diferenţelor teologice care au fost moştenite din trecut sau
a eventualelor diferenţieri apărute mai recent şi căutarea elementelor
comune ale credinţei creştine. Ea presupune şi informarea
corespunzătoare a întregii Biserici (pleromei) despre evoluţia diferitelor
dialoguri. În cazul imposibilităţii depăşirii vreunei diferenţe teologice
precise, dialogul teologic poate continua după ce a fost înregistrat
dezacordul constatat în privinţa acelei probleme punctuale şi
comunicându-se despre acest dezacord tuturor Bisericilor Ortodoxe locale
în vederea luării măsurilor care se impun.
12. Este evident că în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun
al tuturor este restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în
iubire. Însă deosebirile teologice şi eclesiologice existente permit desigur o
oarecare ierarhizare în ceea ce priveşte obstacolele care stau în calea
realizării scopului stabilit la nivel panortodox. Specificul problemelor
 fiecărui dialog bilateral presupune diferenţierea metodologiei de urmat în
fiecare caz; dar nu şi o diferenţiere în ceea ce priveşte scopul, deoarece
scopul este unitar în toate dialogurile.
13. Cu toate acestea, în caz de necesitate, se impune un efort de coordonare
a activităţii diferitelor Comisii teologice interortodoxe, cu atât mai mult cu
cât unitatea existentă a Bisericii Ortodoxe trebuie să se descopere şi să se
manifeste şi în cadrul acestor dialoguri.
14. Finalizarea oricărui dialog teologic anunţat oficial corespunde încheierii
lucrării Comisiei teologice mixte corespunzătoare; iar atunci, Preşedintele
Comisiei interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care,
în acord cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, anunţă încheierea
dialogului. Niciun dialog nu este considerat încheiat înainte de a fi anunţat
ca atare printr-o astfel de hotărâre panortodoxă.
15. În cazul încheierii cu succes a lucrărilor unui dialog teologic, hotărârea
luată la nivel panortodox de restabilire a comuniunii eclesiale trebuie să se
bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.
16. Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane
este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe au
fost membre fondatoare ale acestui Consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile
Ortodoxe locale au devenit membre. CMB este un organism intercreştin
structurat, în pofida faptului că nu reuneşte în cadrul său toate bisericile şi
confesiunile creştine eterodoxe. În acelaşi timp, există şi alte organizaţii
intercreştine şi organisme regionale, precum Conferinţa Bisericilor
Europene (KEK), Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu şi
Consiliul Panafrican al Bisericilor. Acestea, alături de CMB, îndeplinesc o
misiune importantă pentru promovarea unităţii lumii creştine. Biserica
Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al
Bisericilor, prima în 1997, iar a doua în 1998, fiindcă aveau o
părere proprie despre activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor şi,
drept urmare, ele nu participă la activităţile intercreştine desfăşurate de
CMB şi de alte organizaţii intercreştine.
17. Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod
egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin
toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei
paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice.
Biserica Ortodoxă a primit favorabil decizia CMB de a răspunde la
solicitarea sa referitoare la constituirea unei Comisii speciale privind
participarea ortodoxă la CMB, conform mandatului Conferinţei
interortodoxe de la Tesalonic (1998). Criteriile fixate de Comisia specială,
care au fost propuse de ortodocşi şi au fost acceptate de către CMB, au dus
la constituirea unui Comitet permanent de colaborare şi de consens, au
fost ratificate şi încorporate în Statutul şi în Regulamentul de
funcţionare ale CMB.
18. Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identităţii structurii sale
interne şi învăţăturii Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice,
participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii
confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un
 compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul
CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al
unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.
19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua
non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al
Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în
Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi
mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile
Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele
eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica,
bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă
capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine
înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină
o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela
de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile
însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici,
să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea
Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după
accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă
că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în
adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).
20.Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu ansamblul
lumii creştine sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor
eclesiologiei ortodoxe şi a criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja
constituite.
21. Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi
Constituţie şi urmăreşte cu viu interes contribuţia teologică a acesteia
adusă până în prezent. Ea evaluează pozitiv textele teologice editate de
aceasta, prin contribuţia valoroasă a teologilor ortodocşi, ceea ce
reprezintă o etapă importantă în Mişcarea Ecumenică pentru apropierea
dintre creştini. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce
priveşte unele aspecte fundamentale legate de credinţă şi constituţie,
pentru că bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la
adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească.
22. Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii
Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub
pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice.
După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea
credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal,
care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în
aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II
Ecumenic).
23. Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic
intercreştin. De aceea şi consideră că este necesar ca acest dialog să fie
totdeauna însoţit de mărturia în lume prin acţiuni de înţelegere reciprocă
 şi iubire, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8),
excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism
confesional provocator. În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră că este
important ca toţi creştinii, inspiraţi de principiile fundamentale comune
ale Evangheliei, să încerce să dea un răspuns unanim şi solidar, bazat pe
modelul omului nou în Hristos, la problemele spinoase ale lumii
contemporane.
24. Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că mişcarea pentru restaurarea
unităţii creştinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situaţii şi pentru
a face faţă noilor provocări ale lumii contemporane. Este imperios ca
Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină
divizată, pe baza tradiţiei apostolice şi a credinţei sale.

Ne rugăm ca creştinii să lucreze în comun astfel ca să se apropie ziua în care

Domnul va împlini speranţa Bisericilor Ortodoxe şi „va fi o turmă şi un
păstor” (Ioan 10, 16).